Aos Suport Curs 2015 [617917]

ARHITECTURĂ_ ORAȘ _ SOCIETATE

1. RELAȚIA ARHITECTURĂ – ORAȘ – SOCIETATE 3 …………………………..2. SOCIOLOGIA , ȘTIINȚĂ A SOCIALULUI 13 …………………………………….3. TEORII ÎN SOCIOLOGIA URBANĂ 31 ……………………………………………..4. LOCUIREA CA FENOMEN SOCIAL 39 …………………………………………….5. ORAȘUL CA FENOMEN SOCIAL 49 …………………………………………………6. REPERE ALE UNEI PROIECTĂRI INTEGRATE ARHITECTURA – ORAȘ – SOCIETATE 53 ………………………………………………………………………..BIBLIOGRAFIE/ RESURSE VIDEO 60………………………………………………….

1. RELAȚIA ARHITECTURĂ – ORAȘ – SOCIETATE Introducere în tematica cursului Relația arhitectură – oraș – societate. O analiză a arhitecturii și a orașului contemporan este de fapt o investigare a caracterului societății contemporane în ansamblul său. Arhitectura nu este un fenomen izolat și nu poate fi detașată de schimbarea modului de funcționare al societății contemporane, de modificarea justificărilor economice care stau la baza structurilor urbane. Stilul arhitectural are un caracter efemer, tranzitoriu, care se explică prin corespondența cu specificul social, dar și prin dependența arhitecturii de complementaritatea tehnologiei, devenită acum omniprezentă: tehnologia și metodologia proiectării asistate de calculator, tehnologia constructivă, componentele tehnice ce facilitează și condiționează exploatarea clădirii. Dar în condițiile în care evoluția tehnologică este caracterizată de un ciclu accelerat de reînnoire, această dinamică își găsește o replică în planul arhitecturii, determinând o perioadă mai scurtă de exploatare și necesitatea unei periodice reabilitări. De exemplu, dezvoltarea economică a Japoniei după al Doilea Război Mondial a condus, în planul practicii de arhitectură, la un efect surprinzător: prețurile terenurilor destinate construcțiilor din marile orașe japoneze au ajuns să fie atât de ridicate, încât, în comparație cu acestea, construcția propriu-zisă reprezintă doar o mică parte din valoarea de investiție. ‑ O consecință a acestui 1climat financiar este faptul că o locuință urbană din Tokyo ajunge să aibă astăzi o durată de viață estimată de doar 40 de ani, ceea ce influențează direct procesul de proiectare și tehnologiile constructive utilizate. Existența individului și capacitatea acestuia de a se integra societății actuale este totuși neplauzibilă în lipsa unui echilibru între elementele de continuitate, permanență – mesageri ai istoriei – și consecințele inerente ale tranzienței. Schimbarea permanentă și accelerată a societății determină o incertitudine cu privire la viitor, la nevoile și aspirațiile zilei de mâine. În ce măsură mai putem construi pentru mâine dacă cerințele zilei de astăzi sunt deja în schimbare? Câte resurse putem direcționa către satisfacerea unei necesități incerte? Nu numai obiectul final de arhitectură suferă modificări, ci întreg procesul de proiectare. Gândim forme adaptabile, pentru nevoi schimbătoare, destinate unui viitor incert. Accelerarea ritmului vieții cotidiene și instabilitatea societății influențează decisiv modul nostru de viață, relațiile interumane și Kronenburg, Robert. Portable Architecture, Editura Elsevier/ Architectural Press, 2003, p.521

sistemul de valori. Consecința acestui fenomen este suprasolicitarea capacității umane de adaptare și eliminarea constantelor și permanențelor la care se raporta în mod tradițional existența umană. În cadrul practicii contemporane de arhitectură putem identifica două atitudini complementare în conceperea spațiului construit: gândirea tradițională a perenității și gândirea adaptată cerințelor evolutive, bazată pe precepte precum flexibilitate, adaptabilitate, tranziență, reciclare și reversibilitate.(R. N.) Definirea celor trei termeni de bază (arhitectură, oraș, societate) și evidențierea semnificațiilor relevante pentru tematica cursului ARHITECTURA. Definirea arhitecturii din perspectivă sociologică. Arhitectura este manifestarea sub forma fizică a ceea ce suntem noi ca indivizi și cine suntem la nivel colectiv, la nivel de cultură. Spațiul privat, personalizarea unei locuințe tip sau realizarea unei construcții noi pornind de la propriile dorințe este o reflectare a personalității individului, așa cum cadrul urban (strada, cartier, oraș) este imaginea unui grup social, a unei comunități sau societăți. În cursul istoriei arhitectura a reflectat convingerile și viața complexă a societății în care s-a dezvoltat. Realizările arhitecturale semnificative din perspectivă istorică și artistică, au constituit și reprezintă secvențe de imagini ale vieții care s-au desfășurat între zidurile cetății, precum și reflecții ale credințelor pe care le nutreau oamenii timpurilor respective. Ca urmare arhitectura actuală trebuie să fie în concordanță cu idealurile și modul de viață al oamenilor pentru care aceasta a fost creată. Cel mai important rol al arhitecturii este cel social – asigurarea unui nivel superior de organizare materială și expresivă a tuturor spațiilor necesare vieții și activitățiilor umane __ Profesia de arhitect s-a îndepărtat de meșteșug și s-a apropiat mai mult de arta. Ca artist, arhitectul s-a axat pe realizarea de obiecte conceptuale, singulare. (J. Gehl, B. Svarre. Cum se studiază viața urbană)

ORAȘUL. Definiții. Rolul orașului în societate. Tipuri de orașe. Funcția cheie a orașului Orașul contemporan. Locuim într-o lume urbană. La începutul secolului XXI mai mult de 3 miliarde oameni, mai mult de jumătate din populația totala, trăiau în așezări urbane. Până în 2030 acest procent va ajunge la 60%. în acest context sociologia urbană oferă mijloacele pentru înțelegerea nu doar a modului în care se dezvolta așezările umane, ci și a impactului pe care procesul urbanizării globale îl exercită asupra societății umane și a mediului natural.(Gottdiener,p.1) ORÁȘ s. n. 1. Formă complexă de așezare umană, având dimensiuni variabile și multiple dotări edilitare, de obicei cu funcție politico-administrativă, industrială, comercială și culturală; construcțiile sunt grupate în ansambluri arhitectonice și organizate în zone cu utilizări bine definite (industriale, comerciale, administrative, de locuințe etc.); exercită o mare influență economică și organizatorică asupra zonei înconjurătoare. ORAȘ, formă de comunitate umană caracterizată prin: a. volum demografic relativmare; b.organizare socială bazată, pe diviziune ocupațională și specializare a serviciilor; c.reglementare instituțională, formală, a relațiilor sociale; d. importanța scăzută a relațiilor de rudenie; e. relații de inter cunoaștereredusă (anonimat urban); /. Comportamente eterogene; g. cultură eterogenă, cît mai diversificată. Dincolo de acestea, orașul prezintă trăsături specifice în diferite societăți și regiuni, în funcție de procesele economice și social culturale care le au însoțit istoria. Comunitățile urbane sunt analizate în antiteză cu cele rurale. în societățile preindustriale și chiar în fazele de început ale dezvoltării industriei, diferențele între tipurile de comunități teritoriale erau puternice. în societățile mod ne, în țările puternic dezvoltate, aceste diferențe se estompează, distincția sat – oraș reducându-se tot mai mult la criterii ocupaționale. Apropierea celor două tipuri de comunități este facilitată de procesele de mobilitate socială, modernizare, comunicare. V . modernizare, rural, urban, urbanizare.

Funcțiile orașului Oamenii s-au grupat în centre urbane pentru a-și putea exercita mai bine anumite forme de activitate, susțin sociologii și geografii urbani. Funcția este profesiunea exercitată de oraș, este însăși rațiunea sa de a fi, este forma sub care este privită din exterior. Așa cum se poate vorbi despre o anumită persoană că are o anumită funcție sau profesie, tot așa putem discuta și despre un oraș. (Pitești este un oraș în care se fabrică automobile, Constanța este un port, Cambridge o universitate). Gabriele Schwartz clasifică funcțiile urbane în patru categorii: funcții politice, funcții culturale, funcții economice (târguri, centre de comunicație, centre comerciale, centre industriale), capitale. La toate acestea se mai poate adăuga funcția militară care astăzi nu mai are o valoare deosebită, dar ea a stat la originea marilor orașe. Aceste funcții se suprapun mai mult sau mai puțin, important în cercetarea orașelor fiind determinarea funcției dominante. Singura posibilitate de a stabili ponderea diverselor funcții, consideră sociologii orașului, constă în compararea valorică a numărului de locuitori utilizați în aceste funcții. Un oraș industrial, de exemplu, este un oraș în care cea mai mare parte a populației active este ocupată în industrie, la fel va fi în cazul orașelor comerciale, administrative, turistice etc. Funcția militară – Majoritatea centrelor urbane antice s-au născut din necesități de apărare, politice sau religioase, dezvoltând paralel și necesitățile economice. Nevoia de apărare a oamenilor se resimte în însuși modul de organizare a așezărilor, pe locuri mai înalte sau mai ascunse. Această funcție nu mai are astăzi rațiunea de a exista, însă ea a stat la originea multor orașe actuale. Funcția comercială – Apare deseori ca funcție dominantă – nu se poate concepe un oraș care să nu exercite un comerț oarecare în afara lui, unii sociologi incluzând această funcție în însăși definiția orașului, într-atât este de inerentă vieții urbane. Maurice Lombard a arătat în ce mod, în evul mediu timpuriu, orașele au redevenit așezări rurale când comerțul a stagnat, prin epuizarea monedei. Funcția industrială – Fabricarea uneltelor și a obiectelor necesare vieții cotidiene răspunde unei necesități mai stringente decât comerțul. Industria poate rămâne mult timp o activitate rurală, câtă vreme cu această îndeletnicire nu se ocupă o mare categorie de oameni și se exercită în mod dezorganizat. Însă evoluția industriei este aceea care duce la formarea orașelor, deoarece

industria tinde la concentrare. Meșteșugarii consideră la un moment dat că este nevoie să se grupeze pentru a-și procura mai ușor materia primă, care poate să nu se găsească în zona respectivă. Orase miniere – sunt singurele care se supun unor condiții imperioase de localizare. Orasele industriei prelucratoare – funcția industrială a orașului există ca atare în condițiile în care orașul nu-și produce doar strictul său necesar, ci produce și pentru exterior. Funcția culturală – orașe universitare, centrele literare și artistice, orașele muzeu și orașele festivalurilor și congreselor. Functia administrativă și politică a orașelor SOCIETATEA. Definiții. Rolul societății în dezvoltarea orașului SOCIETÁTE, societăți, s. f. 1. Totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legați între ei prin anumite raporturi economice. ♦ Ansamblu unitar, sistem organizat de relații între oameni istoricește determinate, bazate pe relații economice și de schimb; p. ext. sistem social. Apariția noțiunii de sociologie: În a II-a jumătate a secolului al XIX-lea, în contextul social aparte al revoluției industriale și al apariției teoriei cunoașterii științifice (epistemologia), ce introduce noțiuni ca model de obiect de cercetare, structură metodologică și teoretică. Prima apariție a termenului de sociologie: cursul de Filozofie Pozitivă, al lui Auguste Comte în 1838, care este o analiză epistemologică a faptelor sociale (considerarea fenomenelor sociale ca fapte, cu statut autonom și obiectiv) și căutarea legilor lor fundamentale. A doua utilizare a termenului: Metoda statistică a lui E. Durkheim (metodă sociologică prin excelență, cea mai adecvată pentru evidențierea faptelor sociale) face abstracție de aspectele individuale, funcționând ca un filtru ce reține aspectele comune ale comportamentului, permițând descoperirea unor legi sociologice ce nu puteau fi dezvăluite apriori sau intuitiv. Fenomene sociale ca lucruri: se ia distanță față de fenomenul social, care se observă și se definește prin trăsăturile exterioare și se explică prin raportare la alte fenomene sociale. Astfel se descoperă cauzele și legile, sociologia devenind astfel știința explicativă.

Aceste metode (Comte și Durkheim), ce presupun ca faptele sociale să fie tratate ca lucruri, din exterior, definite prin trăsături și explicate prin raportare, face ca sociologia să fie o știință pozitivă. Ulterior s-a ajuns la concluzia că faptele sociale nu pot fi studiate ca lucruri observabile din exterior, ci ele ar trebui înțelese și nu explicate prin raportare. Sociologia nu trebuie să fie o știință explicativă, ci una comprehensivă, însemnând că în locul explicării din exterior al lucrurilor (fenomene și fapte sociale și a unui raport între două lucruri, care duce la formarea unei legități). Sociologia își propune sa înțeleagă fenomenul social, să sesizeze din interior o semnificație, să înțeleagă semnificațiile actorilor ce participă la un fapt social, mai mult, sociologul trebuie să se pună în locul acelor oameni, să înțeleagă mesajul transmis prin comunicare și comportament social. Sociologia ar trebui să fie simultan comprehensivă și explicativă, nu rămâne la nivelul trăirilor, al intuiției simpatetice, ea trebuie să dezvăluie semnificații, fenomenele sociale trebuie analizate obiectiv. Sociologia – știința care studiază colectivitățile umane, raporturilor umane din cadrul lor și comportamentul uman în cadrul social; studiază omul în multitudinea formelor de a fi alături de ceilalți. Dintr-o perspectivă generală societatea poate fi definită ca ansamblul indivizilor și al relațiilor dintre aceștia. Până în prezent au fost dezvoltate mai multe teorii care urmăresc înțelegerea și explicarea existenței societății și a diverselor moduri de viață asociativă. Sociologia urbană reprezintă studiul vieții sociale și al interacțiunii umane în zonele aglomerațiilor citadine. Este o disciplină normativă, o ramură distinctă a sociologiei generale care dorește să studieze structurile, procesele, schimbările și problemele comunităților urbane și, prin aceasta, să furnizeze elemente de bază pentru planificarea și elaborarea politicilor urbane. Perspectiva etologică – promovează importanța definitorie a comportamentului și a factorilor biologici determinanți. Consacrată ca o ramură distinctă a biologiei, etologia reprezintă studiul comportamentelor animalelor în mediul lor de viață. Etologia umană urmărește determinarea gradului în care comportamentul omului este programat prin adaptare filogenetică. Prin supralicitarea (exagerarea) condiționărilor biologice asupra manifestărilor umane etologia riscă să devină etologism. Perspectiva psihologistă – susține prioritatea absolută a resurselor individuale și a structurilor de personalitate specifice fiecărui individ uman. Angrenarea acestor componente individuale (prin interacțiuni și relații) are ca o

consecință directă constituirea diverselor forme de structurare și manifestare a socialului. Supralicitarea condiționărilor psihologice definesc psihologismul. Perspectiva sociologistă – afirmă existența apriorică a unor structuri supraindividuale localizate în ansamblul reprezentărilor colective, socialul fiind determinant pentru formarea și evoluția oricărui individ. Realitatea socială se plasează astfel pe un nivel exterior individului, acționând asupra acestuia permanent prin conținuturi culturale specifice. Exagerarea determinărilor de factură socială (supra-individuală) conturează sociologismul. Sociologia, ca știință multi-paradigmatică construiește reprezentări complexe asupra realității sociale, angrenând într-o manieră unitară conținuturi biologice, psihologice și sociologice. (B.Nadolu, Sociologie – suport de curs, Universitatea Politehnică Timișoara) Inter- și transdisciplinaritate în arhitectură și urbanism Inter- și transdisciplinatitate în arhitectură. Această dimensiune a arhitecturii contemporane este ușor de decriptat prin corelarea cu direcțiile actuale din câmpul artelor plastice. În perioada de început a Modernismului, școala de la Bauhaus cultiva principiul integrării meșteșugurilor și artelor vizuale în educația arhitecturală. Centrul de greutate în structura educațională a școlii Bauhaus trebuia să îl aibă arhitectura, dar, cu toate acestea, un curs de arhitectură a fost introdus doar târziu, după plecarea lui W. Gropius de la conducerea instituției. Inițierea studenților debuta în schimb cu analiza formelor și se concentra asupra lucrului cu diverse materiale, studiul arhitecturii fiind o ultimă etapă în procesul de formare a personalității viitorului arhitect. Această trans-disciplinaritate ajunge în secolul al XXI-lea să fie esența progresului profesiei. ‑ (R. N.) 2 În 2008, cu ocazia Bienalei de Arhitectură de la Veneția, echipa formată din 2Elisabeth Diller, Ricardo Scofidio și Charles Renfro declara următoarele despre transdisciplinaritate în arhitectura contemporană: „Avem nevoie de o nouă formă de activism arhitectural: unul care să fie transdisciplinar; în care inspirația și agitația se îmbină; care navighează prin lume printr-o percepție densă de forțe sociale, economice și geopolitice; care ocupă amplasamente legitime, împrumutate sau furate; care construiește cu cărămizi, cerneală și pixeli”. Această viziune asupra rolului arhitecturii se reflectă în experimentele echipei, care începând cu anii `80 se concentrează asupra criticii legilor arhitecturale și reformulării relației dintre corp și arhitectură. Apud.Caciuc, Cosmin. Transdisciplinaritate și Arhitectură, Editura Paideia, București, 2010

