Anxietatea Si Influenta Acesteia Asupra Performantelor Scolare ALE Adolescentilor

Drept

Anxietatea Si Influenta Acesteia Asupra Performantelor Scolare ALE Adolescentilor

Byadmin ianuarie 1, 2024

ANXIETATEA ȘI INFLUENȚA ACESTEIA ASUPRA PERFORMANȚELOR ȘCOLARE ALE ADOLESCENȚILOR

Rezumat

Am decis să aleg această temă , pentru că în lumea adolescenților tot mai multe persoane ajung să sufere de anxietate, care dacă nu este tratată cu importanța necesară poate afecta buna desfășurare a vieții acestora.

Anxietatea poate fi descrisă ca o stare afectivă vagă, difuză, de neliniște, de apăsare, de tensiune, de îngrijorare, de teamă nemotivată, fără un obiect precizat sau disproporționată cu factorii obiectivi care o determină.

Lucrarea realizată reprezintă sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate care vizează anxietatea și problematica acesteia printre adolescenți, factorii și teoriile explicative ale acesteia.

Lucrarea cuprinde în structura ei trei părți principale distincte:

partea teoretică alcătuită din 3 subcapitole și 10 subpuncte în care se fac referiri atât la modul de apariție, cauzele și teoriile anxietății cât și la patogenia, formele clinice, metodele de tratament și principiile de tratare ale acesteia.

partea de cercetare ce reprezintă un studiu statistic realizat pe un eșantion de 45 de subiecti cu vârsta cuprinsă între 17 și 19 ani, toți fiind elevi în diferite licee din România, în perioada aprilie – mai 2015.

partea de analiză, prelucrare și interpretare a datelor în care au fost analizate comportamentele nonverbale, paraverbale și supraverbale ale elevilor participanți cât și analiza și interpretarea formularului referitor la nivelul de anxietate a scalei lui Spielberger.

Rezultatele acestui studiu au condus la o serie de concluzii privind incidența anxietații și influența acesteia asupra rezultatelor școlare la adolescenții români.

Lucrarea prezentă se înscrie în domeniul psihologiei clinice, întrucât studiază cauzele anxietății la adolescenți și modul acestora de combatere.

CUPRINS

Rezumat

Introducere

Capitolul 1. ABORDAREA TEORETICĂ.

1.1. Anxietatea

1.1.1. Definirea și generalitățile (caracteristicile, circumstanțele, cauzele) privind conceptul de anxietate

1.1.2. Cauzele anxietatii

1.1.3. Diferența dintre anxietate și frică

1.2. Tulburările de anxietate

1.2.1. Simptomele tulburărilor de anxietate

1.2.2. Tipuri de tulburări de anxietate și efectele acestora asupra dezvoltării personalității

1.2.3. Anxietatea și stresul cronic

1.2.4. Teoriile anxietății

1.2.5. Vindecarea anxietății prin tratament

1.3. Performanța școlară și anxietatea generalizată

1.3.1. Tulburări de comportament la școală și la orice nivel de reușită școlară

1.3.2. Anxietatea generalizată și modalitățile de bază

1.3.3. Aspecetele de bază ale anxietății în adolescență

Capitolul 2. METODOLOGIA CERCETĂRII.

2.1. Obiectivele cercetării

2.2. Ipotezele cercetării

2.3. Motivarea alegerii temei

2.4. Modelul cercetării

2.4.1.. Subiecții

2.5. Metodele de investigație

2.6. Materialele

2.7. Prezentarea procedurilor folosite

Capitolul 3. ANALIZA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

3.1. Prelucrarea datelor

3.1.1. Coeficientul de corelație

3.1.2. Abaterea standard

3.1.3. Pragul de semnificație

3.1.4. Media mediilor

3.2. Interpretarea datelor

3.3 Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Lucrarea realizată reprezintă sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate care vizează anxietatea și problematica acesteia printre adolescenți, factorii și teoriile explicative ale acesteia.

Lucrarea prezentă se înscrie în domeniul psihologiei clinice, întrucât studiază cauzele anxietății la adolescenți și modul acestora de combatere.

Am decis să aleg această temă , pentru că în lumea adolescenților tot mai multe persoane ajung să sufere de anxietate, care dacă nu este tratată cu importanța necesară poate afecta buna desfășurare a vieții acestora.

Prin tema propusă voi evidenția modul în care anxietatea afectează viața adolescentului.

Cercetarea metodologică îmi este utilă pentru a afla gradul de anxietate cu care se confruntă adolescentul și metodele prin care aceasta se poate trata.

La final, voi deduce rezultatele și concluzia definitivaă a cercetării.

Fenomenul de anxietate a fost studiat și descris de mii de ani fiind adânc înrădăcinat în natura ființei umane. Secolul XX este denumit secolul anxietății din cauza ambiguităților cărora omul a fost supus să se confrunte.

Anxietatea a ajuns să reprezinte o problemă frecvent întâlnită în viața cotidiană. Aproximativ 25% din populație suferă de anxietate severă iar alții 25% au o anxietate mai puțin severă (Tudose, Tudose, Dobranici, 2002).

Prin tema propusă tind să observ dacă reușita școlară la adolescenți este determinată de nivelul de anxietate al acestora. Astfel cercetarea metodologică îmi va fi utilă spre a a afla care este gradul de anxietate și reușită școlară și dacă este o diferență semnificativă între variabilele date sau se manifestă totuși, legătura între variația valorilor rezultatelor reușitei școlare în raport cu anxietatea.

La final voi deduce rezultatele și concluzia definitivă a cercetării.

CAPITOLUL I

1. ABORDAREA TEORETICĂ

1.1 Anxietatea

1.1.1. Definirea și generalitățile (caracteristicile, circumstanțele, cauzele) privind conceptul de anxietate

Anxietatea poate fi descrisă ca o stare afectivă vagă, difuză, de neliniște, de apăsare, de tensiune, de îngrijorare, de teamă nemotivată, fără un obiect precizat sau disproporționată cu factorii obiectivi care o determină. În mod categoric, este dătătoare de disconfort psihic. Sentimentele dominante sunt de insecuritate, de teamă anticipând abandonul, pedepsirea, producerea unor accidente, a unor nenorociri sau catastrofe. Imaginația este foarte productivă în scenarii care nu pot fi nici eliminate, nici ignorate.

Persoana afectată de anxietate este într-o continuă alertă, avînd, în același timp, sentimentul de neputință, de imposibilitate de prevenire sau apărare.

O consecință evidentă a stării de anxietate este scăderea randamentului intelectual. De asemenea, manifestă agitație și tulburări ale somnului. Sunt prezente tulburări biosomatice și afective (palpitații, respirație neregulată, paloare, puls accelerat).

Anxietatea se poate manifesta în diferite grade de profunzime. Dacă se manifestă într-o formă ușoară, de fond, poate fi considerată un fenomen normal. Dacă, însă, este mai accentuată și mai profundă, va fi privită ca un simptom al unei tulburări psihice ca depresia, psihoastenia, nevroza.

Gradul de anxietate poate fi măsurat prin instrumente psihice de tipul chestionarelor sau a testelor. Desigur, acestea sunt complexe, știintific concepute, iar în interpretarea rezultatelor specialiștii sunt uneori, asistați de calculator.

Paul Popescu-Neveanu favorizează, semnificația conceptului “anxietate”: tulburare a afectivității manifestată prin stări de neliniște, teamă și îngrijorare nemotivată, în absența unor cauze care să le provoace (dicționarul de psihologie). Anxietatea se definește ca “teamă fără obiect”, comparativ fobia, care este “teamă cu obiect”. Deseori anxietatea se manifestă sub forma unei stări de frică cauzată de o incertitudine în care subiectul are impresia unei nenorociri iminente, care planează pretutindeni, îl înconjoară, îl pătrunde, dar nu o poate defini și nici îndepărta. Stările de anxietate sunt însoțite de fenomene organo-funcționale ca: jenă precordială, palpitații, greutate în respirație, transpirație, etc. Ca simptom psihopatologic, se întâlnește în melancolia anxioasă, în nevroza obsesivă, fobică, în debutul psihozelor sau în afecțiuni endocrine și cardiace. In explicația conceptului –anxietate- Paul Popescu-Neveanu prezintă de asemenea, angoasa, ca fiind acea formă accentuată de anxietate, în opinia psihologiei existențialiste ea apărând ca „stare permanentă” a omului.

Anxietatea prezintă următoarele caracteristici:

este nemotivată;

pericolul este perceput ca fiind iminent și nedeterminat, față de care apare o atitudine de așteptare, o stare de alertă;

subiectul crede că este neputincios în fața pericolului;

este prezentă o simptomatologie vegetativă generatoare de discomfort somatic (se declanșează un discomfort somatic prin care anxietatea se autoîntreține) (Tudose, Tudose, Dobranici, 2002).

Anxietatea se întâlnește în anumite circumstanțe psihopatologice:

în reacții de intensitate nevrotică sau psihotică

în neurastenii

în psihoze

în stări depresive

în sindromul de abstinență la toxicomani

în debutul psihozelor presenile și demențelor (Tudose, Tudose, Dobranici, 2002).

1.1.2 Cauzele anxietății

Anxietatea este rezultatul interactiunii dintre mai mulți factori care ne pot face mai vulnerabili spre a dezvolta o tulburare anxioasă; printre aceștia se numără:

factori genetici / biologici

factori care țin de învățare / mediu

factori de personalitate

1.1.3. Diferența dintre anxietate și frică

Fiecare dintre noi a trecut prin experiențe de frică intensă, care este o emoție umană normală, și care ne ajută în confruntarea cu pericolul. Dar unii oameni trăiesc o frică foarte intensă și irațională, care nu este justificată prin prezența unei situații periculoase.

O persoana anxioasă continuă să simtă o neliniște permanentă care interferează și cu viața sa cotidiană. Acesta poate să indice prezența unei tulburări de anxietate. Însumând cele spuse mai sus, anxietatea resimțită de o persoană este o frică foarte intensă și nejustificată de un pericol adevărat.

Frica reprezintă una dintre emoțiile de bază. Se distinge prin faptul că are un obiect “real”, precis, însă în funcție de natura ei o întâlnim sub două forme: normală și irațională (Irina Holdevici, 2002).

Prin urmare, frica reprezintă “darul prețios” oferit de natura umană. Datorită ei suntem capabili să reacționăm în fața unui pericol, comportându-se astfel ca un “sistem de alarmă și de frână pentru autoajutorare; este menită să ne dăm seama când am pătruns prea rapid în necunoscut sau când am jucat riscând prea mult. Când este perceput “pericolul”, acesta are capacitatea să înghețe acest sistem și să ne “umple” de un surplus de substanțe chimice energizante, care ne permit să înfruntăm amenințarea sau să fugim de ea.” (Lindenfield Gael, 2001). Pentru înțelegerea detaliată sau pentru a oferi un tablou simptomatologic specific manifestării emoției de frică, prezentăm în continuare studiul lui Darwin consacrat fricii (W. James):

Frica este adesea precedată de uimire; aceste două emoții au raporturi atât de strânse, încât amândouă trezesc instantaneu simțurile văzului și auzului. În ambele cazuri ochii și gura se deschid larg, iar sprâncenele se ridică. Omul îngrozit se ține drept ca o statuie sau, dimpotrivă, se tupilează instinctiv, ca pentru a scăpa vederii dușmanului său. Inima bate precipitat și violent, intens, ceea ce nu dovedește nicidecum că ea trudește mai mult ca de obicei ci că trimite o mai mare cantitate de sânge în toate organele, pielea pălește instantaneu, ca la începutul unei sincope. Se pare totuși că această paloare superficială ține în mare parte, dacă nu în mod exclusiv, de acțiunea centrului vasomotor, care procedează la contractarea arterelor capilare ale pielii. Transpirația abundentă care are loc în cazurile de groază intensă dovedește în ce măsură suferă pielea contralovitura acestei emoții. Acest fenomen este cu atât mai mult de notat cu cât în acest moment suprafața cutanată este rece: de unde expresia vulgară de “sudori reci”; de fapt, activitatea glandelor sudoripare coincide, de obicei, cu încălzirea pielii. În afară de aceasta, părul se zbârlește, iar mușchii superficiali sunt cuprinși de frisoane. În același timp cu tulburarea circulației are loc accelerarea respirației. În cazurile de frică ușoară se observǎ și o puternică tendință de a căsca. Unul dintre simptomele cele mai caracteristice este tremuratul care scutură toți mușchii corpului și care adesea se observă mai întâi la buze. Tremurul și uscăciunea gurii alterează vocea, care devine răgușită și neclară, putând chiar să dispară complet. Frica poate crește până la groază și până la un fel de agonie. Se observă atunci diverse fenomene care însoțesc emoțiile la paroxism: inima bate tumultuos sau se oprește și se produce o sincopă; paloarea este cadaverică; respirația este chinuită; nările se dilată larg; buzele se desfac și se agită convulsiv; obrajii se scobesc și tremură; gâtlejul se contractă; ochii ieșiți din orbite, fixează obiectul care provoacă groaza sau se rotesc în toate părțile neîncetat. Pupilele se dilată considerabil. Toți mușchii corpului se durifică sau sunt cuprinși de convulsii. Mâinile se închid și se deschid mereu, adesea în mod spasmodic. Se întâmplă uneori ca brațele să se arunce înainte, ca pentru a îndepărta un pericol terifiant, ori se agită dezordonat deasupra capului. În unele cazuri, se manifestă o impulsie bruscă și irezistibilă de a fugi mâncând pământul, impulsie atât de puternică, încât s-au văzut soldații cei mai viteji cedându-i și lăsându-se cuprinși de o panică subită.

