Apa in arhitectura sustenabilă [305011]

[anonimizat] a [anonimizat] a tabelelor

Schema logică a lucrării 11

[anonimizat] 2015 14

[anonimizat] 19

Râurile orașului Iași – 1910 vs 2015 33

[anonimizat]-XIII vs 2015 35

[anonimizat] 1910 vs 2015 36

Râurile orașului București – 1852 vs 2015 37

Bălțile Colentinei înainte de asanare 38

Componentele dezvoltării durabile conform Agendei 21 56

Evoluția Mării Aral 1977- 2014 64

Balta Mare a Brăilei – 1910 vs 2014 68

[anonimizat] 69

[anonimizat] 70

[anonimizat] 79

[anonimizat] 85

[anonimizat] 86

Modificările albiei râului Volme 87

Înainte și după restaurarea râului Rhone 88

Înainte și după restaurarea râului Kallang 89

Parcul Qunli: Sus- 2011, jos -2014 90

Perspective aeriene parcul Tanner 92

Imagini parcul Waitangi 92

[anonimizat] 94

[anonimizat] 96

Centrul destinat vizitatorilor Brockholes 104

[anonimizat] 105

[anonimizat] 107

Ansamblul Seoul Commune 2026 110

Dancing Apartment, 2007, nerealizat 110

Vertical Park, 2009, nerealizat 110

[anonimizat] 2014 110

[anonimizat] 111

Centrului Simons pentru Geometrie și Fizică 114

Vivaldi Tower 114

Croton Water Treatment Plant 115

Whitney Water Purification Facility 115

Clădirea Prisma 119

Jellyfish House 119

Green Waters 120

CAPITOLUL 1 – INTRODUCERE

1.1 Argument

Unul din cele mai importante elementele de pe Pământ a fost și este apa. În istorie, i-a fost atribuită o [anonimizat], dar și dezvoltarea așezărilor umane a [anonimizat] a fost de a avea control asupra apei. [anonimizat] a evoluat, [anonimizat] a se lua în calcul urmările pe termen lung ale acestor intervenții. [anonimizat], a [anonimizat], astfel încât să servească în principal doar ca resursă de apă potabilă.

S-au dezvoltat astfel două realități: mediul (cvasi)natural, unde zonele umede au rolul de a purifica apele și în care se regăsește o [anonimizat], consumator incontestabil de resurse naturale. [anonimizat].

Însă, [anonimizat], fără a se decima reciproc?

O [anonimizat] a [anonimizat] 1971, [anonimizat], însă și în conferința HABITAT II, a ONU, din 1996, Istanbul, Turcia, unde au fost stabilite principiile pentru o dezvoltare durabilă a așezărilor umane.

[anonimizat] a adus în atenția generală faptul că zonele umede au beneficii importante pentru mediul natural – de exemplu purificarea naturală a apelor, iar în cadrul conferinței HABITAT II, s-a evidențiat faptul că apa ca resursă trebuie protejată, folosită sustenabil pentru a putea fi utilizată de un număr tot mai mare de oameni, care dezvoltă foarte mult mediul urban.

În anul 2000 însă, a fost adoptată Directiva 2000/60/CE, de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei, unde, se precizează că:

„Apa nu este un bun comercial oarecare, ci un patrimoniu care trebuie protejat, apărat și tratat ca atare”.

Prin această definiție, apa este percepută mai mult ca o resursă, este un element de patrimoniu, deci un bun care aparține întregii omeniri și de care trebuie să ne ingrijim pentru a se putea bucura în condiții optime și generațiile viitoare.

Se pot integra apele din punct de vedere ecologic în cadrul urban și chiar al clădirii?

Pentru a se putea integra, trebuie respectate anumite principii de sustenabilitate. Acestea, pot fi aplicate printr-o proiectare integrată, care presupune multidisciplinaritatea experților la amenajarea unui spațiu – fie el la orice scară, astfel încât, diferitele domenii să poată lucra împreună și să ajute la reducerea impactului asupra mediului. Tot de proiectarea integrată presupune nu doar colaborarea generală, include și proiectarea clădirilor în detaliu, astfel încât acestea să relaționeze cu mediul nu doar la nivel de imagine, ci și la nivel funcțional prin reciclarea proprie a apei, sau deversarea în canalizarea centrală a unei ape deja tratate. Aceste măsuri, deși inițial pot fi mai costisitoare decât sistemele clasice, pe termen lung, acestea reduc cheltuielile în privința apei, plus, d.p.d.v. ecologic, prin aceste măduri se reduce și impactul asupra mediului (atât construit cât și natural).

Cum se poate (re)creea o valoare culturală apei?

Pe lângă aceste beneficii pe termen lung, integrarea mediului natural în orașe, ajută la dezvoltarea locuitorilor cu acest (nou) mediu, neperceput de mulți dintre ei. O dată cu dezvoltarea acestei relații, locuitorii vor percepe altfel resursele naturale și astfel, înțelegerea și asimilarea principiilor dezvoltării durabile, vor putea fi realizate de la vârste mult mai fragede.

Astfel, plecând de la aceste elemente, lucrarea doctorală de față își propune să determine modalități prin care natura, dar și principiile preluate din aceasta pot fi aplicate și utilizate în mod sustenabil în orașe, dar mai ales în cadrul clădirilor, pentru a reduce poluarea asupra apei, dar și o utilizare sustenabilă, astfel încât să fie reduse pierderile.

1.2 Prezentarea generală a studiului

1.2.1 Contextul și obiectivele lucrarii

În contextul tendințelor actuale, după cum a fost delimitat mai sus, în care trebuie implementate modalități sustenabile de protecție a apelor, lucrarea se adresează urbaniștilor, arhitecților, dar și profesioniștilor din alte domenii, care sunt implicați în dezvoltarea de studii care pot acoperi diferite nivele de amenajări: de la amenajarea teritoriului, până la proiectarea clădirilor și amenajărilor interioare. Pentru că există o relație de co-dependență între oraș și teritoriu, lucrarea are ca obiectiv principal studiul relației apă → teritoriu → oraș → clădire și modalități prin care se poate proteja resursa de apă și în același timp valorificarea ei în cadrul orașelor și a clădirilor- aceste elemente care sunt consumatoare nesustenabile de resurse naturale.

Obiectivele secundare ale lucrării sunt:

Definirea tipologiilor și clasificarea generală a apei și a zonelor umede în teritoriu. Definirea factorilor poluatori – cauze și urmări ai acestora în cadrul teritoriului.

Identificarea și definirea rolului pe care zonele umede îl au în dezvoltarea durabilă a orașelor.

Identificarea de modalități prin care la nivelul orașului se poate discuta de o proiectare integrată și un management sustenabil al apei. Definirea principiilor din mediul natural aplicate în mediul construit, pentru a reduce consumul de apă, dar și pentru o relaționare mai bună cu mediul natural.

Definirea modului în care funcționează relația arhitectură – natură și identificarea de modele aplicate prin care clădirea își reduce efectul asupra mediului.

Realizarea unui ghid care să cuprindă direcții de acțiune pentru o implementare coordonată a unor principii sustenabile de management al apei în marile orașe ale României.

Astfel, noutatea lucrării, pe lângă cercetarea și crearea unui discurs despre importanța relației zone umede – clădire în arhitectura sustenabilă, din punct de vedere urbanistic – arhitectural în cadrul orașelor, este și realizarea ghidului cu direcții de acțiune cu aplicabilitate pentru România. ?????

Lucrarea de față, face referire în principal la spațiul urban, al orașelor, deoarece, acestea întâmpină deja multe probleme care în mediul rural nu se găsesc încă sau nu la aceeași intensitate. De asemenea, lucrarea nu are ca scop studiul fronturilor la apă și a arhitecturii la această limită, elementul central al studiului fiind reprezentat de modul în care principiile naturale sunt preluate și implementate de la teritoriu până în cadrul clădirilor.

De asemenea, această teză, poate reprezenta baza pentru alte cercetări, privind apa și mediul construit:

Realizarea unei strategii la nivel național privind managementul apei

În cadrul documentațiilor de Plan Urbanistic General sau Plan Urbanistic Zonal al orașelor din România.

Realizarea unei cercetări extinse și pe mediul rural în privința percepției și utilizării apei – peisajul cultural al apei.

Documentarea și realizarea unui proiect concept de ansamblu sustenabil în care apa este elementul central și studiul acestuia pe parcursul unei perioade de timp.

1.2.2. Metoda de lucru

Lucrarea de față,este structurată astfel încât raportarea problematicii apei, să fie realizată de la general la detaliu, de la teritoriu la obiectul de arhitectură.

Metoda de lucru prin care s-a realizat această trecere, a fost analizarea factorilor care influențează calitatea și utilizarea apei de la cei din teritoriu → agricultura, până în interiorul clădirilor cu apele uzate. Apa, are un anumit circuit în cadrul naturii, dar și în cadrul orașului, astfel că se crează o anumită ciclitate, care depinde de modul în care apa este utilizată în orașe. Această ciclitate este teritoriu→oraș→clădire→oraș→teritoriu, astfel că nu se poate analiza modul în care apa este utilizată în cadrul orașelor fără a fi raportată la teritoriu. De asemenea, pentru a putea observa modul de tratare al acestui subiect, prin proiecte realizate, după o analiză succintă a apelor din România, cazurile pe baza cărora se extrag principii de soluționare, sunt de pe întreg Pământul.

Datorită acestei co-dependențe între elemente, capitolele lucrării au fost structurate astfel încât subiectul este dezvoltat pe fiecare nivel.

Astfel, capitolul 2 studiază teoretic subiectul de la nivelul teritoriului, prin precizarea tipologiilor generale de clasificare, dar și cazuri pozitive sau negative privind sustenabilitatea zonelor umede.

Capitolul 3 este un studiu teoretic privind relația apă – oraș. Este identificat modul în care s-au/se influențează reciproc cele două elemente, precum și rolul pe care ar trebui să îl aibă apa în dezvoltarea durabilă a orașelor.

Capitolele 4 și 5, sunt studii teoretice cu elemente de benchmarking unde este evidențiată relația apa – oraș – clădire – spațiu public, și sunt prezentate soluții prin care apa este folosită sustenabil în diverse amenajări. Capitolul 4 se axează mai mult pe partea de relație apa-oraș – spațiu public, dar în raport cu clădirile și cu orașul. Capitolul 5, este dezvoltat pe baza relației apa-clădire, dar în raport mereu cu orașul și cu spațiile publice.

Capitolul 6, reprezintă un ghid cu direcții de acțiune pentru un management integrat al apei, care integrează toate nivelele studiate și pune în evidență importanța păstrării calității apei datorită ciclității sale teritoriu→oraș→clădire→oraș→teritoriu.

La finalul lucrării, va fi un exercițiu teoretic al direcțiilor de acțiune propuse, pentru a se demonstra aplicativitatea lor, având ca zonă de studiu județul Ilfov →București.

1.2.3. Schema logică și structura lucrării

Capitolul 1- Introducere

Prezentarea elementelor introductive ale tezei, precum scop, obiective, metodă de lucru.

Capitolul 2- Apa în teritoriu sub diferite forme

În capitolul 2, este analizată apa la nivel general și al teritoriului. Se identifică tiplogiile și clasificările generale, dar se oferă și definiția zonelor umede conform convenției Ramsar. De asemenea, tot în cadrul acestui capitol, este cercetată și apa ca resursă sustenabilă, prin identificarea factorilor care influențează calitatea apei, precum și urmările poluării. Prin sustenabilitatea în utilizarea zonelor umede, sunt prezentate cazuri prin care modul în care sunt utilizate aceste zone, fac diferența dintre zone valoroase, sau dezastre ecologice.

Capitolul 3 – Decodificarea principiilor de dezvoltare durabilă a apei la nivelul orașului și a clădirii

În capitolul 3, se definește rolul pe care apa l-a avut în evoluția așezărilor, și se detaliază pe 4 orașe din România- Iași, Timișoara, Cluj-Napoca și București. Dupa ce a fost stabilit acest rol în istorie, este studiat modul în care orașul influențează în prezent apa, din punct de vedere al peisajului, al dezvoltării durabile, dar și legislativ. În acest capitol se definește relația existentă apă – oraș.

Capitolul 4 – Proiectarea integrată. Utilizarea apei la nivelul orașului în raport cu clădirile

În cadrul capitolului 4, pentru a găsi principii prin care apa să fie valorificată sustenabil în cadrul orașelor, este prezentat un studiu de proiecte realizate, care urmăresc integrarea naturii prin spații publice- parcuri, promenade, piețe. Prin prezentarea acestor cazuri, se pot extrage, pe lângă modele de integrare, principii preluate din natură și adaptate astfel încât să rezolve anumite probleme – de ex. problema inundațiilor. Se observă astfel tendințele actuale din lume, în acest domeniu.

Capitolul 5 – Proiectarea integrată. Utilizarea sustenabilă a apei în cadrul clădirii și raportat la oraș și natură

În capitolul 5, se detaliază studiul început în capitolul precedent, prin prezentarea modului în care relația arhitectură – mediu a evoluat. Este definită teoretic clădirea sustenabilă și sunt prezentate cazuri de proiecte aplicate sau utopice, prin care arhitectura contribuie la un mediu natural mai puțin poluat, având ca element central apa.

Capitolul 6 – Direcții și recomandări privind sustenabilitatea apei care pot fi aplicate în cadrul orașelor din România

În capitolul 6, pe baza concluziilor capitolelor de analiză, se propune un ghid, care conține direcții generale, privind elementele de care trebuie să se țină cont, în orice studiu de amenajarea teritoriului, urbanism sau arhitectură pentru un management integrat al apei. Pentru a se demonstra aplicativitatea acestor direcții, va fi realizat un exercițiu teoretic plecând de la nivelul județul Ilfov și cu detalii din București.

1.2.4. Cuvinte cheie

Sustenabilitate, apa, zone umede, amenajări sustenabile, managementul apei, proiectare integrată.

CAPITOLUL 2 – APA ÎN TERITORIU SUB DIFERITE FORME

2.1. Apa ca element al peisajului și ca resursă a vieții

Privind la nivelul teritoriului, apa este un element universal al peisajului. Deși noțiunea de peisaj este una complexă, existând mai multe tipuri de peisaj, dicționarul explicativ al limbii române din anul 2009, oferă următoare definiție: „parte din natură care formează un ansamblu artistic și este cuprinsă dintr-o singură privire; priveliște; aspect propriu unui teritoriu oarecare, rezultând din combinarea factorilor naturali cu factorii creați de om”. Convenția Europeană a Peisajului care a avut loc în Florența, Italia în anul 2000, oferă o definiție un pic diferită: „peisajul desemnează o parte de teritoriu perceput ca atare de către populație, al cărui caracter este rezultatul acțiunii și interacțiunii factorilor naturali și/sau umani”. Partea comună a celor două definiții este că noțiunea de peisaj este un rezultat al interacțiunii factorilor naturali și umani- noțiuni subiective și astfel, peisajul este perceput din perspectiva umană sub influența mediului și culturii în care s-a format, fiind subiectiv, obiectiv, simbolic sau real în același timp.

Este elementul vital a cărui prezență oferă dinamism oricărui peisaj. Aceasta nu este doar un element vital al vieții, ea poate creea diferite tipuri stări și simțiri. Când ne aflăm într-un loc din cadrul (cvasi)natural, în care este prezentă apa, îl percepem și îl evaluăm cu mai multe simțuri și de aceea este importantă calitatea apei, ea influențând percepția asupra peisajului. Dacă apa nu este într-o stare bună și emană mirosuri, iar peisajul din jur este sterp, uscat, va îndepărta oamenii, pe când dacă este transparentă iar malurile abundă în vegetație, va reprezenta un punct de atracție. Însă, această calitate depinde de foarte mulți factori, așa cum sunt descriși mai departate în acest capitol.

Fiecare tip de resursă acvatică creează un tip de peisaj în teritoriu: peisaj de râu (de munte sau de câmpie), lacustru (de munte sau de câmpie), deltaic, etc. Se presupune că denumirea de peisaj natural nu mai este universal valabilă, datorită intervențiilor antropice și că denumirea corectă este de peisaj cvasi- natural. Peisajele de tip deltă, atunci, pot fi considerate cele mai apropriate de forma naturală a apei în cadrul teritoriului. Acest lucru este posibil, datorită faptului, că în principiu ele nu pot fi parcurse decât cu o ambarcațiune, fapt care îl face mai greu accesibil. Un alt factor este reprezentat de faptul că aceste zone, în timp, au fost distruse, pentru a le lua locul orașele sau agricultura. Astfel, zonele rămase, care din diverse motive nu au fost secate, reprezintă azi laboratoare de cercetare a biodiversitații.

Uneori subapreciată, apa este o resursă naturală cu un rol foarte important în funcționarea unei așezări omenești de orice fel de dimensiune. Este importantă atât pentru activitățile la care este folosită cât și pentru mediul în care se află respectiva așezare, dar și pentru percepția asupra peisajului respectiv – dacă un râu este poluat, atunci și mediul din jur va suferi – fie el natural sau urban, iar peisajul va fi perceput ca unul degradat.

Modul în care sunt îngrijite și percepute apele, reprezintă un factor esențial însă și în felul în care se realizează circuitul apei în natură. Pentru ca procesele naturale să poată funcționa, este esențial ca apa în teritoriu să își realizeze ciclul hidrologic complet. Acest ciclu hidrologic complet cuprinde:

Infiltrarea apei de ploaie în sol

Trecerea prin stratul central al freaticului ( la 4ᵒC)

Purificarea la 4ᵒC

Scufundarea în acvifere subterane, datorită propriei greutăți

Tranziția la o stare vaporoasă, datorită puternicelor influențe geotermice

Ridicarea din nou spre suprafața solului, cu un aport simultan de nutrienți

Scurgerea pe suprafața solului

Evaporarea și formarea norilor

Căderea din nou sub formă de ploaie

De acest ciclu, mai ales de infiltrarea în stratul acvifer depinde flora, pentru că astfel, se hrănește, dar și fauna, pentru a avea parte de o hidratare cu apă curată. În cazul în care această infiltrare nu se realizează, datorită unor factori antropici – ca pavajul, flora trebuie irigată astfel încât să nu se usuce. Datorită acestui ciclu, apa râurilor și fluviilor este reînoită la două săptămâni, cea din lacuri la câțiva ani, iar apele subterane necesită decenii. Observăm astfel, că, deși este resursă regenerabilă, apa are nevoie de o perioadă de timp în care să revină la calitățile inițiale, astfel că dacă aceasta ajunge poluată în subteran, extracția prin puțuri a apei potabile este de fapt a unei ape poluate.

Resursele de apă, deși naturale și regenerabile, sunt refolosibile (apele o dată folosite pentru un scop, pot fi epurate și folosite pentru o altă cauză) și acest lucru e foarte important pentru că au un caracter oarecum limitat și o distribuție neuniformă în spațiu și timp. Pentru o dezvoltare durabilă și pentru a proteja această resursă, ea trebuie folosită într-un mod cât mai sustenabil, așa cum se precizează și în directiva 2000/60/CE, unde este menționat faptul că apa nu este un produs comercial, ci mai degrabă o moștenire, de care trebuie să avem grijă. Astfel, e important să o folosim și să o refolosim într-un mod cât mai sustenabil, astfel încât, atunci când o reintroducem în circuitul natural, aceasta să nu afecteze negativ ecosistemele.

2.2 Resursele de apă

2.2.1. Tipologii și clasificări generale

Pe suprafața globului, apa acoperă o suprafață de peste 70% și este distribuită astfel: 97% este reprezentată de oceane, deci apă sărată și doar 3% este apă dulce, care la rândul ei este în proporție de 78% în ghețari, 21% în subteran și doar 1% este reprezentată de râuri, lacuri și mlaștini. Astfel, doar 0,027% (cei 1% din apele dulci) din cantitatea totală este destinată pentru consum, iar din volumul de apă lichidă, doar 2,57% reprezintă apă care poate fi utilizată direct de către oameni, floră și faună

Chiar dacă pare puțin, luată global și raportată la numarul de locuitori actuali și viitori, apa este de ajuns, însă, faptul că nu e distribuită uniform reprezintă adevărata problemă. Global, 1 din 10 oameni nu au acces la o sursă de apă sigură (apă potabila și nepoluată).

Resursele de apă se împart în două mari categorii:

de suprafață (fluviile, râurile, bălțile, lacurile, mările)

ape curgătoare

ape stagnante

naturale

artificiale

subterane

surse de adancime

surse freatice

Apele curgătoare (mediu lotic) sunt izvoarele, pâraiele, râurile, fluviile și reprezintă principala sursă de apă potabilă. Caracteristicilelor principale sunt legate de faptul că debitul este variabil (datorită dependenței de precipitații) iar proprietățile lor chimice, fizice, biologice sau organoleptice variază sau depind de climă, natura terenului, sursele de poluare, precipitații, etc.

Apele stagnante sau stătătoare (mediu lentic), sunt împărțite la rândul lor în structuri naturale și artificiale. Cele artificiale sunt reprezentate de cele de acumulare sau cele de agrement, pentru sport, în care există intervenție antropică în formare. Cele naturale sunt cele realizate în depresiuni naturale prin acumulări de apă provenită din precipitații, izvoare subterane sau râuri de alimentare:

Mările și oceanele – cea mai mare cantitate de apă de pe glob este cuprinsă la această categorie.

Lacurile – s-au format prin bararea unui curs de apă sau acumularea de precipitații. Sunt de mai multe feluri în funcție de cum s-au format: glaciare, tectonice, fluviale, de coastă, vulcanice și carstice.

Bălțile și iazurile – sunt depresiuni pe un sol impermeabil, unde se adună apa din surse pluviale sau dintr-o sursă permanentă.

Mlaștinile și turbăriile – reprezintă ultima etapă în evoluția unui iaz înainte de colmatare.

Datorită caracteristicii de stagnare, în funcție de dimensiunile întinderii de apă, pot să apară fenomenele de eutrofizare, acumularea compușilor poluanți toxici în sedimente sau acidifierea lacurilor. Aceste fenomene specifice, influențează negativ calitatea apei și astfel au efect și asupra ecosistemelor acvatice. Prin aceste fenomene, se modifică culoarea apei, se supradezvoltă flora, fapt care conduce la diminuarea oxigenului. Sedimentele toxice pot fi preluate de fauna acvatică și introduse în lanțul trofic deci pot fi consumate în final de om, iar prin acidifierea datorată în principal ploilor acide, se modifică structura chimică a apelor. Apele subterane de mare adâncime, au mai multe avantaje față de sursele freatice, prin faptul ca sunt la adancimi mult mai mari, au o temperatura scăzută, poluarea pătrunde mai greu datorită adâncimii și fiind sub presiune facilitează procedeele de aducere la suprafață. Sursele de apă aflate la adancimi mai mici, pot fi afectate de poluare și depinde de regimul de precipitații. Datorită avantajelor expuse, pentru alimenatarea gospodăriilor, orașelor, se preferă cele de mare adâncime, mai ales că etapa de purificare se realizează mai ușor.

În România, resursele de apă sunt clasificate astfel:

Ape de suprafață

Apele curgătoare:

Dunărea

râurile interioare;

Apele stătătoare:

Marea Neagră,

Delta Dunării și lacurile litorale,

lacuri, bălti

apele suprasărate

Ape subterane

apele freatice

apele de adâncime

apele carpatine

din depresiuni intracarpatice și pericarpatice

2.2.2. Clasificarea și definirea zonelor umede

În anul 1960 s-a inceput un program de protejare a zonelor umede pentru că se observase anterior ca mari suprafețe au fost secate, diminuând astfel și numarul de specii de păsări de apă. Astfel, în anul 1971, în Ramsar, Iran, s-a semnat Convenția pentru protejarea zonelor umede și a păsărilor de apă. În acest text, zonele umede sunt definite ca: întinderi de bălți, mlaștini, turbării, de ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, unde apa este stătătoare sau curgătoare, dulce, salmastră sau sărată, inclusiv întinderile de apă marină a căror adâncime la reflux nu depășește 6 m. Astfel, prin această definiție sunt incluse toate resursele de apă de suprafață – naturale sau artificiale (exceptând largul oceanelor și al mărilor) care pot fi regăsite pe teritoriul unei țări, deși înțelesul larg răspândit al termenului de „zone umede” este cel de zone de tip deltă, mlaștini sau turbării. In limba engleză, termenul de wetlands, definește, conform Dicționarului Cambridge, o zonă acoperită cu mlaștini sau bălți.

România a semnat această Convenție în anul 1991 și a inclus-o în legislație prin Legea nr 5 din 25 ianuarie 1991. În prezent are înscrise 19 situri din județele Dolj, Călărași, Ialomița, Giurgiu, Tulcea, Caraș Severin, Mehedinți, Constanța, Arad, Timiș, Brăila, Olt, Teleorman și Suceava. Cea mai importantă zonă înscrisă este Delta Dunării, cu o suprafață de aproape 650,000 ha, urmată de Parcul Național Porțile de Fier cu o suprafata de aproximativ 115,000 ha. Cele mai multe sunt pe zona de Sud, în lunca Dunării, din care rezultă că, deși a fost puternic antropizată, unele zone s-au păstrat totusi.

Criteriile de apreciere pentru identificarea unui sit de zone umede de importanță internațională, conform Convenției Ramsar, sunt în termeni de ecologie, botanică, zoologie, limnologie sau hidrologie și sunt împărțite în două mari grupe principale:

– prima grupă: daca situl respectiv este o zona umedă reprezentativă, rară sau unică

– a doua grupă sunt siturile de o deosebită importanță pentru biodiversitate.

Această a doua grupă, este împărțită la rândul ei în alte subgrupe, avand astfel criterii bazate pe diferite motive ecologice și de biodiversitate pe care zona umedă propusă trebuie să le îndeplinească – comunități de specii, de numărul de specii de păsări de apă (cel putin 20,000 de pasari sau 1% dintr-o singură specie), numarul de specii de pește (locale, migratoare sau care iși depun icrele în zonă) și daca în zona umedă traiesc 1% dintr-o specie animală care trăiește la sol.

Astfel, conform cu Manualul de aplicarea a Convenției, sunt 5 tipuri de zone umede :

Marine – zonele de coastă și tot în această categorie intră și lagunele de coastă, malurile stâncoase și recifurile de corali

– care ține de mare, care trăiește sau crește în mare, care este produs de acțiunea unei mări, caracteristic mării (definiție DEX)

Estuare – delte, mlaștinile create de maree, mangrove

– gură largă, în formă de pâlnie, în zona de vărsare a unor fluvii mari, pe țărmurile afectate de maree puternice (definiție DEX)

Lacustre – zonele asociate cu lacurile

– privitor la lacuri, care trăiește sau crește în lacuri (definiție DEX)

Riverane – zonele de-a lungul râurilor

– situat pe malul unei ape sau străbătut de o apă curgătoare. (definiție DEX)

Palustre – mlaștini, turbării.

– de baltă, din regiunea sau de pe malurile bălților (definiție DEX)

Pe lângă acestea, mai sunt cele artificiale, construite ca lacuri de acumulare, lacuri/iazuri pentru piscicultură.

O altă clasificare a zonelor umede poate fi realizată după localizarea în teritoriu : zone umede costiere și zone umede interioare. Această clasificare e oferită tot prin cadrul Convenției, ca un sistem prin care să se poată identifica zonele umede.

Conform cu clasificarea Ramsar, tipurile si caracteristicile zonelor umede sunt :

Zone umede naturale :

Zone umede marine/costiere

Ape sărate

După nivelul și tipul vegetatiei din apa -permanante:

Ape marine cu adâncimi de până la 6 m la reflux, fiind incluse si golfurile marine sau strâmtorile

Vegetație acvatică- sub nivelul de maree și pot include zone de kelp (fac parte din categoria algelor brune) sau zone de ierburi acvatice

Recifuri de corali – supranumite și „pădurea tropicală acvatică”

După tipul de țărm/mal

Stâncos

Cu nisip sau pietris – bancuri de nisip, dune, etc

Ape sărate sau salmastre

In zona de pendulare a mareelor

Intinderi mlăștinoase, cu nisip sau cu sare

Mlastini (marshes)- cu apă sărată,

Zone împădurite – vegetație arborescentă care este inundată în timpul fluxului

Lagune – Porțiune din bazinul unei mări sau al unui ocean separată aproape complet de rest printr-o fâșie îngustă de pământ (definiție DEX)

Estuare- cu apă permanentă sau legate în sistem de tip deltă

Ape sărate, salmastre sau dulci

Subterane – formațiuni carstice

Ape dulci

Lagune

Zone umede interioare

Ape dulci

Ape curgătoare

Permanente :

Râuri, pârâuri, inclusiv cascade

Delte

Izvoare

Nepermanente/ sezoniere : râuri, pârâuri

Lacuri și bălți – fiind incluse și cele mai mari de 8ha

Permanente – inclusiv mlaștini, unde solul este îmbibat cu apă in perioada dezvoltarii vegetatiei

Nepermanente/sezoniere- inclusiv zonele inundabile, bălți, pajiști inundabile, mlaștini cu vegetatie ierboasa

Mlaștini formate pe soluri anorganice

Permanente

Dominate de ierburi – cu o întindere sub 8 ha

Permanente/ Nepermanente/sezoniere

Dominate de ierburi

Dominate de arbuști

Nepermanente/sezoniere

Dominate de ierburi

Mlaștini formate pe soluri de turbă

Permanente

Fara vegetatie inalta

Cu vegetatie inalta

Mlaștini formate pe soluri anorganice sau turba

Alpine

Tundre

Ape saline, salmastre sau alcaline

Lacuri

Permanente

Nepermanente/sezoniere

Mlaștini și balti

Permanente

Nepermanente/sezoniere

Ape dulci, saline, salmastre sau alcaline

Geotermale

Subterane

Zonele umede artificiale

Acest tip de zone, sunt cele create cu ajutor antropic, iar în această categorie intră acumulările de apă/lacurile pentru acvacultură, canalele de irigații, câmpurile cu orez, terenurile agricole care se inundă controlat, siturile de exploatare salină, bazinele/ lacurile/ rezervoarele de acumulare a apei (în general peste 8ha), fostele zone de exploatari miniere prin excavare, zonele în care se epurează apa uzată, canalele de scurgere folosite în agricultură, precum și alte sisteme hidrologice subterane.

