Anxietatea Sociala

Anxietatea socială

Introducere

Lucrarea de față prezintă sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate vizând problematica anxietății sociale, a factorilor care stau la baza acesteia precum și a teoriilor explicative. Lucrarea continuă cu rezultatele unei cercetări personale, prin intermediul căreia s-a urmărit stabilirea felul în care genul influențează anxietatea socială. Totodată lucrarea prezintă și rezultatele unui studiu experimental, în care s-au manipulat expectanțele persoanelor în ceea ce privește o viitoare evaluare a interacțiunilor cu ceilalți.

Lucrarea de față se înscrie în domeniul psihologiei sociale, întrucât studiază interacțiunile dintre persoane și felul în care percep aceste interacțiuni.

Am ales această temă, deoarece consider că în viața noastră de zi cu zi tot mai multe persoane suferă de această problemă, care dacă nu este tratată cu importanța care i se cuvine poate afecta buna desfășurare a vieții indivizilor.

Omul de rând din societatea noastră este prea puțin conștient de importanța pe care o are anxietatea în viața noastră. Anumite elemente ale afectului sunt insuportabile pentru individ. Unul dintre acestea este senzația de neputință. În fața unui pericol anxiosul se simte disperat, ceea ce este insuportabil pentru acele persone, pentru care puterea, superioritatea, ideea de a stăpâni situația este un ideal prevalent. Această reacție ei o resimt ca pe o demonstrație de slăbiciune sau lașitate.

Un alt aliment al anxietății este aparenta ei iraționalitate. Este de neîndurat pentru că se simt în pericol fiind înghițiți de forțe iraționale contrastante, ei care s-au antrenat pentru a exercita asupra lor un strict control intelectual.

Ultimul element al anxietății este avertismentul că ceva în noi este dereglat. Cu cât mai disperată este persoana, cu atât mai mult se simte prinsă în plasa încâlcită a fricii sale și a mecanismului de apărare și cu atât mai mult se agață de iluzia sa că are dreptate și că este perfectă în toate, respingând instinctiv orice insinuare că ceva este în neregulă cu sine și că este nevoie de o schimbare.

A te teme de privirea celorlalți, a te simți inferior și a evita situațiile care intimidează sunt cele care-și au originea în concepțiile perfecționiste asupra existenței. Anxietatea socială stânjenește viața a milioane de indivizi care trăiesc cu spaima de a se trezi expuși privirii celorlalți, își programează existența în așa fel încât să evite o asemenea eventualitate și sfârșesc foarte frecvent prin a rămâne izolați și în depresie.

Persoanele având acest tip de anxietate se tem tot atât de mult de părerea negativă a celorlalți, cât și de criticile pe care aceștia le pot exprima cu voce tare. Ele au foarte adesea un sentiment de inferioritate și de umilință.

Anxietatea socială, o afecțiune care, potrivit studiilor psihologice de specialitate, este rareori cercetată, diagnosticată și tratată, deși este una dintre cele mai predominante și invalidante dereglări mintale ale copilăriei și adolescenței.
Deși cercetătorii nu știu care este cauza exactă a apariției anxietății sociale sau dacă stresul vieții de zi cu zi și impactul evenimentelor tragice pot avea un rol semnificativ în declanșarea ei, această dereglare mintală determină persoanele să își dezvolte un ciclu vicios de gânduri, sentimente și emoții negative, precum și un comportament prin care încearcă să evite contactul cu ceilalți oameni, izolîndu-se.
Aflați în situații sociale pe care le percep ca amenințătoare din punct de vedere personal, se simt extrem de inconfortabil. Acest inconfort poate merge pînă la simptome fizice, de tipul: amețeală, palpitații ale inimii, stomac deranjat, tremuratul mâinilor, roșeală a feței sau tensiune musculară.

Lucrarea este organizată în patru capitole. Primele două capitole abordează o serie de probleme teoretice, legate de: descrierea acestei tulburări din mai multe perspective, distincția dintre anxietatea văzută ca stare și anxietatea văzută ca trăsătură și anxietatea la copii. Am făcut o încercare scurtă a terapiilor celor mai cunoscute incluzînd teoriile etiologice și terapeutice, privind problema ce mă interesează. În continuare am încercat o prezentare a teoriilor explicative privind anxietatea socială.

În cea de-a doua parte a lucrării, am prezentat obiectivele, ipotezele, metodologia utilizată, precum și rezultatele unei cercetări privind anxietatea socială printre elevii de liceu.

Capitolul 1. Aspecte teoretice și sociale ale anxietății sociale

Definirea anxietății. Abordări din mai multe perspective

Dicționarul de psihiatrie și psihopatologie clinică Larousse (1998, p.66) definește anxietatea ca o stare de neliniște în care predomină preceperea unei situații care, deși în general nedeterminată, s-ar dovedi dezagreabilă sau chiar periculoasă.

“Întreaga dinamică, a sistemului personalității umane (formarea, manifestarea și realizarea) este circumscrisă și condiționată în mod nemijlocit de dialectica raportului dintre solicitările interne (stările de motivație proprii individului) și solicitările externe (existențele și stările de motivație proprii mediului existențial, în primul rând celui social)” (Golu Mihai, 1993).

Anxietatea reprezintă o tulburare a afectivității manifestată prin stări de neliniște, teamă și îngrijorare nemotivată, în absența unor cauze care să le provoace. Angoasa se definește ca „teama fără obiect” spre deosebire de fobie, care este „teama cu obiect”. Deseori, anxietatea se manifestă sub forma unei stări de frică cauzată de o incertitudine în care subiectul are impresia unei nenorociri iminente, care planează pretutindeni, îl înconjoară, îl pătrunde, dar nu o poate defini și nici îndepărta. Stările de anxietate sunt însoțite de fenomene organo-funcționale ca: jenă precordială, palpitații, greutate în respirație, transpirație etc. Ca simptom psihopatologic, se întâlnește în melancolia anxioasă, în nevroza obsesivă, fobică, în debutul psihozelor sau în afecțiuni endocrine și cardiace. (P.Popescu-Neveanu, 1978).

Iolanda Mitrofan (1999) definește anxietatea ca o teamă fără obiect, ca o neliniște însoțită de tensiune intrapsihică, agitație, iritabilitate și simptome somatice. După Ruxandra Rășcanu și colab . (1999) anxietatea constă în sentimentul unui pericol difuz, vag precizat, cu repercusiuni iminente asupra existenței individului.

Lader (1977) definește anxietatea drept “o stare afectivă neplăcută având calitățile subiective ale fricii, asociată cu sentimentul unui pericol, amenințarea fiind difuză, disproporționată în raport cu intensitatea emoției, sau aparent, această amenințare lipsește”.

Anxietatea este un dezechilibru social de tip reactiv și care se pot manifesta în grupele comunitar – umane, consecutiv acțiunii unor factori stresanți, exogeni, cu acțiune îndelungată și repetată, care limitează capacitățile de finalizare a comportamentului uman în raport cu propriile sale tendințe sau aspirații naturale.

În reacția la stres un rol vital îl au procesele psihice ce includ evaluarea și interpretarea personală. Această reacție apare sub formă de luptă pentru control și stăpânire a situației lor, mai ales când ele sunt difuze, neclare pentru individ. Endler elaborează un model interacțional al anxietății, conform căruia individul are “predispoziție” de a reacționa la stres cu anxietate crescută (Golu Mihai, 1993).

Spielberger arată că anxietatea este o stare emoțională sau condiție neplăcută, caracterizată printr-o senzație tensionată subiectivă, teamă și supărare, ea fiind stimulată de activarea sistemului nervos autonom.

V. Satir descrie starea de anxietate în felul următor: Atunci când percepem situația ca fiind periculoasă simțim, dureri de stomac, încordare musculară, se dereglează ritmul respiratoriu, uneori se întâmplă să avem amețeli, în cap ne vin idei de genul : “ Eu nu trebuiesc nimănui. Nimeni nu mă iubește. Eu nu pot face nimic”. Aceasta indică scăderea autoaprecierii. Ca urmare obținem comportamente distorsionate, inadecvate situației.

După Bălcescu și Nicolau “anxietatea este o stare afectivă negativă, aflată în strânsă legătură cu disconfortul creat de instalarea unei stări de motivație”. Un motiv ar fi teama de a fi respins, ceea ce se traduce prin inabilitatea și insatisfacția comunicațională și trăirea sentimentului de incapacitate în ceea ce privește menținerea unei relații. Aceste persoane se manifestă ca fiind timide, neîncrezute, încordate, anxioase, îngrijorate și banale, creând disconfort pentru ceilalți cu care interacționează.

Pentru unii autori anxietatea și angoasa sunt identice, aducînd ca argument faptul ca anxietatea este însoțită de manifestări fizice, iar angoasa se resimte și ea pe plan psihic. Majoritatea autorilor acceptă alegerea termenului de angoasa, atunci cînd predomină tulburările somatice, iar pe cel de anxietate atunci cand neliniștea este trăită de individ, predilect, în plan psihic. De aici derivă definiția care se dă angoasei: o senzație de indispoziție profundă, caracterizată prin neliniște extremă, o frică irațională (Norbert Sillamz, 1996, p.29). Pe această modalitate de interpretare se bazează și alți autori. Astfel, Mihai Golu (2000, p. 467) definește angoasa ca o neliniște dusă la extrem, ca o frică irațională acutizată, ca o agravare și intensificare a anxietății. În opinia autorului, la originea angoasei se află reprezentările imaginare ale unei situații conflictuale inconștiente.

Alți autori consideră că izvorul angoasei se află în situația reală, în reprimarea agresivității (Constantin Păunescu, 1994) în experiențele dureroase trăite de copil, în abuzul copilului (Rășcanu, 2000; Ferguson & Dasey, 1997; Peled & Edleson, 1992; Jaffe și colab., 1990; Warren și colab., 1997).

Brissaud (citat de Ioana Micluția, 2000) consideră angoasa ca o manifestare somatică cu origine bulbară, iar anxietatea ca o manifestare trăită în plan psihologic avînd origine cerebrală. Majoritatea autorilor admit însă că cele două trăiri sunt intrinseci, că sunt două fațete (psihologică-anxietatea și somatică-angoasa) ale aceleiași stări.

O altă noțiune înrudită cu anxietatea este frica sau teama ce apare atunci cînd capacitatea de adaptare a subiectului este depășită. Astfel, frica are un caracter rațional și dispare odată cu depășirea pericolului (Lepine, 1992, apud Lisa Capps și colab., 1996). Frica are funcția de alarmă pentru subiect și determină mobilizarea capacităților de confruntare cu pericolul.

David Barlow (1998), unul din cei mai cunoscuți experți în terapia tulburărilor de anxietate de de Stat din New York, face distincția între frică și anxietate. Frica este primitivă, spune autorul, este o emoție bazală ce se desfășoară automat atunci cînd noi ne confruntăm cu un pericol real sau imaginar. Conform teoreticienilor emoției, frica este fundamentală în ceea ce privește supraviețuirea omului de-a lungul evoluției sale. În contrast cu frica, anxietatea nu este o emoție bazală, ci un complex de emoții ce include furia, nervozitatea și frica.

Dacă frica unei persoane este nejustificată și foarte intensă cu referire la o situație determinată, atunci vorbim despre fobie. Irina Holdevici (1998, p.8) definește fobia ca pe o frică persistentă de un obiect, gând sau situație care în mod obișnuit nu justifică teama. Fobiile sociale vizează: teama de a fi respins, teama de comportamente agresive, teama de eșec. Se consideră că între frică, anxietate, fobie există fenomene de tranziție. În psihologia comportamentală, fobiile sunt considerate conduite dobândite ca rezultat al unor experiențe nefericite sau derivă dintr-un sentiment al insecurității instalat prin absența mamei.

David Barlow (1998) definește anxietatea ca pe un proces cognitiv-afectiv fragmentat, în care persoana nu poate nici prezice, nici controla evenimentele de viață cu potențial negative sau traumatic ce o afectează. Sentimentul impredictibilității și al incapacității de control este asociat cu un arousal fiziologic cronic, cum este accelerarea respirației și creșterea ritmului cardiac. Noi trăim anxietatea ca pe o nelinște cu privire la abilitatea noastră de a face față unor amenințări. Anxietatea se caracterizează prin hipervigilență (self-focused attention) ce induce creșterea nivelului activării fiziologice, făcându-ne mai conștienți de valența negativă a stimulilor ambientali.

Distincția dintre anxietate și frică ne ajută sa explicăm diferențele dintre panică și anxietate. Atacul de panică este senzația bruscă de frică intensă acompaniată de simptome fizice: palpitații, transpirație, tremurături, senzații de sufocare, stare confuză, teama de a-si pierde controlul, frisoane. În modelul dezvoltat de David Barlow (1998), panica este manifestarea clinică a fricii. Deși nu este vorba despre o adevărată alarmă emoțională declanșată de un pericol real, în schimb este o falsă alarmă, deoarece pericolul este doar imaginar și nu real.