Nu este nimic mai puțin clar decât finalitatea fricii, o dată ce aceasta trece peste o anumită limită; sub această limită sesizăm o oarecare timiditate atât de utilă adaptării noastre la mediu, pe când paroxismele spaimei nu fac decât să dăuneze întotdeauna celor care le cad victimă. Legat de acest ultim fapt, psihopatologii identifică în grupul fricilor cu caracter irațional urmǎtoarele tulburǎri în adaptare: anxietatea, fobiile și atacurile de panică. Irina Holdevici face următoarea distincție între ele, prezentându-le astfel:

anxietatea – teamă difuză, fără un obiect bine precizat; subiectul trăiește o încordare continuă, simțându-se permanent amenințat; este foarte nervos și de multe ori nici nu realizează de fapt ce anume îl sperie atât de tare;

fobia – frică persistentă de un obiect, gând sau situație care în mod obișnuit nu justifică teama; subiectul își dă seama de faptul că frica sa este ridicolă, lipsită de sens, luptă împotriva ei, dar nu o poate învinge;

panica – puseu brusc și acut de teroare.

Iolanda Mitrofan privește anxietatea ca pe o teamă fără obiect, neliniște însoțită de tensiune intrapsihică, agitație, iritabilitate și simptome somatice.

M. Golu interrelaționează într-o oarecare măsură anxietatea cu angoasa, descriind-o pe aceasta din urmă în funcție de prima; angoasa apare astfel sub forma unei neliniști dusă la extrem, a unei frici iraționale acutizate, agravări și intensificări ale anxietății.

După părerea majorității specialiștilor, anxietatea și angoasa se disting :

fie prin intensitate (angoasa ar putea fi o formă de anxietate majoră);

fie prin apartenență (angoasa este somatică, cu simptome vegetative evidente, în timp ce anxietatea este în primul rând psihică; uneori se consideră că și timiditatea, stânjeneala și neliniștea țin tot de anxietate. Timiditatea și stânjeneala sunt de asemenea însoțite de semne vegetative: tremurat, transpirație, înroșire).

Angoasa și anxietatea sunt aproape sinonime, angoasa fiind o formă de anxietate majoră, iar anxietatea o formă de angoasă minoră.

Există numeroși factori ce pot conduce la formarea unor predispoziții pentru angoasă, teamă, frică fără motive suficiente sau chiar fără nici un motiv. Printre aceștia, Paul Clément Jagot identifică depresia nervoasă instalată în urma unei stări astenice generale, a frecventării unor mentalități morbide și deseori a unei educații prea autoritare, prea brutale sau prea dure, având astfel, veritabile consecințe negative asupra subiectului uman. Autorul citat descrie succint individul uman afectat de tulburările menționate mai sus; astfel, acesta apare: impresionabil, tulburat de cea mai mică opoziție, victimă pasivă a celor cutezători sau violenți. În permanență temător, învins sau exploatat, se crede sortit unui destin implacabil pe care nici măcar nu încearcă să-l schimbe. Cedând, fără încetare, unor neliniști de tot felul, el se teme de ziua de mâine, de sănătatea precară, se teme că nu va reuși, se teme de nenumărate nenorociri. El își distruge astfel capacitățile potențiale și își sugerează în permanență de ceea ce se teme.

Russell Davies (1987) consideră că stările de anxietate sunt deseori învățate prin condiționare clasică (Hayward Sheila, 1999 ). O situație care provoacă anxietate apare în același timp ca un stimul diferit (de exemplu, un copil învață că durerea este asociată cu medicul), astfel că oricând apare perechea: stimul – obiect, anxietatea va fi “trezită” (în cazul exemplului nostru, medicul nu este singura cauză a durerii, dar se poate face asocierea; de fiecare dată când apare medicul, anxietatea revine chiar dacă durerea este absentă).

Pentru a reduce anxietatea, individul afectat de această tulburare folosește deseori metoda evitării stimulului, chiar dacă aceasta nu conduce la o ameliorare a stării sufletești a subiectului uman. În cazul în care nu poate fi evitat stimulul sau situația generatoare de anxietate, atunci răspunsul ales este neajutorarea învățată. Ea este descrisă de Seligman ca fiind acea atitudine de acceptare, negreșit, a tot ceea ce se întâmplă, simțindu-se neputința de a schimba cu ceva cursul evenimentelor. Această neajutorare învățată poate fi generalizată de la o situație la alta, până când individul simte că preia controlul, cât de puțin, asupra evenimentelor din viața lui. Pornind de aici, starea de depresie se poate instala relativ ușor. Seligman vine cu precizarea că neajutorarea învățată merge sigur spre două ținte inevitabile: înfrângerea și eșecul, iar pentru a le evita, trebuie să acționăm asupra cauzei care le produce – prevenind sau vindecând neajutorarea învățată. Arătând subiectului că acțiunile sale contează sau învățându-l să gândească altfel despre ceea ce-l făcuse să eșueze, neajutorarea învățată este ușor-ușor îndepărtată. Ea poate fi prevenită doar în condițiile în care, înainte ca experiența neajutorării să aibă loc, subiectului i se spune că acțiunile sale au un efect. Cu cât această abilitate este deprinsă cât mai de timpuriu, cu atât imunizarea împotriva neajutorării este mai eficientă.

“Anxietatea trăită este o emoție dureroasă. Uneori ea nu are o cauză specifică, spre deosebire de teamă, a cărei cauză poate fi văzută și rezolvată prin luptă sau îndepărtare de aceasta. Anxietatea produce același răspuns ca și teama – o intensificare a activității simpatice în sistemul nervos autonom (SNA) – însă nivelul ei poate fi menținut o anumită perioadă de timp în cazul în care individul nu poate găsi modalitatea de a îndepărta sursa anxietății.” (Hayward Sheila, 1999).

Anxietatea se manifestă la nivelul celor trei paliere ale ființei umane – la nivel fiziologic, psihologic și comportamental (Holdevici, 2000):

la nivel fiziologic, anxietatea produce amețeli, nod în gât, transpirații abundente, tahicardie

la nivel psihologic, apare o stare de aprehensiune, de teamă față de un pericol iminent, însoțită de un disconfort general. În formele extreme, subiectul se poate simți detașat de propria persoană sau speriat de gândul că va muri sau va înnebuni;

la nivel comportamental, anxietatea poate compromite capacitatea subiectului de a acționa, de a se exprima și de a face față unor situații.

Atunci când urmărim un program de psihoterapie a anxietății, trebuie să luăm în considerare intervențiile corelate în baza celor trei niveluri menționate.

Anxietatea se poate manifesta sub mai multe forme, iar în ceea ce privește intensitatea, ea poate debuta simplu, cauzând doar o stare de disconfort, sau poate ajunge chiar până la un atac de panică, implicând diverse simptome psihosomatice și chiar groază.

În literatura de specialitate, anxietatea este folosită cu semnificația de teamă difuză, fără un obiect bine precizat. Ca și semnificația latină originală – “anxietas” – termenul reflectă nesiguranță, agitație, frică, spaimă. Termenul a fost introdus în psihologie atunci când Freud a descris nevroza anxioasă ca pe o afecțiune diferită de neurastenie. Inițial, Freud prezintă anxietatea ca rezultat al refulării tensiunilor sexuale (libido). El considera că imaginile libidinale, privite ca fiind periculoase, erau din această cauză reprimate; libidoul astfel întrerupt era transformat în anxietate. Mai apoi, a înlocuit această noțiune cu o alta mai extinsă, exprimând anxietatea ca pe un semnal pentru pericol; a trasat o linie de demarcație între anxietatea obiectivă (teamă, frică) și anxietatea nevrotică, importantă fiind sursa de unde provenea pericolul – din lumea externă sau din interior.

Karen Horney situează anxietatea în centrul nevrozelor, descriind-o pe aceasta în funcție de emoția de frică, la care se raportează dar și de care se distinge clar, astfel: frica apare ca o reacție proporțională cu pericolul pe care cineva îl are de înfruntat, pe când anxietatea este o reacție disproporțională la pericol, ba chiar o reacție la un pericol imaginar; dacă în cazul fricii pericolul este transparent, obiectiv, atunci când ne raportăm la anxietate sesizăm un pericol ascuns și subiectiv. Totodată, este precizat faptul că intensitatea anxietății este proporțională cu semnificația avută de situație pentru persoana care o trăiește, motivele pentru care este anxioasă fiindu-i, în esență, necunoscute. Anxietatea sa se referă nu la situația așa cum este ea în realitate, ci la situația așa cum îi pare lui. În continuare, prezentăm acele semnificații deloc ușor de identificat, care sunt legate de anxietate, așa cum sunt ele sesizate de autoarea mai sus citată. Astfel, anxietatea poate să apară în spatele unor senzații de indispoziție fizică, cum sunt durerile cardiace și oboseala, sau a unor stări de teamă care par a fi raționale și justificate, după cum se poate să ia forma acelei forțe care ne împinge la beție sau ne face să ne cufundăm în tot felul de distracții. Adesea o putem găsi la originea neputinței de a ne bucura de anumite lucruri sau o putem descoperi ca factor provocator de inhibiții. Legat de acest ultim aspect, menționăm anxietatea de performanță (tracul) prezentată de Sava Nuț, în cartea sa “Anxietate și performanță la tineri”, ca rezultând din ecuația pe care subiectul o dezvoltă în actul autoevaluării propriilor resurse și al supraestimării sarcinii în care este implicat; derivă din dorința de reușită și teama de eșec a subiectului; are două componente de bază:

emotivitatea, ce are în vedere accentuarea manifestărilor individuale afective în condiții normale de solicitare a subiectului;

îngrijorarea sau neliniștea, ce face referire la îndoiala subiectului privind propria eficiență în raport cu dificultatea sarcinii și cu consecințele eventualului eșec.

Abordând anxietatea, Spielberger sugerează următoarele forme:

anxietatea ca trăsătură, referindu-se astfel la predispoziția de a reacționa prin anxietate sau la probabilitatea ca anxietatea să se manifeste în condiții variabile de stres. În acest sens, predispoziția spre anxietate poate fi considerată ca trăsătură de personalitate ce influențează reacția la stres, reflectând din acest punct de vedere deosebiri între indivizi;

anxietatea ca stare – anxietatea trăită într-o situație dată și comportându-se ca o parte funcțională din conduitele stresante.

Sims și Snaith (1988) delimitează clar câteva din caracteristicile celei de-a doua forme de anxietate, astfel:

emoționalitate negativă (frică, spaimă, panică);

anticipări pesimiste ale evenimentelor;

manifestări motorii și de hiperactivare ale sistemului nervos vegetativ, inclusiv manifestări psihice de iritabilitate;

incapacitate de concentrare și relaxare.

În literatura psihiatrică se face distincția dintre:

anxietatea – stare, care este asociată atacului de panică (anxietate acută) și se definește printr-un complex de manifestări cognitive, vegetative și comportamentale apărute spontan, fără vreo cauză aparentă;

anxietatea – trăsătură, atașată termenului de anxietate cronică, cu o constanță în manifestare.

Irina Holdevici face o distincție între anxietate (difuză) și atacul de panică, făcând precizarea că cel de-al doilea caz îl prezintă pe subiect ca trăind simultan patru sau mai multe din simptomele: respirație accelerată; palpitații (tahicardie sau puls neregulat); tremor; transpirație abundentă; senzație de sufocare; senzație de greață sau alte tulburări digestive; senzație de amețeală; senzație de detașare (subiectul pierde contactul cu propria persoană); valuri de căldură sau frig; teama că va muri; teama că își va pierde autocontrolul, că va înnebuni.

