Apa, Aerul Si Solul
CAP.1. NOȚIUNI FUNDAMENTALE PRIVIND MEDIUL SI PROTECȚIA ACESTUIA
1.1. Definiția noțiunilor : “ mediu “, “ poluarea mediului “ si “ dreptul mediului “
Incepând cu secolul al XIX-lea, termenul de “mediu” a fost folosit in sens
Biologic ca ambianță a tututror viețuitoarelor si, ulterior in domeniul geografiei, ca spațiu locuit si influențat de catre om. In “[NUME_REDACTAT] Larousse” din 1972, el a fost definit ca “ansamblul elementelor naturale și artificiale care condiționeaza viața umană “Alte definiții de dictionary s-au orientat catre o dublă accepțiune a termenului: “cadru de viață al individului și/sau ansamblul condițiilor susceptibile să acționeze asupra organismelor vii si activităților umane”.
O dată cu apariția și amplificarea problemelor ecologice, mai ales in a doua jumătate a secolului trecut, concepția privind mediul ca obiect de interes si de acțiune publică, s-a reflectat in termenii actelor normative adoptate de unele tări, precum și în documentele primei Conferințe a [NUME_REDACTAT] privind mediul. Ulterior, acțiunile concrete- de natura economică, juridică, institutională etc.- in vederea prevenirii si combaterii poluării au reclamat circumscrierea si definirea mai precisă a conceptului de mediu si a elementelor sale componente.
Definirea mediului în raport direct cu condiția naturală a omului a dus la formularea termenului de « mediu uman », care a facut tranziția spre conceptul complex de mediu care se afirmă azi. [NUME_REDACTAT] Europene, mediul reprezintă « ansamblul elementelor, care, in complexitatea lor relațională, constituie cadrul si condițiile vieții omului ». In documentele O.N.U. termenul de « mediu » nu este de obicei precis definit, iar sensul în care este utilizat este amplu si, de aceea, ambiguu. Deci, conchidem că, în absența unui tratat global, nu există o definiție clară a noțiunii de mediu. Totuși, de exemplu, [NUME_REDACTAT] in materie de conservare a naturii si protecție a peisajelor consideră mediul natural ca fiind « mediul natural al omului, cuprinzând elementele abiotice(nevii), precum rocile, apa, atmosfera si elementele biotice(vii), incluzând biocenozele naturale si seminaturale, inclusiv flora și fauna in stare salbatică.
Legislațiile naționale conferă conceptului semnificații si dimensiuni specifice diverse, de la simpla sa menționare în titlul actului normativ, fără a fi definit expres, la o definiție parțială, cu obiective legislative specifice și până la definiții globale, atot cuprinzatoare sau identificarea mediului ambiant cu resursele poluabile.
In legislația românească se folosește uneori si expresia de « mediu inconjurator », pe care dorim sa o restrângem, adică să utilizăm doar cuvantul « mediu », intrucât se subințelege că tot ce este imprejurul nostru face parte din mediu. Parerea noastră este ca, acest cuvânt exprimă o noțiune cuprinzătoare si fundamentală pentru înțelegerea problemelor complexe, inclusiv juridice, care se pun in legătură cu protecția mediului.
Dar, cuvântul « mediu » nu exprima și nici nu acoperă o noțiune juridică ci una globală, utilizată in toate domeniile de activitate, inclusiv in ramurile științei care se ocupă, direct sau indirect, de protecția factorilor de mediu naturali si artificiali. Ca urmare, prin « mediu », în sensul în care ne intereseaza în ramura de drept cu care ne ocupăm, înțelegem « totalitatea factorilor naturali si a celor creați prin activitați umane care, în strânsă interacțiune influențează echilibrul ecologic, determină condiții de viață pentru toate vietațile de pe Terra și cele de dezvoltare, în ansamblu, a societății umane.
Privit prin prisma reglementărilor legale naționale și internaționale, conceptul definit mai sus are un caracter dinamic, exprimând tendința generală de includere în compunerea sa atât a elementelor naturale cât si a celor create de om. Având in vedere poziția centrală pe care o ocupă omul în mediul său și interesele sale de a trai într-un mediu sănătos, despre noțiunea de mediu nu se poate vorbi decât cu referire la om care, face parte din mediul său natural.
Este de înțeles, din definiția data mai sus, că această opțiune cuprinde atât mediul natural, cât și mediul artificial. Mediul natural se prezintă deosebit de complex și variat, cuprinzând părțile vizibile si invizibile ale naturii, adică tot ce este produs al naturii. Elementele mediului natural sau factorii principali ai acestuia, care reprezintă condiția existenței tuturor viețuitoarelor, inclusiv a omului, sunt : apele de suprafață și subterane ; terenurile de orice fel ; subsolul acestora ; pădurile si toate componentele fondului forestier ; aerul și spațiul aerian ; fauna și flora terestră și acvatică.
In acest mod, noi suntem de acord cu actuala Lege a protectiei mediului nr. 137 din 1995 care definește mediul ca fiind : « ansmblul de condiții și elemente naturale ale Terrei : aerul, apa, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum si ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elemenetele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale și spirituale, calitatea vieții si condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului ». Conform acestei definiții în accepția globală, realitatea desemnată prin conceptul de « mediu » este alcatuită din : atmosfera, biosfera, geosfera, sociosfera si cosmos.
Conceptul de « mediu » are un caracter dinamic, imbogățindu-se pe masura cunoașterii si urmăririi funcționării sistemelor protejate in toata complexitatea lor.
In aceasta prevedere legală sunt incluse nu numai elementele naturale, ci și cele create de om, adică « mediul artificial » sau « mediul civilizat ». Orientare pe deplin justificată, intrucât relația om-natură, înțeleasă ca o conexiune organică, constituie astăzi, mai mult ca oricând una din condițiile esențiale ale nivelului de civilizație, condiția însăși a dăinuirii speciei umane.
Cauzele poluării se înmulțesc o dată cu dezvoltarea economico-socială, deoarece lupta împotriva poluării nu ține pasul cu aceasta. Prezența numeroaselor cauze ale poluării a determinat ca protecția mediului să devină una din Cele mai importante și mai arzătoare probleme ale omenirii.
„Protecția mediului" poate fi definită ca o activitate umană conștientă, științific fundamentată, îndreptată spre realizarea unui scop concret, constând în prevenirea poluării, menținerea și îmbunătățirea condițiilor de viață pe Pământ. Această definiție a protecției mediului a fost dată la noi în vechea lege (nr. 9 din 1973) a protecției mediului, care a fost concepută la vremea respectivă cu luarea în considerare a recomandărilor cuprinse în documentele primei Conferințe a ONU privind protecția mediului, din iunie 1972 de la Stockholm, recomandări valabile, în principiu, și în prezent. Actuala reglementare (în primul rând Legea protecției mediului) nu definește această noțiune.
Pentru definirea acestei noțiuni se pornește de la o idee generală ce exprimă modul de viață, individuală și socială, a omului, care constituie condiția morală, spirituală pentru existența și reproducerea acestuia și a societății umane.
Un alt punct de plecare pentru circumscrierea conceptului la care ne referim ne este oferit de reglementările legale în domeniu privitoare la sarcinile care stau în fața acestei activități, adică păstrarea echilibrului ecologic, menținerea și ameliorarea calității factorilor naturali de mediu, dezvoltarea valorilor naturale ale țării, asigurarea unor condiții de viață și de muncă tot mai bune generațiilor actuale și viitoare.
Activitatea de protecție a mediului începută cu lichidarea cauzelor poluării, care poate duce la prevenirea consecințelor nefaste ale acestui fenomen ce periclitează, în raport cu timpul și spațiul, viața pe Pământ.
Protecția mediului tinde, deci, spre ferirea de influențe negative a mediului
natural și artificial prin descoperirea cauzelor poluării și înlăturarea acestora spre
binele omului și omenirii. Datorită importanței acestei activități, protecția
mediului este o sarcină a întregii societăți și se realizează în interesul tuturor
membrilor societății.
La rândul ei, protecția mediului are îndatoriri proprii, care rezultă din normele dreptului mediului. Sarcina generală a protecției mediului constă în înlesnirea ocrotirii și formării mediului, descoperirea cauzelor poluării, stabilirea modalităților și condițiilor prevenirii poluării, reducerea și înlăturarea efectelor acesteia și aplicarea acestor modalități în acord cu interesele întregii societăți. Atribuțiile concrete ale protectiei mediului sunt stabilite amănunțit în reglementările legale speciale referitoare la protecția diferitelor elemente componente ale mediului natural ți artificial.
1.2. Necesitatea apariției unei ramuri legislative distincte – dreptul mediului
Cerințele imperative de ordin social, economic, politic, tehnic etc., reglementările juridice adoptate în acest sens, precum și necesitatea sporirii eficienței acțiunii socio-umane în soluționarea problemelor ecologice au determinat formarea unei noi ramuri de drept, dreptul de mediu. Acest sector tot mai important al raporturilor sociale, unitar în primul rând datorită valorilor sociale de maximă importanță pe care le ocrotește, în ultimă instanță viața umană însăși, în multidimensionalitatea semnificațiilor sale, este reglementat de o legislație distinctă, ce tinde spre constituirea unui subsistem juridic propriu. De asemenea, existența unei ramuri distincte de drept, dreptul mediului, este impusă și de caracterul relativ unitar al acțiunii sociale privind ocrotirea factorilor naturali sau creați prin activități umane ai mediului ambiant.
In teoria generală a dreptului se admite că, la baza formării și recunoașterii autonomiei unei ramuri de drept stau anumite criterii și anume: obiectul reglementării juridice; metoda de reglementare; interesul din societatea respectiv ș.a.
Obiectul reglementării juridice constituie criteriul de bază care servește la gruparea normelor și instituțiilor de drept în diferite ramuri în sistemul juridic dat. Prin obiectul reglementării juridice se înțelege un grup de relații sociale distincte sau particularități proprii, specifice. în cazul dreptului mediului, această trăsătură specifică a relațiilor sociale, care constituie obiectul reglementării juridice constă în strânsa lor legătură cu prevenirea și combaterea poluării mediului, cu îmbunătățirea condițiilor de mediu, precum și cu sancționarea faptelor prin care s-au încălcat normele acestei ramuri de drept.
Metoda de reglementare este acel criteriu de formare și delimitare a ramurilor de drept pe care statul o alege pentru normarea diferitelor categorii de relații sociale și care face ca prevederile juridice să se separe într-o ramură de drept aparte. în cazul dreptului mediului, acest criteriu se concretizează în folosirea de către stat a normelor cu caracter imperativ, statul impunându-și atitudinea sa tuturor participanților la aceste raporturi juridice, iar acestia neputându-se deroga prin voința lor de la reguli astfel stabilite.
Interesele din societatea dată reprezintă, în opinia noastră, un alt criteriu de formare și delimitare a ramurilor de drept. Deși adoptarea codurilor a avut un rol pozitiv în procesul de împărțire a dreptului în ramuri, ea nu poate fi considerată cauza apariției ramurilor de drept, fiindcă astfel ar trebui să avem un „drept aerian", un „drept silvic" etc. Până când nu este exprimat prin intermediul științelor juridice un interes din partea societății, o ramură de drept distinct nu poate lua ființă. Acest lucru apare evident în privința dreptului mediului, dacă avem în vedere că un obiect al reglementării juridice cu trăsături specifice și o metodă de reglementare juridică au existat de mult timp și, totuși, vreme îndelungată nu a fost recunoscut dreptul mediului ca ramură de drept autonomă.
Dreptul mediului înconjurător a apărut și s-a dezvoltat de sine stătător având în vedere sarcini imediate și de perspectivă încredințate de societate, în funcție de nevoile de protecție a diferitelor elemente ale mediului amenințate de dezvoltarea și diversificarea industriei, de extinderea urbanizării și modernizarea profundă în toate sferele vieții sociale, de dezvoltarea agriculturii, a circulației aeriene, rutiere și navale, de creșterea explozivă a populației, înmulțirea surselor de poluare și sporirea gradului de nocivitate și persistență a acestora etc. Importanța deosebită a valorilor sociale, precum și necesitatea creșterii eficienței acțiunii socio-umane în soluționarea problemelor de mediu, au impus o legislație distinctă ce s-a constituit treptat într-un sistem juridic propriu. Așa a apărut în literatura juridică de specialitate concepția care remarcă în planul dreptului obiectiv, constituirea și dezvoltarea unei ramuri de drept, cu o existență de sine stătătoare, dreptul mqdiului înconjurător.
Optând pentru autonomia dreptului mediului, în literatura juridică s-a subliniat că, datorită caracterului său complex dreptul mediului nu trebuie privit ca o ramură închisă a unui sistem juridic rigid, care este împărțit mecanic și ermetic, separat de diferite ramuri, pledându-se astfel pentru renunțarea treptată la aplicarea mecanică a opiniei privitoare la gruparea strictă a normelor juridice ce reglementează anumite categorii de relații sociale în ramuri de drept. Toți autorii sunt de acord în privința apariției unei noi ramuri a dreptului, distincte – dreptul mediului – impusă atât de importanța maximă a valorilor sociale pe care le ocrotește, cât și de caracterul relativ unitar al acțiunii sociale privind ocrotirea componentelor naturale sau create prin activități umane ale mediului înconjurător.
Considerăm că sistematizarea instituțiilor juridice specifice protecției mediului în cadrul unui domeniu autonom, deci, în cadrul unei ramuri de drept distincte ar trebui să ducă la o mai mare eficiență. într-adevăr, formarea și dezvoltarea unei concepții juridice unitare privitoare la protecția mediului pot fi mai utile pentru ocrotirea și dezvoltarea condițiilor de viață, decât dispersarea forțelor și, deci, diluarea normelor și instituțiilor juridice respective în mai multe ramuri de drept sau necuprinderea lor în sistemul nici unui astfel de domeniu al dreptului. Interesul public ca normele juridice privitoare la protecția mediului să se constituie într-o ramură de drept distinctă capătă, astfel, o consistență practică, făcând posibil ca eforturile legislative și cele îndreptate spre aplicarea consecventă a normelor dreptului mediului să fie concentrate cu mai mare eficiență în aceeași direcție, în vederea realizării aceluiași scop: protecția și dezvoltarea condițiilor de mediu în interesul tuturor supraviețuitoarelor.
CAP.2. APA, AERUL ȘI SOLUL, FACTORI DE MEDIU PROTEJAȚI
2.1. PROTECTIA JURIDICA A ATMOSFEREI
2.1.1. Noțiunea “atmosferă”; cauzele și efectele poluării atmosferei
Atmosfera constituie mediul de viață al planetei noastre, calitatea acesteia fiind direct dependentă de calitatea aerului. Invelisul gazos alcătuit din aer, care înconjoară Pământul, nu i se poate stabili o limită superioară precisă, stratul de aer din jurul său trecând treptat în spațiul interplanetar (extraatmosferic).
Conform prevederilor O.U. nr. 243 din 2000, modificată ulterior și aprobată prin Legea nr.655 din 20 noiembrie 2001, prin « atmosfera » se înțelege « masa de aer care înconjoara suprafața terestră, incluzând și stratul protector de ozon ». Reglementările speciale folosesc și noțiunea de « aer înconjurător », înțeles ca aerul troposferic, mai puțin cel din locurile de munca.
Datorită particularităților naturale ale atmosferei și consecințelor activităților umane, poluarea aerului, datorată fie creșterii unor constituenți normali ai atmosferei – bioxid de carbon, azot etc. – fie pătrunderii unor compuși străini acestui mediu – elemente radioactive, substanțe organice de sinteză etc. constituie o realitate tot mai evidenta a societații moderne. Mai mult decât atât, ca fenomen, poluarea aerului a devenit transfrontalieră și o problema globală, ceea ce impune o cooperare internațională si o reglementare interstatală adecvate.
Diversitatea și numarul poluanților care pot contamina atmosfera fac practic imposibil un inventar complet al acestora. Totuși mai ales trei activități (industria, incalzitul domestic si transporturile) se află la originea a doua mari tipuri de poluare : poluarea acidă – particulară ori acidă, cea mai veche și legată de utilizarea combustibililor fosili – gaz, carbune – și poluarea oxidantă, rezultată din unele activități industriale si gazul de eșapament al autovehiculelor. Cele doua tipuri de poluare, plocile acide care distrug pădurile, «gaura » din stratul de ozon, schimbările climatice au consecințe directe asupra calității mediului și stării de sănătate a oamenilor.
Problematica generală a calității aerului vizează următoarele aspecte principale : poluarea de impact cu diferite noxe ; calitatea precipitațiilor atmosferice ; dinamica emisiilor de gaze cu efect de seră și unele manifestări ale schimbărilor climatice, care și-au găsit reglementările la nivel național, internațional și comunitar, ce se întrepătrund în acțiunea de asigurare a obiectivului comun : protecția și conservarea calității aerului.
Conferința general-europeană pentru protecția mediului înconjurător, care a avut loc la Geneva în 1979, a elaborat (printre altele), Convenția si Rezoluția privind polurea atmosferică transfrontalieră la mari distanțe, convenție care definește poluarea atmosferică în general ca fiind : « eliberarea în aer de către oameni, mijlocit sau nemijlocit, de substanțe sau energie cu efecte nocive, precum și periclitarea sănătații, daune comorilor vii și ecosistemelor sau altor bunuri, precum și o limitare a binefacerilor mediului sau a altor drepturi de folosire de drept a mediului ».
In același timp, poluarea atmosferică transfrontalieră ape distante lungi a fost definită ca : « acea poluare a cărei sursă fizică este cuprinsă, total sau parțial, în zona supusă jurisdicției naționale a altui stat, la o distanța la care nu este în general posibil să se distinga contribuțiile surselor individuale sau a grupurilor de surse de emisie ».
Din aceste definiții rezultă că, aerul devine poluat în momentul în care concentrația substanțelor străine introduse în mod artificial sau natural, sistematic sau numai accidental, se situează la un nivel care poate dăuna sănătății sau vieții animale sau vegetale. Considerat ca element de viață și nutriție, aerul respirat de om trebuie să aibă puritatea necesară proceselor de ardere din interiorul corpului său. Depășirea valorilor naturale ale concentrației de impurități în aer este admisă până la atingerea unor praguri maximale, stabilite prin acte normative, determinate în urma observațiilor și experimentelor privind comportamentul ființelor vii la expunerea indelungată în aer poluat.
Poluanții din atmosferă se împart în doua grupe mari :
poluanții primari, care sunt emiși direct din surse identificate sau identificabile ;
poluanții secundari care sunt produși în aer prin interacțiunea a doi sau mai mulți poluanți sau prin reacția cu animiți constituenți ai aerului.
Principalii poluanți ai atmosferei sunt cei sulfurici, poluanți carbonici, hidrocarburile, compușii azotului, poluanții minerali, substanțe radioactive, praful bacterian etc. Dintre acești poluanți, oxidul de carbon este cel mai răspândit. El provine în proporție de aproape de 60% de la vehiculele ce folosesc drept combustibil benzina sau motorina, iar restul de la industria siderurgică, petrochimică sau altele. Bioxidul de sulf se consideră ca este principala substanță dăunătoare în aer ; el provine, în primul rând din arderea cărbunilor (50%), a petrolului (30%) și din alte procese (20%).
Spre deosebire de ceilalți factori ai mediului care au, în afara Legii protecției mediului nr 137/1995, și reglementări proprii speciale, în privința atmosferei, nu avem pana in prezent in legislatia romaneasca o lege speciala consacrata protectie acesteia. In astfel de conditii, relatiile sociale in domeniuil protectie atmosferei sunt reglementate in mai multe acte normative, dintre care amintim : art.135. alin (2) lit e) din [NUME_REDACTAT] ; Capitolul IV din Legea protectie mediului nr.137/1995 ; Legea nr.24/1994 pentru ratificarea Conventiei-cadru a [NUME_REDACTAT] asupra schimbarilor climatice, semnata la Rio de Janeiro la 5 iunire 1992 ; Ordinul nr.462/1993 al ministrului aplelor, padurilor si protectiei mediului pentru aprobarea Conditiilor tehnice privind protectia atmosferei si Normelor metodologice privind determinarea emisiilor de poluanti atmosferici produsi de surse de staionare, Ordinul nr.125/1996 al ministrului apelor, padurilor si protectie mediului pentru aprobarea procedurii de reglementare a activitatilor economice si sociale cu impact asupra mediului inconjurator (inlocuit prin H.G. nr. 756/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluarii de mediu pentru planuri si programe) ; Ordinul nr. 536/1997 al ministrului snaatatii pentru aprobarea Normelor de igiena privind mediul de viata al populatiei ; Ordinul nr. 756/1997 al ministrului apelor, padurilor si protectiei mediului pentru aprobarea Reglementarii privind evaluarea poluarii mediului etc.
Din toate aceste acte normative rezulta ca, politica nationala de protectie a atmosferei consta, in principal, din urmatoarele :introducerea de tehnici si tehnologii adecvate pentru retinerea poluantilor la sursa ; gestionarea resurselor de aer, in sensul reducerii emisiilor de poluanti pana la atingerea capacitatii de regenerare a atmosferei ; gestionarea resursei de aer pentru asigurarea sanatatii umane ; modernizarea si perfectionarea sistemului national de evaluare si gestionare integrata a calitatii aerului.
Regimul juridic de protectie a mediului are la baza respectarea principiului de abirdare integrata a protectiei mediului. In acest scop, reglementarile precizeaza : strategia nationala privind protectia atmosferei ; evaluarea si gestionarea integrata a calitatii aerului ; atributiile si raspunderile ce revin autoritatilor pentru protectia mediului, celorlalte autoritati ale administratie publice si persoanelor juridice.
Strategia nationala in domeniul protectiei atmosferei, are potrivit actelor normative, urmatoarele obiective :
mentinerea calitatii aerlui inconjurator in limitele prevazute de normele in vigoare pentru indicatorii de calitate ;
imbunatatirea calitatii aerului inconjurator in zonele ce nu se incadreaza in limitele prevazute de normele in vigoare pentru indicatorii de calitate ;
adoptarea masurilor necesare pentru limitarea pana la eliminare a efectelor negative asupra mediului, inclusiv in context transfrontalier ;
indeplinirea obligatiilor asumate prin acordurile si tratatele internationale la care Romania este parte si participa la cooperarea internationala in domeniu.
Strategia nationala privind protectia atmosferei se adopta prin hotarare a Guvernului si se reactualizeaza periodic de autoriatea publica centrala pentru protectia mediului, dupa care se supune aprobarii Guvernului. Adoptarea strategiilor de dezvoltare a sectoarelor de activitate care pot afecta calitatea atmosferei se face cu avizul autoritatii publice centrala pentru protectia mediului.
Evaluarea calitatii aerului inconjurator pe teritoriul Romaniei se efectueaza pe baza valorilor limita si avalorilor de prag, in acord cu standardele nationale si alu [NUME_REDACTAT]. Valorile limita reprezinta nivelul fixat pe baza cunostintelor stiintifice, in scopul evitarii sau reducerii efectelor daunatoare asupra sanatatii omului sau mediului care se ating intr-o perioada data si care nu trenuie depasite dupa ce au fost atinse (art.6 lit.k) din O.U.G. nr. 243/2000)).
Criteriile, metodele si procedeele de evaluare a calitatii aerului se stabilesc prin ordin al ministrului apelor si protectiei mediului. Rezultatele evaluarii calitatii aerului sunt aduse de catre autoritatea publica centrala pentru protectia mediului.
Poluantii de referinta care trebuie evaluati, precum si valorile limita, valorile de prag, marjele de toleranta si termenele inc are trebuie atinse valorile limita se stabilesc, in acord cu standardele europene si internationale si se aproba prin ordin sl ministrului autoritatii publoce centrale pentru protectia mediului. Valorile de prag constituie nivelul pragurilor de alerta care odata ce au fost depasite determina luarea de masuri de catre autoritatile competente, conform legislatiei in vigoare, iar marja de toleranta este un procent de valoare limita cu care aceasta poate fi depasita, in conditiile precizate de legislatia in vigoare.
Pe baza evaluarii aerului inconjurator, autoritatea publica centrala pentru protectia mediului intocmeste, prin ordin al ministrului, lista cuprinzand zone si aglomerari in care nivelurile unuia sau mai multor poluanti sunt : a) mai mari decat valoarea limita, plus marja de toleranta ; b) intre valoarea limita si valoarea limita plus marja de toleranta ; c) mai mici decat valoarea limita.
Pentru zonele si aglomerarile preazutela lit. a) si b), prin hotarare a Guvernului, procedura de elaborare si punere in aplicare a planurilor si programelor de gestiune a calitatii aerului in vederea atingerii valorilor limita intr-o anumita perioada de timp.
Daca valorile limita sunt depasite pentru mai multi poluanti, se elaboreaza planuri si programe integrate pentru toti poluantii respectivi.
Planurile si programele de gestionare a calitatii aerului se elaboreaza incolaborare cu administratia publica locala, cu organele descentralizate ale administratie publice centrale, titularii de activitate si cu alti factori interesati si se aduc, de asemenea, la cunostinta publicului, raportandu-se si [NUME_REDACTAT].
Autoritatea publica centrala pentru protectia mediului monitorizeaza progresul realizat si incadrarea in planurile si programele de gestionare a calitatii aerului, raportand anual asupra indeplinirii acestora. Autoritatile locale impreuna cu cele de mediu, elaboreaza planuri cu masurile specifice adoptate pe termen scurt in zonele inc are exista riscuri de depasire a valorilor limita si/sau a pragurilor de alerta, in scopul reducerii acelui risc si al limitarii duratei de producere a lui.
Un alt efect al poluarii atmosferei il constituie ploile acide. Necesarul sporit de enrgie in toate tarile lumii a atras dupa sine consumuri tot mai mari de carbune, petrol si gaze naturale, ducand la o crestere continua a gradului de poluare a atmosferei. Particulele emise in atmosfera, prin arderea acestor combustibili, actioneaza ca nucleu de condensare a apeim iar caracteristicile acestor aerosoli se regasesc in proprietatile ploii. Ca rezultat al intractiunii dintre gaze si picaturile de apa apare o acidificare a apaei de ploaie.
Efectele ploilor acide sunt, in principal, de doua feluri : directe si indirecte.
Cele directe intervin atunci cand depunerile acide vin in contact direct cu mediul receptor (plante, animale, constructii etc.)
Efectele indirecte se produc atunci cand depunerile acide induc schimbari chimice in sol si in ape.
Efectele terestre, cele mai frecvente sunt despaduririle. De asemenea, pierderea de nutrienti in stratul superior al solului, cu urmari complexe asupra productivitatii acestuia, dar si al impurificarii apelor subterane si de suprafata. In domeniul acvatic, este afectata viata multor specii de pesti.
Asupra sanatatii oamenilor, impactul acidificarii este, de asemenea, direct si indirect. Efectele directe apar atunci cand aerosolii de acid sulfuric vin contact cu traiectul respirator si pielea. Efectul indirect se produce prin ingerarea de metale rezultate din dizolvarea in mediu acid a plumbului, cadmiului, aluminuilui, cuprului etc.