Panica diferă de anxietate prin gîndurile distorsionate, prin răspunsurile fiziologice și prin nivelul ridicat al arousal-ului. Subiecții care trăiesc panică raportează mai multe gînduri despre boală, moarte, comparativ cu subiecții ce suferă de alte tulburări de anxietate și diferă fiziologic de populația normală (William Wilson și colab. 1996).

1.2. Anxietatea-stare și anxietatea-trăsătură

Trebuie să facem o distincție clară între două notiuni astăzi bine delimitate, numite anxietate-stare și anxietate-trăsătură. Noțiunea de stare emoțională, așa cum o indică și numele său, corespunde unei stări trecătoare, care poate surveni la orice individ. Dimpotrivă, anxietate-trăsătură este o caracteristică individuală, aparent înnascută, care se manifestă, la rândul ei, în două feluri: predispoziția de a resimți stări de frică în prezența unor stimuli care, pentru alți indivizi, sunt mai puțin anxiogeni sau chiar deloc anxiogeni și predipoziția de a dezvolta temeri condiționale în privința unor stimuli care nu sunt, prin ei înșiși, anxiogeni. Un nivel ridicat de anxietate-trăsătură are un caracter patologic (Larousse, 2006).

C.D. Spielberger și colab. (1970) au făcut distincția între noțiunea de anxietate-stare și cea de anxietate-trăsătură a personalității. În opinia acestor autori, reacțiile emoționale sunt expresii ale stărilor de personalitate generate de condițiile ambientale și, în consecință, sunt temporare. Ele pot fi controlate prin manipularea situației de către experimentator. În psihiatrie anxietatea-stare este asimilată atacului de panică (anxietatea acută), ce constituie un complex de trăiri cognitive, comportamentale și vegetative cu debut aparent spontan.

Anxietatea-trăsătură este asimilată conceptului de anxietate cronică ce are o constanță de manifestare și permite predicții asupra subiecților asistați.

După Sims & Snaith (1988) anxietatea ca stare comportă o serie de caracteristici:

Emoționalitate negativă (frică, spaimă, panică);

Anticipări pesimiste ale evenimentelor;

Manifestări motorii și de hiperactivare ale sistemului nervos vegetativ, inclusiv manifestări psihice de iritabilitate;

Incapacitate de concentrare și de relaxare (conștientizarea trăirilor declanșând mecanismele de coping și defensive ale subiectului).

Anxietatea ca trăsătură este văzută ca o dispoziție a persoanei la a avea stări de anxietate accentuată. Ea reprezintă emergențe ale istoriei individului, determinînd diferențele individuale în evaluarea situațiilor ca amenințătoare și influențând stările de anxietate (Spielberger, 1966).

Persoanele cu scoruri ridicate la anxietatea-trăsătură sunt mai vulnerabile la stres decît cele cu anxietate scăzută. Anxioșii se disting prin modul de evaluare a situațiilor, dar și prin strategiile comportamentale pe care le dezvoltă în situații care depășesc resursele personale.

J.A. Gray (1988, p. 247) afirmă că anxietatea, ca trăsătură, reflectă diferențele individuale în funcționarea Sistemului de Inhibiție Comportamentală (BIS) ce mediază anxietatea. Cu cât acest sistem este mai reactiv la stimulii aversivi din ambianță, cu atât nivelul anxietății este mai ridicat. Poziția adoptată de Spielbeger (1972) cu privire la definirea anxietății se apropie de cea a lui Gray. În opinia autorului, anxietatea este o stare emoțională si o condiție neplăcută, caracterizată printr-o senzație tensională subiectivă, teamă și supărare, fiind stimulată de activarea sistemului nervos autonom. Anxietatea-trăsătură descrie o particularitate a personalității relativ-stabilă, ea afectînd nemijlocit eficiența funcțională a sistemului cognitiv.

1.3.Anxietatea la copii

La copii, studiul psihopatologic al tulburărilor afective este foarte dificil datorită labilității afective ce caracterizează copilăria și datorită faptului că ei încă nu pot exprima suficient prin limbaj, trăirile sale. În plus unele tulburări afective întâlnite la adult pot fi interpretate altfel la copil, ele se înscriu în aria normalului.

În copilărie, anxietatea se manifestă de cele mai multe ori atât de intens, încât domină întreaga personalitate.

În prima copilărie, caracteristice pentru starea sa de anxietate sunt intensitatea, variabilitatea, durata scurtă și superficialitatea.

În a doua copilărie se urmărește labilitatea sa afectivă, capacitatea de stăpânire a emoțiilor, sociabilizarea, capacitatea de a realiza comunicarea afectivă.

În a treia copilărie atitudinile afective față de diverse situații din ambianță, succesele în procesul instructiv-educativ.

Reacțiile de frică la copii sunt considerate normale până la un punct, atunci când sunt motivate rațional și adecvate situației. Copilul resimte frica foarte difuz datorită lipsei de experiență. În aceste cazuri frica se apropie mai mult de anxietate.

Anxietatea la copil are un caracter episodic și uneori se manifestă sub forma unor explozii emoționale. Debutul anxietății este brusc, crizele pot dura câteva minute, eventual repetându-se în aceeași zi și sunt însoțite de manifestări negative.

Examinarea istoriilor din copilărie ale unui mare număr de nevrotici, s-a ajuns la concluzia că numitorul comun ține de mediu.

Principala calamitate este întodeauna lipsa de afecțiune, de căldură sufletească autentică. Cauza pentru care un copil nu primește destulă căldură și afecțiune constă în incapacitatea explicată de propriile lor nevroze. Acțiunile și atitudinile acestor părinți nu poate decât să genereze ostilitate și anxietate. Factorii care generează ostilitatea la copil sunt : frustrarea, dorințelor copilului și gelozia. Copiii pot accepta o mulțime de privațiuni dacă ei simt că privațiunile sunt îndreptățite, firești, necesare. Contează și spiritul în care frustrările sunt impuse. Gelozia ține de factori contribuitori ca lipsa de afecțiune și spiritul de competență.

O poziție ostilă față de familie sau față de un membru al acesteia este nefavorabilă pentru dezvoltarea copilului. Pericolul constă în reprimarea protestului, reflectarea criticii sau acuzațiilor. Ca efect copilul își ia asupra lui vina și se simte nedemn de a fi iubit. Deci, ostilitatea refulată va genera ca urmare anxietate.

Motivele pentru a-și refula ostilitatea într-o astfel de atmosferă ar fi: neputința, frica, afecțiunea sau sentimentul de nevinovăție.

Neputința copilului este un dat biologic. El este dependent de mediu în ceea ce privește împlinirea trebuințelor sale – mai întâi celor biologice, apoi celor ce include psihicul, viața intelectuală și spirituală, până se maturizează și devin capabili să-și ia viața în propriile mâini. În condiții nefavorabile neputința este în mod artificial accentuată de intimidare (i se ascund laturile dificile ale vieții, hiperprotejarea), de alintare sau menținerea copilului în stadiul dependenței emoționale. Cu cât mai neajutorat este făcut un copil cu atât mai puțin va îndrăzni el să-și manifeste opoziția.

Frica este generată direct prin amenințări, pedepse precum și prin accese de mânie sau scene violente la care copilul este martor.

Frica mai poate fi provocată și de intimidarea directă prin confruntarea copilului cu marile pericole ale vieții : microbi, accidente de automobil, “străini” mâncători de oameni, copii needucați, cățăratul pe copaci. Cu atât mai mult i se vâră copilului spaima, cu atât mai puțin va cuteza el să manifeste ostilitate. Deviza ar fi:

“ Trebuie să-mi reprim ostilitatea pentru că mi-e frică de tine ”

Când copilul este intimidat, se poate agăța de acest substituit de iubire, fiindu-i frică să se răzvrătească pentru ca nu cumva să piardă răsplata pentru faptul de a se arăta docil. “Trebuie să-mi reprimi ostilitatea de teamă de a nu pierde iubirea”.

Sentimentele de vinovăție are două motive:

– copilului îi e teamă că ostilitatea pe care o simte să dăuneze relațiilor sale cu părinții : ei l-ar părăsi, și-ar retrage bunăvoința sau se va întoarce împotriva lui.

– în societatea noastră “nu e bine să fii ostil”, altfel “Ei sunt demni de dispreț dacă exprimă sau ascund sentimente față de părinți ori încalcă regulile instituite de ei”.

Cu cât copilul se simte mai vinovat de încălcarea unui teritoriu interzis, cu atât mai puțin cutează el să se simtă mai răuvoitor sau să-i acuze pe părinți.

Sfera sexuală este interzisă pentru copii. Prohibițiile sunt exprimate prin tăceri, amenințări, prin pedepse și copilul ajunge să simtă că curiozitatea sexuală și activitatea sexuală sunt interzise și le permite, sau există cumva vreo fantazare sexuală, îl poate face pe copil să se simtă vinovat. Deviza este: “Trebuie să-mi reprim ostilitatea pentru că aș fi un copil rău dacă aș face-o”.

În diverse combinații acești factori îl pot duce pe copil să-și refuleze ostilitatea, și în ultima instanță, îi produce anxietate.

Anxietatea infantilă este un factor necesar, dar nu și o cauză suficientă pentru dezvoltarea unei nevroze. Circumstanțele favorabile, o schimbare timpurie a anturajului pot să prevină o dezvoltare nevrotică. Dar așa cum adesea se întâmplă, condițiile de viață nu sunt de natură să diminueze anxietatea, atunci nu numai că aceasta poate să persiste, ci va crește în mod progresiv și pune în mișcare toate procesele care constituie nevroza.

Se poate dezvolta în mod progresiv anxietatea generală cu privire la “lume” sau care mai poate fi numită anxietate socială. Un copil crescut în așa atmosferă ca aceea descrisă nu va îndrăzni, în propriile-i contacte cu ceilalți să fie tot atât de întreprinzător și de combativ ca ei. El își va pierde certitudinea de a fi dorit și va lua o șicană inofensivă drept o nemiloasă respingere. El va fi lezat mai ușor decât ceilalți și va fi mai puțin în stare să apere singur. Acești factori duc la dezvoltarea insidioasă a sentimentului predominant de a fi singur și neajutorat într-o lume ostilă. Reacțiile caracteristice se cristalizează într-o atitudine caracterială. Această atitudine oricând poate dezvolta o nevroză. Ea a fost definită de către C. Korney “anxietatea fundamentală”.

1.4. Etiologia anxietății

Unii autori accentuează rolul nivelului cognitiv în apariția anxietății. Astfel, Mielu Zlate (1999) afirma că profilul general al personalității individului este influențat de orientarea gîndirii sale (pozitivă sau negativă). Persoanele care gîndesc negativ se caracterizează prin anxietate, nefericire, îngrijorare, manifestă rezistență puternică la frustrare. Anticiparea eșecului, sentimentul de inferioritate le impiedică să își valorifice posibilitățile.

Alți autori accentuează influența factorilor genetici asupra conduitei copilului, fără a pierde din vedere faptul că trăsăturile comportamentale constituie o emergență a ansamblului personalității.

Avînd în vedere complexitatea fenomenului anxietății, vom aborda studiul cauzalității ei prin surprinderea factorilor sociali, psihologici și biologici și a întrepătrunderii acestora.

1.4.1. Factorii sociali ai anxietății

1.4.1.1. Rolul experienței sociale timpurii

Teoria atașamentului pune accent pe perturbarea precoce a relației mama-copil atunci cînd explică originea anxietății. În concepția lui Dumas (1999) cu privire la tulburarea atașamentului, este invocată complexitatea procesului în care copilul și părintele nu se atașează unul de altul, iar relația lor își pierde valoarea securizantă.

Capps și colab. (1996) au ajuns la concluzia că modelarea la care este supus copilul pe parcursul socializării, contribuie la perpetuarea anxietății în familie. Iar anxietatea de separație și supraprotecția sunt indicatori puternici ai unui atașament nesigur.

1.4.1.2. Rolul evenimentelor de viață

Experiența unor evenimente de viață stresante este unul din cei mai invocați factori sociali ai anxietății. Ne referim îndeosebi la evenimentele care implică asumarea unor riscuri și apariția unor conflicte interpersonale.

Alte studii recente arată că abuzul emoțional este asociat cu dezvoltarea disfuncțională a copilului în plan socio-emoțional:

simptome anxioase;

simptome depresive;

sensibilitate interpersonal;

scăderea stimei de sine;

disociere și trăsături ale personalității borderline (Ferguson & Dacey, 1997).

Pentru a evalua aceste cazuri în scop psihoterapeutic Iolanda Mitrofan (1999) recomandă identificarea a trei factori:

timpul (apariția timpurie a anxietății);

situația care a produs anxietatea;

mecanismele de aparare mobilizate pentru a-i face față.