În cazul în care anxietatea se manifestă doar ca răspuns la un stimul specific, aceasta este denumită anxietate situațională sau fobică. Anxietatea situațională se deosebește de teama pe care o încearcă orice om în anumite situații prin intensitatea ei disproporționată, precum și prin caracterul său nerealist și prin evitarea sistemică a situației anxiogene.

Adesea, anxietatea poate fi produsă doar prin simpla imaginare a unei situații specifice, subiectul temându-se de consecințe în cazul în care se va confrunta cu obiectul fobiei sale. Acest tip de anxietate poartă numele de anxietate anticipatorie. În formele sale ușoare, anxietatea anticipatorie nu se deosebește prea mult de simpla îngrijorare, dar atunci când ea devine deosebit de intensă, va îmbrăca forma panicii anticipatorii. Între anxietatea spontană și anxietatea anticipatorie – susține în continuare Irina Holdevici – există o diferență foarte mare, în sensul că prima stare emoțională tinde să ajungă la apogeu foarte rapid (până la 5 minute)și descrește treptat vreme de aproximativ o oră, în timp ce anxietatea anticipatorie se amplifică progresiv la confruntarea cu situația anxiogenă, dar mai ales la imaginea ei, apoi descrește brusc. Astfel, subiectul poate fi stresat timp de o oră în legătură cu un posibil pericol, dar stresul dispare de îndată ce subiectul își ocupă mintea cu altceva.

“Anxietatea reprezintă o dimensiune a vieții cotidiene, deoarece multe din situațiile cu care se confruntă ființa umană sunt anxiogene.” (Holdevici, 2000).

Consultând Manualul Diagnostic și Statistic al Tulburărilor Mentale (D.S.M. IV) găsim menționate următoarele tulburări anxioase (Irina Holdevici, dupǎ Bourne, 1995):

atacul de panică;

agorafobia;

fobia socială;

fobiile specifice;

tulburarea de anxietate generalizată;

tulburarea obsesiv – compulsivă;

tulburarea datorată stresului posttraumatic;

tulburarea acută de stres;

agorafobia fără atacuri de panică în istoria bolii;

tulburarea anxioasă datorată unor probleme somatice;

tulburarea anxioasă ca urmare a ingerării unor substanțe chimice.

Anxietatea poate să presupună în toate tulburările sale un caracter patologic – fie prin durata sa, fie prin incapacitatea de a favoriza adaptările sau, dimpotrivă, prin capacitatea de a le stânjeni, fie prin faptul că nu depinde de evenimentele exterioare – devenind un fenomen inutil, însă aceasta nu ne oprește în a sesiza câteva din aspectele pozitive ale anxietății, după cum le prezintă Cosnier Jacques, în raport cu activitățile umane pe care această tulburare le impregnează:

1. Mai întâi, activitățile și producțiile artistice și literare, foarte exigente cu aplicarea mecanismelor de apărare și cu derivarea sublimatorie explicate astfel: Mecanisme de apărare prin gestiunea și controlul angoasei permise de exercitarea unei activități coordonate și prin reprezentarea fantasmelor. Derivarea sublimatorie a impulsiilor neliniștitoare către investiri cu valoare socială și aparent îndepărtate de problema inițială.

În anumite perioade, neliniștea și chiar angoasa existențială au dobândit un statut social apreciat, ca în cazul “spleenului” anilor romantici. Dar angoasa existențială, neliniștea în fața morții și a forțelor misterioase ale naturii au constituit de asemenea baza marilor filosofii și a marilor religii. Ritualurile religioase și, prin extensie, ritualurile care marchează viața socială și consacră marile evenimente biologice: nașterea, pubertatea, sexualitatea, moartea apar ca tot atâtea decoruri securizante prin controlul pe care îl oferă asupra emergențelor pulsionale și asupra pericolelor de angoasă pe care inevitabil le presupun;

2. Dincolo de artă și religie, și din aceleași motive, știința joacă la rândul ei un rol anxiolitic: cunoașterea și interpretarea legilor materiei și ale vieții ne liniștesc și risipesc angoasa în fața misterelor necunoscutului. “Somnul Rațiunii naște Monștri”, dar și invers se poate spune că trezirea Rațiunii îi risipește….

La acestea putem adăuga și succesul pe care îl au campaniile de cercetare medicală precum teletonul, acțiunile de luptă împotriva S.I.D.A., cancerului, etc., și de asemenea fondurile considerabile consacrate sănătății și echipamentelor medicale. Gesturile umanitare și structurile respective sunt simboluri ale luptei împotriva morții. “Moartea nu va trece mai departe.” Lucru evident liniștitor.

Ca urmare, acțiunile umanitare au dublul avantaj de a constitui un profit pentru cei cărora le sunt în mod oficial destinate, dar și de a-i reconforta pe cei care le inițiază și le duc la bun sfârșit, permițându-le să-și demonstreze lor înșile și celorlalți că se poate acționa împotriva morții, a diverselor calamități și a catastrofelor atât naturale, cât și umane;

3. Mai există însă un aspect stimulant al anxietății și angoasei, și anume erotizarea sau “hedonizarea” acestora.

Un anumit număr de activități și acțiuni umane au ca interes principal procurarea angoasei, prin cochetare cu pericolul. Saltul cu coarda elastică este un exemplu caracteristic, dar numeroase practici sportive sau ludice constituie tot atâtea exemple. Angoasa devine sursă de plăcere în măsura în care este controlată și se termină cu “happy-end”. Admirația publicului care lipsește rareori de la aceste manifesări, contribuie la îmbogățirea narcisistă provocată de acțiunea respectivă.

Pe scurt, angoasa și forma sa minoră care este anxietatea sunt afecte perfect banale ale vieții cotidiene, iar numeroase mecanisme, atât sociale, cât și individuale, au scopul de a le tempera.

Fără a neglija contextul actual în care societatea noastră industrializată modernǎ favorizează dezvoltarea germenilor anxietății în majoritatea dintre membrii săi, ajungem astfel a privi anxietatea ca pe un obiect de analiză din ce în ce mai abordat de multe din științele umaniste, dar și medicale – a căror neîntreruptă preocupare în acest sens este raportată la estomparea, chiar înlăturarea efectelor acestei tulburări de personalitate ce câștigă, din nefericire, tot mai mult teren.

1.2. Tulburările de anxietate

1.2.1. Simptomele tulburărilor de anxietate

Tulburările de anxietate cuprind o serie de probleme. În această categorie se includ următoarele forme: anxietate generalizată, fobia socială, fobii specifice (ex. fobia de insecte, frica de spații deschise sau închise), atacul de panică, tulburarea obsesiv-compulsivă și stresul post-traumatic.

Caracteristica principală a simptomelor de anxietate este sentimentul de frică sau/și gânduri cronice (constante), repetitive, de îngrijorare, care reprezintă un element de stres pentru persoana respectivă și care interferează cu activitățile din viața sa (de exemplu dacă unei persoane îi este frică să meargă la interviuri pentru că acolo ar trebui să interacționeze cu străini, va evita situația respectivă, temându-se că oricât de inteligentă ar fi, nu ar primi postul, chiar și dacă ceea ce face actualmente nu-i oferă satisfacția dorită).

Alte simptome comune tuturor tipurilor de anxietăți:

reacții fizice – ex. transpirație, tremurături, bătăi de inimă rapide, dificultăți în

respirație, greață, leșin.

gânduri disfuncționale – ex. „dacă o să vorbesc în fața publicului, și o să greșesc,

toată lumea o să mă creadă prost” .

comportament de evitare – o persoană anxioasă poate să ajungă să evite foarte

multe situații. Faptul că are gînduri negative și evaluează irațional situațiile care îi provoacă anxietate, emoții negative foarte intense, reacții fizice puternice, și eventual experiențe negative, plasează persoana într-un cerc vicios, din care nu poate să iasă (de ex. studentul T. este foarte anxios la prezentarea unei lucrări în fața publicului, dar trebuie să-și susțină disertația. Se simte foarte anxios, de fapt de o săptămână întreagă, și a învățat foarte mult, ca totul să fie perfect și să nu dea greș, dar faptul că înainte de prezentarea disertației s-a gîndit de foarte multe ori că trebuie să fie perfectă această prezentare, că altfel profesorii or să-l creadă prost, i-a provocat emoții foarte intense ceea ce evident a cauzat mici eșecuri în prezentare, pe care el ulterior le-a interpretat ca fiind greșeli catastrofale și nu a mai vrut să prezinte lucrări în fața mai multor oameni, avînd ca rezultat faptul că acum evită aceste tipuri de situații).

1.2.2. Tipuri de tulburări de anxietate și efectele acestora asupra dezvoltării personalității

Tulburările de anxietate au fost grupate de către autorii americani în categorii:

tulburări anxioase fobice

atacuri de panică

tulburare anxioasă generalizată

tulburare obsesiv-compulsivă

reacția acută la stres

tulburarea de stres post-traumatică

a) Anxietate generalizată

Este frica exagerată și grija legată de lucruri comune. Centrul anxietății pot fi prietenii, familia, sănătatea, munca, banii sau ratarea unei întâlniri importante (de fapt tot ceea ce este important persoanei poate să capteze centrul atenției ca focus al anxietății).
Vorbim despre anxietate generalizată dacă grija exagerată este prezentă în aproape fiecare zi, timp de 6 luni, și dacă persoana are dificultăți în controlarea anxietății. În plus persoana mai simte una sau mai multe dintre următoarele simptome:

irascibilitate și iritabilitate ușoară;

oboseală;

insomnie;

probleme de concentrare; (nu se simte capabil să gîândească)

b) Fobia socială

Constă în frica de evaluare și judecată negativă a altor oameni. De aceea persoanelor caracterizate prin fobie socială le este frica să facă ceva ce le-ar putea umili în fața publicului – de ex. a vorbi în public, a folosi toalete publice, a mânca sau a bea în public, sau orice altă situație socială incluzând comportamentul la petreceri sau/și la locul de muncă. Cei care suferă de fobie socială pot să simtă frica în cazul unei singure, sau în cazul mai multor situații. Această frică poate să conducă la evitarea situațiilor respective, care, ulterior poate să ajungă la izolare.

c) Fobii specifice

O persoană cu fobie specifică simte o frică persistentă și irațională de un obiect specific sau de o situație. Frica poate să apară față de anumite animale, locuri sau persoane, și poate să fie atât de intensă încât persoana respectivă va manifesta simptome fizice intense sau atac de panică. Aceste fobii se pot referi la câini, sânge, furtună, păianjeni, ace, sau la alte obiecte și situații, dar, în orice caz anxietatea resimțită este exagerată și tulburătoare. Adulții care suferă de fobii de obicei sunt conștienți de faptul că frica lor este exagerată și irațională. În orice caz nevoia lor de a evita obiectul, situația sau persoana care stau la baza fricii poate să le restrângă viața.

d) Tulburare de panică

Atacurile de panică sunt comune în populația umană comparativ cu tulburările de panică, care sunt mai rar întâlnite. Atacurile de panică pot să nu fie legate de o situație anume, ci pot apărea spontan. Pentru ca o persoană să fie diagnosticataă cu tulburare de panică, trebuie să aiba circa 4 atacuri de panică lunar într-o perioadă mai îndelungată.

Tulburarea de panică poate să fie diagnosticată dacă atacurile de panică sunt frecvente și există și o frică intensă și persistentă de apariția unui alt atac de panică.

Diferența între cei care vor dezvolta o tulburare de anxietate și cei care trec cu bine peste un moment stresant constă, în modul în care sunt interpretate simptomele anxioase.

Astfel, aceiași situație poate provoca reacții și interpretări diferite la persoane diferite.