INTERDISCIPLINARITÁTE s. f. 1. Caracterul a ceea ce este interdisciplinar. 2. Transfer de concepte și metodologie dintr-o disciplină (2) în alta pentru a permite abordarea mai adecvată a problemelor cercetate. – Din fr. interdisciplinarité. MULTIDISCIPLINARITÁTE s. f. Caracter multidisciplinar; pluridisciplinaritate, interdisciplinaritate. – Multidisciplinar + suf. -itate. 
Sursa: DEX '09 (2009) | Antropologie. O analiză a arhitecturii și orașului, a locuirii în spațiul urban nu poate evita și o abordare antropologică a acestei probleme. Astfel, antropologia spațială se referă la legătura dintre structura socială și amenajarea spațiului locuit. Toate societățile omenești sunt, prin definiție, în relație cu spațiul pe care îl locuiesc și toate se auto-semnifica prin intermediul particularităților fiecăruia. Relația dintre societate și spațiu construit funcționează și în sens invers: Levi-Strauss afirma că nu numai configurațiile spațiale sunt produse de către o societate, ci și anumite sisteme sociale; spațiul este deci nu numai cauza ci și efect. (R. N.) Încă de la începuturile lor, sociologia și etnologia au încercat să repereze corelațiile dintre structura socială și amenajarea spațiului, corelații utilizate de diferitele comunități umane. Diversele așezări umane, sate permanente sau așezări temporare, înscriu pe sol separări între familii, între clanuri, între șefi și simpli locuitori, între preoți și credincioși. Astfel de indicii sînt folosite, de altfel, și de arheologi atunci cînd săpăturile îi pun în față urmelor unei așezări și ipotezele privind caracterul diferențiat sau nu, ierarhizat sau nu, a grupului care locuia așezarea, capătă o importantă decisivă pentru interpretarea urmelor găsite. în plus, un mare număr de civilizații – dintre care cea chineză este cea mai cunoscută – își amenajează spațiul umanizat în conformitate cu principalele credințe religioase și cosmogonice, trasînd străzi, construind palate și temple, marcînd punctele cardinale etc., astfel încît peisajul construit în acest fel exprimă un simbolism rafinat și acțiunile oamenilor capătă valoarea unor gesturi rituale. Antropologul care studiază atent spațiul unui grup uman poate deci să citească în el nu numai organizarea socială, dar și multe dintre reprezentările ei. Mai mult, depășind cadrul așezării, se face distincția între diferitele tipuri de spații umanizate. în fine, spațiul se poate defini în manieră sociologică că fiind aria pe care o acoperă toate relațiile sociale ale unei comunități determinate (etnie, grup lingvistic, etc.) (Anthropologie de l’espace în Merlin, Pierre,

Choay, Francoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF, 2000) Antropologia socială încearcă să studieze comparativ variatele niveluri ale vieții sociale (politică, economică, de rudenie, etc.), observată în diversele tipuri de societăți. Scopul este stabilirea legilor generale ale vieții în societate, valabile atît în societățile primitive cît și în cele moderne. Antropologia culturală se preocupă în special de problemele relativismului cultural (cercetarea elementelor de originalitate ale fiecărei culturi), prin studiul raporturilor dintre diversele niveluri ale unei societăți și prin transmisia culturii. Foarte popular la antropologii americani, termenul a fost introdus relativ recent în Franța, unde – alături de cel de antropologie socială – era cuprins în “etnologie”. (cf. Levi-Strauss, Anthropologie structurale, 1958, cap. 1) De fapt, frontierele dintre cele două sunt destul de vagi, pentru că acestea rezultă mai degrabă din ordinea în care e condusă analiză câmpului investigat. În ceea ce privește habitatul și urbanismul, antropologia socială se ocupă mai ales să găsească legile care administrează modurile de a locui și evoluția lor în toate societățile. Antropologia culturală se concentrează asupra trăsăturilor specifice ale habitatului unei societăți, considerat că un fapt social comprehensibil numai în relație cu celelalte caracteristici religioase, simbolice, ecologice, economice etc., ale acestei societăți. (Anthropologie sociale et culturelle în Merlin,Pierre, Choay, Francoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF, 2000) S-a crezut multă vreme că experiență este un bun comun al oamenilor și că este oricînd posibil să se comunice cu o altă ființă umană făcîndu-se referință directă la experiență practică, evitînd astfel limba și cultură. Această ar presupune că dacă doi oameni sînt supuși aceleiași “experiențe”, informații virtual similare ar fi furnizate de fiecare creier și că fiecare creier le-ar înregistra în același fel – ceea ce s-a crezut multă vreme. Ori, cercetările proxemice (parte a semioticii care studiază felul în care ființele – și mai ales omul – utilizează spațiul, n.n.) aruncă un mare semn de îndoială asupra acestei ipoteze, în mod special în cazul culturilor diferite. Se demonstrează apoi că indivizii aparținînd unor culturi diferite, nu numai că vorbesc limbi diferite, dar, mai ales, locuiesc lumi senzoriale diferite. Selecția datelor senzoriale însemnînd admiterea unor elemente și eliminarea altora, experiență umană va fi percepută în mod foarte diferit de la o cultură la altă, conform diferențelor de structura ale sitei perceptive specifice diverselor culturi. Ambientele

arhitecturale și urbane create de om sunt expresia acestui proces de filtraj cultural. (E.T. Hall, The Hidden Dimension, 1966) Determinanți ai proiectului de arhitectură și urbanism Caracterul evolutiv al contextului social. Arhitectura este direct influențată de timp, construcțiile cunosc o evoluție continuă, de la dezvoltări treptate până la transformări radicale, realizându-se astfel o schimbare atât în planul utilității, cât și al semnificațiilor. Atributele vitruviene ale arhitecturii – utilitas, firmitas, venustas – se supun acestei evoluții temporale: funcțiunea clădirii suferă transformări sau este cu totul înlocuită, structura funcțională se uzează moral, utilitatea este regândită, dimensiunea estetică este percepută diferit în epoci istorice diferite și este influențată direct de contextul socio-cultural, durabilitatea este în final chiar materializarea confruntării cu timpul. Istoria ne demonstrează că nu toate reprezentările formale ale arhitecturii răspund în același mod trecerii timpului. Impactul diferit pe care temporalitatea îl exercită asupra clădirilor conduce la o structurare a arhitecturii în funcție de acest criteriu al lecturii spațiului. În relația omului cu mediul construit un rol vital îl are capacitatea umană de adaptare. Când schimbarea este percepută ca un atac la valorile tradiționale, reacția umană instinctivă este de respingere a noului. Construcții precum turnul Eiffel au fost inițial blamate, pentru a deveni ulterior un simbol. Prin mimesis omul reușește să țină pasul cu reconfigurarea continuă a structurilor sociale, semnificația simbolică asociată unui obiect de arhitectură putând primi de-a lungul timpului valențe foarte diferite, până la a fi, uneori, chiar complet redefinită. Elementul de noutate, primit inițial cu reținere sau chiar contestat, poate deveni în timp familiar și reprezentativ pentru o anumită perioadă istorică. Modul în care relaționăm cu obiectul de arhitectură și definirea arhitecturii în funcție de specificul societății nu sunt fenomene statice, ci procese inerent dinamice. Omul intră permanent în contact cu mediul construit și, drept consecință a mimesis-ului ‑, raportarea noastră la cadrul 3urban este în continuă schimbare. Receptarea mesajului transmis de arhitectură are mai multe etape, în care intervine temporalitatea. (R. N.)
Leach, Neil. Uitați-l pe Heidegger, Editura Paideia, 2006, p. 353

2. SOCIOLOGIA , ȘTIINȚĂ A SOCIALULUI Precursori ai Sociologiei Doctrinele social-politice și filosofice servit de-a lungul istoriei ca fundament al întemeierii sociologiei ca știință prin abordarea unor aspecte ale problematicii umane, prin idei și aprecieri privind condiția umană, raportul dintre individ și societate, geneza puterii, metodele de guvernare, rolul idealului în viața morală. Platon – "Statul", "Republica", "Legile" Aristotel – "Etica Nicomahica", "Politica", "Constituția Atenienilor" Aristotel – intuiții sociologice – face trimiteri la societatea globală – definește omul ca ființa socială (zoon politikon) – definește esența societății prin termenul de "ENTELEHÍE" (noțiune filozofică indicând perfecțiunea ca scop lăuntric al dezvoltării tuturor lucrurilor. – Din fr. entéléchie.), care desemnează tendința spre perfecțiune, spre autoreglare. Realitatea socială are următoarele niveluri: 1) Philia: corespunde sociabilității din sociologia contemporană și definea modul în care individul făcea uz în comportamentul său de valorile polis-ului; 2) Coinoma: cuprindea raza de acțiune și arealul valoric pe care îl ocupau grupurile particulare; 3) Politeia: denumită și coinoma politike, definea domeniul de instituționalizare a valorilor care stăteau la baza grupurilor particulare dinn cadrul comunității etnice-sociale globale. În acest sens statul era identificat cu societatea globală care cuprindea pe toți indivizii, fie ei cetățeni sau nu; 4) Nomos: era conceptul cu care Aristotel definea ansamblul regulilor de conduită, adică echivalentul a ceea ce sociologia modernă numește ”modele de comportament” legitimate la nivelul unui spațiu social concret determinat. Tot în spațiul semantic al acestui concept mai intrau și obiceiurile, practicile, moravurile, dreptul, morala – respectiv, echivalentul ”controlărilor sociale” din societatea contemporană. Nomosul era, așadar, legea care trasa cadrul normativ propriu polisului garantând coerența civismului și calitatea acestuia. Intuițiile

sociologice ale lui Aristotel demonstrează și deschiderile acesteia la nivelul spațiului social global. Spinoza (Benedict) Baruch (1632 – 1677) poate fi considerat ca precursor al sociologiei îndeosebi prin lucrarea “Etica demonstrată în mod geometric”, centrată pe noțiunea de libertate. Ca fidel continuator al raționalismului cartezian, Spinoza consideră că libertatea constă în înțelegerea necesității: înțelegând interdependența universală a lucrurilor și fenomenelor, omul poate să stăpânească eficient în egală măsură natura exterioară, materială, cât și natura interioară, morală. Regăsindu-și echilibrul interior prin ecranarea pasiunilor, omul urcă, progresiv, câte o treaptă a libertății (prin înțelegere), treapta supremă a libertății fiind înțelegerea faptului că omul este o parte comună cu natura și eternitatea, etapă denumită “amor Dei intellectualis” (iubirea intelectuală a lui Dumnezeu). Secolul al XVIII-lea aduce încă o contribuție importantă la multiplicarea izvoarelor sociologiei prin “L’Esprit de lois” (1748), lucrare care l-a afirmat în circuitul științific al vremii sale pe Montesquieu Charles Louis de Secondat (1689 – 1755). Convins că forța motrice a dezvoltării sociale ar fi legislația a preconizat separarea puterilor în stat ca premisă pentru raționalizarea relațiilor sociale prin asigurarea egalității tuturor cetățenilor în fața legii. Înlocuirea domniei oamenilor cu domnia imparțială a legii este singura soluție pentru cultivarea bunelor moravuri în toate segmentele societății. În concepția sa, moravurile și legislația fiecărui popor sunt determinate de factori geografici (climă, sol, poziție geografică, etc.); această idee argumentată din perspectiva juridică și etică îl plasează pe Montesquieu printre fondatorii determinismului geografic și poate fi considerat, în același timp, și ca un precursor al temei lui Georg Simmel referitoare la spațiul social. Idei deosebit de valoroase a avansat Montesquieu în ceea ce privește natura guvernării și a genezei sociale a legilor. Ca instrumente ale guvernării, legile exprimă raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor. Ca manifestare practică a unor necesități obiective de viață comunitară, legile reprezintă tendințe generale, nu se limitează la situații particulare, dar le asigură acestora protecția normativă corespunzătoare. Cu Montesquieu se încheie seria precursorilor gândirii sociologice doctrinare, dar “spiritul general” poate fi considerat ca o contribuție nemijlocit sociologică, deoarece el reprezintă, în ordine istorică, prima contribuție la interpretarea societății într-o viziune integratoare. Hegel, Georg Wilhelm Friedrich (1770 – 1831), cel mai important reprezentant al filosofiei clasice germane, în sfera preocupărilor sale

enciclopedice a formulat aprecieri cu incidență sociologică prin aplicarea sistemului complex al categoriilor logico-filosofice la studiul vieții sociale. În acest sens este recunoscut ca fondator al dialecticii concepută de Hegel ca “paradigmă” în explicarea dezvoltării întregii lumi spirituale, materiale și sociale. În concepția sa actul dialectic începe de la o abstracție nedeterminată (teza) care prin alteritate se transformă în natura (antiteza) și se încheie cu depășirea contradicției dintre natură și idee (sinteza) la nivelul abstracției finale îmbogățită cu încărcătura umană acumulată de parcurgerea celor trei stadii. Pe aceste repere explicative, Hegel a descoperit și formulat principiile dialecticii: unitatea și lupta contrariilor, trecerea cantității în calitate și negarea ca sens al dezvoltării și ca semn al progresului. Istoria universală apare, în opera lui Hegel, ca un proces logic și progresiv rezultat al autodezvoltării. În plan logic toate sistemele de gândire se succed urmând, implacabil, în sens progresiv, aducând un plus de progres și adevăr. Comparându-și sistemul cu toate care l-au precedat, Hegel ajunge la concluzia că sistemul său, ca “depășire a contradicțiilor”, este întruchiparea “adevărului absolut”. Pe plan social, această “depășire a contradicției” ar corespunde, după Hegel, apariției monarhice prusace ca realizare practică a “spiritului absolut”. (Stefan Buzarnescu, Istoria doctrinelor sociologice) Definirea Sociologiei. Domenii și Ramuri Obiectul Sociologiei – "studiul colectivităților umane și a relațiilor interumane în cadrul acestora, precum și al comportamentului uman în cadrul social propriu grupărilor și comunităților umane de diferite tipuri" În sens restrâns – sociologia trebuie deosebită de științele sociale particulare; Sociologia că știință a socialului (și nu a realității sociale) – vizând trăsăturile abstracte, generale ale comportamentului social, al relațiilor sociale, al gândirii colective, că metodologie a investigării fenomenelor sociale, că știință a formelor sociale ale activității umane ce vizează conținuturile acestora. În sens larg – Sociologia – știință a socialului că formă generală și că știință a societății globale, a organizării și dinamicii sale, a subsistemelor și a relațiilor dintre ele și cu sistemul. Finalitatea Sociologiei că știință este înțelegerea și explicarea societății că totalitate, descifrarea esenței societății, a specificului și calitativ că formă de existența. Dar Sociologia studiază nu doar aspecte comune, generale ale socialului, ci și aspecte diferite, prin abordarea unor componentele ansamblului social, a unor domenii și părți ale societății că întreg.

Sociologia și științele particulare În evoluția sociologiei se pot distinge câteva etape: 1. Prima etapă – preponderent doctrinară – etapă clasică a sociologiei în care apar sisteme explicative a societății că sistem global, etapă sociologiei "pure", teoretice caracteristică epocii moderne, cuprinzând orientări cu nuanțe sociologiste, că efort de desprindere de domeniul metafizic; excluderea pragmatică a subiectivității din generalizările teoretice – se încheie cu E. Durkheim 2. A două etapă – este reprezentanta prin empirism sub formă tradițiilor europene și cele nord-americane; este profilată pe tehnici de culegere a datelor; nu vede rolul individului în societate că sursă de inovație, conținând riscul dizolvării individului în social, al transformării lui într-o cifra statistică prin subordonarea acestuia estimărilor statistice și tehnicilor de culegere și interpretare a datelor; 3. A treia etapă – a reconcilierii dintre sociologia teoretică și cea empirică – plecând de la noțiunea de sociologie interpretativă a lui Max Weber; recuperarea subiectivității; Nu trebuie confundate sociologiile particulare și de ramură cu științele sociale particulare. Ele au în comun obiectul de cercetare, dar se deosebesc prin perspectiva de abordare și prin finalitate. Științele sociale particulare abordează părți, domenii ale societății (economic, juridic, politic, etc.). în mecanismele lor interne, izolandu-se de întreg, neinteresandu-se de legăturile lor. Ele urmăresc cunoașterea cât mai profundă a acestor domenii. Sociologiile particulare studiază tot părți, domenii ale societății sau aspectele lor, dar le abordează că părți ale unui întreg. Perspectiva lor de abordare este integratoare, iar finalitatea acestora o reprezintă cunoașterea cât mai bine a întregului social. Funcțiile sociologiei că știință 1. Descriptivă – descrie și expune fenomenele și structurile sociale, analizând realitatea socială în desfășurare; 2. Explicativă – pătrunde în esență societății, căutând legăturile esențiale ce formează regularitățile vieții sociale în societate la un moment dat și în diverse perioade istorice; din multitudinea variabilelor, a formelor vieții sociale – caută invarianți, raporturi, esențele lăuntrice și constante dintre fenomene și procese, dezvăluind cauzele și legitățile fenomenelor sociale, tendința dezolării acestora, rolul, semnificația și valoarea lor social-istorică. 3. Critică și aplicativă – nu doar expune și explică viață socială, ci o și examinează critic, dezvăluind contradicții, dificultatea, disfuncții, indicând

sensul dezvoltării, propunând alternative, cai de dezvoltare, oferind ipoteze, propuneri, rezolvări, soluții practice. Sociologia – nu oferă doar informații empirice despre realitatea socială, ci și diagnoză problemelor sociale și soluții ale acestora , elaborând predicții asupra dinamicii sistemului social, a diverselor sale tendințe, precum și evaluări ale unor programe de schimbare socială = feedback asupra eficienței activității sociale. Socializarea este procesul psiho-social de transmitere – asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunități în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane. Socializarea este: – este un proces interactiv de comunicare; – se fundamentează prin învățare socială; – se finalizează prin integrarea indivizilor în grupuri. Operaționalizarea (analiza) conceptului implică următoarele dimensiuni: a). caracteristici individuale – vârstă, sex, grad de maturizare, structuri de personalitate, sisteme valorice personale, modele de conduită însușite etc; b). agenți ai socializării – familie, grupuri de apartenență, modele culturale etc; c). modele comunicaționale – limbaje, forme de imitație, mecanisme de control; d). atitudini, acțiuni și comportamente – roluri, statusuri, performanțe, conformare, integrare, dinamică socială etc; Socializarea, ca formă de exercitare a influenței mediului asupra indivizilor prezintă următoarele efecte (consecințe): – participarea la viața socială; – însușirea modelelor comportamentale dezirabile; – asimilarea valorilor culturale promovate. Premise. Realizarea procesului de socializare este determinată de următoarele premise: – programarea ereditară a omului – permite dezvoltarea unor caracteristici specifice, indispensabile pentru implicarea activă în viața socială: dezvoltarea limbajului, posibilitatea de abstractizare, capacitatea de muncă, ș.a.