1.4.2. Factorii psihologici implicați în apariția anxietății

Identificarea mecanismelor, care leagă experiența individului de dificultățile emoționale precum: frica, atacul de panică, îngrijorarea, anxietatea, a constituit preocuparea majoră a numeroase personalități din domeniul psihologiei și al psihiatriei. Anumite mecanisme psihice ocupă un loc principal în conturarea și menținerea anxietății:

procesul de învățare;

factorii cognitivi.

1.4.2.1. Procesul de învățare

Conform teoriei experimentaliste, procesul de învățare stă la baza fricii, aceasta putând fi învățată prin condiționare de tip pavlovian. În condiționarea clasică, mecanismul central îl consituie asocierea dintre un stimul necondiționat cu un stimul condiționat. Frica irațională, intensă și persistentă, pare să se manifeste după ce persoana a experimentat un eveniment traumatic. Studiile focalizate pe procesul de achiziție arată că anumite constrângeri par a fi fundamentale biologic și pot fi rezultatul tensiunilor evolutive, acestea fiind asociate cu procesul de învățare a fricii.

David Barlow diferențiază, conform schemei trei tipuri de alarmă:

alarma adevărată: reacțiile persoanei la o situație amenințătoare;

alarma falsă: reacțiile persoanei în absența factorilor de pericol;

alarma învățată: alarme adevărate și false asociate ca experiențe.

Modelul de achiziție a fobiilor specifice (apud. D. Barlow, 1998)

Conform autorului, la persoanele vulnerabile (biologic, psihologic), în situații de stres, crește cota de emoționalitate și probabilitatea apariției unei stări de alarmă învățată.

Modelul de mai sus demonstrează complexitatea proceselor implicate în dezvoltarea fobiilor specifice , interrelația dintre factorii implicați. Pe baza modelului, înțelegem impactul evenimentelor de viață asupra copiilor și, în același timp, modul cum se structurează anumite conduite anxioase. Barlow presupune că, la indivizii biologic vulnerabili, stresul va declanșa reacții de alarmă, care pregătesc individul pentru a acționa prompt (lupta/fuga).

1.4.2.2. Factorii cognitivi

Evenimentele cognitive joacă un rol de mediator între experiență și răspuns. Atât percepția, cât și memoria și atenția influențează modul în care reacționăm la evenimentele din ambianță. Este recunoscut faptul că factorii cognitivi joacă un rol crucial în etiologia și menținerea unor tipuri variate de tulburări. Astfel, în continuare, ne vom axa pe percepția controlului, pe stabilitatea, controlabilitatea, predictibilitatea, interpretarea catastrofică a experiențelor și pe atenția fața de amenințare.

1.4.2.2.a. Locul controlului (percepția controlului), Stabilitatea și Controlabilitatea

Relația dintre anxietate și percepția controlului a fost abordată de teoriile cognitiviste. Dacă persoana se simte capabilă să controleze evenimentele din mediul său de viață, atunci predispoziția sa de a manifesta anxietate este diminuată, comparativ cu cei neajutorați. Astfel, pe baza cercetărilor de laborator, s-a constatat că sentimentul lipsei de control contribuie la declanșarea atacurilor de panică, la subiecții care au fost deja diagnosticați.

Barlow (1991) a introdus noțiunea de controllability în studiul anxietății.

Persoanele cu locusul extern al controlului consideră că au un control limitat asupra evenimentelor și percep relația cauză-efect distorsionat, ceea ce influențează și sursele motivaționale. Persoanele cu locusul intern al controlului sunt în schimb dispuse să vadă cauzele propriilor succese sau insuccese ca fiind interne: propriile trăsături de personalitate, abilitățile personale, efort depus. Ele tind astfel să fie mai puternic motivate într-o sarcină.

Stabilitatea se referă la percepția persoanei cu privire la cauza performanței sale. Performanța este evaluată ca fiind modificată în timp. O persoana cu o orientare atribuțională stabilă poate să considere că inteligența genetică oferă o bază explicativă a rezultatelor obținute. O astfel de persoană ce atribuie rezultatele eforturilor sale contribuției genetice este mai predispusă să creadă că rezultatele sale vor rămâne aceleași în timp, indiferent de situații.

O persoana care are o atribuire instabilă va tinde să vadă rezultatele sale fluctuante în funcție de situații sau sarcini. Acesta va fi cazul elevului care se consideră capabil de success și îl blamează pe colegul său ce îl perturbă în timpul examenului. Dimensiunea stabilitate- instabilitate subliniază o expectanță a elevului privind viitorul succes sau insucces. Persoanele ce atribuie succesul factorilor stabili vor aștepta să obțină succes în activitățile cotidiene de fiecare dată. În mod contrar, cei ce atribuie succesul sau insuccesul unui factor instabil, de exemplu ajutorul altcuiva, nu se vor simți la fel de siguri privind succesul lor viitor. În mod similar pot fi analizate lucrurile pentru eșec: eșecul văzut ca având o cauză stabilă (absența abilităților) va diminua expectanțele succesului și motivația pentru sarcini, aspect ce explica diminuarea cotelor anxietății la aceste persoane.

Controlabilitatea- acest factor descrie măsură în care persoana știe că are control în situațiile dezi cu zi, ca un factor opus sursei acestui control. Această dimensiune (controlabilitate versus noncontrabilitate) caracterizează percepțiile persoaneor cu privire la condițiile ce conduc la succes sau eșec. Dacă persoana crede că factorul determinant este controlabil, atunci se simte mai aptă să realizeze sarcina.

Pentru a evidenția rolul controlabilității și relația ei cu stabilitatea și locul controlului în atribuire vom recurge la analiza discursului persoanei. O exemplificare în acest sens se regăsește în continuare.

Relația dintre LOC, stabilitate și controlabilitate

1.4.2.2.b. Interpretarea catastrofică a experiențelor

Potrivit concepției lui David Clark (apud Oltmanns & Emery, 1998), o serie de stimuli interni (senzațiile corporale, gândurile sau imaginile) inițiază starea anxioasă, care la rândul ei induce o serie de trăiri ce însoțesc reacțiile emoționale negative (modificările ritmului cardiac și respirator, transpirația, amețeala).

Modelul cognitiv al atacului de panică (Davis Clark, 1986).

Starea anxioasă este însoțită de o conștientizare crescută a senzațiilor corporale, senzații ce pot fi interpretate greșit, ca evenimente catastrofice. Interpretarea eronată induce un sentiment de pericol al persoanei, ajungându-se la scăparea de sub control a situației.

Conform acestui model de explicare a stărilor de panică, factorii cognitivi joacă un rol fundamental. Oltmans și Emery (1998) afirmă că persoanele ce suferă de panică, experimentează și în timpul somnului aceste stări, momente în care nu apare interpretarea catastrofică a situațiilor.

1.4..2.2.c. Atenția față de amenințare și modificările atenționale

Psihologii de orientare cognitivistă susțin că atenția joacă un rol major în declanșarea anxietății. Indivizii cu cote ridicate de îngrijorare sunt foarte sensibili la indicii care semnalează existența unor pericole viitoare. În condiții de stres, acești subiecți manifestă o vigilență crescută față de orice semnal de pericol, iar în astfel de situații o recunoaștere a pericolului declanșează cicluri ale proceselor cognitive maladaptative, care pot scăpa ușor de sub control. Informațiile amenințătoare generate de acest proces sunt recodificate în memorie sub forma unor scheme elaborate care pot fi ușor reactivate. Când atenția persoanei este îndreptată spre stimulii amenințători, performanța comportamentului adaptiv (de rezolvare a problemelor) și ciclul îngrijorării se lansează într-o secvență repetitivă, în care persoana anticipează evenimente și caută modalități de a le evita.

Cu alte cuvinte unii oameni în mod aparent continuă să se îngrijoreze , chiar și când aceasta nu este productiv, deoarece îngrijorarea este întărită de reducerea imediată (chiar dacă temporară) a senzațiilor fiziologice de discomfort.

1.4.3. Factorii biologici ai anxietății

1.4.3.1. Genetica anxietății

Cu privire la aportul eredității în transmiterea anxietății, studiile efectuate pe gemenii monozigoți sunt cele mai relevante. Kenneth Kendler și colab. (1992) în urma unui studiu comunitar, pe o populație care n-a fost asistată psihiatric, a dovedit ca tulburările anxioase au o rată scazută a eredității. Astfel, pentru anxietatea generalizată ponderea factorului genetic este sub 30 de procente. Doar fobiile apar mai puternic influențate de factorii genetici, iar în grupul fobiilor cea mai ridicată rată a fost înregistrată de agorafobie.

Cu privire la rolul factorilor de mediu, studiul lui Kendler și a colaboratorilor săi arată că aceștia sunt puternic implicați în etiologia tuturor tulburărilor anxioase, iar mediu ca factor de risc este mai pregnant în cazul fobiilor.

Un studiu amplu efectuat de Anita Thapar și Peter McGuffin (1995) pe 376 de perechi de gemeni și pe părinții acestora arată că:

atunci când ambii părinți transmit anxietatea, scorul anxietății copilului crește considerabil;

gemenii crescuți în același mediu familial au cote de anxietate apropiate;

dacă anxietatea este autoevaluată de grupul de gemeni adolescenți, atunci apar diferențe semnificative, în sensul că factorii de mediu sunt apreciați ca având importanță majoră, comparativ cu cei genetici.

Marvin Zuckerman (1995) precizează că nu ne naștem nici nevrotici, nici extravertiți, ci ne naștem cu anumite diferențe în reactivitatea structurilor nervoase și cu un anumit nivel al sistemelor neurotransmițătoare. Adică, explică autorul, ceea ce este înnăscut, este configurația chimică ce produce și reglează proteinele implicate în dezvoltarea structurii sistemului nervos, a neurotransmițătorilor, a enzimelor și a hormonilor ce participă la reglarea sa.

1.4.3.2. Rolul factorilor biochimici în anxietate

Cercetările recente de neuropsihobiologie și psihofarmacologie au favorizat investigarea biochimică a anxietății și identificarea mecanismelor de acțiune ale terapiilor biologice.

Astfel, s-a constat că anxietatea nu rezultă dintr-o disfuncție a unui singur sistem de neurotransmisie, ci există autori care afirmă existența unor disfuncții globale ale acestor sisteme:

Sistemul noradrenergic (hiperfuncționalitatea lui). Disfuncțiile acestui sistem provoacă apariția supraanxietății.

Sistemul serotoninergic

Sistemul gabaergic (GABA). John Pinel (2000) arată că sistemul GABA concentrează majoritatea studiilor actuale privind anxietatea, iar receptorii GABA sunt concentrați în amigdală.La subiecții anxioși amigdala este supraactivată inducând un deficit al controlului asupra sa.

1.5. Evaluarea anxietății

Această expresivitate simptomatică include:

Simptome subiective (sentimentul de spaimă, frica de animale sau personaje imaginare, frica de eșec școlar, frica de moarte, frica de a apărea în public etc.);

Simptome exprimate comportamental (neliniște motrică, hipervigilență, refuzul de a merge la școală, refuzul de a se urca în lift etc.);

Simptome cognitive (atenția dispersată, memorie de lucru deficitară, scăderea performanțelor școlare);

Simptome fiziologice (tahicardie, modificări ale reacțiilor electrodermale, hipertensiune arterială, transpirație);

Simptome hipocondriace (cefalee, dureri abdominale, vertijuri, grija exagerată pentru sănătate, alergii).

1.5.1. Diferențele între sexe

Oltmanns & Emery (1998) aduc o serie de explicații cu privire la diferențele între sexe în privința manifestărilor anxioase:

Practicile culturale diferite de socializare, în funcție de sex, favorizează percepția diferitelor acțiuni ca fiind periculoase pentru fete;

Diferențele în modul în care femeile și bărbații răspund la evenimentele stresante;

Diferențele între sexe în funcționarea hormonală sau în activitățile de neorotransmisie.

S-a constatat că diferențele între sexe sunt mai mari în cazul fobiilor specifice și a fobiei sociale. Femeile sunt de trei ori mai susceptibile decât bărbații să sufere de fobii specifice. Cei doi autori arată că există o posibilitate de două ori mai mare să apară atacuri de panică , de anxietate generalizată și agorafobie la femei comparativ cu bărbații.

Cu privire la copilărie, studiile americane arată că supraanxietatea și anxietatea de separație diferă în preadolescența la băieți și fete. Dispoziția anxioasă este predominant feminină, iar cea hipertimică este predominant masculină.

Capitolul 2. Modele explicative ale anxietății

Studiul anxietății implică o problemă majoră, cea a identificării rolului diferențelor individuale, pe baza unui complex de paradigme în scopul relevării esenței personalității.

În analiza anxietății sunt utilizate o serie de modele explicative, de metode ce aduc la lumină anumite date privind complexitatea fenomenului explorat. Astfel, investigațiile experimentale efectuate asupra sistemului limbic la animale prin intermediul stimulării, al leziunilor, al administrării unor produse farmacologice au facilitate definirea sistemelor cerebral-funcționale ce stau la baza emoțiilor, inclusiv a stărilor de anxietate la om.