Exemplu (tulburare de panică):

Stări de stres / stări de rău fizic

e) Tulburarea obsesiv-compulsivă (ocd)

Oamenii care au această tulburare au gînduri (ex. O femeie are senzația că soțul ei o înșala fără a avea însă nici un indiciu) sau impulsuri (obsesii) intruzive, involuntare și nedorite. În același timp se simt și forțate să efectueze ritualuri mentale și comportamentale, ca de ex. spălatul excesiv al mîinilor, dușuri excesiv de frecvente (de mai multe ori pe zi), sau verificarea repetitivă a anumitor lucruri (de ex. dacă a încuiat ușa, sau dacă a stins aragazul). De obicei sunt conștienti de iraționalitatea și natura excesivă a comportamentelor sau a gîndurilor lor.

f) Tulburare de stres post-traumatic (ptsd)

Apare după un eveniment extrem de traumatic. Evenimentul poate să fie recent (ex. accident de mașină, abuz fizic) sau poate să fie întîmplat în trecut (ex. abuz sexual în copilărie). Reacții de suferință, șoc și furie sunt reacții normale după evenimente traumatice. Oamenii cu PTSD manifestă reacții severe, prelungite și intruzive, care afectează în mod dramatic viața lor de zi cu zi. Acestea pot să includă gînduri sau imagini intruzive despre situația traumatizantă, care sunt la fel de, sau chiar și mai stresante decît evenimentul original. De obicei oamenii încep să evite situațiile sau evenimentele care le reamintesc de traumă, inclusiv locuri și situații similare.

Tulburările de anxietate pot avea efecte grave!

O tulburare de anxietate poate să conducă la izolație socială și la depresie clinică, poate să altereze capacitatea persoanei de a lucra, a învăța și a efectua activități de rutină. Poate să dăuneze relațiilor cu prietenii, familia și colegii. Starea de depresie poate să fie o boală foarte serioasă cu un risc crescut de tendințe de autodistrugere și suicid.

1.2.3 Anxietatea și stresul cronic

Barnet (1985) arată că anxietatea este o teamă difuză, fără obiect bine precizat, adesea însoțită de acuze somatoforme: presiune toracică, tahicardie, transpirație, cefalee, tendința imperioasă de a urina.

Fobia reprezintă teama cu obiect bine precizat.

Autorii disting:

anxietatea situațională (se apropie mai mult de fobie; frica de examene, anxietate

precompetițională);

anxietate difuză, peristentă care este de fapt anxietatea cronică.

Gellhorn (1965) consideră că această anxietate cronică se datorează acțiunii repetate a unor stimuli anxiogeni care alterează sistemul nervos autonom producănd descărcări masive de adrenalină.

Stimulii care produc o astfel de anxietate se numesc stresori.

Pentru ca un eveniment să se dovedească stresant trebuie să avem în vedere: natura evenimentului, resursele adaptative de a-i face față și gradul de adecvare al mecanismelor de apărare ale ego-ului.

Dacă aceste mecanisme adaptative sunt inadecvate,va apare anxietatea care îl va determina pe individ să-și mobilizeze resursele adaptative.

Stresul psihic cronic rezultă dintr-un conflict permanent între seturi de atitudini și convingeri contradictorii. De plidă, în cazul anxietății de examen, convingerea inconștientă este că studentul va pierde examenul, ceea ce va atrage după sine dezaprobarea celorlalți. Această convingere este în conflict cu cealaltă convingere conform căreia studentul a studiat suficient și are capacitatea de a promova examenul.

Acești stresori declanșează răspunsuri neoroendocrine mediate de hipotalamus și glanda pituitară care, la rândul lor, prin intermediul hormonului adrenocoritcotrop, stimulează activitatea glandelor suprarenale determinându-le să secrete adrenalină și cortizon.

Acești hormoni produc efectele fizice și emoționale specifice anxietății și stresului cronic.

Freud (1926) a considerat inițial că anxietatea reprezintă rezultatul refulării impulsurilor instinctive. Mai târziu ( 1936 ) el a inversat relația dintre anxietate și refulare, considerând că anxietatea este cauza refulării impulsurilor inacceptabile.

Horney (1937) consideră că anxietatea se datorează reprimării ostilității copilului care nu-și poate permite să exprime agresivitatea atâta timp cât este neajutorat și izolat într-o lume dușmănoasă.

Rank (1952) consideră că originea anxietății ar fi trauma suferită de copil la naștere, anxietateea de separare fiind prima experiență afectivă a noului născut.

Sullivan (1953) consideră că anxietatea rezultă din teama copilului de dezaprobarea mamei.

Rado (1962) a arătat că starea psihică a mamei poate influența starea afectivă a fătului astfel încât fricile și sentimentul de culpabilitate ale mamei pot constitui cauze primare ale tuturor disfuncțiilor în sfera comportamentului copilului.

Reacția la stres are trei componente:

1. stimulul;

2. evaluarea acestuia;

3. răspunsul emoțional și fiziologic la acesta.

Reacția la stresul cronic variază, printre altele, și în funcție de vârsta individului. Astfel,la copii apar mai mult tulburări în sfera conduitei ca:

onicofagie;

enurezis;

tulburări de comportament;

suptul degetului

La adolescenți anxietatea se manifestă prin:

lipsa încrederii în sine;

sentimentul inadecvării personale;

timiditate;

tendința de retragere;

înclinația spre masturbare.

La adulții tineri anxietatea este asociată frecvent cu nivele de aspirație excesiv de înalte și cu stabilirea unor scopuri imposibile. Eșecul este asociat cu scăderea autostimei, retragerea în sine și susceptibilitate crescută la stresori din mediu, care produc atât anxietate, cât și reacții de tip depresiv.

La vârstnici anxietatea este frecvent asociată cu:

nemulțumire și supărare refulată;

teama de a fi abandonați și de a rămâne singuri îi împiedică să-și exprime deschis nemulțumirile.

În anumite limite anxietatea este un fenomen normal pentru că ea transmite ego-ului semnale că trebuie să declanșeze mecanismele de apărare.

Anxietatea cronică este un fenomen patologic pentru că amenințarea este percepută doar la nivel inconștient. ( Stimulul real anxiogen a dispărut demult, dar individul pare să nu fie conștient de acest lucru ). Astfel, subiectul crede că trebuie să-și mențină nivelul subconștient de vigilență, ceea ce pe plan conștient se traduce în anxietate.

Laughlin ( 1967 ) este de părere că anxietatea reprezintă o sumă a tuturor problemelor psihologice ale individului, ea reprezentând expresia unui conflict persistent între tendințele inconștiente și solicitările pe care i le pune în față conștiința.

Conflictul este reprimat, acesta cauzând, la rândul său, simptome emoționale, ceea ce produce un cerc vicios.

1.2.4. Teoriile anxietății

Abordăm acest subiect în scopul de a oferi problematicii anxietății un spectru mai larg de conceptualizare, acordând totodată un veritabil punct de sprijin edificării etiologiei, a principalilor factori cauzali deosebit de importanți în producerea acestei tulburări. Complementare în esența lor, aceste modele explicative dezvăluie manifestările anxietății, așa cum debutează și cum se dezvoltă, mai apoi, căpătând un anumit specific. Prin intermediul aspectelor sesizate în sfera preocupărilor esențiale ale acestor teorii, ne este prezentat conceptul anxietății din mai multe puncte de vedere: cognitiv – comportamental, fenomenologic, biologic sau fiziologic.

Regăsim în literatura de specialitate trei direcții de abordare a fenomenului anxietății care la rândul lor, presupun alte diviziuni (Maria Neagoe, 2002); este vorba despre teoriile psihanalitice sau psihodinamice, unele teorii de orientare biologică și nu în ultimul rând, teorii de orientare comportamentală. Acestea vor fi descrise fiecare în parte, pentru a sublinia cât mai concis contribuția adusă în formarea imaginii de ansamblu asupra explicitării anxietății.

a) Abordarea psihanalitică și psihodinamică a anxietății

Așa cum s-a putut anticipa, întrucât este vorba despre un “răspuns” acordat de psihanaliză, nu putem începe această prezentare fără a menționa pe promotorul acestei orientări – S. Freud – precum și explicația sa oferită sferei de manifestare a anxietății. Astfel, el face distincția între frică, acea anxietate obiectivă sau “angoasă reală” (S. Freud) – privită ca o reacție la un pericol exterior, perceput de subiect, ce l-ar putea răni (în vreun fel) – și anxietatea nevrotică – “misterioasă și inutilă”. Analizând-o pe aceasta din urmă, S. Freud o descrie mai întâi ca manifestându-se în trei maniere diferite: ca anxietate generalizată (angoasă imprecisă, gata să se atașeze oricăror reprezentări noi, capabile să-i sugereze persoanei un pretext, influențând judecata, alegând așteptările, pândind orice prilej pentru justificare, de unde și numele de “angoasă de așteptare” sau “așteptare anxioasă”), ca angoasă puternic legată de unele reprezentări determinate, așa cum este cazul fobiilor, ca angoasă isterică sau angoasă care însoțește nevrozele grave. Legându-se de așa-zisa “așteptare anxioasă”, Freud face precizarea că persoanele afectate de această tulburare prevăd mereu cele mai îngrozitoare eventualități, văd în orice întâmplare prevestirea unei nenorociri, sunt predispuse la pesimism atunci când se raportează la un fapt sau eveniment presărat cu incertitudini; tendința spre această aștepare a nenorocirii apare ca o trăsătură de caracter proprie multor persoane ca făcând abstracție de aceasta, nu par a fi bolnave, înfățișându-se doar ca prezențe pesimiste, sumbre.

Referindu-se la cauza cea mai frecventă a nevrozei anxioase, S. Freud o percepe ca fiind acea excitație frustrată (nesatisfăcută) sau acea energie libidinală asociată vieții sexuale – care, nepermisă a fi consumată sau utilizată datorită dorințelor sexuale sau fanteziilor provocate, ajunge a fi refulată în inconștient. Ca și consecință inevitabilă a acestui ultim fapt, este generată anxietatea, confirmată – spune autorul – de unele fobii foarte curente la copii mici (vezi “Micul Hans”). În ceea ce privește producerea angoasei și formarea simptomului, Freud explică dacă bolnavul este împiedicat să-și îndeplinească ceremonialul de spălare, spre exemplu, el cade într-o stare foarte neplăcută de anxietate de care, evident, simptomul său l-ar fi ocrotit, rezultând astfel concluzia că producerea angoasei ar preceda formarea simptomului, ca și cum simptomele ar fi create pentru a împiedica apariția stării anxioase. La aceasta este adăugată o nouă confirmare: primele nevroze ale copilăriei sunt fobiile, stări care arată cu evidență că producerea inițială a angoasei este stopată prin formarea ulterioară a simptomului – “le este teamă de propriul lor libido”.

În final, apar clar delimitate, prin două stări de fapt, frica nevrotică și frica reală: în primul rând, în cazul primeia întâlnim un pericol interior, diferit de stimulul celei de-a doua, de sursa generatoare – provenită din lumea externă; în al doilea rând, frica nevrotică se distinge de frica reală prin faptul că ea nu devine conștientă. În manifestarea fobiilor, se observă un pericol interior transformat în pericol exterior, deci, o frică nevrotică transformată într-o frică aparent reală – întrucât, de un pericol exterior se poate scăpa prin fugă, însă, de un pericol interior nu ai cum să fugi.

Contrar celor afirmate inițial, noi studii oferă rezultate surprinzătoare și anume că nu refularea este principalul mobil care generează anxietatea, ci însăși anxietatea – care apare prima – este cea care provoacă refularea. Teama de castrare este considerată un determinant factor generator al refulării și mai apoi, al formării nevrozelor.

În 1924, S. Freud și-a lărgit punctul de vedere cu privire la anxietate (Maria Neagoe, 2002). El o lega acum de conflictul dintre eu și sine „Ego și Id” dintre realitate și instinct. În această perspectivă, acumulările libidinale, energetice pe plan mintal, sunt neplăcute și de aceea, se declanșează încercări de a descărca sau de a stăpâni, a constrânge respectivele energii. Când acumularea de energie instinctuală este prea mare, astfel încât subiectului uman să-i fie dificil să se descurce cu ea, generând o stare de neplăcere, această stare a fost numită de Freud traumatică, iar evenimentul care o genera a luat denumirea de eveniment traumatic. Emotivitatea din timpul unei stări traumatice a fost identificată cu anxietatea, aceasta fiind consecința unor frustrări severe.

Anxietatea ar fi astfel generată de conflictul inconștient dintre Eu și Sine. Impulsurile, cele mai multe – sexuale și de agresiune se luptă să se exprime, dar eul nu poate îngădui exprimarea lor, deoarece se teme, inconștient, că va urma pedeapsa. Sursa anxietății fiind inconștientă, persoana experimentează teamă și perturbare fără să știe care este cauza. Dacă conflictul inconștient este, într-adevăr, sursa anxietății dezadaptative, ce a făcut ca cineva să aibă o fobie specifică, atunci luăm în considerare două aspecte: stadiul psihosexual la care este fixată dezvoltarea persoanei și nu în ultimul rând, natura mecanismelor de apărarea pe care le utilizează spre a menține conflictul inconștient.