2.3 Considerații privind cadrul suport al dezvoltării așezărilor

2.3.1 Apa – factor suport care a influențat dezvoltarea așezărilor

În contextul explicării genezei așezărilor umane, s-au formulat mai multe teorii având la bază date istorice și geografice.

Una din teorii este cea elaborată de geografi, care consideră că mediul natural favorabil a fost unul din factorii decisivi în amplasarea și dezvoltarea unei localități. Astfel, în functie de conformația terenului, așezările se aflau în vecinătatea pădurilor (care aveau rol atât de protecție cât și de resursă) și/sau a apelor (cu rol de resursă naturală cât și materială).

Wolf Schneider spune în cartea sa „Babilonul omniprezent”, că inundațiile au stat la baza dezvoltării orașelor. În acest scop, ne arată cazurile unor civilizații antice din Mesopotamia și din Egipt. În Mesopotamia (tradus înseamnă locul dintre ape), inundațiile anuale ale râului Eufrat erau captate prin canale de irigații care asigurau apa necesară culturilor agricole și mai târziu chiar au legat aceste canale cu râul Tigru creând astfel un sistem de irigare funcționabil tot anul. Însă, acestea au fost distruse printr-o inundație mare. În Egipt, revărsările Nilului nu erau ca ale Eufratului, însă aveau loc de mai multe ori pe an și atunci nu s-au creat sisteme de irigații la fel de complexe. Astfel, toate culturile agricole și implicit locuitorii, depindeau foarte mult de aceste inundații, care atunci când lipseau produceau un dezechilibru în viața orașelor.

Astfel, așezările rurale, având la bază acest excedent provenit din agricultură, au început să evolueze, să se mărească, să devină orașe, datorită dezvoltării de activități neagricole provenite din nevoia de organizare, de colaborare în comun la crearea, întreținerea și administrarea acestor sisteme de irigații.

Așezările rurale, satele, reprezintă cea mai veche și mai stabilă formă de așezare, care reprezenta și reprezintă valorile culturale ale unei popor, prin sedimentarea și acumularea unor experiențe legate de fiecare om cu natura, dar și între ei. Despre sat, prof. D. Cristea, precizează că: „aparenta simplitate morfologică a așezării rurale ascunde o optimă echilibrare ecologică și energetică și exprimă prin arta și arhitectura populară o parte deosebit de semnificativă a spiritualității fiecarui popor.”

Pentru ca o așezare rurală să facă trecerea către oraș, se presupune că existau două modalități: prima era să câștige un rol dominant față de satele din jur în organizarea treburilor agricole și a irigațiilor, sau, a doua modalitate, era de ca din nevoia de apărare, comunității rurale se atașa un grup mai dinamic, care câștiga autoritatea și crează citadele fortificate unde se regăseau funcțiile politice, economice, administrative și religioase.

Ulterior, orașele s-au format și spontan, prin mutarea excedentul de populație din alt oraș, sau a unei întregi așezări, în noi locuri, în funcție de condițiile mediului natural, resurse dar și de elemente de apărare. Prin aceste procese, orașele au avut partea de o creștere organică. O altă modalitate de formare a orașelor, au fost prin planuri prestabilite, o concepere în detaliu, proiectată, care apoi era transpusă pe teren, iar acestea pot fi deosebite de cele spontane, datorită formelor geometrice precise.

Viața așezărilor, a orașelor depindea foarte mult de prezența apei (sub orice formă), atât de mult, încât, atunci când aceasta nu mai exista, întregi orașe puteau fi abandonate. Dispariția unor culturi antice, poate fi relaționată de cantitatea sau calitatea apei pe care o foloseau. Perioadele de foamete declanșate de lipsa irigațiilor la terenurile agricole, sau epidemiile datorate calității apei, dar și modul în care se utiliza apa, pot fi considerate rezultatele unui management defectuos al acestei resursei.

În perioada medievală, configurația orașelor spontane se dezvolta în funcție de conformația reliefului, acestea adaptându-se la relieful colinar sau la malurile joase ale râurilor, fluviilor, mărilor, având însă central un element generator – mânastire, castel, loc de acostare, etc.

Localizarea lângă un curs de râu, sau mare, oferea locuitorilor și alte beneficii pe lângă irigarea pentru agricultura și acestea erau sursă de hrană prin pește, cale de transport, forma de apă era utilizată pentru spălare, avea rol de protecție atunci când erau atacați, etc. O poziție favorabilă față de căile de legătură inter și intra-continentale, asigura o dezvoltare economică, astfel, că, în aceste condiții, oamenii se stabileau în aceste orașe și o viață mai simplă decât în trecut, a determinat noi condiții de a locui, educa, organiza gospodăria, etc.

Influențele care au determinat dezvoltarea orașelor, nu au fost doar cei geografici-naturali, economico-sociali, ci și istorici și politici.

Astfel, locul a influențat așezarea, însă, cu timpul, prin extinderea așezărilor, dezvoltarea industriei, elementele naturale au fost afectate, fiind puternic transformate.

2.3.2. Apa în așezările urbane – date generale

Apele din cadrul sau din vecinătatea așezărilor au fost mereu mai poluate decât celelalte, datorită factorilor din interiorul orașelor. În funcție de modul în care „managementul apei” a fost realizat în cadrul orașelor, se pot defini 4 mari perioade:

Perioada în care apa a avut doar rol de alimentare cu apă

Din perioada de dinainte de Hristos și până în Evul Mediu, fântânile și apele de suprafață (în unele locuri erau construite și canale) erau utilizate pentru alimentarea cu apă, dar și pentru spălare directă, iar străzile, cu un pavaj permeabil sau semipermeabil, erau construite astfel încât să dreneze apele pluviale spălând astfel și materiile fecale din aceste locuri (deși existau anexe ale caselor cu această destinație). Trebuie menționat însă, că în orașele din Grecia Antică, erau construite canale de alimentare dar și de colectare a apei, iar în Atena anului 500 î.H. existau canale de scurgere dar și puțuri pentru apă atât private cât și publice.

Cu toate acestea, apa din râurile directe, în perioadele cu precipitații multe erau foarte poluate (în principal datorită factorilor patogeni prezenți în fecale), urmând ca acestea să se îmbunătățească în perioadele mai secetoase. Datorită probabil acestor perioadel de alternare, apa din marile râuri colectoare avea o calitate bună.

Perioada de evoluție a ingineriei apei

A avut loc în Creta Antică, Grecia, Roma și în anumite orașe din Europa până la revoluția industrială din secolul 19.

În această perioadă s-au construit apeductele pentru alimentarea fântânilor publice sau a băilor, în special în Roma. Apeductele, printre care primul a fost construit în 312 Î.H., aduceau apa din munți, de la distanțe mari, chiar și 50 km. Apa era colectată în rezervoare subterane după care era distribuită prin țevi de plumb sau din lut către fântâni, băi publice, clădiri publice și reședințele nobililor, unde existau deja toalete. Din această rețea de canalizare, funcționează încă, de aproape 2000 de ani, canalul Cloaca Maxima (în restul orașelor europene, canalizarea a fost implementată. Fântânile publice erau amplasate astfel încât să acopere întreg orașul, pentru ca toți locuitorii să aibă acces la o sursă de apă.

Un alt oraș mare din perioada medievală, Constantinopol (azi numit Istanbul, Turcia), care a fost capitala Imperiului Roman de Răsărit, preluând astfel cultura romană dezvoltată în Antichitate. Rețeaua de canalizare era similară cu cea din Roma, cu apeducte, dublată însă de colectarea privată și depozitarea în rezervoare a precipitațiilor (practică uzuală și în Antichitate). Sistemul de alimentare se baza atât de mult pe colectarea apelor pluviale, încât, în secolul 7, este construit cel mai mare rezervor subteran care putea stoca până la 80 000 m3 de apă și este cunoscut sub numele de Palatul Scufundat, datorită stilului arhitectural adoptat, asemănător cu o basilică.

Roma și Constantinopol, au fost orașe mari pentru perioadele respective, cu peste 1 milion de locuitori în perioadele de glorie, pe când, în restul Europei, orașe ca Londra, Paris, Praga sau Amsterdam, aveau o populație de doar câteva zeci de mii de oameni.

Tot un oraș mare din perioada medievală, cu mai mult de 200 000 de locuitori, era Veneția, amplasată într-o lagună și care în loc de străzi avea și are până în prezent canale. Sistemul de alimentare cu apă potabilă era realizat prin fântânile publice și puțurile private, iar apele uzate erau deversate direct în canalele deschise din oraș, care erau curățate de resturile solide la anumite perioade de timp. Pentru a evita colmatarea lagunei, cursurile a două râuri au fost modificate pentru a asigura alimentarea cu apă. La sfârșitul secolului 20, orașul istoric Veneția, cu o populație stabilă de 80 000 de locuitori, dar cu mii de turiști, apele uzate erau încă deversate direct în canale fără tratamente de purificate, acest lucru fiind schimbat începând cu noul secol, când a fost implementat un sistem de purificare a apelor, însă la un nivel scăzut.

Până la sfârșitul secolului 18, majoritatea orașelor mari din Europa aveau implementat un sistem de alimentare cu apă potabilă a populației bazat pe fântânile publice dar și pe rețea de canalizare către locuințe. Fântânile din orașe aveau astfel un rol important și au început să fie și decorate.

Deși în această perioadă se conturează anumite tehnici de epurare a apei potabile, existau canalele deschise sau subterane de colectare (care păstrează aceeași problemă a materiilor biologice) care vărsau în râul principal a apelor pluviale dar și a apelor uzate. Apa deversată nu avea partea de nici un tratament de purificare, modificând astfel calitatea cursurilor de apă mici și mijlocii din vecinătatea așezărilor, însă, râurile cu un volum de apă mai mare nu sunt afectate. Datorită poluării apelor din vecinătate, apar epidemii, datorită factorilor patogeni dar și din cauza materialelor folosite ca de exemplu plumbul pentru țevile de canalizare.

În această perioadă, străzile aveau un înveliș semipermeabil, fapt care facilia infiltrarea apei în sol.

Perioada în care apa este supra-utilizată, fără a i se aplica tratamente de purificare

Această perioadă începe o dată cu revoluția industrială, la mijlocul secolul 19, în Europa, SUA și mai târziu în Asia, și se încheie pe la jumătatea secolului 20 în țările dezvoltate, pe când în restul încă există.

Migrația oamenilor din zonele rurale către cele urbane și revoluția industrială, a produs o dezvoltare rapidă a orașelor. În a doua jumătate a secolului 19, rețeaua de canalizare colecta atât apele uzate casnice, cât și apele uzate provenite din industrie. Unele fabrici însă, deversau direct în râuri rezidurile poluante, râuri care reprezentau surse de apă potabilă, și astfel s-au declanșat mari epidemii. Existau cazuri în care, același curs de apă, orașul din amonte folosea râul ca resursă de apă potabilă, după care întorcea în el apele uzate,poluându-l, iar orașul de la vale prelua utiliza aceea apă pentru alimentarea rețelei cu apă potabilă. Astfel, cursurile naturale au devenit atât de poluate, încât reprezentau un pericol pentru sănătate, iar unele orașe chiar au interzis înotul în acestea.

Sistemele de purificare de la sfârșitul secolul 19 și începutul secolului 20, presupuneau doar facilitarea sedimentării și a auto-purificării în cursurile de apă colectoare. Deși aproape ineficiente acest sistem, sedimentele rezultate erau distribuite ca îngrășământ pe terenurile agricole. Această practică era uzuală în anii 1800 în țări ca Londra, Berlin, Paris, Sidney, Mexic, China, etc. În anii 1900 au fost inventate modalități prin care purificarea apelor se putea face prin plante sau nămol activ, însă nu reprezentau o practică generală.

Străzile încep să fie pavate cu materiale impermeabile, făcând astfel imposibilă infiltrarea apei în stratul acvifer, apă care ajunge tot în canalizarea orașului. Lipsa infiltrării apei duce în timp la secarea pârâielor și a altor forme de apă de dimensiuni mai mici, dar, duce și la scăderea nivelului freatic.

Volumul mare de ape uzate deversate în râurile din orașe, emanau mirosuri neplăcute, iar în perioadele secetoase, când nivelul apelor scădea, reprezentau focare de infecție. De abia în a doua jumătate a secolului 19 s-a descoperit că există o legătură între calitatea apei și diverse epidemii și s-a ales ca soluție introducerea acestor cursuri în subteran, făcând astfel parte din rețeaua de canalizare. Într-o perioadă relativ scurtă de timp, aproape 500 de ani, când mediul natural nu reprezenta interes, rețeaua hidrografică din interiorul orașelor s-a modificat dramatic – marile râuri au fost sistematizate iar majoritatea pârâielor au secat sau au fost redirecționate în rețeaua de canalizare. În locurile lor, au rămas eventual doar denumiri, iar locuitorii din prezent nu știu de originile acestor denumiri. În Boston,  Massachusetts de exemplu, o suprafață de câțiva km2 de zonă mlăștinoasă, inundabilă a râului Charles, denumită Back Bay, a fost secată între 1857-1890 și tranformată într-o zonă rezidențială care aproape a dublat suprafața orașului.

Rețeaua de canalizare colecta apele uzate, însă, înainte să fie deversate în râul colector nu aveau parte de nici un tratament, sau doar acel sistem primar descris mai sus. Datorită volumului mare de ape uzate deversate, chiar și râurile mari încep să aibă un grad de poluare ridicat, fapt care provoacă lipsa de oxygen din apă, afectând astfel în primul rând ecosistemul acvatic și apoi flora și fauna care depind de acesta.

În SUA și Europa, aproape toate râurile majore sau medii, erau afectate de poluare, mai ales, datorită unor surse noi de poluare, cum era detergentul (care în stăvilare determina apa să facă spumă). Tot din cauza gradului de poluare, râul Cuyahoga din Cleveland, Ohio, a luat foc datorită unui strat de ulei de la suprafață, dar și a deșeurilor care pluteau.

O problemă menționată mai sus, legată de scăderea nivelului freatic, a creat probleme nu doar florei din orașe, dar și clădirilor istorice, care aveau fundațiile din lemn. Lemnul, atâta timp cât este în apă sau solul din jur este saturat, nu putrezește, iar în momentul când nivelul apei a început să scadă, lemnul folosit la fundații a fost expus insectelor și procesului de putrefacție. Acest lucru s-a întâmplat în principal în orașele construite pe foste zone umede, ca Boston, Veneția,Tokyo, etc.

Începând cu anii 1960, problema apelor poluate, care ajunseseră să fie negre (datorită unei bacterii care se dezvoltă în ape fără oxygen) a început să îngrijoreze opinia publică, declanșând o conștientizare mondială asupra stării mediului. Problema încălzirii globale începe să fie și ea conștientizată, și unele țări dezvoltate încep să caute soluții pentru aceste probleme. În țările din Europa Centrală și de Est, care funcționau după sistemul socialist, care avea un caracter închis, probleme de la nivel mondial legate de starea mediului nu au fost asimilate, obiectivele economiei rămânând creșterea industrială și producția agricolă, în aceleași condiții nesustenabile.

Perioada în care prin managementul apei se deversează ape mai puțin poluate

Perioadă atinsă doar de țările dezvoltate, unde, până la sfârșitul secolului 20, s-a observat că rețeaua de canlizare este depășită de volumul apelor pe care trebuie să le preia (fiind incluse atât apele uzate cât și precipitațiile), infrastructura având deficiențe în legătură cu dezvoltarea orașului dar și a cantităților de precipitații. Urmările acestui fapt, sunt inundațiile urbane, dar și creșterea deversării în natură a unor ape poluate.

Cursurile naturale au devenit foarte poluate, și au fost implementate norme mult mai stricte în privința calității apelor deversate, recunoașterea surselor difuze de poluare (detaliate în capitolul anterior) ca o problemă reală, implementarea unor programe de management asupra reducerii poluării din scurgerile provenite de pe rețeaua stradală, restaurarea cursurilor de râu prin aducerea lor la suprafață.

Deși sunt detaliate în subcapitolele viitoare ale prezentei lucrări, vor fi menționate și aici câteva date. În SUA, în 1972, a fost adoptat Actul Apelor Curate, pentru a schimba managementul apei potabile și a apei uzate. În anul 2000, Parlamentul European, a adoptat Directiva Cadru a Apei. Prin aceste acte se adoptau obiective ca obținerea unei calități bune a apei potabile în condiții de siguranță, precum și implementarea stațiilor de tratare a apei care prin norme mai stricte, să întoarcă în râul colector o apă purificată.

Prin măsurile implementate, s-au obținut îmbunătățirea calității apelor, în unele cazuri s-au observat chiar și restaurarea ecosistemelor acvatice. În Londra, peștii s-au întors în râul Tamisa, în Praga, râul Vltava nu mai are culoarea neagră, râul Cuyahoga din Cleveland este în continuare poluat, dar nu încât să ardă, râul Charles din Boston, care avea atenționări cu privire la interzicerea înotului, în 2007 au loc primele „băi”. Cu toate astea, în țări, râurile continuă să fie în continuare poluate și se poate oferi exemplul celebrului râu Gange, din India, care conform credinței prin îmbăiere oferă purificarea trupului și a sufletului, astfel că zilnic este folosit atât pentru oameni cât și pentru animale, fiind acumulate o cantitate mare de factori patogeni.

Aceste măsuri luate luate până în prezent, prin impunerea unor norme, nu sunt încă 100% eficiente, pentru a garanta obiectivele sunt atinse și rezultatele se mențin. Apar mereu noi tipuri de poluanți, substanțe toxice, reziduri farmaceutice care perturbă ecosistemele. De asemenea, o soluție la problema sedimentelor poluate, nu s-a găsit încă.

2.3.3. Apa în așezările urbane din România

Atestări asupra locuirii pe teritoriul României sunt încă din perioada paleoliticului. Încă de la început, existența oamenilor este în legătură cu apa, astfel că primele atestări sunt în zona văii Prutului și a Dunării, din perioada paleoliticului inferior (care a durat până către anul 150000 î.e.n.), urmând ca în perioada paleoliticului mijlociu ( c 120000 – 35000 î.e.n.), grupurile umane de tip Neanderthal, locuiau în funcție de variațiile climei, în luncile râurilor sau în peșteri. Locuirea se extinde în tot teritoriul în perioada paleoliticului superior, când grupurile de Homo sapiens, ocupă terasele râurilor sau peșterile, studiile arheologice, descoperind în aceste locuri mai multe straturi de locuire, din culturi diferite.

În spațiul carpato- danubian, cea mai veche cultură atestată este cultura Criș, ale cărei așezări au un caracter provizoriu și se găseau în preajma apelor, având ca tip de locuință bordeiul mai început, urmat de colibă. În aceeași perioadă, cultura Criș este completată de o altă cultură, pe întreg teritoriul României, cultura ceramicii liniare de proveniență central –europeană, ale cărei așezări erau amplasate tot pe terasele râurilor, iar locuința era plurifamilială, de suprafață, cu schelet de pari legați cu lut. Similar, în Dobrogea sunt atestări ale culturii Hamangia, care prezintă același tip de așezare dar și de locuință.

Prin studiul hărților care înfățișează Dacia Preistorică dar și Dacia Traiana, se poate observa faptul că așezările sunt amplasate pe cursurile de râu. De altfel, fluviul Dunărea, a reprezentat un factor important în structura teritoriului românesc, după Munții Carpați, lunca sa fiind locuită încă din Paleolitic. Luncile râurilor, a Dunării, dar și ale altor râuri importante ca Siretul, Prutul, Oltul, Tisa, Mureșul și nu numai, au oferit posibilități pentru dezvoltarea vieții, împreună cu pădurile care le înconjurau. Teritoriul României fiind acoperit în mare parte de Munții Carpați, văile create de rețeaua hidrografică au reprezentat un factor important în cadrul dezvoltării de așezări, pentru că aceste amplasamente, beneficiau atât de resursa de apă, de pădure, dar și de munți ca elemente de protecție.

Procesul dezvoltării așezărilor umane pe cursurile de râu a continuat, după cum se poate observa în harțile care arată teritoriul României în anii care au urmat, până în prezent. Faptul că pe teritoriul țării se regăsesc dovezi ale unei locuiri permanente, de-a lungul istoriei, oferă caracterul de continuitate așezărilor românești. Datorită acestei trasături, a evoluției, se pot explica aspecte legate de configurația rețelei de localități, dar și a sistemului de străzi din cadrul acestora.

O dată cu dezvoltarea așezărilor, sunt realizate și modificări asupra cursurilor râurilor, încă din perioada domniei lui Ștefan cel Mare (domnitor al Moldovei între anii 1457- 1504).

Sistemele de conducere care s-au succedat în istorie asupra României, de la regat și apoi la regimul comunist și-au lăsat amprenta asupra modului în care orașele au evoluat. În perioada regimului comunist, dezvoltarea țării a avut ca suport industria, prin toate ramurile ei. Industrializarea orașelor și crearea de locuri de muncă, dar și procesul de colectivizare care a avut loc în mediul rural și care a îndepărtat sătenii de valorile strămoșilor, a avut ca urmare dezvoltarea orașelor.

Așezările umane din România, sunt împărțite în prezent în mediu urban cu municipii, orașe și mediu rural cu comune și sate. Acestea sunt ierarhizate conform Legii 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a IV a – Rețeaua de localități, astfel:

Rangul 0 – Capitala României, municipiu de importanță europeană

Rangul I – Municipii de importanță națională cu influență potențială la nivel european

Rangul II – Municipii de importanță interjudețeană, județeană sau cu rol de echilibru în rețeaua de localități

Rangul III – Orașe

Rangul IV – Sate reședință de comună

Rangul V – Sate componente ale comunelor și sate aparținând municipiilor și orașelor.

În anul 1970, procentul de urbanizare la nivelul țării era de 36.9%, urmând ca în 1990 să fie de 54.3% , iar în 2005 un procent de 54.9%. Această creștere ne arată faptul că orașele se dezvoltă, cresc, iar o dată cu ele trebuie și ca resursele să fie utilizate mai sustenabil.

În România, conform perioadelor de la subcapitolul anterior, majoritatea localităților se află în perioada numărul 3, perioadă când apa este utilizată în exces, iar sistemul de epurare de la finalul ciclului de utilizare nu este eficient, poluând astfel cursurile de apă naturale. Pentru a înțelege mai bine modul în care a evoluat relația apă – oraș pe teritoriul României, au fost alese orașele Iași, Timișoara, Cluj-Napoca, și București ca studii de caz. Motivele care au stat la baza acestei alegeri, au fost faptul că sunt primele 4 orașe ca mărime, sunt dispuse în regiuni diferite din țară și sunt traversate de râuri. Prin studiul acestor orașe se va observa atitudinea asupra rețelei hidrografice din cadrul sau din vecinătatea orașelor și modul în care acestea au fost asimilate sau nu atât funcțional cât și al percepției colective.

2.3.3.1. Iași

Municipiul Iași, localitate urbană de rang I, este situat în N-E României, în Câmpia Moldovei, este cel mai mare oraș din Moldova și este traversat în principal de râul Bahlui.

Pe lângă râul Bahlui, orașul mai este traversat și de râul Nicolina, pârâul Șorogari și pârâul Ciric. Toate trei, se varsă în râul Bahlui pe teritoriul orașului Iași.

Atestări ale locuirii în această zonă, sunt străvechi. Anterior întemeierii Moldovei, pe la sfârșitul secolului 13 și începutul secolului 14, aici se găseau alanii, pe care rușii îi numeau iași. Pe unele hărți, râul Prut, era trecut cu numele de Alanus fluvius, iar în 1320, este menționată la Nord de Dunăre, Alania. Denumirea de Iași, apare prima dată în documentele oficiale, în anul 1408, ca punct de vamă către tătari.

Râul Nicolina, aflat în în zona de Sud – Vest pe teritoriul urban, are albia regularizată, însă, gradul de poluare este ridicat, principalii factori fiind deșeurile menajere și cele industriale.

Pârâul Șorogari, pentru evitarea inundațiilor, a fost canalizat în subteran la intrarea în oras între anii 1970-1979.

Pârâul Ciric, în partea de N-E, pana la intrarea în oras, are amenajate artificial mai multe lacuri – Lacul Dorobanț, lacul Aroneanu, Lacul Ciric I, lacul Ciric II și Lacul Ciric III, dupa care, cursul său până la vărsarea în Bahlui, este regularizat.

Râul Bahlui, afluent al râului Jijia, este principalul curs de apă care traversează (pe directia Vest- Est) orașul Iași. Numele de Bahlui, provine din cumană și înseamnea „pârâu mocirlos”, fapt care ne poate forma o idee cum arăta acesta înainte să fie regularizat și transformat.

Ideea de regularizare a acestuia apare încă de la anul 1785, cand se dorea transformarea în canal navigabil. Însa, în 1851, starea râului nu se îmbunătățise, conform unui articol din Gazeta Moldavia, în care se preciza că din cauza dispariției pădurilor de pe maluri și a faptului că unii proprietari și-au amenajat iazuri, debitul râului e foarte scăzut și astfel, cand ajunge în oras e foarte tulbure. În 1862, se revine la ideea canalului navigabil Bahlui –Prut, iar în 1896, 1946 și chiar și în anii ꞌ80 canalul este discutat, însă nu este realizat. În 2015, este un nou proiect, de canal navigabil, însă, numai pe o porțiune din interiorul orașului.

Între anii 1800-1896, pe râul Bahlui, în oraș, era amenajat un loc de scăldat.

De abia între anii 1911-1913, în urma inundațiilor repetate mai ales primăvara, se efectueaza lucrari de rectificare a albiei. Însa, nu se construiesc și diguri de protectie, astfel că în 1932 se produce din nou o inundație de proportie. Digurile și ample lucrari hidrotehnice se construiesc de abia în anii 60-70, cand se regularizează și albia.

Orașul este definit de cursurile de apă de care este traversat și se poate observa încercarea de a le integra în cadrul orașului. La început cursurile sunt folosite pentru eliminarea deșeurilor menajere, ajungând până la urmă în prezent să fie integrate prin proiecte de amenajare. De asemenea, se pot observa intervențiile pe cursuri de apă – nici unul nu mai curge prin albia inițială, iar pârâului Ciric este cel mai modificat, pe acesta fiind amenajate mai multe lacuri de agrement.

2.3.3.2 Timișoara

Municipiul este situat în partea de V a României, în Câmpia de Vest, regiunea Banat și este traversat de canalul Bega. Este încadrat ca localitate urbană de rang I.

Numele orașului, vine la râul Timiș, care în prezent este în vecinătatea de sud.

Timișoara, fiind poziționată între trei artere importante de circulație – Tisa, Mures și Dunare și înconjurată de mlaștini a oferit condiții favorabile pentru dezvoltarea orașului. Însă, în secolul 18, mlaștinile erau considerate insalubre și sursă principală pentru boli.

Canalizarea râului Bega a început în anul 1728 și este continuată în 1739. Prin aceasta se reușește asanarea mlaștinilor din jurul orașului dar și transportul pe acest nou canal a buștenilor. După încă o faza de extindere, în 1732 circulă primul vapor, dar în scurt timp traseul este abandonat datorita greutătii cu care se circula. Între 1735 și 1754 se construiește o nouă variantă, mult mai dreaptă, fiind astfel mai favorabilă navigației. Însă, acest nou canal avea o problema cu debitul, astfel că în 1758 se construiesc în amonte două noduri hidrotehnice care permit transferul de apă dintre Bega și Timiș. În perioada 1937-1938 volumul de mărfuri transportat își atingea apogeul, ca mai apoi, după razboi, în anul 1958 să înceteze. Transportul de pasageri a început în anul 1869, și-a atins apogeul în 1944, iar în 1967 a fost întrerupt, rămânând unele nave de agrement pe raza municipiului Timișoara. În prezent canalul nu este navigabil.

Orașul Timișoara a intervenit poate cel mai mult în peisajul natural, prin asanarea mlaștinilor, însă, doar așa se putea dezvolta. Prin transformarea râului Bega în canal, din considerente economice, s-a schimbat complet și definitiv felul cum arăta peisajul natural al acestui râu dar este și motivul pentru care orașul s-a dezvoltat.

2.3.3.3. Cluj – Napoca

Municipiul Cluj Napoca, localitate urbană de rang I, este situat în partea central – vestică a țării, în zona de legătură dintre Munții Apuseni, Podișul Someșului și Câmpia Transilvaniei, în regiunea Transilvania, este traversat în principal de râurile Someșul Mic și Nadăș. Prima atestare a cetății Cluj este din secolul XII, în anul 1173.

Pe lânga cele doua cursuri principale, orasul mai este traversat și de pâraiele: Țiganilor, Popești, Nădășel, Chintenilor, Becaș, Murătorii, însă despre acestea nu am reușit să găsesc foarte multe informații.

Râul Someșul Mic, traversează orașul de la Vest la Est, însă, în afara de intervenții locale de consolidare a malurilor și îndiguire, albia râului nu a fost modificată. Orașul în principal își procura apa potabilă din acest râu, însă în timp, a devenit foarte poluată din cauza afluenților pe care îi preia în intravilan. Acești afluenți erau poluați încă din Evul Mediu cu deșeuri reziduale și mai tarziu, începând cu secolul al XVI-lea de la activități meșteșugărești. Astfel, în anul 1558 se ia hotărârea construirii Canalului Morii prin care să se aducă apa Someșului Mic nepoluată în oraș.

Râul Nadăș este în partea de Nord – Vest a orașului, iar numele provine din maghiară unde nádas înseamnă păpuriș, lucru care ne dă informații despre modul cum arată acesta.

Nici pe celelalte cursuri de apa nu s-au efectuat lucrări hidrotehnice importante, mai ales pârâiele, care pe timp de secetă, dispar.

În Cluj-Napoca, spre deosebire de celelalte orașe mari, nu s-a intervenit radical pentru amenajarea cursurile de apă care îl traversează. Prin asta, a reușit să pastreze din caracterul natural.