Nu mai putin grav, prin efectele sale pe care le produce, este si smogul. Smogul este un amestec de diversi poluanti si vapori de apa pe care acestia ii condenseaza. Se cunosc doua tipuri de smog : londonez sau reducator si californian sau oxidant. De exemplu, in anul 1952, smogul londonez a tinut patru zile in care au murit cca. 10000 de persoane, in majoritate suferinti de boli cardiace sau respiratorii. Aceasta a determinat statul englez sa ia masuri deosebit de severe pe plan legislativ, obligand autoritatile industriale sa-si purifice emisiile gazoase sau sa-si inchida portile. Incalzitul cu carbune a fost lichidat.
Poluarea aerului nu cunoaste granite politico-administrative, ci afecteaza zone mai mult sau mai putin intinse, putand acoperi teritorii ce apartin mai multor state. Poluarea aerului apare, deci, ca un fenomen global, international. Aceasta impune ca si lupta impotriva acelui flagel sa imbrace caracter international, sa se organizeze o cooperare intre diferite tari pe baza unor conventii bilaterale sau multilaterale, uneori sub indrumarea organismelor internationale. De aceea, fiindca tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar statul roman este obligat sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele internationale la care este parte, aceste reglementari au o importanta practica deosebita.
[NUME_REDACTAT]-cadru a [NUME_REDACTAT] asupra schimbarilor climatice, semnata la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992 s-a hotarat ca trebuie stabilizata concentratia de gaze cu efect de sera la un nivel care sa impiedice orice perturbare antropica periculoasa a sistemului climatic.
Masurile pe care le vor lua tarile semnatare ale Conventiei pentru indeplinirea obiectivului propus sunt : partile au sarcina sa ocroteasca sistemul climatic in interesul generatiilor prezente si viitoare ; sa tina cont de nevoile specifice si de situatia speciala a tarilor in curs de dezvoltare ; sa ia masuri de precautie pentru a prevedea, a preveni sau a atenua cauzele schimbarilor climatice si a limita efectele nefaste ale acestora ; sa actioneze pentru o dezvoltare durabila ; sa lucreze de comun acord la un sistem economic international deschis care sa conduca la o crestere economica si la o dezvoltare durabila a fiecareia, in special a tarilor in curs de dezvoltare pentru a le permite rezolvarea problemelor aparute din schimbarile climatice.
Dupa doi ani, la 11 decembrie 1997, la Kyoto (Japonia), s-a semnat Protocolul referitor la respectarea angajamentelor de limitare cantitativa si reducere a emisiilor de gaze cu efect de sera fata de nivelul anului 1989, in perioada obligatorie 2008-2012 (ratificat de Romania prin legea nr. 3/2001). Scopul acestuia este reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera cu cel putin 5% in raport cu nivelul din 1990, pentru perioada 2008-2012 ; pentru atingerea sa, statele-parti trebuie sa-si stabileasca politici nationale de reducere a emisiilor si de favorizare a unei cooperari adecvate. Protocolul a prevazut si mecanismul «permiselor de poluare », in sensul ca statele dezvoltate pot sa cedeze sau sa dobandeasca intre ele unitati de reducere a emisiilor ; aceste operatiuni sunt posibile daca statele respective se conformeaza obligatiilor lor de estimare a emisiilor si de informare.
Reuniunea de la [NUME_REDACTAT] (octombrie 2002) a constatat ca protocolul nu se aplica si ca urmatorii ani sunt decisivi in solutionarea problemelor efectului de sera si schimbarilor climatice. Tot cu aceasta ocazie, organizatiile neguvernamentale au realizat o reunine alternativa, intitulata [NUME_REDACTAT] Climatice, prin care s-a solicitat, printre altele, « achitarea datoriei ecologice » de catre tarile industrializate.
2.1.2. Reglementari juridice interne si internationale in domeniu
In tara noastra, primele reglementari juridice vizand calitatea aerului au urmarit mai ales obiectivele de sanatate publica. Ulterior, prima lege-cadru de protectia mediului, Legea nr. 9/1973, prevedea ca este interzisa evacuarea in atmosfera a substantelor daunatoare sub forma de gaze, vapori, aerosoli, particule solide si altele, peste limitele stabilite si. In al doilea rand s-a interzis darea in exploatare de noi unitati sau dezvoltarea unitatilor existente care prin activitatea lor puteau constitui surse de poluare a aerului.
[NUME_REDACTAT] nr.623 din 4 decembrie 1973 al ministrului sanatatii s-au stabilit concentratiile maxime admisibile – C.M.A. (momentane si medii in 24 de ore)pentru 35 de substante poluante din atmosfera zonelor locuite, printre care : acetona, acid clorhidric, clor, fluor si compursi (in F), fungicine, mercur si compusi de plumb, tetraclorura de carbon etc. De asemenea se considerau substante poluante ale atmosferei, peste limita admisa perceptibile prin mirosuri persistente sau suparatoare.
[NUME_REDACTAT]-cadu privind protectia mediului (nr. 137/1995) s-a concentrat o alta conceptie in domeniu, moderna, stabilindu-se ca prin protectia atmosferei se urmareste prevenirea, limitarea deteriorarii si ameliorarea calitatii acesteia pentru a evita manifestarea unor efecte negative asupra mediului, sanatatii umane si bunurilor materiale. Legea stabileste o ‘politica nationala’ de protectie a atmosferei, integrata politicilor de protectie regionale si globale si aplicarea cu prioritate prin desfasurarea unor actiuni la nivel local si national, care se expria in principal in : introducerea de tehnici si tehnologii adecvate pentru retinere poluantiolor la sursa ; gestionarea resursei de aer, in sensul reducerii emisiilor de poluanti pana la realizarea celor mai scazute niveluri si care sa nu depaseasca capacitatea de regenerare a atmosferei ; gestionarea resursei de aer pentru asigurarea sanatatii umane ; modernizarea si perfectionarea sistemului national de evaluare si gestionare inegrala a calitatii aerului.
In promovarea obiectivelor protectiei atmosferei, un rol fundamental este acordat autoritatii centrale pentru protectia mediului, prin abilitarea data de lege de a elabora normele tehnice, standardele si regulamentele necesare, respectiv supravegherea si controlul aplicarii prevederilor legale privind protectia atmosferei.
Toate aceste reglementari de principiu si-au gasit o dezvoltare adecvata prin dispozitiile Ordonantei de urgenta nr 243/2000.
Cadrul juridic specific actual priveste prevenirea, eliminarea, limitarea deteriorarii si ameliorarea calitatii atmosferei, in scopul evitarii efectelor negative asupra sanatatii omului si asupra mediului ca intreg. Actiunea juridica vizeaza reglementarea activitatilor care afecteaza sau care pot afecta calitatea atmosferei, direct sau indirect, desfasurate de catre persoane fizice si juridice, conform strategiei nationale in domeniu. Stabilirea ca scop imediat al legii a “alinierii la normele juridice internationale si la reglementarile comunitare” arata ca dispozitiile sale trebuie completate si interpretate in sensul si spiritual acestora din urma.
Ulterior s-a emis Ordonanta de urgenta nr.34 din 21 martie 2002 privind prevenirea, reducerea si controlul integrat al poluarii, aprobata si modificata prin Legea nr. 645/2002. Aceasta stabileste masurile necesare pentru prevenirea sau, in cazul in care aceasta nu este posibila, pentru reducerea emisiilor provenite din eactivitatile prevazute in anexa I a ordonantei, in aer, apa si sol. Documentul reglementeaza cerinta si conditiile autorizarii pentru instalatiile existente sau noi, care desfasoasra activitatile industriale specificate in anexa (sase categorii: industrii energetice, productia si prelucrarea metalelor, industria mineralelor, industria chimica, gestiunea deseurilor, alte activitati.). Nu fac obiectul ordonantei instalatiile sau parti ale acestora folosite pentru cercetare, dezvoltare si testarea noilor produse si procese.
Pentru corecta preciza a obiectivelor si masurilor stabilite, ordonanta defineste o serie de termeni utilizati. Cei mai semnificativi in acest sens sunt : poluare ; instalatie ; instalatie existenta ; emisie ; valoare-limita de emisie ; norme de calitate a mediului ; modificarea modului de exploatare/functionare ; modificare substantiala ; cele mai bune tehnici disponibile ; titularul activitatii.
In privinta protectiei aerului 9atmosferei), la nivel international s-au adoptat o serie de texte cu valoare juridica care vizeaza cu prioritate trei sectoare principale : problema poluarii atmosferei transfrontaliere pe distante lungi (ploi acide), stratul de ozon si schimbarile climatice. Primul document a fost Declaratia de principii privind lupta contra poluarii aerului, adoptata in 1968 de [NUME_REDACTAT].
Fenomenul poluarii transfrontaliere sub forma ploirlor acide este reglementat prin Conventia privind poluarea atmosferica transfrontaliera la lunga distanta, semnata la 13 noiembrie 1979 la Geneva. Scopul sau este limitarea si pe cat posibil, reducerea progresiva si prevenirea poluarii atmosferice pe lunga distanta, inteleasa ca « poluarea atmosferica a carei sursa fizica este cuprinsa total sau partial intr-o zona supusa jurisdictiei unui stat, si care exercita efecte prejudiciabile intr-o zona supusa jurisdictiei altui stat la o distanta la care nu este in general posibil a distinge aporturilor surselor individuale ori grupurilor de surse de emisie ».
Conventia-cadru impune obligatii cu caracter general statelor-parti, in sensul dezvoltarii schimbului de informatii, cercetarii si dezvoltarii proceselor industriale, coordonarii politicilor nationale. Fiecare parte trebuie sa stabileasca sisteme de gestiune a calitatii aerului si sisteme de control, recurgand la cea mai buna tehnologie disponibila si avantajoasa din punct de vedere econominc. De asemenea, prevede dezvoltarea Programului concentrat de supraveghere si evaluare a transportului la lunga distanta al poluantilor atmosferici in Europa (EMEP), care permite asigurarea unei supravegheri continue a emisiilor de poluanti.
Textul-cadru al conventiei a fost urmat de mai multe protocoale aditionale, cu caracter mai concret, adoptate in perioada 1984-1999, respectiv : privind finantarea programului de supraveghere continua (Geneva, 28 septembrie 1984), privind reducerea emisiilor de sulf (Hlesinki, 8 iulie 1985 si Oslo, 14 iunie 1994), referitor la lupta contra compusilor organici volatili (Geneva, 18 noiembrie 1991), vizand emisiile de azot (Sofia, 31 decembrie 1988), asupra metalelor grele si poluantilor persistenti (Aarhus, 24 iunie 1998) si referitor la reducerea adicifierii si ozonul troposferic (Goteborg, 1 decembrie 1999).
Protectia stratului de ozon face obiectul Conventiei pentru protectia stratului de ozon, adoptata la 22 martie 1985 la Viena, sub egidia PNUM. Aceasta are un caracter-cadru, cu un continut mai general, obligatiile concrete fiind asumate de catre statele-parti si stipulate in protocoalele aditionale ulterioare.
Principalul act de concretizare a conventiei, in privinta datelor tehnice si masurilor concrete, este Protocolul incheiat la 16 septembrie 1987 la Montreal privind substantele de la Londra (29 iunie 1990), Copenhaga (25 noiembrie 1992), Montreal (17 semptembrie 1997) si Beijing (3 decembrie 19990.
Fenomenul efectului de sera si consecinta sa directa, schimbarile climei, in sensul incalzirii acesteia sunt reglementate la nivelului cooperarii internationale prin Conventia-cadru privind schimbarile climatice, adoptata la [NUME_REDACTAT] la 9 mai 1992 si deschisa semnarii inc adrul Conferintei de laRio de Janeiro, la 5 iunie 1992. Documentul are ca obiectiv stabilizarea concentratiilor de gaze cu efect de sera in sistemul climatic.
Pentru aceasta, statele-parti se angajeaza sa intocmeasca periodic inventare nationale ale emisiilor antropice, sa stabileasca si sa publice programe nationale si chiar regionale continand masuri de natura a reduce modificarile climatice, de aplicare si difuzare de protocoale si tehnologii necesare acestui scop. Tatile dezvoltate trebuie sa adopte masurile prime si subrtantiale in aceasta privinta iar statele in curs de dezvoltare beneficiaza de un tratament favorabil, in sensul ca executarea angajamentelor asumate depunde de indeplinirea de catre tarile industrializate a obligatiilor de ordin financiar si de transfer de tehnologie.
In ceea ce priveste legisatia comunitara, care este destul de bogata, aceasta insista mai ales pe reducerea poluarii produse de autovehicule si de activitatea industriala. Ea cere utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile si respectarea valorilo-limita instituite.
In 2007 va intra in vigoare Directiva din 24 septembrie 1996 privind prevenirea si reducerea integrata a poluarii, care vizeaza emisiile in aer, apa si sol. Directiva din 1994 (nr. 94/67/CE) se refera la incinerarea deseurilor periculoase. Conform acesteri reglementari, exploatarea instalatiilor presupune obtinerea unui permis si indeplinirea unor conditii specifice referitoare in special la valorile-limita de emisie, eliminarea reziduurilor rezultate in urma incinerarii, normele de echipament si tehnicile de masura. Ceste directive vor fi inlocuite la 28 decembrie 2005 prin Directiva nr. 2000/76/CE din 4 decembrie 2000 privind incinerarea deseurilor. Ea se va aplica incinerarilor deseurilor nepericuloase si celor periculoase si fixeaza valori-limita pentru emisiile atmosferice si acvatice, pentru instalatiile de incinerare si diversele ramuri industriale.
In domeniul protejarii stratului de ozon si efectului de sera, la nivelul [NUME_REDACTAT] s-a adoptat la 15 decembrie 1994 Regulamentul referitor la substantele care il distrug avand ca obiect aplicarea Protocolului de la Montreal din 1987. Statele semnatare trebuie sa stabileasca sisteme de recuperare, reciclare, regenerare ori distrugere acceptabile din punct de vedere ecologic pentru substantele toxice.
O renovare a bazei strategice comunitare in ansamblu a adus Directiva nr. 96/62/CE din 27 septembrie 1996 privind evaluarea si gestiunea calitatii aerului ambiant, care a fixat obiectivele de calitate, criterii de evaluare a calitatii aerului, obligatia de a mentine calitatea acestuia cand este buna si de a o ameliora in celelalte cazuri, precum si aceea de a informa publicul asupra acesto aspecte. Directiva este completata prin Decizia nr. 97.101/CE din 27 ianuarie 1997, prin care se stabileste un schimb reciproc de informatii si de date provenite de la retelele si statiile individuale de masurare a poluarii aerului ambiant, din statele membre.
[NUME_REDACTAT] a lasnat in martie 2000 un Program european privind schimbarile climatice, ca baza pentru viitoarele directive in materie. De asemenea, la 7 mai 2001 a fost adoptat programul « Aer pur pentru Europa ». In sfarsit, cel de-al saselea Program de actiune comunitara pentru mediu (stabilit prin Decizia nr.1600/2002/CE a [NUME_REDACTAT] si a [NUME_REDACTAT]) plaseaza schimbarile climatice printre cele patru prioritari ale [NUME_REDACTAT] in armatorul deceniu.
Intrucat activitatea de explorare a Cosmosului poate modifica mediul pamantean, cu consecinte periculoase, s-a impus si in acest domeniu nevoia adoptarii unor principii si norme juridice care sa previna schimbarile nocive ale spatiului aerian, terestru si acvatic. Tratatul cu privire la principiile care guverneaza activitatea statelor in explorarea si folosirea spatiului extraatmosferic, inclusiv Luna si celelalte corpuri ceresti (din 27 ianuarie 1967) a prevazut obligatia statelor-parti de a desfasura actiunile de explorare in asa fel incat sa evite contaminarea Terrei. Pentru ca aceasta prescriptie sa fie efectiva, s-a stabilit o procedura de consultari prealabile in cazul in care o activitate ori o experienta ar cauza o situatie potential vatamatoare pentru activitatile altui stat-parte la tratat.
Documente ulterioare au precizat mai in detaliu continutul juridic al principiului ocrotirii mediului in activitatea de folosire a spatiului extraatmosferic. Astfel, in 1968 s-a adoptat Acordul privind salvarea astronautilor, reintoarcerea cosmonautilor si restituirea obiectelor lansate in spatiu cosmic ; de asemenea, Acordul privind activitatea statelor pe Luna si alte corpuri ceresti (1979) ; Conventia privind responsabilitatea internationala pentru daunele cauzate de obiectele spatiale (1972) etc. Alaturi de aceste documente de drept spatial, protectia mediului in spatiu esti vizata si de alte acorduri internationale, cum ar fi Tratatul privind interzicerea partiala a experientelor nucleare (1963). Mentionam totodata ca un alt documente international, respectiv Conventia privind interzicerea modificarilor mediului in scopuri militare ori pentru alte obiective ostile, din 1978, este aplicabil si in spatiul extraatmosferic.
2.1.4. Atributii ale organelor de stat privind protectia atmosferei
[NUME_REDACTAT] Romaniei, statul este obligat sa ia masuri pentru asigurarea igienei si sanatatii punlice si trebuie sa asigure refacerea si ocrotirea mediului, precum si mentinerea echilibrului ecologic.
Conform acestor prevederi constitutionale, statul roman elaboreaza politica nationala de protectia atmosferei si conduce si coordoneaza intreaga activitate de transpunere in practica a acestei politici prin organele sale ; urmareste prevenirea, limitarea deteriorarii atmosferei, precum si ameliorarea calitatii acesteia pentru a evita manifestarea unor efecte negative asupra mediului, sanatatii oamenilor si a bunurilor materiale.
Autoritatea centrala pentru protectia mediului promoveaza politicile regionale si globale, fundamentand principiile si actiunile specifice, atat la nivel national, cat si local, privind protectia atmosferei.
Legea generala a protectiei mediului precizeaza ca, protectia atmosferei consta in urmatoarele : introducerea de tehnici si thenologii adecvate pentru mentinerea poluantilor la sursa ; gestionarea resursei de aer, in sensul reducerii emisiilor de poluanti si asigurarii calitatii corespunzatoare sanatatii umane ; modernizarea si perfectionarea sistemului national de monitorizare integrata a calitatii aerului etc.
Continutul politicii nationale de protectie a atmosferei este stabilit de legiuitorul roman luand in considerare si recomandarile formulate de organismele internationale, in primul rand europene.
Pentru traducerea in practica a acesteia, aurtoritatea centrla pentru protectia mediului, cu consultarea misnisterelor competente, elaboreaza normele tehnice, standardele si regulamentele de aplicare privind : mentinerea calitatii aerului, emisiilor de poluanti atmosferici pentru surse fixe si mobile; calitati combustibililor si carburantilor; stabilirea pragului fonic si de reglementari pentru limitarea zgomotelor; supreavegherea calitatii aerului, procedurii de prelevare si analiza, amplasarea punctelor si instrumentelor pentru probare si analiza, frecventa masuratorilot etc ; identificarea, supravegherea si controlul agentilor economici a caror activitate este generatoare de risc potential si/sau poluare atmosferica ; notificarea rapida, in caz de poluare acuta a atmosferei cu efecte transfrontaliere diverse etc.
Aurotitatea centrala mai are urmatoarele atributii : constata primele semne de poluare a atmosferei, da alerta si/sau emite prognoze legate de acestea ; dispune incetarea temporara sau definitiva a activitatilor generatoare de poluare in vederea aplicarii unor masuri de urgenta ; solicita masuri tehnologice, aplica restrictii si interdictii in vederea prevenirii, limitarii sau eliminarii emisiilor toxice ; aplica sanctiunile prevazute de lege inca z de nerespectare a masurilor dispuse.
Autoritatile publice centrale pentru sanatate, pentru industrie si comert, pentru transporturi, agricultura si alimentatie, pentru lucrati publice si amenajarea teritoriului elaboreaza strategiile in domeniul protectiei atmosferei, asigurand evaluarea riscului asupra starii de sanatate a populatiei si prevenirea imbolnavirilor determinate de poluarea atmosferei, reducerea si limitarea acesteia ; elaboreaza si reactualizeaza normele si reglementarile specifice privind emisiile de poluanti in aer, prevenirea si limitarea lor ; participa la reularea activitatilor din cadrul sistemului international de monitorizare integrata a calitatii aerului ; pun la dispozitia autoritatilor teritoriale pentru protectia mediului, informatiile necesare in activitatea de gestionare a aerului si altele.
Pe plan teritorial, autoritatilepublice pentru protectia mediului elaboreaza planuri de actiune si programe de ameliorare a calitatii aerului, asigurand corelarea lor cu planul local de actiune pentru protectia mediului si le controleaza aplicarea ; intocmesc inventarul de poluanti in atmosfera la nivel teritorial ; informeaza populatia si autoritatile locale in cazul depasirii pragurilor de alerta etc.
Organele de stat pot preveni si controla eficare problematica protectiei atmosferei folosinf dreptul lor de a elibera acordul si/sau autorizatia de mediu.
Potrivit legii-cadru si actolor normative in domeniu, acestea se emit in urmatoarele conditii : sa fie prevazute toate masurile de prevenire a poluarii aerului, inclusiv folosirea celor mai bune tehnici disponibile ; sa mentioneze ca functionarea unitatii de productie nu determina poluarea semnificativa a aerului ; ca nu sunt depasite valorile limita de emisie pentru poluanti ; sunt avute in vedere valorile limita privind calitatea aerului pentru toti poluantii. Obtinerea acordului de mediu este obligatorie si pentru operatiuni de dezafectare a instalatiilor existente, care au impact asupra calitatii mediului.
In cazul depasirii valorilo limita de emisii pentru unul sau mai multi poluanti autoritatea competenta decide, dupa caz, masurile necesare pentru inlaturarea cauzelor si a efectelor poluarii, inclusiv, intreruprea temporara a activitatii instalatiei care a produs poluarea, pana la eliminarea cauzelor ce au determinat-o.
In zonele in care sunt depasite valorile limita privind calitatea atmosferei, pe baza studiilor de evaluare a impactului asupra mediului autoritatile publice teritoriale pentru protectia mediului stabilesc, valori limita de emisie specifice fiecarei activitati din zona, mai restrictive decat valorile stabilite de legislatia in vigoare.
O importanta deosebita o are si activitatea ce trebuie sa o desfasoare organele de stat pentru elaborarea si aplicarea unor programe de educatie si sensibilizare a populatiei la informatiile privind schimbarile climatice si efectele lor ; participarea la examinarea schimarilor climatice si adoptarea unor masuri pentru a face fata acestora ; formarea personalului stiintific, tehnic si administrativ.
De asemenea, organele de stat trebuie sa sustina eforturile desfasurate la niveluri internationale si interguvernamentale de catre alte state si guverne pentru a intari observarea sistematica si mijloacele nationale de cercetare stiintifica si tehnica, a incuraja accesul la datele care provin din zone ce nu depind de jurisdictia nationala, precum si pentru promovarea schimbului acestora, in scopul cunoasterii din timp a schimbarilor climatice si efectele lor asupra atmosferei.
2.2. PROTECTIA JURIDICA A SOLULUI
2.2.1. Notiunile: "sol"; "teren agricol" si "teren silvic"; factori ce
determina degradarea acestora
Solul constituie o resursa naturala deosebit de pretioasa, reprezentand un rezervor de minerale, de materii organice, de apa shi energie; el permite filtrarea apei, transformarea gazului si adaposteste un pol genetic pentru un larg evantai de organisme. Pe pamant, vegetatia are nevoie de sol pentru a absorbi nutrimentele si a se alimenta cu apa. Solul este, de asemenea, indispensabil fixarii radacinilor. Protejarea solului impotriva eroziunii si poluarii se manifesta astfel ca o miza ecologica deosebita a contemporaneitatii. Definit in general, solul este un element a carui formare s-a intins de-a lungul a mii d ani, plecand de la particule minerale, materii organice, apa, aer si organisme vii.
Principalul mijloc de productie in agricultura si silvicultura il constituie solul. Spre deosebire de celelalte resurse el este limitat ca intindere si are caracter fix; adica, odata distrus, nu se va mai putea reface cum a fost, pentru ca nu se pot reproduce conditiile istorice ce au dus la formarea lui.
Sintetizand cele de mai sus, putem defini solul ca fiind stratul superior si afanat al scoartei pamantului, in care se dezvolta viata vegetala si care constituie componenta cea mai importanta a terenurilor agricole. El este baza de sustinere a productiei agricole, suportul vietii pe Pamant.
Pentru a defini diferitele tipuri de terenuri trebuie facuta referire la legislatia in vigoare. Aceasta precizeaza ca, terenurile de orice fel, indiferent de destinatie, titlul juridic pe baza caruia sunt detinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al Romaniei. Fondul funciar al tarii cuprinde: terenuri cu destinatie forestiera, terenuri aflate permanent sub ape,terenuri din intravilan, terenuri cu destinatii speciale si, desigur, terenuri agricole.
Terenurile cu destinatie agricola cuprinse in fondul funciar al tarii sunt: "terenuri agricole productive – arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, plantatiile de hamei si duzi, pasunile, fanetele, serele, solariile, rasadnitele si altele asemenea, cele cu vegetatie forestiera daca nu fac parte din amenajarile silvice, pasuni impadurite, cele ocupate cu constructii si instalatii agrozootehnice, amenajari piscicole si de imbunatatiri funciare, drumurile tehnologice si de exploatare agricola, platforme si spatii de depozitare care servesc nevoilor productiei agricole si terenuri neproductive care pot fi amenajate pentru productia agricola.
Ca orice factor de mediu, solul este supus poluarii si degradarii. Poluarea are la origine factori complecsi. Ea poate fi considerata ca, orice actiune naturala sau umana care produce dereglarea functionarii normale a solului, manifestata prin dereglarea lui fizica, chimica si biologica, avand consecinte negative asupra fertilitatii sale si capacitatii de productie.
Astazi, solurile sunt din ce in ce mai amenintate de activitatile umane; degradarile si poluarile le impiedica sa-si indeplineasca corect functiile si perturba disponibilitatea si viabilitatea lor pe termen lung. Unele dintre aceste amenintari, ca de exemplu eroziunea, sunt binecunoscute; altele, precum acumularea lenta de poluanti datorati emisiilor aruncate in aer de activitatile industriale, transportului si anumite practici agricole, risca nu numai sa polueze solul, dar, totodata, sa contamineze apa si alimentele. Fenomenul este ingrijorator, intrucat un strat din solul actual de 20 cm s-a format in 2000-7000 de ani. In schimb, denaturarea lui sub influenta eroziunii si factorilor nocivi se face mult mai rapid, in cativa ani daca este prost gospodarit si intens exploatat.
Vom exemplifica acest fenomen periculos. In anii 1938 si 1939, [NUME_REDACTAT], oficial de prim rang in Serviciul pentru [NUME_REDACTAT] din cadrul [NUME_REDACTAT] din S.U.A. (USDA), a calatorit in strainatate pentru a examina terenuri care au fost cultivate timp de sute sau chiar mii de ani, cautand sa vada cum au facut fata aceste vechi civilizatii eroziunii solului. El a constatat ca unele si-au gospodarit foarte bine ogoarele, mentinandu-le fertilitatea pe lungi perioade istorice. Altele, insa, nu au izbutit, lasand doar ramasite ale trecutului lor glorios.