– controlarea instinctelor – satisfacerea trebuințelor (primare) se realizează prin adoptarea unor modele de conduită dezirabile, resursele și procesele cognitiv-raționale permițând controlarea (și implicit diminuarea) pornirilor instinctive. – nevoia de interacțiune – sociabilitatea ca dimensiune fundamentală a omului, reprezintă o premisă sine-qua-non pentru formarea personalității; cercetările experimentale au evidențiat importanța deosebită a conviețuirii încă de la nivelul primatelor superioare. – capacitatea de a învăța – permite însușirea, interiorizarea și respectarea conștientă a unor sisteme de norme și valori promovate social, asigurând astfel integrarea individului în diferite forme de organizare societală (comunități, grupări, grupuri). – însușirea unor sisteme de comunicare – asigură o interacțiune simbolică deosebit de complexă între indivizi, realizându-se astfel un transfer de cunoștințe între generații și în același timp o accentuare a gradului de fiabilitate al relaționărilor. (B.Nadolu, Sociologie – suport de curs, Universitatea Politehnica Timișoara) Domenii de interes. Obiectivele sociologiei. Funcțiile sociologiei ca știință (descriptivă, explicativă, critică și aplicativă). Ramurile sociologiei contemporane Abordari contemporane în cercetarea sociologică: – perspectiva cantitativă – promovată de modelul pozitivist (preluat din științele naturii) care presupune existența unei realități obiective, a unor structuri exterioare indivizilor (accent pe măsurarea obiectivă, statistico-matematică a realității sociale). – perspectiva calitativă – promovată de modelul fenomenologic care se bazează pe subiectivitatea umană, pe socialul construit și interpretat prin interacțiunea motivațiilor, așteptărilor și simbolurilor individuale și de grup (accent pe înțelegerea subiectivității umane). profil cantitativprofil calitativorientarea generală epistemologicăpozitivistă și explicativăfenomenologică și comprehensivă (vizând înțelegerea)relația cercetător-subiectdistanțată, exterioarăapropiată, interioară

Sociologia urbană reprezinta studiul vietii sociale și al interactiunii umane în zonele aglomeratiilor citadine. Este o disciplina normativa, o ramura a sociologiei generale, care doreste sa studieze structurile, procesele, schimbarile și problemele comunitatilor urbane și prin aceasta, sa furnizeze elemente de baza pentru planificarea și elaborarea politicilor urbane.asemenea celorlalte subdomenii ale sociologiei generale, sociologia urbana utilizeaza un instrumentar variat de analiza, respectiv observarea sociala, teoria sociala, interviul,, precum și alte metode și tehnici de studiu ale unor subiecte specifice, cum ar fi raportul dintre indivizi, în procesul socializarii, efectul industrializarii și al dezvoltarii orașului asupra individului, inclusiv migratia și tendintele demografice, economie, relații interrasiale. Categorii sociologice Sistem social. Subsistem. Orașul ca sistem Orașul trebuie înțeles în context social – a apărut și s-a dezvoltat odată cu progresul general al societății, răspunzând nevoilor sale materiale și spirituale aflate în continuă schimbare; orașul este o formă de comunitate umană, o formă de așezare a populației în teritoriu, un mediu de viață – biologică, economică, socială, spirituală. Exprimă viața localității în întreaga sa complexitate, cuprinzând procesele de producție și de trai ale colectivității umane. Orașul înseamnă oameni, cu mobilurile, aspirațiile și năzuințele lor, ele însele în schimbare, dar înseamnă și colectivități în diverse spații, relații sociale și instituții sociale complexe, organizare socială, precum și un mod de viață specific. Înseamnă o diversitate de locuri de muncă, de odihnă și destindere, de servicii, de clădiri destinate locuirii, expresii ale confortului uman. relația teoretic-empiricde verificare a teorieide emergență a teorieiimaginea realitățiistatică și exterioară oamenilorprocesuală și construită de oameniprincipalele metodeexperimentul, ancheta prin chestionar standardizatobservația participativă, interviul nedirectivnatura datelor obținutevalide din punct de vedere statistic, cu mare fidelitatecomplexe, de adâncime

Orașul trebuie înțeles sistemic, prin îmbinarea perspectivei structuralist-funcționaliste cu cea a dinamicii sale, trebuie ținut cont de activitățile ce stau la baza constituirii urbanului, de spațiul aferent lor și de mobilurile umane, cu rol în modelarea organismului urban. Mobilul apare ca fiind factorul esențial prin care societatea își structurează, organizează – conștient sau nu – spațiul în care trăiește. Ca formă de comunitate umană, orașul se caracterizează printr-o serie de trăsături generale specifice, în raport cu o comunitate rurală: – volum demografic relativ mare; – organizare socială bazată pe diviziune ocupațională și pe specializare a serviciilor; – reglementare formală, instituțională a relațiilor sociale; – importanța scăzută a relațiilor de rudenie; -relații de intercunoastere scăzută; -comportamente și cultură eterogene, diversificate. Structura socială Relații sociale. Elemente ale structurii sociale (grup, pătură, clasă socială) Caracteristicile proceselor asociative. Diversele modalități ale oamenilor de a fi laolaltă se bazează pe două componente fundamentale pentru existența oricărui spațiu social: interacțiunea socialăși relația socială. Interacțiunea socială reprezintă o formă specifică de acțiune socială și poate fi definită ca o rezultantă a interferenței acțiunilor inițiate de persoane, grupuri sau comunități, prin care se influențează condițiile specifice de manifestare precum și finalitățile aferente (Zamfir, Vlăsceanu, 1993). Între acțiunea și interacțiunea socială pot fi puse în evidență o serie de similitudini, cum ar fi: – ambele sunt concepte relaționale, implicând existența a cel puțin două entități sociale(indivizi, grupuri, colectivități); – se desfășoară într-un context social și poartă amprenta unei experiențe asociative formată în cadrul unor grupuri și comunități; – determină o serie de reacții (feed-back-uri) mai mult sau mai puțin consistente. Interacțiunile sociale sunt elaborate deci în continuarea acelor acțiuni care generează un răspuns (feed-back) semnificativ din partea “obiectului”

asupra căruia se manifestă (indivizi, grupuri, comunități). Pe de altă parte, continuitatea în timp a interacțiunii (sau, cu alte cuvinte, dezvoltarea unei serii extinse de acțiuni reciproce) determină transformarea acesteia în relație socială. În acest context, interacțiunea socială poate fi acceptată ca o etapă intermediară între acțiune și relație, sau ca o fază premergătoare constituirii relațiilor sociale. Relația socială (din latinescul relatio = “ducere repetată”) reprezintă o legătură, conexiune sau raport între două sau mai multe entități sociale, indiferent de structura acestora (Zamfir, Vlăsceanu, 1993). Noțiunea a fost formulată de către E. deRoberty în 1876 (“La Sociologie”) în cadrul ipotezei biosociale bazate pe ideea că fenomenele sociale reprezintă manifestarea unor interacțiuni intercerebrale. Astfel, relațiile sociale reciproce între mentaluri individuale generează forme sociale de gândire, reprezentare și acțiune care devin independente de indivizii propriu-ziși. Fiind un concept central în arealul disciplinelor socio-umane, în jurul său au fost conturate o serie extinsă de teorii și paradigme relative la diverse componente și implicații specifice. Într-o structurare schematică, aceste abordări se distribuie pe un continuum dezvoltat între perspectiva sociologistă (Durkheim, Tonnies, Sorokin) și cea psihologistă (hormismul, behaviorismul, sociometria). O contribuție deosebită în structurarea conținutului acestui concept a avut-o școala formală germană prin Georg Simmel care a abordat atât problematica relațiilor cât și a interacțiunilor sociale. Acesta considera că există un număr de relații sociale care trebuie studiate în forma lor, indiferent de contextul social-istoric în care apar (dominație, subordonare, rudenie, comunicare), ele constituind nucleul domeniului de studiu al sociologiei (Zamfir, Vlăsceanu, 1993). Un alt reprezentant de seamă al școlii formale germane, continuator al perspectivei lui Simmel, a fost Leopold von Wiese care încercând să sistematizeze ansamblul relațiilor sociale delimitabile în spațiul social a conturat o reprezentare cuprinzând aproximativ 650 de tipuri de relații, grupate pe următoarea structură: (a) relații interindividuale – cu următoarele sub-categorii: (a.1.) îndreptate spre altul (de apropiere): contact, apropiere, adaptare, combinare și uniune; (a.2.) în comparație cu altul (de distanțare): concurență, opoziție și conflict; (a.3.) mixte (atât de apropiere cât și de distanțare).

(b) relații între grupuri – abordate ca procese sociale supraindividuale (ireductibile la relații interindividuale) prezintă următoarele forme: (b.1.) procese de diferențiere: mobilitatea socială, dominația, stratificarea, selecția, individualizarea; (b.2.) procese de integrare: uniformizarea, stabilizarea, socializarea; (b.3.) procese de destrucție socială: exploatarea, favoritismul, corupția, radicalizarea; (b.4.) procese de modificare și construcție: instituționalizarea, profesionalizarea etc. Delimitari conceptuale: societate, comunitate, multime, grupare. Societatea reprezintă un mod organizat de existența o formă specifică de manifestare a viului. Abordată ca existență comunitară (ca un mod de a fi împreună) societatea poate fi delimitată atât la nivelul omului cât și la alte viețuitoare. Dincolo de postulatele etologice ale asocierii, societatea umană se distinge printr-o serie extinsă de conținuturi culturale deosebit de complexe, care limitează utilizarea extensivă a termenului în afara speciei umane. Socialitatea reprezintă o trăsătură definitorie a ființei umane și nu doar un efect secundar ca în situația altor specii. Fără a ignora substratul biologic și mai ales fără a trata omul într-o manieră exclusivistă, societatea poate fi înțeleasă ca o structură specific umană. Comunitatea, dintr-o perspectivă generală, reprezintă o entitate social-umană, ai cărei membri sunt legați împreună prin locuirea aceluiași teritoriu și prin relații sociale constante, consolidate în timp prin tradiție. Comunitatea se caracterizează printr-o relativă autarhie, fiind practic un sistem social cu tendințe de independență și auto-suficiență. Dezvoltarea semantică a conceptului a fost lansată de sociologul german Ferdinand Tonnies care a introdus distincția între comunitate (Gemeinschaft) și societate (Gesellschaft) din perspectiva caracterului natural sau respectiv artificial al genezei acestora. Astfel, ruralul reprezintă un context verificat istoric pentru formarea și perpetuarea unor comunității autentice, cu o structuralitate și o funcționalitate valabile, în timp ce urbanul având o tradiție relativ recentă se constituie într-un factor artificial generator de social pe o bază convențională. O contribuție însemnată la consolidarea conceptuală a noțiunii de comunitate a avut-o și Emile Durkheim cu distincția între solidaritatea organică și solidaritatea mecanică. În această perspectivă, comunitatea este consacrată printr-o

solidaritate organică a membrilor săi, printr-o implicare directă și totală în existența comunitară. Deși conceptul de comunitate nu este până în prezent pe deplin clarificat semantic, abordarea sa teoretică a fost preluată treptat de perspectiva antropologică (în detrimentul celei sociologice). Cu toate acestea există un număr foarte ridicat de definiții și încercări de conturare a conținutului și sferei sale de sorginte sociologică, fără a se formula însă un consens între acestea. George Hillery în Definition of Community: Areas of Agreement (1955), a investigat 94 de definiții ale noțiunii de comunitate încercând să găsească elementele comune ale acestora. Astfel, au fost puse în evidență trei repere fundamentale: – oameni implicați în interacțiuni sociale – orice comunitate se întemeiază pe oameni; nu orice număr de indivizi oarecare formează însă o comunitate; pentru a atinge statutul comunitar oamenii componenți trebuie să fie capabili să dezvolte o serie de interacțiuni sociale reciproce; – areal geografic – comunitatea are o existență efectivă, membrii săi trăiesc și con-viețuiesc într-un spațiu social real foarte bine determinat; în absența arealului geografic de conviețuire, membrii unei comunități nu pot practic interacționa între ei; – legături și interese comune – reprezentând practic sistemul de norme și valori precum și modelele de comportament dezirabile; fără atributul comun oricât de mult ar interacționa între ei într-un spațiu real concret determinat, oamenii respectivi nu ar avea practic în comun decât elemente exterioare și conjuncturale, elementele sociale generative pentru statusul comunitar fiind absente. În continuarea acestei perspective, Joseph Gusfield (Community: A Critical Response, 1975) identifică două utilizări ale conceptului de comunitate în sociologie (pe linia indusă de Tonnies): – comunitatea fizică teritorială delimitabilă geografic – introducând astfel un nou reper al arealului teritorial: limita (granița) geografică; – comunitatea relațională – bazată pe convergența și calitatea relaționării umane fără nici o referire la locația geografică; o astfel de comunitate este bazată pe relații sociale primare, implicând atașament emoțional;

Flora Cornelia în Rural Communities: Legacy and Change (Boulder: Westview Press, 1992) identifică de asemenea trei utilizări sociologice ale termenului de comunitate: – un loc, o locație în care un grup de oameni interacționează între ei; – caracteristica sistemelor sociale de a genera comunități și organizații sociale în contextul facilitării interacțiunilor individuale; – sensul distribuit al identității formulate de un grup de oameni. Elementele comune tuturor membrilor unei comunități sunt legate de un anumit stil de viață comun reprezentat de adoptarea unor modele comportamentale convergente, generate de împărtășirea unui sistem valorico normativ fundamental comun. Cu alte cuvinte este vorba de valori, norme și conduite comune tuturor membrilor unei comunități dar plasate la un nivel primar de generalitate (principii și aspecte fundamentale). O dată cu accentuarea și specificarea conținuturilor acestora comunitatea tinde să se transforme în grupare și respectiv grup. Pe baza acestor considerente, putem redefini generic comunitatea ca fiind un grup uman cu interacțiuni reciproce și constante dezvoltate în timp prin comportamente relativ omogene bazate pe un set comun de elemente valorico-normative fundamentale. Mulțimea poate fi definită ca o grupare temporară de indivizi, aflați în apropiere fizică, fie din întâmplare, fie deliberat, în virtutea unui obiectiv sau interes comun. Din punct de vedere sociologic, mulțimea se caracterizează prin nediferențiere, lipsă de coeziune și organizare, sensibilitate emoțională la mediu și caracter temporar. Alăturarea întâmplătoare a participanților nu creează condiții suficiente pentru realizarea unor legături și relații sociale între aceștia. Absența tuturor acestor elemente determină o volatilitate ridicată a mulțumii – practic, atunci când condițiile care au determinat constituirea mulțimii sunt îndeplinite sau suportă anumite schimbări, aceasta se dizolvă. Se pot delimita mai multe tipuri de mulțimi sociale: – mulțime întâmplătoare – grad redus de interacțiune emoțională și organizatorică, existența unui interes pasager (mulțimea călătorilor care așteaptă un mijloc de transport în comun); – mulțime convențională – se bazează pe o reglementare tradițională sau contractuală (publicul unui eveniment).