2.3.3.4. București

Municipiul București, Capitala țării, este situat în partea de Sud, în Câmpia Română, în regiunea Muntenia și este traversat de râul Dâmbovița și Colentina.

Așezarea cu acest nume este atestată încă de la 1470, când este menționată într-o scrisoare ca reședință domnească a vremii, însă, dacă s-ar considera că denumirile de „Cetatea Dâmboviței” sau „Cetatea râului Dâmbovița” fac referire tot la Bucureșri, atunci, așezarea ar putea fi mult mai veche, încă de la 1369.

Deși despre București s-a scris poate cel mai mult dintre cele patru orașe alese ca studii de caz, nu a putut fi ocolit, datorită importanței lui – cel mai mare oraș din țară.

Astfel, cele două râuri care îl traversează, sunt puternic antropizate, pentru evitarea inundațiilor care le produceau dar și din motive de salubritate. Tot din motive de salubritate, dar și pentru dezvoltarea orașului, unele pârâie au fost acoperite și uitate.

Râul Colentina – care inițial, avea un debit care varia foarte mult de la un anotimp la altul, forma în zona de nord bălți, care în timpul verii deveneau mlaștini, și o data cu aceste mlaștini și foarte multe probleme: insecte și poluare de la deseurile menajere și industriale care se adunau în aceste zone. În 1912 se pune prima oară în discuție asanarea lacului Herastrau, însă până în 1933 nu se intamplă nimic. Pentru a se putea realiza proiectul de salba de lacuri, era nevoie ca râul Colentina sa aibă un debit suficient pe parcursul întregului an ca lacurile sa nu sece. Astfel, se apelează la râul Ialomița, iar la Buftea se realizează în 1934-1935 un lac artificial pentru reglarea debitului. Prima etapă cuprindea lacurile Băneasa, Herastrau, Floreasca și Tei, urmând ca în faza a doua să se realizeze lacurile Fundeni, Pantelimon și Cernica. Proiectul a fost însă oprit în 1940 și continuat în anii 70, când, nu s-a mai continuat proiectul initial – cel prin care era posibil navigatia.

Azi, din punct de vedere al apelor, orașul București este definit de râul Dâmbovița, de salba de lacuri Colentina și cele câteva lacuri din parcuri. În trecut însă, această rețea avea mai multe elemente. Dâmbovița avea afluenți atât pe dreapta cât și pe stanga, iar lacuri și bălți erau atat în zona luncii râului, cât și pe câmpie, însă multe dintre acestea au fost acoperite în timpul procesului de dezvoltare a orașului.

Cel mai important afluent a fost Bucureștioara, pe partea stangă. Amintit prima oară într-un act din 1608, izvora dintr-un lac care se afla în actuala zonă a Grădinii Icoanei.

”Astfel, dupa ce pornea din balta Icoanei, Bucureștioara trecea actuala strada din fața grădinii și pe unde se întretaie cu str Maria Rosetti cu str Dionisie Lupu (…). trecând prin spatele bisericii Batiște (…). În continuare curgea pe str Alexandru Sahia, traversa actualul Bulevard al Republicii, trecerea prin spatele spitalului Colțea, unde făcea un lac mare numit „Balta Cucului”, (…) traversa str. Sfintilor, (…) prin spatele Bisericii Razvan, trecând Podul Târgului de Afară (Calea Mosilor), (…) ieșea în Ulița Vergului (Calea Călărași). (…) se vărsa în Dâmbovița, nu departe de fostul Insitut medico- legal ( Morga), având în fața, de partea cealalta manastirea Radu Voda”

Datorită peștelui care era în el, pârâul reprezenta un element atractiv în oraș, însă, fiind folosit și la alte activități decât pescuitul,- la spălatul rufelor, aruncării gunoaielor sau chiar a resturilor de la măcelării, tăbăcării sau săpunării, râul a devenit foarte poluat, emanând chiar și mirosuri neplăcute. Tot din cauza a ceea ce se arunca în el, acestuia i se strâmta valea și astfel, își schimba uneori cursul și inunda curțile.

Acest afluent, a fost acoperit de-a lungul timpului de cei care doreau sa aibă mai mult teren, însă, o data cu secarea lacului Icoanei prin anul 1873, istoria acestui rau a încetat și ea. Pe planul realizat de maiorul Borroczyn, la 1853, părăul nu mai apare, iar regiunea pe care curgea este evidențiată ca teren mlăștinos.

Pe partea dreaptă a râului Dâmbovița, au fost cel puțin trei afluenți, din care cea mai cunoscută era Dâmbovicioara. Aceasta se pare ca izvora din Dealul Spirii și trecând prin mahalalele Sfinții Apostoli și Antim, se unea cu pârâul Gârlița, traversa actuala Calea Rahovei, iar pe locul actualei Piețe a Unirii, se vărsa în Dâmbovița. În prima jumatate a sec XIX, și acest afluent a secat.

Dâmbovița și afluentii săi, primeau apă și de la cele câteva izvoare din București – un izvor se afla în actualul cartier Izvor, altul în zona Filaret, în Pădurea Cotroceni, în zona bisericii Popa Tatu dar și altele

Bălțile și lacurile din zonă erau în mare parte datorită cursurilor de apă. Cea mai veche mențiune este a Lacului Adânc, la 1571 și se afla la dreapta Dâmboviței. Mai este amintit prin sec al XVII-lea Lacul lui Dura Neguțătorul, care se întindea pe locul unde este azi lacul Cișmigiu. Tot pe partea dreaptă a Dâmboviței, se regăseau o serie de bălți și lacuri, începând din zona Grozăvești și până la Cărămidarii de Jos (unul din acestea, era lacul Filaret, actualul lac din parcul Carol). Pe partea stângă, în luncă, mai erau două lacuri în zona din fața Cotrocenilor și celălalt pe proprietatea Procopie. În afara de acestea, mai erau și alte bălți și lacuri răspândite prin București și cea mai importantă, salba de lacuri Colentina.

Trecând de aceste pârâuri și lacuri secate sau distruse, râul Dâmbovița a avut parte de altă soartă.

Dâmbovița – cel mai important râu din București, era un râu al cărui curs șerpuia prin oraș, creând insule și ostroave prin care creșteau sălcii și arini. Era folosită ca și apă potabilă, însă, atunci când venea mare, inunda mahalele Grozăvești, Gorganul, Izvorul. Albia râului, la început a fost diferită de ceea ce este în prezent. Dâmbovița avea 5 insule – prima, fiind potrivit planului lui Sulzer din 1780, cuprinzând chiar Biserica Sf Elefterie vechi , a doua insulă era în dreptul unde se termină actuala stradă Vasile Pârvan, cea de-a treia se afla potrivit planului rus în 1770 între Mitropolie și Curtea Domnească, a patra, cea mai mare care cuprindea case și livezi, la sud-est de Radu Vodă, iar cea de-a cincea insulă se afla în 1852, la ieșirea din oraș, în dreptul Abatorului.

Pe cursul râului, încă dinainte de sec al XVI-lea, apar morile, cea mai veche (atestată documentar) fiind în aproprierea Curții Domnești. Acestea, au fost desființate din ordinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în anul 1865, pentru degajarea râului și astfel să nu mai producă inundații.

Azi, râul este mult modificat de ceea ce era cursul lui natural, este îndiguit, albia adâncita, iar debitul este reglat printr-un lac de acumulare – Lacul Morii aflat la intrarea în oras, în partea de Vest. Înainte de această sistematizare, însă, râul a mai avut parte de o interventie în timpul Regelui Carol I, în cadrul careia s-au construit mai multe poduri de piatră.

Daca în trecut, râul era folosit pentru scăldat, promenadă și reprezenta un reper pentru oraș, azi, datorită faptului că pe parcursul ei în oraș nu e însoțit de spații amenajate pentru loisir și pentru o promenada realizată într-un mod placut și sigur, a ajuns să se îndepărteze de imaginarul locuitorilor, reușind să fie definit mai mult de strada care îl dublează. Faptul că e unul din cele mai poluate râuri din România, face ca locuitorii să se îndepărteze și mai mult de imaginea lui. Așa cum preciza și antropologul Vintilă Mihăilescu, Dâmbovița a devenit un non-loc tipic, toți locuitorii știu că este acolo, merg pe lângă ea sau chiar o traversează, însă o ignoră total, nu le aparține și totuși face parte din oraș.

O ultimă mărturie a sistematizării din timpul regimului care a rămas neterminată și a fost ignorată ani la rând, este zona lacului Văcărești. Deși aceea zonă a avut case și străzi construite, acestea au fost dărâmate ca sa facă loc celui de-al doilea mare lac artificial de pe Dâmbovița. După căderea regimului, proiectul a fost abandonat, iar fosta lunca a Damboviței și-a făcut simtiță prezența prin acumularea de ape pluviale și ridicarea nivelului apei freatice, transformându-se astfel într-o zonă umedă, care a facilitat apariția unei faune și flore specifice acestora și atât de neobișnuite pentru oraș.

Bucureștiul și-a transformat cursurile de apă astfel încât acestea sa nu mai creeze probleme, însă, prin aceste intervenții numeroase a reușit „să le facă invizibile”, să nu mai reprezinte neapărat un reper la nivelul orașului. Dacă salba de Nord a lacurilor Colentina – Herastrău, Băneasă, Tei sunt asociate cu cartierele mai elevate și parcurile aferente, cele din partea de Est, pe lângă asocierea cu zonele rău famate, ele sunt percepute aproape la fel ca și râul Dâmbovița – deloc.

2.4 Politici privind resursele de apă

3.3.1 Politici la nivel internațional

La nivel mondial, conștientizarea degradării mediului, s-a produs la sfârșitul secolului 20 și au început să fie adoptate legi, directive, strategii pentru oprirea acestui proces.

În SUA, așa cum a fost menționat la începutul capitolului, în 1972, a fost adoptată Legea Apelor Curate, care, conform autorilor Novotny V., Ahern J. și Brown P., a fost primul act pentru stabilirea unor norme și a unor pratici pentru îmbunătățirea calității apelor.

În secțiunea 101 a acestei legi, este specificat ca obiectiv principal restaurarea și de menținerea integrității chimice, fizice și biologice a apelor din SUA.

Pentru atingerea acestui obiectivm vor fi implementate următoarele măsuri:

eliminarea deversărilor de substanțe poluante în apele navigabile

trebuie beneficiat de orice situație în care apa poate fi protejată pentru a se obține dezvoltarea peștilor, crustaceelor și a vieții sălbatice și oferă un cadru pentru promenadă

este interzisă deversarea în cantități toxice de substanțe toxice poluante

asistență financiară federală pentru construirea de stații de tratare a deșeurilor

planificarea proceselor de management al tratării apelor să fie dezvoltate și implementate pentru asigurarea controlului asupra surselor de factori poluatori din fiecare Stat

cercetarea și dezvoltarea de tehnologii necesare pentru a elimina deversarea de substanțe poluante în apele navigabile

dezvoltarea și implementarea de programe pentru controlul surselor difuze de poluare, astfel încât obiectivele privind controlul să fie atinse atât la punctele fixe cât și difuze de poluare

Prin acesta, au fost declarate ilegale deversările în apele navigabile cu poluatori dintr-o sursă punctuală fără un permis. Pentru că stoparea totală a acestor deversări era imposibilă, s-a creat un sistem de permise, care controlează aceste deversări, pentru a nu se depăși anumite valori.

În aceeași perioadă și în Europa au început să fie elaborate norme și strandarde pentru protejarea mediului și a apelor. Evoluția politicilor europene a parcurs de-a lungul timpului trei perioade importante, de la nivel local la nivel continental:

Etapa dintre anii 1970-1980, a avut ca obiectiv principal protecția folosințelor de apă prin stabilirea unor standarde de calitate pentru producerea apei potabile și pentru utilizarea folosințelor de apă.

A doua perioadă, între anii 1981-2000, a avut ca obiectiv principal reducerea poluării la sursă, prin normarea valorilor admise pentru evacuarea poluanților în mediul acvatic.

A treia etapă care se desfășoară dupa anul 2000, are ca obiectiv general gospodărirea durabilă a tuturor corpurilor de apă din Europa, pentru a asigura condiții similare tuturor locuitorilor.

În anul 2000, a fost adoptată Directiva cadru privind apa nr 2000/60/CE, modificată ulterior prin directivele 2008/32/CE, 2008/105/CE și 2009/31/CE.

Această directivă are ca scop stabilirea unui cadru pentru protecția tuturor corpurilor de apă de suprafață cât și subterane prin:

Prevenirea deteriorărilor viitoare, protejează și îmbunătățește statusul ecosistemelor acvatice în ceea ce privește nevoia de apă, a ecosistemelor terestre și a zonelor umede care depind direct de ecositemele acvatice.

Promovează utilizarea sustenabilă pe termen lung a resurselor actuale de apă

Protecția sporită și ameliorarea mediului acvatic prin măsuri specifice de stopare a deversărilor de poluanți.

Asigurarea reducerii poluării apelor subterane și prevenirea poluărilor viitoare,

Atenuarea efectelor inundațiilor și secetei, contribuind astfel la:

Asigurarea unei aprovizionări suficiente și de bună calitate a apelor subterane și de suprafață, pentru o utilizare sustenabilă, echilibrată și echitabilă,

Reducerea semnificativă a poluării apelor subterane

Protecția apelor teritoriale și marine

Atingerea obiectivelor tratatelor internaționale, inclusiv cele care au ca scop prevenirea și eliminarea poluării mediului marin, prin încetarea deversărilor, emisiilor sau pierderilor de substanțe periculoase.

Complementar acestei Directive cadru 2000/60/CE, la nivelul Europei mai sunt și alte legi care au ca subiect apa:

Directiva nr 91/271/CE privind tratarea apelor urbane reziduale, amendată de Directiva nr 98/15/CE și de Regulamentul CE nr 1882/2003

Directiva nr 98/83/CE privind calitatea apei destinată consumului uman, amendată de Regulamentul CE nr 1882/2003

Directiva nr 2006/11/CE privind poluarea cauzată de anumite substanțe periculoase deversate în mediul acvatic al Comunității

Directiva nr 2006/44/CE privind calitatea apelor ducli care necesită protecție sau îmbunătățiri în vederea întreținerii vieții piscicole

Directiva nr 91/676/CE privind protecția apelor împotriva poluării cu nitrați proveniți din surse agricole, amendată de Regulamentul CE nr 1882/2003

Directiva nr 2006/7/CE privind gestionarea calității apei pentru scăldat și de abrogare a Directivei nr 76/160/CE

Directiva nr 2006/118/CE privind protecția apelor subterane împotriva poluării și a deteriorării

Directiva nr 2007/60/CE privind evaluarea și gestionarea riscului de inundații

Pe lângă aceste adoptarea acestor legi, au mai fost organizate conferințe pe tema protejării mediului în fața dezvoltării urbane, dar și pe teme conexe, printre care putem aminti de Conferința Națiunilor Unite pentru Așezările Umane – HABITAT II, care a avut loc la Istanbul în anul 1996 și a avut ca rezultat stabilirea obiectivelor pentru dezvoltarea durabilă a orașelor. Pentru ca orașele să se dezvolte durabil, e nevoie de anumite schimbări, ca: un consum durabil, modificările nesustenabile ale structurilor așezărilor, cum este tendința de concentrare excesivă, lipsa infrastructurii și a serviciilor de bază, degradarea mediului, vulnerabilitatea în cazul unor dezastre, etc.

Astfel, câteva din obiectivele pentru o așezare sustenabilă sunt:

Integrarea planificării urbane și managementului în relație cu clădirile, rețeaua de transport, oportunitățile de angajare, condițiile mediului și facilitățile comunității

Crearea unei infrastructuri adecvate și integrate mediului pentru alimentarea cu utilități a tuturor caselor; îmbunătățirea stării de sănătate a oamenilor prin asigurarea tuturor accesul la apă potabilă și la serviciile de colectare a deșeurilor;

Promovarea managmentului integrat al apei la nivelul orașului pentru a identifica alternative sustenabile de utilizare a apei;

Promovarea schimbărilor a modelelor nesustenabile folosite în industrie; a politicilor asupra structurii orașului, pentru a reduce presiunea asupra mediului și utilizarea sustenabilă a resurselor naturale, incluzând apa, lemnul sau a teritoriul, pentru a îndeplini nevoile de bază, dar în același timp pentru a reduce amprenta ecologică asupra mediului natural.

Acordare de prioritate programelor și politicilor prin care se poate reduce poluarea din mediul urban, în special asupra apei, dar și prin managementul asupra colectării deșeurilor atât menajere cât și industriale

Promovarea utilizării de tehnologii ecologice / alternative, care să reducă impactul negativ al al producției de energie asupra sănătății dar și asupra mediului.

Asigurarea că importanța zonelor costiere este recunoscută la nivelul dezvoltărilor naționale și că se depun eforturi pentru a se asigura o utilizare sustenabilă a acestora.

În cadrul acestei conferințe, a fost atins și subiectul sustenabilității apei, iar discuțiile au fost centrate în jurul următoarelor probleme:

Apa ar trebui distribuită echitabil pentru nevoile primare tuturor utilizatorilor,

Apa este o resursă finită și valoroasă, ceea ce o face să devină mai dificil și mai costisitor de accesat și folosită pentru alimentarea orașelor tot mai mari, de aceea trebuie să fie asigurat accesul la apă și generațiilor viitoare

Cererea de apă ar trebui să fie mai bine gestionată și reducerea pierderilor la minim, pentru a diminua nevoia de noi investitții în infrastructuri

Noi parteneriate trebuie să fie formate între toți actorii implicați în problema apei, pentru a se asigura un management mai bun al resurselor și serviciilor.

De asemenea, mai sunt și convențiile prin care se protejează siturile naturale și cele mai notabile pot fi Ramsar – acoperire globală, din 1971 și rețeaua Natura 2000, care aparține de UE și este doar în Europa. Convenția Ramsar a fost prezentată mai sus, în capitolul 2.2.2, unde au fost oferite datele esențiale, astfel că vor fi prezentate câteva date și despre rețeaua Natura 2000.

Natura 2000, este o rețea care cuprinde situri pe suprafața cărora se găsesc cele mai valoroase dar și amenințate habitate și specii din Europa. Teritoriul Uniunii Europene a fost împărțit în 9 regiuni biogeografice: stepică, panonică, pontică, boreală, continentală, atlantică, alpină, macaronesiană și mediteraneană. Dintre acestea, în România se găsesc 5 dintre aceste regiuni – continentală, alpină, panonică, pontică și stepică, ceea ce arată că are o contribuție importantă pentru biodiversitate la nivelul Europei.

Aceste regiuni, reprezintă baza clasificării siturilor, care sunt apoi grupate în două mari categorii:

SPA- Special Protection Areas – în această categorie sunt incluse siturile care necesită protecție pentru speciile avifaunistice

SCI – Sites of Community Importance- în această categorie sunt incluse siturile de o importanță comunitară.

La nivel european, dar și la nivel mondial se poate observa o preocupare privind legislația pentru protejarea apei, atât din punct de vedere sanitar, cât și pentru mediu. Directivele adoptate de UE, trebuie să fie transpuse în legile naționale ale fiecărei țări membre, pentru a se putea astfel respecta.

3.3.2. Cadru legislativ din România

România, pentru a se alinia la cerințele atât europene cât și mondiale, a ratificat prin legi atât Directivele de la UE, cât și convențiile sau tratatele internaționale.

Principala lege care se ocupă de apă și în care sunt transpuse și principalele Directive, este Legea Apelor nr 107 din 25/09/1996 cu cele 19 completările și modificări ulterioare.

În Legea Apelor, regăsim încă de la articolul 1, alin. 1 definiția apelor formulată în contextul dezvoltării durabile, ca resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată, element indispensabil pentru viață și pentru societate, materie primă pentru activități productive, sursă de energie și cale de transport, factor determinant în menținerea echilibrului ecologic, iar la alin 11 menționarea că apa nu este un produs comercial oarecare, ci este un patrimoniu natural care trebuie protejat, tratat și apărat ca atare.

În lege, sunt menționate următoarele aspecte care influențează modul în care apa ar trebuie tratată în România:

în cadrul art 2, sunt menționate ca obiective, faptul că trebuie redusă treptat poluarea prin eliminarea emisiilor, evacuarărilor și pierderilor substanțelor periculoase precum și prevenirea deteriorării stării tuturor corpurilor de apă de suprafață.

art. 9, alin 3, se precizează că orice om, pe propria răspundere, poate utiliza pentru îmbăiere apele marine și apele interioare din afara zonelor de restricție. Acest lucru, raportat la istoricul apei în cadrul orașelor, înseamnă că în prezent, nici un corp de apă din România nu reprezintă un pericol din punct de vedere sanitar.

Art 15. Alin 1 menționează că poluarea în orice mod a resurselor de apă este interzisă.

Iar la art 16, ne sunt precizate interdicțiile pentru a se proteja resursele de apă, dintre care putem menționa ca fiind interzise: mărirea gradului de încărcare a instalațiilor de epurare sau canalizare prin construcția de noi ansambluri de locuințe sau industriale fără a se dezvolta și instalațiile, aruncarea, introducerea sau depozitarea în oricare corp de apă (excepție fiind iazurile de decantare) suprateran sau subteran a deșeurilor de orice fel, precum și spălarea în corpurile de apă a obiectelor de uz casnic, a utilajelor sau a mașinilor, cu folosirea substanțelor chimice de orice fel.

Art 17 precizează ce obligații au utilizatorii pentru protejarea calității și folosirii raționale a apei, iar aici putem menționa următoarele obligații: adoptarea de tehnologii cât mai puțin poluante, cu cerințe reduse de apă și care o reutilizează prin recirculare sau folosire repetată, pentru a reduce risipa și pierderile și să reducă poluanții care sunt evacuați odată cu apele uzate, precum și să reducă progresiv evacuările, emisiile și pierderile de substanțe periculoase și să respecte normele tehnologicice pentru evacuarea apelor uzate.

În art 27, se precizează că orice activitate care are loc pe un corp de apă, trebuie realizată fără a produce efecte negative asupra apei, malurilor, albiilor, etc, precum nici să deterioreze calitatea apei.

Prin art 49, sunt interzise construcțiile noi fără un aviz de amplasament în zonele inundabile.

Alte legi prin care este reglementat direct statutul apei sunt:

Legea nr 171/1997, privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a IIa- Apa

HG 472/2000 privind unele măsuri de protecție a calității resurselor de apă

OM 161/2006 pentru aprobarea Normativului privind clasificarea calității apelor de suprafață în vederea stabilirii stării ecologice a corpurilor de apă

HG 188/2002 pentru aprobarea unor norme privind condițiile de descărcare în mediul acvatic a apelor uzate

O. nr 743/2008 pentru aprobarea listei localităților pe județe unde există surse de nitrați din activități agricole

HG 53/2009 pentru aprobarea Planului național de protecție a apelor subterane împotriva poluării și deteriorării

Legi prin care domeniul apei este indirect reglementat:

Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul

OUG 57/2007 – privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice

HG 2151/2004 privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone

Legea 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților

OUG 59/2007 – privind instituirea Programului național de îmbunătățire a calității mediului prin realizarea de spații verzi în localități

OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului

Legea nr 278/2013 privind emisiile industriale

Legi prin care au fost ratificate convențiile internaționale:

Legea 5 /1991 – pentru aderarea României la Convenția asupra zonelor umede, de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor acvatice

Legea 451/2002 – pentru ratificarea Convenției europene a peisajului, adoptată la Florența la 20 octombrie 2000

Din cadrul legislativ, fac parte și anumite planuri de management la nivel național, unele fiind chiar menționate mai sus, cum sunt Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a IIa- Apa, Planului național de protecție a apelor subterane împotriva poluării și deteriorării, sau Planul Național de management aferent porțiunii naționale a bazinului hidrografic internațional al fluviului Dunărea. Aceste planuri au ca scop dezvoltarea unor scenarii, la nivel național, care apoi să fie detaliate în cadrul altor planuri județene sau zonale.

Planul de amenajarea a teritoriului național – Secțiunea aIIa, are ca scop asigurarea protecției resurselor de apă împotriva epuizării, poluării și degradării lor, printr-o utilizare durabilă, precum și corelarea resurselor cu cerințele de apă pentru populație, industrie, irigații și alte folosinșe precum și integrarea acestor acțiuni în amenajarea teritoriului, pe termen scurt, mediu și lung.

Planul național de protecție a apelor subterane împotriva poluării și deteriorării are ca scop stabilirea unor măsuri specifice necesare pentru prevenirea și controlul poluării apelor subterane, pentru a se atinge obiectivele expuse în Legea Apelor.

Planul Național de management aferent porțiunii naționale a bazinului hidrografic internațional al fluviului Dunărea, care are ca obiectiv dezvoltarea de scenarii pe fiecare bazin hidrografic în perioada 2016-2021, conform Directivei Cadru a Apei 2000/60/CE, dar și a directivei nr 2007/60/CE privind evaluarea și gestionarea riscului de inundații. Pentru corpurile de apă artificiale și cele puternic antropizate, sunt menționate următoarele etape:

Prima etapa constă în selectarea doar a corpurilor de apă care au o stare ecologică precară. Dupa ce au fost astfel identificate, în etapa 2, se analizează din punct de vedere economic, social și de mediu, ca lucrările efectuate în trecut să nu fi avut doar un impact negativ, de exemplu, un lac de acumulare ar fi putut contribui la dezvoltatea unui habitat de păsări. În cea de-a treia etapa sunt hotărâte măsurile care vor fi luate, urmând ca într-o a patra etapa să se studieze ce impact vor avea asupra mediului. Într-o ultimă etapă, 5, se analizează dacă pentru măsurile luate în etapa precendentă, există opțiuni alternative mai sustenabile.

În mai 2016, a ajuns pe circuitul de avizare ministerială, proiectul de Lege privind Strategia de Dezvoltare Teritorială a României, care are ca obiective pentru orizontul 2035 următoarele:

Asigurarea unei integrări funcționale a teritoriului național în spațiul european prin sprijinirea interconectării eficiente a rețelelor energetice, de transporturi și broadband;

Creșterea calității vieții prin dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitară și a serviciilor publice în vederea asigurării unor spații urbane și rurale de calitate, atractive și incluzive;

Dezvoltarea unei rețele de localități competitive și coezive prin sprijinirea specializării teritoriale și formarea zonelor urbane funcționale;

Protejarea patrimoniului natural și construit și valorificarea elementelor de identitate teritorială;

Creșterea capacității instituționale de gestionare a proceselor de dezvoltare teritorială

Se poate observa că România, ca și cadru legislativ, se poate compara cu restul Europei în ceea ce privește protecția apelor. Aceste legi, hotărâri, ordine, etc., având la bază strategia nou elaborată, reprezintă instrumentele necesare pentru a se putea implementa în localități, dar și la nivel zonal, tehnologii și metode sustenabile în ceea ce privește utilizarea apei.

Implementarea cadrului legislativ descris mai sus devine domeniului amenajării teritoriului și a urbanismului.

Scopul documentațiilor de amenajare a teritoriului îl constituie armonizarea întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice și culturale, stabilite la nivel național și local pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale țării, fiind urmărite eficientizarea relațiilor economice și sociale dintre acestea. Urbanismul are ca principal scop stimularea evoluției complexe a localităților, prin elaborarea și implementarea strategiilor de dezvoltare spațială, durabilă și integrat, pe termen scurt, mediu și lung.

Astfel, prin documentațiile de a.t. sunt creeate legături între zone/regiuni, pe când prin urbanism se preiau documentațiilor superioare și sunt adaptate local. Atât în documentațiile de a.t. cât și cele de urbanism, pot fi incluse / reglementate modalități prin care sustenabilitatea apei se poate integra de la nivel național→regional→local, rezultând astfel o proiectare integrată.

2.4 Concluzii privind statutul apei în prezent

Apa, fiind, un element esențial al vieții, poate fi reprezentată cu ajutorul unei terminologii variate. Apa ca element al peisajului, apa ca resursă naturală, apa ca factor suport în dezvoltarea așezărilor, dar și apa ca subiect legislativ.

Resursele de apă au fost mereu considerate ca un element al naturii care se regenerează și va exista mereu, însă, acest nu lucru nu este în întregime adevărat și de aceea e foarte important faptul cum cum utilizăm și valorifăm această resursă.

În prezent, exista cea mai mare preocupare asupra mediului natural și a modului în care acesta a fost transformat de către oameni. Este un lucru pozitiv, mai ales prin conștientizarea că anumite specii sunt în pericol, sau pe unele chiar le-am pierdut, iar orice sit care oferă biodiversitate trebuie protejat.

Prin actiunile antropice asupra mediului natural din jurul orașelor, s-au creat atât avantaje cât și dezavantaje. Avantajele, sunt evidente și reprezintă extinderea și dezvoltarea orașului, evitarea inundațiilor și apariția unor terenuri care pot deservi altor activități cum ar fi agricultura. Pe termen lung, însa, în timp pot să apară dezavantajele, care pot fi mai costisitoare ca valoarea investițiilor inițiale. Astfel, în lipsa pădurilor și/sau a îndiguirilor râurilor (luncile în care se puteau revărsa fiind distruse) pot apărea inundații –în locuri noi, unde înainte nu erau probleme.

Crescând în orase, și lipsind contactul cu natura, se pierde și legatura cu aceasta și motivația de ce trebuie protejată, mai ales că probleme de mediu nu sunt foarte vizibile în marile orașe – din Romania și din lume.

La nivel mondial, se consideră ca tăierea pădurilor și poluarea excesivă, a produs efectul de încălzire globală. Acest lucru este însă contrazis de unii meteorologi care studiază clima la nivel de secole și consideră că astfel de schimbări sunt normale, Pământul aflându-se într-o perioadă interglaciară, în care are loc o ușoară încălzire/răcire naturală treptată. Însă, nu se poate ignora total factorul antropic care influențează unele schimbari. Însă, alți autori precizează că toate măsurătorile din prezent, comparate cu cele din trecut, arată clar că s-a produs o încălzire, DAR, trebuie luat în seamă faptul că în trecut, temperaturile erau colectate în alte scopuri – pentru navigație, agricultură sau mai recent pentru prognoza vremii-, astfel că, nefiind preluate în anumite condiții, acestea prezintă o anumită incertitudine.