Intr`o sectiune a raportului sau de calatorie intitulata "Cele o suta de orase moarte", el a descris un loc din nordul Siriei, unde niste vechi cladiri inca mai stateau in picioare, dar se aflau pe stanca stearpa. In secolul al VII-lea, prospera regiune a fost invadata, mai intai de o armata persana, iar mai tarziu de nomazi din desertul Arabiei. In aceste evenimente, practicile de conservare a solului si a apei folosite timp de secole au fost abandonate. Lowdermilk a notat ca "Aici eroziunea a facut cel mai mare rau…daca solurile s-ar fi pastrat, chiar daca orasele ar fi fost distruse si populatia risipita, zona putea fi repopulata si orasele reconstruite, dar daca solurile s-au pierdut, s-a pierdut totul".
Sa facem un salt in timp pana in anul 2002, cand o echipa a ONU a calatorit in Lesotho, o mica enclava a Africii de Sud, pentru a evalu situatia alimentara de aici. Concluzia a fost fara inconjur: "Agricultura din Lesotho are in fata un viitor catastrofal; culturile sunt in declin si ar putea disparea cu totul de pe suprafete intinse daca nu se fac pasi in directia opririi eroziunii solului, a degradarii si areducerii fertilitatii pamantului." [NUME_REDACTAT] , scriind in [NUME_REDACTAT], relateaza ca aproape jumatate din copii sub cinci ani din Lesotho sunt debili fizic.
"Multi – spune – sunt prea slabi ca sa mearga la scoala".
Indiferent ca pamantul este in nordul Siriei, in Lesotho sau oriunde altundeva, sanatatea oamenilor care traiesc pe el nu poate fi separata de sanatatea pamantului insusi. O mare parte din cei 840 milioane de flamanzi ai lumii traiesc in zone unde solul a fost subtiat de eroziune.
Stratul subtire de sol fertil care acopera mare parte din suprafata uscatului este fundamentul civilizatiei. In prezent, poate o treime sau mai mult din acest fundament, ogoarele lumii, isi pierd din cauza eroziunii stratul de sol fertil, reducandu-se productivitatea pamantului. Acolo unde pierderile sunt masive, terenurile productive se transforma in suprafete improprii agriculturii sau chiar in deserturi. Unele vechi civilizatzii, precum cea Maya dincampiile actualului stat Guatemala, care a inflorit din secolul al VI-lea i.Hr pana in secolul al IX-lea d.Hr., se prea poate sa fi decazut din cauza eroziunii solului care a subminat productia de hrana.
Degradarea solului este mai vizibila in gavanele cu praf care se formeaza cand eroziunea eoliana scapa de sub control. Intrea acestea se disting gavanul cu praf care s-a format in anii 30 in regiunea [NUME_REDACTAT] din S.U.A., cel din tinuturile virgina alre URSS din anii `60, uriasul gavan cu praf pe cale sa se formeze in nord-vestul Chinei si furtunile de praf ce vin din Africa, traversand Atlanticul o data cu vanturile dominanta. Fiecare din acestea este asociat cu un sistem bine dezvoltat de expansiune agricola pe terenurile marginale, urmata de retragerea atunci cand solurile incep sa dispara.
Eroziunea solului este vizibila in innamolirea rezervoarelor si in aspectul noroios al fluviilor incarcate cu aluviuni care se varsa in mare. principalele doua rezervoare din Pakistan, Mangla si Tarbela, care acumuleaza apele fluviului Indus pentru vasta retea de irigatii a acestei tari, pierd anual circa 1% din capacitatea lor de stocare, pe masura ce se colmateaza lent cu aluviuni spalate din bazinele lor despadurite. [NUME_REDACTAT] nu este singura tara in aceasta situatie. In diferite grade, rezervoarele sunt afectate de innamolire accelerata de despaduriri si agricultura, ducand la o dubla paguba, in care pierderea solului reduce si cantitatea de apa pentru irigatii.
O data cu erodarea solului, productivitatea pamantului scade accentuat. Analiza mai multor studii despre efectul eroziunii solului asupra productiei agricole in [NUME_REDACTAT] a concluzionat ca pierderea fiecarui inch (2,54 cm) din stratul superficial de sol reduce recolta de grau si porumb cu 6%. [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT] efectuat in 1982 de [NUME_REDACTAT] din S.U.A., care a evaluat pierderea de sol de pe ogoarele americane la 3,1 miliarde tone pe an, a constatat ca eroziunea excesiva se concentreaza pe un procent redus al suprafetei agricole.
Etiopia, o tara muntoasa cu soluri extrem de erodabile situate pe terenuri in panta abrupta, pierde anual o cantitate de sol evaluata la un miliard de tone. Acesta este unul din motivele pentru care Etiopia pare intotdeauna la limita foamei, nereusind vreodata sa acumuleze rezerve de cereale pentru a garanta securitate alimentara.
India se crede ca pierde anual 4,7 miliarde tone de sol, majoritatea prin eroziunea cauzata de apa. Climatul musonic al tarii, in care ploile se concentreaza pe durata a numai cateva luni, face ca solurile sale expuse sa fie vulnerabile la eroziune.
[NUME_REDACTAT], araturile excesive au devenitun fapt comun in mai multe provincii, pe masura ce agricultura a fost impinsa spre nord, in zonele pastorale, intre anii 1987 si 1996. Eroziunea severa a solului de pe aceste terenuri nou arate a demonstrat clar ca singura utilizare durabila a unei parti dintre ele a fost pasunatul. Ca urmare, agricultura chineza este acum angajata intr`o retragere strategica din aceste provincii, limitandu-se la acele terenuri capabile sa sustina productia.
Deoarece sanatatea oamenilor este strans legata de sanatatea solului de care depind, foametea este raspandita mai ales in zonele de deal si de munte si in regiunile agricole sarace in precipitatii. Rareori proate fi intalnita in regiunile agricole bine irigate. In absenta practicilor de conservare, solurile marginale tind sa-i marginalizeze pe oamenii dependenti de ele. [NUME_REDACTAT], economist/demograf la [NUME_REDACTAT] de Nord, noteaza ca "Trei sferturi din cei mai saraci 20% locuitori ai [NUME_REDACTAT] traiesc pe pamanturi marginale. La fel se intampla cu 57% din saracii Asiei si 51% din cei ai Africii. Nu numai lipsa pamantului, ci si calitatea lui contribuie la saracie in lume.
Desertificarea, procesul de convertire a terenurilor productive in pamanturi improprii pentru agricultura din cauza exploatarii abuzive si a proastei gestionari, este, din pacate, mult prea raspandita. Tot ceea ce elimina stratul protector de vagetatie sau arbori lasa pamantul vulnerabil si la pierderea solului fertil.
In stadiile timpurii ale desertificarii, particulele mai fine de sol sunt spulberate de vant, generand furtuni de praf. O data particulele fine indepartate, cele mai miscate – nisipul – sunt si ele duse de vant. Furtunile de nisip sunt capabile sa distruga vegetatia si sa perturbe transporturile prin blocarea autostrazilor si a cailor ferate cu nisipuri in deriva. Un referat stiintific despre o furtuna de praf si nisip deosebit de puternica produsa in mai 1993 in provincia Gansu din nord-vestul Chinei, a raportat ca aceasta a redus vizibilitatea la zero, si a descris cerul in timpul zilei ca "intunecat precum o noapte de iarna". Furtuna a ucis 49 de oameni, a distrus 170.000 hectare de culturi, a avariat 40.000 arbori si a omorat 6.700 vite si oi. Patruzeci si doua de terenuri au fost anulate, intarziate sau pur si simplu parcate asteptand sa treaca furtuna si linia ferata curatata de nisipul depus.
Desertificarea la scara mare este concentrata in Asia si Africa – doua regiuni in care traiesc aproape 4 din cele 6,2 miliarde de locuitori ai Planetei. Cerintele populatiei umane si a septelului, ambele in continua crestere, depasesc pur si simplu capacitatea de sustinere a pamantului.
La marginea nordica a Saharei, Algeria se confrunta cu desertificarea ogoarelor sale. La sud, Nigeria – cea mai populata tara din Africa – duce o batalie fara sorti de izbanda cu desertul care inainteaza. In fiecare an, ea pierde 351.000 hectare de pamantdin cauza desertificarii; desertificarea a devenit principala problema de mediu a Nigeriei. [NUME_REDACTAT] de Est, Kenya este presata de raspandirea deserturilor, iar desertificarea afecteaza pana la o treime din cei 32 milioane de locuitori ai tarii.
Iranul, de asemenea, pierde batalia cu desertul. [NUME_REDACTAT], care conduce [NUME_REDACTAT]-desertificare din Iran, a raportat in 2002 ca furtunile de nisip au ingropat 124 de sate din provincia Sistan-Balucistan, ducand la parasirea lor. Afganistanul invecinat este confruntat cu o situatie asemanatoare. [NUME_REDACTAT] migreaza spre vest, punand stapanire pe duprafetele agricole. O echipa a Programului ONU pentru Mediu (UNEP) a raportat ca "pana la 100 de sate au fost acoperite de praful si nisipul spulberate de vant".
China este afectata de desertificare mai mult decat orice tara mare. Pentru lumea exterioara, dovezile sunt percepute adesea sub forma furtunilor de nisip de la sfarsitul iernii si inceputul primaverii. Aceste furtuni, care ajung pana in [NUME_REDACTAT] si in Japonia, uneori traverseaza chiar si Pacificul, depunand praf in vestul [NUME_REDACTAT].
Pe langa pierderile cauzate de degradare, suprafetele agricole de prima importanta sunt asfaltate. Odata cu inceputul noului secol, campetitia dintre masini si culturile agricole se intensifica. Adaugarea in fiecare an a 12 milioane de masini consuma, prin noile sosele, autostrazi si locuri de parcare, circa un milion hectare de pamant – suficient pentru a hrani noua milioane de oameni daca ar fi cultivat. Deoarece populatia Globului este concentrata in regiunile productive agricol, o mare parte disproportionata a suprafetelor asfaltate sunt pamanturi cultivabile.
Milioane de hectare de terenuri agricole din tarile industrializate au fost asfaltate pentru sosele si parcari. [NUME_REDACTAT], cu cele 214 milioane vehicule cu motor, au pavat 6,3 milioane kilometri de drumuri, suficient pentru a inconjura pamantul la ecuator de 157 ori. In afara de sosele, masinile au nevoie de spatiu de parcare. Ca atare suprafata dedicata soselelor si parcarilor este evaluata la 16 milioane de hectare, comparativ cu cele 20 milioane de hectare cultivate de fermierii americani de grau.
In tarile in curs de dezvoltare, in schimb, unde parcurile de automobile sunt inca mici iar pamantul agricol deficitar, asfaltarea este in plina desfasurare. Tot mai multe din cele 12 milioane de masini adaugate anual parcului mondial de 531 milioane de vehicule, sunt adaugate in lumea in curs de dezvoltare. Aceasta inseamna ca batalia dintre masini si culturile agricole se poarta pentru ogoarele de grau si orezariile din tarile unde formarea este ceva comun. Rezultatul acestui conflict in China si in India, care insumeaza 2,4 miliarde de oameni, va afecta securitatea alimentara pretutindeni.
Exemplele sunt si mai convingatoare daca le incheiem cu cele scrise de [NUME_REDACTAT] in raportul sau catre [NUME_REDACTAT] din S.U.A., sub forma unei porunci biblice: "Sa mostenesti sfantul pamant ca un gospodar chibzuit, conservand-i resursele si productivitatea de la generatie la generatie. Sa ferestie campiile tale de eroziunea solului, apele tale vii sa nu le lasi sa sece si padurile sa ti se paragineasca si sa-ti aperi dealurile de pasunatul peste masura al turmelor, astfel ca urmasii tai sa-si duca viata in indestulare pe veci. Daca vei da gres, in aceasta chivernisire a pamantului, ogoarele tale roditoare vor deveni intinderi sterpe pline de pietre si albii secate, iar urmasii tai se vor imputina, vor trai in saracie si vor pieri de pe fata pamantului".
2.2.2. Forme si mijloace juridice de protectie a solului si
terenurilor, pe plan intern si international
De-a lungul timpului, problema poluarii solului si a terenurilor s-a pun in mod sporadic, pentru ca acestea erau apreciate mai ales din punct de vedere economic, trebuind sa fie exploatate cat mai intens. Pana in anii '70, dreptul poluarii solurilor s-a afirmat ca un drept al vecinatatii, fara inovatii particulare in afara acestui context. Inainte de aceasta, existase o anumita stagnare a dreptului mentinuta inca de pe vremea revolutiei industriale din prima jumatate a secolului al XX-lea, pana la aparitia notiunii de "mediu". La inceput poluarea solului nu a fost perceputa de drept decat prin prisma vecinului. Numai vecinul era atins, intrucat "mediul" nu exista ca atare, si regimul tulburarilor de vecinatate va permite abordarea si intelegerea fenomenului, precum si repararea vatamarilor astlef create.
Primul document juridic modern in domeniul protectiei solului este considerat Planul de actiune adoptat de Conferinta O.N.U. privind desertificarea (Nairobi, 1977) patru ani mai tarziu, la 26 noiembrie 1981, Carta mondiala a solurilor era adoptata in cadrul FAO, proclamand o serie de principii in domeniu. Dar numai Agenda 21 (in capitolul 12) a furnizat o baza concreta pentru lupte contra desertificarii. In sfarsit, la 17 iunie 1994, la Paris a fost adoptata [NUME_REDACTAT] Unite privind lupta contra desertificarii in tarile grav afectate de seceta si/sau de desertificare, in special in Africa ( intrata in vigoare la 26 decembrie 1996 si la care Romania a aderat prin Legea nr.11/1998).
In legislatia romana, solul este protejat sub multiple aspecte, indiferent de destinatia economica concreta a terenului si de titlul juridic pe baza caruia il detin diferite persoane. Protectia juridica a terenurilor in general si a celor destinate agriculturii in special, se realizeaza printr-o serie de reglementari menite sa asigure conservarea si ameliorarea solului, sa impiedice scoaterea terenurilor din circuitul agricol, sa determine ca aceste terenuri sa fie utilizate exclusiv pentru protectia agricola sau silvica, prin stabilirea obligatiei generale a detinatorilor de a le exploata si folosi potrivit destinatiei lor.
Cele mai importante reglementari juridice in materie rezulta din Legea protectiei mediului nr. 137/1995 si Legea fondului funciar nr.18/1991. Aceste documente sunt completate si concretizate cu alte acte normative care privesc diferite sfere mai inguste ale relatiilor sociale. Art.48 din legea-cadru stabileste ca protectia solului prin masuri adecvate de gospodarire, conservare, organizare si amenajare a teritoriului este obligatorie pentru toti detinatorii, indiferent cu ce titlu.
Legea fondului funciar nr. 18/1991 precizeaza ca protectia si ameliorarea solului se realizeaza prin lucrari de revenire si de combatere a proceselor de degradare si poluare provocate de fenomene naturale sau cauzate de activitati economice si sociale; de asemenea, ca statul sprijina realizarea lucrarilor de protectie si ameliorare a solului, suportand partial sau total cheltuielile in limita alocatiei bugetare aprobate. In acest scop, legiuitorul a elaborat mai multe reglementari partiale, cum sunt: Legea imbunatatirilor funciare nr.84/1996 (inlocuita de Legea nr.138/2004); H.G. nr292/1991 privind infiintarea de societati comerciale pa actiuni in domeniul imbunatatirilor funciare; Ordinul nr.65/2000 al ministrului agriculturii si alimentatiei privind aprobarea Normelor metodologice pentru implementarea modului de organizare a activitatii de imbunatatiri funciare (abrogat si inlocuit de Ordinul nr.372/2001); H.G. nr.1038/1996 privind organizarea si functionarea [NUME_REDACTAT] de Cadastru, Geodezie si Cartografie (care a cunoscut mai multe evenimente legislative, in prezent [NUME_REDACTAT] de Cadastru si [NUME_REDACTAT] fiind reglementata de H.G. nr.1210/2004); H.G. nr.612/1997 privind organizarea, functionarea si atributiile oficiilor de cadastru agricol si organizarea teritoriului agricol (acestea fiind in prezent reglementate prin, aceeasi H.G. nr. 1210/2004); Ordinul nr.44/1998 al ministrului transporturilor pentru aprobarea Normelor privind protectia mediului ca urmare a impactului drum-mediu inconjurator, Ordinulnr.756/1997 al ministrului apelor, padurilor si protectiei mediului pentru aprobarea Reglementarii privind evacuarea poluarii mediului s.a.
Din toata aceasta legislatie se desprinde preocuparea statului nostru pentru realizarea a doua tipuri de protejari a solului si terenurilor: una calitativa si o alta cantitativa.
Prin protectia cantitativa a terenurilor agricole, a solului, se uramreste folosirea completa a scestora, pastrarea destinatiei lor economice concrete si evitarea micsorarii fondului funciar respectiv. Pentru aceasta, scoaterea temporara sau definitiva a terenurilor din fondul funciar agricol se admite numai in cazurile expres prevazute de lege si atunci numai in mod justificat.
Prin protectia calitativa a solului se urmareshte pastrarea potentialului productiv al solului, prevenirea si inlaturarea degradarii calitatii fizico-chimice si biologice, precum si imbunatatirea calitatii acestuia.
Atat prin protectia cantitativa, cat shi prin cea calitativa se urmareste pe de o parte mentinerea si, daca este posibil, sporirea suprafetelor terenurilor respective, iar pe de alta parte, conservarea solurilor, prevenirea si combaterea eroziunii acestora, refacerea economica si sporirea capacitatii de productie a solurilor prin lucrari de imbunatatiri funciare si de organizare a teritoriului.
Pe plan international, un rol important in perfectionarea legislatiei privind protectia solului l`a avut Conferinta de la Rio de Janeiro (iunie 1992), unde, a fost adoptat un text prin care se solicita adunarii generale a ONU sa stabileasca un comitet interguvernamental de negociere a Conventiei privind lupta contra desertificarii (CIND), ceea ca s`a si facut in cadrul celei de`a 42 sesiuni a forumului mondial, din 1992 iar peste din ani tratatul era semnat in capitala Frantei. Conventia cuprinde un preambul (cu 25 de puncte), 40 de articole si patru anexe referitoare la Africa, Asia, [NUME_REDACTAT] si Caraibe, Mediterana de Nord.
In documente se precizeaza ca desertificarea se seceta constituie o problema mondiala intrucat afecteaza toate regiunile lumii. Prima este cauzata de interactiunile complexe dintre factorii fizici, biologici, politici, sociali, culturali si economici. In solutionarea sa guvernele joaca un rol crucial, iar organizatiile neguvernamentale, unul special. In intelesul documentului, "termenul de desetrificare desemneaza degradarea terenurilor in zonele aride, semiaride si subumede, secetoase, in urma a deversi factori, printre care variatiile climatice si activitatile umane". Obiectivul conventiei este acela "de a lupta contra desertificarii si de a atenua efectele secetei in tarile grav afectate de seceta si/sau desertificarea, in special in Africa…". Pentru atingerea sa se preconizeaza aplicarea de strategii integrate pe termen lung, axate simultan, in zonele afectat, ameliorarea productivitatii terenurilor, precum si pe readucerea in starea anterioara, conservarea si gestionarea durabila a resurselor de sol si apa. Ca principii de urmarit sunt prevazute: participarea populatiilor si colectivitatilor locale, imbunatatirea cooperarii si coordonarea regionala si internationala intr-un spirit de parteneriat, cooperarea intrea puterile publice, colectivitati, ONG-uri si exploatantii terenurilor, luarea in considerare a nevoilor tarilor in curs de dezvoltare.
Drept obligatii ale statelor-parti sunt prevazute, printre altele, aceea de a incheia acorduri bilaterale si multilaterale si de a acorda prioritate tarilor mai sarace, iar apoi se stipuleaza categoriile de obligatii asumate pe categorii de tari: cele afectate, care se angajeaza sa acorde prioritate luptei contra desetrificarii, sa stabileasca strategii adecvate in cadrul politicilor de dezvoltare durabila, sa dezvolte legislatia pertinenta; statele-parti dezvoltate, care se angajeaza sa ajute actiunile, sa furnizeze resurse funciare importante, sa favorizeze accesul tarilor afectate la tehnologie etc.
Ca institutii de aplicare a conventiei sunt prevazute: o conferinta a partilor, un secretariat permanent cu sediul la Bonn, un comitet pentru stiinta si tehnologie, ca organ subsidiar care sa furnizeze informatii si sa formuleze avize, si, in sfarsit, "o retea de institutii, de organisme si de organe existente". Mecanismul financiar de lupta contra desertificarii functioneaza in cadrul fondului international de dezvoltare agricola.
In ce priveste protectia solului in context comunitar, evidentiem cel de-al saselea Program comunitar de actiune pentru mediu al [NUME_REDACTAT] care a formulat intentia de a se elabora o strategie in favoarea protectiei solurilor axata pe prevenirea eroziunii, a deteriorarii, contaminarii si desetrificarii. Prentru lansarea procesului, comisa a publicat in aprilie 2002 un comunicat intitulat "Catre o strategie tematica pentru protectia solurilor", in care a enumerat actiunile interprinse in scopul de a asigura o protectie optimala a solurilor in viitor. Un prim obiectiv era exploatarea in materia protectiei apei si aerului, care poate avea un impact pozitiv si in privinta conservarii solurilor, precum si aplicarea codurilor de buna practica agricola sau a masurilor agroecologice.
In acelasi timp, propunerea de directiva privind deseurile miniere si repercursiuni benefice asupra politicilor in domeniu, in masura in care vor permite o mai buna reglementare a gestiunii deseurilor pe sol.
Comisia va actiona si pentru elaborarea unei harti complete a contaminarii solurilor in cadrul [NUME_REDACTAT], in Scopul de a identifica si a implementa cele mai bune practici si metode de reabilitare disponibile in domeniu. [NUME_REDACTAT] pentru Mediu estimeaza intre 300.000 si 1,5 milioane de situri contaminate in Europa.
2.2.3. Atributiile statului si detinatorilor de terenuri pentru
protejarea solului
Statul roman, desi se retrage treptat din economia tarii, isi pastreaza numeroase atributii in stabilirea si traducerea in viata a politicii de protectie a solului, el fiind abilitat sa stabileasca cadrul legislativ al intregii activitati de protectie a lui, actionand in mod consecvent si riguros. In aceasta activitate, insa, statul atrage, pe diferite cai, pe toti detinatorii de terenuri (agricole,silvice etc.), asigurand astfel respectarea obligatiilor legale de catre acestia in domeniu.
Un rol important il au organele de stat in asigurarea folosirii solului si terenurilor potrivit destinatiei economice stabilite prin legi. Numai in anumite conditii, precizate in normele juridice, terenurile, mai ales cele agricole si silvice pot fi folosite, temporar sau definitiv, in alte scopuri decat asigurarea productiei in cele doua domenii.
De exemplu, amplasarea constructiilor de orice fel pe terenurile agricole din extravilan de clasa I si a II-a de calitate, pe cele amenajate cu lucrari de imbunatatiri funciare, precum si pe cele plantate cu vii si livezi, parcuri nationale, rezervatii, monumente, ansambluri arheologice si istorice este interzisa.
De la aceasta interdictie, se excepteaza constructiile care servesc activitatilor agricole, cu destinatie militara, caile ferate soselele de importanta deosebita, liniile electrice de inalta tensiune, forarea si echiparea sondelor, lucrarile aferente exploatarii titeiului si gazului, conductele magistrale de transport gaze sau petrol, lucrarile de gospodarie a apelor si realizarea de surse de apa.
Scoaterea definitiva din circuitul agricol a terenurilor din extravilan, de clasa I si a II-a de calitate, a celor amenajate cu lucrari de imbunatatiri funciare, precum si a celor plantate cu vii si livezi, prin extinderea intravilanului localitatilor, se face la propunerea consiliilor locale, prin hotarare a Guvernului , cu avizul [NUME_REDACTAT], Alimentatiei si Padurilor. Aceasta operatie se face cu plate, de catre persoanele solicitante, a taxelor stabilite de lege; se excepteaza de la taxe terenurile scoase definitiv din circuitul agricol si silvic pentru constructii, care deservesc activitatile agricole si silvice, lucrarile de imbunatatiri funciare, regularizari agricole si silvice, lucrarile de imbunatatiri funciare, regularizarea cursurilor de ape, realizarea de surse de apa potabila si obiective meteorologice, ca si perimetrele agricole din satele sau catunele demolate, aflate in curs de reconstructie.
In cazul in care este vorba de scoaterea temporara din productia agricola si silvica a acestora, titilarulaprobarii este obligat sa depuna o garantie in bani egala cu taxa prevazuta pentru scoaterea definitiva a terenurilor din circuitul agricol sau silvic, intr-un cont special al Fondului de ameliorare a fondului funciar. Dupa indeplinirea obligatiilor prevazute cu privire la redarea terenurilor, la confirmarea organelor judetene agricole sau silvice si a proprietarului terenului, titularul va primi garantia depusa si dobanda bancara. In situatia in care titularul aprobarii nu executa intr-un termen si la calitatea stabilita de organul agricol sau silvic a obligatilor prevazute, intreaga garantie ramane in Fondul de ameliorare a fondului funciar.
Folosirea definitiva sau temporara a terenurilor agricole in alte scopuri decat productia agricola, o aproba organele de stat, astfel:
a) organele agricole judetene, prin oficiul de cadastru agricol si organizarea teritoriului agricol judetean sau al [NUME_REDACTAT], pentru terenurile agricole de pana la 1 ha; aprobarea pentru orice extindere a acestei suprafete de teren se da de catre [NUME_REDACTAT], Alimentatiei si Padurilor;
b) [NUME_REDACTAT], Alimentatiei si Padurilor, pentru terenurile agricole in suprafata de pana la 100 ha; c) Guvernul, pentru terenurile agricole a caror suprafata depaseste 100 ha.
Folosirea definitiva sau temporara a terenurilor forestiere in alte scopuri dacat silvice se aproba de organul silvic judetean, pana la 1 ha, [NUME_REDACTAT], Alimentatiei si Padurilor, pentru terenurile in suprafata de pana la 100 ha, si de Guvern, pentru cele c depasesc aceasta suprafata. Aceste aprobari se conditioneaza de acordul prealabil al detinatorilor de terenuri. Refuzul nejustificat al acestora va putea fi solutionat de instanta de judecata, hotararea ei inlocuind comsimtamantul celor de cauza.
In art.97 din Legea fondului funciar nr.18/1991 se stabileste ca, la aprobarea de catre Guvern se va prezenta in mod obligatoriu si avizul [NUME_REDACTAT], Padurilor si [NUME_REDACTAT] pentru terenurile agricole si silvice si al [NUME_REDACTAT] si [NUME_REDACTAT], pentru terenurile cu ape si, daca este cazul, al [NUME_REDACTAT], pentru ocrotirea monumentelor.