– mulțime pasivă / mulțime activă – o mulțime întâmplătoare, pasivă poate deveni activă prin adoptarea unui comportament colectiv pe baza unor trăiri emoționale intense. În funcție de interesele vizate, mulțimea se poate constitui într-un ansamblu de resurse sociale deosebit de important (putând genera mișcări și reacții sociale ample, de multe ori cu consecințe negative). La baza mulțimilor active și expresive se află o serie de elemente psiho-sociale specifice: contagiunea emoțională, anonimatul, defularea tensiunilor și frustrărilor, sentimentul forței colective etc. Gruparea reprezintă un element fundamental în constituirea și existența societății. Această formă asociativă (premergătoare grupului) realizează o particularizare semnificativă a comunității și colectivității, prin evidențierea unor elemente specifice unui număr limitat de indivizi. Bazată pe modele particularizate de interacțiune, gruparea prezintă o continuitate mai mare în timp și îndeplinește o serie de funcții integrative. Grupul social Grupul social un ansamblu restrâns de persoane (de la 3 până la 30-40), orientate spre realizarea unei sarcini comune (impusă sau adoptată prin consens),interacționând direct, potrivit unor norme comportamentale acceptate detoți membrii aceștia fiind diferențiați după funcții sau sarcini, având conștiința apartenenței la grup și o viață afectivă comună manifestate printr-o unitate de opinii și atitudini, printr-un stil propriu. După tipul de normativitate implicată în organizarea grupurilor se delimitează între: – Formale – instituționalizate, funcționează în conformitate cu norme statuate în regulamente sau legi juridice și aparțin de regulă unor organizații; – Nonformale – constituite pentru realizarea unor obiective imediate (după care se dizolvă), flexibile, puțin normativizate; – Informale – se constituie în afara cadrelor instituționalizate sau ca alternativă a acestora (în cadrul grupurilor formale); sunt neoficiale și răspund unor nevoi de exprimare liberă a indivizilor. Status și rol social. Comunitate Într-o abordare generală este definibil ca ansamblu de relații egalitare și ierarhice pe care individul le are cu alți membri din grupul său de apartenență. Statusul reflectă poziția ocupată de o persoană sau de un grup în societate, fiind practic ansamblul obligațiilor, responsabilităților și drepturilor asociate unei anumite poziții sociale.

În definirea acestui concept se conturează două tonalități: una prescriptivă (relativă la poziția deținută în cadrul unui sistem) și una evaluativă (relativă la dimensiunea calitativă a prestigiului social). Se pot delimita următoarele tipuri de accepțiuni dezvoltate pentru conceptul de status: (a). poziția individului într-un grup social, implicând așteptările față de cei ce ocupă alte poziții în cadrul aceluiași grup; (b). locul față de structurile de drepturi, obligații, putere și autoritate în cadrul unui grup social; (c). poziție superioară relativă la distribuirea prestigiului în cadrul unui grup social. Orice individ posedă concomitent mai multe statusuri determinate de grupurile de apratenență, constituindu-se într-un set de statusuri personale; în cadrul acestora se delimitează un status central (sau principal) cu o importanță definitorie asupra existenței individuale (în societatea contemporană, acest loc este deținut într-o foarte mare măsură de către statusul profesional). Principalele tipologii sunt dezvoltate pe următoarele criterii: – modalitatea de acces (R. Linton, 1936): – statusuri atribuite (legate de anumite calități naturale – sex, vârstă, etc); statusuri achiziționate (obținute prin efort personal și deliberare). – manifestare: statusuri actuale (manifestate într-o anumită situație); statusuri latente (actualizabile în alte situații). – conținutul valoric: statusuri de prestigiu înalt, mediu și scăzut; rigurozitatea definirii conținutului: – statusuri formale și statusuri informale. Rolul social este definibil ca: – model comportamental asociat unui status. – punerea în act a drepturilor și obligațiilor prevăzute de statusul indivizilor și grupurilor într-un sistem social. – modalitate proprie prin care cineva actualizează cerințele statusului, reprezentând practic componenta dinamică a statusului. – ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl așteaptă ceilalți de la individul care ocupă un status social determinat. Prezintă următoarele dimensiuni: i). rolul prescris – sistemul de așteptări pe care mediul social le îndreaptă către deținătorii unei poziții prin raportare la ocupanții altor poziții; ii). rolul subiectiv – așteptările specifice pe care deținătorul unei poziții le percepe ca aplicabile în propria conduită;

iii). punerea în act – manifestările specifice ale deținătorului unei poziții în interacțiunile sale cu deținătorii altor poziții. Elemente componente: i). prescripția normativă (implicată de conținutul statusului respectiv); ii). comportamentul subiectiv (determinat de modul personal de percepere a cerințelor statusului precum și de resursele personale disponibile pentru punerea în act a rolului). Fiecare set de statusuri personale prezintă un set de roluri aferente. Acest set de roluri personale se caracterizează la rândul său prin grade diferite de omogenitate, putând determina o serie de conflicte interroluri (provocate de roluri contradictorii). Complementar, și în asumarea rolului se pot manifesta conflicte intrarol (datorită inconsistenței definirii conținutului acestora).(B.Nadolu, Sociologie – suport de curs, Universitatea Politehnica Timișoara) CERCETAREA STIINTIFICĂ A SOCIO-UMANULUI Distincția metodă-tehnică-instrument: Începând cu anii ’60, în cercetarea sociologică a început să se realizeze distincția între abordarea cantitativă și abordarea calitativă. Deși inițial cele 2 perspective erau tratate în opoziție (una excluzând-o pe cealaltă), în prezent există o tendință de a le trata complementar, cercetarea cantitativă fiind completată și îmbogățită prin abordarea calitativă (și reciproc): cantitativ (explicație) – calitativ (comprehensiune, înțelegere) – perspectiva cantitativă – promovată de modelul pozitivist (preluat din științele naturii) care presupune existența unei realități obiective, a unor structuri exterioare indivizilor (accent pe măsurarea obiectivă, statistico-matematică a realității sociale). – perspectiva calitativă – promovată de modelul fenomenologic (interacționalismul simbolic și etnometodologie) care se bazează pe subiectivitatea umană, pe socialul construit și interpretat prin interacțiunea motivațiilor, așteptărilor și simbolurilor individuale și de grup (accent pe înțelegerea subiectivității umane).

ANCHETA SOCIOLOGICĂ Ancheta sociologică reprezintă o metodă de cercetare cantitativă și formalizată, desfășurată pe baza unor tehnici și instrumente de tip interactiv și interogativ (chestionare) cu aplicare asupra unui număr extins de persoane Caracteristici: – caracter neexperimental (grad scăzut de control asupra variabilelor analizate); – demers metodologic riguros și standardizat; – informațiile sunt furnizate în mod explicit de către un număr extins de subiecți. – postularea reprezentativității rezultatelor prin apelarea la un aparat statistic consistent, atât în selecția subiecților cât și în prelucrarea datelor; – urmărește colectarea unor informații relativ simple; – este o metodă cantitativă – extensivă care implică utilizarea unor echipe de operatori de teren și de calculator. Tipologie: Ancheta directa- realizată printr-un contact direct între operator și subiect; – operatorul asistă subiectul în completarea chestionarului; – operatorul devine (voit/nu) un observator al subiecților. Ancheta indirecta – realizată prin autoadministrarea chestionarului; – subiecții completează chestionarele în funcție de gradul lor de înțelegere a întrebărilor, precum și de timpul și disponibilitatea lor; INTERVIUL – reprezintă o metodă calitativă, interogativă și interactivă care urmărește înregistrarea unor date complexe, intensive, de profunzime, de la un număr restrâns de subiecți specializați (lideri de opinie). Deși până la dezvoltarea perspectivei calitativiste în științele socio-umane interviul era considerat o tehnică de anchetă sociologică, în prezent cele două abordări sunt tratate ca metode distincte. În acest sens se pot evidenția următoarele argumente (Rotariu, Iluț, 1997: 49-52): (1). Tehnicile de realizare a anchetelor au un evident caracter standardizat, comparativ cu interviul care se bazează pe un instrument mult mai puțin riguros formulat.

(2). Ancheta se realizează printr-un chestionar standardizat în timp ce interviul se desfășoară pe baza unui ghid de interviu, care presupune criterii mult mai puțin riguroase de elaborare. (3). Ancheta urmărește atingerea unei reprezentativități statistice a eșantionului în raport cu o populație de bază, în timp ce interviul vizează cei mai „pertinenți” subiecți pentru tema abordată (liderii de opinie pe problematica respectivă). (4). Criteriul reprezentativității impune pentru anchetă utilizarea unor eșantioane mari (pentru o marjă de 3%, cu un prag de 95% volumul eșantionului este de 1067 persoane), în timp ce pentru interviu sunt abordate mult mai puține persoane (în general, până la ordinul zecilor). (5). Analizând un volum extins de subiecți, ancheta vizează colectarea unor date relativ simple, uniformizate (prin profilul chestionarului), fiind astfel o metodă extensivă, comparativ cu interviul care este o metodă intensivă. (6). Pentru prelucrarea datelor în cadrul anchetei se utilizează diverse proceduri statistice bazate pe calculul frecvențelor, comparativ cu interviul unde această analiză se realizează doar în cazuri cu totul particulare. Cu alte cuvinte, ancheta presupune și o evaluare statistică a măsurii în care rezultatele obținute aproximează pe cele din populația de referință, în timp ce în cazul interviului nu se formulează problema reprezentativității statistice. (7). Interviul este o metodă ce utilizează prin excelență tehnici orale, de preferință față în față, comparativ cu ancheta care se poate realiza și prin auto-administrarea chestionarului. (8). Ancheta se realizează exclusiv în mod individual (fiecare chestionar fiind destinat unui singur subiect), în timp ce interviul poate lua și forma interviului de grup. (9). Ancheta se realizează de regulă cu personal auxiliar (operatori de teren), comparativ cu interviul unde nu se poate utiliza decât personal specializat (de preferat membri ai echipei de cercetare). (10). Ancheta este o metodă de tip cantitativ, aparținând modelului nomotetic de abordare a realității (prespunerea existenței unor legi universal valabile de condiționare a realității sociale), în timp ce interviul este o metodă calitativă, bazat pe abordarea comprehensiv-interpretativă. (B.Nadolu, Sociologie – suport de curs, Universitatea Politehnica Timișoara)

CERCETAREA ORAȘULUI/ CERCETAREA SOCIALULUI. VIAȚA URBANĂ (J.Gehl) OBSERV AȚIA DIRECTĂ Utilizatorii spațiului public sunt monitorizați, activitățile și comportamentele mapate, scopul fiind înțelegerea modului de folosire a spațiului urban, de ce unele spații sunt folosite și altele nu. Întrebări fundamentale în cercetarea vieții urbane CÂȚI? _cuantificarea activităților care generează viața urbană _ ante- și post- intervenție _numărători repetate, precise, comparabile CINE? _clasificare intuitivă după caracteristicile generale (sex, vârstă), mai puțin după cele particulare (statut economic, ocupație) UNDE? _oamenii nu merg întotdeauna pe unde prevăd proiectanții, nu folosesc spațiul urban întotdeauna așa cum anticipează arhitecții _pe unde se deplasează oamenii, unde se opresc, unde stau (în mijloc sau pe margine, în locurile expuse sau ferite, etc. CE? _ce activități se desfășoară într-un loc? _activități opționale sau necesare? PENTRU CÂT TIMP? _viteza de mers și timpul de staționare pot furniza informații despre calitatea unui cadru fizic METODOLOGIE NUMĂRĂTORI _ date cantitative care oferă o imagine a ritmului cotidian _ număr total persoane la un moment dat, proporție între sexe, persoane singure – cuplu – grup _câte bănci, magazine etc. _măsurători repetate, pentru durate identice de timp _înainte și după intervenție CARTOGRAFIERI _ cartografiere comportamentală / marcarea grafică a locului și tipului de activitate _înregistrare la ore diferite, în zile diferite

TRASĂRI _ evidențierea tiparelor de trafic pietonal _explică alegerea direcțiilor de mers, fluxurile, intrările cele mai frecvente URMĂRIRI _ urmărirea unei anumite persoane pentru înregistrarea traiectoriilor _ se poate măsura viteza de deplasare DEPISTĂRI DE URME _ identificarea traseelor cele mai frecvente FOTOGRAFII _ documentarea vizuală a modului de utilizare a spațiului public _notarea amănuntelor și nuanțelor sporește cunoștiințele despre comportamentul uman în spațiul public _observatorul parcurge anumite rute semnificative și își notează intervalele de așteptare, obstacolele, diversiunile de la traseu. 3. TEORII ÎN SOCIOLOGIA URBANĂ URBANISMUL CA MOD DE VIAȚĂ Louis Wirth, 1938, Școala de la Chicago URBANISMUL – ansamblul activităților de organizare a componentelor materiale (cadru natural, resurse economice, cadru construit, populație) în scopul îmbunătățirii calității vieții; MOD DE VIAȚĂ – organizarea vieții membrilor unui grup social, colectivitate; ceea ce fac indivizii, modul în care se desfășoară viață lor; CALITATEA VIEȚII – semnificația pentru un mod a vieții sale; rodul raportării condițiilor de viață și a activitățiilor la necesitățile, valorile și aspirațiile umane. Precursori Georg Simmel, 1903, Metropola și viața mentală – rolul densității, dimensiunii și complexității vieții urbane în formarea unor trăsături de personalitate și a unor mecanisme specifice de interacțiune umană. Max Weber, 1905, The City – observă nu doar rolul raționalității în apariția vieții urbane, ci și specificul modului de viață urbană; orașul produce stiluri diferite de viață și schimbare socială.

R.E.Park – orașul este implicat în procesele vitale ale oamenilor, fiind un corp de obiceiuri și tradiții, de atitudini organizate și sentimente implicate în aceste obiceiuri, la rândul lor, transmise prin tradiție. Analiza implicațiilor tehnologiei asupra modului de viață a omului modern se face incă din 1903 de către Georg Simmel în eseul Metropola și viața spirituală (Die Großstadt und das Geistesleben). La un secol de la momentul în care G. Simmel a descris impactul metropolei asupra individului, metropola de astăzi are o altă semnificație și reprezintă acum o entitate colectivă dincolo de barierele topografice și administrative. Metropola nu se limitează la o simplă realitate materială, ci are și o dimensiune spirituală. Imaginea acesteia este un concept subiectiv, percepția ei nu este unitară, ci poate fi influențată de preconcepții și stereotipuri aduse de mass-media la rang de adevăr general valabil. Sociologul și filozoful german Georg Simmel a fost unul dintre primii care a asociat noile modele de comportament conștient cu peisajul înconjurător modern. În eseul său intitulat Metropola și viața spirituală (1903), Simmel ne oferă una dintre cele mai penetrante abordări ale individului care trăiește în metropola modernă. „Baza psihologică pe care se clădește individualitatea metropolitană este intensificarea vieții emoționale, datorată vitezei și schimbării continue a stimulilor interni și externi”. Spre deosebire de cei care au trăit în așezări rurale (unde viața este caracterizată de un ritm de curgere mai lent, mai conform cu obișnuitul, mai calm), individul care trăiește în metropola modernă trebuie sa înregistreze și să se adapteze la bombardamentul de stimuli din oraș. Aceste impulsuri fragmentare, neregulate ale vieții orașului au un impact pregnant asupra aspectului psihologic al tipului de locuitor metropolitan. G. Simmel face o caracterizare a vieții locuitorilor metropolei definind-o ca fiind una extrem de raționalizată, realizându-se la nivel psihologic, printr-o intensificare foarte puternicăa vieții nervoase a acestora și prin ponderea intelectului, ca fiind componenta cea mai adaptabilă,asupra sensibilității și sentimentelor, care sunt dominante în comunitățile mici. Dominația intelectului este strâns legată de raționalitatea de tip economic. O altă trăsătura a vieții metropolitane este acea de exactitate a relațiilor, transpunerea lumii în modele numerice și căutarea preciziei.Exactitatea, punctualitatea, calculabilitatea, fără de care viața urbanăs-ar prăbușii într-un haos, sunt menite nu numai reglementării relațiilor exterioare, ele trebuie să determine conținuturile vieții și să excludă tendințele și impulsurile raționale ce căută să determine, din interiorforma vieții în loc de a accepta o formă generală și precis schematizată

din afară. Exactitatea și precizia formeivieții se manifestă, la nivel subiectiv, prin incapacitatea de reacție subiectivă, blazarea ca trăsătura specifică a mediului metropolitan constă în insensibilizarea determinată de solicitarea nervoasă puternică. Într-o societate bazată pe valori pecuniare,banul capătă valențe de nivelare, răpind ireparabil lucrurilor substanța, individualitatea, valoarea lor specifica și incomparabilă. Spațiul vieții urbane în care sunt concentrate un număr impresionant de suflete și lucruri, îl conduc pe individ-locuitor al orașului, la limita superioară a capacitații sale nervoase; reversul acestei performanțe îl reprezintă o forma aparte de adaptare, aceia a blazării, care conferă ultima posibilitate de acomodare la conținuturile și forma vieții urbane, anume refuzul unei reacții la acestea, ca metodă de autoconservare, care la rândul ei conduce la sentimentul lipsei de valoare în ceea ce privește propria persoană. În comportamentul citadin, acest lucru se manifestă într-o formă negativă prin rezerva socială, care poate capătăforme negative, de la antipatie, aversiune, înstrăinare și ostilitate reciprocă care pot evolua până la ură și conflicte din motive variate. “Cele mai profunde probleme ale vieții moderne decurg din încercarea individului de a-și menține independența și individualitatea împotriva puterilor dominante ale societății, împotriva greutății moștenirii istorice, a culturii externe și a vieții tehnicizate.” “Aglomerarea rapidă a imaginilor, discontinuitatea radicală și surpriza impresiilor – acestea sunt condițiile psihologice pe care metropola le generează. Cu fiecare traversare a străzii, cu tempo-ul și multiplicitatea vieții economice, ocupaționale și sociale, orașul creează un contrast adânc cu orășelele mici și cu viața rurală în ceea ce privește fundația senzorială a vieții psihice.” "Nu există probabil un alt fenomen psihic care să fie asociat exclusiv și necondiționat metropolei precum este atitudinea blazată. Atitudinea blazată rezultă în primul rând din interschimbarea rapidă a stimulilor.” “(…) oameni inculți, care nu sunt activi din punct de vedere intelectual, nu sunt blazați. O viață într-o căutare infinită a plăcerii îl face pe individ blazat deoarece îi stimulează receptorii la cel mai ridicat nivel pentru o perioadă extrem de lungă, încât aceștia încetează să mai reacționeze.“ “Atitudinea mentală a locuitorilor metropolei, unii față de ceilalți, poate fi numită, dintr-un punct de vedere formal, ca rezervată.(…) aspectul intern al acestei rezerve externe nu este doar indiferență, ci de cele mai multe ori, este o