Prin prisma acestui factor nu se pot ignora fenomele meteorologice care se întâmplă și care afectează până la urmă tot oamenii. Aceste fenomene sunt diverse și chiar dacă într-o prima instanță nu par a avea legătură cu intervențiile antropice, până la urmă se dovedește contrariul. De exemplu ploile abundente care duc la alunecări de teren – sunt un rezultat al despăduririlor, solul nemaiavând susținere prin rădăcinile copacilor începe să se miște; sau la inundații prin faptul ca probabil în aval au fost realizate lucrări hidrotehnice.

În studiile de caz arătate, s-a observat că lucrările hidrotehnice au fost efectuate numai când au existat probleme – inundații, poluare- însă, chiar și aceste probleme original au fost create de fapt tot prin acțiunea antropică. Astfel, se poate creea o relație cauza-efect prin care natura, deși a fost una din condițiile amplasării localității, mereu va fi modificată pentru ca aceasta sa se dezvolte. Chiar dacă pe moment, după anumite intervenții în mediul natural se obțin rezultate pozitive, pe parcurs acestea se pot schimba, datorită faptului că s-au schimbat anumiți factori importanți (de exemplu zonele inundabile transformate în terenuri agricole după care au avut nevoie de irigații că pământul era foarte uscat). Doar în cazuri extreme și de lungă durată natura poate fi „modelată” dar, aceasta va încerca mereu să revină la o stare cât mai apropiată de cea inițială, indiferent de cât timp a trecut ( de ex. Zona Lacului Văcărești – București).

Legislația în vigoare care are ca subiect apa și protejarea ei, este amplă, atât la nivel internațional, cât și la nivel național. Aceasta, oferă principii, direcții, obiective care trebuie să fie îndeplinite pentru ca starea corpurilor de apă din prezent să fie afectate negativ într-un procent cât mai redus de intervențiile antropice.

CAPITOLUL 3 – DECODIFICAREA PRINCIPIILOR DE DEZVOLTARE DURABILĂ LA NIVELUL ORAȘULUI ȘI AL CLĂDIRII PRIN PREZENȚA APEI

3.1 Apa – resursă sustenabilă în teritoriu

3.1.1 Sustenabilitate, Dezvoltare Durabilă – Precizări generale

Încă de la sfârșitul secolul 17, au existat cercetători care au chestionat modul în care dezvoltarea populației va afecta în cele din urmă Pământul, însă, de abia începând cu anii 1970, oamenii au început să conștientizeze efectele pe care le aveau dezvoltarea economică, industrială și a populației asupra mediului, precum și faptul că resursele naturale nu vor putea susține pe viitor această dezvoltare continuuă și astfel, generațiile viitoare nu se vor putea dezvolta în aceleași condiții.

Preocuparea pentru diminuarea și prevenirea acestor efecte, a fost prezentă încă de la prima Conferință a Organizației Națiunilor Unite asupra Mediului, din 1972, ale cărei concluzii formulate de Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare, au fost prezentate în 1987 sub forma raportului cu numele „Viitorul nostru comun”, sau mai este cunoscut și sub numele de Raportul Brundltand, unde, este oferită definiția sustenabilității și anume: dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor actuale, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitorare de a-si satisface propriile nevoi. Ulterior, subiectul a fost dezbătut și în cadrul Conferinței Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare, de la Rio de Janeiro din 1992, în urma căreia a rezultat Agenda 21, care cuprinderea programe de acțiune la nivel global și obiective privind sustenabilitatea.

După 10 ani însă, în 2002, la a doua conferință, care a avut loc de data aceasta la Johannesburg, s-au discutat în primul rând de ce planurile și obiectivele nu au fost atinse. Acest lucru a demonstrat că pentru succesul acestui concept, trebuie schimbat modul de gândire privitor la relația cu generațiile viitoare, dar și despre responsabilitatea privind biodiversitatea.

Conceptul de sustenabilitate, se bazează pe 3 piloni: ecologie (mediu), economie și echitate socială, pentru că probleme lumii actuale, sunt interconectate, incluzând aici sărăcia, suprapopularea, epuizarea resurselor, neajunsurile privind apa și mâncarea, instabilitatea politică sau distrugerea mediului în care trăim. Aceste probleme nu pot fi rezolvate separat, dar într-un mod integrat al celor 3 piloni ai sustenabilității.

Ecologia sau mediul , se referă la restaurarea sau conservarea sistemelor vii, iar pentru asta e nevoie de înțelegerea funcționării proceselor naturale, unde și oamenii sunt elemente -membrii activi, parte a sistemului natural. Deci, trebuie să se integreze, pentru a putea funcționa împreună cu restul elementelor din sistem.

Economia este unul din factorii de bază ai sustenabilității, pentru că atunci când un sistem trebuie să funcționeze în aceleași condiții pe o perioadă mai lungă de timp, resursele trebuie distribuite echitabil, pentru a îndeplini nevoile de bază ale oamenilor. O economie care utilizează resursele nesustenabil, va ajunge în final să dăuneze calității vieții, în loc să îi adauge valoare. Scopul suprem al conceptului de sustenabilitate este de a oferi prosperitate tuturor oamenilor, indiferent de locul unde trăiesc.

Echitatea socială sau egalitatea reprezintă accesul egal la hrană, apă, locuri de muncă, educație și sănatate a tuturor oamenilor, nu doar a celor privilegiați.

Aceste trei componente ale conceptului de sustenabilitate, trebuie să funcționeze și să se dezvolte împreună, pentru că o schimbare într-una din ele va produce efecte și în celelalte.

În prezent, conform unui raport din 2007 al Uniunii Internaționale de Conservare a Naturii (IUCN), speciile dispar cu o viteză care nu a mai întâlnită până în prezent, iar un sfert din toate mamiferele și o treime din toți amfibienii sunt în pericol de dispariție în următorii 30 de ani, iar jumătate din speciile care rămân pot dispărea.

O parte importantă a componentei de mediu, este apa, fără a nega însă și importanța altor resurse. Sunt zone pe glob care se află la extremități, avem zone unde sursele de apă potabile sunt puține și reprezintă o reală problemă, iar altele, cum sunt orașele mari de exemplu, unde apa este intens utilizată, fără a se ține seama de pierderi sau de modul în care e aceasta utilizată. Însă, probabil cea mai mare problemă o reprezintă calitatea apelor – datorită poluatorilor din mediul urban și industrial. Apa ca resursă sustenabilă reprezintă un element important al unei dezvoltări durabile, pentru că are o importanță majoră în structura dar și în funcționarea sistemului natural.

De aici se poate deduce că prin rezolvarea problemelor privind apa, se vor rezolva și alte probleme care depind direct sau indirect de acestea. Se poate oferi exemplul unui râu foarte poluat, unde biodiversitatea este foarte scăzută, datorită calității apei reprezintă un pericol din punct de vedere sanitar, nu poate fi utilizat pentru irigații, etc. însă, dacă se găsește o soluție pentru purificarea acestuia, atunci și ecosistemelor se vor restaura, apa va putea fi potabilă sau va putea fi folosită pentru irigații, fapt care va reduce costurile, va dezvolta economia locală oferind în același timp accesul echitabil al locuitorilor la resursa de apă etc.

3.1.2 Factorii care influențează resursele de apă

Unul din factorii care influențează resursele de apă, cel mai mult este activitatea antropică, însă, sunt și alți factori:

Factorii climatologici – influențează în primul rând prin cantitatea de precipitații dar și prin temperatură. Acești factori diferă de la un anotimp la altul și au un impact atât asupra debitului cât și a nivelului de saturație al solului. Seceta este un fenomen, care, în funcție de intensitate și de perioadă, poate avea atât implicații ecologice, cât și sociale, cât mai ales economice. Seceta constituie un fenomen climatic extrem, constând în reducerea drastică a precipitațiilor și resurselor de apă pe perioade lungi de timp, având ca o consecință imediată reducerea rezervelor de apă folosite atât pentru folosințe cât și pentru mediu. Există mai multe tipuri de secetă:

Seceta meteorologică – reducrea precipitațiilor față de o valoare medie multianuală

Seceta agricolă – asocierea unei perioade îndelungate fără precipitații și diminuarea resurselor subterane, provoacă uscarea profundă a solului

Seceta hidrologică – perioadele cu precipitații reduse, provoacă efecte asupra volumului corpurilor de apă

Seceta socio – economică, atunci când cererea/ nevoia de apă este mai mare decât oferta

Factorul topografic și factorul geomorfologic – forma și relieful bazinului influențează debitul râului și formarea viiturilor, inundațiilor. O pantă mai abruptă va forma viituri mai repede și de asemenea nu va permite nici infiltrarea apei

Factorul pedologic – influențează apele subterane și izvoarele, pentru că un sol care nu permite scurgerea nu va permite nici alimentarea acestora.

Factorul geobotanic – vegetația aflată pe suprafața bazinului hidrografc este foarte importantă, mai ales cea arborescentă deoarece permite scurgerea mai lentă a apei provenite din precipitații (ploaie, zapada, rouă), infiltrându-se astfel mai bine în sol, dar, în același timp și fixează solul, împiedicând astfel eroziunea, dar și formarea de viituri.

Factorul social economic – prin acțiunea antropică, se pot influența apele prin controlarea debitelor, a albiilor, prin influențarea regimului de curgere, etc în scopul obșinerii unor beneficii de cele mai multe ori economice. Efectele acestor schimbări fiind pozitive – asigurarea necesarului pentru alimentarea oraselor cu apa, energii alternative, sau negative – inundații, alunecari de teren, etc.

Acțiunile antropice asupra resurselor de apă pot fi indirecte prin defrișări, extinderea terenurilor arabile, pășunatul, organiazrea teritoriului, extinderea orașelor, etc, sau directe prin controlul debitelor cu ajutorul barajelor, desecări, regularizarea albiilor, etc. Chiar dacă scopul este economic, de cele mai multe ori aceste intervenții au efecte negative asupra mediului, provocând schimbări în ecosisteme.

Un exemplu de intervenție indirectă este despădurirea versanților, care, prin această acțiune descoperă solul, iar în perioadele cu ploi angrenează solul împreună cu resturile pădurii și ajung în râul colector, iar această viitură devine foarte periculoasă, deoarece se pot forma inundații de proporții nu doar în albia râului ci și în împrejurimi prin crearea de baraje naturale care deviază cursul.

Asa cum au fost clasificate mai înainte, zonele umede reprezintă resursele de apă de suprafata sau aproape de suprafata, fapt care le ofera o accesibilitate ridicata. Fiind accesibile, aceste zone sunt in pericol datorita influentei antropice. Una din practicile des întâlnite în legatura cu zonele mlăștinoase sau inundabile este de a fi secate. Rolul acestor zone este de a fi un mediu pentru o faună și o flora diversificată, un filtru natural al apelor dar și o zonă în care se pot controla inundațiile. Secările au avut loc pentru a folosi terenurile respective pentru agricultură, fiind plin de substanțe hrănitoare, sau pentru extinderea localităților. Însă nu doar prin secări au fost afectate aceste zone ci și prin regularizarea albiilor sau crearea de baraje. Prin aceste acțiuni, s-au obținut efectele dorite pe termen scurt, însă, pe termen lung au apărut probleme: inundații –atât la nivelul orașelor cât și locale (infiltrații de apă în locuințe, scufundări, etc).

3.1.3 Cauzele poluării

Poluarea apei reprezintă o alterare a calităților fizice, chimice, biologice, bacteriologice, radioactive ale acesteia, peste o limită admisibilă stabilă, produsă în mod direct sau indirect, de o activitate umană.

Din definiței se deduce că prin poluare se înțelege efectul negativ al activității antropice asupra resurselor de apa.

Cauzele principale ale poluării apelor sunt reprezentate de folosințele apei: impurificarea urbană, industrie, creșterea animalelor și chiar agricultură.

1. Impurificarea urbană, se referă la apele uzate- de natură menajeră, publice, meteorice- care dupa ce au parcurs ciclul în interiorul unei localități, sunt deversate în râul colector. Înainte de această deversare, acestea ar trebui tratate parțial sau total, pentru a nu afecta râul colector. În România, sunt mai multe orașe care nu au aceste stații, printre care, până in 2011 și București. Astfel, râul Dambovița colecta toate deșeurile din zona urbană, ducându-le mai departe în râul Argeș, Dunăre și Marea Neagră.

Chiar și acolo unde există aceste stații de epurare, ele nu reușesc să curețe apele de elemente ca azot sau fosfor, fapt care conduce la afectarea apelor stagnante prin fenomenul de eutrofizare.

2.Deversările provenite de la industrie au și ele un impact negativ, datorită impurităților chimice și/sau radioactive care uneori sunt deversate direct în cursul de apă.

3.Agricultura este unul din principali consumatori de apă, urmat de sectorul industrial si apoi de zonele urbane. Poluarea provenită din agricultură, se realizează în principal prin apele subterane, prin infiltrațiile de la pesticidele și îngrășămintele cu care sunt stropite culturile.

Astfel, sursele poluarii sunt concentrate/organizate ca cele provenite din orașe sau din industrie, în cazul carora se pot lua măsuri de protecție, sau pot fi neorganizate/ difuze ca cele provenite din infiltrarile din agricultură, cresterii animalelor, chiar si precipitatii, in cazul carora nu se poate preciza exact sursa si deci nu se pot lua masuri de protectie. Aceste surse de poluare pot fi permanente- cele provenite din orase, discontinue- activitati sezoniere, temporare – o nava in deplasare sau accidentale – avarii in cadrul activitatilor industriale.

Stațiile de epurare pot fi clasificate în: stații de epurare orășenești și industriale, ăn funcție de proveniență. Aceste stații au ca scop „ obținerea unor ape curate, în diferite grade de purificare, în funcție de tehnologiile și echipamentele folosite, precum și un amestec de corpuri și substanțe care sunt denumite generic, nămoluri.”

Procesul de epurare al apelor uzate, are în principal 3 faze: mecanică, chimică și biologică, pentru ca la final, apa rezultată să fie în parametrii normelor în vigoare

În cadrul primei etape, cea de epurare fizică/mecanică, sunt reținute substanțele grosiere care s-ar putea depune și bloca conductele sau bazinele existente și sunt separate grăsimile și uleiurile, prin instalații de denisipare, decantare, fose septice, și decantoare cu etaj

În a doua etapă, cea de epurare chimică, sunt îndepărtate prin decantare, o parte din substanțele organice care ar putea împiedica desfășurarea proceselor viitoare. Tot în cadrul acestei etape, apele sunt dezinfectate în stațiile de clorinare și bazinele de contact.

În ultima etapă, cea biologică, compușii chimici organici sunt degradați cu ajutorul microorganismelor, prin prezența oxigenului dizolvat, care îi transformă în substanțe nenocive.

Pe langa aceste surse artificiale de poluare mai sunt și sursele naturale prin care calitatea apei este afectata si sunt in principiu efecte ale unor procese naturale. Astfel apele care rezulta in urma acestor procese pot avea o mineralizare ridicata (datorita traversarii unor roci solubile, pot avea resturi de vegetatie acvatica care rezulta din viituri, namol cu substante nocive de pe fundul apelor, precum pot avea și o impurificare provenită de la vegeția de pe mal, prin căderea frunzelor sau chiar a plantelor/copacilor întregi.

Tipuri/forme de poluare:

Poluare termică – atunci când apa e folosită pentru răcire. Efectele se resimt la nivelul mezzoclimatului – cupola termică a orașelor cât mai ales pentru mediul acvatic, unde se pot intensifica procesele organismelor, fapt care poate provoca dezechilibre

Poluarea chimică:

Cu săruri minerale – un pericol pentru organismele monocelulare care fac schimb mediul extern prin osmoză

Cu particule în suspensie – transparența apelor este înrăutățită, aerația este micșorată, iar dacă se depun pe fundul apei, devin o sursă de poluare secundară

Cu metale grele – poate provenit din industria extratctivă, feroasă sau neferoasă, precum și din viticultură (unde este folosită piatra vânătă contra dăunătorilor) – creează o acțiune ecologică negativă

Cu compuși macromoleculari – pot proveni din industria de celuloză și hărtie

Cu produse petroliere – apariția peliculei de petrol la suprafața apei, împiedică schimbul gazos apă- atmosferă

Cu substanțe organice – coloranți, fenoli, pesticide – pot conduce la instalarea stării toxice a bazinului acvatic

Poluarea biologică – contaminare bacteriologică, care poate provoca afecțiuni patogene ca febra tifoidă, dizenteria, etc. Germenii se dezvoltă foarte bine în apele uzate provenite de la abatoare sau fabrici de alimente.

Poluarea radioactiva – din cauze naturale, prin traversarea unor roci cu elemente radioactive sau artificiale, atunci când aceste substanțe sunt deversate.

3.1.4 Urmările utilizării, poluării și a industrializării apei

În urma încărcării cu substanțe și materiale poluante a apelor naturale, rezultă apele uzate. Sunt însă, două mari categorii de ape uzate: cele rezultate în urma utilizării antropice și ce-a doua categorie este reprezentată de apele provenite din precipitațiil care intră în contact cu diverse suprafețe, materiale, substanțe poluante.

Precum și utilizările apei sunt diverse, la fel sunt și apele care rezultă în urma fiecărei utilizări dar, mai ales diferă gradul de poluare. Cele mai mari cantități de ape uzate provin din mediul industrial, fiind urmate de cele din mediul casnic. În cadrul orașelor, apele meteorice sunt poluate atât la contactul cu compușii toxici din atmosferă, cât și la contactul cu produse ale activității umane – deșeuri, pesticide, compușii din materialele de construcții, din pavaj, etc.

În funcție de proveniența lor, sunt următoarele categorii de ape uzate:

Ape uzate menajare – conțin materiale organice de proveniență animală sau vegetală, în diferii stadii de descompunere, ape rezultate din realizarea nevoilor gospodărești

* în literatura de specialitate în limba engleză, se regăsesc termenii de: apele „gri” (gray water) care reprezintă apa după utilizarea la chiuvetă, duș sau mașină de spălat și apele „negre” (black water) care sunt apele după utilizarea toaletelor.

Ape uzate publice – sunt apele care rezultă în urma satisfacerii nevoilor publice ale localităților, de ex. spălarea străzilor

Ape uzate industriale – diferă în funcție de tipul de industrie și tipul de poluanți care ajung în ape. Deși unii compuși sunt biodegradabili, cum sunt cei din industria alimentară, în industria metalurgică, de ex, apele uzate trebuie tratate prin tehnici complexe nebiologice epntru a se putea elimina substanțele toxice

Ape uzate provenite de la unitățile agrozootehnice și pisciole, sedii de producție (crescătorii de animale) – ape cu încărcare organică, care au nevoie de un specific aparte de epurare

Apele uzate rezultate din satisfacerea nevoilor tehnologice proprii de apă ale sistemelor de canalizare – sunt apele provenite din spălarea canalele colectoare, ape neepurate din stațiile de epurare

Ape uzate provenite de la spălatul și stropitul străzilor și incintelor de orice natură

Ape meteorice infectate – sunt acele ape provenite din precipitații ( menționate mai sus), care în momentul scurgerii pe diferite teritorii cu deșeuri, sau cu substanțe toxice se încarcă cu poluatori. Acestă categorie de ape, poate deveni o sursă de impurificare a apelor chiar prin scurgerea lor pe vegetație și pe suprafața solului, fără să mai fie colectate de rețeaua de canalizare.

Deversarea acestor ape uzate, fără să fie purificate, în apele naturale (atât de suprafață cât și subterane), au un efect negativ, producându-se în principal modificări privind calitățile fizice, organoleptice (gust și miros), chimice, dar și prin scăderea biodiversității și creșterea numărului de virusuri și bacterii. Folosite pentru irigații, aceste ape nepurificate, deși pot avea aspecte pozitive ca și elementele fertilizante, au mai multe elemente negative ca emanarea mirosurilor, colmatarea terenului, infectarea solului și a apei freatice de mică adâncime cu virusuri și bacterii. Folosirea apelor infestate poate avea o influență negativă și asupra folosințelor agricole sau a creșterii animalelor, prin substanțele infiltrate sau depuse pe sol care pot provoca îmbolnăvirea animalelor. Apele uzate netratate care ajung în circuitul natural, pot reprezenta un pericol pentru starea de sănătatea oamenilor și a animalelor, mai ales apele provenite din abatoare, lăptării, tăbăcării, etc, care au un conținut ridicat de materii organice care favorizează dezvoltarea de bacterii. Anual, apa contaminată ucide 2,2 milioane de oameni, în principal copii din țările în curs de dezvoltare, conform Organizației Globale a Sănătății.

Efectul economic, este unul indirect, secundar, deoarece, pentru a se aduce apa la parametrii aceptabili, pentru a putea fi utilizată ca potabilă, se investesc mai mulți bani în tehnologii.

Atunci când elementul acvatic este poluat, afectează totul în jurul său, fapt care conduce la o imagine degradată a peisajului.

Prin execuția lucrărilor de îndiguiri, amenajări de hidrocentrale, devieri de cursuri, etc., un efect direct al acestora, este faptul că habitatele sunt fragmentate. Este exemplul barajului Porțile de Fier, care a făcut imposibilă reproducerea sturionilor (speciile de morun, nisetru, cega, păstruga), datorită faptului că locul de reproducerea era în amonte de orașul Orșova. Acest lucru a dus la reducerea populațiilor din aceste specii, în Dunăre.

Însă, aceste lucrări, au urmări atât în ceea ce privește relieful, cât și în ceea ce privește clima, dar și calitatea apelor. Asupra reliefului, au fost produse modificări a configurației terenului din bazinul hidrografic, rectificarea albiilor, modificări în structura vegetației, apariția de lacuri, etc. Prin construirea lacurilor de acumulare, s-a modificat microclimatul în zona respectivă, datorită volumului mare de apă, dar și procesele biologice care aveau loc în râul respectiv – modificarea temperaturii apei, pierderile de biodiversitate, modificarea compoziției în specii.

Un efect important al intervențiilor antropice asupra bazinelor hidrografice, sunt reprezentate de inundații. Creșterea rapidă a debitului unui râu, se poate datora și defrișărilor de pe versanți, așa cum s-a menționat mai sus, dar și a unor precipitații însemnate în amonte. Prin lucrările hidrotehnice, s-au crest baraje pentru a se proteja localitățile de apă, însă, de cele mai multe ori, acestea nu au fost suficiente, pentru că apa încerca să își reia zona inundabilă, zona de luncă.

3.1.5 Sustenabilitatea în utilizarea zonelor umede

Pentru ca resursele de apă să poată fi utilizate sustenabil, calitatea acestora să fie mai bună, iar poluarea să scadă, trebuie ca managementul apei să înceapă de la teritoriu către oraș și clădiri, ca apoi să fie reluat ca un ciclu. Prin acest traseu al managementului, se vor putea controla mai bine și mai sustenabil aportul de apă, dar și gestiona pierderile.

Creșterea aportului de apă se poate realiza prin refacerea rezervoarelor naturale de retenție a apelor – atât zonele umede de tip deltă cât și . Aceste zone, au fost neglijate nu doar la noi în țară, ci în toată lumea. Chiar dacă nu pot fi renaturate, ci construite, acestea pot aduce beneficii importante în modul cum se poate gestiona apa ca resursă. Pe lângă faptul că ele pot deveni zone de retenție a apei, faciliteză infiltrarea în acvifer, pot avea și rol de purificare astfel că pot fi folosite și în acest scop. Un alt rol care îl pot îndeplini este cel de recreație, atrăgând vizitatori prin implementarea diverselor funcțiuni complementare cu funcțiunea de parc, devenind astfel și o resursă economică.

Intervențiile pentru refacerea rezervoarelor subterane sunt foarte importante, pentru că de acestea depind alimentarea izvoarelor și a lacurilor dar și vegetația. Avem exemplul poate celul mai mare dezastru ecologic, în care intervențiile antropice au modificat în timp starea întinderei de apă: Marea Aral, care si-a pierdut mai mult de 50% din suprafață și e în pericol de dispariție.

Marea Aral este unul dintre cele mai dramatice exemple în care se poate observa influența din punct de vedere ecologic, economic și echitabil, al unei întinderi de apă asupra unei regiuni. Aflată la granița dintre Kazahstan și Uzbekistan, aceasta reprezenta sursa principala de peste (de apa dulce) pentru industria care se afla pe malurile sale, precum si o sursa de venit pentru populatiile din zona. Insa, incepand cu anii 60-70, principalele sale rauri care o alimentau au fost in mare parte redirectionate catre irigatiile din agricultura. In anii 80, in lunile de vara aceste rauri secau (datorita volumului de apa care era redirectionat) pana sa ajunga sa alimenteze marea, iar in 1989 marea isi pierduse aproape jumatate din suprafata, iar pana la sfarsitul secolului trecut ramase un sfert din cat era in 1960, nivelul apei a scazut cu 36m și avea o salinitate crescută. Aceste schimbari au afectat locuitorii din zona atat economic cat si din punct de vedere al calitatii mediului. Economic,fara industria care susținea zona, rata șomajului a crescut și astfel s-a produs o depopulare parțială. Cei rămași suferă din cauza furtunilor de praf, care afectează pe o rază de 300 km. Acest praf e compus în principal din sare, dar și din alți compuși proveniți din fundul mării acum secată.

În prezent se fac eforturi pentru salvarea zonei de Nord, eforturi care au rezultat pozitiv și marea începe treptat să își reia locul, la fel și pescuitul, datorită amplasării unui baraj care să nu mai permită apei să se ducă spre sud. Astfel, zona de sud e condamnată pentru că aceasta nu mai are nici o legătură cu râul Amu Darya care o alimenta o dată.

Acest exemplu ne arată importanța unui management integrat al apei la nivelul teritoriului și ce urmări poate avea atunci când nu se iau în calcul efectele pe termen lung. De asemenea, o sursă de apă trebuie întreținută și folosită sustenabil, astfel, se ajung la astfel de cazuri extreme. Secarea acestei mări nu este doar un dezastru ecologic ci și economic, datorită efectelor pe care le-a avut asupra localnicilor – și încă le are: tinerii nu doresc să rămână în acest loc, datorită ratei șomajului dar și a mediului.

Problema care a stat la baza acestei secări, a fost redirecționarea cursului de râu către o zonă aridă pentru agricultură. Asta reprezintă o risipă de apă, pentru că agricultura ar trebui să se adapteze la tipul de sol, nu invers. Sunt unele recolte mari consumatoare de apă – cum sunt cea de: orez, roșii sau fructe, care nu pot fi realizate fără o sursă importantă de apă – de exemplu, orezăriile sunt de obicei amplasate în zone inundabile.

Întervențiile asupra zonelor umede, mai ales asupra cursurilor de râu, sunt realizate mai ales în jurul localităților, în teritoriu, pentru a proteja construcțiile de inundații și pentru a oferi terenul agriculturii.

În România, fluviul Dunărea, a fost afectat de astfel de îndiguiri, pentru modificarea luncii sale, în scopul protejării orașelor de inundații. Însă, inundațiile din ultimii ani, dovedesc eșecul acestor diguri.

Dunărea are o lungime de 2860 km din care 1075 km de curs navigabil, care împreună cu lunca Dunării inferioare și cu Delta Dunării, care este rezervatie UNESCO, sunt gestionați de către România. Din suprafata totală a luncii inferioare, 92% se află pe malul românesc, restul fiind împărțiți între cel bulgăresc și cel ucrainean. Din această luncă, 75% este indiguită.

Înca din timpuri mai vechi, în zonă, pe terenurile mai înalte, după retragerea apelor, se practica agricultura și se observase calitatea deosebit de buna a acestor terenuri. Astfel, încurajati de exemple de succes din Italia și Olanda, se încep lucrarile de îndiguire și pe Dunăre. Prima lucrare de îndiguire a fost realizată în 1895 la Mahmudia, fiind urmată de altele (de imporțanță redusă) în anii următori, pana în 1909. În 1910, se înființează Serviciul de Îmbunătățiri Funciare sub conducerea inginerului Anghel Saligny, care are rolul de a realiza proiecte de indiguire. El, împreună cu agronomul Gheorghe Ionescu Șisești sunt susținătorii unui proiect cu indiguri peste care să nu treacă apa niciodată, iar terenurile să fie folosite permanent pentru agricultură. Insă, acestui proiect i se opune cu vehemență doctorul biolog și naturalist Grigore Antipa, care împreuna cu Ion Vidrașcu susțin o variantă în care indiguirile nu sunt permanente, apa poata trece la un moment dat, pentru a putea oferi terenurilor nutrimentele ca și până atunci și ecosistemele să poată supraviețui. Pentru a-și demonstra ideile și faptul ca această luncă trebuie păstrata, publica și un studiu în 1910 – „Regiunea inundabila a Dunării – Starea ei actuală și mijloace de a o pune în valoare”, care însă nu reușește să stopeze evolutia proiectului. Între 1923 și 1944 se realizează numai îndiguiri submersibile (executate sa poată trece apa peste ele) care sunt însă distruse de ape.

În momentul din istorie când Grigore Antipa încerca să aducă argumente prin prezentarea biodiversității, contra acestor îndiguiri, se punea problema beneficiul economic care se poate obține. Zonele umede nu oferă neapărat un beneficiu economic vizibil imediat, însă pe termen lung se dovedesc mult mai sustenabile decât terenurile agricole prin flora și fauna care o dezvoltă dar și prin „barierele” naturale pe care le creează.

După 1946, încep sa fie executate doar diguri insumersibile (peste care să nu treacă apa), iar după 1949 ritmul acestor lucrări crește și astfel, în 1987 este atinsă suprafața maximă indiguita – 84% din intreaga lunca românească, nefiind luate însă în acest calcul și îndiguirile din Deltă.

Printre efectele ecologice ale acestor îndiguiri a fost reducerea zonelor de reproducere a speciilor semimigratoare din Deltă sau reducerea nutrimentelor absorbite de zonele inundabile. De asemenea și pe agricultură au fost probleme pentru că terenurile nemaifiind inundate și astfel păstrându-se pline cu apă, la temperaturi ridicate se uscau. În aceste condiții s-au construit canalele de irigații, care însă nu ofereau și nutrimentele din plantele și viețuitoarele care rămâneau în urma retragerii apelor. Tot un efect al îndiguirilor a fost și schimbarea regimului natural al luncilor prin procese de degradare a solului, procese care au fost semnalate și în alte tari unde s-au efectuat lucrari similare.