Conform art.100 din Legea fondului funciar, titularii obiectivelor de investitii sau de productii amplasate pe terenuri agricole si forestiere sunt obligati sa ia masuri prealabile pentru decopertarea stratului de sol fertil de pe suprafetele amplasamentelor aprobate, pe care sa`l depoziteze si sa`l niveleze pe terenuri neproductive sau slab productive, indicate de organele agricole sau silvice, in vederea punerii in valoare sau a ameliorarii acestora. Aceasta depozitare se poate face numai cu acordul proprietarilor terenurilor, care nu pot fi obligati la nici o plata pentru sporul de valoare astfel obtinut si nici nu pot pretinde despagubiri pentru perioada de nefolosire a terenului.
Daca se intampla ca titularii de investitii sau de productie sa detina terenuri pe care nu le folosesc in procesul de productie (cum sunt cele ramase in urma excavarii de materii prime – carbune, caolin, argila, pietris, de la sondele abandonate si altele asemenea) ei sunt obligati prin lege sa ia , in termen de cel mult doi ani, masurile necesare de amenajare si de nivelare, dandu-le o folosinta agricola, iar daca aceaste nu este posibila, o folosinta piscicola sau silvica. Executarea acestor lucrari se face de unitatile specializate, din fondurile prevazute in acest scop de beneficiari. Celor care nu se conformeaza acestor dispozitii legale nu li se va mai aproba scoaterea din productia agricola sau silvica a altor terenuri.
Aceasta masura de protectie a terenurilor agricole priveste ocuparea unor astfel de terenuri pentru liniile de telecomunicatii si cele de transport si distribuire a anergiei alectrice, conductele de transport pentru alimentarea cu apa, canalizare, produse petroliere, gaze, precum si alte instalatii similare, care trebuie grupate si amplasate de-a lungul si in imediata apropiere a cailor de comunicatii – sosele, cai ferate, a digurilor, canalelor de irigatii se de desecari si a altor limite obligate din teritoriu, in asa fel incat sa nu se stranjeneasca executia lucrarilor agricole. Aprobarea ocuparii terenurilor in astfel de cazuri se da de catre oficiul de cadastru agricol si organizarea teritoriului agricol, judetean sau al [NUME_REDACTAT], dupa caz, indiferent de marimea suprafetei necesare, pe baza acordului detinatorilor si cu plate despagubirilor convenite.
Uneori este nevoie sa se ocupe temporar unele terenuri necesare remedierii deranjamentelor in caz de avarii si executarii unor lucrari de intretinere la obiectivele la care ne-am referit mai sus, care au caracter de urgenta, si pana la 30 de zile. In acest scop, este necesar acordul prealabil al detinatorilor de terenuri sau, in caz de refuz, aprobarea prefecturii judetului sau a primariei [NUME_REDACTAT]; in toate cazurile, detinatorii de terenuri au dreptul la despagubire pentru daunele cauzate.
Un rol important in protejarea solului si a terenurilor il au detinatorii acestora, indiferent de titlu pe baza carora le detin. Obligatiile lor in aceste situatii, sunt:
1. sa previna pe baza reglementarilor in domeniu, deteriorarea calitatii solurilor;
2. sa asigure la amplasarea, proiectarea, construirea si punerea in functiune a obiectivelor de orice fel, ca si la schimbarea destinatiei trenurilor, conditiile prevazute in acord si in autorizatia de mediu;
3. sa puna la dispozitie terenurile din perimetru de ameliorare in vederea aplicarii masurilor si lucrarilor prevazute in proiectul de ameliorare, pastrand dreptul de proprietate;
4. detinatorii, cu orice titlu, a padurilor, vegetatiei forestiere din afara fondului forestier si pajisitilor sunt obligati sa mentina suprafata impadurita vegetatiei forestiere din afara fondului forestier, inclusiv a jnepenisurilor, tufisurilor si pajistilor existente, fiind interzisa readucerea acestora, cu exceptia cazurilor prevazute de lege;
5. acestia mai sunt obligati sa respecte regimul silvic pentru imparurirea suprafetelor exploatate, stabilit de autoritatea centrala pentru silvicultura, in acord cu conditiile de utilizare durabila a parurilor.
La fel si arendasul, in afara obligatilor ce-i revinca detinator de teren agricol, este obligat sa foloseasca terenurile arendate ca un bun proprietar, mentinand potentialul productiv al acestora.
Detinatorii terenurilor trebuie sa inteleaga ca indeplinirea de catre ei a indatoririlor enumerate constituie prima si principala expresie a regimului juridic de protectie si conservare a calitatii solului in ansamblu.
2.2.4. Obligatiile juridice ale organelor de specialitate pentru
protectia solului si terenurilor
Atributiile acestora sunt stabilite de lege. Astfel, organul administratiei publice centrale de specialitate, care aplica politica Guvernului in domeniu agriculturii este [NUME_REDACTAT], Alimentatiei si Padurilor. Acesta, pentru a-si indeplini rolul sau privind protectia solului are, printre altele, urmatoarele atributii:
1. asigura, in domeniile sale de activitate, aplicarea programului Guvernului si implementare politicilor guvernamentale, cu respectarea limitelor de autoritate;
2. elaboreaza strategii si politici specifice in acest sens;
3. fundamenteaza si elaboreaza programe privind protectia solului;
4. supravegheaza utilizarea, potrivit legii, a fondului funciar de catre toti detinatorii de terenuri cu destinatie agricola sau silvica, indiferent de forma de proprietate;
5. avizeaza documantatiile privind scoaterea din productie a terenurilor agricole si silvice, efectuarea de schimburi de terenuri si schimbarea categoriei de folosinta, potrivit legii;
6. coordoneaza executarea lucrarilor de geodezie, topografie, fotogrammetrie, cartografie, in domeniu de specialitate, precum si introducerea si intretinerea cadastrului agricol si silvic si asigura proiectarea si aplicarea in teren a teritoriului agricol si silvic;
7. coordoneaza programul privind realizarea lucrarilor de imbunatatiri funciare;
8. desfasoara activitati de control privind respectarea legislatiei in domeniu, colaborand cu celelalte organe de control abilitate.
Conform cu reglementarile cuprinse in Legea protectiei mediului nr.137/1995, autoritatea centrala pentru protectia mediului, cu consultarea ministerelor competente stabileste:
1. sistemul de monitorizare a calitatii solului in scopul cunoasterii starii actuale sa a tendintelor de evolutie a acestuia;
2. reglementarile privind protectia calitatii solului;
3. procedura de autorizare privind probleme de protectie a mediului, cuprinse in planurile de amenajare a teritoriului, amenajarea torentilor pentru inlocuirea amenajamentelor silvice, combaterea eroziunii solurilor;
4. reglementarile privind refacerea cadrului natural in zonele in care solul a fost afectat de fenomene naturale sau de activitati cu impact negativ asupra mediului.
Autoritatea centrala pentru agricultura si silvicultura are urmatoarele atributii:
1. elaboreaza reglementari privind standardele de calitate a solurilor in scopul ameliorarii lor;
2. tine evidenta terenurilor devenite improprii pentru productia agricola si ofera, la solicitarea detinatorilor, asistenta tehnica de specialitate pentru ameliorarea sau schimbarea folosintei acestora;
3. indruma si exercita controlul tehnic de specialitate pentru lucrarile de imbunatatiri funciare si de ameliorare;
4. indruma si ofera asistenta tehnica la cererea cultivatorilor de terenuri, privind cele mai adecvate tehnici si tehnologii de gospodarire si ameliorare a solurilor.
Autoritatile pentru protectia mediului, precum si alte autoritati ale administratiei publice competente, mai au sarcina de a organiza si exercita controlul asupra respectarii legislatiei privind protectia, conservarea, ameliorarea si folosirea judicioasa a solurilor si terenurilor.
Autoritatea centrala pentru protectia mediului, cu consultarea ministerelor competente, stabileste: sistemul de monitorizare a calitatii solului in scopul cunoasterii starii actuale si a tendintelor de evolutie a acestuia; reglementarile privind protectia calitatii solului, a consistemelor terestre si a biodiversitatii; procedura de autorizare privind probleme de protectie a mediului cuprinse in planurile de amenajare a teritoriului, amenajarea torentilor pentru intocmirea amenajamentelor silvice, combaterea eroziunii solurilor, foraje, de studii si prospectiuni geologice si hidrologice, precum si pentru activitatile miniere de extractie; reglementarile pentru refacerea cadrului natural in zonele in care salul, subsolul si ecosistemele terestre au fost afectate de fenomene naturale sau de activitati cu impact negativ asupra mediului
[NUME_REDACTAT], Alimentatiei si Padurilor, [NUME_REDACTAT] si [NUME_REDACTAT], impreuna cu Academia de [NUME_REDACTAT] si Silvice "Gh. [NUME_REDACTAT]" iau masuri pentru dezvoltarea sistemului national de supraveghere, evaluare, prognoza si avertizare cu privire la starea calitatii solurilor agricole si silvice, pe baza unui sistem informational, cu asigurarea unei banci de date la nivelul tarii si al judetului si propun masuri pentru protectia si ameliorarea terenurilor.
Instrumentul tehnico- juridic cel mai energic pentru interventia organelor de specialitate in vederea protejarii solului si terenurilor il constituie instituirea "perimetrului de ameliorare". Aceste tipuri de terenuri se stabilesc cu acordul comun al [NUME_REDACTAT], Alimentatiei si Padurilor si [NUME_REDACTAT] si [NUME_REDACTAT], pe baza propunerilor inainte de comune, orase si municipii. Documentatiile se avizeaza de organele agricole si silvice si de protectie a mediului si se inainteaza [NUME_REDACTAT] care, impreuna cu ministerele si departamentele interesate, stabilesc programele de finantare, proiectare si executie.
Detinatorii sunt obligati sa puna la dispozitie terenurile din perimetrul de ameliorare in vederea aplicarii masurilor si lucrarilor prevazute in proiectul de ameliorare, pastrand dreptul de proprietate asupra lor. Includarea de catre primarii a unui anumit teren in categoria mantionata mai sus, se poate face numai cu acordul proprietarului. Daca proprietarul nu este de acord, primaria face propuneri motivate prefecturii, care decide.
Daca prefectul decide includarea terenului in perimetrul de ameliorare, consiliul local este obligat sa`i atribuie in folosinta titularului terenului in cauza, o suprafata de teren corespunzatoare, pe toata durata realizarii lucrarilor de ameliorare. In caz ca nu exista in localitatea respectiva un alt teren asemanator pentru rezolvarea situatiei prevazute mai sus, iar proprietarul nu este de acord sa primeasca alt teren la distanta mai mare, se aplica procedura de expropriere pentru cauza de utilitate publica, prevazuta de legea nr.33/1994. Ordinul emis de prefect poate fi contestat in fata instantelor de contencios administrativ, potrivit legii nr.554/2004.
Pentru realizarea lucrarilor de protectie si ameliorare a solului statul suporta partial sau total cheltuielile in limita alocatiilor bugetare aprobate, pe baza notelor de fundamentare elaborate de unitatile de cercetare si proiectare, insusite de organele agricole de specialitate judetene si aprobate de catre [NUME_REDACTAT], Alimentatiei si Padurilor. Fondurile necesare pentru cercetarea, proiectarea si executarea lucrarilor prevazute in proiectele de amenajare si punere in valoare a terenurilor lucrarilor din Fondul de ameliorare a fondului funciar si prin alocatii bugetare. Aceste fonduri pot fi sporite prin participarea comunelor, oraselor si judetelor, precum si prin contributia in bani sau in munca a tuturor celor interesati.
Terenurile degradate si poluate, incluse in perimetrul de ameliorare sunt scutite de taxe si impozite catre stat, judet sau comuna pe timpul cat dureaza ameliorarea lor. Detinatorii de terenuri degradate, chiar daca nu sunt cuprinse intr-un perimetru de ameliorare, care, in mod individual sau asociati, vor sa faca din proprie initiativa inierbari, impaduriri sau alte lucrari de ameliorare a terenurilor beneficiaza din partea statului, gratuit, de materialul necesar. Cei care au primit asemenea materiale si nu le-au intrebuintat in vederea scopului pentru care le-au cerut, sunt obligati sa plateasca contravaloarea lor.
2.2.5. Organizarea si amenajarea teritoriului agricol
O problema distincta a legislatiei in domeniu o constituie organizarea si amenajarea teritoriului agricol, prin care se urmareste cererea conditiilor pentru mai buna folosire a terenurilor in scopul productiei agricole. Aceste lucrari se executa pe baza unor studii si proiecte initiale la cererea proprietarilor.
Prin organizarea si amenajarea teritoriului agricol se rezolva urmatoarele probleme:
a) corelarea dezvoltarii din zona cu celelalte activitati economice si sociale, stabilind masuri care sa conduca la cresterea productiei agricole si la exploatarea in asnsamblu a teritoriului;
b) gruparea terenurilor pe proprietari si destinatii in concordanta cu structurile de proprietate si cu formele de cultivare a pamantului, rezultate in urma asocierilor, stabilirea perimetrelor fiecarei proprietati, comasand terenurile dispersate si rectificand hotarele nerational amplasate;
c) elaborarea d studii si proiecte de organizare si amenajare a exploatarilor agricole;
d) stabilirea retelei drumurilor agricole ca o completare a retelei de drumuri de interes general, integrate in organizarea si amenajarea de ansamblu a teritoriului, in scopul efectuarii transportului productiei si accesului masinilor agricole necesare procesului de productie.
Studiile si proiectele de organizare si amenajare a teritoriului agricol se elaboreaza de unitatile de studii, proiectare si cercetare de specialitate, centrale sau judetene si se supun discutiei proprietatilor de terenuri din zona interesata. In cazul adoptarii lor cu majoritatea voturilor proprietarilor care detin cel putin 2/3 din suprafata si aprobarii de catre organele agricole judetene, aplicarea masurilor si lucrarilor prevazute devin obligatorii pentru toti proprietarii.
Protectia si ameliorarea solului se realizeaza si prin lucrari de prevenire si combatere a proceselor de degradare si poluare a solului provocate de fenomene naturale sau cauzate prin activitati economico-sociale. Lucrarile necesare pentru astfel de situatii se stabilesc p baza de studii si proiecte si se executa de catre detinatorii terenurilor sau prin grija acestora, de catre unitatile specializate in executia unor asemenea lucrari.
Statul sprijina realizarea lucrarilor de protectie si ameliorare a solului, suportand partial sau total cheltuielile, in limita alocatiilor bugetare aprobate, pe baza notelor de fundamentare elaborate de unitatile de cercetare si proiectare, insusite de organele agricole de specialitate judetene si aprobate de catre [NUME_REDACTAT], Alimentatiei si Padurilor.
Potrivit art.80 din Legea fondului funciar, pentru realizarea coordonata a lucratorilor de interes comun, potrivit cu nevoile agriculturii, silviculturii, gospodaririi apelor, cailor de comunicatii, aserazilor umane sau altor obiective economice si sociale, documentatiile tehnico-economice si ecologice se vor elabora in comun de partile interesate. Prin documentatii se vor stabili contributia partilor interesate si ordinea de executie a lucrarilor.
Constatam ca, organizarea si amenajarea teritoriului agricol are ca principal scop marirea productivitatii pamantului. In acest sens, trebuie sa apelam le exemple din agricultura mondiala. De la inceputurile agriculturii si pana prin 1950, productia de hrana a planetei a provenit aproape in intregime din extinderea suprafetei cultivate.
Marirea productivitatii pamantului a fost neglijabila, aproape imperceptibila de la o generatie la alta. Apoi, pe masura ca intinderile agricole ajungeau la limita, lumea a inceput marirea sistematica a productivitatii pamantului. Astfel, intre 1950-2000, productivitatea suprafetelor cultivate cu cereale a crescut cu 160%. Aceasta extraordinara crestere a productivitatii, combinata cu modesta extindere a suprafetei cultivate, a permis sa se tripleze recolta de cereale in ultima jumatate de secol.
Triplarea productiei mondiale de cereale din ultima jumatate de secol a avut in centru varietatile de mare productivitate, soiuri de grau si de orez pitice dezvoltate initial in Japonia si porumb hibrid in [NUME_REDACTAT]. In conditii favorabile, aceste varietati pot da recolte de doua, trei sau chiar patru ori mai mari decat soiurile traditionale.
La realizarea potentialului genetic al noilor varietati de mare productivitate au contribuit si amenajarile pentru irigatii ale terenurilor agricole care au fost extinse de la 94 de milioane de hectare in 1950 la 272 milioane in 2000, marind la 40% partea din recolta mondiala de cereale cultivata pe terenuri irigate. In prezent, extinderea suprafetelor irigate se incetineste, multe tari pierzandu-si apa si irigatii din cauza epuizarii acifrelor si a devierii ei de catre orase.
O data cu raspandirea varietatilor de inalta productivitate si a extinderii suprafetelor irigate, utilizarea ingrasamintelor a saltat de la 14 milioane tone in 1950 la 137 tone in 2000 – o crestere de zece ori a recoltelor. In timp ce irigatiile au eliminat conditionarea recoltelor de catre umiditate, ingrasamintele au eliminat constrangerile impuse de nutrienti. Apoi diminuarea veniturilor a facut ca utilizarea ingrasamintelor sa scada pronuntat. [NUME_REDACTAT] Unite, [NUME_REDACTAT] si Japonia, gradul de utilizare nu a mai crescut de peste un deceniu. In cea mai mare parte a lumii, aplicarea mai multor ingrasaminte are acum prea putin efect asupra recoltelor.
Deci, prin amenajare, trebuie regandita productivitatea pamantului. Aceasta, pentru ca dupa ce a crescut de la 1,1 tone/ha in 1950 la 2,8 tone in 2002, recolta mondiala de cereale a atins un nivel unde a devenit mai dificil sa se sustina in continuare o crestere rapida.
Ritmul de crestere a recoltelor de cereale se va incetini probabil si mai mult in acest deceniu. Pe langa faptul ca resursele tehnologice se aproprie de limita, agricultorii trebuie sa faca fata lipsei apei pentru irigatii, iar intreaga lume se confrunta acum cu perspectiva unor temperaturi record – toate la un loc putand face dificila cresterea in continuare a productivitarii pamantului.
Desi marirea recoltelor se incetineste, mai exista inca multe oportunitati, dar in majoritatea situatiilor potentialul este modest. De aceea, acolo unde utilizarea ingrasamintelor este restrictionata de ariditate si de costurile de transport, plantarea simultana de cereale si arbori leguminosi se arata promitatoare. Leguminoasele cresc mai incet, permitand cerealelor sa se coaca se sa fie recoltate. Ele ajung la o anumita inaltime, iar frunzele cazute ofera azotul si materia organica de care solurile au nevoie disperata. Lemnul poate fi apoi taiat si folosit drept combustibil. Aceasta tehnologie simpla, adaptata nevoilor locale, permite adesea agricultorului sa-si dubleze recoltele de cereale in cativa ani, pe masura ce se imbunatateste fertilitatea solului.
Dimensiunea provocarii care ne sta in fata este neindoielnica. Ea ne va forta sa ne gandim, pe de o parte sa limitam cresterea cererii, iar pe de o alta parte sa folosim mai eficient recolta existenta. In ce priveste cererea, realizarea unei balante acceptabile pentru hrana populatiei globului trebuie sa fie cat mai aproape posibil de sapte miliarde si reducerea consumului nesanatos. Trebuie, de asemenea, sa avem o viziune mai larga asupra productivitatii pamantului, luand in considerare nu doar recoltele individuale, ci si cum sa marim numarul recoltelor prin amenajarea terenului agricol si cum sa le utilizam mai eficient.
2.2.7. Sanctionarea juridica pentru incalcarea normelor privind
protectia solului si a terenurilor; raspunderea
contraventionala, penala si civila
Conform prevederilor art.82 din Legea protectiei mediului nr.137/1995, republicata, incalcarea prevederilor acestei legi atrage raspunderea civila, contraventionala sau penala, dupa caz. Aceleasi forme ale raspunderii sunt stabilite si in art.106 din Legea fondului funciar nr.18/1991 rentru incalcarea prevederilor acesteia, precum si art.95 din Codul silvic, la care se mai adauga si raspunderea disciplinara si cea materiala pentru situatiile in care in raportul juridic de raspundere este implicat un angajat silvic. Se mai impune precizarea ca, in Codul silvic, este reglementata doar raspunderea pentru faptele considerate infractiuni, stabilirea si sanctionarea contraventiilor silvice fiind reglementate prin lege speciala.
Persoanele care raspund pentru poluarea solului pot fi participantii la raporturile juridice respective, care incalca normele dreptului mediului.
Normele legale privind protectia terenurilor agricole pot fi incalcate de trei categorii de persoane: autoritatile publice sau functionarii publici; detinatorii de terenuri agricole sau silvice; alte persoane fizice sau juridice care polueaza solul, in general incalca normele legate respective.
Cea mai frecvent intalnita abatere de la normele dreptului mediului privitoare la protectia solului este contraventia. Faptele contraventionale pot fi relativ usor indentificate, fiind enumerate in diferite acte normative, inainte de toate in Legea fondului funciar si Legea protectiei mediului.
In schimb, intinderea sanctiunii pecuniare este mai greu si chiar inutil de retinut, aceasta schimbandu-se anual, in functie de devalorizarea leului.
Avand in vedere aceste dificultati, in art.83 ptc.4 din Legea protectiei mediului, republicata, s-a stabilit: "Cuantumul amenzilor se actualizeaza anual prin hotarare a Guvernului".
Constituie contraventii la normele privind evidenta, protectia, folosirea si ameliorarea terenurilor agricole sau silvice urmatoarele fapte, daca nu sunt savarsite in astfel de conditii, incat, potrivit legii penale, constituie infractiuni:
-efectuarea de schimburi de terenuri si schimbarea categoriei de folosinta a terenurilor de la superioara la inferioara, precum si folosirea definitiva sau temporara a terenurilor agricole si silvice in alte scopuri decat pentru productia agricola si silvica;
-nedeclararea la organele judetene de cadastru funciar de catre posesori, in termen de 30 de zile de la aprobare, a schimburilor de terenuri si schimbarii categoriei de folosinta a acestora, precum si a datelor cu privire la marimea suprafetelor si categoria de folosinta a lor;
-neluarea masurilor de catre posesorii de terenuri si de catre persoane autorizate, pentru pastrarea in bune conditii a bornelor geodezice, topografice, a reperelor metalice de nivelment, a piramidelor si balizelor de semnalizare a punctelor geodezice, precum si degradarea si distrugerea lor din culpa;
-nedecopertarea de catre beneficiarii de investitii a stratului fertil de sol, inainte de executarea lucrarilor de amplasament a unor obiective, si nedepozitarea acestui strat pe suprafete stabile de organele agricole, precum si neluarea masurilor de amenajare si nivelare a terenurilor ramase in urma excavarii de carbun, caolin, argila, pietris, sonde abandonate si altele asemenea;
-amplasarea obiectivelor de orice fel, cu exceptia celor admise de lege, pe terenurile situate in extravilan, fara avizele si aprobarile prevazute de lege;
-ocuparea si folosirea terenurilor aprobate a fi scoase definitiv sau temporar din productia agricola, inainte de a fi delimitate, bornate si predate;
-degradarea terenurilor si culturilor prin depozitarea de materiale si deseuri se pietris, moloz, nisip, prefabricate, constructii metalice, reziduri, resturi menajere, gunoaie si altele asemenea;
-neluarea unor masuri corespunzatoare de catre persoane fizice sau juridice pentru evitarea afectarii terenurilor limitrofe prin reziduurile provenite din activitatea de productie si prin scurgeri de orice fel;
Mai sunt contraventii in domeniul productiei solului potrivit reglementarilor cuprinse in Legea protectiei mediului, neasigurarea la amplasarea, proiectarea, construirea si punerea in functiune a obiectivelor de orice fel, ca si schimbarea destinatiei terenurilor, a conditiilor prevazute in acord si in autorizatia de mediu, reducerea suprafetelor impadurite a vegetatiei forestiere din afara fondului forestier, inclusiv a jnepnisurilor, tufisurilor si pajistilor existente, cu exceptia cazurilor prevazute de lege s.a.
Constatarea contraventiilor si aplicarea sanctiunilor se fac de catre specialistii imputerniciti in acest scop de [NUME_REDACTAT], Alimentatiei si Padurilor si autoritatea publica centrala pentru protectia mediului, imputernicitii prefectului si specialistii imputerniciti de directorul general al directiei generale din cadrul autoritatii publice centrale pentru agricultura si de inspectorul sef al inspectoratului silvic judetean, de catre primar, inspectorii si agentii de polite, de personalul imputernicit al administratiei publice judetene si locale etc.
In termen de 30 zile de la data comunicarii actului se poate face plangere impotriva procesului-verbal de constatare a contraventiei si de aplicare a sanctiunii. Aceasta se solutioneaza de catre judecatoria competenta.
In masura in care legea nu dispune altfel, contraventiilor amintite le se aplica dispozitiile O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor.
Marea majoritate a incalcarilor legislatiei privitoare la protectia solului este calificata ca fiind contraventie. Unele fapte, cele care au, in principiu, o periculozitate sociala mai mare, sunt considerate de legiuitor ca infractiuni si se pedepsesc in mai mare masura.
Astfel, constituie infractiune si se pedepseste, potrivit Codului penal si Codului de procedura penala, fapte ca:
-degradarea terenurilor agricole si silvice, a imprejmuirilor acestora, distrugerea si degradarea culturilor agricole, a lucrarilor de imbunatatiri funciare, a bornelor si semnelor topografice sau geodezice ori impiedicarea luarii masurilor de conservare a unor astfel de bunuri, precum si inlaturarea acestor masuri; aceste fapte constituie infractiuni de distrugere si se pedepsesc potrivit Codului penal;
-ocuparea totala sau partiala a terenurilor de orice fel, infiintarea sau mutarea semnelor de hotar si a reperelor de marcare, fara aprobarea primita in conditiile legi, sau refuzul de a elibera terenu astfel ocupat fara drept; aceste fapte se pedepsesc cu inchisoare de la 1 an la 5 ani; daca faptele se savarsesc prin violenta, amenintari ori de doua sau mai multe persoane, pedeapsa este de la 2 la 7 ani;
-arderea miristilor, stufului, tufarisurilor si vegetatiei ierboase din ariile protejate se de pe terenurile supuse refacerilor ecologice este pedepsita cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda;
-provocarea de poluare prin evacuarea, cu buna stiinta, pe sol a unor deseuri sau substante periculoase este pedepsita cu aceleasi sanctiuni;
-nerespectarea interdictiilor in legatura cu utilizarea pe terenuri agricole de pesticide sau ingrasaminte chimice, se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani s.a.
Constatarea si cercetarea infractiunilor se fac din oficiu de catre organele de urmarire penala, conform competentei legale.
Atunci cand, printr-o contraventie sau infractiune savarsite ca urmare a incalcarii reglementarilor referitoare la protectia solului se cauzeaza un prejudiciu patrimonial, in afara sanctiunilor contraventionale sau pedepselor penale, autorul faptei va mai fi obligat si la repararea prejudiciului astfel cauzat.