Munca de cercetare depusă de Eysenck, Cattel, Spielberger, Gray, Zuckerman, Tellegen, Cloninger, Snaith, Kagan și Goleman a favorizat progresul psihiatriei și al psihologiei în ceea ce privește dezvoltarea unei baze știițifice cu privire la natura anxietății și a mecanismelor ei.

Studiile efectuate cu privire la modificările biochimice produse în organism atunci cînd subiectul este invadat de trăiri afective negative au condus la focalizarea atenției specialiștilor asupra rolului mecanismelor biologice pentru comportamentul uman (Zuckerman, 1995).

Williams și colab. (1997, apud Cîrneci, 1999) a constatat la subiecții anxioși tendința de a procesa de preferință stimuli cu semnificare emoțională negativă, amenințătoare. El a denumit această predilecție de procesare a stimulilor tendință atențională în anxietate. Aceste tendințe atenționale sunt caracterizate prin: desfășurare automată și suprapunerea (interferența) cu alte sarcini în care este implicat subiectul; implicarea lor în sarcini ce suprasolicită subiectul, adică în sarcinile ce impun competiția semnalelor senzoriale pentru accesul la circuitele mediate conștient. Din această incursiune rezultă că pentru a explica complexitatea conduitelor umane sunt necesare studii transdiciplinare, de psihologia dezvoltării și de psihologie comparată.

2.1. Abordarea psihanalitică

Eforturile lui Sigmund Freud de a elabora o teorie explicativă asupra anxietății sunt identificate în prima parte a operei sale (1898, 1905), cu privire la originea nevrozelor și a sexualității infantile. Conform teoriei sale metapsihologice, anxietatea rezultă dintr-o tensiune sexuală acumulată dincolo de nivelul critic și nedescărcată.

În subteoria clinică elaborată de Freud, anxietatea este văzută ca o frică inconștientă a persoanei de emoțiile sale, ce riscă exprimarea sa ca simptom atunci cînd mecanismele de apărare eșuează. Anxietatea la copil trebuie considerată ca produs al stării de neajutorare psihică a acestuia, simetrică stării sale de neajutorare biologică.

În lucrarea sa “Inhibiție, simptom și angoasă” (1926), S. Freud depășește neajunsurile primei teorii asupra anxietății arătând că anxietatea are rolul de a anticipa pericolele și de a declanșa mecanismele de apărare (anxietate-semnal). Ea este afect și cogniție, fiind rezultatul conflictelor intrapsihice, inconștiente sau al unei amenințări reale.

Freud (1926) consideră că anumite perioade de viață favorizează exaltarea libidoului (pubertatea, climacteriul). Aceste perioade determină un aflux de excitații sexuale somatice, prea puternice pentru a putea fi controlate de către Eu. Rezultă așadar că anxietatea apare ca o reacție a Eului la faptul că o cantitate de energie nu poate fi controlată (S. Freud, 1992, p.323). În concepția sa, mecanismul patogenic al nevrozei anxioase comportă două elemente-cheie:

Acumularea excitației sexuale somatice;

Defectul joncțiunii somato-psihice a excitației.

Faptul că, în tulburările de anxietate, Școala freudiană accentuează rolul dinamicii funcționale și nu al unui factor structural, devine un element extrem de actual în abordarea mecanismelor anxietății.

John P.J. Pinel, autorul unui impresionant tratat de biopsihologie apărut în 2000, arată că studiile efectuate asupra creierului nu au evidențiat o patologie a structurilor nervoase, în cazul tulburărilor de anxietate, ci sunt raportate doar schimbări funcționale (Biopsychology, 2000, p. 494).

D. Marcelli & A. Braconnier (1999) afirmă că, în adolescență, atît modificările somatice, cît și cele pulsionale stau la baza anxietății, anxietatea care depinde în primul rînd de capacitatea de elaborare a Eului. Crizele de anxietate provin din irupția traumatică a pulsiunilor resimțite de adolescent ca străine, iar prin intermediul mecanismului proiectiv, pulsiunea este proiectată pe de o parte a corpului care devine străină și amenințătoare.

Procesele mentale joacă un rol decisiv în rezolvarea conflictului adaptativ dintre exigențele pulsionale, pe de o parte, și mediu, pe de altă parte. Astfel, Eul preadolescentului (și adolescentului) va trebui să pareze creșterea pulsiunilor prin intensificarea funcțiilor sale defensive: refulare, negare, deplasare, dezvoltarea fobiilor.

Anna Freud (apud. Marcelli & Braconnier, 1999) descrie două mecanisme de apărare utilizate de Eul adolescentului:

Ascetismul (care poate să meargă pînă la anorexie),

Intelectualizarea ( care se traduce prin plăcerea adolescentului de a opera cu noțiuni abstracte).

Faptul că adolescentul recurge la o suprainvestire a proceselor mentale poate fi interpretat ca o încercare de a-și stăpîni pulsiunile ce îl inundă.

Karen Horney (1996, p.17) recunoaște meritul lui Freud în explicarea factorului subiectiv implicat în anxietate (propriile noastre impulsii instinctuale), dar îi reproșează acestuia neglijarea factorilor sociali care i-au modelat subiectului afectivitatea în prima copilărie. Autoarea arată că factorul esnțial comun pentru toate nevrozele rezidă în stările de anxietate și în mecanismele de apărare construite împotriva acestora. Cu privire la panică și anxietate, Horney (1996) arată că ambele sunt reacții proporționale în raport cu pericolul. Deosebirea dintre cele două constă în faptul că pentru frică pericolul este obiectiv, real, iar în cazul anxietății pericolul este subiectiv, ascuns. Anxietatea, în concepția autoarei, stă la baza tuturor relațiilor cu oamenii, ea menținîndu-se chiar dacă nu există nici un stimul particular în situația reală. Cu privire la anxietățile specifice Horney precizează că acestea pot fi provocate doar de o cauză reală. Printre factorii care pot influența dezvoltarea anxietății la copil autoarea evidențiază rolul ostilității: cu cât sunt mai negative trăirile acestuia în cadrul familiei, cu atât va fi mai înclinat să dezvolte reacții de ură și neîncredere față de părinți și alți oameni. Lumea este percepută ca periculoasă și rea, în general.

Hans Zulliger (1972) elaborează un studiu amplu privind evoluția anxietății la copil, valorificând ipoteza lui Freud conform căreia doar forța educației naște în copil angoasa reală. Dacă mediul în care se dezvoltă copilul favorizează apariția anxietății (părinți autoritari și punitivi, părinți anxioși, profesori exigenți și rigizi), acesta poate umbri dezvoltarea mentală a copilului. În evoluția ei, anxietatea poate urma o linie naturală ce duce la uitarea fobiei sau poate urma o dezvoltare patologică favorizînd apariția nevrozei.

Erik Erikson (1972) arată că pricipala sursă a anxietății adultului o constituie parcurgerea precară a stărilor de criză specifice fiecărui stadiu de dezvoltare. Dacă în stadiul infantil și în mica copilărie părinții nu oferă copilului securitate și afecțiune, acesta va dezvolta anxietate și suspiciune față de lumea din jur. Astfel, în stadiul 1-3 ani, dacă copilul nu este susținut pentru a-și exercita voința autonomă, la vîrsta adolescenței el va fi anxios în fața oricărei îngrădiri, dezvoltînd un comportament paradoxal.

Marcelli & Braconnier (1999) susțin că sunt doar cazuri de excepție ca, pe parcursul adolecenței, individul să nu fie confruntat cu emergența anxietății. Însă, în majoritatea cazurilor, criza de anxietate rămîne limitată, fără a da naștere unei simptomatici durabile. Plângerile somatice ale adolescentului sunt primele puncte de cristalizare a unei anxietăți ce poate surveni. Ea se poate instala brusc sau progresiv, poate dura săptămîni sau ore.

Aportul studiilor psihanalitice cu privire la rolul experienței timpurii pentru sănătatea și dezvoltarea persoanei este recunoscut de majoritatea clinicienilor. Efortul acestora de a explica cauzele și mecanismele anxietății rămîne ca o preocupare majoră alături de cercetările actuale, de biochimia anxietății.

2.2. Abordarea evoluționistă a anxietății

În opinia lui Mielu Zlate (2001), psihologie evoluționistă încearcă să stabilească rădăcinile comune ale comportamentului nostru ancestral, modalitatea în care se manifestă azi aceste rădăcini comportamentale comune. Astfel, Panksepp (apud Sir Martin Roth, 1990) aduce argumente în favoarea opiniei conform căreia comportamentul de teamă și anxietate la om, apare din structurile arhaice pe care omul le împarte cu mamiferele și cu celelalte specii, structuri ce au evoluat pe parcursul a sute de milioane de ani.

În opinia lui Panksepp (Handbook of Anxiety, 1990, vol.3, cap.1) nu există nici o emoție umană de bază care să nu fi fost reprodusă prin lezarea sau stimularea electrică a unor zone specifice la animalele superioare. Autorul aduce dovezi privind generarea stării de frică și anxietate pe baza stimulării electrice a unor arii circumscrise lobului temporal, hipotalamusului, amigadalei și hipocampusului.

Jeffrey A. Gray (1998) afirmă că anxietatea și sistemul ei neural trebuie să fie vechi din punct de vedere filogenetic, avînd în vedere complexitatea lor. Concluzia la care ajunge J.A. Gray este în concordanță cu cercetările privind aportul filogenezei la specializarea neuroreceptorilor. Aceste proprietăți ale creierului au apărut ca rezultat al selecției naturale avînd în vedere funcția lor adaptativă. Circuitele neuronale considerate a fi în relație cu frica și anxietatea protejează oamenii și animalele de vătămături fizice, iar circuitele neuronale, pentru mînie și agresiune, servesc la învingerea opoziției și a frustrării (Sir Martin Roth, 1990). Această opoziție poate fi întîlnită și (1971), & Holland ( 2000). În efortul lor de a explica frica socială, acești autori arată că speciile sunt genetic predispuse să achiziționeze frică față de stimulii implicați în pericolele supraviețuirii din trecutul lor evolutiv.

Analizînd anxietatea de separare la copil, Bowlby (1973) lansează ipoteza că aceasta poate fi privită ca un răspuns biologic ce conține componente fizilogice și psihologice, componente ce au fost selectate pe parcursul evoluției. În viziunea lui Bowlby, evoluția este cea care a favorizat apariția funcției adaptative a atașamentului matern, asigurînd supraviețuirea speciilor pe baza protecției progeniturilor în etapele timpurii de dezvoltare.

Cercetările ultimelor decenii au adus dovezi privind perspectiva evoluționistă asupra fricii și anxietății, arătînd că tulburările emoționale sunt însoțite de modificări funcționale în circuitele primare (John P.J. Pinel, 2000, p.494).

În viziune evoluționistă, anxietatea este un răspuns la un pericol, iar scopul ei este de a proteja organismul. Adrenalina și noradrenalina reglează metabolismul energetic și determină adaptarea organismului la stres, la situații noi. Astfel, hipersecreția de adrenalină, ca rezultat al factorilor stresanți, determină creșterea frecvenței cardiace, hiperglicemia, etc. Acest ansamblu de reacții de protecție este denumit Sindromul de luptă / de fugă (fight or flight), deoarece conține răspunsuri care pregătesc individul pentru a răspunde mai bine situației periculoase, situației neașteptate care a intervenit.

Sociobiologii Henry & Stephans (apud Adriana Băban, 1998) au dovedit specificitatea răspunsului endocrin la stres. Prin experimente realizate pe animale, cei doi autori arată că o anumită categorie de animale, de tip dominant, optează pentru răspunsuri de tip luptă /fugă însoțit de descărcări catecolaminice. Animalele care aleg un comportament pasiv sunt expuse unor consecințe mai nocive decît prima grupă, datorită activării sistemului hipofizo-corticoadrenal și a secreției de corticosteroizi.

Damasio și colab 1990, 1993 (apud Cîrneci, 1999) emit ipoteza evoluției creierului uman (a cortexului prefrontal) în asemenea manieră încît să ofere organismului posibilități de adaptare, indiferent de complexitatea mediului social în care acesta trăiește. S-a constatat că sistemul neuronal primitiv ce stă la baza învățării aversive, a controlului pericolelor, este supraactivat la subiecții anxioși.

2.3. Abordarea cognitivă a anxietății

Cercetările actuale de psihologie cognitivă sunt focalizate pe relația dintre memorie și procesele afective, pe efectul emoțiilor asupra eficienței procesării informației. Emoțiile sunt considerate, de către unii autori, antecedente ale procesării informației, punînd accent pe importanța contextului în care este prelucrată informația.

Alți autori analizează emoțiile ca rezultat al evaluării cognitive. Același stimul poate produce reacții emoționale diferite, în funcție de codarea și interpretarea stimulului de către subiect.