Unul din efectele acestor indiguiri sunt inundatiile. La adapostul digurilor și a cotelor normale ale Dunării, sate care înainte erau inundate, s-au dezvoltat. Însă, în momentul în care Dunarea a depășit cotele pentru care digurile au fost proiectate, s-au inundat zone întinse, provocând pagube materiale și omenesti. Cel mai ridicat nivel inregistrat pana în prezent al Dunării a fost în 2006, cand a depasit cotele maxime atinse în anii 1970 și 1897.

În anii ꞌ90, începe să se înțeleagă importanța zonelor umede create de Dunăre, astfel că unele diguri sunt distruse, apa putând să își reia cursul vechi. Printr-un program de reconstrucție ecologică, între 1995-2004, 15 mii de hectare au fost renaturate, devenind zone umede.

Chiar dacă sunt proiecte și se încearcă local să se refacă lunca inundabilă, acest lucru nu va fi niciodată posibil, datorita schimbărilor drastice care au avut loc. În prezent e încă un subiect în dezbatere daca chiar ar fi necesar sa se renatureze întreaga lunca.

Un exemplu de zona agricolă fostă zona umedă care funcționează foarte bine în prezent, este Insula Mare a Brăilei. Aici însă, funcțonează un sistem de irigații bine pus la punct iar producțiile sunt tehnologizate, având astfel profit.

După orașul Călărași, fluviul Dunărea creează (în prezent) doua insule (în trecut Bălți) – Insula Ialomiței și Insula Mare a Brăilei. La intrarea în județul Brăila, fluviul Dunarea se imparte în trei brate, creând astfel Insula Mare a Brăilei și Parcul Natural Balta Mică a Brăilei- care reprezintă singura „marturie” a cum arăta cursul inferior al fluviului înainte de lucrările de indiguire și desecare.

Insula Mare a Brăilei, are o suprafață de aproximativ 71 000 ha și este între brațele Măcin (în Est) și Vâlciu (În Vest). În prezent, pe întreaga suprafață (mai puțin câteva zone

unde se formează bălți de mici dimensiuni) se practică agricultura, cu utilaje moderne, irigații, obtinându-se astfel o recoltă foarte bună. Însă, în detrimentul acestei recolte, s-au pierdut fostele zone inundabile și o dată cu ele și ecosistemele create aici.

De asemenea, și valoarea peisajului a avut de suferit, fiind lunca, deci foarte plat, culturile agricole uniformizează perspectiva și nu oferă nici un element de reper. Peisajul de dinainte de intervenție era asemănător cu cel din Delta Dunării, de aceea se și numea Balta Mare a Brăilei.

Conform PATJ-ului Brăila realizat în anul 2008, teritoriul din județ este folosit în majoritate pentru agricultură. Chiar și zonele împădurite sunt foarte reduse la nivelul județului, astfel că problemele legate de fenomenele extreme ca vânturi puternice sunt frecvente, se pune intrebarea daca era nevoie de aceasta transformare și în termeni de dezvoltare durabilă care dintre variante ar fi fost mai sustenabilă. În prezent, pe insula se practică o agricultura mult mai profitabila decat în restul județului, deci nu s-ar mai pune problema renaturării în totalitate a acestei insule, tocmai din cauza acestui fapt.

Un alt exemplu, tot legat de fluviul Dunărea, unde mediul natural a fost păstrat și transformat în parc natural, între două mari capitale – Viena și Bratislava. Parcul National Donau-Auen (tradus ar insemna zonele umede/inundabile ale Dunarii) este un exemplu de coridor verde și este localizat pe teritoriul Austriei, începând de la orașul Viena și până la granița cu Slovacia și implicit cu capitala Bratislava. Este cea mai mare zonă aproape intactă ecologic din Centrul Europei.

Ideea ca această zonă sa fie protejată a aparut în 1973, urmând ca în 1978 aceasta să devină sit UNESCO pentru rezervație de biosferă (Delta Dunării a fost inclusă de abia în 1992 pe această lista), iar în 1983 sit Ramsar (Delta Dunării a fost inclusă în anul 1991 ca sit Ramsar), urmând ca Parcul National Donau Auen să fie recunoscut oficial în 1996.

Are o suprafață de aproximativ 9300 ha din care 65% păduri ripariene, 15% zone joase de luncă/inundabile, iar restul de suprafata este acoperit de ape. Parcul reprezintă o zonă unde Dunarea curge liber, creând astfel un peisaj de zone umede specific, cu o biodiversitate ridicată, dar și o zona care poate capta viiturile și care e și recreațională pentru vizitatori. De asemenea, fiind în vecinătatea unor orașe mari, acest parc ajută la reglarea climei în zona. Un principiu foarte important în managementul parcului este acela de a nu interveni în mediul natural decât atunci când este absolută nevoie, pentru ca astfel să se păstreze flora și fauna (unele din specii fiind pe cale de dispariție) dar și că astfel, parcul păstrandu-și acest caracter unic, pentru a putea fi observat și vizitat și în viitor.

Prin acest coridor verde, care leaga două capitale europene, nu doar că e un factor important pentru mediul natural, dar a fost transformat într-un element de atracție turistică prin care se învață despre natură și cum o putem proteja. În cadrul parcului, vizitatorii – turiști interni și internaționali dar și elevi de la școlile locale- pot să parcurgă mai multe trasee, pe apă sau pe uscat, să participe la workshopuri, sau la diferite proiecte sau programe despre flora și fauna din parc.

Un exemplu de parc natural pe zone umede, chiar pe un sit Ramsar, care reprezintă o atracție la nivel regional, este Parcul natural Comana. Parcul a fost înființat în 2004 (iar în 2011 a fost desemnat sit Ramsar de importanță internațională) și are o suprafata de 24 963 ha din care aproximativ 1 200 ha sunt acoperiți de balta Comana, în cadrul căreia aproape 300 ha sunt zone umede. Restul suprafeței parcului este acoperită de păduri, localități rurale, terenuri agricole, etc..O zona din parc este dedicată aventurii, aici fiind multe activități în aer liber pentru toate vârstele.

Parcul este împărțit în 3 zone: zona de protecție integrală- care cuprinde 10 arii de protecție strictă printre care și Balta Comana, zona de management durabil; zonele în care sunt permise diverse activități științifice și educative, iar cea de a treia zonă este de dezvoltare durabilă a activitatilor umane în care sunt incluse intravilanele localităților în momentul 2007 și parcelele agricole din jurul lor.

Acest parc, este un exemplu pozitiv, în care s-a optat pentru protejarea unui peisaj deosebit, și a biodiversității care s-a dezvoltat datorită lui, mai ales că e în apropierea unui oraș mare – fiind la aproximativ 40km de București. Faptul că în acest cadru se pot desfășura o gamă largă de activități, a devenit un punct de atracție și pentru turiști, care, pe lângaă activități învață și despre acest tip de peisaj și habitat.

3. 2 Calitatea apelor și influența asupra mediului construit și natural

Cursurile de apă au un proces natural de autoepurare, însă, doar într-o anumită măsură, astfel încât, cantitatea deșeurilor deversate trebuie să fie redusă. Apele cu cât au un caracter mai stagnant, cu atât rezidurile tind să se acumuleze, pentru că nu există curent care să nu lase rezidurile să se așeze.

În acest proces de autoepurare sunt implicați mai multi factori: fizici, chimici și biologici. Factorii fizici sunt cei care influenteaza direct procesul de aerare, ca debitul, lumina, temperatura, pe când cei chimici sunt reprezentați de prezența în apă a oxigenului si a dioxidului de carbon – ambele elemente importante pentru supravietuirea ecosistemelor acvatice, iar ca factori biologici sunt bacteriile, care consumă compușii poluanți și produc material celular nou.

3.2.1. Calitatea apelor din așezările urbane

Calitatea apei reprezintă un ansamblu convențional de caracteristici fizice, chimice, biologice și bacteriologice, care permit încadrarea într-o categorie care îi permite ulterior să servească unui anumit scop. Aceste caracteristici sunt precizate prin indicatori, criterii, parametrii și valori standardizate.

Criteriile sunt totalitatea indicatorilor utilizați pentru aprecierea apei, în raport cu cerințele unui anumit domeniu de utilizare. Indicatorii sunt caracteristicile care oferă o determinare precisă a apei, iar parametrii sunt valori și exprimări numerice ale acestora. Valorile standardizate ale calității apei reprezintă limite convenționale ale valorilor oferite de indicatori pentru o anumită folosință a apei.

Indicatorii de calitate a apei sunt organoleptici, fizici, chimici generali, radioactivi, toxici și biologici.

În peisajul mediului urban, pentru apa care se găsește la suprafață și este vizibilă locuitorilor, cei mai importanți indicatori ai calității apei, sunt cei organoleptici, fără a le diminua însă importanța celorlalți. Aceștia evaluează apa în funcție de culoare, miros și gust. Deși incoloră, apa poate avea o culoare aparentă datorită suspensiilor solide. Gustul se poate clasifica după denumiri convenționale, apă gust mineral (magnezic, metalic, sărat) sau apă cu gust organic (farmaceutic, pământos, vâros). Apa curată, nu are miros, însă, în funcție de acesta, poate fi realizată următoarea clasificare, în funcție de intensitate:

Fără miros,

Cu miros neperceptibil

Cu miros perceptibil de un specialist

Cu miros perceptibil de un consumator

Cu miros puternic

Cu miros foarte puternic.

Indicatorii fizici, sunt cei care măsoară turbiditatea, indicele de colmatare, temperatura, conductivitatea. Cei chimici indică compoziția apei – oxigenul este foarte imporant să fie prezent în această compoziție datorită rolului pe care îl are în ecosistemul acvatic. Procesul de absorție al oxigenului la suprafața apei este perturbat de prezența poluanțilot ca detergenții sau hidrocarburile.

În funcție de aceste caracteristici, corpului de apă îi este oferit unul din următoarele calificative privind starea ecologică, cf OMMGA nr 161/2006, art 1, alin. 5:

Pentru râuri și lacuri naturale:

Foarte buna – I

Bună – II

Moderată – III

Slabă – IV

Proastă – V

Pentru ecosistemele acvatice artificiale sau modificate ireversibil:

Potențial ecologic foarte bun – E

Potențial ecologic bun – B

Potențial ecologic moderat – M

3.2.2 Rolul zonelor umede în contextul dezvoltării durabile a orașelor

În circuitul hidrologic, zonele umede, mai ales cele de tipul deltelor, sunt foarte importante pentru calitatea apelor. Aceste zone au un rol important în filtrarea impurităților prin menținerea apei la suprafață și purificând-o cu ajutorul plantelor, ca apoi aceasta să se infiltreze în subteran, sau să ajungă în cursul colector sau să fie folosită în alte activități.

Zonele umede au însă și alte funcții precum:

prevenirea inundațiilor și acumularea apei – 1 acru (aprox 0,4 ha) de zonă umedă poate stoca până la 3.8- 5.7 milioane de litrii de apă

controlul sedimentelor – prin reducerea vitezei, sedimentele au timp să se depună și astfel, terenul respectiv poate fi folosit cu succes pentru agricultură în perioadele când nu e inundat

habitat pentru multe specii de păsări, pești și alte animale sălbatice, unele chiar în pericol de extincție sau protejate – flora din zonele umede le oferă locuri ideale pentru cuibărit, hrană dar și protecție față de prădători

sursă de hrană – datorită productivității naturale, acestea pot deveni surse de pește sau locații pentru dezvoltarea acvaculturii

laborator educativ și de cercetare – multitudinea de specii din floră și faună existente în aceste zone reprezintă o oportunitate pentru observații în natură dar și pentru studii științifice

purificarea apei – prin vegetația existentă are loc efectul de autoepurare, astfel pot fi folosite pentru tratarea apelor uzate

de recreere- reprezintă un interes pentru activități recreaționale ca pescuitul, urmăritul păsărilor, fotografie, sau simple plimbări în natură.

economice – mai multe ramuri ale industriei pot avea beneficii prin învestirea în zone umede: de la cea alimentară – prin pește, orez, etc, la cea farmaceutică sau cosmetică prin folosirea diferitelor plante și până la cea energetică. De asemenea, pot reprezenta și o sursă de materiale de construcții sustenabile – de ex stuf pentru acoperișuri.

Aceste zone au însă și dezavantaje precum faptul că prezintă o atracție pentru insecte ca Culicidae dar și altele, care pot transmite boli, pornind epidemii care pot avea efecte dezastruoase asupra oamenilor. Însă, este un lucru acceptat că beneficiile pozitive provenite de la aceste zone sunt mult mai multe decât cele negative.

Datorită practicilor de intervenție în luncile cursurilor de apă pentru a le seca și indigui ca apoi să se poată practica agricultura a transformat aceste zone umede în cel mai amenintat tip de ecosistem. Pe lângă intervențiile pentru agricultură, acestea sunt antropizate și pentru lucrări de infrastructură, exploatarea apei și a resurselor subterane, proiecte pentru baraje sau dezvoltarea urbană. Doar în Europa, în ultimul secol s-au pierdut aproximativ 50% dintre acestea și odată cu ele și habitatele naturale pe care acestea le creaseră.

În anul 1995, situația conform Agenției Europene pentru Mediu, în Europa, arăta astfel: Spania a pierdut mai mult de 60% fata de 1970 din aceste tipuri de zone; în Franța, 67% dintre acestea au disparut în ultimul secol, în Anglia – 84%, Germania 57%, iar Lituania a distrus în 30 de ani 70% din zonele umede.

Pentru a ajuta la protejarea acestor tipuri de ecosisteme dar și a mediului natural în general, Uniunea Europeana a creat un program în 1992 – LIFE, care reprezintă instrumentul financiar pentru mediul natural. Prin acest program, s-au realizat până în prezent, aproape 4000 de proiecte pentru protecția mediului. Alte moduri prin care sunt protejate siturile naturale de importanță sunt introducerea în rețeaua Natura 2000, Ramsar, U.N.E.S.C.O și altele. Prin intrarea în astfel de programe, situl respectiv, pe lângă recunoaștere, capătă și un statut protejat și orice intervenție antropică cu rezultate negative se poate bloca.

Prin astfel de programe, s-au realizat proiecte de reabilitare sau restaurare a zonelor umede. Astfel de intervenții de re-aducere la o situație cât mai apropriată de cea inițială, depind foarte mult de gradul cu care s-a intervenit prima oară. În unele cazuri, solul și pânza freatică și-au pastrat caracteristicile într-o oarecare măsură și permit funcțiilor naturale să fie reluate, altfel intervenția de restaurare trebuie planificată pe termen mai lung, lucru care e și mai costisitor.

Beneficiile oferite de zonele umede oamenilor, sunt atât tangibile, cât și intangibile, într-un mod complex, multifuncțional și mai ales, de cele mai multe ori nu evident. Acest fapt, că beneficiile nu sunt întotdeauna evidente și vizibile imediat, au fost baza pentru care aceste zone nu au fost valorificate în cadrul planificărilor orașelor sau a teritoriului. Însă, influența lor asupra mediului, orașului, economic, social, etc depășește de multe ori perimetrul în cadrul căruia se dezvoltă și având un efect asupra unui teritoriu mai amplu.

3.2.3 Managementul integrat al resurselor de apă

Pentru o administrare mai eficientă a resurselor de apă, este nevoie de un management integrat al acestora. Obiectivele principale care se doresc atinse prin această administrare integrată sunt: creșterea aportului de apă și scăderea pierderilor și risipei inutile. Pentru atingerea acestor obiective, strategiile, proiectele trebuie să aibă în vedere toate valorile apei – economică, socială, ecologică dar și spirituală – astfel încât, de abia atunci implementarea va fi un succes.

Cumulul problemelor și cauzelor descrise în subcapitolele anterioare, dar și o distribuție neuniformă a resurselor conduce la nevalorificarea la adevăratul potențial al resurselor de apă în cadrul unui teritoriu. Din această categorie face parte și România, care are parte și de o variabilitate a precipitațiilor nu doar de la un sezon la altul ci și de la un an la altul. Astfel, față de media europeană de apă utilizabilă de 4000m3/an/locuitor, România este clasată ca un stat cu resurse utilizabile relativ scăzute – de doar 2660 m3/an/locuitor, având însă un potențial de 5930 m3/an/locuitor. Această diferență între ce este disponibil pentru consum și potențial ne arată că resursele disponibile nu sunt valorificate și pentru a susține și a satisface în continuare nevoile din toate domeniile de activități, trebuie luate ample măsuri de redistribuire și valorificare a apei.

Măsurile se referă la tratarea apelor uzate ca apoi să poată fi folosite în alte domenii, prevenirea și controlul poluării apelor de suprafată, implementarea de ecotehnologii care să ajute la prevenirea degradării sau de restaurare a mediului acvatic.

Însă, aceste măsuri trebuie să funcționeze împreună, dar trebuie să fie și sustenabile, astfel încât să se reducă impactul asupra mediului. Pentru a implementa aceste strategii, idei –printre care și cea de reutilizare a apei uzate- este nevoie de informarea și educarea publicului pentru a putea accepta și înțelege, dar și pentru înlăturarea preocupărilor legate de sănătate.

Pentru un management integrat al resurselor de apă, trebuie implementare măsuri, așa cum s-a precizat și în paginile anterioare, de la teritoriu→oraș→clădire, de la nivel de planificare, cât și de la nivel fizic, tehnic, iar unitatea de raportare este bazinul hidrografic. Acest management presupune:

Integrarea sistemului resurselor naturale de apă- în cadrul bazinului hidrografic, menținerea legăturilor biofizice dintre pădure – sol – apă, fapt esențial pentru durabilitatea utilizării resurselor naturale;

Integrarea infrastructurii de gospodărire a resurselor de apă în capitalul natural – utilizarea pentru alimentarea folosințelor, reducerea riscului de inundații, conservarea și creșterea biodiversității trebuie realizate astfel încât impactul asupra mediului să se reducă;

Integrarea folosințelor de apă – implicarea în luarea decizilor a tuturor actorilor implicați în gestionarea și utilizarea resurselor de apă;

Integrarea amonte –aval – dezvoltarea colaborării între orașele dispuse, sau care utilizează pentru alimentare același curs de apă;

Integrarea resurselor de apă în politicile de planificare – pentru dezvoltarea durabilă a orașelor, dar și la nivel de teritoriu, resurselor de apă trebuie integrate în aceste documentații, pentru a se putea controla intevențiile antropice.

Obiectivele principale ale acestui sistem de management, sunt:

Să asigure alimentarea continuă cu apă a folosințelor și mai ales oamenilor

Calitatea resurselor de apă să fie îmbunătățită prin procese de epurare mai eficiente, dar și prin folosirea în cadrul folosințelor a unor tehnologii mai ecologice

Restaurarea cursurilor de râu în primul rând pentru conservarea dar și dezvoltarea biodiversității atât acvatice cât și de pe maluri

Riscul la inundații redus, prin implementarea unor reguli privind atât sistematizarea cursurilor de apă, cât și a construcțiilor din vecinătate

Acest sistem, de integrare, trebuie să fie realizat urmând câteva principii ca:

Principiul bazinal – prin care gospodărirea apelor naturale se realizează la nivel de bazin hidrografic, pentru a se putea controla mai facil toți factorii care îl influențează

Principiul gospodăririi unitare cantitate- calitate – aplicarea de soluții tehnice și economice care să satisfacă ambele laturi

Principiul solidarității – colaborarea tuturor factorilor implicați

Principiul poluatorul plătește – cel care poluează, suportă toate cheltuielile implicate pentru a reduce sau elimina efectul

Principiul economic- valoarea apei trebuie prețuită atât de beneficiar cât și de furnizor

Principiul accesului la apă – accesul tuturor oamenilor la o apă curată, suficientă și accesibilă din punct de vedere financiar

Pentru dezvoltarea acestui management, trebuie urmărite aspectele privind menținerea circuitului natural al apei, principiul de intoleranță în ceea ce privește poluarea peste limitele de autoepurare a mediului, cerințele de apă, susținerea economică a accesibilizării apei, precum și din punct de vedere insitituțional, privind planificarea, gestionarea și operarea acestui sistem.

Un exemplu de epurare ecologică, sunt culturile de Salix viminalis energo – Salcia energetică, care poate fi plantată pe terenurile nisipoase, inundabile permanent sau periodic. Acestea pot fi folosite și ca biomasă cu putere calorică mare ( chiar superioară esențelor de fag sau stejar), plus că poate fi recoltată anual (butașii se plantează primăvara și se recoltează toamna sau iarna), masa lemnoasă fiind de 40-60 t/ha/an. Pentru a putea fi folosite ca fitotehnologie, această specie are caracteristici aparte:

capacitate ridicată de evapotranspirație de 15-20 l/m2/zi

capacitatea de neutralizare, prin utilizarea ca fertilizant, a unui volum de nămol de 20-30 t/ha/an (acest proces genereazp, de asemenea, o creștere suplimentară a producției de biomasă)

denitrificarea și reducerea fosforului din apele uzate

rezistența speciei la diferite condiții climatice, la intemperii și boli

posibilitatea de depozitare pe o perioadă îndelungată, fără alterarea caracteristicilor sale.

În cadrul managementului integrat privind resursele de apă, orașul și alimentarea locuitorilor săi, reprezintă factorul cel mai important. Fiind unul din principalii utilizatori, orașul, trebuie să fie și principalul factor care schimbă modul în care realizează acest proces, pentru a putea declanșa o schimbare și la nivelul teritoriului. În cadrul orașului, gospodăria apelor trebuie modificată, atât la nivel de percepție privind apele catre traversează mediul urban, cât și în interiorul clădirilor privind modul de utilizare și reducerea pierderilor.

3.3 Concluzii cu privire la relația cadrului construit cu apa

În prezent, se pune mult accent pe sustenabilitate, dezvoltare durabilă, întoarcerea la natural, natură, iar apa este un element foarte important în acestă tendință. Face parte din natura la care dorim să ne întoarcem și să o protejăm, însă, pentru a realiza acest lucru trebuie să o redescoperim din punct de vedere al valorii, dar și să înțelegem și să prevenim cauzele poluării. Această poluare asupra apei, datorită ciclității acesteia, ajunge să afecteze în final tot oamenii, flora și fauna. De aceea este foarte important să o protejăm dar și să o utilizăm cât mai sustenabil.

Apa nu trebuie percepută ca pe o resursă regenerabilă, de care putem dispune oricât. Printre factorii care au o influență asupra apei, pe lângă cei naturali, este și cel antropic, care din considerente economice influențează direct sau indirect calitatea apelor. Prin modificarea albiei sau îndiguiri asupra cursurilor de râu, deși au reprezentat o soluție pentru inundații, sau pentru mai mult teren destinat agriculturii, pe termen lung, intervențiile au creat probleme cu revărsările în alte locuri, uneori mult mai violent. Acest lucru se întâmplă, pentru că râurile au nevoie de zonele lor de luncă, de zonele umede unde se pot revărsa atunci când nivelul apei crește. Aceste intervenții, au produs și efecte (uneori ireversibile) asupra florei și faunei și putem aminti aici de cazul sturionilor care nu se mai pot reproduce în zona barajului Porțile de Fier.

Prezența apei în cadrul oricărei așezări omenești este esențială, cu atât mai mult atunci când ne referim la orașe, unde populația poate depași 1 milion de locuitori (1,9 milioane, București, și până la peste 24 milioane Shanghai). În orașe, nevoia de apă este în creștere, în primul rând datorită dezvoltării urbane și în al doilea rând, datorită procentului mare de suprafețe pavate, care nu permit infiltrarea apei în acvifer și astfel e nevoie de irigarea suprafețelor verzi.

Începând însă, cu anii 1980, s-a început conștientizarea problemei impactului pe care oamenii îl au asupra mediului și implicit al apei. O dată cu această conștientizare, care a luat amploare datorită efectelor negative vizibile produse elementelor mediului natural, s-a observat și impactul economic și social pe care poate să îl aibă o utilizare sau o administrate nesustenabilă a corpurilor de apă.

Dintre factorii care influențează resursele de apă, cel mai important este cel antropic, acesta producând diferite tipuri de poluare, care depășesc limitele fenomenul natural de autopurificare, dar și prin sistematizarea cursurilor de apă. Industria, impurificarea urbană, agricultura, sunt toți factori antropici care participă la poluarea cursurilor naturale. Urmările acestei poluări, dar și a sistematizării, ajung în final, să afecteze tot oamenii, datorită ciclității apei.

Un răspuns sustenabil la problema apei, ar fi valorificarea zonelor umede, care oferă atât beneficii ca hrană, apă, biodiversitate, etc, cât și beneficii și care nu sunt foarte evidente oamenilor ca ameliorarea climei, protecția împotriva inundațiilor. Pentru a înțelege mai bine importanța planificării de la nivel teritorial către oraș, au fost prezentate intervenții cu efecte ecologice negative asupra mediului natural – cazurile Mării Aral și a Bălții/Insulei Mari a Brăilei, dar și intervenții care au susținut cadrul natural și l-au adaptat pentru vizitatori – parcul Donau Auen și Parcul Comana.

Dacă exemplele negative, în Brăila, zona este utilizată în prezent intens în agricultură și are o contribuție economică în cadrul județului (și nu numai), în primul caz, pe lângă dezastrul ecologic, este și criza economică a localnicilor. Ambele intervenții însă, au avut un impact clar asupra biodiversității din zonă.

Cele două parcuri naturale prezentate, demonstrează însă, că, aceste zone umede pot avea mai multe funcțiuni, prin care să atragă oamenii să le descopere. Parcul Donau Auen, este chiar un exemplu excepțional de cooperare între state, pentru a proteja o zonă naturală valoroasă. Aceste exemple, demonstrează că aceste zone umede pot conviețui în vecinătatea orașelor la scară mare, și pot atrage oamenii, iar în același timp, sunt un element pozitiv pentru mediu și pentru reducerea poluării.

Procesul de conștientizare a importanței mediului natural, dar mai ales a apei, se poate realizează mai usor dacă oamenii ar avea contact mai ușor cu aceste zone speciale, care ar trebui amplasate cât mai aproape de ei – CHIAR ÎN ORASE. Prin această apropiere, prin integrarea elementelor de mediu natural în mediul urban, vor putea înțelege și aprecia beneficiile oferite și astfel se va crea o altfel de educație în acest domeniu

Beneficiile oferite de aceste zone umede, pot fi valorificate, mai ales în cadrul orașelor, pentru că așa cum s-a observat din cazurile prezentate, intervențiile antropice asupa apei din teritoriu, au un efect în cadrul orașelor, iar orașul are o influență negativăasupra calității apelor din mediul natural.

Una din problemele cele mai mari, legat de poluarea apei, este apa uzată, atât din circuitul casnic, cât și din cel industrial. Dacă aceasta nu este tratată înainte de a fi reîntrodusă în circuitul natural, va polua atât râul colector direct, cât și apele în care se varsă. Apa, are capacitatea naturală de a se purifica în cadrul circuitului hidrologic, cât și prin prezența acestor zone de tip deltă sau mlaștină, însă, acest proces are anumite limite, care de obicei sunt depășite și astfel, aceea apă uzată ajunge să polueze și solul, și apoi mediul.

Pentru ca circuitul apei în cadrul unui oraș, dar și în teritoriu să fie mai bine controlat, trebuie implementat un management integrat al resurselor de apă, al cărui scop este de a crește aportul de apă și de scădea pierderile și risipa, în același timp urmând principiile sustenabilității. Implementarea acestui sistem, trebuie realizată atât la nivel de bazin hidrografic, cât și detaliat, pe localități, orașe pentru un control optim.

La începutul capitolului aflăm că datorită inundațiilor, unele civilizații au reusit să se dezvolte. Da, însă, au stiut cum să le gestioneze și să le aducă spre beneficiul lor și egiptenii chiar au ajuns să fie prea dependenți de acestea. Chiar și în lunca noastră a Dunării, țăranii, așa cum descrie Grigore Antipa în studiul său, se adaptaseră la inundațiile periodice ale fluviului și cand nu puteau să foloseasca terenul pentru agricultura îl foloseau pentru obținerea de alte resurse- pește, stuf, gheață, etc.

Paralel cu aceste practici, omul a încercat să învingă natura prin toate mijloacele și chiar dezvoltarea unor orașe pe zone improprii, au fost ca o provocare pentru noi.

Cu timpul s-a observat însă, că nu mai e așa importantă această victorie asupra naturii ci e mai important să (re)învățam sa ne adaptăm la ea, obținând beneficii mult mai importante decât economice, iar interesul pentru parcurile naturale, arată că locuitorii orașelor ar putea asimila asemenea spații verzi în cadrul urban.

CAPITOLUL 4 – PREZENȚA APEI LA NIVELUL ORAȘULUI ÎN RAPORT CU CLĂDIRILE

Apa și-a pierdut misticitatea care o însoțea în trecut, când i se purta un anumit respect și era învăluită de alte valori, fiind percepută în epoca modernă ca un bun care se poate elimina în cazul în care apare un proiect care promite câștiguri financiare imediate.

Însă, lucrurile au început să se schimbe în prezent, când se încearca ca orașele să devină din simple locuri unde se locuiește într-un loc în care oamenii se regăsesc, își stabilesc o legătură cu mediul și dezvoltă o relație care are la bază funcțiile de orientare și identificare. După sistematizări ale râurilor și secări de albii, s-au observat elementele negative pe termen lung ale acestor procese și astfel, se începe un proces de reîntoarcere la natură, de prețuire și întelegere a importanței lăsării unui râu cursul său natural, care, la rândul său poate oferii și alte beneficii în afara apei potabile – poate ajuta orașul să devină mai puțin poluat și mai verde și mai ales să valorifice spiritul locului (genius loci).

Prin proiectarea integrată se urmărește valorificarea aceastei resurse strategic, de la nivelul teritoriului până la obiectul de arhitectură în sine, pentru că altfel, dacă se iau măsuri punctuale, acestea nu pot avea un impact pozitiv la fel de mare.