In privinta contraventiilor savarsite in acest domeniu, legea stabileste ca, prin actul de constatare se dispune si cu privire la suportarea pagubelor de catre cei vinovati si, dupa caz, restabilirea situatiei anterioare.
De asemenea, se stabileste prin lege ca evaluarea pagubelor cauzate prin infractiuni si contraventii se face potrivit criteriilor si cuantumurilor stabilite de autoritatea publica centrala care raspunde de acest domeniu, aprobate prin lege.
Actul de constatare este acel inscris prin care se constata contraventia sau infractiunea si se aplica sanctiunea. In ceea ce priveste referirea din textul citat la "suportarea pagubelor de catre cei vinovati". aceasta ne trimite la aplicarea regulilor raspunderii civile subiective, adica priveste numai pe cei vinovati in cauzarea prejudiciului. Trebuie insa sa avem in vedere ca, in dreptul mediului "raspunderea pentru prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpa". prin urmare, in masura in care fapta cauzatoare de prejudiciu se savarseste in cadrul raporturilor de dreptul mediului, se va face abstractie de vinovatia autorului faptei, adica indiferent daca este vinovat sau nu el va suporta pagubele cauzate.
Aceasta regula materializeaza principiul "poluatorul plateste", consacrat in legea protectiei mediului.
Cele doua feluri de raspunderi – cea subiectiva, care este regula relativa in dreptul civil, si cea obiectiva, care este regula absoluta in dreptul mediului – se exclud pentru aceeasi fapta.
Contradictia in materie dintre legea fondului funciar si legea protectiei mediului privind aceasta problema se va putea solutiona numai prin adoptarea unei reglementari preconizate de art.89 lit. r) din Legea protectiei mediului (dar nerealizate pana in prezent) privind raspunderea pentru prejudiciile aduse mediului; o asemenea reglementare nu va putea contraveni nici principiului "poluatorul plateste", si nici reglementarilor exprese din lege, dupa care "raspunderea pentru prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpa";
2.3. PROTECTIA JURIDICA A APEI
2.3.1. Probleme generale in domeniu; clasificarea apelor; factori
de poluare a acestora
Din cultura noastra generala cunoastem ca mediul pamantesc cuprinde "sferele": atmosfera, biosfera si litosfera. Fiecare dintre acestea poate fi considerata ca un singur rezervor, dar in legatura si conditionare reciproca cu celelalte.
Ca resursa naturala regenerabila, vulnerabila si limitata, apa reprezinta un element indispensabil pentru intreaga viata a planetei, pentru om si societate,
materia prima pentru activitati productive, sursa a energiei si cale de transport,
factor determinant in mentinerea echilibrului ecologic.
Aproape 3/4 din suprafata totala a globului terestru, este acoperita cu apa. Suprafata "hidrica" a fetei pamantului este d 2,54 ori mai mare decat cea "uscata". Volumul total al apelor raspandite pe aceasta uriasa suprafata este de aproximativ 1.330 milioane km patrati, in timp ce cantitatea totala de apa de care dispune glogul pamantesc este evaluata la peste 2.000 milioane km patrati.
Cea mai mare cantitate de apa existenta pe glob (97%) se afla in oceane si mari. Calotele de gheata ale polilor contin, ceva mai mult de 2% din totalul de apa, iar fluviile, raurile, lacurile, panzele subterane de apa si atmosfera, abia 1%, procent infim care constituie in mod obisnuit sursa aprovisionarii cu apa a omului. Apa ca si energia, reprezinta o componenta esentiala pentru viata si indeletnicirile umane, lipsa ei putand deveni in multe zone ale lumii, un factor de limitare a cresterii economice.
De-a lungul umanitatii utilizarea apei a inregistrat o continua intensificare si diversificare, trecandu-se de la folosirea apeo pentru baut, satisfacerea cerintelor de igiena si a celorlalte nevoi gospodaresti, a pescuitului, la navigatie si irigatii, la utilizarea ei in numeroase procese tehnologice. Pe de alta parte, cresterea exploziva a populatiei, gradul inalt de urbanizare, precum si aparitia unor industrii noi mari consumatoare de apa si in acelasi timp producatoare de efecte adverse asupra apei si a mediului au determinat aparitia si accentuarea fenomenului dublu, cunoscut sub denumirea de "secatuire si poluare a apelor".
Calculele au demonstrat ca la fiecare 15 ani, consumul de apa se dubleaza. Solicitarile crescande de apa reclama o noua abordare a utilizarii resurselor de apa dulce de care se dispune pe glob. Cantitatea de apa necesara unui om variaza in functie de mediul in care traieste, de nivelul de trai, de gradul de civilizatie etc. In mediul urban, un om foloseste intre 1,3-2,3 m cubi de apa pe zi. In regiunile puternic industrializate, se consuma anual de cateva sute sau chiar o mie d ori mai multa apa.
Spre deosebire de celelalte resurse, apa solicitata in cantitati apreciabile nu poate fi transportata la distante mari fata de sursa, trebuind sa fie disponibila pe plan local sau regional.
Problema apei este grav complicata de cel putin doua cauze majore: lipsa completa sau insuficienta lucrarilor care sa faca posibila utilizarea in scopuri sociale si economice a intregului stoc de apa al fluviilor, raurilor, lacurilor si apelor subterane, permitand aducerea apei in locul, in cantitatea si la timpul necesar; poluarea crascanda a apelor, atat a celor interioare, cat si a celor maritime si oceanice. Cu precadere in ultimul secol, doua fenomene majore – cresterea demografica si boom-ul tehnologic – au facut din consumul de apa si poluarea acesteia, factorii de baza ai crizei majore actuale cu multiple implicatii. Estimarile arata ca 70% din apa consumata pe Glob (incluzand apa derivata din rauri si cea pompata din subteran) este utilizata pentru irigatii, aproximativ 20% in industrie, si numai 10 procente sunt folosite in scopuri casnice. Urbanizarea, industrializarea si redirijarea apei spre sectoarele economice mai productive sunt fenomene care marcheaza starea actuala a calitatii acestei resurse si indica principalii factori de risc in domeniu. Degradarea si poluarea intensa a apelor de suprafata si subterane au adaugat noi dimensiuni acestei crize planetare.
Consecinta este evidenta; astazi, o persoana din cinci nu bea apa sigur potabila, jumatate din populatie este lipsita de conditii sanitare satisfacatoare, si milioane de persoane mor in fiecare an de maladii provocate de poluarea apei.
Diminuarea si degradarea resurselor de apa afecteaza cu precadere tarile sarace, relatiile internationale, in special cele dintre Nord si Sud si chiar conflictele sociale si militare. Lipsa de apa traverseaza granitele prin comertul international de cereale, penuria si calitatea proasta simuleaza tensiunile locale si regionale, mai ales in cazul resurselor partajate intre mai multe state, mascandu-se astfel o alta problema internationala tot mai grava. Asa cum remarca renumitul specialist [NUME_REDACTAT], pentru unele zone, cum este cazul Africii de Nord, viitoarele razboaie vor fi duse, probabil, mai mult pentru apa decat pentru petrol!
Lumea se expune in prezent unui vast deficit de apa – in mare masura invizibil, recent din punct de vedere istoric si in crestere rapida. Ziarele relateaza despre rauri care nu mai ajung la mare, lacuri care dispar sau fantani care seaca. Deficitul global de apa este un produs al triplarii cererii de apa in ultima jumatate de secol si al raspandirii in lume a puternicelor pompe diesel si electrice. Forarea a milioane de puturi a facut ca extragerea apei sa depaseasca puterea de refacere a numeroase acvifere. Esecul guvernelor de a limita pomparea la cantitatile suportabile de catre acvifere inseamna ca nivelul apei freatice scade acum in zeci d tari. Extragerea apei din subsol literalmente submineaza viitorul unor tari.
Secarea raurilor si a fluviilor este mult mai vizibila. Printre fluviile care nu mai reusesc sa ajunga la mare in tot timpul sau numai intr-o perioada a anului, se numara Colorado, cel mai mare fluviu din sud-vestul [NUME_REDACTAT]; fluviul Galben, leaganul civilizatiei chineze; si [NUME_REDACTAT], unul din cele doua fluvii care alimenteaza [NUME_REDACTAT] in [NUME_REDACTAT]. Alte fluvii majore care se reduc la o suvita de apa cand ajung la mare sunt Nilul, indusul si Gangele.
Legatura dintre apa si hrana este puternica. Necesarul nostrul zilnic de apa de baut este de circa 4 litrii pe zi, in timp ce pentru producerea hranei zilnice se consuma cel putin 2000 litrii p zi, de 500 ori mai mult. In societatile imbelsugate, unde cerealele se consuma sub forma de produse animale, consumul de apa ajunge usor la 4000 litrii p zi.
In intreaga lume, 70% din cantitatea de apa deviata din rauri sau pompata din subsol este folosita pentru irigatii, 20% este utilizata in industrie, iar 10% pentru consumul casnic. Cererea de apa crescanda constant in toate trei sectoare se intensifica. In batalia pentru apa, agricultura pierde aproape intotdeauna in favoarea oraselor si a industriei.
Epuizarea finala a acviferelor ar putea fi brusca si impredictibila, pur si simplu fiindca nu stim cata apa ramane in multe acvifere. In acest sens, au fost si fermierii de vina. Ei au folosit exagerat apa subterana pentru irigatii. Marele avantaj al extragerii apei din subsol este ca se pot uda culturile exact atunci cand este nevoie, pe cand apa de suprafata este distribuita deodata pentru toata lumea, indiferent ca este sau nu momentul potrivit pentru agricultura. In plus apa din subsol este desponibila in tot timpul anului, inclusiv in sezonul secetos, permitand obtinerea a doua recolte pe an..
Productivitatea ridicata a irigatiilor cu apa subterana inseamna ca diminuarea productiei de hrana va fi cu atat mai mare cu cat apa subterana sa va epuiza.
Inseamna ca, in curand deficitul de apa se va traduce intr-un deficit alimentar. In ce tari pierderea apei de irigatii din cauza epuizarii acvifere se va traduce intr-un declin absolut al productiei de cereale? [NUME_REDACTAT] si colegii sai de la institutul pentru [NUME_REDACTAT] precizeaza: "Multe din cele mai populate tari ale lumii – China, India, Pakistan, Mexic si aproape toate statele din [NUME_REDACTAT] si Africa de Nord – au actionat literalmente dara dicernamant in ultimele doua sau trei decenii, epuizandu-si resursele de apa subterana. Pedeapsa pentru proasta gestinare a acestei pretioase resurse devine acum scadenta si putem spune fara exagerare ca rezultatele ar putea fi catastrofale pentru aceste tari si, data fiind importanta lor, pentru intreaga lume".
In anumite tari cererea crescanda de hrana a dus la pomparea excesiva a apei, la epuizarea acviferelor. Asemenea tari si altele au creat in esenta o economie alimentara de tipul "balon de sapun", in care productia de hrana este umflata artificial prin pomparea apei. Dar, la spargerea "balonului de sapun" alimentar productia nu va mai putea reveni la nivelul anterior. Iar daca acviferul va seca, va inceta si pomparea apei. Intrebarea pentru fiecare din aceste tari si pentru intreaga omenire nu este daca balonul de sapun va plesni, ci cand anume?
Apele se pot clasifica dupa cateva criterii: administrarii lor, al asezarii, al destinatiei economice, al formei de proprietate etc.
Dupa criteriul administrarii, apele pot fi internationale, teritoriale si nationale. Apele internationale sun acelea la care statul roman este riveran cu alte state, cele care intra sau trec peste granitele tarii, precum si cele la care interesele unor state straine au fost recunoscute prin tratate si conventii internationale. Apele teritoriale – numite si ape maritime interioare – sunt cele cuprinse in portiunea de la tarmul tarii noastre spre larg, a caror intindere si delimitare se stabilesc prin lege. Apele nationale sunt fluviile, raurile, paraurile, canalele si lacurile navigabile interioare, precum si apele fluviale si raurile de frontiera stabilite prin acte juridice internationale.
In functie de asezarea lor, se disting ape de suprafata si ape subterane. Apele de suprafata se gasesc deasupra solului, fie in miscare (ape curgatoare), fie ramanand, in principiu, in acelasi loc (lacurile). Apele subterane se gasesc la o adancime oarecare sub pamant, nefiind vizibile la suprafata.
Dupa destinatia lor economica distingem ape de folosinta generala, ape destinate industriilor, ape pentru agricultura si ape cu destinatii speciale. Apele de folosinta generala sunt cele utilizate pentru satisfacerea nevoilor populatiei (situatie in care apa reprezinta obiect de consumatie individuala). Apele destinate industriilor (ape industriale) sunt cele folosite de aceste ramuri economice pentru realizarea unor produse noi. Apele destinate agriculturii sunt, in special, cele folosite pentru irigatii ( cand apa reprezinta un obiect al muncii). Apele cu destinatii speciale sunt utilizate pentru navigatie, pentru pescuit, pentru producerea energiei electrice etc. (cand apa constituie un mijloc de productie).
Dupa criteriul formei de proprietate, legiuitorul distinge in Legea apelor nr.107/1996 ape apartinand domeniului public si ape apartinand domeniului privat.
Apele apartinand domeniului public sunt cele de suprafata, impreuna cu albiile lor minore, avand lungimi mai mari de 5 km si bazine hidrografice ce depasesc suprafata de 10 km patrati; malurile si cuvetele lacurilor; apele subterane; apele maritime interioare; faleza si plaja marii, cu bogatiile lor naturale si potentialul energetic valorificabil; marea teritoriala si fundul apelor maritime. Domeniul public local al comunelor, oraselor si municipiilor este alcatuit, printre altele, din lacurile si plajele care nu sunt declarate de interes public national sau judetean. Domeniul privat include apele ce au albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km si cu bazine hidrografice care nu depasesc suprafata de 10 km patrati, pe care apele nu curg permanent. Acestea apartin detinatorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formeaza sau curg.
Cunoscand diferitele tipuri de apa este mai clara modalitatea de actiune a tuturor factorilor implicati in exploatarea ei pentru a preveni poluarea de orice natura.
Conferinta internationala privind situatia poluarii apelor din Europa (Geneva, 1961) a devenit poluarea apei ca fiind: "modificarea, directa sau indirecta, a compozitiei sau starii apelor unei surse oarecare, ca urmare a activitatilor omului, in asa masura incat ele devin mai putin adecvate tuturor sau numai unora din utilizarile pa care le pot capata in stare naturala". Ulterior, s-a completat aceasta definitie cu precizari privind felosintele afectate si aspectele extraeconomice, degradarea peisajului, stanjenirea pescuitului etc. La noi, Legea apelor nr.107/1996, prevede ca poluarea apelor este "alterarea calitatilor fizice, chimice sau biologice ale acestora, peste o limita admisibila stabilita, inclusiv depasirea nivelului natural de radioactivitate, produsa direct sau indirect de activitatile umane, care fac ca apele sa devina improprii pentru folosirea normala, in scopurile in care aceasta folosire era posibila inainte de a interveni alterarea".
Poluarea apelor de suprafata o genereaza: sursele de poluare concentrate sau organizate, reprezentate de apele uzate orasenesti ce se deverseaza continuu sau ape uzate industriale, cu descarcarea permanenta sau intermitenta; sursele de poluare neorganizate, dispersate pe suprafata bazinului hidrografic al cursului de apa, constituie din apele de precopitatii care spala teritoriul localitatilor sau al drumurilor, depozitele de reziduuri, terenurile agricole pe care s-au aplicat ingrasaminte sau pesticide.
In cazul apelor subterane, sursele de impurificare, provin in principal, din: amestecarea cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare a unor lucrari miniere sau de foraje; infiltratiile de la suprafata solului a tuturor categoriilor de ape care produc impurificarea dispersata a surselor superficiale; impurificari produse in sectiune de captare, datorita nerespectarii zonei de protectie sanitara sau a conditiilor de executie.
Exista cel putin cinci categorii de poluanti: de natura fizica, chimica, biologica, bacteriologica si radioactiva, toti acestia rezultand din diferitele activitati umane.
Principalii agenti fizici ce duc la poluarea apelor sunt reprezentati, in mare parte, de substantele radioactive si de apele termale, proveniti din procesele de racire tehnologica a diferitelor agregate industriale; sursele de contaminare radioactiva a apelor folosite la uzinele atomice, deseurile atomice etc.
Poluarea chimica se produce prin infestarea cu plumb, mercur, azot,hidrocarburi, detergenti si pesticide. In ultimul timp, se acorda o atentie deosebita efectelor negative pe care le au produsele chimice asupra mediului inconjurator, in general, si asupra apelor in special.
Din punct de vedere al persistentei in apa, exista poluanti biodegradabili, care pot fi metabolizati de flora si fauna acvatica, poluanti nebiodegradabili, care se mentin ca atare in ape, acumulandu-se in timp si poluanti termici ca rezultat al impactului antropic. Numarul de poluanti identificati in apa a crescut vertiginos. Astfel, daca la nivelul anilor 1960-1965, analizele fizico-chimice se limitau la cca 5-75 de indicatori, in prezent, pentru o caracterizare numai a poluarii organice se au in vedere cca. 300 de indicatori.
Poluantii mediului acvatic au mai fost clasificati si in functie de efectele si de geneza acestora, in:
a) compusii de poluare primara, care se pot degrada chimic sau biologic, in produsi finali netoxici, se pot transforma in compusi rezistenti;
b) compusi ai poluarii secundare, stabili in apa, rezistenti la procesele ulterioare de degradare care pot afecta comportarea altor poluanti in apa, fiind grau de controlat;
c) compusi ai poluarii tertiare, de regula rezultati din poluarea primara si secundara, care se acumuleaza in ecosisteme sub forma relativ stabila, fara disponibilitate biologica.
In concluzie, se poate spune ca o apa poate fi poluata nu numai atunci cand pe ea pluteste petrol, este colorata neplacut sau este rau mirositoare, ci si atunci cand, desi aparent buna, contine substante toxice, chiar daca intr-o contitate redusa.
Aceasta determina marea grija a omenirii fata de mentinerea curata a apei, intrucat nu se mai poate conta pe obtinerea de noi resurse de apa prin extinderi cantitative. Scaderea continua a apei freatice si poluarea apelor de suprafata a dus la globalizarea deficitelor de apa. Cand socurile apei vor deveni socuri alimentare, iar scaderea nivelului apei freatice se va traduce in preturi mai mari la alimentare, ne vom da seama ca lumea s-a schimbat fundamental. Dupa cum noteaza Asit K. Biswas, director la [NUME_REDACTAT] Centre for [NUME_REDACTAT], "Lumea se indreapta catre o criza de apa fara precedent in istoria umana. Evolutiile din domeniul apei si administrarea ei se vor schimba mai mult in urmatorii 20 de ani decat in ultimii 2000 de ani".
Efectele nefaste ale poluarii apelor de suprafata si subterane au determinat necesitatea evaluarii acesteia, prin reglementarea pragurilor de alerta si de interventie si stabilirea in mod corespunzator a masurilor ce se impun.
Totodata, in tara noastra a fost aprobat Programul de actiune pentru reducerea poluarii mediului acvatic si a apelor subterane, cauzata de evacuarea unor substanti periculoase. Domeniul de aplicare al programului vizeaza apele uzate industriale epurate sau neepurate, cele evacuate din statiile de epurare orasenesti, precum si apele de suprafata si cele subterane. Programul se aplica utilizatorilor de apa, proiectantilor, precum si autoritatilor de gospodarie a apelor si de protectie a mediului in activitatea de avizare/autorizare, monitorizare si control.
2.3.2. Protectia apelor pe plan intern si international
In privinta protectiei apelor, apar doua probleme fundamentale: asigurarea cantitatilor de apa necesare consumului uman, animal, agricol, industrial etc.; luarea masurilor corespunzatoare pentru respectarea calitatii stiintifice fundamentale a apelor. Legislatia noastra stabileste pentru protectia apelor (de suprafata sau subterane) mentinerea si ameliorarea calitatii si productivitatii naturale ale acestora, in scopul evitarii unor efecte negative asupra mediului, sanatatii umane si bunurilor materiale.
Statul roman, prin organele sale competente este chemat sa urmareasca daca persoanele vizate isi indeplinesc obligatiile legale, in acest domeniu. Acest control al respectarii reglementarilor de protectie a apelor este organizat si exercitat de catra autoritatile de mediu, de ape, de sanatate si de alte autoritati, potrivit competentelor legale. Aceste organe sunt chemate se ia masuri eficiente pentru protectia apelor, in limitele competentei lor legale si ale posibilitatilor economico-financiare ale statului si societatii.
Autoritatea centrala pentru protectia mediului este competenta sa elaboreze reglementari, cum sunt: norme tehnice referitoare la protectia apelor si a ecosistemelor acvatice, inclusiv a populatiei umane in cazul poluarii accidentale si in context transfrontalier; procedura de autorizare pentru exploatarea surselor de apa si a ecosistemelor acvatice, realizarea constructiilor hidrotehnice pentru lucrarile de indiguire si regularizare a cursurilor de apa, de irigatii se de descarcare-drenaj; standardele de emisie; standardele de calitate a apelor; cerintele de evacuare, epurare a apelor uzate si limitare a evacuarii de efluienti in ape.
Tot in scopul protejarii apelor, legislatia in domeniu stabileste indatoririle ce revin persoanelor care nu sunt utilizatori de apa, dar care sunt obligati sa primeasca apele ce se scurg in mod natural de pe terenurile situate in amonte. Lucrarile de barare sau de traversare a cursurilor de apa, care pot constitui obstacol in curgerea naturala a apelor, trebuie astfel concepute, realizate si exploatate incat sa nu influenteze defavorabil curgerea apelor, in vederea asigurarii stabilitatii acestor lucrari, a albiilor minore si a malurilor, cat si pentru prevenirea unor efecte distructive sau pagubitoare. Lucrarile constituie fara a avea in vedere astfel de cerinte trebuie modificate sau demolate de pompierii sau detinatorii lor, in conditiile si la termenele stabilite de [NUME_REDACTAT] "[NUME_REDACTAT]" – S.A. In caz contrar, [NUME_REDACTAT] si [NUME_REDACTAT], prin unitatile sale teritoriale, este obligat sa aplice sanctiuni potrivit legii, din oficiu sau
sesizarea companiei respective.
Obturarea sau blocarea, sub orice forma, precum si scoaterea din functiune, in orice mod, a constructiilor si instalatiilor de descarcare a apelor mari sunt interzise.
Legea mai stabileste si regimul de servitute si de expropriere, in sensul ca riveranii sunt obligati sa acorde drept de servitute, fara a percepe taxe, pentru: amplasarea, in alibie si pe maluri, de borne, repere, aparate de masura si control sau alte aparate ori instalatii necesare executarii de studii privind regimul apelor, precum si accesul pentru intretinerea instalatiilor destinate acestor activitati; transportul si depozitarea temporara de materiale, utilaje, precum si circulatia acestora si a personalului, in cazul executarii de lucrari de intretinere si de reparatii. In aceste situatii detinatorii terenurilor riverane apelor au dreptul la despagubiri potrivit legii.
Pentru realizarea unor lucrari de amenajare a bazinelor hidrografice si a altor lucrari hidrotehnice de utilitate publica (baraje si lacuri de acumulare, centrale hidroelectrice, lucrari de aparare impotriva inundatiilor, sisteme de alimentare cu apa si canalizari, regularizari de rauri), pot di expropriate, cu just despagubire, sau ocupate temporar, contra plate, terenuri si cladiri, in conditiile legii.
Folosirea, transportul și manipularea de deșeuri și substanțe periculoase în zonele din jurul apelor și în alte locuri din care acestea ar putea ajunge în apele de suprafață, subterane sau marine se pot face numai în astfel de condiții încât să nu producă poluarea apelor. Depozitarea deșeurilor și substanțelor periculoase în zone din apropierea apelor se face în conformitate cu avizul de gospodărire a apelor.
Transportul pe apele interioare, pe Dunărea fluvială și maritimă și pe marea teritorială a substanțelor periculoase, inclusiv al materialelor radioactive, se poate face numai în condițiile unui aviz în comun, emis pentru fiecare caz în parte de autoritatea centrală pentru protecția mediului și pentru transporturi.
[NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] poate concesiona sau închiria parte din domeniul public al apelor, pentru exploatarea apelor de suprafață sau subterane, pentru valorificarea vegetației din albiile minore și de pe maluri, folosirea energiei apelor, exploatarea luciului de apă pentru piscicultura, pescuit, agrement ori sporturi nautice, ca și pentru alte activități. Concesionarea sau închirierea plajei mării se face cu avizul autorităților centrale pentru turism.
Pentru protecția albiilor minore, a malurilor și a lucrărilor de gospodărire a apelor se face mai întâi delimitarea albiilor minore de către [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]" -S.A., împreună cu autoritatea de cadastru funciar și cu deținătorii terenurilor riverane.
Pentru asigurarea protecției albiilor, malurilor, construcțiilor hidrotehnice și îmbunătățirii regimului de curgere a apelor, parte integrantă a protecției apelor, se instituie zone de protecție pentru: albia minoră a cursurilor de ape; suprafața lacurilor naturale sau a bălților acoperite de apă și de vegetație acvatică, precum și țărmul mării; suprafața lacurilor de acumulare corespunzătoare cotei coronamentelor barajului; suprafețele ocupate de lacuri de amenajare sau de consolidare a albiilor minore, de canale și derivații de debite la capacitatea maximă de transport a acestora, precum și alte construcții hidrotehnice realizate pe ape; lucrări de apărare împotriva inundațiilor; construcții și instalații hidrometrice, precum și instalații de determinare automată a calității apelor.
Dacă un curs de apă își formează o albie nouă, părăsind în mod natural pe cea veche, riveranii sau utilizatorii de apă pot solicita, prin derogare de la prevederile art.496 C.civ., în termen de un an, aprobarea [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]" – S.A. pentru readucerea apei în vechea albie, pe cheltuiala acestora. Dacă, în termen de un an de la sfârșitul anului în care apa a părăsit albia, nu se formulează o cerere în acest sens, albia veche rămâne în proprietatea riveranilor, iar albia nouă se consideră albia naturală și se înregistrează în cadastrul apelor, fiind preluată în administrare de [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]" – S.A.
Pentru stabilirea orientărilor fundamentale privind gospodărirea durabilă, unitară, echilib rată și complexă a resurselor de apă se elaborează scheme-cadru de amenajare și gospodărire a apelor, pe bazine sau grupe de bazine hidrografice. în corelare cu prevederile acestora, se elaborează programe de dezvoltare a lucrărilor, instalațiilor și amenajărilor de gospodărire a apelor. Pentru bazinele hidrografice mici se întocmesc scheme locale de amenajare și de gospodărire a apelor, care se încadrează în schemele cadru. Schemele locale stabilesc obiectivele generale de punere în valoare și de protejare cantitativă și calitativă a resurselor de apă, a ecosistemelor acvatice și a zonelor umede, precum și obiectivele generale privind utilizarea durabilă și protecția tuturor categoriilor de resurse de apă din teritoriul respectiv.