ușoară aversiune, o ciudățenie și o repulsie comună, ce va deveni ură și luptă la momentul contactului direct, indiferent de cauza lui.” (Simmel, Georg. Die Großstadt und das Geistesleben – Metropola și viața spirituală). ȘCOALA DE LA CHICAGO/ LOUIS WIRTH_ URBANISMUL CA MOD DE VIAȚĂ _ definește orașul prin modul său de viață _definește 3 variabile operaționale ale vieții urbane; MĂRIME – DENSITATE – ETEROGENITATE: trăsături cheie ale orașului, care determină la rândul lor o serie de fenomene sociale specifice. – nu urmărește să identifice și descrie toate trăsăturile orașelor, ci să surprindă un minimum de trăsături cheie necesar pentru înțelegerea fenomenelor sociale urbane. 12 PROPOZIȚII DE BAZĂ 1.a. legături relativ slabe între co-rezidenți, b. control social formal (organizat) c. separare fizică a diverselor grupuri Mărimea și diversitatea orașului duc la legături relativ reduse între locuitorii sau, la absenta unei traditii comune, ca mijloc de reglementare a normelor sociale; eterogenitatea conduce la separarea fizică a subgrupurilor. 2.a. dificultatea de a-i cunoaște personal pe ceilalți b. impersonalitate, superficialitate, relații segmentare și tranzitorii c. tratarea relațiilor în mod marginal, ca mijloace de atingere a scopurilor Mărimea orașului face imposibilă cunoasterea personală de către un locuitor a orașului și a celorlati locuitori; individul depinde de serviciile unui număr mare de persoane. 3.a. diviziunea muncii cu relații tratate în mod marginal b. dominația firmelor mari c. coduri etice Diviziunea accentuată a muncii în mediul urban se asociază cu tratarea relațiilor sociale în termeni de mijloc-scop, determinând profesionalizarea, integrarea interprofesională prin coduri etice și de etichetă valabile pe grupuri. 4.a. diviziunea muncii crește direct proporțional cu creșterea pieței b. specializare extremă și interdependență

c. echilibru instabil în orașe Mărimea populatiei se asociază în mediul urban cu o mare piață de desfacere, cu o varietate de functii economice specializate, dar și cu o stare de echilibru instabil. 5.a. imposibilitatea de a aduna împreună toți rezidenții b. comunicare indirectă prin mass-media c. grupuri de interese speciale Comunicarea publică cu toti rezidentii este imposibilă, determinând în consecință recurgerea în acest scop către mass-media. 6. diferentierea și specializarea cresc proportional cu densitatea Densitatea cresută sporeste efectul mărimii în determinarea unei mari diferentieri, specializări între locuitori. 7.a. legături fizice strânse, dar contacte sociale slabe b. simboluri ușor perceptibile Ariile urbane dens populate sunt asociate cu o serie de contacte sociale slabe, relativ superficiale, ceea ce impune recugerea la simboluri ușor perceptibile în vederea cunoașterii, recunoasterii și evaluarii (uniforme, semne și indicatori). 8.a. competitia economică determină folosirea pământului b. diferente reidentiale complexe c. segregarea functiei rezidentiale și de folosire comercială a terenului Terenurile pentru constructii generează competitie economică; amplasamentele sunt alese după considerente economice, de prestigiu, de poluare, accesibilitate. 9.a. mai degrabă competitie și exploatare reciprocă decât cooperare în muncă b. ritm înalt al vietii c. rutine ordonate și semnificative (pline de inteles) Ponderea redusă a aspectelor afective și emotionale în contactele sociale conduce la predominarea competiției între locuitori, generând mecanisme specifice de interactiune prin rutini ordonate și semnificative functional, formalizate, capabile să acopere multitudinea de stimuli și personaje din viața urbană. 10. distincțiile simple de clasă scad atunci când diviziunea muncii devine complexă …individul aparține mai multor cercuri diferite, unei diversităti de grupuri cu simboluri variate, între acestea putând aparea neconcordanțe și disensiuni. 11.a. conflictul loialităților de grup b. mobilitatea geografică și socială c. sofisticare

Apartenențele variate ale unui locuitor urban pot genera conflict și ruptură la nivelul personalitătii, elemente schizoide în comportament, probleme de loialitate față de diferitele grupuri. De aici rezultă și o mobilitate geografică, socială și psihică ridicată, ceea ce îi face pe locuitorii urbani mai disponibili, cu o structură internă mai complexă. 12.a. influența nivelatoare a producției de masă b. conexiuni pecuniare c.standardizarea oferă elemente pentru o cultură comună în societate Diviziunea muncii, raporturile segmentare și dimensiunile mari ale pieței oferă mai multe posibilități de standardizare, ducând la producția de serie și la afirmarea omului mediu ca beneficiar al serviciilor. Standardizarea are o influență nivelatoare, dar tot standardizarea permite difuzarea unor elemente de cultură comune tuturor locuitorilor urbani. 12 PROPOZIȚII DE BAZĂ ENUNȚATE DE WIRTH și OBIECȚIILE ADUSE DE MORRIS și MANN Grupe de obiecții a. ideile lui Wirth nu reprezintă o generalizare aplicabilă tuturor orașelor (ci în primul rând orașului Chicago în anii 20-30). Astfel generalizarea nu este valabilă pentru orașele preindustriale b. distincția rural-urban nu poate fi strâns legată de cea dintre grupurile primare și secundare: urbanizarea nu înlocuiește funcțiile primare cu cele secundare, ci cunoaște doar un spor mai rapid al celor din urmă. c. Wirth trage concluzii asupra modelelor comportamentale ale orașului, accentuând doar depersonalizarea și omițând alte aspecte importante, simplificând varietatea urbană sub aspectul modurilor de comportare în orașe. Orașul oferă însă posibilități mai largi decât zona rurală pentru toate tipurile de relații. d. Wirth nu observă persistența grupurilor primare ca parte a vieții urbane și nu explică funcțiile lor în organizații foarte impersonale. Morris semnalează o serie de omisiuni și în cosecință analizează, evauează și apreciază valabilitatea celor 12 propuneri ale lui Wirth, urmărindu-le în trei contexte: – oraș preindustrial – societate urban-industrială – context birocratic.

R.N. MORRIS sintetizează în felul următor corectiile aduse celor 12 propoziții ale lui L. Wirth: 1.a. legături relativ slabe între co-rezidenți În orașul preindustrial conincid frecvent grupurile ocupaționale, religioase, etnice, de rudenie; legăturile sunt destul de puternice la nivelul elitei și slabe între membrii diverselor grupuri. În orașul industrial legăturile sunt puternice doar între persoane intime și în unele zone în care, mobilitatea geografică fiind scăzută, au supraviețuit grupurile ocupaționale și de rudenie. b. control social formal (organizat) este important în relațiile dintre diverse grupuri/ subgrupuri separate fizic; este mai puțin important decât o serie de rețele suprapuse de control neformal; controlul formal este probabil mai important la nivelurile de jos ale birocrației și mai puțin important pentru partea de sus a ierarhiei. c. separare fizică a diverselor grupuri este mai clară în orașul preindustrial. În orașul industrial separarea este mai mare, dar hotarele dintre grupuri se schimbă în urma invaziei și succesiunii. În birocrații există un elaborat sistem de diferențiere ce trece dincolo de diferențierile de statut; în acest caz, separarea fizică poate fi deliberat limitată în vederea îmbunătățirii comunicației. 2.a. dificultatea de a-i cunoaște personal pe ceilalți cu creșterea mărimii și a suprafeței. În birocrații nu este atât de important să îi cunoști pe ceilalți cu care comunici mai rar, cât ai cunoaște pe cei importanți cu care interacționezi regulat; relațiile sunt stabilite de o persoană la fiecare nivel cu superiorii și subalternii imediați, un astfel de lanț se întinde în toată organizația. b. sindromul relațiilor impersonale, superficiale, segmentare și tranzitorii persistă în câteva condiții. Acest lucru nu este valabil în orașul preindustrial în cazul relațiilor de schimb și nici chiar acolo unde există puțină intimitate. Impersonalitatea și segmentarea tind să apară acolo unde o persoană joacă un numar de roluri față de alta, unde rolurile sunt jucate pentru o lungă perioadă și unde fiecare parte poate exercita sancțiuni asupra comportamentului celeilalte. c. tratarea relațiilor în mod marginal, ca mijloace de atingere a scopurilor poate viza exploatarea sau practica de a vedea regulile ca fiind mai importante decât persoanele. 3.a. diviziunea muncii cu relații tratate în mod marginal (în termeni de mijloc și scop) este semnificativă în orice societate (preindustrială sau industrială), specializarea influențând, mai mult sau mai puțin eficiența. b. dominația firmelor mari este specifică societății urban – industriale.

c. coduri etice, cu funcția lor generală de unificare, se dezvoltă în grupurile ocupaționale și în cele neoficiale. Rolul se reduce într-o elaborată diviziune a muncii. 4.a. diviziunea muncii crește direct proporțional cu creșterea pieței – afirmația este valabilă, dar lipsesc date detaliate. Unele bunuri sau servicii au mai multe posibilități de specializare decât altele, dar fenomenul se pune în relație cu mărimea pieței, cu profitabilitatea și cu creșterea diviziunii muncii nu este unul constant. b. specializare extremă și interdependență sunt instabile, un grup necooperant poate aduce într-un punct mort munca unei organizații. Ca forma de organizare socială orașul și birocratia sunt foarte stabile; dacă una dintre aceste forme este distrusă, apar alte organizații similare. 5.a. imposibilitatea de a aduna împreună toți rezidenții. În orașul preindustrial nu există mass-media, comunicarea este neregulată. b. c. comunicare indirectă prin mass-media/ grupuri de interese speciale. Mărimea unui grup de interes comun influențează forța sa de comunicare – crește presiunea potențială ce poate fi exercitată când grupul este mai reprezentativ pentru întreaga populație, dar descrește posibilitatea ca toți membrii să poată fi organizați pentru a participa la acțiuni. 6. diferențierea și specializarea cresc proporțional cu densitatea – reprezintă un efect plauzibil, dar cu puține dovezi referitoare la inevitabilitatea relației. 7.a. legături fizice strânse, dar contacte sociale slabe. Menținerea apropierii fizice și a legăturilor socile slabe are loc când interactiunea este în principal formala și bazata pe simboluri vizibile. b. simboluri ușor perceptibile – o baza importanta pentru recunoasterea rolurilor acolo unde contactele sunt în primul rand superficiale. 8.a. competitia economică determină folosirea pământului. Relația de corespondența între cele două feomene este mult mai complexă, deoarece implică și decizia politică/ administrativă. b. diferențe reidențiale complexe. Dezirabilitatea rezidentială este mai puțin prezentă în orașul pre-industrial, unde descrește odată cu distanța fată de centru, punct esențial pentru solidaritate elitei. c. segregarea functiei rezidentiale și de folosire comercială a terenului este proprie doar societatii urban-industriale, fiind gandita ca parte a planificarii urbane și impusa tuturor claselor sociale. 9.a. competitie și exploatare reciprocă, mai degrabă decât cooperare în muncă. Aceste fenomene sunt insa mai puțin prezente decât cooperarea și loialitatea. Regulile sociale sau neoficiale presupun cooperarea odata cu incurajarea competitiei.

b. ritm înalt al vietii. Familiaritatea cu stimulii exteriori determina modul de percepere a ritmului vietii – inalt, rapid sau lemn. c. rutine ordonate și semnificative (pline de inteles), acestea constituie esenta birocrtiei. Pot aparea conflicte regulate între rutinele oficiale și cele ale grupurilor neoficiale. 10. distincțiile simple de clasă scad atunci când diviziunea muncii devine complexă. în orașul preindistrial erau clare distinctiile între elita-clasele de jos. în societatea industriala exista baze diferite pentru atribuirea statusului social. 11.a. conflictul loialităților de grup. în orașul preindistrial mobilitatea este redusa, iar conflictele de loialitate sunt mai puțin frecvente; expunerea la alte puncte de vedere este mai redusă. b. mobilitatea geografică și socială – lipsesc date statistice sigure c. sofisticare – prezent mai ales în orașul urban-industrial, unde individul are ocazia de iesi în afara oricarei scări de valori. 12.a. influența nivelatoare a producției de masă. Diferentierea dintre masini și relațiile om-masină creează noi distinctii. b. conexiuni pecuniare. Sunt mai mult prezente în orașul preindistrial. Influenta conexiunilor pecuniare poate fi exagerată; este conventional a exprima diverse insatisfacții, dar devine evident că schimbările financiare nu rezolvă probleme stringente. R.N.Morris concluzioneză că trăsăturile orașului contemporan nu sunt inevitabile consecințe logice ale mărimii și densității grupurilor sale, nu sunt consecința exclusivă a trăsăturilor descrise de Wirth (mărime, densitate, eterogenitate), ci a unei combinații complexe de factori – tehnologia, sisteme de comunicație, structura de valori și structura soială, mediul fizic, etc. 4. LOCUIREA CA FENOMEN SOCIAL Relația dintre arhitectură – oraș – societate se manifestă direct prin intermediul fenomenului de locuire. Acesta este un fenomen integrator, un act cultural în directă corelare cu evoluția istorică a unei populații și a unui teritoriu. Conceptul de locuire descrie relația om-spațiu (natural și antropic), iar pentru filosofi precum M. Heidegger, a locui coincide cu a fi muritor pe pământ. Acesta descrie în Construire, locuire, gândire ‑ o relație biunivocă între 4construire (ca mijloc) și locuirea (ca scop). Locuirea este astfel acțiunea umană care subsumează toate celelalte activități și care reprezintă modul specific de viață al unui individ sau grup social. Locuim acele spații asupra cărora putem idem.4

interveni și pe care le putem adapta propriului fel de a fi, trăim un spațiu și îl umplem cu simboluri filtrate prin prisma propriei percepții și memorii individuale, după cum aprecia Gaston Bachelard în Poetica Spațiului. Putem afirma că fenomenul locuirii apare odată cu evoluția civilizației umane de la ocuparea individuală a unui spațiu către utilizarea sa socială, având prin urmare o dimensiune socială inerentă.M. Heidegger constată că actuala criză a locuirii nu este în fapt o criză a lipsei de locuințe a lumii contemporane, a incapacității asigurării unui adăpost tuturor membrilor societății, ci, mai degrabă, constă în faptul că oamenii au să caute neintentat esența locuirii. Dar în acest scop locuirea trebuie mai întâi învățată. În general orice locuința adăpostește o familie. familia are însa o structura variabila – de la o singură persoana pană la grupul larg care cuprinde mai multe generații și grade de rudenie diferite. În consecință, o diversitate a tipurilor de familie determină și o diversitate a locuinței și a modului de locuire. Deși familia convențională este considerată ca fiind alcătuită dintr-un cuplu matrimonial și copii lor minori, deseori locuința trebuie să se adapteze unor situații familiale diferite. De exemplu familia europeana se îndreaptă către modelul nordic și german – în Suedia 33% din menajuri sunt de o singura persoana, în Germania 30%, iar în restul Europei occidentale 25-29%; doar în sudul Europei și Irlanda, unde tradiția catolica este mai puternică, procentul acestora nu depășește 20%. familia nu mai are aceeași stabilitate ca în trecut și apar în plus forme alternative de conviețuire. Circa 15% din cupluri sunt necăsătorite în Suedia, 3% în Marea Britanie, 1% în Elveția, în timp ce procentul nașterilor în afara căsătoriei este de 42% în Suedia și Danemarca, 20% în Franța și Marea Britanie. Dacă în general se consideră că locuința trebuie să se adapteze la crestrea familiei, acum pare mai de actualitate adaptarea locuintei la scaderea ei în timp. (Dana Vais, Locuire) Arhitectura ca expresie a socialului. Amos Rapoport‑ descrie o 5realitate a teoriei și istoriei arhitecturii: tendința de concentrare a studiului analitic asupra monumentelor, a clădirilor semnificative pentru o epocă și asupra lucrărilor marilor maeștri. Însă, deși sunt reprezentative pentru un anumit stil arhitectural, capodoperele reprezintă doar un fragment al istoriei, iar consecința acestei abordări este neglijarea operei vernaculare, a creațiilor de dimensiuni modeste. Imaginea așezărilor umane este influențată în aceeași măsură de construcții simbol pe cât este de arhitectura spontană, de Rapoport, Amos. House Form and Culture, Editura Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, New 5Jersey, 1969