4.1. Apa ca element decorativ în istoria așezărilor omenești

Apa este unul din elementele care apare în mitologia mai multor popoare ca element de bază în crearea lumii. Aceasta este sursa universală a vieții, este cea care oferă viață și cea care întreține viața. Atât grecii, cât și alte popoare, considerau că la baza tuturor lucrurilor, stau 4 elemente: pământ, apă, aer și foc, uneori apărând și al 5-le element – eterul/spațiul.

Fiind unul din elementele de bază, apa, apare și ca element decorativ în amenajările exterioare și interioare, mai ales în spații private încă din cele mai vechi timpuri, iar amplasarea acesteia ținea de o simbolistică aparte.

O să ne oprim cu studiul puțin asupra apei în grădinile private, deși acestea nu reprezintă obiectul acestei lucrări, însă, reprezintă o parte importantă pentru istorie, pentru că, în trecut, grădinile palatelor, templelor erau cele mai reprezentative pentru locuitori, dar și pentru cel care le deținea, exprimând astfel valoarea și bogăția sa.

Însăși imaginea Paradisului era înfățișată ca o grădina cu fântâni și izvoare, iar în Babilonia existau Grădinile Suspendate unde sistemele de irigații reușeau să pompeze apa la înălțime. În antichitate – Arabia, India musulmană, Persia- grădinile erau create după principii mistice și matematice.

În grădinile persane, exista principiul sharbagh-ului care consta în împărțirea grădinii în 4 sau 8 părți, după o interpretare mistica a prezentării grădinii Paradisului așa cum e sugerată de către Coran. Fiecare parte, era percepută ca o etapă a mântuirii, iar în ultima parte/grădină omul ajungea la esența divinității, de aceea, grădinile din jurul palatelor aveau parte de o hidrografie aparte, tocmai pentru a respecta aceste tradiții speculative.

În Egiptul Antic, apa era prezentă sub forma bazinelor rectangulare, în interiorul palatelor unde se găseau grădini de tip patio, pe când în China și Japonia, apa era un element important al compoziției grădinii, fiind în legătură cu restul elementelor, iar atunci când aceasta lipsea, ea era reprezentată simbolic prin alte elemente naturale ca nisip, pietre sau lemn.

În Grecia Antică, grădinile erau de dimensiuni reduse și subordonate arhitecturii, astfel că și elementele acvatice aveau o formă riguroasă și geometrică.

În Roma antică, natura era mai apreciată, se încerca întoarcerea la ea, prin construirea de vile în situri cu peisaje deosebite. Astfel, se aduceau prin deviere cursurile de râuri în amenajarea grădinii, acesta fiind folosit așa sau putând fi create fântâni, bazine care aveau o ornamentație bogată (această tehnica fiind mai dezvoltată aici).

În India, în secolul al XVI-lea, a fost introdusă arta grădinii și sharbagh-ul indo-musulman, care consta într-un careu, împărțit în patru părți, iar în mijloc se regăsea arborele dreptății și a sfatului. Canalele de irigație, realizate după marile axe – cardo și decumanus- erau elementele care separau cele patru părți. Mai târziu însă, arborele a fost înlocuit de un pavilion înconjurat de apă, model care a fost ulterior preluat pretutindeni – cel mai bun exemplu este grădina Taj Mahalului, unde însă, în locul pavilionului se află mausoleul.

”Apa domesticită în chip artistic era acolo simbolul paradisului, al nemuririi sau al învierii. ”

Chiar și în aceste țări aride, se depuneau eforturi enorme de a aduce apa în cadrul unei grădini, ceea ce arată importanța acesteia pentru acele popoare. Simbolistica acesteia era atât de puternică, încât nu se putea să lipseasca dintr-o amenajare, dar și modul cum era utilizată era important, pentru că acest lucru arăta mai mult decât priceperea și creativitatea locuitorilor, arăta respectul față de mistica și simbolistica apei a respectivei civilizații.

În spațiile publice, apa – atât sub formă de fântâni cât și ca râuri, canale- avea un rol mai mult utilitar, pentru transportul marfurilor, irigație, aprovizionare cu apă, etc.

Începând cu perioada Renașterii (sec XV- XVI), dar mai ales în Baroc (sec XVII-XVIII), paralel cu crearea unora dintre cele mai cunoscute grădini – Boboli (renaștere, Florența, Italia), Versailles (baroc – Versailles, Franța), în spațiile publice – piețe, parcuri- au apărut fântânile cu rol decorativ, care erau realizate foarte elaborat, din materiale prețioase ca marmura, având cascade, jeturi și personaje mitice.

Printre primele orașe care au explorat această nouă relație cu apa, a fost Roma, unde avem multe exemple, mai ales din perioada barocă. Unul din acestea, poate cel mai reprezentativ este Fontana di Trevi, proiectată de arhitectul Nicola Salvi, a fost terminată în 1762 și reprezintă ca figură centrală pe Neptun, zeul mărilor , dar este și exemplul Pieței Navona, unde sunt amplasate trei elemente acvatice, care accentuează și punctează forma dreptunghiulară a pieței. Fântâna centrală este denumita Fontana dei Quattro Fiumi (Fântâna celor patru râuri), a fost realizată de Gian Lorenzo Bernini și este completată cu Obeliscul lui Domitian adus de la Circul lui Maxentius. Simbolistica celor patru râuri este sub forma unor zei și reprezintă cele râurile principale de pe cele patru continente pe care s-a răspândit autoritatea papei: Nilul – Africa, Dunărea – Europa, Ganja- Asia și Rio de la Plata – America. Celelalte două fântâni, care echilibrează compoziția, sunt Fontana del Moro (Fântâna Maurilor) și Fontana del Nettuno (Fântâna lui Neptun), ambele realizate inițial de Giacomo della Porta, fiind ulterior aduse îmbunătățiri create de alți sculptori.

Formele bazinelor de la baza fântânilor, erau de obicei din forme geometrice, cât mai curate, pentru a oferi această perspectivă de triumf asupra apei. De asemenea, apa care alimenta aceste fântâni, putea fi adusă de la distanțe mari, însă, acest lucru nu era important în fața valorii pe care o câștiga astfel locul respectiv.

În Franța, în acest timp, lua naștere stilul geometric francez de amenajare a grădinilor care presupunea o compoziție foarte sistematizată având un ax dominant – alee sau canale acvatice, cu partere largi decorate cu flori. Acest stil presupunea dominație asupra naturii și cel mai bun exemplu este grădina palatului Versailles. Ca răspuns la acest stil cu reguli rigide, s-a format în Anglia stilul liber/ peisagist, natural, englezesc. Acesta presupunea o întoarcere către formele naturale, fluide, în care amenajarea era (percepută ca fiind) liberă, iar porțiunile de pădure autentice erau alăturate zonelor de gazon îngrijite. Dacă în stilul francez apa era prezentă sub forme stilizate, geometrice și cu multe decorații, în stilul englezesc, apa era prezentă sub forme cât mai naturale, iar malurile încercau chiar să imite unele naturale, cu vegetația aferentă.

În stilul liber, se realizează mai multe parcuri ca Hyde Park și Kensington Park (Londra, Anglia) sau Central Park (New York, SUA), în care apa este prezentă sub forme cât mai apropriate de natură.

Stilul mixt sau modern împletește cele două stiluri consacrate și poate fi observat în parcurile Bagatelle sau Monceau din Paris, Franța. În această perioadă, parcurile mixte aveau o zonă de intrare care era tratată geometric, urmând ca restul amenajării să fie mai liberă.

Amenajările postmoderne înclină spre noi moduri conceptuale de abordare a parcurilor și aici avem ca exemplu tot din Paris parcurile Citroen sau Villette. Aici se experimentează cu formele, perspectivele, dar și cu apa. Formele au devenit mai simple, mai sobre și cu decorațiile mai stilizate și cât mai puține.

Lecția trecutului ne arată că apa a reprezentat mereu un element important în viața oamenilor și în modul în care își amenajau propriile grădini, pâna la a-i atribui o simbolistică aparte. Dacă în trecut modul în care era tratată apa arăta religiozitatea locuitorilor, acest lucru este valabil și pentru prezent, cu precizarea că azi indică calitatea vieții în respectivul oraș. Modul în care apa este percepută în mediul urban, arată legătura dintre locuitori și apă, iar dacă aceasta nu există, atunci apa își pierde valoarea și este desconsiderată din spațiul public.

Simbolistica și valorile care îi erau atribuită în trecut, ar trebui reinterpretate azi și oferite un nou înțeles, acela că apa este cheia viitorului nostru, având un rol foarte important în menținerea echilibrului ecosistemelor.

Urban design pag 171-188

Apa in oras- proiecte concept

Ecobulevarde – in chicago

4.2 Insula de căldură de la nivelul orașelor

În cadrul orașelor de azi, datorită acestui proces de îndesire a construcțiilor, pentru o utilizare cât mai eficientă a terenului, care a pus pe plan secund spațiile verzi, corpurile de apă (naturale sau artificiale), a produs efecte negative privind factorii termici de confort: temperatura, umiditatea și ventilația în interiorul localităților. Rolul spațiilor verzi în cadrul orașelor este de a atenua încălzirea excesivă, de filtrare a impurităților urbane și de umbrire, însă, au un rol și în sănătatea locuitorilor. Din acest motiv, este important ca amplasarea acestor spații să fie realizată într-un sistem, nu punctual, sau doar la periferie, în care diferitele tipuri de spații sunt legate.

Acest fenomen care afectează mediul urban dar și suburban, poartă numele de insulă de căldură și a fost observat încă din anul 1818, în Londra, de către Luke Howard. Acesta, se întâmplă și datorită materialelor care sunt folosite la construcții (atât clădiri cât și pavaje) în mediul urban, care absorb și rețin căldura de la soare, spre deosebire de materialele naturale utilizate în mediul rural, care rețin mai puțină căldură. Suprafețele închise la culoare, ca asfaltul sau acoperișurile, pot atinge temperaturi pe timp de zi de până la 880C, pe când, în aceleași condiții, suprafețele cu vegetație și sol la bază, ajung doar până la 180C. Poate fi observat foarte ușor în zonele centrale ale orașelor, unde POT-ul poate ajunge până la 100%, iar CUT-ul este mare. Variația medie anuală între centrul unui oraș cu peste 1 milion de locuitori și exteriorul orașului, poate fi de 1-30C.

Efectele și cauzele care stau la baza formării acestui fenomen, intervin în balanța energetică a orașului care presupune că procesele de convecție, evaporare și acumulare a căldurii trebuie să fie egale cu căldura antropogenă și radiațiile.

Astfel, această ecuație este modificată prin:

Reducerea evaporării care reprezintă un efect al lipsei de vegetație, dar și al folosirii de suprafețe impermeabile,

Creșterea capacității de stocare a căldurii este datorată folosirii de materiale a căror difuzivitate termică este crescută. Astfel, căldura este captată în timpul zilei și este eliberată noaptea

Creșterea de radiații nete datorită indicelui scăzut de reflexie a materialelor folosite, a geometriei urbane (construcții apropiate) care captează căldura, dar și a gradului de poluare a aerului

Reducerea fenomenului de convecție – mișcarea ascendentă a aerului, reprezintă un efect al amplasamentului clădirilor – indiferent față de punctele cardinale

creșterea căldurii antropogenice datorită pierderilor de energie

Efectele insulelor de căldură, pot fi observate și în anotimpul rece și se intensifică în zilele când nu există nori și vânt – într-o astfel de noapte, diferența dintre centrul zonei urbane și exterior, poate fi de până la 120C, dar și în general datorită dezvoltării orașelor fiind redus astfel procentul de vegetație existent.

Acest fenomen trebuie redus, pentru că afectează calitatea vieții și deși unele unele efecte pot fi catalogate ca pozitive (de exemplu prelungirea sezonului de creștere a plantelor sau reducerea consumului de energie în anotimpul rece pentru topirea gheții și a zăpezii), efectele negative sunt majoritare. Creșterea temperaturii în cadrul urban, pe timpul verii, are ca efect direct folosirea de energie pentru răcirea interioarelor, proces care însă încarcă rețeaua publică de alimentare cu energie și poluează și aerul, creând efectul de seră. Se apreciază că în jur de 5-10% din cererea de electricitate este pentru a compensa efectele insulei de căldură. Confortul dar și sănătatea locuitorilor acestor zone sunt afectate direct de acest fenomen, prin creșterea temperaturii în timpul zilei, lipsa răcirii pe timpul noptii, dar și prin poluarea asociată, pot fi cauza unor problemelor de sănătate, care, în cazuri extreme pot duce chiar și la deces. Deși cursurile râurilor sau alte corpuri de apă pot fi folosite pentru a reduce intensitatea cu care acest fenomen se produce, acesta poate însă reprezenta un factor de poluare termică a apelor urbane, cât și a râurilor colectoare. Efectul de poluare termică se produce în funcție de dimensiune, formă, debit și produce o degradare a calității apei, prin mărirea temperaturii, care afectează procesele biologice.

Agenția Europeană a Mediului, consideră că suprafețele verzi (cu vegetație) și albastre (apă), împreună cu gradul densității populației influențează efectele insulei de căldură. Astfel, strategiile pentru reducerea acestui fenomen, se bazează pe creșterea suprafețelor de spații verzi, îngrijirea corpurilor de apă, dar și schimbarea materialelor și tehnicilor folosite – acoperișurile verzi (cu vegetație), acoperișurile reci (materiale care nu acumulează căldură), precum și pavajele reci.

4.2. Cursurile de râuri în actualitatea orașelor

Letitia oprea pag 398 – ceva teorie care este aplicata in exemplele astea

Water centric

După revoluția industrială, când în general orașele au avut o dezvoltare rapidă, s-a produs această tendință de neglijare a elementului acvatic. Unele râuri au fost regularizate (așa cum am arătat și anterior, cazul orașelor București, Iași sau Timișoara) și nu s-a acordat atenție la ce se întâmplă pe maluri – cum e cazul râului Rhone sau a râului Kallang-, sau au fost acoperite, cum este și cazul râului Cheonggyecheon. În următoarele cazuri prezentate, aceste râuri sau spațiile lor adiacente au fost reamenajate, astfel încât să le redea locuitorilor posibilitatea de a-și recrea o legătură cu elementul acvatic, iar la nivelul orașului să le fie atribuit rolul de element reper și colector.

4.2.1 (Re)amenajarea/ restaurarea cursurilor de râu

Restaurarea râului Cheonggyecheon, Seul, Corea de Sud – un râu care a fost neglijat, s-a transformat într-un canal colector și ulterior a fost acoperit de infrastructura rutieră suspendată – spațiul a început să fie evitat de locuitori. Acest lucru s-a schimbat după anul 2000, când a început să se pună în discuție restaurarea acestui râu, ca un loc de promenadă, recreere, dar și de canal colector în caz de inundații. Implementarea acestui concept a avut loc între anii 2002-2005 rezultând un parc liniar –cu o lungime de 11 km- multifuncțional care atrage atât locuitorii cât și turiștii. Alte aspecte pozitive ale acestui proiect sunt reprezentate de îmbunătățirea biodiversității, reducerea poluării și a insulei de căldură dar și o dezvoltare economică în zonele învecinate. Un element negativ al acestui proiect este faptul că apa provine din râul Han (principalul râu care traversează orașul) și nu din ape uzate tratate. Prin acest proiect s-a schimbat percepția asupra zonei devenind o importantă atracție la nivelul orașului și în același timp a ajutat și la ameliorarea climei în spațiul urban, cât și a afacerilor.

După implementare, biodiversitatea a crescut cu 639% acest lucru observându-se prin numărul de plante crescut de la 62 la 308, speciile de pește de la 4 la 25, speciile de păsări de la 6 la 36, speciile de insecte de la 15 la 192. De-a lungul parcului, temperaturile sunt mai reduse cu 3.3° C -5.9°C decât în alte zone ale orașului fapt datorat reducerii suprafeței pavate dar și a vegetației bogate. O altă îmbunătățire este legată de reducerea poluării cu un procent de 35%.

Un alt exemplu de proiect prin care s-a dorit schimbarea percepției apei în cadrul orașului, este în Hagen, Germania, având ca element central râul Volme. Acesta, deși nu a fost astupat de o arteră rutieră, a fost însă sistematizat, acesta curgând printr-un canal deschis și fiind sub nivelul străzii, malurile au devenit ziduri de susținere. Astfel amenajat, râul nu reprezenta un element de interacțiune la nivelul orașului. Acest lucru s-a dorit schimbat și astfel începând cu anul 2000 (începerea planificării proiectului) și până în 2004 când s-a terminat proiectul de implementat s-a produs această schimbare. Râul a fost deschis locuitorilor, prin crearea de spații destinate lor atât la nivelul malurilor cât și la nivelul râului. În spațiul adiacent primăriei și râului, s-a creat un scuar urban, care coboară în trepte până la nivelul apei, stabilind un nou tip de relaționare cu apa – din element care poate fi doar vizualizat, acesta devine și un element care poate fi atins.

Reamenajarea râului a presupus și intervenții la nivelul albiei. Aceasta, în urma sistematizării, era amenajată în terase și trepte și datorită acestui aspect, sedimentele se depuneau și era pericolul creșterii nivelului apei. Pentru a se evita acest lucru, treptele și terasele au fost transformate în pantă, unde în unele locuri este mai abrupta pentru a se evita depunerea de sedimente.

Pe lângă modificările la forma albiei, acesteia i s-a modificat și imaginea generală, așa cum se poate observa și în poza de dupa amenajare, au fost realizate schimbări și la modul cum curge râul. Prin amplasarea de bolovani, în apă, s-a creat imaginea de râu de munte, însă, pe lângă acest aspect, acești bolovani au rolul de a ajuta procesul de autoepurare, care prin această amplasare ajuta la eliminarea mai rapidă a gazelor toxice, dar și a pătrunderii oxigenului. Vegetația amplasată pe malurile cu pietriș ajută la fixarea acestora.

Prin aceste proiecte, nu s-au adus îmbunătățiri din punct de vedere ecologic, ci și pentru imaginea orașului. Râurile au revenit în atenția locuitorilor și le percep ca repere și ca locuri de agrement. Elementele naturale, care au ajutat la evoluția orașului, sunt din nou valorificate, dar mai ales sunt valorificate sustenabil.

4.2.2 (Re)amenajarea spațiilor adiacente cursurilor de râu

Pe lângă intervențiile care implică direct apa, revitalizarea unui râu se poate creea și doar prin intervenții asupra malurilor. În Lyon, Franța, de-a lungul râului Rhone, pe o distanță de aproximativ 5 km și o suprafață de 10 ha, autoritățile locale au oferit orașului spații de promenadă și loisir. Proiectul care a fost ales în urma unui concurs, a fost

implementat între anii 2005- 2007 și a reprezentat convertirea fostelor porturi sau spații de parcare în zone pietonale sau pentru biciclete, acestea devenind spații reprezentative pentru oraș care atrag atât locuitorii cât și turiștii. În procesul de realizare a proiectului au fost implicați și locuitorii, astfel, că, atunci când s-a terminat de implementat, răspunsul pozitiv din partea orșului, a venit imediat. Spațiile amenajate au mărimi variabile – de la 5m și până la 75 m lățime, oferind astfel o formă mai naturală malului de râu, dar în același timp o imagine urbană.

Elementul central al traseului este reprezentat de Terrasses de la Guillotière – o piațetă în trepte, oferind o perspectivă atât către apă cât și spre arhitectura deosebită a orașului.

Pe lângă acest tip de intervenții, în cadrul orașului există și intervențiile din spațiile verzi. Orice parc sau grădină are, sau ar trebui să încorporeze un element acvativ de orice fel, pentru că acesta oferă un reper la nivelul spațiului respectiv. Contează însă și imaginea pe care o oferă acest element.

O intervenție integrată, a spațiului adiacent, dar și a cursului de râu în sine, s-a produs în parcul Bishan, din Singapore. Aici, elementul acvatic era prezent prin râul Kallang, cu o lungime de aproximativ 3 km, dar a cărui prezență nu era simțită, datorită faptului că fiind sistematizat, era prezent sub forma unui simplu canal liniar betonat – se poate observa în prima imagine, în partea stângă. Conceptul intervenției a fost oferirea unei imagini cat mai naturale râului, prin distrugerea canalului liniar (betonul rezultat în urma acestei acțiuni a fost folosit pentru crearea unui punct înalt de perspectivă) crearea unui curs dinamic, sinuos având chiar și brațe. Această reamenajare a schimbat întreg parcul, dar are și rol de protecție împotriva inundațiilor. Datorită noii forme, au putut fi plantate mai multe specii de plante, care au atras la rândul lor păsări și insecte, îmbogățind astfel biodiversitatea din zonă deja cu 30% in perioada imediat urmatoare inaugurarii. Calitatea apei este menținută cu ajutorul plantelor, care o purifică. Parcul reprezinta o atractie atat pentru locuitori cât și pentru turiști, care se simt mai aproape de natura, având în același timp și funcțiunile orașului.

Aceste amenajări, pe lângă funcțiunea de agrement, au un rol și în managementul inundațiilor la nivelul orașelor. S-a creat astfel un sistem, prin care spațiile au un dublu rol – practic, în caz de pericol spațiul verde preia cantitatea de apă astfel încât aceasta să nu ajungă la zona construită. Funcționează astfel ca o luncă, zonă inundabilă din mediul natural, dar integrată în mediul urban

Prin aceste intervenții, peisajul a devenit mai dinamic, atrăgând astfel mai mulți oameni care să parcurgă aceste spații pietonal, relaționând astfel diferit cu orașul în care trăiesc sau pe care îl vizitează.

4.3. Proiecte de zone umede în oraș

4.3.1. Parcuri de zone umede

E dificil să observăm apa în orașe, deși este peste tot și este cu atât mai dificil să îi apreciem valoarea. Ea este cheia viitorului, pentru că am înțeles că este finită și nu se poate risipi prin utilizarea ei nesustenabilă și reprezintă elementul cheie al echilibrului ecosistemelor, dar și a relației om-natură.

Astfel, pentru a oferi o noua perspectivă asupra apei și a zonelor umede care au fost de-a lungul timpului distruse, unele parcuri, au fost dedicate în întregime zonelor umede sau au zone care au ca funcțiune principală epurarea apei. Aceste parcuri sunt de mărimi variabile de la cateva hectare și avem exemplul parcului Qunli, Harbin, China, cu o suprafață de 30ha, pâna la mai puțin de un hectar și anume 0,48 ha exemplul parcului Tanner, Portland, Oregon. Aceste parcuri atrag atât prin biodiversitatea creată, însă și prin inedit. Ele oferă natura în cadrul orașului, devenind astfel mult mai accesibilă – atât copii cât și adulții învață să o (re)descopere, să o înțeleagă și apoi să o protejeze și în același timp ajută la diminiuarea

insulei de căldură, prin vegetația sa abundentă.

Parcul Qunli, terminat în 2011, este localizat într-un oraș în curs de realizare încă din anul 2006. Suprafața noului oraș, va fi de 2733 de ha, din care doar 16.4% au fost alocați pentru spații verzi. Spațiul parcului, este o zonă protejată, însă, datorită faptului că a fost înconjurat de construcții, iar contextul în care acesta exista s-a schimbat, această zonă umedă era în pericol de dispariție. Fiind deja o zonă protejată, dar și datorită procentului scăzut de spațiu verde, s-a căutat o soluție pentru salvarea ei. Soluția a încercat (și a reușit) să rezolve și alta problemă – cea a apelor pluviale, pentru că în aceea zonă plouă foarte mult din iunie până în august iar dezvoltarea orașului nu ar mai fi permis infiltrarea naturală în sol. Soluția fost ca în acest spațiu să se colecteze apele pluviale și să fie introduse într-un ciclu natural al apei în natură: după ce sunt purificate natural o parte se infiltrează în acvifer, pe când, altă parte rămâne la suprafață unde are un rol atât în viața habitatelor, cât și peisagistic. Parcul este înconjurat din toate cele 4 laturi de străzi, astfel că prin amenajarea peisagistică s-a dorit ca vizitatorii să aibă acces doar pe zona perimetrală, astfel încât, centrul să rămână protejat și să se dezvolte natural. Prin amplasarea pe laterale a aleilor, împreună cu zone împădurite dar și cu zone de bălți sau lacuri, acestea au rolul de a proteja aceea zonă centrală de spațiul urban, prin filtrarea zgomotului și a prafului.

Imaginea oferită de această zonă umedă care aparține de peisajul natural în alăturare cu peisajul urban, care de-a lungul timpului nu a relaționat pozitiv cu acesta, este inedită și oferă locuitorilor un element verde foarte important, mai ales datorită acelei zone centrale care se va dezvolta natural. Acesta este un exemplu de natură în mijlocul orașului. Prin salvarea acestei zone, în contextul în care peisajul natural în care ea se afla este distrus, este cu atât mai valoroasă, cu cât va rămâne ca „martor” al peisajului local. Aceste lucru este foarte important, mai ales pentru locuitori, pentru că nu își pierd conexiunea cu natura.

Pe lângă acest exemplu, mai sunt și Wetland Park, Hong Kong, cu o suprafață de 61 de ha, din care 1 ha este destinat educației, restul de 60 ha fiind rezervație; un alt exemplu e și Tianjin Qiaoyuan Wetland Park, Tianjin, China, cu o suprafață de 22 ha, amplasat tot într-un cadru construit dens și a cărui obiectiv principal a fost de a valorifica beneficiile pe care le poate oferi o zonă umedă mediului urban ca epurarea apelor pluviale sau îmbunătățirea solului, dar chiar și educativ, prin recuperarea peisajului local, cu flora locală.

Aceste parcuri sunt ultimele mărturii ale peisajelor naturale din zonele respective înainte de construcții, astfel, că ele trebuie protejate, însă, cu ajutorul lor se pot educa generațiile viitoare despre importanța acestor zone, beneficiile lor, dar mai ales despre sustenabilitatea apei.

4.3.2 Conceptul de zone umede redefinit în cadrul amenajărilor de spații verzi publice

Parcul Tanner, realizat între anii 2004-2005, este amplasat într-un cartier pentru a cărei construcție a fost nevoie ca terenul să fie desecat. Astfel, pentru a readuce în atenție acest aspect, zonei umede pierdure, dar și pentru a omagia trecutul, conceptul acestui parc a fost de creare a unei imagini (stilizate) specifice unei zone umede, dar și a habitatelor care se regăsesc aici. Parcul în pantă, creat astfel încât în zona apei este cel mai jos cu 1.8m față de nivelul străzii, pentru a oferi o abordare cât mai naturala, vizitatorul fiind mevoit să coboare către apă, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori și în natură. Un alt aspect important și o legătură cu trecutul industrial al sitului, este peretele realizat din șine vechi de cale ferată lung de 50m. Datorită faptului ca este în pantă și mai jos decât nivelul străzii, acest spațiu funcționează ca și colector al apelor pluviale din spațiul pavat din jurul parcului.

Fiind de dimensiuni reduse, acest spațiu verde poate fi observat în întregime cu ușurință, iar faptul că este sub nivelul străzii, facilitează cu atât mai mult acest lucru.

Privit în ansamblu, acest spațiu este o oază de verde, în care pot fi observate simultan mai multe etape ale cartierului: etapa inițială, de zonă naturală, în care zona umedă ocupa acest spațiu împreună cu vegetația aferentă, etapa dezvoltării industriale, prezentă prin zidul creat din șine de tren, totul având ca fundal orașul prezent, cu clădirile din jur. Chiar și parcursul pietonal, pleacă de la același nivel cu strada, cu orașul actual și ajunge la elementul acvatic de tip deltă, pe care il poate percepe de aproape, datorită aleii care îl traversează.

Dacă parcul Tanner și exemplele anteriorare au avut ca și concept pe întreaga suprafață redarea imaginii de zone umede, în parcul Waitangi – Wellington, Noua Zeelanda, zona de tip deltaic, cu rol de purificare a apelor, este alăturată zonelor clasice de agrement pe care le găsim într-un asemenea loc (spații de joacă pentru copii, plajă, zone pentru artă, zonă skateboard, etc). Acest parc, reprezintă un proiect de revitalizare a unui spațiu public în anul 2005 și are o suprafață de aproximativ 6 ha.

Această zonă de tip deltaic, reflectă istoria locului, prin aducerea la suprafață a râului Waitangi, din canalul de colectare a apelor pluviale. Înainte de a ajunge într-o zona deschisă, râul este filtrat prin stuf, pietriș și lumină ultravioletă pentru a fi curat și să nu emane mirosuri neplăcute. Această apă curată care întrunește și chiar depășește cerințele de calitate, este apoi folosită pentru irigații în alte zone ale parcului sau este deversată în port.

Sistemul din parcul Waitangi este împărțit în mai multe zone: zona umedă subterană, liniară și fosta zonă a bazinului pentru reparații (care a fost abandonată).

În prima zonă, apa trece prin straturi poroase, dar și prin rădăcinile unor plante speciale, care au rolul de a filtra apa. Aceste zone sunt importante pentru că mare parte din poluare este înlăturată în cadrul acestui proces. Pietrișul înlătură o mare parte a sedimentului fin și a contaminanților asociați cu acesta prin absorție și filtrare. Dezinfectarea cu UV înlătură 95-99% apa devenind astfel cu risc sanitar zero.

În a doua zonă, cea liniară se creează o interfață între zona de promenadă a parcului și zona de gazon. O mare parte din apa din această zonă se va duce în zona bazinului.

Această a treia zonă, este o structură istorică construită parțial pe malul apei și apoi abandonată. A fost integrat în parc prin restructurarea sub forma unui mal și a unei zone umede care deversează apa tratată în port. O laguna de stocare menține apa pentru irigarea parcului- fiind astfel o soluție ecologică.

Astfel, în cadrul Parcul Waitangi, toata apa din parc și de pe drumurile din împrejurimi este colectată și filtrată prin elementele integrale ale parcului înainte de a fi deversată în port.

Acest exemplu demonstrează aplicabilitatea conceptului de tratare ecologică a apei într-un spațiu public și într-un mod creativ, care generează astfel și un spațiu nou pentru locuitori.