Schema locală inventariază diferiții utilizatori care folosesc resursele de apă existente, stabilind starea resurselor de apă a ecosistemelor acvatice. Aceasta ține seama de strategiile și de programele statului, ale colectivităților locale, instituțiilor publice, altor persoane juridice și fizice, cu incidente asupra calității repartiției și folosirii resurselor de apă. De asemenea, stabilește prioritățile pentru atingerea obiectivelor precizate de lege, ținând seamă de protecția mediului acvatic natural, de necesitatea punerii în valoare a resurselor de apă, de evoluția previzibilă a localităților rurale și urbane și de echilibrul ce trebuie asigurat între diferiții utilizatori de apă.
La nivelul fiecărei filiale bazinale a [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]" -S.A. se organizează un comitet de bazin. Acesta are ca atribuții: să avizeze schemele-cadru, precum și programele de dezvoltare a lucrărilor, instalațiilor și amenajărilor de gospodărire a apelor, sa avizeze planurile de prevenire a poluărilor accidentale și de înlăturare a efectelor lor, elaborarea în funcție de condițiile bazinului hidrografic respectiv; să aprobe schemele locale, stabilind prioritățile tehnice și financiare și să le integreze în schemele-cadru; să aprobe planul de gospodărire integrată a calității și cantității apei bazinului hidrografic respectiv; să propună revizuirea normelor și standardelor din domeniul gospodăririi apelor și, în caz de necesitate, să elaboreze norme de calitate a apei evacuate, proprii bazinului hidrografic; să stabilească norme speciale pentru evacuări de ape uzate și pentru respectarea normelor stabilite de calitatea apelor; să aprobe încadrarea în categorii de calitate a cursurilor de apă din bazinul hidrografic respectiv; să recomande prioritățile privind finanțarea programelor de dezvoltare a lucrărilor, instalațiilor și amenajărilor de gospodărire a apelor; să asigure informarea publicului, să organizeze audieri publice asupra tuturor documentelor propuse pentru aprobare și să asigure accesul publicului la acestea.
Legea reglementează un mecanism economic pentru protecția apei, încurajând comportamentele prin aplicarea de stimuli economici, inclusiv pentru cei ce manifestă o preocupare constantă în protejarea cantității și calității apei, precum și prin aplicarea de penalități celor care risipesc sau poluează resursele de apă. Bonificațiile se acordă utilizatorilor de apă care demonstrează constant o grijă deosebită pentru folosirea rațională și pentru protecția calității apelor. Penalitățile se aplică utilizatorilor de apă care au abateri de la prevederile contractelor încheiate cu [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]" – S.A.
Intrucât apa a devenit un patrimoniu natural mondial, și regimul juridic internațional a reacționat ca atare. în primul rând au luat atitudine personalitățile științifice și culturale. Astfel, unele dintre acestea s-au constituit în „Grupul de la Lisabona" și au inițiat o mișcare internațională de opinie în favoarea elaborării și aplicării unui „contract mondial al apei". Acesta ar trebui să exprime principiul că accesul la apa potabilă – bun comun al umanității – constituie un drept economic și social al oricărei persoane și, în același timp, un drept colectiv al întregii comunități umane. El ar trebui să dea forme concrete acțiunii mondiale de a facilita accesul la apă a peste 1,4 miliarde de persoane, care sunt private de acest drept, mai ales prin reconvertirea unei parti din investitiile militare, tot mai substantiale, spre un asemenea scop.
Din păcate, asemenea inițiative au rezonanțe mai ales în lumea științifică și mai puțin în cea a acțiunii practice, politico-economice. Totuși, în anul 1968, în cadrul [NUME_REDACTAT] s-a adoptat „Carta apei", iar în 1977 [NUME_REDACTAT] ONU de la Mar del Plata stabilea că „toată lumea are dreptul de a accede la apă potabilă în cantitate și calitate egală pentru nevoile sale esențiale".
Ulterior s-au adoptat noi texte internaționale care au enunțat noi principii ale cooperării statelor în domeniu, din care amintim: Clanul de acțiune al Conferinței de la Stockholm (iunie 1972), care a cuprins cinci recomandări (nr. 51-55) în materie de cooperare pentru protejarea apelor continentale contra poluării și a recomandat crearea de comisii fluviale internaționale; documentele Conferinței ONU privind apa, de la Mar del Plata (1977); textul adoptat de către [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] pentru Europa (CEE/ONU) în privința principiilor asupra cooperării în domeniul apelor transfrontaliere (13 februarie 1987); textul Cartei privind gestiunea apelor subterane (1989); Programul pentru o gestiune acceptabilă în plan ecologic a resurselor de apă continentale (1986), Agenda 21 (capitolul 18, „Protecția resurselor de apă dulce și a calității lor"); Declarația universală privind apa (Berlin 2000); Declarația celui de-al treilea [NUME_REDACTAT] privind Apa (Kyoto,2003).
Conferința specială consacrată apei, din iunie 1997, ținută sub egida ONU a recomandat statelor să acorde „prioritate absolută gravelor probleme ale apei dulci cu care se confruntă numeroase regiuni ale lumii", precum și „elaborării unei strategii de utilizare durabilă a acesteia în scopuri sociale și economice".
Un alt document important este „Convenția privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere și a lacurilor internaționale''' (Helsinki, 17 martie 1992), ratificată de România prin Legea.nr. 30/1995, care stabilește un regim juridic internațional general aplicabil cursurilor de apă transfrontaliere sau lacurilor internaționale și care a fost particularizat printr-o serie de convenții speciale, precum cea privind fluviul Dunărea (Sofia, 1994), Escaut și Meuse (1994). Conform acestei convenții, expresia „ape transfrontaliere" desemnează „orice ape de suprafață și subterane care marchează frontierele dintre două state sau mai multe state, le traversează ori sunt situate pe aceste frontiere", în privința impactului transfrontalier, definiția îi conferă o accepție largă, considerându-1 a fi „orice efect prejudiciabil important asupra mediului, rezultat dintr-o modificare a stării apelor transfrontaliere cauzată de o activitate umană", produs de un stat altui stat.
„Protocolul privind apa și sănătatea" a fost adoptat la 17 iunie 1999, la Convenția privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontaliera și a lacurilor internaționale (ratificat de România prin [NUME_REDACTAT] nr.95/2000). Completând convenția, protocolul are ca obiectiv protecția sănătății și bunăstării omului în cadrul unei dezvoltări durabile, prin ameliorarea gestiunii apei, inclusiv protecția ecosistemelor acvatice. Documentul se aplică tuturor apelor, inclusiv apelor subterane, estuarelor, apelor de coastă utilizate în scopuri recreative sau pentru acvacultura.
„Convenția cu privire la utilizarea cursurilor internaționale de apă în alte scopuri decât navigația" ([NUME_REDACTAT], 21 mai 1997) a rezolvat problema codificării dreptului în materie, care se aplică utilizatorilor cursurilor internaționale de apă (cu excepția navigației) și măsurilor de protecție, de conservare și gestiune a acestor cursuri de apă. în aplicarea dispozițiilor documentului, statele-părți pot încheia „acorduri ale cursurilor de apă", cărora să li se aplice anumite principii. Convenția a mai stabilit procedurile de notificare, consultare și negociere. O atenție deosebită este acordată protecției și păstrării ecosistemelor, precum și gestiunii unui curs internațional de apă, regularizării debitului apelor și instalațiilor. Se remarcă faptul că, potrivit convenției, nimic nu obligă un stat de pe cursul de apă să furnizeze altor state informații care sunt vitale pentru apărarea ori securitatea sa națională.
Reglementări juridice internaționale s-au adoptat și pentru protejarea apei marine. Conferințele ONU au făcut recomandări importante, pentru gestionarea integrată a zonelor de coastă, protecția mediului marin, utilizarea durabilă a resurselor biologice și pentru intensificarea cooperării regionale. în același timp, s-a derulat un proces laborios de elaborare și cristalizare de norme, mijloace și metode juridice specifice prevenirii și combaterii poluării marine, ajungându-se astăzi la un sistem de texte internaționale deosebit de complex, structurat geografic (la nivel mondial și regional) ori pe tipuri și forme de poluări.
Protecția mediului prin „Convenția asupra dreptului mării'''' intrată în vigoare la 16 noiembrie 1994, a fost ratificată de România prin Legea nr. 110/1996. Conform acesteia, poluarea apei mării constă în introducerea directă ori indirectă de către om de substanțe ori energie în mediul marin, inclusiv estuarele, dacă ea are ori poate avea efecte vătămătoare, precum daunele aduse unor resurse biologice, faunei și florei marine, un risc pentru sănătatea omului, o piedică activităților maritime (pescuitul și alte utilizări legitime ale mării), alterarea calității apei și degradarea valorilor de agrement.
Tot pentru protejarea apei marine dreptul internațional a stabilit regimul poluării marine ca urmare a exploatării navelor. Astfel, prin Convenția internațională pentru prevenirea poluării de către nave (MARPOL 73/78), adoptată la Londra la 2 noiembrie 1973 și amendată-prin protocolul din 1978, documente la care România a aderat prin Legea nr.6/1993, s-a stabilit păstrarea mediului maritim prin asigurarea eliminării poluării intenționate (deversări operaționale) de hidrocarburi și alte substanțe vătămătoare și reducerea la minimum a deversării accidentale a unor astfei de substanțe. Documentul se apiică navelor în sens larg, respectiv oricărui tip de navă exploatată în mediul marin, incluzând ambarcațiunile cu aripi portante, vehiculele cu pernă de aer, submersibilele, mijloacelor plutitoare și platformele fixe sau plutitoare. Termenul „deversare" vizează orice descărcare de substanțe dăunătoare sau de ape uzate ce conțin astfel de substanțe, provenind de la o navă, inclusiv orice scăpare, evacuare, revărsare, scurgere, pompare, emanare sau vidanjate etc.
[NUME_REDACTAT] Internațională (OMI) a elaborat un Cod maritim internațional al mărfurilor periculoase (IMDG), a fost adoptat un Regulament internațional pentru prevenirea abordajelor în mare (1972), care contribuie la ameliorarea securității prin fixarea de reguli și codificarea semnalelor de navigație, Convenția referitoare la protecția mediului marin (Londra, 1990), care privește măsuri de prevedere și de cooperare privind poluarea marină cu petrol (adoptată în cadrul OIM).
Un alt document important este Convenția asupra intervenției în largul mării în caz de accident antrenând sau putând antrena o poluare prin hidrocarburi (Bruxelles, 29 noiembrie 1969), la care se adaugă un protocol care se referă la substanțele periculoase (2 noiembrie 1973). Statul riveran consultă statul de pavilion, notifică măsurile navei accidentate și poate remorca, colmata ori distruge epava, înțelegând că operațiunea trebuie să fie proporțională pagubei ori amenințării. Autorizarea statului riveran de a interveni constituie o excepție de la principiul libertății mărilor; această intervenție nu este posibilă în raport cu navele de război.
Alte reglementări internaționale pentru protejarea apei marine se referă la repararea pagubelor datorate mareelor negre. Ca urmare a unor accidente marine majore petrecute în timp, la nivel internațional au fost adoptate o serie de convenții vizând această problematică. Prima este Convenția referitoare la răspunderea civilă pentru pagube datorate poluării prin hidrocarburi (Bruxelles, 29 noiembrie 1969), ratificată de România prin O.G.nr. 15/2000. Documentul stabilește țin regim de răspundere fără culpă, bazată pe risc, în sarcina proprietarului navei petroliere. O a doua convenție privește răspunderea pentru daune de poluare prin hidrocarburi rezultate din cercetarea și exploatarea resurselor minerale ale subsolului marin (Londra, 1 mai 1977), conform căreia exploatantul instalației din momentul evenimentului este responsabil de orice pagubă produsă prin poluare.
In afară de hidrocarburi, și alte substanțe toxice pot provoca prejudicii mediului marin care necesită repararea și implică răspunderea vinovaților. în acest sens, la 3 mai 1996 a fost adoptată Convenția internațională privind responsabilitatea și indemnizarea pentru daunele legate de transportul pe mare de substanțe nocive și potențial periculoase (Convenția SNDP). în sfârșii, la 23 martie 2001 a fost semnată convenția internațională privind răspunderea civilă pentru daune cauzate de poluarea provenind din buncărele navelor.
Regimul juridic internațional al poluării prin scufundarea de deșeuri contribuie și el la protejarea apei marine. Acesta este stabilit prin Convenția asupra prevenirii poluării rezultate din imersia deșeurilor (Londra, 29 decembrie 1972) și privește deversările deliberate în mare ale deșeurilor de pe nave și aeronave. Documentul utilizează tehnica listelor, astfel că deversarea anumitor deșeuri foarte periculoase (precum cele puternic radioactive, mercurul) este interzisă (cuprinse în „lista neagră", respectiv anexa I), imersia altora este supusă eliberării prealabile a unui permis special, fiind considerate mai puțin periculoase – deșeuri care cuprind cantități notabile de plumb, de cupru etc. (înscrise în lista „gri", anexa II) – și o a treia categorie de deșeuri, care nu se află pe cele două liste și pentru care este suficient un permis general. în anexa III este descris conținutul autorizației de imersie, atât din punct de vedere al compoziției deșeului, cât și al locului și metodei de scufundare. Printr-un protocol din 2 martie 1983 s-a interzis incinerarea deșeurilor toxice în mare.
La fel contribuie și reglementările privind poluarea de origine telurică. Documentul pertinent în materie îl constituie Convenția asupra prevenirii poluării marine de origine telurică (Paris, 4 iunie 1974), aplicabilă regiunii Atlanticului de Nord-Est și a unei părți din [NUME_REDACTAT]. Statele-părți se obligă să elimine poluarea mărilor de origine telurică prin substanțele enumerate în prima parte a anexei A și să limiteze strict poluarea prin substanțe prevăzute în a doua parte a anexei A. în ultima parte a anexei sunt plasate substanțele radioactive al căror control trebuie să fie riguros.
O importanță deosebită a avut-o lansarea de către [NUME_REDACTAT] Unite pentru Mediu (UNEP/PNUM), în anul 1972, a programului pentru „mările .regionale", având două obiective fundamentale: lupta contra poluărilor și gestionarea resurselor marine și de coastă. Regionalizarea, fondată pe specificitatea geografică și ecologică a fiecărei mări regionale a contribuit la stabilirea de legături între statele riverane și la crearea de rețele de cooperare tot mai perfecționate. Primul dintre aceste ample documente a fost încheiat la 16 februarie 1976 la Barcelona, pentru protecția [NUME_REDACTAT] contra poluării. Apoi, Convenția privind cooperarea pentru protecția și dezvoltarea mediului marin și de coastă din [NUME_REDACTAT] și Centrală de la Abidjan din 23 martie 1981; Convenția privind protecția mediului marin și areatele de coastă ale Pacificului de Sud-Est, de la Lima din 20 noiembrie 1981; Convenția regională privind conservarea mediului [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], de la Jeddah din 14 februarie 1982; Convenția pentru protecția și valorificarea mediului marin în regiunea Caraibilor, de la Cartagena de Indias (Columbia) din 24 martie 1983; Convenția pentru protecția resurselor naturale și mediului în regiunea Pacificului de Sud de la Noumea din 24 noiembrie 1986.
In prezent, peste 130 de state cooperează, sub diferite forme, în 11 regiuni ale lumii în vederea protecției apei mărilor împotriva diverselor forme și surse de poluare.
2.3.3. Regimul juridic al apelor în [NUME_REDACTAT] prevederilor Constituției, apele cu potențial energetic valorificabil, ce pot fi folosite în interes public și marea teritorială fac obiectul exclusiv al proprietății publice, fiind astfel inalienabile.
Prin opoziție, apele necuprinse în obiectul exclusiv alproprietatii publice constituie proprietate privată.
Potrivit art.l alin.2 din Legea apelor nr. 107/1996, apele fac parte integrantă din patrimoniul public, fapt pentru care protecția, punerea în valoare și dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acțiuni de interes național. Faptul că apele fac parte din patrimoniul public nu înseamnă că ele constituie în totalitate proprietate publică, pentru că s-ar ajunge din nou la situația negării caracterului inalienabil al proprietății private.
Constatăm că avem în prezent o nouă concepție juridică asupra statutului 'apelor.
Apa este abordată din mai multe puncte de vedere: ca resursă naturală
regenerabilă, vulnerabilă și limitată; ca element indispensabil pentru viață și
societate; ca materie primă pentru activități productive; ca sursă de energie și cale
de transport; ca factor determinant în menținerea echilibrului ecologic.
Până acum, reglementările juridice privind apa au avut un caracter aleatoriu, referindu-se îndeosebi Ia rezolvarea problemelor de proprietate și de exploatare a acestui factor natural. De exemplu, în [NUME_REDACTAT] ( 1817) și în [NUME_REDACTAT] (1818) apele au cunoscut o reglementare mai detaliată, în cadrul dreptului de proprietate, prin consacrarea stăpânirii statului asupra râurilor, cu malul și limanurilor lor, în scopul navigației, asupra insulelor (ostroavelor) care se formează pe albiile acestora, precum și delimitarea proprietății în cazul aluviunilor și alte drepturi în legătură cu apele. Codul civil din 1865 a prevăzut că fluviile și râurile navigabile sau plutitoare, țărmurile, adăugirile de mal și locurile de unde s-a retras apa mării, porturilor naturale sau dependente de domeniul public, iar Constituția din 1866 a stabilit că libera și neîmpiedecata întrebuințare a râurilor navigabile și flotabile este de domeniul public.
O îmbunătățire juridică s-a făcut în Constituția din 1923, care a extins sfera domeniului public al apei, prevăzând că sunt bunuri publice și apele ce pot produce forță motrice și acelea care pot fi folosite în interes obștesc- în aplicarea dispozițiilor constituționale de principiu, la 27 iunie 1924 a fost adoptată prima lege specială în domeniu, Legea regimului apelor, care a declarat bunuri publice toate apele ce pot produce forță motrice, ca și pe cele care pot fi utilizate în interes obștesc, a reglementat folosirea apelor și amenajarea lor, iar ca structură administrativă, în acest sens, a creat o direcție a apelor în cadrul [NUME_REDACTAT] Publice.
După 1944, o serie de reglementări au impus un nou regim utilizării si protecției apelor prin unele acte normative, precum: Legea apelor nr.8/1974. Legea iir. 5/1989 privind gospodărirea rațională, protecția și asigurarea calității apelor etc.
După 1989, legiuitorul român a depus eforturi remarcabile pentru compatibilizarea noilor prevederi legale privind regimul juridic și protecția apelor cu reglementările existente în unele țări dezvoltate din lume. în acest sens, au fost adoptate mai multe reglementări legale, dintre care amintim cele mai importante.
Astfel, art.135 alin (2) din [NUME_REDACTAT]; Legea apelor nr. 107/1996; Legea protecției mediului nr.137/1995, republicată; Legea nr.17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și a zonei contigue ale României; Legea nr.14/1995 pentru ratificarea Convenției privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (semnată la Sofia la 29 iunie 1994); Legea pentru ratificarea Convenției privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfontaliere și a lacurilor internaționale, încheiată la Helsinki la 17 martie 1992; Legea nrj 10/1996 privind ratificarea [NUME_REDACTAT] Unite asupra dreptului mării, încheiată la [NUME_REDACTAT] (Jamaica) la 10 decembrie 1982, și aderarea la Acordul referitor la aplicarea părții a XL-a a [NUME_REDACTAT] Unite asupra dreptului mării, încheiat la [NUME_REDACTAT] la 28 iulie 1994 etc.
Au mai fost adoptate hotărâri ale Guvernului, dintre care amintim: H.G. nr.1035/1990 privind înființarea [NUME_REDACTAT] Minerale; H.G. nr.196/1991 privind înființarea [NUME_REDACTAT] a Apelor „[NUME_REDACTAT]" (denumita astăzi „[NUME_REDACTAT] – [NUME_REDACTAT] – S.A.); H.G. nr.472/2000 privind unele măsuri de protecție a calității resurselor de apă ș.a. Amintim și Ordinul nr.485/1995 al ministrului apelor, pădurilor și protecție mediului privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Sistemului de alarmare în caz de poluări accidentale ale apelor din România etc.
Prevederea legislativă că apele fac „parte integrantă din patrimoniul public", determină anumite semnificații juridice sau reguli juridice cum sunt: protecția, punerea în valoare și dezvoltarea resurselor de apă sunt acțiuni de interes general; apele, malurile și albiile acestora, indiferent de persoana fizică sau juridică ce le administrează, lucrările care se construiesc pe ape sau care au legătură cu apele sunt supuse regimului juridic instituit de Legea nr. 107/1996 și convențiilor internaționale la care România este parte; stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, reglementarea navigației și a activităților conexe acesteia pe căi navigabile, precum și modificarea circuitului apei în natură sunt un drept exclusiv al autorităților publice competente; activitatea de gospodărire unitară, rațională și complexă a apelor se organizează și se desfășoară pe bazinele hidrografice, ca un tot unitar al apelor de suprafață și subterane, atât sub aspect cantitativ, cât și calitativ, pe baza principiului solidarității umane și interesului comun, colaborării și concentrării utilizatorilor de apă și reprezentanților colectivităților locale; prioritatea satisfacerii cerințelor de apă ale populației în raport cu folosirea acesteia în alte scopuri; în acest sens, restrângerea utilizării apei potabile pentru populație în folosul altor activități este interzisă.
Amenajarea și protecția resurselor de apă se realizează în condițiile Legii nr. 171/1997 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național, secțiunea a 11-a, „Apa". Lucrările prevăzute în acest sens sunt considerate de interes național, constituie cauză de utilitate publică și sunt stabilite prin documentele de urbanism și/sau de amenajare a teritoriului. Actul normativ urmărește asigurarea protecției resurselor de apă împotriva epuizării, poluării și degradării lor, printr-o utilizare durabilă și corelarea resurselor cu cerințele de apă pentru populație, industrie, irigații și alte folosințe.
2.3.3. Problematica juridică a protecției fluviului Dunărea și a [NUME_REDACTAT]
Prin lungimea și volumul de apă, Dunărea reprezintă cel de-al doilea fluviu din Europa (după Volga) și unul din cele mai importante din lume. Ea traversează teritoriul a 10 state, leagă patru capitale europene, iar bazinul său hidrografic în suprafață de 817.000 km pătrați intră în zona de interes a 18 țări- Din lungimea totală de 2.850 km, fluviul este navigabil pe circa 2.588 km, între Sulina și Ulm. Printre afluenții săi se află râuri precum Drava, Sava, Tisa și Prutul, la rândul lor cursuri internaționale de apa.
[NUME_REDACTAT] ridică mari probleme juridice ca urmare a faptului că ci cuprinde un număr de țări riverane, unele dintre ele fiind situate evasicxclusiv în acest cadru (cazul Ungariei) și o populație totală de circa 250 de milioane de locuitori, ceea ce constituie un factor de puternică presiune asupra mediului fluvial. De asemenea, riveranii fluviali sunt în majoritate state cu economie insuficient dezvoltată și care nu au acordat o atenție deosebită problemelor protecției mediului în ultimele decenii; bazinul superior este mai dezvoltat din punct de vedere al industriei, agriculturii și tehnologiei decât bazinul mijlociu și mai mult decât bazinul inferior.
In același timp, crearea cursului unic de apă [NUME_REDACTAT] – Dunăre – Rin – Main – [NUME_REDACTAT] a creat noi premise ale cooperării internaționale în utilizarea fluviului pentru navigație, a născut probleme suplimentare pentru poluarea transfrontalieră a apelor sale și a sporit interesul comunității internaționale pentru soluționarea lor corespunzătoare.
Nu pot fi ignorate nici stările conflictuale „tradiționale", inclusiv cele de natură ecologică dintre statele riverane, precum cele dintre Ungaria și Slovacia în privința proiectului hidroenergetic Gabcikovo – Nagymaros și dintre România și Bulgaria referitoare la poluarea atmosferică și la centrala atomoelectrică de la Koslodui.
Totodată, o serie de evenimente regionale, precum conflictul din Yugoslavia (martie-iunie 1999), ca și cele două accidente ecologice din județul Maramureș (România), survenite în lunile ianuarie și martie 2000, au contribuit la o poluare accidentală a fluviului și la generarea unor dificultăți în derularea cooperării statelor dunărene în privința protecției acestuia.
Desigur, toate, țările bazinului poluează fluviul, și efectele acestei poluări le afectează deopotrivă pe toate, dar statele situate în aval suferă într-o manieră mai intensă și diferențiată, în funcție de utilizările apei. în plus, poluarea afluenților se adaugă poluării proprii Dunării. Asemenea realități trebuie avute în vedere la elaborarea măsurilor de prevenire și combatere a poluării transfiontaliere și marchează în mod evident cooperarea interstatală.
Apariția și dezvoltarea reglementărilor internaționale privind protecția fluviului Dunărea împotriva poluării au cunoscut o oarecare întârziere în raport cu situația altor ape continentale, ca de exemplu cea a Rinului. Multă vreme, regimul juridic internațional al Dunării s-a referit exclusiv la libertatea de navigație, la aspecte aferente utilizării economico-tehnice a apelor ori cel muit la pescuit. Astfel, Tratatul de ia Paris din 1856 a recunoscut principiul libertății de navigație pe Dunăre, preluat și dezvoltat ulterior printr-o serie de documente internaționale, precum Convenția de la Paris din 1921 și Convenția de la Belgrad din 1948.
Tratatele de pace de la [NUME_REDACTAT] (10 septembrie 1919) și Trianon (4 iunie 1920) au prevăzut unele reguli privind utilizarea căilor de apă și au creat [NUME_REDACTAT] Permanentă a [NUME_REDACTAT], al cărei statut, stabilit printr-o convenție semnată la Paris în 1923, îi conferă, printre altele, inițiativa de a încheia convenții competente vizând reglementarea diferendelor, discutarea rapoartelor anuale, realizarea schimbului de informații etc.
Intre cele două războaie mondiale, statele membre ale comisiei (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Yugoslavîa și România) au încheiat șapte convenții bilaterale, care prevedeau importante principii referitoare la utilizarea apelor limitrofe și protecția împotriva inundațiilor și instituiau câte o comisie mixtă. în timpul celui de al doilea-lea război mondial, comisia și-a încetat activitatea, iar convențiile bilaterale au fost abrogate.
Convenția privind regimul de navigație pe Dunăre (Belgrad, 1948) nu cuprinde practic dispoziții referitoare la oprirea sau diminuarea poluării apelor fluviului. Totuși, [NUME_REDACTAT] s-a străduit sa-și extindă preocupările in domeniul protecției mediului, adoptând uncie rezoluții privind protecția fluviului contra poluării prin hidrocarburi și problemele hidrologice. în anul 1961, Comisia a recomandat, la cea de-a XIX-a sesiune a sa, depozitarea deșeurilor de petrol provenite de la nave; documentul interzice navelor (fie în rută, fie în timpul staționării în porturi) să deverseze, sub orice formă, deșeurile de petrol sau alte produse și cerea ca acestea să fie depozitate în containere fixe sau plutitoare, prevăzute de statele riverane.