Mircea Miclea (1994, p.305) susține că din punct de vedere cognitiv, sistemele mnezice (episodic și semantic), diferă prin modul de organizare a informației și tipul de procesare. Similar lui Bower (1981), autorul susține că informațiile din memoria episodică ar fi asociate cu reacții emoționale, fiind organizate în jurul unui nod emoțional.

Conform teoriei rețelelor asociative a lui Gordon H. Bower (1981), fiecare stare emoțională are un nod specific, o unitate specifică ce există în memorie și care colectează alte aspecte ale acestei emoții pe baza unor indici asociativi. Fiecare unitate emoțională este conectată la propoziții care descriu evenimentul din viața persoanei, eveniment care a declanșat emoția. Cînd starea de activare a acestor noduri atinge un nivel-prag, aceasta se propagă și activează acele noduri, care produc un comportament aferent.

Din perspectiva clasică, cotele ridicate de activare neuropsihică generală sunt dezorganizatoare, perturbînd activitatea de procesare a informației. Abordarea cognitivă este focalizată pe efectele congruenței dintre trăirea afectivă a subiectului și calitățile afective ale informației.

Legea Yerkes-Dodson are la bază relația dintre nivelul de performanță și cel al arousal-ului (al activării neuropsihice generale) în funcție de tipul sarcinii. Din perspectiva cognitivă, s-a emis ipoteza că fenomenele descrise de această lege sunt emergențe ale relațiilor dintre memoria de lucru și atenția în sarcinile dificile (Miclea, 1994; Georgieff, 1996). Supraactivarea unor unități cognitive în sarcinile complexe generează, pe baza mecanismului inhibiției laterale, subactivarea altor informații din memoria de lucru. Astfel, aceste informații necesare rezolvării sarcinii (din memoria de lucru) nu sunt disponibile, iar performanța scade.

John P.J. Pinel (2000) spune că nu există o structură a creierului responsabilă pentru selectivitatea atenției, aceasta fiind produsul competiției dintre semnalele senzoriale pentru acces la circuitele mediate conștient. Așadar, creierul nostru are o capacitate limitată pentru procesare conștientă (Duncan, Humphrey & Ward, 1997 apud Pinel, 2000).

Majoritatea cercetărilor (Eysenck, 1992; Everett, 1991; Kashani & Orvaschel, 1998; Gibello, 1998) arată că anxietatea alterează îndeosebi sarcinile care depind de atenție prin:

Reducerea globală a capacității de lucru a subiectului, a resurselor disponibile pentru operațiile cognitive necesare rezolvării sarcinii;

Hipervigilența însoțită de distractibilitate excesivă (hipervigilență anxioasă ineficace);

Diminuarea capacității memoriei de lucru, a memoriei operatorii, în terminologia lui Mihai Golu (2000).

Adepții psihologiei cognitive ne învață să analizăm anxietatea într-o manieră funcțională și să nu limităm studiul ei la patologie. Anxietatea trebuie privită ca un răspuns normal la noutate, la necunoscut, avînd un rol major în dezvoltarea cognitivă a individului (Georgieff, 1995, p.389). În acord cu concepția lui Goergieff, autorii preocupați de motivația umană văd, la rîndul lor, în anxietate o sursă de mobilizare a personalității copilului și adolescentului.

Influența anxietății asupra cogniției trebuie să ne clarifice blocajele trăite de copil pe parcursul școlarității, stările lui de inhibiție secundară ca rezultat al fenomenului de interferență. Gradul de dificultate al sarcinii, în viziunea cognitivă, este generator al fenomenului de interferență prin deteriorarea performanței, datorită competiției sale cu o altă activitate care reclamă aceleași mecansme de procesare, interferența fiind foarte ridicată în interiorul aceleași modalități senzoriale.

Lazarus (1991) arată că stresul și anxietatea sunt emergențe ale evaluării cognitive a situației și a resurselor de a face față. Alți autori pun accent pe stilul și schema cognitivă a persoanei, adică pe maniera (și preferința) în care informația este stocată, organizată și activată, pe acordarea de semnificații personale situațiilor de viață. Astfel, Eysenck & Keane (1992) arată că în rezolvarea unei situații problematice sunt implicate abilitățile cognitive ale subiectului, dar și schemele cognitive ale acestuia, scheme care sunt mult mai importante în elaborarea răspunsurilor decît nivelul activării fiziologice a organismului. Schemele cognitive implică cogniții despre sine, ambianță socială, posibilitățile viitoare ale subiectului. Cei doi autori susțin că un anumit conținut al schemelor cognitive nu poate fi monitorizat prin metacogniție, cu toate că o parte a acestora (a schemelor de cogniție) este accesibilă conștiiței.

Beck și colab. (1989), susțin că cea mai acută problemă a subiecților anxioși este dezvoltarea acestor pattern-uri cognitive exagerate în relație cu pericolul, ca urmare a interpretării experiențelor trăite ca amenințătoare. Tulburarea anxioasă se instalează datorită faptului că modelul cognitiv al anxioșilor conține o serie de reguli care etichetează evenimentele relativ inofensive ca periculoase. Strategiile anxiosului sunt disfuncționale datorită vulnerabilității sale. Literatura psihiatrică citează tendința anxiosului la inferențe arbitrare, prezența unor pattern-uri de percepții distorsionate în relația cu ceilalți și o asimetrie cognitivă (este vorba de balanța între cognițiile pozitive și cele negative), incapacitatea anxiosului de a anticipa comportamente eficiente ca răspuns la stimulii anxiogeni. Unii autori vorbesc despre sentimentul ineficacității personale la anxioși, sentiment ce amplifică în cascadă cognițiile negative și senzațiile vegetative, cu proiectare în viitor a eșecului lor în relație cu ceilați.

Eysenck (1991) consideră că hipervigilența față de funcționalitatea propriului organism, dar și a stimulilor din jur, devine o vulnerabilitate cognitivă pentru manifestările clinice de anxietate. Autorul susține că această atenție orientată spre stimulii amenințători denine simptomatică, devenind un factor cognitiv al vulnerabilității emergenței tulburărilor anxioase.

Gibello (1991), studiind efectele anxietății asupra funcțiilor cognitive la copil, arată că: anxietatea cronică alterază profund achizițiile, dezvoltarea și instrumentarea funcțiilor cognitive ale copilului; inhibiția durabilă devine sursă de anxietate prin faptul că individul anxios trăiește un gol cognitiv angoasant în momentul întreruperii planurilor de acțiune. Atît Gibello cît și M.W.Eysenck (1992) aduc în prim plan hipervigilența și distractibilitatea ca factori cognitivi ai vulnerabilității psihologice a copilului.

Dacă analizăm cu atenție abordarea cognitivistă a anxietății constatăm o limitare a acestor autori la vulnerabilitatea psihologică a persoanei anxioase, în detrimentul vulnerabilității biologice. În literatura de orientare cognitivistă, vulnerabilitatea biologică a persoanei privind apariția tulburărilor anxioase este neglijată, fapt ce atrage după sine o serie de critici la adresa orientărilor cognitiviste. Este doctrina care supralicitează rolul cogniției în dezvoltarea personalității, nivelul biologic, emoțional și întrepătrunderea acestora cu nivelul cognitiv și comportamental fiind neglijată.

2.4. Abordarea behavioristă a anxietății

Această paradigmă reunește psihologi care încearcă să dea o definiție experimentală anxietății. Primele experiențe îi aparțin lui John Watson (1990). Acesta arată că, prin asocierea stimulilor neutri la situații care declanșează un comportament caracteristic anxietății, se formează fobiile. Similar ipotezei freudiene, Watson susține că mulțimea situațiilor ce provoacă fobii la vîrsta adultă sunt rezultatul condiționării, din primele faze ale dezvoltării copilului. Observînd teama de zgomote puternice, la un copil de 11 luni, Watson a asociat zgomotul cu prezentarea unui șobolan. Prin repetarea, copilul a dezvoltat teamă față de șobolani și, prin generalizarea, a dezvoltat fobie la animale cu blană (J.Watson, apud Michel Zlotowicz, 1970).

Explicarea evoluției anxietății prin mecanismul condiționării este preluată de O.H. Mowrer. Autorul arată că stimulul asociat experimental celui ce declanșează durerea servește ca un semnal al pericolului și provoacă reacții de anxietate. Astfel, Mowrer introduce ca factor de întărire în învățare, abordarea experimentală continuată de W. Erikson și R.S. Lazarus. Conform teoriei lui Mowrer (1960), anxietatea și comportamentul de evitare al subiectului evoluează conjugat întărindu-se reciproc (Zlotowicz, 1970). Mowrer a explicat comportamentul fobic astfel:

Prin condiționare este fixată teama, iar subiecții vor lupta să se elibereze de teamă;

Ei vor recurge la evitarea situației sau la evadarea din situația anxiogenă pentru

a-și redobîndi confortul psihic.

Teoria condiționării reprezintă o abordare unidimensională, ignorînd complexitatea relației subiect-mediu ambiant, dar și existența caracteristicilor individuale în răspunsurile la situații anxiogene. Nu toți indivizii atribuie aceeași semnificație unor stimuli psihosociali.

Psihiatrii preocupați de studiul fobiilor arată că simptomele fobice evoluează chiar și în absența întăririi, neputându-se identifica cu certitudine experiența traumatică inițială.

Tentativa de a depăși neajunsurile behaviorismului în studiul anxietății îi aparține lui H.J. Eysenck, lucrările sale fiind considerate o tranziție între teoria neohulliană și sistemul lui R.B. Cattel.

2.5. Modelul factorial și neurobiologic în anxietate

Eysenck este primul autor care pune în discuție natura factorială a anxietății și încearcă să situeze anxietatea în paradigma personalității. Astfel, el definește stările clinice de anxietate prin introversiune și un nivel ridicat de neuroticism. Instabilitatea emoțională, la rîndul său, rezultă din întrepătrunderea trăsăturilor de anxietate, depresie, subapreciere și timiditate.

Jeffrey A. Gray (1981, 1988) este preocupat de lucrările privind analiza anxietății scrise de H. J. Eysenck și dezvoltă un nou model al anxietății, ce are la bază un sistem neuronal unitat alcătuit dintr-o serie de componente corelate între ele.

În contrast cu poziția lui Eysenck, în lucrarea sa „Anxiety and Personality” (1988), Jeffrey Gray spune că anxietatea ca trăsătură reflectă diferențele individuale în funcționarea unitară a sistemului neural ce mediază anxietatea. Cu cît acest sistem este mai reactiv la stimulii ce îl activează, cu atît nivelul de anxietate ca trăsăstură este mai ridicat (Gray, 1998, p. 245).

Alți autori ce subliniază rolul excitabilității circuitului neural în apariția diferențelor individuale sunt: Kagan (1992); Cloninger (1990); Goleman (2001).

Din studiul lui Cloninger (1990) rezultă că toți suntem predispuși la anxietate, iar tendința de a investiga permanent mediul, explorarea, căutarea pentru a detecta eventualele pericole (harm avoidance) sunt moștenite, așa cum arată psihologia evoluționistă.

2.6. Paradigma social-cognitivă a anxietății și tranzacțională

Spre deosebire de abordarea cognitivistă axată pe analogia creier-computer, în studiul gîndirii umane, social-cognitiviștii aduc în prim plan rolul modelării sociale a cognițiilor centrate pe sine, lume și viitor. În concepția lor, scopurile, speranțele, anxietățile sunt factori ce motivează comportamentul uman. Proiectarea acțiunilor noastre viitoare își pune amprenta asupra comportamentului nostru.Astfel, un subiect anxios, dacă este susținut de terapeutul său prin sugestii pozitive, va depăși situațiile anxiogene.

Un studiu efectuat de Barlow (1986) arată că persoanele cu anxietate generalizată experimenteză stresul ca imprevizibil și incontrolabil, iar faza de elaborare a coping-ului este dominată de hipervigilență și anxietate. Lazarus și colab. (1984, 1991), prin cercetările lor, ajung la concluzia că oamenii, în confruntarea lor cu evenimentele existențiale, depun eforturi cognitive și comportamentale pentru a stăpîni solicitările care exced resursele personale. Ajustarea (coping-ul) reprezintă un repertoriu de comportamente învățate, iar în derularea proceselor de coping sunt implicate mecanismele defensive.

Autorii preocupați de stabilitatea diferențelor individuale în coping arată că subiecții cu scoruri mari la anxietate recurg cu predilecție la coping-ul focalizat pe emoție în situații de stres. Concluzia noastră este că aici se află originea eșecului, atît de frecvent la anxioși. Faptul că eforturile lor congnitive și comportamentale nu sunt focalizate pe problema cu care se confruntă, arată că sunt dominate de amenințarea ce rezultă din evaluarea situațională, de subiectivitatea acestei evaluări.