construcțiile și intervențiile aparent nesemnificative la scară istorică și trecute cu vederea de istorici. Arhitectura minoră reprezintă contextul în care apar și la care se raportează marile creații ale arhitecturii perene. Același autor mai surprinde o diferență între arhitectura reprezentativă și cea minoră: monumentele au rolul de a impresiona și exprima o poziție autoritară în societate, arhitectura tradițională în schimb este o translare directă, dezinvoltă, în câmpul real, concret, al unei culturi, a nevoilor și valorilor unei societăți. Aceasta este o reprezentare a epocii nefiltrată de interesele puterii politice sau religioase și de viziunea proprie a arhitecților. Analiza modului de locuire din perspectivă sociologică Christian Norberg-Schulz afirma în Habiter ‑ că omul se identifică prin 6apartenența la un loc, la care se raportează asemenea unui punct fundamental de referință. A locui este, din perspectiva fenomenologică, o atașare față de un anumit loc, unde sufletul omului înflorește, iar spiritul compune; locul este cel care reunește un grup de oameni, cel care stă la baza unei comunități, prin calitatea sa fundamentală de a fi permanent. Se poate utiliza însă și o definiție lărgită a conceptului de acasă, care include elemente de motricitate și practici spațiale. Acțiuni cotidiene familiare precum ritualurile casnice zilnice sunt asimilate cu imaginea unei lumi familiare, până în punctul în care devin „ritualuri puternic încărcate simbolic”‑, un punct de reper fix în jurul căruia gravitează cotidianul. 7Echilibrul psihic și nevoia de siguranță sunt în acest fel asigurate de experiențe perceptive repetitive (imagini vizuale, mirosuri, sunete, texturi). Ritualul și tradiția reprezintă prin urmare constantele vieții nomade, care capătă substanță culturală, în ciuda raportării instabile la teritoriu. Relația omului cu locul, spațiul care conferă un sentiment de apartenență – acasă, devine una fragilă și, în final, temporară. Omul redevine nomad, chiar și atunci când refuză deplasarea fizică și schimbarea asumată. Nomadismul omului, în sens convențional, este dublat de un nomadism al contextului: obiectele, cadrul fizic al existenței noastre se schimbă permanent, ceea ce reclamă din partea noastră adaptare continuă. În acest fel le conferim acestora continuitate și permanență aparente, generate mai mult de nevoia umană de Norberg-Schulz, Christian. Habiter: Vers une architecture figurative, Editura Electra, 19856Leach, Neil. Camuflaj, Editura Paideia, 2009 (trad. Dana Vais), p.267

stabilitate, decât de un fapt autentic. ‑ Locuirea nomadă descurajează excesul 8inutil, oferind totuși sentimentul de acasă, asigură spațiul siguranței și al manifestării individualității, fără să fie însă o casă. Prezența obiectelor casnice, dispunerea și organizarea interioară precisă oferă sentimentul de familiaritate și siguranță. (R. N.) Într-o cultură a instabilității, devine tot mai prezentă nevoia omului actual dezrădăcinat de a identifica „mecanisme alternative de aparținere” ‑, prin care 9să își asigure supraviețuirea. Nomadismul este o stare contemporană, o expresie a complexității societății actuale, care are drept câmp de manifestare orașul și spațiul public. Jean Baudrillard realizează în Sistemul obiectelor ‑o paralelă între 10modul de mobilare a locuinței tipice și caracteristicile sociologice specifice unei epoci istorice. Caracteristicile dimensionale și estetice ale mobilierului, precum și modul său de amplasare în interiorul încăperilor sunt o reflectare fidelă a structurii sociale și familiale. Astfel, interiorul burghez specific secolului XX denotă o structură patriarhală, unde toate obiectele de mobilier, diferite prin funcțiune dar integrate în ansamblul locuinței, gravitează în jurul unei piese centrale (patul sau bufetul). Interiorul exprimă în acest fel „uni-funcționalitate, inamovibilitate, prezență impozantă și etichetă ierarhică” ‑. 11Fiecare încăpere are o utilizare aparte, fiecare activitate importantă a familiei se regăsește într-un spațiu distinct, așa cum fiecare membru al familiei își are locul său în structura gospodăriei. Relațiile între obiectele de mobilier și între încăperile casei nu sunt doar de ordin spațial și funcțional, ci și de ordin moral. În ce măsură poate fi personalizat un spațiu cu amenajări efemere, în perpetuă schimbare, cum mai răspunde el nevoii de siguranță psihologică? Se mai poate spune că o astfel de locuință reflectă identitatea proprietarului? Evoluția individului, a familiei, a societății și legăturile dintre aceste trei elemente, conduc către o transformare a stilisticii și a relației dintre diferitele obiecte de mobilier. Într-o perioadă a mobilierului tipizat, minimal ca expresie plastică dar maximizând modalitățile de utilizare, locuința contemporană este sinteza caracterului timpului. Polivalența și maximizarea funcționalității nu descriu doar un progres, ci și un compromis, o adaptare la condiționări Ghiu, Bogdan. Orașul-retină (memorie pentru nimeni), 20118Leach, Neil. Camuflaj; p.219 Idem.10 Ibidem., p. 47-5611

concrete. Odată cu eliberarea de convențiile morale, mobilierul contemporan este golit de semnificații și rămâne doar o metodă ingenioasă de rezolvare a inconvenientelor funcționale ale spațiului interior. Funcționalitatea maximă și polivalența interiorului primează asupra stilului, iar consecința psihologică este depersonalizarea.‑ 12Mobilierul modern de serie nu compensează puterea de expresie și încărcătura simbolică a vechilor epoci, dar, la nivelul relației om-obiect, poate genera o legătură mai liberă: nu mai există constrângeri morale, individul nu se mai identifică cu un obiect. Consecința este o disponibilitate sporită în organizarea interioară a casei, o eliberare de constrângeri predeterminate. Baudrillard definește un modus vivendi contemporan, caracterizat prin prevalența funcționalității și flexibilității spațiale, în detrimentul sistemului obiectelor tradiționale. Consecința acestui fenomen este obsesia funcțională pentru organizare – toate obiectele și funcțiunile trebuie să comunice între ele, totul trebuie să fie limpede, fără secrete și mister – o stare opusă obsesiei pre-moderne, care era de natură morală. ‑ (R. N.) 13Tipuri de locuire raportate la valorile culturale și economice ale societății Locuirea la civilizațiile orientale. Locuința tradițională japoneză prezenta asemănări cu realizarea unui adăpost temporar și ființa în simbioză cu natura. Kisho Kurokawa‑ afirmă despre aceasta că era bazată pe conceptul de 14impermanență, că prezenta tendința de a se contopi cu natura și nu de a sta împotriva ei. Spiritul camerei japoneze pentru ceai era tocmai acesta: o arhitectură construită prin adunarea de materiale aflate la îndemână precum copaci și crengi căzute în imediata apropriere sau refolosirea de elemente de la ambarcațiuni părăsite. Ca efect al acestui gest, camera pentru ceai nu părea proiectată, construită în urma unui demers premeditat, ci sugera urmarea naturală a unui proces de concreștere. Simbioza descrisă de K. Kurokawa poate fi interpretată drept necesitatea reinventării arhitecturii și a definirii unei anti-arhitecturi. Însă în contrast cu tradiția japoneză, arhitectura occidentală adoptă o poziție categorică față de natură și își accentuează propria identitate. Baudrillard, Jean. Sistemul obiectelor, Editura Echinox, Cluj, (traducere Horia Lazăr) 1996, p.1214 Ibidem., p.2013 Kurokawa, Kisho.Intercultural Architecture, The Philosophy of Symbiosis, AIA Press, 1991, p.14169

Kisho Kurokawa‑ face distincție între concepția spațială occidentală și 15cea orientală: celei dintâi îi asociază ideea de confruntare spațială, în timp ce tradiția japoneză este caracterizată de continuitate spațială. Arhitectura occidentală se naște dintr-o filosofie a confruntării cu natura și din încercarea de a o cuceri, de a defini clar limitele dintre interior și exterior. Zidul masiv de piatră este un exemplu relevant în acest sens. Arhitectura tradițională japoneză caută, pe de altă parte, notează K. Kurokawa, o comuniune cu natura, o relație simbiotică, o fuziune dintre spațiul interior și cel exterior. Acesta este și unul din motivele pentru care în arhitectura japoneză zidul, element clar de definire spațială, nu există, iar relația dintre două categorii spațiale este mediată prin elemente intermediare. Spațiul nu este în acest caz sculptat după reguli perspectivale dintr-un volum primar, ci încorporează relativitatea și inconsistența ca trăsături fundamentale. (R. N.) Diferențe în modul de locuire (rural – urban). Politici de locuire Caracterul urban al locuirii poate fi evidențiat în primul rând printr-o analiză comparativă între urban și rural. Prima constatare este că diferența nu este exclusiv una cantitativă, de natură spațial-arhitecturală, cu atât mai puțin calitativă, ci face în primul rând trimitere la modul de viață. Esențial este în acest sens caracterul socio-cultural, psihologic, spiritual, evident economic al locuirii urbane; deci nu ne referim la modul de organizare urbanistică și distribuție teritorială, ci la urbanitate. Esența urbanului implică un echilibru între componentele vieții umane în cadrul orașului: raportul public-privat, natural-antropic, distribuția socială, etnică, ocupațională și economică. Acest echilibru este definit și menținut printr-o relație biunivocă între individ (colectivitate) și spațiul urban în ansamblul său, integrând componenta sa fizică, dar și socială. Distincția dintre locuirea urbană și cea rurală ne conduce în acest fel la noțiunea de colectivitate, la specificul colectivității rurale, caracterizată de un ritm lent de viață, de relații directe între individ și comunitate; în opoziție cu o colectivitate urbană, dominată de un ritm alert de viață, de o multitudine de stimuli, de relații indirecte, anonime și impersonale.
Kurokawa, Kisho. Intercultural Architecture, The Philosophy of Symbiosis, AIA Press, 1991, 15p.118-125

Determinanți sociali ai modului de locuire, relații intra- și interfamiliale (relații de vecinătate) Din perspectiva urbanizării există doar un singur model sau pattern ‑ 16global al urbanizării, chiar dacă în diferite țări există stadii de urbanizare diferite. Oricât de asemănătoare ar fi inițial spațiile urbane, la nivel ideologic, al valorilor urbanistice declarate și oricât de asemănătoare ar putea ele rămâne, eventual, și la nivelul realizării lor constructive, din momentul locuirii începe diferențierea. Locuirea și realitatea urbană determină o serie de reacții individuale și colective de adaptare, de contracarare a presiunii exercitate de spațiul construit. Locuința colectivă, blocul, impune o mare omogenitate locatarilor săi: aceleași spații de viață pentru toți, aceleași probleme și aproape aceleași dorințe. În ciuda unui spațiu constrângător există o tendință de a da viață spațiilor și obiectelor anonime – o trecere de la loc la locuire. Vecinătatea implicită a locuirii colective duce la apariția unei stări de apartenență foarte puternică. Formele de sociabilitate și de interacțiune între indivizi sunt strâns legate de relațiile de vecinătate și de rudenie, de modul de interacțiune cu spațiul urban construit. Prestigiul social și calitatea estetica a contextului urban rezidențial acționează pozitiv sau negativ asupra standardului locuirii prin valența acesteia de semn social. Ele sunt cele care exprima în exterior apartenenta individului la o anumită clasa socio-economică sau chiar categorie socio-profesională. Într-o societate în care valorile sunt bulversate, acest raport poate fi pervertit către exprimarea cu preponderență a statutului economic și mai puțin al celui socio-profesional. Locuirea este un element important în determinarea apartenenței de clasă, dar modul de locuire permite nu numai clasări generale, ci și variate nuanțări ale poziției sociale: locuința muncitorească diferă de cea burgheză; casa deschisă, permeabilă la contactele sociale și mondene este apreciată mai ales de tineri și de oamenii bogați; locuința dormitor este atractivă pentru cei ce trăiesc o viață extravertită, într-o utilizare exclusiv productivă a timpului. Ideile despre locuire sunt puternic ancorate în arhetipurile colective ale grupului. Un grup care împărtășește un același mod de viață are tendința de a-și crea și apăra un habitat bine conturat spațial, care să-l reprezinte. În orașele din Statele Unite ale Americi, de exemplu, italienii trăiesc într-o Little Italy, chinezii în Chinatown. Comunitatea urbană este compusă din diferite arii care atrag tipul de populație care se adaptează fiecăreia din punct de vedere Abraham, Dorel – "Introducere în sociologia urbană"; Ed. Științifică, Bucuresti, 199116

economic, al tradițiilor culturale etc. Amestecul populațiilor diferite este perceput astăzi ca fiind necesar unui echilibru social și al unei vieți urbane armonioase. Amestecurile se fac între clase de vârstă, între locuințe stabile și tranzitorii, între diversele etnii. Organizarea spațială reflectă organizarea socială și îi garantează menținerea. Spațiul locuit are un rol important în conturarea grupului social, prin habitat perpetuându-se o serie de caractere definitorii ale acestuia. Orice copil se naște într-un ansamblu de spații deja constituite de alți oameni înaintea lui, aceste structuri preexistente îi condiționează percepția, reprezentarea și utilizarea spațiului locuit. Locuirea este funcția urbană angrenată în sistemul cel mai complex de relații cu celelalte activități umane: productive, comerciale, de recreere etc. Evoluția demografică încorsetată în teritorii restrânse a generat densități ridicate ale locuirii în orașul compact, fie el medieval, fie el industrial; în locuința înghesuită și insalubră a țesutului tradițional dens, sau în cea depersonalizată, standardizată, redusă la funcția de cazare și lipsită de funcția sa de semn social, din marile ansambluri de locuințe colective. Apartenențele de vecinătate -locativă sau profesională – sunt adesea integrate familiei, în paralel cu schimbările care intervin în compoziția familiei, în funcție de vecinătăți. Uneori vecini foarte apropiați sunt integrați în familie devenind nașii copiilor sau a tinerelor cupluri.“Dacă pentru biologi consangvinitatea este un element legat exclusiv de biologic, de făptura omenească, pentru științele sociale ea își schimbă caracterul. Rudenia de sânge devine unul dintre elementele esențiale care determină solidaritățile, structurează grupurile umane și proprietatea, indică drepturile și obligațiile fiecăruia. Rudenia de sânge este, pentru științele sociale, o noțiune culturală, care depinde de tipul de societate pe care o observăm și care evoluează istoric; această chiar dacă, pentru unele populații, ea continuă să funcționeze ca și cum ar fi o realitate biologică, privind exclusiv originile unei populații.” ‑ 17Grupul de prieteni de aceeași vârstă a apărut în perioada modernă a evoluției societății umane ca rezultat al diminuării rolului familiei în construirea identității copilului. Locul familiei este preluat parțial de către acest grup al prietenilor de aceeași vârstă. În formarea acestui grup locuirea și implicit teritorialitatea au un rol esențial: locuind în același bloc copiii sfârșesc prin a se constitui într-un grup. Această tendință este întărită și de frecventarea apud. P. Stahl, 199817

acelorași școli de cartier. Blocul și cartierele de blocuri reunesc adesea membri ai unor grupuri ideologice diferite, dar apartenența teritorială comună estompează diferențele ideologice, dar amestecul nu merge prea departe. Grupuri ce se definesc și se construiesc diferit (grupuri teritoriale, ideologice, religioase etc.)nu se exclud reciproc. Locuirea și mai ales tipul acesteia (colectivă sau individuală) determină caracteristicele spațiului personal al fiecărui individ, caracteristici ce diferă în funcție de determinanții săi culturali și rasiali, socio-economici sau cei care depind de caracteristicile individului: sex, vârstă, personalitate. Influențele tipului de locuire asupra oamenilor, din acest punct de vedere, depind de mărimea spațiului personal, care poate fi optim, dar de cele mai multe ori este insuficient și doar rare ori mai mare decât necesarul unui individ. Situațiile de neadecvate pot fi găsite în ambele tipuri de locuire, dar în cazul celei colective intruziunea în spațiul personal este mult mai frecventă, determinată de utilizarea comună a unui număr relativ mare de spații de tranzit între privat și public (holuri, lifturi, casa scării). Consecințele negative ale acestei inter-relaționări forțate se pot manifesta prin stări de oboseală, micșorarea performanțelor, creșterea agresivității, afecțiuni fizice – mai mult sau ai puțin grave. La o scară mai extinsă decât spațiul personal se află teritorialitatea. Aceasta are ca funcții, pe lângă cele comune cu ale animalelor (teritoriu ca spațiu de viață, procurare de hrană, adăpost), unele funcțiuni specifice oamenilor: de organizare a teritoriului (primar, secundar, al grupurilor mici, al vecinătăților sau spațiul public), dar și un rol de creștere a încrederii și de fixare a sentimentelor identitare personale și/sau de grup. Teritorialitatea este comunicată verbal sau non-verbal (obiecte, înscrisuri, comportament). Locuirea individuală permite fixarea acestor markers de comunicare care delimitează teritoriul, ceea ce nu este posibil în cazul locuirii colective. O altă categorie de probleme care influențează calitatea vieții în zonele de locuit este legată de componenta comunitară. Adevăratele comunități nu se creează după criterii de apropiere sau densitate. Uneori o prea mare densitate se poate dovedi a fi un factor inhibant pentru crearea legăturilor comunitare. Apropierea poate fi sursa primară a unei prietenii, dar poate deveni și un motiv pentru dezvoltarea unei relații de antipatie între anumite persoane. Dispunerea relațiilor de vecinătate pe grade de intensitate și de proximitate pare să confirme o constatare destul de răspândită că relațiile simple (de întrajutorare etc.) sunt mai degrabă de genul ușa în ușa, a coborî sau a urca un etaj este deja un obstacol la acest nivel al relațiilor. Pe de altă parte, există întotdeauna canale relaționale, care fac legătura între vecinătăți

restrânse. Cea mai importantă o constituie copiii, care sfârșesc prin a apropia familiile părinților. La nivelul simplelor relații de vecinătate există o anumită ritualizare a întâlnirilor care se stabilesc mai degrabă între persoane de același sex. RELAȚII FAMILIALE Relația dintre structura și relațiile familiale, pe de o parte, și cadrul construit pe de cealaltă parte este o relație de tip cauză și efect. Relațiile familiale includ relațiile intră- familiale și cele inter-familiale (de rudenice și de vecinate), care la rândul lor pot fi clasificate în relații apropiate, conflictuale sau indiferente. Relații intrafamiliale se pot identifica două tendințe distincte: – de independența a membrilor familiei (autonomie); – de interdependență, formele de manifestare putând varia de la autoritate și ierarhie clară până la un echilibru dinamic. Structura și modul de funcționare a fiecărei familii în parte se refectă asupra spațiului construit, membrii familiei resimt nevoia de singurătate, de intimitate, izolare fizică, dar și nevoia de deschidere, sociabilitate și comunicare. Spațiul construit trebuie să în consecință să asigure simultan atât nevoia de deschidere cât și să satisfacă nevoia de spațiu personal. Acesta garantează fiecărui membru al familiei intimitate, posibilitatea de a controla spațiul individual și de a stabilii diferențiat relațiile cu ceilalți membrii ai familiei. Ch. Alexander remarcă faptul că societatea modernă a distrus trei tipuri de grupuri care satisfăceau în trecut rolul de relații intime: – familia extinsă (clanul familial dispare, apare un fenomen de nuclearizare); – spațiu de jocă al copiilor; – vecinătatea (în orașul contemporan oamenii se izolează, nu se mai cunosc). Relația familie – locuință – societate se bazează pe o serie de constante: – există o satisfacere relativ uniformă a trebuințelor fizice, biologice, igienice, psihologice, mai ales în cazul locuințelor colective; – o relativă diferențiere a apărut la nivelul practicilor de locuire odată cu apariția de noi activități desfășurate la domiciliu; – familia are o relativă autonomie în raport cu mediul exterior și o relativă dependență de mediu socio-instituțional; – se manifestă o relativă schimbare de roluri în familia contemporană;