Un rol important l-au avut și dispozițiile convențiilor bilaterale încheiate între statele riverane, care, deși vizau ca obiectiv principal desfășurarea în comun a unor activități economice, aveau și implicații de ordin ecologic. De exemplu, convențiile referitoare la utilizarea energiei hidraulice (româno-iugoslave, româno-bulgare, cchoslovaco-ungarc ș.a.), care cuprindeau și unele clauze generale privind protecția mediului și lupta împotriva poluării. La fel cele peste 20 de convenții din domeniul regimului apelor limitrofe cuprindeau unele referiri la protecția apelor fluviului împotriva poluării.
Alături de aceste documente, se cuvin menționate normele generale de protecție și gestiune a apelor continentale prevăzute în documentele unor organizații internaționale, precum ONU și [NUME_REDACTAT] a ONU pentru Europa (C.E.E./O.N.U.). Recomandările acestora cuprindeau măsuri importante pentru ameliorarea calității apelor Dunării. In plus, existau norme internaționale privind prejudiciile cauzate prin accidente industriale.
Un important pas înainte în cuantificarea și exprimarea juridică a cerințelor protecției Dunării împotriva poluării 1-a constituit semnarea, la 13 decembrie 1985, în cadrul Conferinței de la București, a Declarației privind cooperarea statelor dunărene în materie de gospodărire și protecție a apelor fluviale contra poluării. Acest document a contribuit în mod notabil la stimularea preocupărilor statelor dunărene în privința prevenirii și combaterii poluării Dunării. Declarația proclama ca obiective ale politicii statelor dunărene utilizarea rațională și conservarea resurselor de apă ale Dunării, prevenirea poluării apelor sale și supravegherea calității lor.
Ca măsuri concrete se preconizau: controlul sistematic al calității apelor Dunării, conform unor programe și metode; schimbul de informații; organizarea în comun, cel puțin la doi ani, de întâlniri ale reprezentanților organelor competente ș.a.
Rezultatul cel mai important 1-a constituit instituirea, în cooperare, a unui sistem de control al calității apelor Dunării prin intermediul stațiilor de măsurare situate la trecerea Dunării de pe teritoriul unui stat pe cel al altui stat, iar în sectoarele în care fluviul formează frontieră comună între două state, la începutul și la sfârșitul sectoarelor de frontieră comună, în punctele convenite pe cale bilaterală. Un contro! sistematic era instituit în privința apelor uzate deversate în Dunăre, conform unei metodologii comparate.
După 1990, preocupările vizând cooperarea dintre statele riverane în vederea protecției fluviului contra poluării s-au intensificat și s-au dezvoltat la nivel bilateral, prin încheierea unor convenții privind colaborarea riveranilor și multilateral, prin Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea, durabilă a fluviului Dunărea (semnată la Sofia la 29 iunie 1994).
Cadrul juridic actual al protecției Dunării împotriva poluării transfrontalierc este format din trei categorii de norme internaționale: regulile și principiile privind poluarea transfrontalicră, reglementările specifice vizând cursurile de apă și lacurile internaționale și, respectiv, reglementările în domeniu adoptate de către statele riverane în cadrul cooperării bilaterale și zonale.
a) principiile privind poluarea transfrontaheră
La nivelul cel mai general acționează principiile referitoare la poluările a căror origine se află într-o țară, iar efectele se produc asupra teritoriului altor state sau în zone nesupuse vreunei jurisdicții naționale. Acestea își au originea în cea mai mare parte în dreptul internațional cutumiar. Regula fundamentală a fost proclamată inițial prin Declarația de la Stockholm privind mediul uman (1972) și exprimă îndatorirea statelor de a face așa încât activitățile exercitate în limitele jurisdicției lor să nu cauzeze pagube mediului altor state. Ea a fost preluată și proclamată de textele adoptate în 1992 de Conferința de la Rio de Janeiro asupra mediului și dezvoltării. De asemenea, trebuie incluse și regulile referitoare la responsabilitatea poluatorilor, precum și principiile prevăzute de Convenția de la Espoo (1991) privind evaluarea impactului asupra mediului într-un context transfrontalier.
b) reglementări specifice privind fluviile transfrontaliere și lacurile internaționale
Acestea s-au dezvoltat ulterior prin două convenții-cadru: Convenția asupra dreptului referitor la utilizarea cursurilor de apă în alte scopuri decât navigația, încheiată sub egida ONU la [NUME_REDACTAT] la 21 mai 1997, și Convenția privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere și a lacurilor internaționale, încheiată la Helsinki la 17 martie 1992.
Reglementări mai importante a adus Convenția de la Helsinki. Conform acesteia, „ape transfrontaliere înseamnă orice ape, de suprafață sau subterane, care marchează frontierele dintre două sau mai multe state, le traversează sau sunt localizate pe acestea". Expresia „impact transfrontalier" este interpretată ca „orice efect prejudiciabil semnificativ, rezultat dintr-o modificare a stării apelor transfrontaliere cauzată de către o activitate umană, produs de către un stat altui stat". Acest efect poate „lua numeroase forme: atentate la sănătatea și securitatea omului, florei, faunei, solului, aerului, peisajului și monumentelor istorice ori altor construcții ori interacțiunea dintre acești factori; poate însemna o atingere adusă patrimoniului cultural și condițiilor socîo-economice rezultate din modificarea factorilor".
Obiectivul principal al convenției este acela de a determina statele-părți să ia „toate măsurile adecvate pentru a preveni, a controla și a reduce orice impact transftontalicr". Se prevede obligația de a reduce pe cât posibil poluarea la sursă și de a nu provoca transferul poluării către alte medii.
Trei principii trebuie să ghideze părțile semnatare: principiul precauției, principiul „poluatorul plătește" și principiul respectării drepturilor generațiilor viitoare.
Convenția de la Helsinki a creat în acest mod un cadru juridic general stimulator pentru elaborarea de acorduri bilaterale și multilaterale între riveranii unor cursuri de apă internaționale în domeniul prevenirii și/sau diminuării poluării transfrontaliere.
c) Reglementările în domeniu adoptate de statele riverane Dunării au particularizat la contextul geografic și ecologic specific, principiile și regulile juridice cu caracter general.
Amintim: Acordul privind protecția fluviului Escaut, semnat la 26 decembrie 1994 la Charlevill-Mezieres de către Franța, Olanda și Belgia, și mai ales, Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (29 iunie 1994, Sofia). Principiile și formele de cooperare promovate de aceste documente au fost preluate și dezvoltate și prin acordurile bilaterale privind apele de frontieră.
Incheiată între zece state dunărene (Austria, Bulgaria, Croația, [NUME_REDACTAT], Germania, [NUME_REDACTAT],' România, Slovenia, Ucraina) și [NUME_REDACTAT], Convenția de la Sofia are un evident caracter integrator, la nivel subregional. Ea cuprinde două mari categorii de norme; prima, de conținut, cu măsuri de cooperare pentru prevenirea și combaterea poluării transfrontaliere, iar cea de-a doua, de ordin instituțional.
Ca obiective fundamentale ale cooperării statelor dunărene în materie sitnt stabilite: gospodărirea durabilă și echitabilă a apelor, controlul pericolelor provocate de accidente cu substanțe periculoase pentru apă, inundații și îngheț pentru fluviu și reducerea încărcării poluante a [NUME_REDACTAT].
Ca principii de bază ale măsurilor pentru protecția fluviului se prevăd principiul „poluatorul plătește" și principiul precauției, întregite cu două reguli complementare de aplicare: folosirea celor mai bune tehnici disponibile și utilizarea celei mai bune practici de mediu. Alte două reguli cu caracter de procedură accentuează obiectivul de protecție al convenției: inadmisibilitatea ca aplicarea prevederilor acesteia să cauzeze vreo creștere semnificativă, directă sau indirectă, a impactului asupra mediului riveran și dreptul fiecărei părți contractante de a adopta și a aplica măsuri mai ferme decât cele care rezultă din prevederile convenției. Ca forme principale de cooperare a statelor-pârți sunt prevăzute atât consultări și activități comune în cadrul comisiei internaționale, cât și schimbul de informații despre acordurile bilaterale și multilaterale, reglementări legale și măsuri în domeniul gospodăririi apelor, schimbul de documente legale și de publicații, alte forme de schimb de informații și de experiență.
In scopul realizării obiectivelor și prevederilor convenției a fost înființată [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] Dunărea. Aceasta îndeplinește mai ales funcții de investigație, de propunere și recomandare. De asemenea, analizează experiența acumulată în îndeplinirea convenției și prezintă părților contractante propuneri cu privire la amendamentele sau completările la aceasta sau pregătește bazele pentru elaborarea altor reglementări pentru protecția și gospodărirea Dunării și a bazinului său hidrografic. In sfârșit, Comisia hotărăște în privința cooperării cu organizații internaționale sau naționale sau cu alte organisme care sunt angajate sau interesate de protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea și a apelor din bazinul său hidrografic sau de probleme generale privind protecția și gospodărirea apelor.
Hotărârile și recomandările Comisiei sunt adoptate prin consens. [NUME_REDACTAT] sunt îndeplinite printr-un grup de lucru permanent, iar cele din anumite domenii de activitate sau pentru probleme speciale, de grupuri de experți permanente sau ad-hoc. Un secretariat permanent, cu sediul la Viena, condus de către un secretar executiv, are atribuții administrative.
Intre țările dunărene s-au mai semnat și alte tratate bilaterale privind cooperare între statele riverane pentru prevenirea și combaterea poluării apelor fluviului. De exemplu, Acordul din 16 septembrie 1993 dintre Germania și România, Convenția din 7 septembrie 1993 dintre România și Slovacia, Convenția dintre România și [NUME_REDACTAT] din 1991, Convenția dintre România și Bulgaria din 1991. O importanță deosebită au avut-o convențiile bilaterale privind protecția și gestiunea apelor de frontieră, precum Convenția dintre [NUME_REDACTAT] Germania și [NUME_REDACTAT] Europeană, pe de o parte, și [NUME_REDACTAT], pe de altă parte, referitoare la cooperarea hidroeconomică în bazinul Dunării din 1 decembrie 1987; Convenția dintre [NUME_REDACTAT] și Ucraina privind apele de frontieră, din 23 noiembrie 1994; Acordul dintre România și Ucraina privind cooperarea în domeniul apelor de frontieră, semnat la 30 septembrie 1997. în sfârșit, și alte documente bilaterale au avut incidență în privința protecției Dunării, precum cele din domeniul hidroenergetic (de exemplu Convenția dintre România și Yugoslavia privind exploatarea și întreținerea sistemelor hidroenergetice și de navigație „Porțile de Fier I" și „Porțile de Fier II" din 16 mai 1998). Din nefericire, multe dintre aceste documente bilaterale au un caracter general, exprimând mai degrabă intenții decât angajamente ferme și concrete.
Chiar dacă nu toate statele riverane Dunării sau aparținând bazinului acesteia sunt membre ale [NUME_REDACTAT], dreptul comunitar al mediului, în general, și reglementările privind protecția apelor continentale, în special, prezintă importante semnificații și în acest caz. Astfel, statele membre al U.E. (Germania, Austria) au asimilat în dreptul intem normele comunitare în materie și le aplică în privința apelor interioare, inclusiv a fluviului Dunărea. La rândul lor, celelalte state riverane fluviului Dunărea cunosc un proces de aproximare accentuată a legislațiilor naționale cu reglementările comunitare privind mediul. De asemenea, experiența altor cursuri de apă și în special cea din cazul Rinului arată că, cel puțin în privința reglementării deversărilor în apă și a determinării obiectivelor de calitate a acesteia, este preferabilă opțiunea pentru o uniformizare accentuată, în primul rând prin intermediul normelor comunitare. în sfârșit, [NUME_REDACTAT] este semnatară a Convenției privind protecția Dunării din 1994.
Rezultă că reglementările juridice comunitare privind mediul în general nu pot rămâne indiferente cadrului juridic al protecției Dunării împotriva poluării. Ele constituie (prin cele circa 20 de directive privind apa) un reper important, mai ales în privința fixării obiectivelor de calitate a apei și a reglementării deversărilor în apă (prin instituirea unui sistem de norme de emisie vizând interzicerea anumitor deversări și subordonarea altora unei autorizări speciale). Totodată, noua orientare promovată la nivel comunitar prin Directiva-cadru privind apa, vizând gestiunea acesteia la nivelul bazinelor și districtelor hidrografice creează premise suplimentare, inclusiv de ordin juridic, pentru întărirea cooperării interstatale referitoare la gestiunea și protecția apelor împotriva poluării la nivelul bazinului dunărean.
Protejarea apei [NUME_REDACTAT] constituie, la fel ca și a [NUME_REDACTAT], o mate problemă pentru justiția română, ca urmare a faptului că, această mare este trecută pe lista oficială a celor mai contaminate, alături de [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și altele.
Aproape o treime din zonele de uscat ale Europei au legătură cu [NUME_REDACTAT]. Este o zonă ce include părți majore din 17 țâri, 13 orașe mari și circa 160 de milioane de oameni. Aici se varsă marile fluvii europene : Dunărea, Niprul și Donul, iar singura legătură cu oceanele lumii este strâmtoarea Bosfor, cu doar 70 m adâncime și 700 m lățime, în timp ce adâncimea [NUME_REDACTAT] depășește în unele locuri 2 km. Datorită acestor condiții de mediu apele [NUME_REDACTAT] sunt „moarte" sub adâncimea de 180 m, aceasta devenind cel mai mare bazin anoxic din lume. întregul ecosistem este într-un proces avansat de degradare. Introducerea accidentală de faună, distrugerea resurselor estetice ale litoralului, supraexploatarea resurselor sunt realități evidente. Poluarea și pescuitul iresponsabil au dus la diminuarea resurselor biologice, a diversității speciilor și a cadrului natural al ecosistemelor [NUME_REDACTAT]. Astfel, în ultimele decenii s-a înregistrat o scădere drastică a numărului delfinilor, a speciilor și cantităților de pește, între cele două fenomene existând o relație cauzală.
Un prim rol în protejarea apei [NUME_REDACTAT] l-au avut reglementările juridice privind mările, în general, la care a aderat și România. Remarcăm, în acest cadru că, în practica protejării mediului marin, se întâlnesc două mari categorii de reglementări: reglementări naționale și reglementări internaționale cu caracter regional și subregional.
In categoria normelor juridice de protecție a mării teritoriale, există:
– un grup de norme ce reglementează operațiile de amestecare a petrolului cu apa în situațiile de balastrare sau curățare a navelor și cele de descărcare și transferare a hidrocarburilor din tancurile petroliere;
– norme care stabilesc zone prohibitive pentru operațiunile de descărcare și transfer de produse poluante de la o navă la alta sau de la navă la uscat;
– norme care reglementează dreptul de inspectare a navelor bănuite a fi adus prejudicii mediului marin, drept recunoscut organelor statului riveran în spațiul marin supus jurisdicției sale și reglementat ca obligație de a reclama navele vinovate celorlalte state; – norme referitoare la pescuit și la conservarea Tesurselor vii ale mării.
In legătură cu protecția mediului marin și în conformitate cu dispozițiile [NUME_REDACTAT] Unite asupra dreptului mării de la [NUME_REDACTAT], 1982, ratificat de România prin Legea nr. 110/1996, a fost adoptată Legea nr.17 din 7 august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue și a! zonei economice exclusive ale României.
Legea împuternicește organele române competente să stabilească norme și să ia măsuri pentru protejarea și conservarea mediului marin, pentru prevenirea, reducerea și menținerea sub control a poluării acestuia, precum și în legătură cu menținerea securității și a protecției navigației specifice zonei respective și să asigure și aplicarea lor în porturi, în apele maritime interioare, în marea teritorială și în zona economică exclusivă a României. Aceste norme și măsuri includ și pe cele privind protejarea și conservarea ecosistemelor rare sau delicate, precum și a mediului de viață al speciilor și organismelor marine al căror număr este în scădere, sunt amenințate sau pe cale de dispariție. Este interzisă, potrivit legii, poluarea de orice natură a apelor maritime interioare, a mării teritoriale și a zonei economice exclusive, precum și a atmosferei de deasupra acestora, „prin orice mod sau mijloc".
Atunci când există motive temeinice să se creadă că o navă folosită în scopuri comerciale, care se află în apele maritime interioare sau în marea teritorială ori care a trecut ori navighează prin zona economică exclusivă a României, a încălcat prevederile legislației române sau regulile internaționale privind prevenirea, reducerea și menținerea sub control a poluării mediului marin, organele române competente sunt în drept: să ceară navei explicații în legătură cu faptele ce i se impun; să inspecteze nava; în cazul în care refuză, să prezinte explicațiile ce i se cer; atunci când elementele de probă o justifică, să intenteze o acțiune juridică în legătură cu această încălcare, în conformitate cu legislația română; să ordone, sub rezerva normelor dreptului internațional, reținerea navei.
Un al doilea rol important în protejarea apei [NUME_REDACTAT] l-au avut reglementările juridice cu caracter regional, adică inițiate de țările riverane. Astfel, la 21 aprilie 1992 s-a semnat la [NUME_REDACTAT] privind protecția [NUME_REDACTAT] împotriva poluării de către: Bulgaria, Georgia, România, [NUME_REDACTAT], Turcia și Ucraina. Țara noastră a ratificat-o prin Legea nr.98 din î6 septembrie 1992 și a intrat în vigoare la 15 aprilie 1994.
Convenția stabilește regimul juridic general, iar regimurile speciale de protecție a mediului marin împotriva unor forme particulare de poluare – din surse de pe uscat, cu petrol și alte substanțe nocive în situații de urgență și poluarea prin descărcare -sunt prevăzute de protocoalele adiționale. în spiritul reglementărilor internaționale în domeniu Convenția a recunoscut în preambul că „resursele naturale și de agrement ale acesteia pot fi păstrate tn primul rând prin eforturi comune ale țărilor riverane" și, în consecință, sunt luate în considerare „caracteristicile hidrologice și ecologice speciale ale [NUME_REDACTAT] și sensibilitatea deosebită a faunei și florei acesteia la schimbările de temperatură și de compoziție ale apei mării". Aceasta este o definiție general acceptată a mării regionale ca o zonă specifică a oceanului, caracterizată printr-o anumită unitate geografică, oceanografică, umană chiar.
Câmpul geografic de aplicare a convenției cuprinde marea teritorială și zona economică exclusivă din [NUME_REDACTAT] a fiecărei părți contractante. Ca și celelalte convenții referitoare la mări regionale, și cea de față exclude orice aplicare a prevederilor sale la apele interioare ale statelor semnatare, permițând în schimb protocoalelor adiționale să prevadă acest lucru. Astfel, Protocolul privind protecția mediului marin al [NUME_REDACTAT] împotriva poluării din surse de pe uscat se aplică și la apele interioare față de liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale și în cazul cursurilor de apă dulce, până la limita apei dulci.
In vederea precizării semnificațiilor și circumscrierii cât mai exacte a câmpului de aplicare, convenția stabilește înțelesurile acordate unor noțiuni ca: poluarea mediului marin, nave, descărcare și substanțe nocive.
Pentru a defini „poluarea mediului marin", Convenția preia dispozițiile art.l, alin.4 al Convenției ONU privind dreptul mării, din 10 decembrie 1982, prevăzând că „poluarea mediului marin înseamnă introducerea de către om, direct sau indirect, de substanțe sau energie în mediul marin, inclusiv estuare, care au sau pot avea ca rezultate efecte dăunătoare cum sunt: vătămarea resurselor vii și a vieții marine; pericole pentru sănătatea omului; obstacole pentru activitățile pe mare, inclusiv pescuitul și alte folosințe legitime ale mării; degradarea calității de folosință a apei mării și deteriorarea condițiilor de agrement".
[NUME_REDACTAT], nave „înseamnă navele de deplasare pe mare de orice tip. Acest termen include navele cu elice, vehiculele cu pernă de aer, submarinele, mijloacele plutitoare, indiferent dacă sunt sau nu autopropulsate, platformele și orice alte construcții amplasate pe apă". Aeronavele reprezintă orice mijloc de deplasare în aer de orice tip. în temeiul imunității suverane, Convenția a stabilit că ea nu se aplică nici unei nave de război, nave auxiliare, altor vase sau aeronave aflate în proprietatea sau care sunt exploatate de către un stat și folosite, la acea dată, în serviciul nccomercial.
„Descărcarea" este definită în Convenție ca orice deversare deliberată de deșeuri sau alte materiale de pe nave sau aeronave, orice sabordaj deliberat de nave sau aeronave.
„Substanța nocivă" înseamnă, în înțelesul Convenției, orice substanță periculoasă, otrăvitoare sau alt tip de substanță care, introdusă în mediul marin, din cauza toxicității ei și caracteristicilor bioacumulatoare, ar cauza poluarea sau ar afecta negativ procesele biologice.
In spiritul „comunității de interese" și'„patrimoniului regional", precum și al adevărului că „poluarea rezultă și din surse de pe uscat din alte țâri ale Europei", Convenția este deschisă aderării oricărui stat neriveran la [NUME_REDACTAT] „interesat de realizarea scopurilor prezentei convenții și care să contribuie în mod substanțial la protecția și conservarea mediului marin al [NUME_REDACTAT]". Obligația generală de cooperare se manifestă sub forma informării, consultării, concentrării și negocierii. O reglementare specifică și detaliată vizează cooperarea științifică și tehnică în supravegherea stării mediului marin.
Spre deosebire de convențiile realizate pentru celelalte mări regionale, Convenția privind [NUME_REDACTAT] a instituit o nouă structură instituțională de cooperare permanentă, respectiv Comisia pentru protecția [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT], cu sediul la Istanbul. Comisia cuprinde reprezentanți ai statelor părți (care se bucură de privilegii și imunități diplomatice, în conformitate cu dreptul internațional), iar președinția sa va fi asumată prin rotație de către fiecare parte contractantă, în ordinea alfabetică a limbii engleze. Comisia se va întruni cel puțin o dată pe an, președintele putând convoca reuniuni extraordinare, la cererea oricărei părți contractante. Având capacitatea juridică necesară ea emite hotărâri și recomandări, adoptate cu unanimitate de membrii săi. Comisia are ca sarcină elaborarea: de recomandări vizând măsurile necesare pentru realizarea scopurilor convenției; amendamentelor necesare la aceasta și la protocoalelor adiționale; măsurilor suplimentare pentru protecția mediului marin; criteriilor referitoare la prevenirea, reducerea și controlul poluării; de asemenea, cooperarea cu organizațiile internaționale competente, în special în vederea dezvoltării unor programe adecvate ori obținerii de asistență în îndeplinirea obiectivelor generale.
Ca și în cazul altor convenții, pe baza recomandării comisiei sau la cerere, conferințe diplomatice ale părților contractante se pot reuni în scopul adoptării de amendamente la convenție și/sau la protocoale. Comisia este asistată în activitatea ei de un secretariat permanent, compus dintr-un director executiv și funcționari (desemnați dintre cetățenii tuturor statelor riverane [NUME_REDACTAT]).
[NUME_REDACTAT] semnat la Istanbul la 28 aprilie 2000 (ratificat de România prin Legea nr.746/2001) s-au stabilit privilegiile și imunitățile acordate Comisiei pentru [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] în raport cu responsabilitățile conferite și cerințele realizării eficiente a scopurilor și funcțiilor sale. Astfel comisia are personalitate juridică și capacitatea aferentă de a contracta, de a achiziționa și de a dispune de bunuri mobile și imobile. Privilegiile și imunitățile se referă la : imunitatea în fața autorităților legale, inviolabilitatea sediului și a arhivelor, scutirea de taxe vamale și de accize, imunitățile reprezentanților părților contractante, președintelui comisiei și oficialilor secretariatului ș.a.
Pentru daunele provocate mediului marin al [NUME_REDACTAT] de către persoanele fizice sau juridice în zonele în care fiecare parte contractantă își exercită suveranitatea, drepturile suverane sau jurisdicția, în conformitate cu dreptul internațional răspunderea materială este conform regulilor și reglementărilor proprii. în acest context, se acordă o atenție deosebită sistemelor de asigurare a unei compensații prompte și adecvate sau a altei reparații pentru pagubele produse prin poluarea mediului marin. în conformitate cu sistemele lor legale, părțile contractante asigură și existența unui recurs pentru a obține o compensație promptă și adecvată sau-alte reparație.
Pentru a stabili prioritățile ce decurg din Convenția privind protecția [NUME_REDACTAT] împotriva poluării, statele părți au semnat la Odcsa, în aprilie 1993, Declarația ministerială asupra [NUME_REDACTAT] Marin al [NUME_REDACTAT] — document bazat pe directivele conținute în Agenda 21.
In iunie 1993, reprezentanții la nivel înalt ai guvernelor statelor riverane la [NUME_REDACTAT] s-au întâlnit la Viena cu partenerii [NUME_REDACTAT] pentru Mediu (F.G.M.) – o fundație creată în 1991 sub conducerea [NUME_REDACTAT], donatori și reprezentanți ai organizațiilor nonguvernamentale – pentru a defini un plan, pe trei ani, intitulat: „Programul de mediu pentru [NUME_REDACTAT]" (P.M.M.N.), cu următoarele obiective principale: îmbunătățirea capacității țărilor riverane la [NUME_REDACTAT] de a servi și proteja mediul; susținerea dezvoltării si implementării unor legi și politici pentru mediu; facilitarea pregătirii unor investiții majore pentru mediu.
S-a stabilit, totodată, un sistem de grupe de lucru bazat pe „Centrele de activitate" regionale. Fiecare din țările [NUME_REDACTAT] a căzut de acord în a găzdui unul din aceste centre și câte un corespondent. Pentru coordonarea generală a Programului, Oficiul ONU a stabilit la Istanbul o unitate de Coordonare a Programului (U.C.P.), care lucrează direct cu coordonatori naționali. [NUME_REDACTAT] îndeplinește un rol special, în colaborare cu Unitatea de coordonare a Programului în identificarea proiectelor urgente de investiții și realizarea lor, cu ajutorul țărilor [NUME_REDACTAT].
Pentru realizarea și completarea prevederilor Convenției din 1992, statele riverane au adoptat și alte documente privind cooperarea în ce privește protecția apei [NUME_REDACTAT]. De exemplu, Programul internațional de cercetări în [NUME_REDACTAT] (CoMSBIack), inițiat la Varna în 1991 (la care participă Bulgaria, Georgia, România, [NUME_REDACTAT], SUA, Turcia și Ucraina), are ca obiective principale: identificarea și crearea unui sistem de gestionare a bazelor de date pentru zona [NUME_REDACTAT], ca și platoul continental al [NUME_REDACTAT], crearea unui sistem de informare geografic (GIS) pentru cele două zone menționate, precum și aprofundarea cercetării marine.