Persoanele anxioase au tendința de a evalua evenimentele relativ inofensive ca periculoase, deci sunt dominate de cogniții disfuncționale. Faptul că anxioșii nu pot anticipa comportamente eficiente în situații critice și conștientizează ineficacitatea personală, favorizează amplificarea cognițiilor catastrofice și a senzațiilor vegetative. Practic stilul personal de evaluare a evenimentelor de viață se întrepătrunde cu evaluarea situațională.

În viziunea social-cognitivă a personalității, autoeficacitatea (self -efficacy) reprezintă încrederea persoanei în capacitățile sale de a îndeplini cu succes o sarcină specifică, de a menține sub control evenimentele care îi afectează viața (A. Bandura, 1991).

Cercetările lui Albert Bandura (1982) privind terapia focalizată pe creșterea autoeficienței la subiecții cu conduite fobice sugerează că stările anxioase nu provin numai din evaluarea unei situații ca fiind amenințătoare, ci din conștientizarea ineficienței resurselor de coping.

Teoria tranzactională elaborată de Lazarus consideră stresul ca o subcategorie a emoției, iar studiul emoției privind rolul său în adaptarea umană îl consideră fundamental (Lazarus 1991, 1994). Autorul sugerează că utilitatea investigării trăirilor noastre (anxietatea, furia, tristețea, culpabilitatea) este mult mai mare în comparatie cu studiul stresului. Conform teoriei sale, stresul este o relație particulară între subiect și mediul ambient, iar efortul său de evaluare a situațiilor cu care se confruntă persoana dezvoltă acțiuni de căutare și monitorizare a informațiilor. Dacă informațiile culese conturează situația ca fiind amenințătoare pentru subiect, atunci acesta este invadat de anxietate. Atunci cînd nici o alternativă de răspuns nu rezolvă pozitiv relația subiect-mediu, semnificația amenințării cîștigă în intensitate, iar cotele de anxietate cresc considerabil.

2.7. Modelul bio-psiho-social al anxietății

David Barlow (1988) susține că anxietatea trebuie raportată la vulnerabilitatea la stres a persoanei. Anumite persoane prezintă o vulnerabilitate biologică crescută la stres datorită aportului eredității. O serie de studii efectuate în scopul identificării rolului factorilor genetici și de mediu în etiologia tulburărilor anxioase au dus la identificarea unui grup de gene ce provoacă o vulnerabilitate pentru aceste tulburări (Kenneth Kendler sic lab., 1992). Studiile efectuate de Thapar și McGuffin (1995) pe gemeni monozigoți au arătat că atunci cînd ambii parinți transmit anxietatea, scorul evaluat al anxietății copilului este ridicat.

Dincolo de vulnerabiliatea biologică, anumite persoane prezintă de asemenea o vulnerabilitate psihologică la stres. Acești indivizi percep ca stresante evenimentele neprevăzute, deoarece ei nu dețin un control asupra acestor evenimente, nu le pot stopa și nici întelege.

Atît Barlow (1988), cît și Wilson și colab. (1996) susțin concepția potrivit căreia la baza tulburărilor de anxietate se afla nu numai vulnerabilitatea biologică la stres a persoanei, ci și vulnerabilitatea psihologică. Se presupune că femeile sunt mult mai predispuse la anxietate decît bărbații, fapt constatat pe baza studiilor la om și la celelalte primate (Gray, 1987). Se pare că femeile sunt biologic predispuse la frică, iar aceasta predispoziție interactionează cu influențele sociale și culturale, dar și cu statusul socio-economic scăzut.

Modelul anxietății dezvoltat de Barlow explică de ce o mulțime de persoane au răspunsuri izolate de frică sau atacuri de panică, fără a dezvolta niciodată tulburarea de panică.

2.8. Abordarea existențialistă

Conform existențialismului filozofic european, anxietatea este pozitivă, deoarece prin anxietate individul își conștientizează fragilitatea existenței și devine responsabil de direcția propriei vieți. Starea de anxietate (Angst) în concepția lui Kierkegaard apare ca o spaimă existențială de lungă durată îndreptată spre viitor și lipsită de un motiv concret. Anxietatea este expresia desăvîrșirii naturii omenești, iar cu cît crește anxietatea cu atît crește sensibilitatea senzorială. În concepția lui Kierkegaard, senzorialitatea umană este enigmatică și rămîne ca o sursa ce induce anxietate, deoarece omul nu se poate scufunda într-o existență vegetativă.

Efectuînd o comparație între omul genial și omul de rînd, Keirkegaard recurge la conceptul de anxietate și explică prin aceasta prismă măreția geniului.

Biografii lui Kiekegaard arată că preocuparea filozofului danez de a explica anxietatea nu trebuie privită ca un simplu exercițiu intelectual, ci ca analiza unei stări concrete de care acesta suferea.

Martin Heidegger arată că omul care suferă de anxietate își dă seama că nu există nimic care să constituie un punct de sprijin absolut al principiilor, ideilor și al vieții sale, acesta întemeindu-se pe “nimic”.

Preocuparea psihologiei umanist-existențiale și a terapiei este de a metamorfoza universal existențial al clientului într-un univers autentic și sănătos.Prin centrarea pe ființa umană (nu pe problemele ei), în scopul dezvoltării unei atitudini reflexive, de analiză a Sine-lui, persoana poate fi ancorată în noi proiecte existențiale, își poate alunga golul interior, neliniștea anxietatea și stranietatea (Iolanda Mitrofan, 1999).

Capitolul 3. Obiectivele și metodica cercetării anxietății sociale

3.1. Obiectivele cercetării

Anxietatea socială, ca dimensiune a conduitei emoționale, ca particularitate a subiectului uman poate fi abordată prin următoarele obiective:

Evidențierea diferenței de gen în ceea ce privește anxietatea socială. Se presupune că există o diferență în ceea ce privește anxietatea socială și felul în care aceasta este percepută de subiecții de gen feminin și de subiecții de gen masculin.

Surprinderea unei schimbări atunci când persoanele sunt puse în situația de a face față unor interacțiuni sociale. Atunci când ar exista posibilitatea ca în viitor subiecții să fie evaluații în privința interacțiunilor sociale, se presupune că anxietatea socială a acestora va crește.

Identificarea unei legături între genul subiecților și tipul de manipulare experimentală.

Identificarea unor instrumente valide prin care să se evalueze anxietatea socială.

Adminstrarea instrumentului pe patru loturi de subiecți: cele două nivele ale manipulării având fiecare un număr aproximativ egal de subiecți de gen feminin și subiecți de gen masculin.

3.2. Scopul cercetării

Cercetarea de față prezintă atât un studiu corelațional, cât și un studiu experimental. Studiul corelațional constă în evidențierea diferenței de gen în ceea ce privește anxietatea socială. Studiul experimental vizează o manipulare experimentală a anxietății sociale a subiecților.

Scopul acestei cercetări este de a arăta cum se prezintă anxietatea socială în rândul elevilor de gen feminin, în comparație cu cei de gen masculin. De asemenea această cercetare mai arată felul în care o manipulare experimentală a anxietății sociale duce la o creștere a acesteia.

Așa cum am văzut în partea teoretică a acestei lucrări există mai mulți factori care duc la creșterea anxietății persoanei. Printre acești factori se numără și lipsa atașamentului față de părinți, deoarece aceasta duce la o retragere a copilului din viața socială, din activitățile specifice vârstei, care mai târziu la vârsta adolescenței sau la vârsta adultă va avea consecințe mult mai grave, presoanea nemaifiind capabilă să aibă relații sănătoase cu cei din jur. De asemenea neglijarea copilului duce la instalarea anxietății sociale, precum și acceptarea părinților a timidității excesive a copilului.Toate acestea pot duce în timp la dezvoltarea unei anxietăți sociale.

3.3. Ipotezele cercetării

Cercetarea noastră privind influența genului asupra anxietății sociale și manipularea experimentală a anxietății sociale a pornit de la următoarele ipoteze, care au fost clasificate în următoarele categorii: ipoteze generale și ipoteze specifice (de lucru).

Ipoteza generală nr.1

Genul subiecților influențează anxietatea socială.

În raport cu această ipoteză am anticipat că:

a. Subiecții de gen feminin vor avea o anxietate socială semnificativ mai mare decât subiecții de gen masculin.

b. Subiecții de gen feminin vor obține scoruri semnificativ mai mari la chestionarul destinat evaluării anxietății sociale.

c. Subiecții de gen masculin vor obține scoruri semnificativ mai mici la chestionarul destinat evaluării anxietății sociale.

Ipoteza generală nr.2

Manipularea experimentală influențează anxietatea socială.

Această ipoteză generală a determinat emiterea a 3 ipoteze specifice:

a. Subiecții care au fost sub tratamentul experimental vor avea o anxietate semnificativ mai mare decât cei care nu au fost.

b. Subiecții care au fost sub tratamentul experimental vor obține scoruri semnificativ mai mari la chestionarul destinat evaluării anxietății sociale.

c. Subiecții care nu au fost sub tratamentul experimental vor obține scoruri semnificativ mai mici la chestionarul destinat evaluării anxietății sociale.

Pe baza acestor două ipoteze generale am stabilit 2 ipoteze specifice:

a. Subiecții de gen feminin care au fost sub tratamentul experimental vor avea o anxietate socială semnificativ mai mare decât subiecții de gen feminin care nu au fost.

b. Subiecții de gen masculin care au fost sub tratamentul experimental vor avea o anxietate mult mai mare decît subiecții de gen masculin care nu au fost sub acest tratament.

Ipoteza generală nr.3

Există diferențe semnificative între cele două dimensiuni ale instrumentului care masoară anxietatea socială.

De la ipoteza aceasta au fost formulate 1 ipoteză specifică:

a. Subiecții vor obține scoruri semnificativ mai mari la dimensiunea evitare la chestionarul destinat evaluării anxietății sociale.

b. Există diferențe semnificative între subiecții de gen feminin și cei de gen masculin la ambele dimensiuni ale instrumentului.

c. Există diferențe semnificative între subiecții din grupul experimental și cei din grupul de control la ambele dimensiuni ale instrumentului.

3.4. Metodologia utilizată

3.4.1. Instrumentul utilizat pentru colectarea datelor

Pentru colectarea datelor referitoare la anxietatea socială s-a aplicat un singur chestionar- Scala de Anxietate Socială Liebowitz (LSAS)

Scala de Anxietate Socială Liebowitz (LSAS) este un chestionar dezvoltat de către Michael R. Liebowitz, psiholog și cercetător. Chestionarul cuprinde 24 de situații, fiecare item fiind evaluat pe două dimensiuni, una pe dimensiunea „frică” și cealaltă pe dimensiunea „evitare”. Fiecare situație este evaluată pe o scală în 4 puncte, unde la dimensiunea „frică”, 0 înseamnă deloc, 1- puțin, 2- mediu, 3- foarte mult; la dimensiunea „evitare”, 0 înseamnă niciodată, 1- câteodată, 2- deseori, 3- întotdeauna.

Există mai multe studii în care este folosit acest chestionar. Unul dintre studii urmărește să stabilească fidelitatea acestui chestionar. Au fost evaluați 382 de de pacienți provenind din alte studii care vizau tratamentul fobiei sociale. În urma administrării chestionarului împreună cu alte instrumente s-a demonstrat că acest chestionar are o consistență internă foarte bună. Fidelitatea la dimensiunea frică a fost de 0,92, iar la dimensiunea evitare s- găsit un coeficient de fidelitate tot de 0,92.

Există mai multe versiuni ale scalei, una de autoevaluare a subiectului (LASA-Self-Reported), o versiune pentru clinician (LASA-Clinician-Administered) și o alta pentru copii și adolescenți (LSAS-Children and Adolesncents). Există puține diferențe între cele două versiuni pentru adulți. Ambele versiuni au o foarte bună consistență internă (coeficient Cronbach peste 0,90) și corelația dintre cele două versiuni ale scalei este foarte bună; la fel, studiile arată o validitate convergentă și discriminativă puternică (Balon,2005). Scala furnizează 6 scoruri: unul pentru frica de interacțiune socială, altul pentru frica de acțiune în context social, un scor pentru evitarea interacțiunii sociale, un scor pentru evitarea acțiunii, un scor subtotal pentru acțiune și un scor subtotal pentru evitare. Foarte interesant este că la o analiză factorială scala Liebowitz nu răspunde la soluția cu doi factori, frica de acțiune și interacțiune, așa cum ne-am fi așteptat (Safren și colab. 1999), ci evidențiază existența a patru factori: frica de interacțiune socială, frica de a vorbi în public, frica de a fi observați în public și frica de a manca și bea în public care ar putea reprezenta forme distincte de anxietate socială.

În studiul nostru chestionarul a fost tradus, și s-a modificat scala de masură, fiind folosită una în 5 puncte, unde pentru dimensiunea „frică” 1 înseamnă deloc. 2- puțin, 3- mediu, 4- destul de mult, 5- foarte mult; la dimensiunea „evitare” 1 înseamnă niciodată, 2- câteodată, 3- mediu, 4- deseori, 5- întotdeauna. Subiectul trebuie să răspundă la o situație atât pentru dimensiunea „frică”, cât și pentru dimensiunea „evitare”.