„Experiența clinică acumulată de Freud în activitatea sa cu adulții, amintirile sale cu privire la propria copilărie, l-au condus la concluzia că stările traumatice apar cu cea mai mare probabilitate și oportunitate la copiii mici și puberi, atunci când Eul și abilitățile mintale necesare să lege, să bareze sau să descarce energia energia instinctualǎ nu sunt pe deplin dezvoltate. El a descris astfel de apariții timpurii ale fenomenelor de anxietate ca datorându-se unor surse generatoare din acele momente ontogenice. Între aceste surse, sunt amintite absența mamei de lângă copil, aplicarea de pedepse care conduc la frica de a pierde dragostea parentală, frica de castrare sau echivalentul feminin în timpul perioadei oedipiene, dezaprobarea Supraeului, autopunițiile pentru acțiunile pe care le face o persoană și totodată, nu le acceptă ca reacții juste sau morale. În aceste cazuri, Eul copilului poate reacționa cu anxietate. Aceasta îi permite să se opună dorinței instinctuale, forțând astfel Eul să se opună dorinței care a provocat-o. Într-un asemenea caz, anxietatea s-ar presupune reciproc cu fenomenul de frustare, definit ca obstrucție, împiedicare a manifestării unei dorințe. Drept urmare, neplăcerea intensă, anticipată, determinată de efectele ce ar putea fi produse de curmarea dorinței devine mai mare decât orice plăcere a satisfacerii. Astfel, se crede că dezordinile obsesiv – compulsive ar reflecta fixația la stadiul anal al dezvoltării. Obsesiile și compulsiile sunt văzute similar, rezultând din forțe instinctuale sau agresive care nu se află sub control din cauza antrenamentului prea aspru pentru formarea deprinderilor de igienă. Simptomele observate reprezintă rezultatul luptei dintre Sine și mecanismele de apărare. De exemplu, când intervin gânduri obsesive de a omorî, sunt dominante forțele Sinelui. Dar mai ales, simptomele observate reflectă operarea, parțial de succes, a unuia dintre mecanismele de apărare. De exemplu, un individ fixat la stadiul anal poate utiliza apărarea reacției de a rezista nevoii de a se murdări în loc să se curățe, să se ordoneze.

Fobiile specifice pot rezulta din utilizarea deplasării, ca mecanism de apărare pentru a evita confruntarea cu impulsurile neacceptate ale Sinelui. Pacientul fobic își deplasează anxietatea asupra unui obiect sau situații specifice care pot fi apoi evitate.

Conform lui Freud, conținutul fobiei nu este arbitrar. Anxietatea este deplasată de la impulsurile temute ale Sinelui la un obiect sau situație care are legătură simbolică cu aceasta. Astfel, obiecte precum lifturile, spațiile închise sau anumite situații devin apoi stimuli fobici. Evitându-i, persoana este capabilă să evite confruntarea cu conflictele reprimate. Conținutul fobiei, cuplat cu informații despre circumstanțele de viață ale pacientului și experiențe din copilărie, ne dau repere importante pentru a înțelege baza inconștientă a ceea ce altfel ne-ar părea ca frică irațională, lipsită de temei.

Tratamentul terapeutic încearcă să dezvăluie conflictul ce se presupune că ar sta la baza fricii extreme și să evite caracteristica acestor dezordini. Fobia, compulsia sau sentimentele anxioase nu sunt confruntate direct pentru că se presupune că ele protejează persoana de conflicte reprimate, prea dureros de confruntat. În timpul asociației libere analistul ascultă cu atenție la ceea ce menționează pacientul în legătură cu orice referință la sursele anxietății sau a situațiilor care ar fi cauzat un răspuns anxios în general. Analistul încearcă, de asemenea, indicii privind originile reprimate ale fobiei în conținutul manifest al visului. Terapeuții dinamici contemporani suplimentează asocierea liberă și interpretarea cu sugestii care se suprapun cu tratamentele comportamentale. În timp ce ei continuă să vadă fricile ca efecte ale unor probleme anterioare, încurajează pacientul să înfrunte aceste frici. Freud a concluzionat că, eventual, analistul trebuie să încurajeze pacienții să se angajeze în activitățile provocatoare de anxietate pe care le evitau înainte.”( Maria Neagoe, 2002)

Din perspectiva psihodinamică, tratamentul urmărește să înlăture reprimarea și să descopere conflictele inconștiente, responsabile de producerea anxietății.

Aceste căi, prin care Eul se opune dorinței Sinelui, sunt apărări puse în acțiune de anxietate. Fiecare dintre aceste apărări este destinată să diminueze sau să evite anxietățile ulterioare. Este vorba despre apărări precum negarea, identificarea, intelectualizarea, izolarea, proiecția, regresia. (Maria Neagoe, 2002). Referindu-se la adolescenți, Anna Freud menționa două mecanisme de apărare utilizate în Eul adolescentin (Sava Nuț, 2003):

ascetismul (care poate să meargă până la anorexie);

intelectualizarea (plăcerea adolescentului de a opera cu noțiuni abstracte).

Karen Horney (1996) interpretează anxietatea ca pe un avertisment că ceva în noi este dereglat, de unde pornește și nevoia de (“a ne supune psihicul unui examen medical amănunțit”) introspecție, pentru a depista o oarecare cauză pentru tulburarea de care suntem afectați. Acest fapt traduce, practic, conștientizarea unui așa-numit “dezechilibru” ce s-a instalat la nivel psihic, odată cu adoptarea unei atitudini impuse de necesitatea reinstalării echilibrului pierdut. Însă, cu cât o persoană este captivă în propria-i afecțiune, cu atât frica pe care o trăiește este mai greu eliberată, iar mecanismele de apărare ce se manifestă sunt mai greu detașabile, persistând astfel iluzia faptului că totul este în regulă și că nu este nevoie de o schimbare. Autoarea de mai sus citată face, de asemenea, precizarea că anxietatea se poate ascunde sub forma anumitor stări specifice de indispoziție fizică, teama aparent rațională, tendință sau predispoziție spre alcoolism sau nevoia exagerată pentru desfășurarea unor activități distractive, pentru a o considera, în final, un factor cauzal deosebit de important în ceea ce privește neputința de a participa la realizarea unor activități sau de a se bucura de anumite lucruri.

Printre factorii care pot influența (Sava Nuț, 2003) dezvoltarea anxietății la copil, autoarea evidențiază rolul ostilității: cu cât sunt mai negative trăirile acestuia în cadrul familiei, cu atât va fi mai înclinat copilul să dezvolte reacții de ură și neîncredere față de părinți și alți oameni; lumea este percepută ca periculoasă și rea, în general.

Erik Erikson considera că principala sursă a anxietății adultului o constituie parcurgerea precară a stărilor de criză specifice fiecărui stadiu de dezvoltare. Dacă în stadiul infantil și în mica copilărie părinții nu oferă copilului securitate și afecțiune, atunci acesta va dezvolta anxietate și suspiciune față de lumea din jur. Dacă la 1-3 ani copilul nu este susținut pentru a-și exercita voința autonomă, la vârsta adolescenței el va fi anxios în fața oricărei îngrădiri, dezvoltând un comportament paradoxal (Sava Nuț, 2003). În acest sens, Marcelli și Braconnier (1999) consolidează ideea că sunt doar câteva cazuri de excepție sugerate de statistică, în care, pe parcursul adolescenței, individul să nu trăiască anxietatea.

b) Teorii de orientare biologică

Teoriile de orientare biologică subliniază că o predispoziție la tulburările de anxietate este într-o anumită măsură, transmisă genetic (Maria Neagoe, 2002). Analizând influențele genetice asupra dezordinilor de anxietate, studiile familiilor reflectă faptul că predispoziția la dezordini de anxietate este, într-o oarecare măsură, moștenibilă – în mod special de către rudele de gradul I ale persoanelor anxioase. Însă, deși vorbim de gene comune, există totuși posibilitatea ca aceștia să se observe și să se influențeze unul pe celălalt. Spre exemplu, faptul că un fiu și tatăl său se tem de înălțimi poate indica nu o componentă genetică, ci, mai ales, modelarea directă a comportamentului fiului după cel al tatălui, sau în aceeași măsură, pot fi implicați ambii factori.

Studiile cu gemeni (Maria Neagoe) sunt oarecum mai adecvate. Gemenii monozigoți au arătata o concordanță mai mare decât gemenii dizigoți pentru agorafobie și dezordinile de panică, dar nu și pentru dezordinile generalizate de anxietate și dezordinile de stres posttraumatic. Mai adecvat ar fi un studiu de adopție, care ar diferenția mai concluziv influențele genetice de cele de mediu.

Concluzionăm, astfel că, deși există motive pentru a considera factorii genetici importanți în generarea tulburărilor anxioase, nu este cunoscut foarte bine însă procentul prin care aceștia se pot exprima în manifestarea anxietății.

Un model explicativ succint al anxietății – privit din punct de vedere biologic – este sesizat de André Manus; extragem, astfel, în continuare, ipotezele biologice asupra stărilor de anxietate – așa cum sunt ele înregistrate de autor – cu accent pus pe dezordinile de panică și fobice, date fiind, mai ales, studiile biochimice cele mai recente. Se impune, totuși, necesitatea relativizării lor calitative din două motive: primul ar fi acela că este vorba despre experimente pe animale, cel de-al doilea ar fi că schemele neurochimice propuse par de o simplitate reducționistă prin raportare la complexitatea extremǎ a sistemului nervos central. Se crede că de-a lungul stărilor anxioase există o hiperactivitate noradrenergică și serotoninergică. O altă ipoteză ar fi aceea că există o hipoactivitate a circuitelor inhibitoare ale acestei activități noradrenergice. Ori, în studierea modului de acționare a benzodiazepinelor – medicamente antianxioase – se constată că acestea acționează asupra receptorilor membranei neuronale. Acești receptori ai benzodiazepinei s-ar afla în relație directă cu un alt tip de receptori: receptorii acidului gamma/amino/butiric (receptori GABA); dar sistemul GABA inhibă funcționarea circuitelor noradrenergice și se rotoninergice. Se pare că sediul acționării anxioliticelor ar fi în sistemul limbic și, în mod deosebit, în regiunea septo-hipocampicǎ și în jurul acesteia. În medicina experimentală, lezarea acestor regiuni provoacă aceleași modificări comportamentale ca și administrarea anxioliticelor.

Modelul de anxietate propus de Gray este de o mare originalitate. În centrul sistemului se află sistemul septohipocampic, unde ar putea fi amintite aferențele serotoninergice provenite din nucleele cerabrale și aferențele noradrenergice provenite din locus coeruleus. Trebuie adăugat aici și circuitul lui Papez, cu influxurile ce pleacă din uncus-ul hipocampic (ce primește el însuși aferențe de zona 1 de la cornul lui Ammon din hipocamp) către corpurile mamilare din hipotalamus, spre talamusul anterior, apoi spre cortexul cingular, în final cu întoarcere la uncus-ul hipocampic. El se integrează, de asemenea, în sistem: influxurile neocorticale sosesc în hipocamp din aria etorhinală a lobului temporal; cortexul prefrontal ce se proiectează spre aria etorhinală a cortexului cingular; căile ce leagă aceste structuri între ale. Acest sistem vast se comportă ca un comparator de stimuli. El va compara stimulii ce survin efectiv cu stimulii așteptați. În funcție de rezultat, acesta poate acționa în două moduri. Dacă stimulul real seamănă cu stimulul așteptat, sistemul funcționează doar în modalitatea “verificare”, iar controlul comportamental va cădea în sarcina altor sisteme cerebrale. Dacă stimulul diferă net de stimulul așteptat, aparținând uneia dintre categoriile următoare: stimul punitiv, stimul de nonrecompensă, stimul nou, este vorba de un semnal de “nepotrivire” și sistemul va funcționa la modul “comandă”, iar atunci vor fi exploatate diferite tipuri de ieșiri din sistem: comportament inhibat, creșterea nivelului de vigilență, atenție sporită. Programul motor, în curs de realizare, în momentul apariției anunțului “nepotrivire” va fi afectat de mențiunea “eroare, de verificat”. Consecințele pe viitor ale instalării modului “comandă” vor face ca, în continuare, programul să fie executat într-o manieră mai lentă și ca funcția de verificare să fie încă trează. Un demers explorator special se va produce în cazul stimulilor primitivi și de non-recompensă. Dacă sistemul nu-și mai exercită funcția de autoreglare, se va instala accesul de panică. Dacă, consecințele pe termen lung ale instalării modului “comandă” sunt excesive, simptomele pot apărea. Astfel, dacă programele următoare vor fi executate cu o încetineală excesivă, odată cu cu inhibiția motrică și psihică se va instala o depresie. Dacă sunt ezitări în conduitele exploratorii, verificări nelimitate luând forma fenomenelor de repetare a controalelor, vor apărea tulburări obsesionale (obsesii și compulsii).