Aceste cazuri prezentate, ne oferă o imagine de ansamblu asupra modului cum pot fi asimilate în mediul urban niște zone care o lungă perioadă de timp nu le-au fost recunoscute beneficiile – atât pentru mediu cât și peisagistic. Acestea, în diferitele lor forme, mai naturale sau mai stilizare, oferă un contrast cu mediul construit, punându-l mai bine în valoare și în acelși timp crescând calitatea vieții.

4.4. Principiile zonelor umede recreate în cadrul spațiilor publice

Relația om- apă în cadrul unui oraș nu poate fi rezolvată doar prin valorificarea acestui element(deja existent) în spațiile verzi. Orașul mai dispune de o resursa de apă care de cele mai multe ori este ignorată până în momentul când creează inundații și anume apa de ploaie. Această resursă este importantă, mai ales în orașele unde precipitațiile sunt însemnate și poate fi valorificată ca și restul resurselor de apă. Folosirea apelor pluviale se realizează tot ca un principiu al sustenabilității, pentru că astfel, apa care altfel ar fi irosită este folosită în diverse funcțiuni sau este integrată în ciclul natural. Una din problemele majore din oraș este că ciclul natural al apei este întrerupt, pentru că apa de ploaie nu mai poate să se infiltreze natural în sol, ea fiind direcționată către canalizare, iar pentru irigarea vegetației din afara spațiilor verzi, se folosește altă sursă de apă.

Această problemă a apei în cadrul unui oraș poate fi soluționată și prin spațiile publice, care pot avea dublu rol – de loisir și de colectare a apelor meteorice- sau chiar prin pavarea străzilor cu un asfalt care absoarbe apa (aproximativ 3 m3/pe minut) și o depozitează în straturile inferioare, care acționează ca un rezervor de unde poate fi apoi utilizată pentru alte activitați (ex: irigații, incendii, etc).

Un exemplu de spațiu public cu dublu rol este piața Benthemplein din Rotterdam, Olanda. Olanda având un relief plat și o parte situat sub nivelul mării, barajele sunt un lucru obișnuit. Însă, în interiorul orașelor, trebuie să poată gestiona apele meteorice, care cresc în intensitate datorită schimbărilor climatice și astfel autoritățile au inițiat o mișcare de adaptare la climă. Printre primele proiecte prin care Rotterdam se adaptează la schimbările climatice, este aceasta piață, care a fost terminată în 2013. Are în principiu 3 bazine care colectează apa (inclusiv de pe acoperișurile clădirilor din jur), două fiind pentru precipitațiile normale și unul pentru cele consistente. Însă, aceste bazine sunt create ca atunci când nu sunt precipitații să poată fi folosite pentru activități recreative și sportive. Cele două bazine mai puțin adânci pot fi folosite ca și skatepark sau ca loc pentru dansuri. Bazinul cel mai mare și mai adânc, este marcat pentru jocuri ca fotbal, volei sau baschet, iar pe margine treptele pot fi folosite ca și tribune. Când plouă însă, bazinele colectează apa din zonă (inclusiv de pe acoperișuri), ca apoi, când precipitațiile s-au oprit, apa este încet infiltrata în sol, astfel că plantele și copacii din zonă se vor dezvolta mai bine și vor ajuta astfel și la reducerea insulei de căldură. Apa din bazinul mare ajunge în sistemul de canalizare (separat de apele uzate) în maxim 36 de ore.

Apele pluviale colectate, pot avea un rol și în a asigura sursa de alimentare a bazinelor cu rol decorativ din spațiile publice. Un exemplu în acest sens, dar și de proiectare integrată, unde spațiul public, de agrement se completează cu clădirile care îl delimitează este Potsdamer Platz, Berlin, Germania.

Deși a fost realizată între anii 1997-1998, a avut ca și obiectiv principal integrarea unor principii ecologice în realizarea acestui spațiu care să răspundă în același timp și nevoilor celor care lucrează în respectivele clădiri. Apa a fost elementul prin care s-au intermediat aceste două direcții de amenajare. Astfel, au fost amenajate întinderi mari de apă, în zona denumită Marlene-Dietrich-Platz unde se găsește bazinul nordic, cu o formă liniară, la sud de acesta, este bazinul principal, cu o formă triunghiulară, care se continua înspre sud-est cu un copr mai mic de apa. Aceste bazine și spațiile în care sunt amplasate, sunt delimitate de funcțiuni de divertisment ca teatru sau cazinou în N-V, cinema în Est, dar și de birouri sau hoteluri (in Est) iar în Sud este prezentă și o organizație guvernamentală. Adâncimea acestor bazine variază de la 30 cm la 1.85 m., iar pentru alimentarea lor nu s-a dorit să se apeleze la canalul care trece prin apropiere, s-au folosit apele meteorice. Acestea sunt colectate de pe întreaga suprafață pavată, dar și de pe acoperișurile clădirilor din jur, în două rezervoare subterane, din care apoi o parte se duc spre bazinele decorative, iar o parte sunt folosite în cadrul clădirilor pentru activități care nu necesită apă potabilă.

Calitatea apei din aceste bazine este menținută cu ajutorul plantelor, care o filtrează, iar acestea sunt prezente în partea de nord a amenajării și în bazinul cel mai mare, care se află în partea de sud, unde inconjoară clădirea Societății Germane pentru Cooperare Internațională și se continua spre Est.

Deși a fost terminat în anul 1998, în anul 2011, amenajarea a primit calificativul Argint din partea Consiliul german pentru construcții sustenabile – DGNB, fiind recunoscute astfel atingerea obiectivelor dorite din punct de vedere ecologic.

Aceste bazine, prin formele lor geometrice, simple și exacte, completează arhitectura clădirilor, iar noaptea, când apa devine ca o oglindă, aceasta devine o continuare a arhitecturii. Alăturarea de vegetație care în mod obișnuit se găsesc în zonele umede naturale, arhitecturii moderne, o pune cu atât mai mult în valoare. Vegetația ierboasă cu aspect delicat, contrabalansează formele geometrice, cu unghiuri ascuțite pe care le regăsim atât în arhitectura teatrului, cât și în formele bazinelor. În același timp, în zona de sud, apa împreună cu vegetația specifică zonelor umede, este elementul de legătură și între arhitectura modernă, în care sunt realizate majoritatea clădirilor, și arhitectura clasică, în care este realizată clădirea organizației.

Prin aceste piețe, funcțiuni care în trecut erau amplasate sub cota terenului, pentru că nu erau estetice, azi, sunt mascate sub forma unor spații atractive, multifuncționale.

4.5 Concluzii – tendințe în proiectarea integrată a spațiilor publice

Localitățile, așa cum au fost prezentate și în capitolul anterior, au fost construite în jurul apelor datorită beneficiilor obținute de la acestea și au continuat să utilizeze această resursă până în punctul în care ea nu mai are nici o valoare economică (vizibilă). Chiar prețul scăzut al acesteia ne arată valoarea pe care o punem apei, deși uneori aceasta nu provine din zona proximă a orașului ci trebuie adusă din altă parte. Efectul antropic asupra apei, a avut și are urmări dramatice – inundații, poluare, boli, etc, pentru că mereu s-a dorit modificarea naturii, astfel încât, extinderea orașului să fie realizată – terenul respectiv să fie productiv din punct de vedere economic, pentru că doar natura nu aduce bani.

Această concepție a început să se schimbe și tendințele actuale nu mai sunt a lupta împotriva apei, ci de a o integra, fie că vorbim de nivelul teritoriului, a orașului sau chiar a obiectului de arhitectură. Diferitele scări de abordare ale acestei probleme ne arată că există un interes pentru ca apa și resursele naturale în general să fie revalorificate. Pentru ca acest lucru să se întâmple, mesajul sustenabilității trebuie să ajungă la fiecare individ în parte și de acolo să pornească schimbarea. Crearea unei culturi a apei.

Pentru ca mesajul să ajungă la oameni, unele autorități locale au înțeles că trebuie să schimbe perspectiva pe care aceștia o au asupra apei. Prin reamenajarea parcurilor, a râurilor și chiar a spațiilor publice, este oferită o imagine nouă, o abordare nouă a spațiilor, unde locuitorii stabilesc o altfel de relație cu apa – interactivă. Faptul că râurile sunt amenajate/reamenajate astfel încât să fie vizibile locuitorilor, deși acestea poate erau deja la suprafață, dar nu erau percepute ca elemente importante sau de reper la nivelul orașelor. În acest caz se poate menționa și cazul Bucureștiului (așa cum s-a arătat în capitolul 3), unde Dâmbovița nu există în mentalul colectiv. Prin abordarea diferită a spațiilor publice, apa este adusă în conștiința locuitorilor, iar prin amenajările în care sunt create/protejate habitate naturale specifice, este amintit faptul că apa este o resursă și cu toții depindem de ea. Mai ales prin proiectele unde apa este în forma ei naturală, sau amenajată astfel încât să arate și să evolueze ca în natură, oamenilor din orașe li se arată, pe lângă frumusețea acestor peisaje, dar și ce habitate s-au pierdut pentru ca orașele să evolueze. În parcul Bishan, cursul de apă care curgea prin canalul respectiv reprezenta o limită, nici nu era perceput de către cei care veneau să petreacă timpul în acest spațiu. Prin modificarea lui nu doar amenajarea parcului a devenit mai dinamică ci și activitățile care se desfășoară. Toate amenajările de acest tip, chiar și parcurile de zone umede, au un rol esențial în schimbarea mentalitații asupra apei, prin educația pe care o oferă copiilor. Prin această educație, copii vor avea o altă percepție asupra apei, dar și a naturii în general, pentru că nu vor citi despre ea, ci o vor experimenta chiar în fața locuinței lor din mediul urban.

Una din problemele principale alea orașelor unde o mare suprafață este pavată, o reprezintă lipsa infiltrării apei în sol, secând astfel stratul acvifer, iar plantele din oraș ca să poată supraviețui trebuie irigate. Este un proces de cauză – efect, care trebuie întrerupt prin măsuri care să rezolve această situație, iar soluții există, după cum s-a putut observa în exemplul pieței Benthemplein. Conceptul care a stat la baza acestui proiect este preluat tot din natură. Bazinele care au rol de preluare a apelor amintesc de zona de luncă și zonele umede aferente unui râu, care în natură îndeplinesc același rol – zonă de preluare a apelor atunci când râul își depășea albia.

Cultura apei în orașe trebuie să fie realizată dinspre spațiul public spre privat, pentru a avea impactul dorit. În momentul când relația cu apa (la modul general) se va schimba, de abia atunci va fi mult mai acceptat social ca apa să fie reciclată în cadrul orașelor sau chiar a clădirii. Prin amplasarea în spațiul public a zonelor umede sau zone de biotop cu rol de purificare, oamenii vor observa beneficiile acestora și vor accepta mai ușor tehnologii de purificare care nu includ substanțe chimice sau alte tehnologii ecologice.

CAPITOLUL 5 – PROIECTAREA INTEGRATĂ. UTILIZAREA SUSTENABILĂ A APEI ÎN CADRUL CLĂDIRII ȘI RAPORTAT LA ORAȘ ȘI NATURĂ

5.1 Influența mediului asupra arhitecturii

Încă din cele mai vechi timpuri, arhitectura s-a adaptat mediului. Privind arhitectura vernaculară, se putea observa clima din zona respectivă: la munte acoperișurile au panta mai abruptă pentru o scurgere rapidă a zăpezii, în zonele cu soare, casele cu acoperite cu terase sau în zonele cu vânt puternic sunt acoperite de pietre, așa și în preajma zonelor umede, pentru adaptarea la inundațiile frecvente, avem exemplul marsh arabs (Arabii Mlaștinilor – se găsesc la confluența râurilor Tigru și Eufrat în Irak) care își construiau casele din materiale locale și usoare, pentru a nu se împotrivi apelor, iar reconstrucția să fie facilă, sau pescarii din satul Tai O din Hong Kong, China, care fiind direct în apă construiau pe piloni pentru a se evita inundarea la creșterea nivelului. În Delta Dunării, oamenii și-au adaptat construcțiile la mediu prin acoperirea caselor cu materiale locale – stuf și își vopsesc casele într-o anumită nuanță de albastru pentru îndepărtarea țânțarilor.

Unii factori naturali, au jucat un rol atât în dezvoltarea așezărilor umane, cât și în arhitectonica locuinței și avem exemplul triburilor de culegători, sau vânători, care alegeau peșterile, datorită faptului că își puteau depozita, dar și proteja mai ușor produsele muncii lor.

Apa a fost mereu în preajma locuințelor, așa cum este descris și în paginile anterioare, fiind prezentă ca element decorativ și simbolic încă de la primele grădini. În istorie, apa, pe lângă rolul simbolic pe care îl avea, a avut și un rol estetic, ambiental sau de protecție. În Europa, castelele erau construite înconjurate de apă care avea astfel un rol în apărare, pe când în Asia, în religia budistă se considera că construcția și mediul natural trebuiau să funcționeze împreună, interiorul și exteriorul trebuiau să comunice, ca o metaforă a minții. În India, relația construcție – apa a fost mereu importantă, având atât un rol estetic sau de apărare, cât și un rol în răcirea încăperilor prin ventilarea naturală cu ajutorul suprafeței apei. În arhitectura modernă, la Corbusier în Complexul de la Chardigarh (India) sau complexul Shere-Bangla Nagar (Dhaka, Bangladesh) al lui Louis Kahn, apa este statică, are rolul doar de a oglindi obiectul arhitectural și a îi spori astfel monumentalitatea. Frank Lloyd Wright în 1936 a creat Casa de la cascadă, unde arhitectura se împletește cu natura. Casa este construită parțial peste o cascadă, într-o zonă împădurită din Pennsylvania și astfel spațiul interior este conectat la mediul natural care îl înconjoară.

Azi, însă, arhitectura nu mai este la fel de influențată de mediul natural, existând tehnologii prin care se poate construi aproape în orice condiții. Arhitectura influențează mediul atât prin transformarea fizică a terenului cât și prin resursele pe care le consumă și a emisiilor pe care le emană, pe tot parcursul existenței.

Impactul noilor tendinte asupra design-ului clădirilor, se pot observa prin modificarea formei. Acestea devin mai creative atât din punct de vedere vizual cat si al tehnologiilor folosite. Da, arhitectura influențează negativ mediul, însă, tendințele actuale sunt de reducere a emisiilor realizate de către clădiri, aproape de 0, iar utilizarea resurselor să fie într-un mod sustenabil, prin reducerea risipei.

Arhitectura clădirilor se poate supune principiilor de sustenabilitate, prin reducerea atât a cantității de resurse utilizate, cât și a pierderilor. Apa este o resursă care nu este valorificată în cadrul clădirilor, astfel că o mai bună utilizare a acesteia poate influența foarte mult această resursă la nivelul teritoriului.

5.2 Clădirea sustenabilă. Sisteme de certificare

Pentru a se reglementa construcțiile care încearcă să reducă impactul asupra mediului, au fost introduse noi sisteme si tehnologii, unele chiar implicand apa in mod direct, altele avand o influenta indirecta asupra lor, pentru ca in final cladirile sa aiba un impact cat mai redus asupra mediului. au fost create sisteme de certificare care evaluează aceste lucruri.

Pentru evaluarea și clasificarea clădirilor care reduc impactul, au fost create sisteme de certificare, din care cele mai cunoscute sunt: BREEAM (1990, Anglia) și LEED(1998, S.U.A). Pe lângă ele, mai sunt și DGNB (Deutsche Gesellschaft für Nachhaltiges Bauen, – Consiliul german pentru construcții sustenabile, 2007, Germania), CASBEE (Comprehensive Assessment System for Built Environment Efficiency 2001, Japonia), GREENSTAR (dezvoltat de către GBCA – Green Building Council of Australia- Consiliul pentru clădiri sustenabile, 2002 Australia), SBTool (Sustainable Building Tool, Canada)

BREEAM

BREEAM – Building Research Establishment Environmental Assessment Methodology care tradus înseamnă Metodologia de evaluare si cercetare a construirii unitare (?). Problemele și obiective care trebuie să aibă un grad cât mai mare de rezolvare pentru a se obține certificatul sunt împărțite pe mai multe categorii: energie, sănătate, inovație, folosirea terenului, materiale, management, poluare, transport, pierderi și apă. Acestea fac referire la eficiența energetică, confortul ridicat și sănătatea locatarilor, protejarea habitatelor și a biodiversității, un impact cât mai redus al materialelor asupra mediului (și de unde provin și unde sunt amplasate), practici sustenabile în management, reducerea poluării create de clădire, încurajarea tipurilor de transport nepoluante, reducerea consumului de apă pe întreaga existență a clădirii și minimalizarea pierderilor de apă. Standardele pe care trebuie să le reflecte la final proiectul sunt și ele împărțite pe categorii, pentru ca diferă în funcție de starea fiecăruia, apoi urmând un alt criteriu de departajare: funcțiunea finală a construcției. Avem astfel: construcții noi, în folosință, în restaurare și ansambluri/ comunități, care pot avea diverse funcțiuni ca educație, sănătate, industrie, birouri, rezidențial. La finalul procesului de evaluare, se primește unul din următoarele calificative: trecut, bine, foarte bine, excelent sau remarcabil.

LEED

LEED – Leadership in Energy and Environmental Design tradus prin lider în energie și design ambiental. La fel ca la BREEAM, standardele sunt în funcție de categoria la care se încadrează clădirea/ proiectul. Categoriile sunt:

Construcții noi sau cele care trec printr-o renovare majoră – felul cum sunt gândite la exterior dar și cum sunt construite. Sunt incluse aici funcțiuni ca educație, comerț, sănătate sau birouri

Design de interior- sunt incluse funcțiuni ca comerțul sau cele pentru divertisment

pentru clădirile în uz – cele care au parte de o renovare care implică un grad scăzut de (re)construire și includ școli, spitale, birouri sau depozite

dezvoltare de cartiere – rezidențiale, nerezidențiale sau mixte,

locuințe – uni sau pluri familiare, până la P+6 etaje.

Standardele LEED urmăresc în principiu aceleași criterii ca BREEAM, în plus fiind și preocuparea pentru calitatea mediului din interiorul clădirii. La finalul evaluării, proiectele supuse judecării pot obține încadrarea în unul din următoarele nivele: certificat, argint, aur sau platină.

Ambele sisteme au o categorie aparte pentru dezvoltarea ansamblurilor/cartierelor. De completat cu comparatie http://www.breeam.com/masterplanning și http://www.usgbc.org/sites/default/files/LEED%20v4%20ND_04.05.16_current.pdf

5.3 Proiecte și tehnologii sustenabile realizate sau conceptuale

5.3.1. Ansambluri

Orașele sunt sisteme dinamice, care evoluează în continuu și care trebuie adaptate la influențele mediului natural. Mediul construit trebuie adaptat la schimbările climatice și problema reducerii risipei de apă, astfel că măsurile trebuie luate nu doar la nivel de teritoriu sau de spații publice ci chiar și în obiectul de arhitectură. „Trăim în orașele de ieri”, iar acestea trebuie adaptate orașului de mâine, unde pentru a putea fi locuit, trebuie să se reducă impactul asupra mediului.

Multă vreme orașele lovite de inundații au încercat să țină apa în afara zonei locuite prin diguri care nu făceau altceva decât să mute inundația, sau dacă acestea cedau, pagubele erau însemnate. În condițiile actuale de climă în schimbare și a inundațiilor tot mai dese, trebuie găsite soluții prin care se pot proteja zonele locuite. În paginile anterioare s-au vazut exemple de soluții punctuale împotriva inundațiilor prin spațiile verzi sau publice. Însă, împotriva inundațiilor o strategie la scara orașului sau a cartierului, se poate dovedi mai fezabilă decât o soluție punctuală. În Olanda, în orașul Dordrecht, în 2008, în urma unui concurs de proiecte, s-a propus conceptul de integrare a apei în mediul urban, în locul menținerii apelor în afara acestui spațiu. Olanda, pentru că o mare parte din suprafața tării este sub nivelul mării, inundațiile sunt o problemă frecventă, cu atât mai mult în orașul Dordrecht, unul din cele mai vechi orașe din această țară, care este complet înconjurat de apă. Proiectul (care a rămas la acest stadiu) propunea adoptarea unei strategii prin care să permită pătrunderea apei în mediul urban, într-un mod controlat în anumite zone. În zonele respective, clădirile ar fi fost adaptate pentru a nu afi afectate de ape prin elevarea și etanșarea acestora.

În zonele unde apa e însă permanentă, pot fi implementate proiecte care se pot integra atât ecologic cât și ca imagine în acest peisaj, un exemplu fiind centrul destinat vizitatorilor din cadrul rezervației naturale de zone umede Brockholes, Anglia. Proiectul a fost atestat BREEAM cu calificativul „remarcabil”(pentru faza de proiectare) datorită tehnologiilor sustenabile, reducerea risipei de apă și a energiei, dar și pentru modul în care a fost construit – cu materiale locale și fiind într-o zonă unde nivelul apei se modifică frecvent, acest complex plutește pe apă, preluând astfel aceste diferențe de nivel.

Amplasat la periferia orașului Preston, și în apropriere de un important nod rutier, această rezervație este foarte vizibilă și poate fi accesată ușor. Centrul pentru vizitatori a fost dat în folosință în 2011 și fiind amplasat pe apă, accesul se realizează prin două poduri. Ansamblul unește funcțiuni destinate vizitatorilor, ca restaurant, magazin de suveniruri, o zona dedicată educației și un centru de conferințe.

Imaginea de ansamblu a acestui proiect este cea a unui sat plutitor, datorită materialelor folosite – lemnul, dar și a formelor tradiționale. Fiecare funcțiune are un spațiu al ei, sub forma unei case a cărei imagine este una vernaculară convențională. Acoperișurile sub formă de piramide secționate, la exterior sunt finisate cu șindrilă din lemn de stejar a cărei culoare evoluează în timp, integrându-se astfel în peisaj, iar la interior forma acoperișului cu grinzile sale, se închide cu un luminator central, oferind dinamism spațiului dar și o ventilare naturală.

Pe lângă integrarea în peisaj, și folosirea pentru construcție a unui procent cât mai mare de materiale locale pentru a nu afecta habitatele din zonă, acest proiect și-a propus ca nici după terminare să nu afecteze foarte mult mediul. Astfel, dacă pentru răcirea spațiilor este folosită ventilarea naturală, pentru încălzirea lor dar și pentru apa caldă există un boiler pe bază de biomasă care este alimentat cu rumeguș. Apa potabilă provine dintr-o fântână de pe sit, iar toaletele folosesc apă direct din lac. Apele uzate sunt colectate și ajung în râul principal, nu înainte de a fi trecute printr-o zona unde se purifică natural cu ajutorul plantelor specifice zonelor deltaice.

Proiectul este un exemplu de adaptare la inundații și integrare în peisajul natural. Într-o rezervație unde se găsesc cele mai fragile habitate – cele ale zonelor umede, o inserție arhitecturală care să răspundă la multe probleme de nivel tehnic -din cauza terenului mlăștinos și inundabil- și în același timp să se integreze în peisaj a fost o temă dificilă.

Imaginea complexului pentru vizitatori din Brockholes a creat o imagine reper pentru rezervație. În orașul Winnenden de lânga Stuttgart (Germania), imaginea reper s-a dorit a fi un cartier în care principiile ecologice să fie valorificate. Acesta a fost conceptul care a stat

la baza ansamblului Arkadien care se desfășoară pe o suprafață de 3,4 ha.

Situl unde a fost dezvoltat acest cartier a avut în trecut funcțiune industrială, astfel că imaginea propusă de noul proiect a fost cu atât mai benefică pentru oraș. Terminat în anul 2011, ansamblul a fost ocupat în proporție de 100% până în 2012, succesul fiind datorat atât existenței spațiilor publice cât și a spațiilor private. Ansamblul are ca punct central al amenajării sale un lac amenajat antropic, care creaază însă o legătură cu râul aflat în partea de est a sitului, și care a fost restaurat. Lacul central are rolul de a colecta apele pluviale de pe întreg situl (inclusiv acoperișuri – cele care nu sunt plantate), unde cu ajutorul plantelor filtrează aceste ape – preluare după modelul natural de tip deltă-, după care sunt lăsate să pătrundă încet în sol, pentru alimentarea stratului acvifer, atât de important, pentru că astfel apa își poate relua circuitul natural și poate fi accesată și de plantele din celelalte zone verzi, inclusiv grădini. Alt rol al acestui element acvatic este faptul că reprezintă un punct de reper și de întâlnire și socializare a locuitorilor. Alte spații verzi publice din cadrul cartierului au fost amenajate astfel încât să poată prelua apa în cazul unor inundații cu o rată de cauzalitate de 1 din 10 ani, dar chiar și în cazul unei inundații care se poate întâmpla o dată la 1000 de ani, prin crearea unor mici bălți temporare care se alimentează în timpul precipitațiilor, dar, care, în cazul unui eveniment, întreg spațiul verde din jur poate colecta apă, astfel încât aceasta să nu ajungă la clădiri. S-a acordat o importanță deosebită florei locale, astfel că spațiile verzi publice au fost amenajate cu specii locale, pentru a susține în acest fel și fauna din zonă (insecte și păsări). Zona împădurită de pe malurile râului are rolul de a creea curenți de aer reci care o dată ajunși în zona construită, va creea un efect de ventilare naturală prin care aerul cald și poluat va fi eliminat.

Deși cartierul valorifică principii ecologice (câștigând premii sau ajungând printre finaliști la diverse competiții care atestă acest lucru) și în același timp oferă spații publice de calitate prin străzi (străzile sunt folosite ca share spaces – sunt folosite atât pentru circulația autovehiculelor, cât și a bicicliștilor, dar și a pietonilor) dar și prin spațiile verzi, care împreună conduc spre socializare și crearea unei comunități care funcționează ca atare.

Un minus pe care îl are acest cartier este că datorită suprafeței reduse are doar funcțiunea de locuire și în acest fel nu contribuie economic în cadrul orașului. În alt cartier ecologic, însă, cu o suprafață mult mai mare, de 24 ha, EVA – Lanxmeer (EVA – Ecologisch Centrum voor Educatie, Voorlichting en Advies – Centrul de Educare ecologică, conștientizare și consultanță), din orașul Culemborg (Olanda), se întâlnesc mai multe funcțiuni de la locuire, birouri, agrement, hotel, până la o fermă ecologică urbană, astfel încât să se creeze un echilibru între diferite interese, de la economic la educaționale și sustenabile.

Conceptul care a stat la baza acestui cartier construit pe foste terenuri agricole dispuse într-o zonă de extracție a apei potabile (unde construcțiile nu erau permise), a fost de a crea un habitat în care să se locuiască, astfel ca dezvoltarea urbanistică să fie modelată după spiritul locul (Genius Loci) prin identificarea de calități ale sitului care trebuie să fie păstrate și eventual chiar consolidate, păstrarea și extinderea ciclurilor naturale de energie și introducerea în alimentația locuitorilor a produselor locale, însă și implementarea unui sistem sustenabil de management al apei. Ansamblul este dezvoltat în relație cu mediul, creând o legătură între arhitectura și elementele din peisaj.

Ideea proiectului apare la începutul anilor `90, însă, de abia în anul 1999 s-a început construcția și a durat până în 2009. Cu 250 de locuințe și 40 000 m2 pentru birouri, managementul apei a fost unul din obiectivele sustenabile pe care proiectul și-a dorit să le realizeze. Astfel, pentru apa potabilă, compania de apă locală extrage din această zonă apa pentru întregul oraș, care este apoi purificată, aerată și depozitată într-un bazin cu o capacitate de 2500 m3. În acest cartier, clădirile au fost construite în principiu cu două sisteme – unul pentru apă potabilă și unul pentru apă nepotabilă, pentru uzul toaletelor însă, din cauza unor reglementări din legislația olandeză, acest lucru nu a fost posibil la nivelul cartierului și astfel ambele sisteme funcționează cu apă potabilă.

După utilizare, apele uzate gri sunt filtrare și purificate după care sunt eliberate în canale deschise de unde se pot infiltra în sol. Acestea sunt filtrate cu ajutorul unor zone umede, de tip deltă, unde purificarea se realizează cu ajutorul plantelor. Din întreaga suprafață a cartierului, aproximativ 3900 m2 sunt destinați acestor zone, existând două zone mai mari cu suprafață de aproximativ 1500 m2 și trei zone mai reduse de aproximativ 300 m2. Apa care rezultă după acest tratament natural, trebuie să fie cât mai puțin poluată, deoarece se infiltrează în sol, iar de acolo este extrasă apoi de compania de apă pentru utlizare ca apă potabilă. De aceea este foarte important și solul și păstrarea acestuia fără substanțe care pot polua. Apele uzate negre sunt preluate separat pentru că sistemul era prevăzut ca fluidele să fie filtrare, iar componentele solide să alimenteze o centrală pe biogaz, care nu a fost încă construită. Această parte a sistemului nefiind funcțională, apele negre sunt preluate de rețeaua publică.

O parte importantă a sistemului de management al apei este procentul de absorție al apelor meteorice pe întreg situl, pentru a alimenta stratul acvifer și pentru a menține circuitul natural al apei. Pentru ca acest obiectiv să fie atins, sunt prezente lacurile de retenție, pe lângă canalele deschise, care au capacitatea de reținere a apelor în cazul unor precipitații abundente, dar și pavaj (pus doar unde era neapărat nevoie, ca de exemplu parcările) care absoarbe apa.

Clădirile sunt dispuse atât însiruit cât și izolat, iar regimul de locuire este atât colectiv cât și individual. Arhitectura clădirilor este modernă, iar modul de construire urmărește tot sustenabilitatea, prin folosirea materialelor locale și implementarea de tehnologii care să reducă consumul și pierderile.