La finalul chestionarului au fost adăugate întrebări ce vizau ce vizau aspecte personale și demografice.(ANEXA 1)

3.4.2. Procedura de lucru și design-ul cercetării

La acest studiu au fost solicitați să participe elevi de clasa a XII-a, cu vârstele cuprinse între 18-19 ani, din unitățile școlare Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu” Vaslui și Colegiul Economic „Anghel Rugină”, Vaslui. Participarea s-a facut pe bază de voluntariat. Subiecții au fost informați că participarea la această cercetare presupune completarea unui chestionar care cuprinde situații pe care le întâlnesc în viața de zi cu zi. Ei au fost asigurați de confidențialitatea demersului și a rezultatelor obținute la acest chestionar.

Prima etapă a cercetării a presupus pretestarea chestionarului în vederea obținerii coeficientului de fidelitate. La pretestare au participat 23 de elevi din clasa a XII-a, aparținând Liceului Teoretic „Mihail Kogălniceanu”, Vaslui. Dintre acești elevi, 12 au fost fete și 11 au fost băieți. În urma colectării datelor s-a obținut la dimensiunea „frică”, un coeficient de fidelitate de 0.90, iar la dimensiunea „ evitare”, s-a obținut un coeficient de fidelitate de 0.81. Pe ambele dimensiuni s-a obținut un coeficient de fidelitate de 0.92.(ANEXA 2 ). Deoarece s-a obținut o consistență foarte bună a chestionarului s-a trecut la etapa a doua a cercetării și anume testarea propriu-zisă.

În cadrul testării propriu-zise au participat un lot de 122 de subiecți. Dintre aceștia 63 au fost fete și 59 băieți. Subieții au făcut parte din unitățile scolare menționate anterioar si anume, Liceul „Mihail Kogălniceanu”, Vaslui și Colegiul „Anghel Rugină”, Vaslui. Elevii aparțin claselor a XII-a și au vârstele cuprinse între 18 și 19 ani. Etapa de testare a cuprins pe lângă variabila gen (masculin și feminin) și variabila manipulare experimentală (grup de control și grup cu manipulare experimentală). S-au echilibrat toate grupurile experimentale asfel că, pentru fiecare grup al variabilei manipulare experimentală au existat cîte 61 de subiecți, grupul experimental având 33 de fete și 28 de băieți, iar în grupul de control 30 au fost fete și 31 băieți.

Grupul de control a primit același chestionar ca și în etapa pretestării (vezi ANEXA 1), iar grupul care a fost manipulat a primit același chestionar numai că exista un consemn modificat, în care li se spunea că vor primi după completarea chestionarului, încă un chestionar care viza atitudinile lor în relațiile cu cei din jur. (ANEXA 1). Totodată subiecților care aparțineau grupului care a fost manipulat li s-a spus și verbal că vor primi un al doilea chestionar în care se vor găsi itemi referitori la atitudinile lor în relațiile cu cei din jur.

După ce atât subiecții din grupul de control au completat chestionarul, cât și cei care au fost manipulați, s-a produs debriefing-ul, în care li s-a spus celor din grupul de control în ce constă cercetarea, iar celor din grupul manipulat li s-a spus că nu vor primi un al doilea chestionar, iar consemnul a fost dat pentru a li se induce o stare de anxietate socială mai mare, după care li s-a spus în ce constă cercetarea.

Culegerea datelor a fost realizată în luna mai, anul curent.

De menționat că subiecții care au participat la etapa pretestării nu au mai participat la etapa de pretestare.

Pentru ca această cercetare să se desfășoare în bune condiții a fost cerut acordul instituțiilor de învățământ pentru ca aceasta să aibă loc. Chestionarele au fost aplicate la trei clase de a XII-a de la Liceul „Mihail Kogălniceanu”, Vaslui și la două clase de a XII-a de la Colegiul „Anghel Rugină”, Vaslui.

Design-ul cercetării a fost unul de tip 2*2 mixt.

Design-ul cercetării (N = 122)

V.I.1 = variabila independentă 1 (genul)

V.I.2 = variabila independentă 2 (manipularea experimentală)

Capitolul 4. Rezultatele cercetării: analiza și interpretarea lor

Distribuția variabilei independente gen

Analizând indicii statistici de start observăm că distribuție este leptocurtică, deoarece k=-2,029, ceea indică o împrăștiere relativ mică a datelor spre extreme. În ceea ce privește simetria media este diferită de mediană (X= 1,51 și Me= 2) și pentru că media este mai mică decât mediana distribuția este înclinată spre stânga, adică spre valori mici, de unde rezultă o asimetrie de dreapta. Putem spune că distribuție este aproape normală deoarece diferența dintre medie și mediana nu este mare. La fel indicele skeweness este pozitiv ( sk= 0.066) ceea ce indică o distribuție înclinată spre dreapta. Distribuția este unimodală, deoarece există o singură valoare mod ( Mo= 2)

Fig. 1. Distribuția variabilei independente gen

Distribuția variabilei independente manipulare experimentală

Forma distribuției este platicurtică deoarece k= -2,034 ceea indică o împrăștiere relativ mică a datelor spre extreme. Simetria este una normală deoarece media este egală cu mediana (X= 1,5 și Me= 1,5).Distribuția este multimodală deoarece există mai multe valori mod.

Fig.2. Distribuția variabilei independente manipulare experimentală

Corelația variabilelor independente gen și manipulare experimentală

Corelația este pozitivă, deoarece r= 0,049, ceea ce înseamnă că rezultatele mici la variabila gen se asociază cu rezultate mici la variabila manipulare experimentală, rezultatele medii la variabila gen se asociază cu rezultate medii la variabila manipulare experimentală și rezultatele mari la variabila gen se asociază cu rezultate mari la variabila manipulare experimentală. Corelația aparține intervalului ( 0,30; 0,50), astfel încât este o corelație medie. Deoarece p>0.050 (p= 0,59), corelație este nesemnificativă, nu apare nicio legătură semnificativă între rezultatele de la variabila gen și rezultatele variabilei manipulare experimentală.(ANEXA 3).

În urma analizei de varianță ANOVA UNIVARIATE s-a constat că genul nu influențează anxietatea socială deoarece raportul dintre varianțe este de 0,064 (F(1; 121)= 0,0464) și p>0,050 (p= 0,801). Nu apar diferențe între rezultatele subiecților de gen feminin și cei de gen masculin, deoarece p> 0,050 (p= 0,801).(ANEXA3)

Pentru a vedea dacă manipularea experimentală influențează anxietatea socială s-a folosit aceeasi analiză de varianță ANOVA UNIFACTORIAL în urma căreia s-a constatat că manipularea experimentală influențează anxietatea socială, deoarece p<0,050 (F(1; 121)= 371,51, p=0,001). Pentru a vedea care este diferența dintre grupul de control și grupul care a fost sub tratamentul experimental s-a analizat media diferenței dintre cele două medii, astfel că Xdif= 78,11. La un p< 0,050 (p= 0,001) se constată că apar diferențe semnificative între rezultatele grupul de control si rezultatele grupului care a fost sub tratament experimental, în sensul că cei din grupul de control au o medie a rezultatelor mai mică decât cei din grupul experimental (Xgr control=83,97 și Xgr manipulat= 162,08).(ANEXA 3).

Datele obținute în vederea analizei efectului variabilei gen asupra variabilei manipulare experimentală au arătat că nu există un efect al variabilei gen asupra variabilei manipulare experimentală, deoarece p> 0,050 (F(1; 121)= 0,361, p= 0,549).(ANEXA 3)

Pentru a explica efectul variabilei gen asupra variabilei manipulare experimentală, va trebui sa se compare subiecții de gen masculin și cei de gen feminin din ambele grupuri ale manipulării experimentale, respectiv subiecții din grupul de control și cei din grupul experimental ale variabilei gen. Pentru aceasta se va folosi TESTUL T pentru a compara două eșantioane independente.

Tabel 1. Anxietatea socială

În urma analizei s-a constatat că atât în cazul subiecților de gen feminin cât și în cazul subiecților de gen masculin există diferențe semnificative între rezultatele la anxietatea socială ale subiecților din grupul experimental și din grupul de control (t= -11,771, p< 0,001 și t= -16,018, p<0,001). Subiecții de gen feminin din condiția grup experimental au o medie semnificativ mai mare rezultatelor la anxietate socială decât cei din grupul de control. Subiecții de gen masculin din condiția grup experimental au o medie semnificativ mai mare a rezultatelor la anxietate socială decât cei din grupul de control.(ANEXA 3)

În cazul subiecților din grupul de control și a celor din grupul experimental la variabila gen s-a găsit că atât în cazul subiecților din grupul de control, cât și în cazul celor din grupul experimental nu există diferențe semnificative între rezultatele la anxietate socială ale subiecților de gen feminin și ale subiecților de gen masculin (t= 0,293, p>0,771 și t= -0,530, p>0,598).(ANEXA 3)

Fig. 3. Mediile celor două variabile independente la anxietate socială

Pentru a vedea dacă există diferențe semnificative între cele două dimensiuni ale instrumentului s-a folosit TESTUL T pentru eșantioane perechi. Corelația a fost pozitivă și semnificativă (r= 0,93, p<0,001) astfel că se păstrează ierarhia subiecților. Media la dimensiunea frică(Xfrică= 57,40) diferă semnificativ de media la dimensiunea evitare(Xevitare= 65,69), în sensul că subiecții au avut scoruri mai mari la dimensiunea evitare față de dimensiunea frică (t= -11,230, p<0,001).(ANEXA 3).

Pentru a vedea diferențele dintre subiecți la dimensiunea „frică” s-a folosit ANOVA UNIVARIATE. S-a găsit că la variabila gen nu există diferențe semnificative între subiecții de gen masculin și cei de gen feminin(F(1; 121)= 0,154, p> 0,695). La variabila independentă manipulare experimentală au fost găsite diferențe semnificative între cele două nivele ale variabilei (F(1;121)= 331,44, p<0,001), în sensul că grupul în care subiecții au fost sub tratamentul experimental au obținut rezultate semnificativ mai mari decât cei din grupul de control la dimensiunea „frică” a chestionarului (Xdif= 38,23, Xgr control= 38,28 și Xgr manipulat=76, 52).

Între cele două variabile independente, și anume genul și manipularea experimentală nu există un efect de interacțiune deoarece F(1;121)=0,199 și p>0,657.

Fig.4. Mediile celor două variabile independente la dimensiunea „frică”

Tabel 2. Dimensiunea „frică”

După ce a fost efectuat Testul T pentru a compara două eșantioane independente, s-a găsit că există diferențe atât la subiecții de gen feminin cât și la cei de gen masculin între grupul experimental și cel de control la dimensiunea „frică” a chestionarului

(t= -11,44, p>0,001 și t= -14,59, p>0,001)

La variabila manipulare experimentală nu s-au găsit diferențe semnificative între subiecții de gen feminin si cei de gen masculin la dimensiunea „frică” a chestionarului.(t=0,768, p<0,445 și t=-0,032, p<0,975).

În privința dimensiunii „evitare” nu există diferențe semnificative între subiecții de genul feminin și cei de genul masculin(F(1;121)= 0,702, p<0,404). Între subiecții din grupul de control și cei din grupul experimental există diferențe semnificative (F(1;121)= 326,09, p>0,001), în sensul că cei din grupul de control au obținut rezultate mai mici în comparație cu cei din grupul experimental (Xdif= 39,87, Xgr control=45,69 și Xgr manipulat= 85,56).

Nu există un efect de interacțiune între cele două variabile, deoarece p<0,498.

Fig.5. Mediile celor două variabile independente la dimensiunea „ evitare”

Tabel 3. Dimensiunea „evitare”

În urma efectuării Testului T pentru eșantioane independente s-a găsit că există diferențe atât la subiecții de gen feminin cât și la cei de gen masculin între grupul experimental și cel de control la dimensiunea „evitare” a chestionarului.(t= -10,99, p>0,001 și t=-15,02, p>0,001).

La variabila manipulare experimentală nu s-au găsit diferențe semnificative între subiecții de gen feminin si cei de gen masculin la dimensiunea „evitare” a chestionarului.(t= 0,122, p>0,904 și t= -1,001, p>0,391).

În urma analizelor efectuate utilizând opțiunile aplicației SPSS 17.00 for Windows, ipotezele cercetării au fost confirmate doar în anumite aspecte. Nu s-a confirmat ipoteza conform căreia genul influențează anxietatea socială. Asfel că și toate celelalte ipoteze specifice au fost infirmate: nu există diferențe semnificative între subiecții de gen masculin și cei de gen feminin.

În ceea ce privește ipoteza care spune că manipularea experimentală influențează, aceasta se confirmă și totodată se confirmă și ipotezele specifice ce decurg din aceasta. Astfel că subiecții care au făcut parte din grupul experimental au avut o anxietate semnificativ mai mare decît cei care au făcut parte din grupul de control. La fel subiecții din grupul experimental au avut scoruri mai mari la anxietatea socială decât cei din grupul de control.