Lucrări mai recente au pus în evidență rolul unui neurotransmițător, colecistochinina, atunci când intervin atacurile de panică. Acesta dă posibilitatea ca un inhibitor al receptorilor săi să poată acționa ca agent terapeutic.

S-au făcut, de asemenea, progrese în înțelegerea și tratarea tulburărilor obsesionale compulsive (TOC). La observare mai atentă, au fost puse în evidență anomalii simultane ale contextului frontal și ale nucleelor masei cenușii centrale. TOC ar reprezenta din aceste motive o dereglare comportamentală și un tic al spiritului. Disfuncționalitatea nucleelor hipotalamusului central va atinge mai ales receptorii 5HT la serotonină, ceea ce va reda eficacitate antidepresorilor, care au o acțiune de blocaj asupra acestor receptori, fie nespecifică, cum este cazul clomipraminei, fie specifică, cum ar fi cazul unor noi antidepresori ca fluoxetina, fluvoxamina, setralina și paroxetina. Perspectiva biologică asupra cauzelor (și tratamentului) tulburărilor anxioase diferă foarte mult de modelul psihodinamic prezentat anterior. Această modalitate explicativă se axează pe ideea existenței unei vulnerabilități specific biologice pentru diferite dezordini. În ceea ce privește tratamentul, acesta se sprijină pe utilizarea medicamentelor care atacă direct simptomele anxietății mai degrabă, decât să se orienteze pe conflictele relaționale.

c) Teorii ale învățării sau teorii cognitiv-comportamentale ale anxietǎții

Din perspectiva behavioristă, anxietatea este considerată a fi rezultatul unor componente învățate. Specificitatea acestui proces de învățare, precum și mecanismele sale de realizare sunt privite diferit – în funcție de teoria comportamentală adoptată: condiționarea evitǎrii sau condiționarea pavloviană, modelarea sau imitarea și condiționarea operantă.

d) Condiționarea comportamentală pavloviană

Studiile de orientare pavloviană cuprind un model de condiționare a evitării din perspectiva comportamentală. Un prim asemenea studiu (Maria Neagoe, 2002) este cel al lui Watson și Rayner, desfășurat pe copii.

În condiționarea clasică vorbim, practic, de acei indivizi care învață să se teamă de un stimul neutru, întrucât acesta este asociat unui eveniment dureros. De aici rezultă tendința spre minimalizare a fricii condiționate, evitând stimulul condiționat. Ne referim astfel, la un al doilea fel de învățare, și anume condiționarea operantă – deoarece reacția se păstrează în condițiile unor consecințe reîntăritoare. Evitarea este întărită de reducerea fricii care vine din faptul că subiectul nu se află în prezența stimulului condiționat (Maria Neagoe, 2002).

Mowrer (Sava Nuț, 2003) considera că anxietatea și comportamentul de evitare al subiectului evoluează conjugat, întărindu-se reciproc. Totodată, el a explicat comportamentul fobic raportându-se la două aspecte:

prin condiționare se fixează teama, subiectul luptându-se pentru a se elibera de ea;

prin evitarea situației sau evadarea din situația anxiogenă, subiectul urmărește redobândirea confortului psihic.

Constatăm, în final, faptul că mecanismele de realizare a condiționării evitării au totuși un punct nevralgic: explicarea incompletă a fobiilor. Într-adevăr, există studii care atestă faptul că fobiile se pot dezvolta fără o experiență înfricoșătoare anterioară; astfel sunt fobiile de câini, șerpi, viermi, care nu au ca factor propulsator trăirea unui eveniment neplăcut legat de aceste viețuitoare. Specialiștii afirmă că există posibilitatea deținerii unui potențial biologic pentru dezvoltarea unor asemenea frici ca cele menționate mai sus și de aceea sunt mai ușor interiorizate și extinse.

e) Un alt mecanism explicativ al anxietății este reprezentat de imitarea (modelarea) comportamental/atitudinală. Aflăm, astfel, pe această cale, faptul că fricile pot fi învățate prin procesul imitației, urmărindu-se un model de conduită exprimat de reacțiile altor persoane.

Însă, ca și în cazul condiționării pavloviene, acest mecanism explicativ nu oferă un răspuns complet pentru înțelegerea dezvoltării tuturor fobiilor. Veridicitatea acestui fapt constă în nedezvoltarea fobiilor respective la persoanele ce au participat sau au fost expuse la experiențe trăite prin teamă de alții.

f) Ca un al doilea set de studii comportamentale apare modelul condiționării operante. Aceasta vizează dependența răspunsurilor subiectului față de reîntărire sau pedeapsă și este strâns legată de comportamentul de evitare.

Condiționarea operantă ajută foarte mult la înțelegerea și tratamentul dezordinilor obsesiv-compulsive.

Corelată cu abordarea behavioristă a anxietății, perspectiva cognitivă sugerează ca principal factor determinant în instalarea și manifestarea acestei tulburări – modelul cognitiv – asociat cu o serie de reguli ce interpretează evenimentele relativ inofensive ca fiind periculoase.

Literatura de specialitate oferă informații referitoare la prezența unor pattern-uri de percepții distorsionate în relația cu ceilalți și o asimetrie cognitivă (balanța dintre cognițiile pozitive și negative), incapacitatea anxiosului de a anticipa comportamente eficiente ca răspuns la stimuli anxiogeni. Din perspectiva anumitor autori, anxietatea se manifestă sub forma sentimentului ineficacității personale, întreținând astfel cognițiile negative și senzațiile vegetative, cu proiectarea în viitor a eșecului în relație cu ceilalți.

Abordarea cognitivistă a anxietății (Sava Nuț, 2003) limitează persoana anxioasă la o vulnerabilitate psihologică în detrimentul celei biologice; este doctrina care supralicitează rolul cogniției în dezvoltarea personalității, nivelul biologic, emoțional și întrepătrunderea acestora cu nivelul cognitiv și comportamental fiind neglijată.

g) Teoria întreruperii

Prezentată inițial de Watson, teoria întreruperii vizează manifestarea unei stări de suscitare determinată de întreruperea unui comportament organizat. Atunci când întreruperea generează suscitare și nu apare nici un comportament adecvat pentru a juca rol de substitut pentru planul inițial sau pentru a găsi căi alternative către scopul original, atunci avem stare tipică de anxietate. Întreruperea conduce la neputință și aceasta deoarece provoacă dezorganizare sau absența (unui comportament) unei conduite adaptative.

Comportamentele organizate sunt inhibitori ai supărării, anxietății, întrucât asigură tipul de completare sau de substituire necesar pentru evitarea sentimentelor de neputință generate de întrerupere și lipsa ulterioară de repertoriu relevant. Comportamentele organizate nu trebuie neapărat să fie relevante sau valoroase. Un comportament va servi la generarea anxietății atâta timp cât nu există un plan organizat cu scop specific. Neputința este o reacție limitată de un stimul în sensul că persoana nu știe ce să facă într-o situație. Mai departe, neputința se poate generaliza și se poate ajunge la lipsa de speranță, stare precară de dispoziție generalizată, iar aceasta trebuie legată de noțiunea de respect de sine. Când respectul este mare, probabilitatea de a ieși din situație este mică și invers. În ceea ce privește respectul de sine, acesta se exprimă ca sensibilitate la orice semn de eșec, iar le fiecare stare depresivă poate fi o extensie a noțiunii de anxietate și neputință.

Aici, Mandler face legătura cu noțiunile psihanalitice de vinovăție și stare depresivă. În contextul întreruperii succesiunii, anxietatea și vinovăția, capătă conotații specifice, persoana “rumegă” vinovăția, aceasta fiind o încercare de a completa succesiunea de ieșire din dificultate. Neputința, dezorganizarea, întreruperea afectează sistemele emoționale și motivaționale. Acestea operează, semnificativ, în cadrul sistemelor de personalitate.

Teoria întreruperii asigură o bază de înțelegere a situațiilor stresante. Conform acestei teorii – construită pe cercetările efectuate de Watson și Mandler – un individ își face planuri ce au funcția de a trasa un curs de succesiuni ale comportamentului. Întreruperile unor asemenea succesiuni de comportament produc o stare se suscitare. Întreruperea se referă la acele evenimente care nu au fost anticipate. Dacă ar fi fost anticipate, ele ar fi fost o parte din plan. Suscitarea se va transforma în anxietate atunci când nu există nici un comportament disponibil sigur. Anxietatea nu se produce decât dacă începutul și încheierea suscitării nu se află sub controlul organismului. Când individul are la dispoziție planuri alternative, el este capabil să mențină controlul (Maria Neagoe, 2002).

Distingem în cadrul acestei teorii trei noțiuni: conflict, frustare, anxietate. Privită sub aspectul întreruperii, frustrarea ar putea fi identificată ca anxietate. Conflictul apare, însă, în urma dificultății de a alege alternativa. Astfel, putem considera eșecul ca și întrerupere pentru valorile socioculturale. De asemenea, anxietatea primară ajunge să ia forma anxietății secundare atunci când se apelează la un comportament alternativ, desconsiderat de societate.

1.2.5. Vindecarea anxietății prin tratament

Există multe modalități de a trata anxietatea, și nu toate dintre acestea sunt potrivite fiecăruia, la bază se află monitorizarea îndeaproape și învățarea stării proprii, apoi deciderea de a urma tratamentul recomanda.Una dintre dezamăgirile cheie de mai multe metode de tratament utilizate în mod independent, s-ar putea să fie eficiente pentru unele persoane, dar nu va putea ajuta mai mulți oameni fără un plan de tratament adecvat.

Vindecarea tulburărilor de anxietate este posibilă prin tratament și asistența de specialitate.

Tratamente efective pentru tulburări de anxietate pot să includă:

1. Terapii cognitiv comportamentale – care au ca scop schimbarea schemelor de gîndire, a țțelor și a comportamentelor care pot să declanșeze anxietatea. O parte a terapiei poate să includă expunerea gradată, prin care persoana este expusă unor situații care provoacă anxietatea. Procesul este numit desensitivizare.

2. Management-ul anxietății și tehnici de relaxare – de ex. hipnoterapia, meditația, exerciții de respirație, etc.

3. Exercițiu de relaxare – Taiji si Qigong-ului sunt foarte bune exerciții de relaxare, pot ajuta la relaxarea minții și corpului, și la restaurarea sănătății, echilibrului, pentru a reduce anxietatea mintea ta și reducerea anxietății.

4. Exercițiile regulate – 30 de minute de exerciții fizice regulate n fiecare zi va reduce atacul de panică, anxietatea este eliminată în cele din urmă. Mintea se distrage de la gândurile ce pot provoca o eventuală stare de anxietate, iar corpul devine sănătos, simptomele la fel se reduc. De aceea exercițiul este vital în orice plan de tratament pentru anxietate.

5. Medicația – include antidepresanți și sedative. Utilizarea acestora necesită rețetă de la medic, și numai sub îndrumarea și monitorizarea medicului sau psihiatrului calificat, pacientul va primi dozaj corect, ceea ce va reduce pericolul de efecte secundare.

6. Herbal – Aceasta este considerată un tratament alternativ pentru anxietate. Cu toate acestea, poporul chinez și nativ le folosesc deja de mii de ani pentru a vindeca problemele. Studiile efectuate au demonstrat că acestea sunt la fel de eficace ca un medicament de prescripție, fără efecte secundare, medicament pe bază de plante.

Anxietățile netratate pot avea efecte serioase asupra vieții persoanei precum și asupra relațiilor acesteia.

1.3. Performanța școlară și anxietatea generalizată

1.3.1. Tulburări de comportament la școală și la orice nivel de reușită școlară

Reușita școlară este strans legată, statistic vorbind, si de nivelul intelectual al părinților, de nivelul socio-economic. Părinții care vorbesc prost limba romana sau o familie numeroasă, ingramădită intr-un spațiu restrans nu ușurează condițiile de studiu.

Motivația de a învăța este segmentul primordial al succesului școlar. Sursele motivației sînt multiple și complexe. Literatura de specialitate promovează ideea conform cărei factorii intrincesi și cei extrinseci condiționează și influențează motivația pentru învățare. Motivația poate fi definită ca fiind acele mobiluri interioare care direcționează comportamentul uman. Forțele externe, de orice natură, de asemenea pot influența comportamentul, dar, totuși, esențialmente, acesta este ghidat și susținut de forțele interne ale individului. De regulă, oamenii lucrează mai productiv și mai intensiv atunci cînd sînt motivați, astfel avind un grad mic de anxietate.