Deși nu întotdeauna vizibilă, apa într-o clădire sau ansambluri trebuie utilizată eficient. Mai ales în clădirile deja existente, unde intervențiile sunt mai limitate față de o construcție nouă, se apelează la tehnologii care să eficientizeze utlizarea apei astfel încât pierderile să fie reduse. Avem aici exemplul ansamblului Carré Vert, din Paris, Franța, având funcțiunea de birouri, evaluat cu calificativul „remarcabil” în 2009 pentru faza finală a construcțiilor. În cadrul acestui ansamblu, clădirile au fost construite în perioade diferite, însă au fost adaptate pentru a reduce impactul asupra mediului. Pe lângă măsuri ca instalarea de panouri solare, izolarea termică a acoperișului, instalarea a două turbine de vânt sau instalarea de centrale geotermale, s-a implementat și un sistem de management al apelor pluviale și a celor uzate. Apele din precipații sunt colectate, tratate (în cadrul sitului) și folosite pentru irigarea grădinii din incinta sitului, dar și pentru alimentarea toaletelor. Pentru a se reduce pierderile, apa uzată provenită după utilizarea chiuvetelor este tratată și refolosită pentru toalete.

Pe lângă proiectele realizate, există și proiectele concept, cele care par utopii în momentul lansării lor, însă, acestea, prin forțarea limitelor propun forme sau tehnologii inovatoare, unele putând fi realizate în următorii ani. O dată cu problematica dezvoltării durabile și a sustenabilității din ultimii ani, au apărut și proiectele de orașe verzi, unde clădirile sunt total independente de rețelele edilitare ale orașelor și nu influențeze mediul prin poluare sau emisii și participă la biodiversitatea orașului prin multitudinea de plante care vor crește la fiecare etaj la înălțimi tot mai mari. Cum plantele nu pot supraviețui fără apă, aceste ansambluri au incluse și diferite tehnologii de irigare a acestora – de la captarea precipitațiilor și propagarea acestora de la nivelele superioare către cele inferioare (de exemplu ansamblul Power Centre din orașul Gwanggyo, Coreea de Sud, proiect realizat în 2008 de către biroul MVRDV, nu este construit) și pâna la sisteme mai avansate, cum e exemplul ansamblului Seoul Commune 2026 (proiect realizat de Mass Studies, în 2005, nu este realizat). Acest proiect propune un ansamblu de 15 turnuri cilindrice, cu înălțimi între 16 și 53 etaje, cu forme de dom sau de dom inversat, cu un aspect general de fagure. Structura de fagure este dublată de una vegetală cu plante urcătoare, care, pe lângă rolul estetic, reduce impactul asupra mediului, produc umbră pe timpul verii și utilizează apele uzate gri (după ce au fost filtrate). Structura verde are implementat și un senzor de ceață pentru menținerea umidității și temperaturii pentru asigurarea unui climat propice plantelor, dar și pentru reglarea temperaturii în interior. Amplasarea ansamblului în vecinătatea râului Han, a oferit posibilitatea atât a încălzitii cât și a răcirii (în paralel cu sistemul de ceață) geotermale a clădirii. Aceeași structură prin care se irigă plantele, curăță și geamurile turnurilor.

Apropierea față de apă, a inspirat și amenajarea peisagistică a sitului, unde predomină apa, iar turnurile sunt amplasate pe insule, iar circulațiile se realizează pe poduri deasupra apei.

Dacă în acest proiect structura verde era realizată din plante de dimensiuni reduse, nu același lucru se poate spune despre mai multe ansambluri considerate utopice, unde vegetația este de dimensiuni mult mai mari, chiar arbori – Dancing Apartment, Coreea de Sud 2007 (Unsangdong Architects), Vertical Park, Coyoacan, Mexic, 2009 (arh Jorge Hernandez de la Garza), dar și exemplul de mai sus cu Power Centre din orașul Gwanggyo (2008)

Așa cum tehnologia evoluează în prezent cu o viteză fără precedent și utopiile de acum câțiva ani au devenit realitate. În prezent, există un ansamblu format din două clădiri turn care au implementat în arhitecura fațadelor vegetație de dimensiuni mari.

În cadrul acestui proiect, Bosco Verticale – „Pădurea verticală” din Milano, Italia, terminat în 2014, s-a propus o structură de rezistență care să permită amplasarea de arbori pe întreaga înălțime a clădrilor care au o înălțime de 110 m și respectiv 76m. Astfel, pe lângă imaginea deosebită obținută cu plantele verzi pe fundalul gri al clădirii, în interiorul clădirii ajută la reglarea temperaturii, dar și a calității aerului. O asemenea, intervenție poate fi benefică și la nivelul orașului întru-cât arborii au calitatea de a reține particulele de praf din atmosferă, dar și dioxidul de carbon sau alte substanțe poluante și elimină în schimb oxigen.

5.3.2 Clădiri singulare

Sursa cea mai importantă pentru arhitecți a fost reprezentă de natură. Plecând de la formele cele mai simple și până la preluare de concepte complexe, acestea au fost mereu prezente în arhitecură. Însă, au încept să fie preluate și procese, moduri în care natura acționează în anumite ocazii și aplicate în cadrul clădirilor. Dacă la nivelul cartierelor sau ansamblurilor, se observă prezența apei cu sisteme naturale de purificare a apei, la clădiri, apa este utilizată astfel încât să depindă cât mai puțin de sistemele centrale de alimentare, iar unele proiecte integrează acele sisteme de purificare naturală în jurul clădirii. În cadrul clădirilor, consumul de apa se poate reduce prin utilizarea de echipamente cu tehnologie care reduce consumul de apă prin adaptarea la cantitatea sau la gradul de murdărie sau în spațiile verzi se folosesc specii locale de plante, care sunt adaptate la climă și nu au nevoie de irigare decât în cazuri excepționale. Cu cât sunt preluate mai multe idei din natură și transformate în tehnologii, cu atât va fi mai redus impactul asupra mediului.

Asta presupune ca la propunerea unei clădiri/ ansamblu să participe mai multe discipline pe lângă cea de arhitect și inginer. Pentru o proiectare integrată, propunerea trebuie să fie interdisciplinară, prin participarea încă de la început a peisagistului, designer-ului de interior și alte specialități în funcție de conceptul clădirii.

La reamenajarea Grădinii botanice din Queens, New York, S.U.A., între anii 2000 și 2006-2007 (timp în care s-a realizat și proiectul și implementarea), centrul pentru vizitatori și grădina au fost realizate urmând aceeași temă și anume apa. Această grădină, cu o suprafață de 15ha, se află amplasată într-o zonă puternic urbanizată, unde locuiesc oameni de mai multe naționalități, provenind din mai multe peisaje culturale, dar al căror punct comun în momentul când au fost întrebați cum doresc să fie amenajată această grădina, a fost apa.

Atât amenajarea exterioară (Atelier Dreiseitl), cât și clădirea Centrului pentru vizitatori și administrație (BKSK Architects), au fost realizate respectând principiile dezvoltării durabile și au primit în urma evaluării LEED calificativul „platină” pentru strategia de management al apei.

Clădirea, terminată în 2007, este împărțită în trei spații principale interconectate: intrarea este marcată print-un spațiu deschis acoperit cu o copertină, zona centrală, de recepție și funcțiuni administrative, realizată din sticlă și lemn și o sala de conferințe acoperită cu un acoperiș verde, accesibil de la nivelul grădinii, este realizat din plante locale, care sunt irigate prin precipitațiile meteorologice. Acoperișul zonei centrale reprezintă suportul pentru panourile fotovoltaice, pe când copertina, datorită formei, în timpul precipitațiilor creează o cascadă, apa ajungând într-un biotop de purificare cu plante native specifice zonelor umede (Juncus effusus, Scirpus americanus), ca apoi să depozitată într-un bazin subteran de unde alimentează fântâna decorativă și cursul de apă care curge pe lângă centru, ajungând în final tot în zona de purificare, de unde se reia procesul. Strategia pentru apă, include și acoperișul de la o clădire anexă, care colectează precipitațiile și apoi sunt folosite pentru spălarea uneltelor și a vehiculelor necesare întreținerii grădinii.

În cadrul clădirii principale, apa uzată gri, este condusă către o zonă umedă de tip deltă pentru tratarea cu ajutorul plantelor și a bacteriilor (tot locale, Carex comosa, Scirpus validus, Thelypteris palustris), prin conducte care permit infiltrarea lentă în sol. Prin acest procedeu, apa se filtrează cu ajutorul solului de anumiți contaminanți, dupa care ajunge în zona umedă, unde plantele absorb prin rădăcină celelalte elemente poluante (acest lucru este posibil datorită faptului că acest tip de plante elimina oxigen prin rădăcină și astfel se creează un mediu microbian prosper). După terminarea acestui proces, apa este colectată și refolosită pentru alimentarea toaletelor.

Prin această amenajare s-a reușit să se integreze elemente preluate din natură, în cadrul unei amenajări care reprezintă un muzeu în aer liber de specii de plante, arbori, etc.

Un alt proiect în care apa are un rol important, atât estetic cât și funcțional în cadrul clădirii este Centrului Simons pentru Geometrie și Fizică (arh. Perkins Eastman, peisag. Dirtworks) din campusul Universității Stony Brook, New York, SUA, terminat în anul 2010. În acest caz, proiectara integrată a clădirii dar și a amenajării exterioare au putut oferi o imagine modernă, care însă are un impact minim asupra mediului, obținând calificativul „Aur” la evaluarea LEED, datorită tehnologiilor folosite atât la construcție cât și după. Managementul apei la nivelul clădirii include un container de colectare a apelor de ploaie pentru ca apoi să fie folosite în cadrul toaletelor și la irigații (spațiilor verzi anexate clădirii dar și a acoperișului verde), însă, ceea ce reprezintă diferit acest proiect este elementul acvatic amplasat la intrarea principală, care nu are doar rol de marcare, ci reprezintă un element din sistemul de răcire al clădirii.

Temperatura în interiorul clădirii este controlată cu ajutorul sistemului geotermal, cu apa care circulă prin întreaga clădire pentru a încălzi sau a răci. Acest sistem, are un punct de intrare/ieșire mascat de o cascadă decorativă în cadrul acelui element acvatic de la intrarea principală în clădire. Tot aceasta cascadă este folosită pentru a răci o parte din aerul cald care rezultă în urma răcirii clădirii, prin împingerea lui prin apă. Sub bazinul acvatic decorativ, se află și sistemul geotermal.

Astfel, prin această propunere, deși s-a inserat un element din partea de funcționare a clădirii în fațada principală, imaginea nu a fost afectată, iar elementul acvatic are un rol important în marcarea intrării. Asemănător este și cazul clădirii Vivaldi Tower (arh. Foster

+ Partners, peisag. Atelier Dreiseitl, 2008) din Amsterdam, Olanda, unde corpul de apă este integrat foarte bine în cadrul arhitecturii clădirii, face trecerea de la spațiul public la spațiul privat,, dar, are și un rol practic, acela de a colecta și depozita apa provenită din precipitații. Deși bazinul este finisat precum clădirea, cu forme clare, minimaliste, păstrarea calității ridicate a apei se realizează cu ajutorul unui biotop de purificare, unde sunt prezente plante specifice zonelor umede. Avem astfel, această alăturare și integrare a unor plante specifice zonelor naturale în cadrul zonei construite, urbanizate, într-un cadru cu o arhitectură minimalistă. Faptul că apa provenită din precipitații nu mai ajunge în sistemul centralizat, aduce un beneficiu orașului, oferind în același timp un spațiu de calitate, unde cei care lucrează în respectiva clădire se pot relaxa.

Prin reciclarea, colectarea apei în cadrul sitului, este utilizată în mod sustenabil și prin asta se ajută și sistemul central de canalizare al orașului dar protejează și resursa de apă, prin reducerea pierderilor, fapt foarte important pentru viitor.

Pentru a oferi o importanță mult mai mare peisajului și spațiilor verzi, uneori e nevoie ca arhitectura clădirii să nu fie elementul care predomină situl. Schimbându-se proporțiile, construit vs spațiu liber, se oferă și o nouă perspectivă a locuitorilor asupra clădirilor sau chiar a anumitor zone.

La nivelul orașului, stațiile de tratare a apelor reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) repere importante, pentru că de ele depinde sănătatea locuitorilor, dar indică și importanța acordată acestei resurse. Acestea, atunci când există, sunt zone foarte industrializate, care de cele mai multe ori nu atrag vizite din partea locuitorilor. Însă acest lucru a început să se schimbe prin faptul că imaginea despre cum trebuie să arate aceste stații începe să se schimbe.

Sunt exemplele stațiilor de tratare din New Haven Connecticut, SUA – Whitney Water Purification Facility (arh.Steven Holl Architects și peisagist Michael Van Valkenburgh and Associates – 2005) și din Bronx, New York, SUA – Croton Water Treatment Plant (arh. Grimshaw Architects, peisag. Ken Smith Landscape Architects – în construcție), unde soluția de amenajare a fost amplasarea stației sub nivelul terenului, pentru ca deasupra, acoperișul să fie amenajat ca un parc și astfel, impactul asupra mediului este mai redus, imaginea este una mai integrată în cadrul orașului, iar locuitorii câștigă un spațiu pentru agrement.

În proiectul de la stația Croton, care acoperă o suprafață de aproximativ 3,65 ha acoperișul verde devine un teren de golf, care colectează apa pluvială, o tratează cu ajutorul plantelor printr-o serie de canale amplasate în jurul acoperișului, care vor avea rol și de protecție a incintei, după care e depozitată și folosită pentru irigarea terenului de golf. Arhitectura clădirii nu este vizibilă la suprafață decât prin zona de intrare, restul fiind în totalitate îngropat.

Stația de tratare Whitney, cu o suprafață de 1.3 ha, este altfel însă, aceasta fiind realizată pentru a arăta că procesul mecanic de tratare a apelor poate integra un habitat natural pentru păsări, insecte sau mamifere mici și să fie atractiv pentru agrement sau educație. De data aceasta, acoperișul nu reprezintă întreaga zonă de la suprafață, astfel că, în acest caz a fost posibilă amenajarea unui parc, având ca și concept parcursul unui râu de la izvor la vărsare, cu o topografie adaptată la scara umană. Această amenajare a fost realizată astfel încât, apa să curgă natural, pentru a nu fi nevoie de pompe, iar punctul final al apei, locul de vărsare este reprezentat de o zona umedă existentă pe sit. Pe lângă rolul estetic, grădina are rolul de a filtra și a stoca precipitațiile pentru a preveni inundațiile.

Pentru o legătura cu stația de tratare, în cadrul parcului sunt 6 zone, care corespund etapelor de tratare din subteran de exemplu la etapa de ozonificare unde este creat un efect de bule, la suprafață, există vegetație de mușchi, printre care există luminatoare cu formă cilindrică care creează vizual un efect asemănator. Tot ca o legătură cu funcțiunea subterană, accesul este organizat printr-un cilindru argintiu care oferă impresia că se ridică din pământ. Arhitectura moderna a stației, iese în evidență prin amplasarea acestui cilindru, ca o metaforă a apei care iese din subteran și funcționează ca un reper pentru acest spațiu.

Integrarea arhitecturii în peisaj a fost dusă la un alt nivel în cadrul acestor proiecte. Pentru realizarea acestora, a fost nevoie de implicarea și a unor consultanți pe parte de ecologie, mediu, sustenabilitatea, pentru a asigura reușita proiectului. Dacă primul exemplu are un rol doar de agrement, cel de-al doilea exemplu, este folosit și în scop educativ, oferind o imagine de ansamblu a peisajelor pe care le traversează un curs de râu pe parcursul său de la izvor la punctul de vărsare.

Proiectele despre care s-a vorbit integrează apa în cadrul amenajărilor sau a funcționării lor, însă, o dată cu schimbările climatice, clădirile trebuie să se mai raporteze față de o altă problemă legată de apă: inundațiile. S-a observat în exemplele anterioare că parcurile și cartierele – spațiile publice, încearcă să se adapteze la aceste schimbări și să le prevină. Însă, și clădirile trebuie să se adapteze la aceste schimbări, iar arhitectura a venit cu posibile rezolvări. În zonele cu risc ridicat de inundații sezonire, clădirile se pot construi pe piloni, cum este cazul casei Platypus Bend (arh. Robinson Architects, 2015) din Sunshine Coast, Australia, sau se pot construi astfel încât să poată pluti și este proiectul Amphibious House – Casa Amfibie (arh. Baca Architects, 2014), din Marlow, Buckinghamshire, Anglia. Aceasta din urmă, este realizată pe fundații fixe, însă, în momentul unei inundații, întreaga casă se ridică și plutește (controlat, între posturi de ghidare) precum un ponton.

Casa, aflată la 10 m de râul Thames, în caz de inundații, sistemul funcționează pe principiul lui Arhimede pentru că, în timpul unei inundații, o dată cu nivelul râului crește și nivelul apelor subterane. Astfel, casa începe să plutească chiar înainte de a ajunge nivelul apei la nivelul solului. Înalțimea la care poate ridica este de până la 2.7 m, însă, posturile de ghidare se pot extinde până la 4 m, astfel, casa va rămâne pe loc și în cazul unor inundații mai mari. Țevile pentru rețelele edilitare, se pot extinde cu până la 3 m, pentru a rămâne funcționale chiar și în timpul inundațiilor, iar după să poate fi reluate toate funcțiunile casei.

Deși sunt case private, cu înălțimi mici, acestea demonstrează că arhitectura se poate adapta și integra la modificările mediului, fără să îl modifice radical. Arhitecura minimalistă, finisajele atât la exterior cât și la interior oferă o imagine modernă, o calitate a vieții ridicată, astfel că, pentru a locui în aceste tipuri de clădiri nu trebuie făcute compromisuri și în plus sunt mai sigure, nefiind afectate (sau nu în aceeași măsură) ca restul caselor care nu prevăd aceleași sisteme.

În toate aceste proiecte însă, apa nu este vizibilă în interiorul clădirilor. Aceasta creează o legătură a clădirii cu peisajul, însă nu e vizibilă în interior decât prin perspectivă către exterior. Însă, apa, poate avea un rol nu doar decorativ și în interiorul clădirilor, unde poate ajuta la ventilația aerului. Clădirea Prisma (arh. Eble Architects, peisag. Atelier Dreiseitl), din Nuremberg, Germania, deși a fost realizată în anul 1991, abordarea ecologică a acesteia, este valabilă și azi și a reprezentat un pionerat în construcția de astfel de clădiri. Având funcțiuni mixte (locuire, birou, comerț, servicii), punctul central al amenajării spațiului interior, este reprezentat de zona acoperită cu sticlă asemeni unei sere, cu o înălțime de 15 m, imagine completată și de prezența teraselor pline cu plante. Însă, elementul care diferențiază acest spațiu de o seră este prezența corpului de apă care îndeplinește mai multe roluri pe lângă cel estetic. Datorită acoperișului de sticlă – neted și a unghiului la care a fost realizat, apa de ploaie este colectată în cadrul unui bazin din curtea interioră, tratată cu ajutorul unui biotop, după care este împărțită în două cicluri. Primul ciclu, irigă plantele de pe terasele verzi, formând în cadrul acestui proces diverse pârâie și iazuri. Cel de-al doilea ciclu, „împinge” apa printr-un perete de sticlă și o lansează sub formă de cascadă e la înalțimea de 5 m. Prin acest proces, este introdus aer din exterior în interiorul clădirii.

Vara, aerul este răcit și astfel corpul de apa are rol de sistem de aer condiționat, iar iarna, apa fiind la minim 18 grade, încălzește aerul rece din exterior. Apa în exces, care ajunge în bazin, este condusă până la un rezervor, de unde, în caz de incendiu poate fi alimentat sistemul de sprinklere, sau, nefiind nevoie de aceasta în cadrul clădirii, este infiltrată încet în acvifer.

Arhitectura fațadei principale a clădirii, nu exprimă valorile pe care această cladire le valorifică în interior, pe când în curtea interioară, sera oferă o imagine inedită.

Prin acest proiect, se aducea și în momentul terminării (1991), dar și azi, valorile elementelor naturale care pot fi folosite prin tehnologii sau sisteme sustenabile, astfel încât să nu ne mai distrugem resursele.

Din toate cazurile prezentate, se observă că apa e tratată undeva în exteriorul clădirii/clădirilor. Însă, cum ar fi ca însăși clădirea să poată realiza această tratare? Proiectul concept – Jellyfish House, realizat în 2006 (nu este implementat) de la IwamotoScott Architecture, propune ca pe insula Treasure, din San Francisco, care a fost construită și

folosită în trecut ca bază militară, tratarea solului poluat să fie realizată prin implementarea de fâșii de zone umede de tip deltă și astfel toxicitatea va fi treptat redusă. Printre acestea, este amplasată casa concept – care este concepută asemenea creaturii mării- care deși nu are creier sau sistem nervos și este compusă în proporție de 90% din apă, simte lumina și mirosul, se adaptează mediului acvatic și coexistă cu acesta. Casa este concepută cu un strat exterior, celular, care a fost proiectat astfel încât să poată filtra și stoca atât apa de ploaie cât și apa uzată gri. Apa este întâi tratată prin nervurile vizibile pe fațade, apoi este transferată în cavitățile din pereți și este expusă la lumina UV alimentată de o peliculă subțire de panouri fotovoltaice de pe suprafața care purifică apa. Cavitățile sunt acoperite cu dioxid de titan, care absoarbe razele UV care pot dăuna și permite doar luminii albastre să acționeze, oferind întregii clădiri o luminozitate aparte atunci când acest proces are loc.

Deși doar un concept, este fezabil, tehnologia există deja, însă, deocamdată este foarte scumpă pentru a putea fi aplicată la case private sau chiar clădiri publice. Apar însă noi idei pentru tratarea apei direct în cadrul clădirii, cum este și conceptul Green Waters propus de Patrick Nadeau. Acesta propune ca apa să fie direct filtrată și reciclată în cadrul băii, cu ajutorul plantelor.

5.3.3. Conceptele arhitecturii biomimetice

Împrumutarea de principii și procese din natură, pentru ca apoi să fie aplicate în arhitectură, poartă numele de arhitectură biomimetică. Prin acest tip de arhitectură, se pot rezolva probleme tehnice mult mai sustenabil, decât dacă s-ar aplica tehnologiile clasice.

Deși multe din aceste proiecte nu sunt încă realizate sau realizabile, ideile există, iar tehnologia va exista. Pe domeniul conservării apei, aceste proiecte propun diverse moduri în care apa poate fi captată din atmosferă, fără a mai fi nevoie de sonde.

Proiectul unei sere amplasată în Santa Cruz, California, SUA, a avut ca reper limaxul, datorită calităților pe care pielea sa le deține și prin care poate respira, a mucusului care pe lângă protecție împotriva pradătorilor îl apără și împotriva desicării, dar și a abilităților sale de adaptare la schimbări de umiditate sau temperatură și de a-și menține echilibrul interior. Aceste caracteristici ale limaxului, au fost transpuse în arhitectură, printr-o anvelopantă, care se adaptează la condițiile meteorologice – reglează dacă soarele, precipitațiile sau aerul, pătrund sau nu în interior. Aceasta este realizată dintr-o matrice metalică, iar materialul anvelopantei este unul elastic – silicon, care, în momentul precipitațiilor, datorită formei și materialului, adună apa. Pe măsură ce se adună apa, materialul se strange, iar precipitațiile pot trece pe lângă, ajungând la plantele din interior. Apa strânsă în anvelopantă, este menținută pentru irigări ulterioare.

Un alt exemplu, pleacă de la gândacul din deșertul Namib (Africa), speciile Onymacris unguicularis sau Physasterna cribripes, care au o caracteristică deosebită de a obține apă: se ascund sub pâmânt în timpul zilei, ca atunci când ies noaptea, spatele lor sunt relativ reci față de aerul exterior și se formează condens, care alunecă către cap. Acest principiu poate fi folosit în deșert pentru a alimenta cu apă potabilă o clădire (prin crearea unui acoperiș care să colecteze condensul) sau pentru a obține apă potabilă din apă sărată. Cea din urmă acțiune, poate fi posibilă prin crearea a două rânduri de elemente verticale dispuse către mare, pentru a capta briza de coastă. Pe primul rând de elemente, este pompată apă de mare caldă, de la suprafață, pe când al doilea rând este menținut foarte rece prin apă de mare pompată de la mare adâncime. Datorită brizei, apa de pe primul rând încălzește aerul și în același timp îl și umidifică, astfel că atunci când ajunge la elementele reci, se produce condens care este colectat. Astfel, se obține apă potabilă, fără a implica mari costuri. Acest principiu a fost propus pentru proiectul Las Palmas water theatre (realizat de Grimshaw), care însă nu a fost implementat.

5.4 Tendințe generale în proiectarea integrată a clădirilor

5.4.1 Apa în amenjările peisagistice din spațiile semipublice aflate în proximitatea clădirilor

5.4.2. Apa recuperată. Resursa utilizată în realizarea confortului din spațiul interior clădirii

În arhitectură relația natură vs construit începe să se schimbe, se încearcă integrarea de elemente din natură în spațiul construit pentru a crea un mediu de viață mai bun, cu un aer mai curat și cu o biodiversitate ridicată. Pentru succesul acestor încercări, în proiectare trebuie incluși mai multi experți, pe domenii ca ecologie, mediu, peisagistică, etc.

Cartierele, ansamblurile, clădirile în sine care se construiesc, se încearcă să aibă un impact negativ redus asupra mediului. Construcțiile amplasate în zone naturale protejate, cum era exemplul centrului pentru vizitatori de la Brockholes sau în zone de unde este extrasă apa potabilă pentru alimentarea unui oraș intreg – cartierul EVA – Lanxmeer, acestea trebuie să reducă impactul asupra mediului spre 0. Certificările pe care le oferă sistemele de certificare ecologică sunt importante pentru renumele ansamblului, ce e mai important, este faptul că locuitorii/ vizitatorii din aceste ansambluri sunt conștienți de valoarea ecologică a zonei respective și o respectă. Cei din cartierul Lanxmeer, sunt conștienți că nu trebuie să aibă grijă de apa de pe sit, dar și de apa pe care o folosesc în interiorul casei, pentru că aceea apă va ajunge să se infiltreze în pâmânt, de unde va fi extrasă și tot ei vor trebui să o utilizeze. In cartierele prezentate, apa a primit altă valoare, dar nu economică, ci simbolică, pentru că este în jurul lor, copii lor se joacă în jurul acelor ape care sunt filtrate natural.

În exemplele de arhitecură prezentate, circuitele separate pentru diferitele utilizări ale apei arată că pentru un consum sustenabil și reducea pierderilor, nu toată apa are nevoie de același tratamanet. Apa pentru irigații, sau apa pentru toalete nu au nevoie de atingerea acelorași standarde ca apa pentru consum de exemplu. Aceste ansambluri ne arată gradul de adaptabilitate al arhitecturii și a urbanismului la zonele umede, care au un risc ridicat de inundație. Tendința actuală ar trebui să se îndrepte spre adaptarea construcțiilor la natura, nu modificarea acesteia. Exemple sunt, precum proiectul Amphibious House, unde construcția în caz de inundații va pluti.

În mediul urban, în cadrul clădirilor, riscul de inundații este mai scăzut, apa este integrată altfel în proiectarea clădirilor. Sistemele de colectare a apei provenite din precipitații și apoi filtrate cu ajutorul unui biotop sau răcirea/încălzirea geotermală cu ajutorul apeu sunt deja des folosite. Contează însă și vizibilitatea oferită apei în cadrul acestor sisteme. Pentru că, dacă nu este vizibilă, locatarii/vizitatorii nu vor fi educați în privința beneficiilor oferite de apă (în afară de utilizarea ei zilnică). Clădirea Prisma, folosește apa ca să ventileze și pe timp de vară să racorească interiorul clădirii, însă, apa este prezentată sub forma de cascadă interiorară, care nu doar oferă o imagine decorativă ci și un sunet de fundal care relaxează. Astfel, oamenii, vad, aud, simt acest sistem, îl înțeleg și devin interesați că răcirea interioară se face folosind doar apă.

Stațiile de tratare a apei prezentate, Croton și Whitney, fac parte tot din procesul de educare a populației în privința apei. Da, în aceste cazuri, în subteran apa este tratată „clasic”, însă, deasupra, locuitorii sunt învitați să exploreze locul prin amenajările propuse. Propunerea de la Stația Whitney este mai dinamică și mult mai educativă, iar arhitectura și amenajarea peisagistică se integrează și se completează perfect. Prin acest tip de amenajări, se pot educa atât copii cât și ceilalți locuitori despre cursul unei ape, prin experiment și interacțiune. Stațiile de epurare nu mai sunt ceva industrializat, care nu reprezintă interes, imaginea e în curs de schimbare, și dacă vizitează parcul, vor fi interesați și de ce se întâmplă în subteran și de procesele care au loc acolo.

Noul tip de arhitectură, biomimetică, ne arată că natura deține multe soluții care pot fi aplicate în construcția clădirilor. Aceste soluții pot avea uneori costuri mai reduse decât tehnologiile clasice, trebuie însă investit în cercetare, pentru a fi descoperite.

Astfel, fraza „Think global, act local” (Gândește la scară mare, acționează local), ar trebui aplicată cu precădere în cazul urbanismului și a arhitecturii, și în modul cum este abordată problema sustenabilității apei. De la nivelul teritoriului și până în înteriorul clădirilor, este nevoie de strategii, proiecte, idei, tehnologii prin care apa să poate fi folosită într-un mod sustenabil, dar eficient, însă trebuie continuat cu schimbarea mentalității colective în privința acestui element.

CAPITOLUL 6 – CONCLUZII

fiecare oras are un context unic, nu exista o reteta universala. – zoe ryan, pag 42

to create a sense of place – cities as sustainable ecosystems

cities as sustainable ecosystems – pag 146, 151

https://www.researchgate.net/publication/270648877_A_hydrogeological_conceptual_approach_to_study_urban_groundwater_flow_in_Bucharest_city_Romania

https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=3&ved=0ahUKEwiJn6aDxvzNAhWJAsAKHTPZBj4QFggvMAI&url=http%3A%2F%2Fwww.ahgr.ro%2Fmedia%2F63919%2FASPECTE-HIDROGEOLOGIE-URBANA10.ppt&usg=AFQjCNE5ZOopKCZKbnjupDjRsAN6K51HUA&sig2=jFobYOmSVoYfp4pAAhiQ4Q&bvm=bv.127178174,d.ZGg&cad=rja

http://www.sdtr.ro/49/H@C4@83r@C8@9Bi