– dotările tehnice ale locuinței reduc timpul afectat activităților gospodărești. Factorii care determină apariția relațiilor interfamiliale sunt de ordin psihologic (nevoia de afecțiune, de control și de înglobare într-un grup, convergență teleologică, similitudinea structurală și funcțională), dar și de ordin socio-economic. 5. ORAȘUL CA FENOMEN SOCIAL Premisele aparitiei oraselor sunt subiect de controversa, mentionam teoria apararii (conform careia orasele antichitatii și \evului \mediu au aparut în scop defensiv, împotriva popoarelor migratoare), teoria dezvoltarii sociale a muncii, teoria centrului politic și religioa sau a dezvoltarii comertului și activitatilor neagricole. Cercetarile de sociologie s-au concentrat asupra structurii sociale, a profilului uman, dimensiunii ecologice și XIX-lea: în germania su fost initiate cercetari asupra organizarii vietii urbane și a tructurii de personalitate ale locuitorilor. Contributii importante au avut F. Tonnies care face prima distinctie clara în sociologie între conceptele de comunitate și societate și Max Weber, care, în lucrarea orașul defineste comunitatea urbana ca unitate caracterizata prin actiuni și relații, în cadrul carora piata se constituie ca organism legislativ și de administratie publica; Georg Simmel lanseazaăipoteza generarii unei personalitati urbane standardizate și a reducerii relațiilor sociale la nivelul unui calcum financiar. A doua directie este ilustrata de scoala americana de sociologie, Scoala de la Chicago, afirmata la inceputul secolului al XX-lea și reprezentata prin R.Park, D. McKenzie, E.Burgess, trei jurnalisti care au initiat cercetarea sociologica a fenomenelor urbane deviante și scriind cartea The City (1925), în care se cerceteaza structura de locuire urbana, fenomene de sociologie urbana, sistematizarea urbana. Spațiul social. Dimensiunea psiho-socială a spațiului urban (percepția mediului construit, comportamente spațiale, imagine urbană) C. Norberg-Schulz ‑ observă că după al doilea război mondial orașele au 18început să își piardă calitățile tradiționale, aspectele particulare pentru fiecare așezare umană: noile așezări nu mai posedă limite clare și nici densitate, străzi sau piețe în sensul consacrat. Deși ordinea compozițională există, ea nu este perceptibilă, descifrabilă, iar aglomerarea de clădiri rezultate este incapabilă de Norberg-Schulz, Christian. Genius Loci – Towards a Phenomenology of Architecture, Editura 18Rizzoli, New York, 1980, p.189

a deveni un loc autentic. Autorul constată că singurele elemente care întrerup caracterul monoton al orașului prezent sunt urmele trecutului, în timp ce prezența arhitecturii actuale este slabă, cu un caracter abstract, impersonal, iar reacția din partea omului este reprezentată de un sentiment de nesiguranță și frică. Criza mediului construit conduce așadar la criza interioară umană. (R. N) Relatia societate – oras. Fenomenul urban trebuie abordat din perspective numeroase și în corelație cu structura materiala, sistemul de organizare sociala, ansamblul de atitudini și idei, precum și constelatia de persoane implicate în formele tip de comportament colectiv. (L.Wirth) Curentul sociologic al „individualismului metodologic” susține că urbanizarea însăși ar rezulta din cumularea comportamentelor dictate de motivații individuale: fiecare individ acționează în căutarea intereselor sale, își calculează eforturile și plăcerile și își alege în funcție de ele acțiunea optimă, ceea ce conduce la efectele negative ale suprapopulării și poluării. Când un individ își organizează locuința, de exemplu, el actualizează de fapt o structură socială. Societățile contemporane sunt marcate de o creștere puternică a individualismului, simptomul acestei tendințe este faptul că locuirea individuală este mai apreciată decât cea colectivă. Dacă locuirea colectivă în marile ansambluri este depreciată, aceasta se datorează și faptului că spațiile urbane – deci tocmai spațiile comune – sunt neconturate și nedefinite. Spațiul slab conturat, „al nimănui”, din marile ansambluri de locuințe este recunoscut pentru favorizarea creșterii problemelor sociale. Științele sociale aduc dovezi că locuirea colectivă poate atât inhiba cât și stimula interacțiunea socială între rezidenți. Analizând natura spațiului public, arhitectul Augustin Ioan remarca: „ existența spațiului public este condiționată de existența, integritatea și stabilitatea spațiului privat. ‑” 19 Spațiul public – suport al evenimentelor sociale Viața urbană. Lipsa dinamicii urbane este mai prezentă în suburbii și cartiere dormitor, dar oamenii și evenimentele se pot influența reciproc și pot declanșa un proces de amplificare a activităților comune. Activitățile individuale ale oamenilor reuniți la un moment dat în spațiul public pot genera un eveniment mai amplu, iar activitatea generală e în mod frecvent mai complexă decât suma acțiunilor izolate ‑, căci un eveniment atrage după sine 20Ioan, Augustin – "O (nouă) „Estetică a reconstrucției”, Ed. Paideia, 200219 Gehl, Jan. Viața între clădiri – Utilizările spațiului public, Editura Igloo Media, București, 202011, p. 73

alte persoane și noi micro-evenimente spontane. Nevoia de stimulare ‑ a 21individului este mai evidentă după etapa istorică a industrializării, când zonificarea și segregarea funcțională a orașului, combinată cu dependența de mijloace de transport, conduce la lipsă de activitate socială. Jan Gehl surprinde o caracteristică a vieții oamenilor în cadrul orașului – calitatea spațiului urban este un „produs al numărului și duratei evenimentelor individuale” ‑. Așadar, 22timpul petrecut în spațiul comun este mai important decâtnumărul de persoane implicate în activități și densitatea acestora. Aceste elemente analizate individual nu reflectă nivelul de atractivitate al zonei și nu oferă o imagine reală a spațiului public; drept consecință, încurajarea utilizării spațiilor publice prin structuri efemere trebuie dublată de măsuri de creștere a timpului petrecut de fiecare persoană în zona de intervenție. O caracteristică a societății actuale este reducerea duratei medii a relațiilor umane, consecință directă a creșterii frecvenței acestor inter-relaționări. Omul nu mai interacționează de-a lungul vieții cu un număr constant de persoane, ci pe lângă un grup de bază de oameni apropiați, este nevoit să interacționeze pentru perioade scurte de timp cu foarte multe persoane. Oamenii au față de relațiile apărute spontan sau deliberat în spațiul public o serie de așteptări implicite ale duratei acestor relații. Segregarea funcțională la nivel urban poate fi contracarată prin asocierea de activități sociale, reunite într-un spațiu unic, păstrând chiar caracterul lor individual, distinct. Multe din micro-evenimentele cotidiene apar nepremeditat, în timpul activităților necesare, când oamenii sunt implicați în alte acțiuni sau doar se află în trecere. Atunci când spațiul construit este atractiv, tranzitul printr-o zonă se transformă în promenadă, în conversații ocazionale sau chiar reuniuni restrânse. (R. N.) Arhitectura bună asigură o interacțiune sănătoasă între spațiul public și viața publică. Dar, dacă arhitecții și urbaniștii s-au ocupat din totdeauna de spațiu, aspectele ce țin de viața au fost adesea uitate. Poate pentru că este mult mai ușor să lucrezi cu forme și spații și sa vorbești despre ele, în timp ce viața este efemeră și, prin urmare, dificil de descris. Prin spațiu public se înțeleg străzi, alei, clădiri, piețe, bolarzi – tot ceea ce poate fi considerat parte din mediul construit. Viața publică, de asemenea, trebuie înțeleasă într-un sens mai larg, ca tot ceea ce se întâmplă între clădiri, când mergem și venim de la școală, când stăm pe balcon, când ne odihnim Ibidem., p. 2121 Ibidem., p. 7722

undeva, mergem să pedalăm. Practic, este tot ceea ce se poate observa când ieșim din casă – mult mai mult decât teatrul sau arta de stradă și activitatea de cafenea. (J. Gehl, B. Svarre. Cum se studiază viața urbană) Orașele au crescut considerabil la mijlocul secolului 20, iar dezvoltarea economică rapidă a condus la o amplificare a traficului, generând o ruptură în structura densă a orașelor medievale, tradiționale. Schemele mai ample de locuire, munca și recreere, împreună cu posibilitățile de transport create de mașini au dus la o structura mai aerisita,cu spații generoase, atât între clădiri, cat și între oameni. în aceasta perioada, orașele au început sa se extindă semnificativ și dincolo de vechile lor limite, prin noi și noi suburbii. Către mijlocul secolului 20, zonele urbane se extinseseră semnificativ, însa viața urbana nu a urmat același curs. Deși viața publică a fost un fenomen mereu prezent în istoria așezărilor umane, în anii 60 a devenit limpede ca aceasta nu se petrece de la sine, ci este puternic influențat de condiții precum cadrul fizic și densitatea populației. Pana atunci, viața publică fusese tratată ca un fapt spontan, natural, fără cerințe specifice. (J. Gehl, B. Svarre. Cum se studiază viața urbană) Piața și Strada. Importanța spațiilor publice raportată la valorile societății și modului de viață Spațiul public în cultura orientală. K. Kurokawa sugerează existența unui tărâm marginal, a unei zone periferice care unifică două categorii spațiale diferite. Această zonă intermediară este descrisă în Filosofia Simbiozei ‑ drept 23un spațiu fără substanță și este identificată în caracterul ambiguu, ambivalent al străzii în orașul japonez. În lipsa unui spațiu urban public similar piețelor occidentale, strada orientală este o suprapunere complexă de semnificații, care include o simbolistică importantă în structura comunității și care chiar transcende rolul pieței europene. Piața urbană reprezintă o formă de centralizare a activităților reprezentative și a puterii administrative, restul orașului dezvoltându-se radial acestui centru de greutate. Strada tradițională japoneză nu are o funcțiune spațială clar definită dar, pe perioada unei zile, își asumă succesiv utilizări private și publice și devine un element de coeziune la nivel urban, cu un caracter ambiguu, plurivalent. Opusul străzii tradiționale japoneze este identificat de Kurokawa prin strada orașului antic Milet, unde comunicarea dintre zona publică a străzii și spațiul interior lipsește cu desăvârșire. Toate activitățile publice și semipublice, Idem.23

altfel regăsite în străzi și piețe, sunt concentrate în curțile interioare ale locuințelor. (R. N.) Urbanitate – viața urbană. Analiza spațiului public din perspectivă sociologică Segregare socială. Diferența era ca în Brasilia erau separati mult mai sever decât în oricare din orasele mai vechi: un cordon sanitar a fot plasat între ei și orașul monumental, simbolic, pentru ca ei sa nu poata deteriora imaginea sau deranja vederea. Insusi Niemeyer, la acea vreme, spunea ca planul fusese distorsionat și deformat; doar un regim socialist, credea el, l-ar fi putut implementa, corbusier a suferit din aceleasi motive aproape toata viața : este dificil sa construiesti un oraș frumos în mijlocul confuziei democratiei și pieței. (P.Hall.p.245) Suburbanizare. Automobilul în Europa, ca și în tara sa de origine, a fost un agent al suburbanizării. Este imposibil sa decidem ce a fost întâi, găina suburbanizării sau oul automobilului; așa cum am observat dejain cazul Los Angeles-ului și Londrei, raspandirea suburbana a precedat posesia în masa de automobile, dar, la randul sau, automobilul a permis suburbiilor sa se extinda mai liber și mai departe decât putea sa permita transportul public.(P.Hall.p.361) 6. REPERE ALE UNEI PROIECTĂRI INTEGRATE ARHITECTURA – ORAȘ – SOCIETATE Etica profesională și rolul social al arhitectului: extras din CODUL DEONTOLOGIC AL PROFESIEI DE ARHITECT Art. 3 În exercitarea profesiei, un arhitect trebuie să respecte următoarele principii fundamentale: 1.Arhitectul va fi integru și se va comporta onorabil. 2.Arhitectul va fi competent în cadrul misiunilor asumate. 7.Arhitectul va fi demn de încrederea clientului său. 9.Arhitectul va respecta interesul public. SECȚIUNEA 1: Interesul public Arhitectul va acționa pentru protejarea interesului public. Art. 66 Arhitectul va acorda maximă atenție impactului social și impactului asupra mediului pe care activitatea lui le poate avea, dar și utilizării raționale a resurselor pe termen lung în soluțiile tehnice adoptate în proiecte.

Art. 12 În exercitarea profesiei, arhitectul este dator să promoveze și să folosească principiile estetice și pe cele ale limbajului arhitectural și, de asemenea, să își păstreze independența în raport cu eventuale presiuni ale autorităților publice sau ale unor persoane fizice ori juridice, astfel încât să nu prejudicieze interesele clientului său ori interesul public. Art. 7 Arhitectul își va exercita profesia astfel încât în orice moment onorabilitatea, onestitatea, independența profesională și integritatea sa să nu poată fi contestate. Art. 67 Toate prestațiile profesionale ale arhitecților vor lua în considerare sistemele de valori și cultură ale fiecărei/fiecărui țări/loc pentru care creează lucrări de arhitectură și urbanism. În acest sens, obiceiurile specifice ale unei societăți și comunități nu vor fi impuse altora, iar spiritul locului va fi protejat. Art. 68 Arhitectul va respecta moștenirea culturală și naturală a comunității în care își exercită profesia, contribuind la conservarea și îmbogățirea acesteia. Art. 69 Arhitectul va acționa cu profesionalism și potrivit legislației în materie pentru a păstra caracterul inițial, calitățile artistice și tehnice ale monumentelor istorice, ale imobilelor aflate în zona lor de protecție și ale imobilelor susceptibile a fi clasate, în toate situațiile în care este solicitat să facă intervenții la acestea. Art. 58 Arhitectul nu își va asuma angajamente care implică situații sau atitudini incompatibile cu îndatoririle sale de ordin profesional ori care sunt susceptibile să creeze îndoială asupra probității sale profesionale. Arhitectul urbanist și urbanistul arhitect. Brasilia:orașul cvasicorbusian. (…)juriul i-a apreciat grandoarea: ”A fost evident de la inceput ca Brasilia avea să fie orașul unui arhitect, mai curand decât al unui urbanist.” Planul a fost comparat cu un deltaplan, cu o pasare sau cu un dragon zburator: corpul, sau fuselajul, era o axa monumentala pentru principalele cladiri și birouri publice, aripile erau zonele rezidentiale. (P.Hall.p.242) Dinamitarea Pruitt-Igoe. Când casele (…) au fost date în folosință în 1951, planurile experimentale de construcții înalte aparținând remarcabilului arhitect Minoru Yamasaki au fost subiectul unui articol laudativ în

Architectural Forum. Cele 33 de blocuri identice, conținând peste 2800 de apartamente, au fost finisate în anii 1955-56. Erau construite pe un spațiu liber, accesibil traficului. Pentru a respectă limitele de cost, reduceri imense și arbitrare au fost aplicate pe durata construcțiilor. Chiriașii care au venit nu erau cei pentru care fuseseră proiectate blocurile. Planurile, că majoritatea planurilor pentru locuințe publice până în anii 1950, erau făcute pentru săraci. în 1951, St. Louis era deja un orassegregat: construcțiile Pruitt erau toate pentru negri, dar după ce sistemul locuințelor publice a fost desegregat prin decizia Curții Supreme, autoritățile au încercat să integreze planurile Igoe. Nu au fost însă de nici un ajutor: albii au plecat, negrii s-au mutat în loc. (…) Ratele de ocupare de 95% în 1965, au scăzut la 81 % 6 ani mai târziu și la 72% în 1965. (…) în 1972 clădirile erau ocupate în proporție de 65%. în 1972, acceptând inevitabilul, autoritățile le-au aruncat în aer. Întrebarea pusă de o serie întreagă de observatori academici, este cum de a fost posibil: în numai un deceniu, o capodoperă a proiectării a devenit una dintre cele mai sordide mahalale urbane din SUA. (…) arhitectul fusese preocupat de clădire, că și cum ar fi fost o entitate completă, separată și formală, (…) A fost că și cum arhitectul și-ar fi asumat rolul unui sculptor și ar fi vizualizat suprafețele de proiectat că pe nimic mai mult decât niște arii pe care el încerca să aranjeze o serie de elemente verticale într-un tot competițional agreabil sau, așa cum ar fi spus Jacobs, era excursia egoistă a unui arhitect. Păcatul lui Corbusier și al corbusienilor nu rezidă în proiectele lor, ci în aroganță necugetataprin care ei au încercat să le impună unor oameni care nu puteau să li se adapteze și de la care, în urmă unei reflectiioricat de superficiale, nu ar fi trebuit să se astepteniciodata la acest lucru. Ironia ultima este că, în orașe din toată lumea, acest curent a fost condamnat că un eșec al urbanismului. Urbanismul, în sens comun, înseamnă un plan metodic de acțiune care urmărește atingerea unor obiective stipulate în lumina constrângerilor acceptate. Urbanismul este exact ceea ce direcția corbusina nu a fost. (P.Hall.p.265-270) Psihiatri că L.Duhl, sociologi că D. Riesman, polemiști că J.Jacobs au subliniat caracterul traumatizant și reductiv al unei planificări urbanistice care-l pune pe locuitor în față faptului împlinit și conduce la tratarea acestuia că un veritabil obiect. “Societatea noastră a suferit schimbări profunde care-l situează pe individ la o distanță tot mai mare de deciziile care-l afectează și-l lasă într-o situație de relativă neputință, subiect în consecință al unei mari inerți.”