Se infirma ipoteza care presupun diferențe între subiecții de gen masculin și feminin la manipularea experimentală, dar se confirmă ipoteza conform căreia există diferențe între subiecții de gen feminin la cele două grupuri ale manipulării experimentale, cât și în cazul subiecților aparținând genului masculin.

Se confirmă ipoteza conform căreia există diferențe semnificative între cele două dimensiuni ale chestionarului, și anume subiecții au obținut rezultate semnificativ mai mari la dimensiunea „evitare” decât la dimensiunea „frică”. În privința genului nu s-au găsit diferențe semnificative la niciuna dintre cee două dimensiuni, iar la variabila manipulare experimentală au fost găsite diferențe semnificative la ambele dimensiuni.

Concluzii

Lucrarea aceasta și-a propus să studieze influența anxietății sociale printre persoane. Lucrarea a început cu o descrierea a termenului de anxietate, respectiv anxietate socială, după care a fost descrisă etiologia anxietății din perspectiva mai multor factori, printre care se numără: factorii sociali, factorii psihologici, factorii cognitivi și factorii biologici. S-a continuat cu expunerea diferitelor modele explicative ale anxietății, cum ar fi: abordarea psihanalitică, cea evoluționistă, cognitivă, behavioristă, modelul factorial și neurobiologic, modelul bio-psiho-social și abordarea existențialistă. Cu aceste teorii explicative încheie partea teoretică a acestei lucrări.

În cadrul părții practice se stabilesc obiectivele cercetării, scopul acestei, ipotezele și metodologia utilizată, dupa care se explică procedura de lucru. În continuare sunt prezentate rezultatele cercetării, însoțite atât de interpretarea statistică, cât și de cea psihologică.

Principalele surse de pornire ale acestei lucrări cuprind:

Creșterea stresului de zi cu zi pe fondul modificărilor în societate, precum și scăderea calității vieții;

Lipsa de informare asupra acestui simptom;

Tratarea necorespunzător a anxietății sociale, interpretând-o ca timiditate

Această cercetare s-a focalizat pe implicațiile genului asupra anxietății și pe diferența dintre persoanele care au fost sub un tratament experimental si cei care nu au fost sub acest tratament.

Cercetarea s-a efectuat pe un lot de 122 de subiecți, dintre care 59 au fost de gen masculin și 63 au fost de gen feminin. Subiecții au trebuit sa completeze un chestionar (LSAS) destinat să măsoare anxietatea socială. Subiecții au fost împărțiți în grupuri egale pentru a li se admnistra manipularea experimentală. Celor din grupul experimental li s-a dat consemnul în cadrul chestionarului, conform căruia după ce vor completa chestionarul vor primi un al doilea chestionar care va cuprinde itemi referitori la interacțiunile cu cei din jur. Subiecților din grupul de control li s-a dat chestionarul doar cu instrucțiunile de completare. Consemnul a avut scopul de a-i face pe subiecții grupului experimental să resimtă o anxietate mai mare față de cei din grupul de control.

Două ipoteze au fost confirmate dintre cele trei prevăzute la la începutul capitolului patru. Prin aplicarea manipulării experimentale s-a obținut ceea ce s-a dorit, astfel că subiecții din grupul experimental au avut o anxietate mult mai mare decât cei din grupul de control. Cei din grupul experimental au obținut scoruri mai mari la chestionarul destinat evaluării anxietății sociale, în timp ce subiecții din grupul de control au obținut scoruri mai mici la acelasi chestionar.

Ipoteza conform căreia genul influențează anxietatea socială a fost infirmată și totodată si ipotezele specifice prevăzute de aceasta.

În ceea ce privește existența diferenței dintre cele două dimensiuni ale chestionarului, și anume dimensiunea „frică” și dimensiunea „evitare”, aceasta a fost confirmată, găsindu-se că media la dimensiunea „evitare” este mult mai mare decât la dimensiunea „frică”.

Ipotezele care au rezultat din primele două ipoteze generale, au fost și ele confirmate, astfel că atât subiecții de gen masculin, cât și cei de gen feminin au avut o anxietate mai mare în condiția de manipulare experimentală decât în condiția grup de control.

Pornind de la obiectivele fixate la începutul capitolului precedent, dintre cele cinci obiective, patru au fost îndeplinite si anume: faptul că manipularea experimentală a dus la creștere a anxietății sociale, s-a stabilit o legatură între genul subiecților și manipularea experimentală, s-a identificat un instrument valid pentru a măsura anxietatea socială și administrarea lui pe un lot de patru grupe de subiecți. Obiectivul stabilirii unei legături între genl subiecților și anxietatea socială nu a fost îndeplinit, deoarece nu a fost confirmată ipoteza care presupunea acest aspect.

În cadrul acestei lucrări s-a dorit să se evidențieze amploarea pe care a luat și continuă să o ia anxietatea socială, precum și a legăturii dintre anumite variabile cu anxietatea socială.

Stresul de zi cu zi, cerințele tot mai exigente fie din partea părinților, fie din partea sistemului de învățământ sau a serviciului, toate pot să ducă în timp la instalarea anxietății sociale.Într-o societate în care sunt apreciate dezinhibiția, extroversiunea, o persoană timidă poate să-și interiorizeze sentimentele și să trăiască cu frica că toate gesturile si vorbele lui vor fi aspru judecate de către cei din jur, ducând în timp dacă nu este controlată la o anxietate socială.

Tratarea anxietății sociale necesită răbdare, curaj pentru a face față noilor provocări și pentru a face față temerilor care vin odată cu aceste provocări. Mai necesită de asemenea si voință pentru a experimenta lucruri și situații noi.

Pas cu pas, persoana care decide să se vindece de anxietate socială poate învăța să se simtă mai confortabil. Fiecare pas înainte ajută la construirea încrederii pentru a face următorul pas. Când anxietatea începe să dispară, se construiesc încrederea și sentimentele pozitive. Curând, persoana va începe să se gândească mai puțin la lucrurile inconfortabile și mai mult la cele distractive. Astfel că ea va reuși să iasă din cercul vicios al anxietății sociale.

Această lucrare cercetează doar o parte a anxietății sociale, cercetări viitoare sunt necesare pentru a stabili influența genul asupra anxietății sociale.

Prin intermediul acestei lucrări s-a demonstrat faptul persoanele evită situațiile care presupun o anxietate socială, ei resimt frică fată de acestea, dar într-o măsură mult mai mare le evită. Acest lucru se datorează faptului că prin evitare persoanele se feresc să simtă anxietate socială.

În concluzie instalarea anxietății sociale se datorează atât factorilor genetici, dar mai mult factorilor de mediu, deoarece aceștia au un impact major asupra dezvoltării persoanei. Scopul final al acestei lucrări este de a vedea care sunt cauzele anxietății sociale, ce o influențează și în cadrul unor cercetări viitoare metode de tratament a anxietății sociale.

Bibliografie

1. Ardelean, M., (2006), „Tulburări din spectrul anxietății: anxietate, obsesie, compulsie”, Edituara ALL.

2. Beard, C., Rodriguey, F.B., et al., (2011), „Psychometric properties of the Liebowitz Social Anxiety Scale (LSAS) in a longitudinal study African Americans with anxiety disorders”, Journal of Anxiety Disorders, 25, pp.722-726.

3. Boelen, P.A., Reijntjes, A., (2009), „Intolerance of uncertaintz and social anxiety”.

4. Clapp, D.J., Olsen, S.A., et al. (2011), „Factors contributing to anxious driving behaviour: The role of stress history and accident severity”, Journal of Anxiety Disorders, 24, pp. 345-352.

5. Cochinescu, C., (2005), Șomajul: Anxietatea și frustrația la persoanele șomere, Editura Lumen.

6. Fernandez, k.c., Rodebaugh, T.L., (2011), „Social anxiety and discomfort with friendly giving”, Journal of Anxiety Disorders, 25, pp. 326-334.

7. Fresco, D.M., Coles, M.E., et al., (2001), „The Liebowitz Social Anxiety Scale: a comparison of the psychometric proprities of self-report and clinician-administred formats”, Psychological Medicine, 31, pp. 1025-1035.

8. Haikal, M., Hong, Y.R., (2010), „The effects of social evaluation and looming threat on self-attentional biases and social anxiety”, Journal of Anxiety Disorders, 24, pp. 345-352.

9. Hambrick, P.J., Turk, C.L., (2004), „Psychometric proprietis of disability measures among patients with social anxiety disoerder”, Journal of Anxiety Disorders, 18, pp. 825-839.

10. Heimberg, R.G., Horner, K.J., (1999), „Psychometric properties of the Liebowitz Social Anxiety Scale”, Psychological Medicine, 29, pp. 199-212.

11. Ingles, C.J., La Greca, A.M., et al., (2010), „Social Anxiety Scale for Adolescents: Factorial invariance and latent mean differences across gender and age in Spanish adolescents”, Journal of Anxiety Disorders, 25, pp.326-334.

12. Le Gall, A., (1995), Anxietate și angoasă, Editura Marineasa.

13. Marinescu, D., (2008), „Tulburarea depresivă și anxioasă: actualități, Editura Aius PrintEd.

14. Podea, D.M., (2005), „Tulburările anxioase”.

15. Răscanu, R., Sava, n., (1999), „Anxietate, depresie în perioada de tranziție”, nr 1-4.

16. Romosan, F., (2003), „Tulburarea de anxietate generalizată și tulburarea de panică”, Editura Mirton.

17. Sava, N., (2003), „Anxietate și performanță la tineri (aboedare psihoindividuală, experimentală și eucațională), Editura Eurostampa.

18. Taylor, C.T., Alden, E.L., (2011), „To see ourselves as other see us: An experimental Integration of the Intra and Interpersonal consequences of Self-Protection in Social Anxiety Disorder”, Journal of Abnormal Psychology.

Bibliografie

1. Ardelean, M., (2006), „Tulburări din spectrul anxietății: anxietate, obsesie, compulsie”, Edituara ALL.

2. Beard, C., Rodriguey, F.B., et al., (2011), „Psychometric properties of the Liebowitz Social Anxiety Scale (LSAS) in a longitudinal study African Americans with anxiety disorders”, Journal of Anxiety Disorders, 25, pp.722-726.

3. Boelen, P.A., Reijntjes, A., (2009), „Intolerance of uncertaintz and social anxiety”.

4. Clapp, D.J., Olsen, S.A., et al. (2011), „Factors contributing to anxious driving behaviour: The role of stress history and accident severity”, Journal of Anxiety Disorders, 24, pp. 345-352.

5. Cochinescu, C., (2005), Șomajul: Anxietatea și frustrația la persoanele șomere, Editura Lumen.

6. Fernandez, k.c., Rodebaugh, T.L., (2011), „Social anxiety and discomfort with friendly giving”, Journal of Anxiety Disorders, 25, pp. 326-334.

7. Fresco, D.M., Coles, M.E., et al., (2001), „The Liebowitz Social Anxiety Scale: a comparison of the psychometric proprities of self-report and clinician-administred formats”, Psychological Medicine, 31, pp. 1025-1035.

8. Haikal, M., Hong, Y.R., (2010), „The effects of social evaluation and looming threat on self-attentional biases and social anxiety”, Journal of Anxiety Disorders, 24, pp. 345-352.

9. Hambrick, P.J., Turk, C.L., (2004), „Psychometric proprietis of disability measures among patients with social anxiety disoerder”, Journal of Anxiety Disorders, 18, pp. 825-839.

10. Heimberg, R.G., Horner, K.J., (1999), „Psychometric properties of the Liebowitz Social Anxiety Scale”, Psychological Medicine, 29, pp. 199-212.

11. Ingles, C.J., La Greca, A.M., et al., (2010), „Social Anxiety Scale for Adolescents: Factorial invariance and latent mean differences across gender and age in Spanish adolescents”, Journal of Anxiety Disorders, 25, pp.326-334.

12. Le Gall, A., (1995), Anxietate și angoasă, Editura Marineasa.

13. Marinescu, D., (2008), „Tulburarea depresivă și anxioasă: actualități, Editura Aius PrintEd.

14. Podea, D.M., (2005), „Tulburările anxioase”.

15. Răscanu, R., Sava, n., (1999), „Anxietate, depresie în perioada de tranziție”, nr 1-4.

16. Romosan, F., (2003), „Tulburarea de anxietate generalizată și tulburarea de panică”, Editura Mirton.

17. Sava, N., (2003), „Anxietate și performanță la tineri (aboedare psihoindividuală, experimentală și eucațională), Editura Eurostampa.

18. Taylor, C.T., Alden, E.L., (2011), „To see ourselves as other see us: An experimental Integration of the Intra and Interpersonal consequences of Self-Protection in Social Anxiety Disorder”, Journal of Abnormal Psychology.