Reusita scolara presupune dezvoltarea aptitudilor, inteligentei si spiritului practic aplicativ si experimental al acestora.Asupra personalitatii adolescentului actioneaza factori care pot influienta reusita scolara, fie ca acestia sunt factori externi : pedagogici, socio-culturali fie factori interni: biologici si psihologici.

Mediul familial are rolul său bine stabilit: instabilitatea căminului, neințelegeri, părinti despărtiti, conflicte frecvente sau părinti care nu se interesează de rezultatele școlare. Sprijinul școlar trebuie să fie precoce.

Anxietatea de performanță înseamnă tulburări de comportament la școală și la orice nivel de reușită școlară:

în cazul inteligenței obișnuite anxietatea reprezintă baraj, obstacol, conduce la scăderea

notelor impiedicând performanța.

în cazul inteligenței crescute copilul învață prea mult, este suprasolicitat, de aceea de

multe ori este obosit, iar la situații neașteptate are performanța scăzută. Semnele acesteia sunt: o stimă de sine negativă, tendința de a se subevalua, în cazul exercițiilor, provocărilor nu performanța îl motivează ci dorința de a evita eșecul, în cazuri severe este asociat și cu simptome somatice: dureri de cap, sentiment de vomă, dureri de stomac, rosul unghiilor.

Posibilități de tratament:

căutarea profesionistului (psiholog, psihoterapeut,consilier)

în cele mai multe cazuri numai o ameliorare a situației este posibilă, neputând schimba întreaga personalitate

inducerea unor exerciții de relaxare, de imaginare

încetarea evaluării copilului pe baza performanțelor școlare

1.3.2. Anxietatea generalizată și modalitățile de bază

Anxietate generalizată este prezentă continuu și are următoarele caracteristici: stima de sine scăzută, dubii permanente legate de competențele sale, neliniște permanentă, nevoia de consolare permanentă. Apar la copiii din familiile unde iubirea este condiționată de performanța bună, de comportament bun. Ex: „Dacă nu te comporți bine /nu ai note bune, nu te iubesc.

Posibilități de tratare:

profesioniști

exerciții de relaxare

cazurile mai ușoare se remediează total

Ce poate să facă un părinte

să aibă expectanțe reale față de copil (avînd în vedere capacitățile copilului)

să evalueze corect necesitățile copilului

atitudine pozitivă față de copil

să asigure un mediu de siguranță

să nu descarce tensiunea proprie asupra copilului

să stabilească și să mențină o relație empatică, de acceptare

1.3.3. Aspecetele de bază ale anxietății în adolescență

Anxietatea este un factor care contribuie la aproape orice problemă cu care se confruntă o persoană. În ceea ce îi privește pe adolescenți, imaginea este chiar mai sumbră. În primul rând, ei se confruntă cu probleme care sunt mult prea grele pentru ca ei să le poată rezolva. În al doilea rând, ei au o nevoie inerentă de a își dovedi că sunt adulți, și încearcă adeseori să facă lucrul acesta consumând alcool, luând droguri, implicându-se în sex și, desigur, fumând.
Adolescenții nu sunt tocmai pregătiți pentru această lume a adulților. Ei au dat recent la o parte cărțile cu desene animate și animalele de pluș. Pentru că există astfel de solide presiuni, ei tind să vadă partea negativă în aproape orice situație, ceea ce contribuie la mărirea anxietății pe care ei o experimentează.

Sunt multe lucruri care pot cauza anxietatea. Conflictele interne de care adolescenții nici măcar nu sunt conștienți pot fi cauze ale anxietății. Unii tineri sunt plini de anxietate pentru că proprii lor părinți au fost la fel. Alții suferă din cauza conflictelor, fie din prezent, fie din copilăria lor, care încă nu sunt rezolvate. Alții experimentează sentimente de inferioritate. Alții trăiesc în sărăcie, sau suferă din cauza unei sănătăți precare. Alții o experimentează tocmai din teama de a nu o experimenta.

Atunci când consiliezi tineri care suferă de anxietate, este important să stabilești care este cauza anxietății lor. Cu atât de multe posibile cauze, această sarcină se dovedește a fi una dificilă.

Însă, cauzele anxietății pot fi împărțite în cinci categorii.

Prima categorie o reprezintă amenințările.

Tinerii au tendința de a percepe fiecare situație necunoscută ca fiind un potențial pericol, adeseori ireal dar poate fi si real. Și o relație deficitară cu parinții (sau persoanele substitute lor) poate reprezenta o cauză a declanșării anxietății la adolescent.

A doua categorie de anxietate o reprezintă conflictele.

Motivul apariție conflictului este dat de situația în care adolescentul simte sa aleagă între două lucruri insă incompatibile. De exemplu aceștia, uneoi doresc sa ia decizia de a rupe o relație cu persoana iubitaă, acest lucru fiind greu.

A treia categorie de anxietate o reprezintă frica.

Frica exagerată a adolescentului față de o multitudine de lucruri și situații.

A patra categorie de anxietate este reprezentată de nevoile neîmplinite.

Se referă la neîmplinirea nevoilor lui Maslow.

A cincea categorie de anxietate este reprezentată de diferențele individuale.

Datorită faptului că oamenii reacționează diferit în cazul aceleeași situații unii oameni experimentează anxietatea mai ușor, altii din contra.

În cele din urmă, al șaselea motiv pentru diferențele individuale este reprezentat de falsele credințe.

Cele mai întâlnite 10 credințe false pe care le au adolescenții, care ajung să îi conducă la anxietate.

Trebuie să fiu aprobat sau iubit de cineva.

Pentru a mă considera valoros trebuie sa fiu perfect.

Atunci cand lucrurile nu sunt așa cum îmi doresc eu, este teribil.

Pentru că nefericirea este determinate de cause externe, eu nu am niciun control asupra acestora.

Eu trebuie sa mă gandesc la lucrurile periculoase pentru că sunt cauze ale îngrijorării.

Mai bine evit dificultățile și responsabilitățile pentru că este mai ușor.

Simt nevoia acută să am pe cineva puternic lângă mine pe care să mă bazez și să fiu dependent de cei din jur.

Ceea ce am trăit în trecut mă influențează. Nu pot face nimic pentru a schimba influența trecutului meu.

Trebuie să fiu supărat pentru problemele celorlalți.

Întotdeauna există o singură soluție pentru orice problemă și dacă nu o găsesc rezultatele sunt negative.

Anxietatea nu este întotdeauna ceva greșit. Anxietatea poate de asemenea produce unele efecte benefice, așa cum este motivația. Prea multă anxietate totuși este dăunătoare. În continuare sunt descrise efectele pe care le are anxietatea asupra adolescenților.

Uneori anxietatea poate fi benefică putând de asemenea avea efecte pozitive, la fel ca în cazul motivației. Aceasta este dăunatoare în momentul în care este excesivă. în continuare am enumerate efectele pe care anxietatea le are asupra adolescenților.

Efecte fizice

Efectele fizice pe care anxietatea le are asupra adolescenților sunt diverse. Acestea includ: motivul apariție ulcerului, durerile de cap, deranjamente stomacale, dureri de spate, problemele legate de somn, respirație scurtată și alarmată, stare de somnolență, oboseală și pierderea apetitului alimentar.

Efecte comportamentale

În cazul adolescenților anxioși (ca și în cazul adulților) se declanșeaza o serie de comportamente inconștiente pentru a micșora durerea provocată de starea anxiogenă ajutându-i să facă față oricărei situații prin care trec. Unii vor abuza de droguri, alții dorm exagerat. Anxietatea îi poate duce pe oameni în stadiul de a fi dezagreabili, să îi învinuiască pe cei din jur pentru problemele lor sau chiar să acumuleze mânie.

Efecte spirituale.

Anxietatea îl poate duce pe adolescent in pragul de a căuta Divinitatea (sau altă formă de credință) sau din contra în pragul în care să se separe de aceasta.

Efecte psihologice.

Există posibilitatea în care tânărul să aibă o teamă intensă de a fi separat de unul dintre părintții acestuia (sau o alta persoana care a avut influență semnificativă asupra lui). De asemenea există posibilitatea ca adolescentul să simtă nevoia să se apropie mai mult de membrii familiei sale și să ignore orice tentativă relațională cu persoane necunoscute. Adolescentul poate experimenta diferite temeri psihologice (frica de oameni) sau dezvolta diverse dezechilibre in hrănire (bulimie, anorexie) datorită anxietății cu privire la modul in care acesta arată. Tânărul poate dezvota și diverse dezechilibre referitoare la locomoție (ticuri nervoase musculare involuntare).

Cinci modalități prin care putem învinge anxietatea (Loredana Ionașcu)

Fiecare dintre noi avem momente în care ne simțim anxioși, nervoși, tensionați sau stresați. Sunt 5 modalități prin care puteți combate aceste stări.:

1. Învață să te relaxezi.

Cu toții credem că știm cum să ne relaxăm, dar alegând să stăm în fața calculatorului, a televizorului sau ascultând muzică nu ne vom relaxa cu adevărat. De multe ori toate acestea nu fac decât să tensioneze și mai mult. Același lucru este valabil pentru alcool, droguri sau tutun. Toate acestea par a te relaxa dar în realitate efectul lor este doar temporar. Corpul tău are nevoie de relaxare – exerciții de respirație, yoga – care nu au efect doar asupra corpului ci și a minții.

2. Dormiți suficient,alimentațivă corect și faceți sport.

Dacă vreți ca mintea și corpul vostru să fie puternice pentru a face față provocărilor vieții dormiți atât cât aveți nevoie – nici prea mult, nici prea puțin; alimentați-vă corect, alegeți fructe și legume cît mai multe și cât mai diversificate. Faceți sport pentru a vă oxigena celulele astfel încât organismul să funcționeze la capacitatea maximă.

3. Gândiți pozitiv

O modalitate foarte buna de a vă ține mintea departe de gândurile negative este aceea de a vă focusa pe ceea ce este bun, frumos și pozitiv în viața voastră. Permiteți-vă să visați, îndepliniți-vă dorințele care țin de voi și imaginați-vă că se va întâmpla tot ce este mai bun cu viața voastră.

4. Petreceți timpul liber cu prietenii și familia.

Organizați activități împreună cu cei dragi și bucurați-vă de suportul și sprijinul lor. Dacă ceva nu merge cum doriți sau sunt aspecte ale vietii care vă dau bătăi de cap, vorbiți despre acestea cu cineva care știe să asculte și căruia îi pasă. Veți afla că nu sunteți singuri.

5. Petreceți timp în natură.

O plimbare în parc sau o ieșire în aer liber va poate încărca bateriile. Alegeți un loc în care vă simțiți în siguranță și relaxat. Vă puteți invita un prieten sau persoana iubită sau de ce nu un membru al familiei pentru a vă bucura de natură împreună.

CAPITOLUL II

2. METODOLOGIA CERCETĂRII

Mai sus, am specificat necesitatea adecvării metodologiei de cercetare la obiectul de studiu și, totodată, la obiectivele cercetării. Altfel spus, este necesară punerea în relație a metodelor, tehnicilor, procedeelor și instrumentelor de investigație, adecvarea lor la obiectul de studiu, demers care poartă denumirea de analiză metodologică. Astfel, putem, spune că metodele, tehnicile, procedeele și instrumentele nu au neapărat o valoare în sine, ci valoarea lor este cu atât mai bine reprezentată, cu cât sunt mai adecvate obiectului de studiu, mai potrivite scopurilor cercetătorului.

Prezentul capitol este dedicat tocmai acestor aspecte metodologice, pornind de la specificarea obiectivelor, scopului lucrării, continuând cu formularea ipotezelor, motivarea alegerii temei, modelul, subiectii cercetării, definirea metodelor, procedeelor și a tehnicilor de investigare.

2.1. Obiectivele cercetării

Au fost formulate în acord cu datele literaturii de specialitate, precum și pe baza experienței dobîndite în urma activității cu adolescenții.

Prin urmare, mi-am propus:

Identificarea nivelului de anxietate la adolescenți.

Identificarea rezultatelor școlare la adolescenți.

Determinarea corelației dintre nivelul de anxietate și rezultatele școlare la adolescenți.