Așa cum preciza M. Heidegger, a locui este trăsătură fundamentală a omului și el trebuie să fie lăsat să ocupe spațiul orașului așa cum își dorește și conform nevoilor sale, începând cu cea primară de adăpost, urmând satisfacerea necesităților de socializare, respect și auto-realizare. F. Choy afirmă : "Orașul nu este numai un obiect sau un instrument, mijlocul de a îndeplinii anumite funcțiuni vitale; el este în același măsură un cadru al relațiilor inter-conștiințe, locul unei activități care utilizează sisteme de semne complexe." Critica urbanismului contemporan. Rem Koolhaas‑ vede practica 24actuală a urbanismului ca fiind o disciplină caracterizată de sisteme de stăpânire și de control ale unor fenomene care astăzi nu mai există, de aici rezultând și o discrepanță între viziunea profesioniștilor asupra rolului lor, limbajul și metodologia proiectării, pe de o parte, și orașul așa cum se manifestă el în prezent, pe de altă parte. Koolhaas afirmă că vocabularul și cadrul intelectual al profesiei sunt atât de vechi, adesea milenare, încât au devenit incapabile de a „sesiza evenimentele în derulare, această accelerare a lucrurilor care face ca orice acțiune de a organiza dezvoltarea urbană după criterii estetice, sociale și etice să fie sortită eșecului” ‑. Rezultatul este că 25aceste metodologii anulează șansele de reușită ale unei viziuni urbane de ansamblu.(R. N.) Caracterul evolutiv al societății umane, tranziența (evoluție graduală vs. evoluție forțată), dinamica modului de locuire Relatia arhitectura – timp.Arhitectura poate impune în mod excepțional o relație aparte cu timpul – piramidele egiptene se adresează eternității și nu omului, ignoră timpul și sunt deasupra istoriei, iar degradarea fizică nu afectează esența ansamblului – îmbătrânirea este înlocuită de atemporalitate. Noțiunea de îmbătrânire asociază aprioric o componentă negativă unui proces altfel natural. Clădirea este un organism viu, îmbătrânește uneori frumos, structura și fundațiile lucrează în permanență, materialele se degradează, arhitectura îmbătrânește împreună cu proprietarul. Îmbătrânirea unei construcții poate însemna degradare sau patină. Pentru anularea efectelor îmbătrânirii, în Metabolism, Post-modernism, dar și în arhitectura contemporană, materialele naturale sunt înlocuite cu finisaje artificiale care, de cele mai multe ori, imită produsul natural. Materialele tradiționale se remarcă în acest context tocmai pentru că păstrează o relație sinceră cu timpul. Utilizarea lor în arhitectura tradițională îi conferea acesteia o calitate Apud. Artă, tehnologie și spațiu public, (coord. Mihali, Ciprian) Editura Paideia, București, 242005, p.113 Idem.25

importantă, aceea de a îmbătrâni fără a-și pierde din frumusețe. Îmbătrânirea materialului și îmbătrânirea omului se întrepătrund; astfel „a ședea pe prispă nu este atât o expresie legată de un loc specific, ci mai mult de timp, de liniștea cu care el curge peste lemn și peste noi” ‑. 26Fie că este planificată sau nu, îmbătrânirea unui obiect de arhitectură este un proces inevitabil și include două aspecte: – îmbătrânire fizică – degradarea finisajelor și structurii până în momentul în care ansamblul este în asemenea măsură alterat încât nu mai este capabil să satisfacă cerințele inițiale de utilizare; – uzura morală, îmbătrânirea funcțională – incapacitatea de adaptare a spațiului arhitectural la nevoile în continuă schimbare, consecința fiind imposibilitatea de a nu funcționa la un randament economic și utilitar similar cu cel al clădirilor noi. Dar, în condițiile în care esența unui obiect nu se reduce la funcționalitate și randament, îmbătrânirea și vârsta materialului sunt doar o urmă a timpului și nu un criteriu de evaluare a calității obiectului. Un produs, industrial sau arhitectural, depășește stadiul de obiect utilitar și devine o reprezentare a personalității proprietarului, a statutului, a vieții sale. Toate produsele sunt din această perspectivă plurivalente, relevantă în cazul arhitecturii nefiind stric relația arhitectură – timp, ci și relația arhitectură – om din perspectivă temporală. În planul general al vieții social-economice contemporane, se poate constata o efemerizare a relațiilor și o dezvoltare a unei noi psihologii de consumator: un produs este folosit până în momentul în care apare pe piață altul mai nou. Vechiul dispare, ne distanțăm de el. Totul capătă un caracter efemer, chiar și obiectul de arhitectură, acel element pe care se clădea în trecut sentimentul de permanență al omului ‑. 27 Comșa, O. Doru. Zero plus, Arhitext, nr.12, decembrie 2003, p.4226 În acest sens este direcționată și afirmația lui Buckminster Fuller, care descrie New York-ul 27astfel: „Un proces evolutiv continuu de evacuări, demolări, mutări, terenuri temporar virane, instalări noi și da capo. Acest proces este identic în principiu cu rotația anuală a culturilor la ferme – aratul, semănatul noii semințe, recoltatul, aratul din nou și semănatul unui alt tip de plantă. Majoritatea oamenilor socotesc că șantierele de construcții care blochează străzile New York-ului sunt impedimente temporare, care vor dispărea curând, îndată ce situația va redeveni normală. Ei mai trăiesc încă cu ideea că permanența reprezintă normalul, ceea ce e o rămășiță a concepției newtoniene despre univers”. apud. Toffler, Alvin. Șocul viitorului, Editura Politică, București, 1973, p.47

Relația timp – spațiu este intermediată în acest caz de memorie – memoria locului, memoria colectivă. Relevante în acest sens sunt asocierile făcute de Sfântul Augustin între dimensiunile temporale și cele specifice conștiinței umane: trecutului îi este asociată memoria, prezentul reclamă atenția, iar viitorului îi corespunde așteptarea. Și tocmai prin prisma memoriei, a „timpului comprimat în amintiri” ‑, percepția spațiului face ca un loc să dobândească 28valențe personale. Sub presiunea dinamicii societății, percepția timpului și existența temporală suferă modificări; relațiile, fie ele interumane sau om-obiect, sunt tot mai reduse ca durată și profunzime. În acest sens, Alvin Toffler ‑ introducea în 29urmă cu mai bine de trei decenii noțiunea de tranziență, fenomen caracterizat prin instabilitatea vieții de fiecare zi și definit prin viteza cu care se modifică relațiile. În opoziție cu oamenii trecutului, care duceau o viață de tranziență relativ joasă, caracterizată printr-un număr limitat de relații, dar de durată, viața omului contemporan este determinată de o tranziență înaltă – relațiile, lucrurile și locurile se schimbă într-un ritm alert. Efectul acesteia asupra psihicului uman este o senzație de nepermanență, resimțită acut, de viață printre dune de nisipuri mișcătoare. În mod convențional, stilul arhitectural presupune un vocabular formal și estetic comun, specific unei anumite perioade istorice sau unui anumit context socio-cultural, întreaga istorie a arhitecturii fiind o succesiune de stiluri diferite, care evoluează treptat și care se influențează reciproc. În prezent, această succesiune evolutivă este înlocuită de simultaneitatea unei multitudini de stiluri, de transformarea acestora în tendințe sau modă, proces care reflectă specificul societății actuale. Stilul arhitectural este efemerizat, își pierde rolul de reper în evoluția istorică; similitudinile stilistice recognoscibile sunt înlocuite de dezvoltări particulare, supuse gustului public, tranziența accelerată a societății generând continue transformări în domeniul arhitecturii. Efemeritatea tendințelor în arhitectură vizează în primul rând ornamentul și componenta estetică a clădirii, cu impact asupra caracterului de reprezentativitate și individualizare, ilustrat în expresia exterioară a clădirii. Politicile comerciale determină efemeritatea modei, moda influențează direct arhitectura și, în consecință, clădirile cele mai supuse adaptării continue la tendințele trecătoare ale modelului arhitectural sunt acele construcții care Bachelard, Gaston. Poetica spațiului, Editura Paralela 45, Pitești, 200328Toffler, Alvin. Șocul viitorului, Editura Politică, București, 1973, p.4629

adăpostesc funcțiuni a căror reușită depinde de conectarea la evoluția gustului public – spațiile comerciale, clădirile pentru birouri, galeriile expoziționale. De la o civilizație la alta, de la o cultură la alta, tranziența este totuși înțeleasă și asimilată în moduri foarte diferite. Un element cheie al filosofiei shintoiste japoneze este credința că nu elementele permanente ale vieții sunt relevante, ci reînnoirea spirituală reprezentată de ciclurile succesive de moarte și renaștere, de demolare și reconstrucție. De pildă altarul shinto Ise ‑ e s t e 30demontat la fiecare 20 de ani și un nou altar este reconstruit în vecinătatea sa, prin tehnici constructive tradiționale, pe un amplasament clar delimitat. Altarul rămâne veșnic nou, totodată antic și autentic, iar tehnicile constructive tradiționale sunt transmise de la o generație la alta. Acest proces perpetuu de reconstrucție și demolare este descris de Mircea Eliade ‑ ca o reprezentare a 31ciclicității vieții, prin care se restabilește echilibrul între viață și moarte, între cosmos și haos. (R. N.) Proiectarea de arhitectură și urbanism ca imagine a societății. Arhitectură – timp – societate. Timpul istoric, timpul ce caracterizează evoluția umană nu are o structură ierarhică, ci rizomică. Tema timpului ca potențial factor determinant al arhitecturii este analizată de Kisho Kurokawa pornind de la două noțiuni care definesc relația timp-arhitectură: diacronie și sincronism. Punctul de plecare al acestei analize îl constituie o trimitere la demersul filozofic elaborat de Deleuze și Guattari ‑, în viziunea cărora timpul 32este o rețea întrețesută, asemenea unui rizom: o serie non-liniară, anulând antinomia trecut-viitor, ierarhiile, legăturile și conexiunile arborescente. Rizomul, respectiv timpul, este lipsit de un centru și de o limită, este caracterizat de o serie de relații care nu se osifică, ci se reformează în mod dinamic și în permanență se regrupează. Dacă trecutul, prezentul și viitorul sunt asimilate unei structuri rizomice, putem considera că ne poziționăm echidistant față de orice moment al istoriei și că orice obiect de arhitectură, indiferent de epoca istorică căreia îi aparține, poate deveni o sursă de inspirație. Prin această relativizare a timpului, Kisho Kurokawa definește noțiunea de Marele altar Ise (sau Jingu), amplasat în orașul Ise, prefectura Mie din Japonia, este parte a 30unui amplu complex shintoist. Primul ceremonial de reconstrucție al altarului a avut loc în anul 692. Eliade, Mircea. Imagini și simboluri, București, Editura Humanitas, 199431Deleuze, Gilles ; Félix Guattari.A Thousand Plateaus, Londra și New York, Editura Continuum 32(trad. în engleză Brian Massumi), 2004

diacronie‑. Dar dacă în binomul timp-spațiu diacronia face trimitere la 33relativitatea timpului, atunci sincronismul se referă la relativitatea spațiului, ceea ce înseamnă că arhitectura nu mai este condiționată de distanțele dintre două puncte și de apartenența de un anumit loc. Kisho Kurokawa consideră această viziune asupra arhitecturii ca o alternativă la arhitectura modernă, care a încercat să rezolve în modul cel mai rațional posibil cerințele omului și societății, specifice unui anumit moment; proces ce presupune o ruptură de trecut și orientarea exclusivă către viitor. În conceperea spațiului arhitectural modern, viziunea occidentală este singurul reper viabil, celelalte civilizații apărând inferioare, primitive. În opoziție cu această abordare restrictivă, prin relativizarea timpului și spațiului, Kisho Kurokawa introduce diacronia și sincronismul ca modalități de simbioză între valori culturale aparent discordante și posibilități de fuziune între diferite perioade istorice. BIBLIOGRAFIE/ RESURSE VIDEO Abraham, Dorel. (1991). Introducere în sociologia urbană, Ed. Stiintifică, Bucuresti; Choay, Francois, (2002).Urbanismul, utopii și realitati, Ed. Paideia, Bucuresti; Flanagan, William. (2010)Urban sociology: images and structure, 5th. ed., Rowman & Littlefield Publishers; Hall, Peter.(1999)Orașele de mâine. O istorie intelectuală a urbanismului în secolul XX, Editura ALL, București; Gehl, Jan.(2012)Orașe pentru oameni, Editura Igloomedia, București; Gehl, Jan; Svarre, Birgitte. (2015)Cum se studiază viața urbană, Editura Igloomedia, București; Gottdiener, Mark; Hutchinson, R.(2011)The new urban sociology, Editura Westview Press, Boulder; Kurokawa, Kisho. Intercultural Architecture – The Philosophy of Symbiosis, AIA Press, 1991, 33p.198

Jacobs, Jane. (1993) The Death and Life of Great Americam Cities, (1961), Randon House, New York; Lynch, Kevin.(1960)The image of the city, Editura Cambridge Mass.: The Tehnology Press & Harvard University Press; Norberg-Schulz, Christian.(1985) Habiter: Vers une architecture figurative, Editura Electra; Rapoport, Amos. (1969)House Form and Culture, Editura Prentice-Hall Inc., Englewood Cliffs, New Jersey. 1.The Social Life of Small Urban Spaces: William H. Whyte: https://vimeo.com/111488563 2.Dupa 25 de ani – despre blocurile comuniste – documentar TVR: https://www.youtube.com/watch?v=P70dHd5KBZU 3.Iwan Baan: Ingenious homes in unexpected places: https://www.youtube.com/watch?v=SxwLfSlkJDI 4.Jan Gehl on changing mindsets about urban planning and living: https://www.youtube.com/watch?v=Lid9ELzzT8Y&feature=youtu.be 5.In Appreciation of the NEW Times Square: https://www.youtube.com/watch?v=gsBrBPoRhxc&feature=youtu.be 6.Pruitt-Igoe Myth: an Urban History: https://www.youtube.com/watch?v=g7RwwkNzF68 7.James Kunstler: How bad architecture wrecked cities: https://www.youtube.com/watch?v=Q1ZeXnmDZMQ&feature=youtu.be 8.Rebel Architecture – Greening the city: https://www.youtube.com/watch?v=bgQoVbEX8-A 9.Rebel Architecture – The pedreiro and the master planner: https://www.youtube.com/watch?v=kv0_ELupyxs 10.Alastair Parvin: Architecture for the people by the people: https://www.youtube.com/watch?v=Mlt6kaNjoeI 11.Bucharest Housing Stories: http://bucharesthousingstories.ro/episoade/

12.Alejandro Aravena: My architectural philosophy? Bring the community into the process: https://www.youtube.com/watch?v=o0I0Poe3qlg&feature=youtu.be 13. China's Ghost Cities – 60 Minutes Australia: https://www.youtube.com/watch?v=F1ZsVUB_-qg 14.Metropolis (1927): https://www.youtube.com/watch?v=Ddkb345QNeI