Programul de gestionare ambientală și protecție a [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT] pentru Mediu (GEF) a fost inaugurat la Constanța în 1992 și vizează [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], zonele costiere ale țărilor riverane și bazinele de drenaj ale fluviilor tributare, exceptând Dunărea (pentru care există un program GEF separat). Programul urmărește crearea unui cadru operațional complex pentru cooperarea regională pe termen lung în vederea limitării procesului continuu de degradare a mediului și resurselor marine, utilizării durabile a acestora. Programul privind interacțiunea dintre fluviul Dunărea și partea nord-vestică a [NUME_REDACTAT] (EROS-2000), propus_ în 1994 la Paris, cu contribuția [NUME_REDACTAT], are ca obiectiv desfășufVrea de cercetări asupra calității mediului din regiune, Ia care participă specialiști din țările riverane, din Franța, Belgia, Germania și [NUME_REDACTAT]. Este o continuare a programelor EROS-2000 pentru [NUME_REDACTAT] Occidentală.
Planul strategic de acțiune pentru conservarea și protecția [NUME_REDACTAT] ( a fost adoptat la Istanbul, la 31 octombrie 1996, dată sărbătorită de atunci drept „[NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT]"). Semnat de reprezentanții statelor riverane (Bulgaria, Georgia, România, [NUME_REDACTAT], Turcia și Ucraina) „în spiritul Declarației de la Rio", documentul cuprinde un set de principii, politici și acțiuni menit să ducă la amplificarea cooperării regionale în direcția sporirii sănătății mediului, pentru populația riverană și conservării ecosistemului [NUME_REDACTAT]. Alte asemenea programe sunt: Programul de monitoring, analize de laborator și gestionare a informațiilor în țările riverane [NUME_REDACTAT], Programul regional multiistituțional de cooperare, Programul regional „[NUME_REDACTAT]" pentru cercetări marine și servicii etc.
[NUME_REDACTAT] de la București, din 1992, nu a cuprins însă prevederi semnificative pentru conservarea resurselor marine și a biodiversității. De aceea, pentru [NUME_REDACTAT] rămân aplicabile reglementările cu caracter mai general referitoare la protecția mărilor și oceanelor, ori conservarea naturii. De aceea, țările riverane trebuie să insiste pe elaborarea și aplicarea unei legislații naționale eficiente în acest domeniu.
In țara noastră, regimul juridic al exploatării și conservării resurselor biologice ale [NUME_REDACTAT] în limita apelor mării teritoriale și a zonei economice exclusive este stabilit în special prin Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare și al zonei contigue ale României (modificată și completată prin Legea nr.36 din 16 ianuarie 2002), Legea nr.192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultura și Regulamentul din 30 octombrie 2001 privind condițiile de desfășurare a activităților de pescuit comercial în apele [NUME_REDACTAT]. Astfel, în marea teritorială (de la 12 mile marine) sunt aplicabile reglementările naționale privind piscicultura și pescuitul, precum și reglementările comune privind protecția mediului.
In zona exclusivă, România exercită drepturi suverane de exploatare și explorare, protecția, conservare și gestionare a tuturor resurselor naturale biologice, de jurisdicție privind protecția și conservarea mediului marin și a faunei marine. De asemenea, poate coopera cu celelalte state riverane la [NUME_REDACTAT] pentru asigurarea conservării, explorării și exploatării raționale a resurselor biologice, protecției și apărării mediului marin, îndeosebi în sectoarele direct învecinate cu această zonă, ținându-se seama de caracteristicile specifice ale [NUME_REDACTAT] ca mare semiînchisă și cu potențial biologic redus.
2.3.4. Obligațiile utilizatorilor de apă
Deficitul de apă, o consecință a creșterii de șapte ori a economiei mondiale în ultima jumătate de secol, va fi o condiție de viață definitorie pentru mulți în acest nou secol. Apariția simultană a unor deficite de apă în rapidă creștere în atât de multe țări necesită o abordare complet nouă a politicii apei, o reorientarc de la o creștere a consumului Ia administrarea cererii. Administrarea deficitului de apă va afecta ceea ce mâncăm, felul cum eliminăm deșeurile și chiar locul unde trăim.
Deficitul de apă al planetei, măsurat la pompajul excedentar al bazinelor subterane, crește de la un an la altul, ceea ce mărește progresiv dificultatea de a-l regla. Dacă toate țările de pe glob ar decide anul acesta să oprească pompajul apei din subteran și să stabilizeze cotele apelor, recolta mondială de cereale s-ar diminua cu aproximativ 160 de milioane de tone, adică 8 procente, iar prețul cerealelor ar urca peste limita superioară înregistrată vreodată. Cu cât mai mult timp întârzie statele lumii să înfrunte acest subiect, cu atât mai mult va crește deficitul de apă și cu atât mai mare va fi corecția finală. Dacă guvernele țărilor deficitare în apă nu iau rapid măsuri de stabilizare a populației și mărire a productivității apei, lipsa de apă poate deveni curând o lipsă de hrană.
Nu se mai poate aplica soluția istorică a rezolvării deficitului de apă prin extinderea surselor de aprovizionare, prin construirea de noi baraje și puțuri de forare. Acum, în majoritatea țărilor acest potențial de apă s-a limitat sau chiar s-a epuizat. Acolo unde râurile sunt secate și nivelul apei freatice coboară, singura opțiune este reducerea creșterii prin mărirea productivității apei și stabilizarea populației. întrucât majoritatea celor peste trei miliarde de oameni prevăzuți să se adauge până în 2050 la populația Globului se vor naște în țări unde puțurile sunt deja pe cale să sece, realizarea unui echilibru acceptabil între oameni și apă poate depinde de încetarea ritmului de creștere a populației, dar și de utilizarea rațională a apei.
Gestionarea eficientă și protecția resurselor de apă constituie o problemă deosebit de importantă în societatea actuală. Iar în țara noastră, tranziția la economia de piață are mari implicații și asupra modului de utilizare a apei, delimitării sferei de acțiune între domeniul public și cel privat aflat în plină ascensiune.
In lume funcționează trei sisteme generale de gestiune și utilizare a apei: sistemul public, sistemui privat și sistemul mixt. Adoptarea unuia sau altuia dintre ele constituie o opțiune politico-socială importantă, cu implicații multiple și diverse. Criteriile cele mai importante care determină sau ar trebui să determine această alegere sunt: nivelul de dezvoltare economică, gradul de maturizare a legilor economici de piață și tradiția juridico-economică.
Astfel, Programul de aplicare a Agendei 21, adoptat de Conferința de la Rio de Janeiro (1992), elaborat în cadrul sesiunii speciale a ONU din iunie 1997, recomandă ca țările dezvoltate să recurgă la „punerea în aplicare graduală de politici orientate spre acoperirea prețului, o alocare echilibrată și eficace a apei și promovarea conservării". In ce privește țările în curs de dezvoltare, documentul consideră că numai atunci când vor „atinge un stadiu de dezvoltare corespunzător", politicile lor vor trebui să promoveze „gestiunea armonioasă și dezvoltarea resurselor rare de apă", generând astfel „resurse financiare de investiții în echipamente noi pentru furnituri și tratamentul apei". Același program sublinia cerința ca „evaluarea economica a apei să se facă în contextul implicațiilor sociale și economice ale resursei", iar „evaluarea trebuie să reflecte satisfacerea nevoilor de bază".
O concluzie este certă: indiferent că sunt publice, private sau mixte, serviciile de apă trebuie să fie obligate să furnizeze acest bun și să aplice tarife socialmente acceptabile. Desigur, fiecăreia dintre modele i se pot aduce o serie de critici. Sistemul public, de pildă, suferă de o centralizare excesivă, iar absența unui mecanism concurențial scade mult din eficiența sa economico-socialâ.
In schimb, în cazul modelului privat, principala problemă este aceea că mizele financiare sunt atât de puternice încât trec în plan secundar preocupările de asigurare a sănătății publice și de protecție a mediului. Totodată, din punct de vedere juridic, piața pare inaptă să rezolve problemele bunurilor colective – apă, aer, ozonul stratosferic etc. – din cauza imposibilității de a se defini clar drepturile de proprietate. De asemenea, se consideră că unul dintre principiile fundamentale ale unei gestiuni democratice a apei este acela potrivit căruia tot ceea ce apa aduce ca profit trebuie să fie returnat spre ea, prin acțiuni de depoluare, asanare, investiții etc, lucru care nu se întâmplă în cazul societăților comerciale, interesate în primul rând de profit, fapt ce presupune în consecință un control public permanent, inclusiv din partea populației.
Fără îndoială, o utilizare cu adevărat durabilă a acestei resurse naturale finite și esențiale pentru viață presupune înlăturarea confuziei dintre valoarea apei ca element ecologic și prețul său ca marfă, în jocul legilor economiei de piață. Prin funcțiile ei de element natural esențial pentru apariția și menținerea vieții pe planetă, apa are o valoare intrinsecă, indispensabilă și neevaluabilâ în bani. Ca orice valoare universală, se impune ca apa să fie accesibilă tuturor, în virtutea dreptului egal la existență al fiecărei ființe, și trebuie în consecință ocrotită și conservată de către toți și pentru toți. Prețul reflectă în acest caz doar contravaloarea lucrărilor de captare, transport, tratare, epurare ș.a. pe care le presupune o utilizare modernă a acestei resurse. Gratuitatea primară a apei și rolul său de element natural indispensabil vieții trebuie să se reflecte și asupra prețului său ca marfă, mai bine zis al lucrărilor de asigurare a sa, care trebuie să fie unul „just”, acceptabil din punct de vedere social.
Această dimensiune, ce se alătură calității apei de patrimoniu natural comun al întregii omeniri, al tuturor ființelor vii, se repercutează și în modul de administrare și distribuire a sa. Indiferent de opțiunea adoptată în acest sens, reflectarea și promovarea interesului general, al speciei chiar, constituie o necesitate. Așadar problema esențială a gestiunii apei rămâne aceea a identificării mecanismului capabil să exprime și să combine mai bine statutul său de valoare naturală esențială pentru viață și prețul mereu crescând al lucrărilor de acces, transport, valorificare durabilă și protecție a acestei resurse limitate și tot mai rare. Trebuie să fie armonizate într-o ecuație perfectă interesul fiecărei persoane de a avea acces cât mai direct, facil și rapid la apă și interesele exploatanților acestei resurse-marfă, confruntați, pe de o parte, cu sporirea cheltuielilor aferente asigurării apei, iar pe de altă parte, cu dorința obținerii unui profit cât mai mare. Dintre cele două elemente determinante ale prețului apei, politicile pot acționa mai eficient asupra ratei profitului, în vederea promovării unui „preț just", socialmente acceptabil, lucru realizabil cu precădere în condițiile administrării și gestionării de către o structură publică a operațiilor de utilizare durabilă a apei, și mai puțin în situația în care această responsabilitate aparține complet și exclusiv unui actor privat.
Legiuitorul român a avut în atenție problematica abordată de noi mai înainte. El a stabilit că apele pot fi folosite liber, cu respectarea normelor sanitare și de protecție a calității lor, pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat și alte trebuințe gospodărești, dacă pentru aceasta nu se folosesc instalații sau se folosesc instalații de capacitate mică până la 0,2 litri/secundă, "destinate exclusiv satisfacerii necesităților gospodăriei proprii.
Satisfacerea cerințelor de apă ale populației are prioritate față de folosirea apei în alte scopuri, ca și alimentarea cu apă pentru animale, refacerea rezervei intangibile de apă după incendii, precum și debitele necesare menținerii echilibrului ecologic al habitatului acvatic, fiind chiar interzisă restrângerea utilizării apei potabile pentru populație în folosul altor activități. Apele subterane, corespunzătoare calitativ, sunt destinate în primul rând pentru alimentarea cu apă a populației și animalelor, precum și pentru asigurarea igienei și sănătății populației. Aceste ape pot fi utilizate în alte scopuri numai în baza autorizației de gospodărire a apelor.
Potrivit legii, dreptul de folosință a apelor de suprafață sau subterane, inclusiv a celor arteziene se stabilește prin autorizația de gospodărire a apelor. Acest drept include și evacuarea în resursele de apă a apelor rezultate din drenaje ori desecări, apelor meteorice, a celor de mină sau zăcăminte minerale, precum și a apelor uzate. Acestea din urmă provin din activitățile casnice, sociale sau economice și conțin substanțe poluante sau reziduuri care alterează caraeterisricile fizice, chimice și bacteriologice ale apei.
Utilizatorii de apă sunt obligați:
– să respecte normele de consum de apă pe unitatea de produs sau pe activitate;
– să economisească apa, folosind-o în mod judicios și reciclând-o;
– să asigure întreținerea și repararea instalațiilor proprii și a celor din sistemele de alimentare cu apă și canal izare-epurare;
– sa adopte tehnologii de producție cu cerințe de apă reduse și cât mai puțin poluante, să economisească apa. prin rcfolosire repetată, să elimine risipa și să diminueze pierderile de apă, să reducă poluanții evacuați o dată cu apele uzate și să recupereze substanțele utile conținute în apele uzate și în nămoluri;
– să asigure realizarea, întreținerea și exploatarea stațiilor și instalațiilor de prelucrare a calității apelor la capacitatea autorizată, să urmărească eficiența acestora prin analize de laborator și să intervină operativ pentru încadrarea indicatorilor de emisie în limitele admise pentru evacuarea apejor uzate, limite prevăzute în autorizația de gospodărire a apelor;
– să respecte cu strictețe disciplina și normele tehnologice în activitățile de producție care folosesc apa și evacuează ape uzate, precum și în stațiile și instalațiile de prelucrare a calității apelor;
– să urmărească, prin foraje de observații și control, starea calității apelor subterane din zona de influență a depozitelor de reziduuri de orice fel;
– să întocmească planuri proprii de prevenire și de combatere a poluărilor accidentale, posibil a se produce ca urmare a activităților și sale pună în aplicare în caz de necesitate;
– utilizatorii de apă care au produs o poluare accidentală sunt obligați să ia măsuri urgente pentru înlăturarea cauzelor și efectelor acestora și să informeze imediat cea mai apropiată unitate de gospodărire a apelor asupra acestei poluări.
Apele uzate pot fi evacuate în rețele de canalizare publică sau în cele ale platformelor industriale numai cu acceptul și cu respectarea condițiilor stabilite de deținătorul acestor rețele și numai dacă stațiile de epurare au profil tehnologic necesar și capacități disponibile. In toate cazurile, este obligatorie preepurarea locală a apelor uzate provenite de la acești utilizatori.
Autoritatea centrală pentru protecția mediului și [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]" -sa pot să ia măsuri de limitare sau de suspendare provizorie a folosirii apei, pentru a face față unui pericol sau consecințelor unor accidente, secetei, inundațiilor sau unui risc de lipsă de apă datorat supraexploatării resursei.
Autoritățile administrației publice locale au obligația să asigure gospodărirea eficiență a apei distribuite în localități, precum și colectarea apelor meteorice, canalizarea și epurarea apelor uzate.
Unitățile de gospodărire a apelor au îndatorirea să ia în considerare orice informație provenită de la persoane fizice sau juridice, altele decât utilizatorii, care au produs poluarea accidentală. în caz de poluări accidentale, filialele bazinale ale [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]" – S.A. trebuie să avertizeze imediat utilizatorii de apă și autoritățile administrației publice a localităților din aval pentru a lua măsuri de protecție a apelor și a diminua pagubele.
[NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]" — S.A., autoritățile administrației publice locale, precum și utilizatorii de apă potențial poluatori, au obligația dotării cu mijloace specifice de intervenție pentru cazuri de poluări accidentale.
Importante îndatoriri revin persoanelor fizice și juridice pentru folosirea legală a apelor din Legea protecției mediului nr. 137/1995.
Acestea sunt obligate :
– să ceară acordul și/sau autorizația de mediu pentru activități ca: navigația pe ape, folosirea unor centrale hidroelectrice cu putere mai mare de 1 MW, a instalațiilor geotermice, inclusiv cele care exploatează căldura apelor subterane, construcții hidrotehnice de toate felurile (lucrări de regularizare a nivelului sau scurgerii apelor din lacurile naturale, îndiguiri, corecții, instalații pentru reținerea aluviunilor sau pentru protecția împotriva inundațiilor, descărcări de material sedimentar în lacuri, lucrări de captare a apelor subterane și de suprafață, puțuri de alimentare cu apă mai adânci de 50 m etc), amenajări piscicole ș.a.; lista se poate completa de către autoritatea centrală pentru protecția mediului cu orice activitate nouă; sunt exceptate de la autorizare puțuri forate la adâncimi până la 50 m pentru satisfacerea cerințelor gospodăriilor individuale;
– să respecte standardele de emisie și de calitate a apelor, prevederile din acord și autorizație și să pună la dispoziția laboratoarelor autorizate, la termenele stabilite, probele de apă pentru analiză;
– să nu arunce și să nu depoziteze pe maluri, în albiile râurilor și în zonele umede, deșeuri de orice fel și să nu introducă în acestea explozibile, tensiuni electrice, narcotice sau alte substanțe periculoase;
– să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării faunei acvatice și de ameliorare a calității apei, prevăzute cu termen în acordul sau autorizația de mediu și să monitorizeze zona de impact;
– în cazul deținerii de nave, platforme plutitoare sau foraje marine să se doteze cu instalații de stocare sau tratare a deșeurilor, de epurare a apelor uzate și racorduri de descărcare a acestora în instalații de mal sau plutitoare;
– să amenajeze porturile cu instalații de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizare a deșeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocarea pe navele fluviale și maritime, și să constituie echipe de intervenție în caz de poluare accidentală a apelor și a zonelor de coastă;
– să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale și să nu arunce de pe acestea nici un fel de deșeuri.
Tot pentru utilizarea legală și protecția resurselor de apă, se interzice:
– punerea în funcțiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor" existente; darea în funcțiune de noi ansambluri de locuințe; introducerea la obiectivele economice existente a tehnologiilor de producție modificate, care măresc gradul de încărcare a apelor uzate – toate acestea – fără a fi puse concomitent în funcțiune rețele de canalizare și a instalațiilor de epurare ori fără a se realiza alte lucrări și măsuri care să asigure respectarea prevederilor din autorizație privind evacuarea apcior uzate;
– realizarea de lucrări noi pentru alimentarea cu apă potabilă sau industrială ori de extindere a celor existente, fără realizarea sau extinderea corespunzătoare și concomitent a rețelelor de canalizare și a instalațiilor de epurare necesare;
– aruncarea sau introducerea, în orice mod, în albiile cursurilor de apă, în cuvele lacurilor sau ale bălților, în [NUME_REDACTAT] și în zonele umede, precum și depozitarea pe malurile acestora a deșeurilor de orice fel;
– evacuarea de ape uzate în apele subterane, lacurile naturale sau de acumulare, în iazuri, în bălți sau în heleștee;
– utilizarea de canale deschise de orice fel pentru evacuări ori scurgerile de ape fecaloid-mcnajcrc sau cu conținut periculos;
– spălarea în cursuri de ape sau în lacuri și pe malurile acestora a autovehiculelor, a altor utilaje și agregate mecanice, precum și a ambalajelor sau obiectelor care au conținut pesticide sau alte substanțe periculoase;
– spălarea animalelor domestice dezinfectate cu substanțe toxice în afara locurilor special amenajate în acest scop;
– aruncarea sau vărsarea în instalații sanitare sau în rețele de canalizare a reziduurilor petroliere sau a substanțelor periculoase;
– spălarea in cursurile de apă sau în lacuri, pe malurile acestora, pe diguri sau baraje a obiectelor de uz casnic, cu folosirea substanțelor chimice de orice fel;
– în zonele de protecție instituite potrivit legii, sunt interzise depozitarea și folosirea de îngrășăminte, pesticide sau alte substanțe periculoase;
– depozitarea în albia majoră a materialelor sau deșeurilor radioactive.
Pe malurile apelor aparținând domeniului public, dacă nu sunt impuse restricții, orice persoană fizică are dreptul de acces liber, pe propria răspundere, pentru plimbare sau recreere, fără a produce prejudicii apelor, albiilor, malurilor și riveranilor. In zonele special organizate ori amenajate pentru agrement pe malurile apelor, accesul este permis în condițiile stabilite de deținătorii acestor zone și cu respectarea prevederilor înscrise în autorizația de gospodărire a apeior, eliberate acestora.
Circulația pe cursurile de apă, lacuri naturale sau pe mare, cu bărci de agrement fără motor, se efectuează liber, cu respectarea drepturilor riveranilor și reglementărilor legale.
Orice activitate pe luciul de apă, în albii minore ori în zone de protecție, inclusiv navigația, plutăritul, flotajul, exploatarea agregatelor minerale sau recoltarea stufului, precum și pescuitul se vor realiza astfel încât să nu producă efecte negative asupra malurilor și albiilor cursurilor de apă, malurilor și cuvetelor lacurilor, monumentelor naturii, construcțiilor, lucrărilor sau instalațiilor existente în albii și să influențeze cât mai puțin folosirea apelor de către alți utilizatori.
In nici o situație utilizatorilor de apă nu le este permisă deteriorarea calității acesteia, făcând-o improprie pentru viață și activitatea umană.
2.3.5. Sancționarea juridică pentru poluarea apelor; răspunderea contravențională, penală și civilă
Prin mijloacele utilizate de stat și societatea civilă în direcția atingerii obiectivului protecției și conservării mediului acvatic, alături de gospodărirea complexă și folosirea rațională a apelor, un rol important revine combaterii faptelor de încălcare a regimului legal de ocrotire a acestui factor esențial al mediului, răspunderii civile, patrimoniale, contravenționale sau penale, după caz.
Răspunderea disciplinară și cea materială pot interveni numai în cadrul raporturilor juridice de muncă dintre angajat și angajator, aspecte care nu interesează în cadrul raporturilor de dreptul mediului, ele fiind răspunderi de dreptul muncii.
Cea mai utilizată formă în domeniul răspunderii pentru utilizarea defectuoasă a apelor și poluarea acestora este răspunderea contravențională. în art.87 din Legea apelor nr.107/1996 sunt enumerate 53 de fapte considerate contravenții în domeniul apelor. Astfel, constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni:
– executarea sau punerea în funcțiune de lucrări construite pe ape sau care au legătură cu apele, precum și modificarea sau extinderea acestora, fără respectarea avizului sau autorizației de gospodărire a apelor;
– folosirea resurselor de apă de suprafață sau subterane în diferite scopuri, fără respectarea prevederilor autorizației de gospodărire a apelor, cu excepția satisfacerii necesităților gospodăriei proprii;
– evacuarea sau injectarea de ape uzate, precum și descărcarea de reziduuri și orice alte materiale în resursele de apă, fără respectarea prevederilor avizului sau autorizației de gospodărire a apelor;
– nerespectarea de către agenții economici a obligației de a solicita autorizația de gospodărire a apelor, la termenele stabilite;
– neîntreținerea corespunzătoare a malurilor sau albiilor în zonele stabilite, de către cei cărora li s-a recunoscut un drept de folosință a apei sau de către deținătorii de lucrări;
– nerepectarea de către persoanele fizice și persoanele juridice a regimului impus în zonele de protecție;
– folosirea, transportul, mânuirea și depozitarea de reziduuri sau â/6 substanțe chimice, fără asigurarea condițiilor de evitare a poluării, directă sau indirectă, a apelor de suprafață sau subterane;
– practicarea, în lacurile de acumulare folosite ca surse pentru alimentări cu apă potabilă, a pisciculturii în regim de furajare a peștilor,
– spălarea,'în cursurile de apă sau în lacuri și pe malurile âtîestbra, â' vehiculelor și autovehiculelor, a altor utilaje și agregate mecanice;
– vărsarea sau aruncarea în instalații sanitare sau în rețele de canalizare a reziduurilor petroliere sau a substanțelor periculoase;
– inexistența, la utilizatorii de apa, a planurilor proprii de prevenire și. combatere a poluării accidentale sau neaplicarea acestora;
– neluarea de măsuri operative, de către utilizatorul de apă care a produs poluarea accidentală, pentru înlăturarea cauzelor și efectelor acesteia;
– întreținerea necorespunzătoare a lucrărilor de captare, acumulare și distribuție a apei, a lucrărilor de protecție a albiilor și malurilor, a celor de prevenire și combatere a acțiunii distructive a apelor;
– inexistența dispozitivelor sau a aparaturii de măsură și control al debitelor de apă captate sau evacuate;
– neparticiparea la acțiunile de apărare împotriva inundațiilor, de combatere a secetei sau a altor calamități naturale ș.a.
Sancțiunile contravenționale sunt stabilite de lege diferențiat în funcție de calitatea de persoană a autorului (fizică sau juridică) cu sume care se actualizează anual prin hotărâre a Guvernului.
Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor contravenționale se fac de către: inspectorii din [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] și din [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]" – S.A. și salariații împuterniciți de aceștia; alte persoane împuternicite de conducerea [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]; inspectorii din agențiile de protecție a mediului.
Contravențiilor în domeniul apelor le sunt aplicabile și dispozițiile [NUME_REDACTAT] nr.2/20QI privind regimul juridic al contravențiilor.
Anumite fapte contravenționale, dacă se încadrează în arî.92 din Legea apelor nr.107/1996, devin infracțiuni. Astfel, evacuarea, aruncarea sau injectarea în apele de suprafață sau subterane, în apele maritime interioare sau în apele mării teritoriale de ape uzate, deșeuri, reziduuri sau produse de orice fel, care conțin substanțe în stare solidă, lichidă sau gazoasă, bacterii sau microbi, în cantități și concentrații care pot schimba caracteristicile apei, f&când-o astfel dăunătoare pentru sănătatea și integritatea corporală a persoanelor, pentru viața animalelor și mediul de viață, pentru producția agricolă sau industrială ori pentru fondul piscicol constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.
La fel, constituie infracțiune utilizarea resurselor de apă în diferite scopuri fără autorizația de gospodărire a apelor și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
Restrângerea utilizării apei potabile pentru populație în folosul altor activități sau depășirea cantității de apă alocate, dacă are un caracter sistematic sau a produs o perturbare în activitatea unor unități de ocrotire socială ori a creat neajunsuri în alimentarea cu apă a populației, constituie tot infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Poluarea de orice natură a resurselor de apă, dacă are un caracter sistematic și produce daune utilizatorilor de apă din aval constituie, de asemenea, infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Fapta săvârșiră împotriva unei colectivități, prin otrăvire în masă, provocarea de epidemii sau de alte consecințe deosebit de grave, ca urmare a otrăvirii sau infectării apei, se pedepsește potrivit Codului penal.
De asemenea, mai constituie infracțiuni: distrugerea, degradarea și manevrarea greșită a stăvilarelor, vanelor, barierelor ori a altor construcții hidrotehnice; efectuarea cu intenție de săpături, șanțuri sau gropi în baraje, diguri sau în zonele de protecție a acestora, iară autorizație sau prin încălcarea acesteia.
Infracțiunile prevăzute de Legea apelor nr.107/1996 se constată de către organele abilitate, precum și de către personalul împuternicit potrivit legii, care înaintează actul de constatare la organul local de cercetare penală.
Răspunderea civilă, în cazul poluării apelor, intervine ori de câte ori prin contravenție sau infracțiune săvârșite în acest domeniu se cauzează și un prejudiciu patrimonial.
Această răspundere are caracter obiectiv, independent de culpă, în cazul pluralității autorilor, răspunderea este solidară.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Apa, Aerul Si Solul (ID: 1007)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.