Scopul cercetării: Determinarea modului în care diferitele tipuri de anxietate (anxietatea ridicată, anxietatea medie, anxietatea scăzută ) relaționează cu performanțele scolare la adolescent.

2.2. Ipotezele cercetării

Având în vedere obiectivele lucrării, am stabilit trei tipuri de ipoteze, respectiv:

ipoteza generală:

presupunem că există o relație între variația valorilor rezultatelor reușitei școlare în raport cu nivelul de anxietate la adolescenți.

ipotezele specifice:

presupunem că există diferențe semnificative la nivelul comportamentului privind performanța obținută la școală vis-a-vis de modurile de manifestare ale anxietății elevilor.

reușita școlară nu are aport asupra apariției anxietății la adolescenți

ipoteza de nul fiind:

NU există o relație sau o legătură între variația valorilor rezultatelor reușitei școlare în raport cu anxietatea

2.3. Motivarea alegerii temei

Doar prin simplul fapt de a privi in jurul nostru, ne dam seama ca nu este greu sa identificam de ce am ales aceasta tema. Poate uneori este deranjantă prezența ei, iar atunci, ca o primă reacție de apărare, avem tendința să o negăm; asta nu înseamnă, însă, că ea nu există. Se regăseste în diferite stări de indispoziție, atat la nivel psihologic cat si la nivel fiziologic, influențând semnificativ – în sens negativ – capacitatea omului de adaptare la solicitările externe. Ajungem, astfel, să trăim neputința de a ne bucura de anumite lucruri, de a ne implica în anumite activități, evitându-le cât de mult posibil, conștientizând consumul mare de energie fizică și psihică ce îl presupune.

Toate acestea indică terenul fragil de manifestare al anxietății – acea neliniște, stare de agitație resimțită de fiecare individ în mod diferit; o teamă lipsită de un corespondent real. În psihologie, istoricul temei este descris în cele mai apreciate lucrări de specialitate ca fiind nerelevant pentru realitate, tulburarea evitantă (anxioasă) fiind prezentată, inițial, foarte asemănător cu ceea ce astăzi se numește tulburare schizoidă a personalității. Ca o explicație adusă acestui fapt, precizăm că persoana anxioasă nu este insensibilă, indiferentă, ci, din contră, deosebit de sensibilă la respingere; retrasă și închisă prin timiditate și nu prin asocialitate, fiind dominată de o puternică nevoie de atașament afectiv – indicator al imaturității afective.

Problematica anxietății este deosebit de complexă, antrenând preocupările multor cercetători din domeniul științelor umane. S-a ajuns, astfel, prin calcule statistice, să se evidențieze scoruri ridicate ale unor factori ce influențează defavorabil sentimentul siguranței lumii în care trăim, facilitând, prin această stare de fapt, instalarea germenilor anxietății. Enumerăm, în continuare, câțiva din acești factori: consumul tot mai mare de droguri și alcool, creșterea numărului de sinucideri, calamitățile naturale, frica de somaj, teama unui război nuclear sau faptul că valorile umane se degradează. Astfel, anxietatea devine o temă privilegiată pentru orice activitate de cercetare psihologică, motiv pentru care am ales să studiem unul din aspectele sale.

2.4. Modelul cercetării

2.4.1. Subiecții

La cercetare s-au implicat: Adolescenții (N=45) cu vârsta cuprinsă între 17 ani și 19 de ani, toti fiind elevi in cadrul a diferite licee . Toți adolescenții frecventează liceul de cel putin un an.

2.5. Metodele de investigație

Stim că nu există metode bune sau rele, ci potrivite pentru problema studiată sau mai puțin potrivite. De aceea, este necesar să alegem metode, tehnici, procedee și instrumente în funcție de gardul lor de adecvare la cercetarea pe care ne-am propus-o, în așa fel încât aceasta să fie cât mai relevanta si cuprinzatoare. Una dintre cele mai importante conditii a studiului unui anumit fenomen sau a relațiilor dintre mai multe fenomene este ca metodele, tehnicile, procedeele și instrumentele utilizate să fie adecvate si potrivite obiectului de studiu.

Metoda observației

Aceasta constă în urmărirea intenționată și înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului sau grupului, ca și a contextului situațional al comportamentului. Un conținut semnificativ al observației îl constituie simptomatica existentă, adică multitudinea comportamentelor și conduitelor flexibile, mobile ale individului, ca și varietatea expresiilor comportamentale: expresii afective, atitudinale. Am utilizat observația în scopul identificării atitudinilor elevilor asupra anxietății lor in situații provocatoare la liceu, mai exact, în discuțiile purtate cu elevii, sesizând sau nu la aceștia prezența unor stari de neliniste, ce a afectat in mare parte performanta invățării.

Scala de anxietate Spillberger

Chestionarul este destinat examinarii gradului de anxietate. Testul de anxietate contine 20 de afirmatii la care persoana examineata bifeaza cifra ce i se potriveste din dreapta formularului ales.

2.6. Materiale

Pentru investigarea nivelului de anxietate la adolescenți am utilizat scala de anxietate Spillberger și metoda observației.

Pentru determinarea reușitei școlare am luat ca reper media generală a notelor adolescenților obținute în timpul semestrelor.

2.7. Prezentarea procedurii

Subiecții au fost rugați să completeze formularul, după care au fost puși la curent cu modalitatea de răspuns la acest chestionar și anume :

Instrucțiuni: «Citiți atent fiecare propoziție și, în dependență de faptul cum vă simțiți în momentul de față, bifați cifra respectivă din dreapta formularului 2. Nu pierdeți prea mult timp cu nici o întrebare, deoarece nu există întrebări juste sau nejuste, chestionarul constituind doar o examinare a stării Dvs. actuale».

Scala de anxietate (Spillberger)

Anxietatea denotă o permanentă predispunere a subiectului spre a percepe ca amenințătoare un larg diapazon de situații, reacționând la ele printr-o stare de alarmă.

Scala anxietății stabile:

Formular

CAPITOLUL III

3. ANALIZA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

3.1. Prelucrarea rezultatelor

Pentru a calcula anxietatea stabilă se folosește formula:

unde este suma cifrelor bifate de subiect (formular) la întrebările: 3, 4, 6, 7, 9, 12, 13, 14, 17, 18; iar —suma cifrelor bifate de subiect (formular) la întrebările: 1, 2, 5, 8, 10, 11, 15, 16, 19, 20.

Nivelul de anxietate in functie de punctele obtinute:

pană la 30 puncte — anxietate scăzută;

31—45 puncte — anxietate moderată;

mai sus de 46 puncte — anxietate ridicată.

3.1.1. Coeficientul de corelație

Karl Pearson (1857-1936) a identificat noțiunea de coeficient de corelație Pearson.

xmedia școlară xabaterea standard a lui x

yanxietate yabaterea standard a lui y

3.1.2. Abaterea standard

Este un indicator care măsoară variația, deci împrăștierea datelor în jurul mediei. Ceea ce extragem se numește abaterea standard, unde x este valoarea dintre distribuții, m media, suma pătratelor, N numărul valorilor.

Formula abaterii standard:

=

Prin urmare:

Formula de calcul pentru suma abaterii de la media x și y:

3.1.3. Pragul de semnificație

Gigerenzer (1993) sintetizează foarte bine starea de confuzie existentă în interpretarea pragului de semnificație. La nivel convențional, valoarea p de .05 reprezintă nivelul acceptat de comunitatea științifică de a respinge sau a nu respinge ipoteza nula. La nivel de interpretare se produce frecvent greșeala de a vedea pragul de semnificație ca un indicator al veridicității sau falsității unei ipotezei de cercetare.

p=0,05

Prin urmare:

r = 0,10→ p > 0,05 – pragul este nesemnificativ

Ipoteza specifică este: „există o relație sau o legătură între variația valorilor rezultatelor reușitei școlare în raport cu anxietatea”, iar ipoteza nulă este „ NU există o relație sau o legătură între variația valorilor rezultatelor reușitei școlare în raport cu anxietatea”.

În acest caz, ipoteza nulă s-a adeverit, adică „ NU există o relație sau o legătură între variația valorilor rezultatelor reușitei școlare în raport cu anxietatea”, deoarece coeficientul de corelație (r) NU se încadrează în pragul de semificație de 0,05.

3.1.4. Media mediilor

Media mediilor reprezinta insumarea tuturor mediilor, aceasta suma fiind mai apoi impartita la numarul de medii folosite.

Formula media mediilor

Prin urmare:

Rezultate obțnute la testul anxietății

3.2. Interpretarea datelor

Pană la 30 puncte este prezenta anxietatea scăzută, intre 31 si 45 puncte este prezentă anxietate moderată, mai sus de 46 puncte este prezentă anxietate ridicată (Spiellberg).

Pentru cercetarea aleasă am avut un lot de 45 de subiecți (N=45) cu vârste cuprinse intre 17 și 19 ani. Toți subiecții aleși sunt elevi activi in cadrul a diferite licee cu profil ZI din România.

Subiecții provin din familii biparentale.

Participanții la aceastaă cercetare au obținut rezultate diverse, diferite tipuri de anxietate (scăzuta, moderată, ridicată) aflându-se atât printre elevii cu media generala cuprinsă între 5 și 6 sau 7 și 8 cât și printre elevii cu media generală cuprinsă între 9 și 10.

În urma împărțirii subiecților pe grupuri pentru a vedea câți dintre ei se încadrează la notele 5-6 sau între notele 7-8 și câți dintre ei se încadrează între notele 9-10, am obținut: 16% se situează între notele 9-10, 47% se situează între notele 7-8 și 18% se situează între notele 9-10.

De aici putem vedea că avem de a face cu un eșantion de persoane cu un coeficient de inteligență preponderent mediu.

În urma aplicării și interpretării scalei de anxietate Spillberger am constat faptul ca 42% dintre subiecți au un nivel de anxietate ridicat, 56% dintre subiecți au un nivel de anxietate moderat și doar 2% dintre subiecți au un nivel de anxietate scăzut.

În urma rezultatelor obținute am constat faptul că nivelul de anxietate distribuit pe grupuri în funcție de note (G1: 5-6, G2: 7-8, G3: 9-10) este aproximativ același iîn fiecare dintre cele trei grupuri.

Printre elevi nu se numără cazuri speciale ( handicap sau tulburări severe).

Din observație am putut evidenția faptul că adolescenții cu un nivel al anxietății ridicat realizau o serie de gesturi și ticuri nervoase cum ar fi: scărpinatul, atingerea urechilor, datul din picior. Acestora li se mai întâmplau și o serie de reacții involuntare cum ar fi: înroșitul pomeților, apariția transpirației. Aceste lucruri denotă nivelul scăut al încrederii de sine al acestora.

Numărul de persoane în funcție de note

Anxietatea pe niveluri în funcție de note

3.3 Concluzii

Tema cercetată reprezintă un subiect de actualitate semnificativ.

Pretutindeni vor exista adolescenți preocupați de perfecționarea învățăturii și respectiv a notelor pentru o reușită eficientă școlară/liceală, colegială/academică.

Obiectivele lucrării stabilite în desfășurarea activității cu adolescenții și pe baza studierii literaturii de specialitate, au fost combinate scopului de a demonstra că diferitele tipuri de anxietate (anxietatea ridicată, anxietatea medie, anxietatea scăzută ) relaționează cu performanțele școlare la adolescenți.

Ipotezele cercetării denotă efectele relației reușită/anxietate și diferențe semnificative la nivelul comportamentului privind performanța obținută la școală vis-a-vis de modurile de manifestare a anxietății elevilor.

În urma prelucrărilor efectuate după aplicarea metodelor de investigare, s-au obținut rezultate semnificative, deci, obiectivele cercetării au fost îndeplinite .

Ipoteza generală privind relația variației valorilor rezultatelor reușitei școlare în raport cu nivelul de anxietate la adolescenți a fost respinsă în timpul lucrării.

Ipoteza specifică pentru a vedea dacă există diferențe semnificative la nivelul comportamentului s-a confirmat într-o anumită măsură. Astfel se poate spune că performanța obținută la școală influențează comportamentul anxios al adolescenților.

Pe când cea de a 2-a ipoteză specifică, faptul că reușita școlară nu are aport asupra apariției anxietății la adolescenți a fost confirmată în final.

Ipoteza de nul care spune că NU există o relație sau o legătură între variația valorilor rezultatelor reușitei școlare în raport cu anxietatea a fost confirmată în totalitate.

Bibliografie

Adler A. Cunoasterea omului. Ed. Iri, 1996

David, Dan; Holdevici, Irina; Szamoskozi, Ștefan; Baban, Adriana. (Intervenție cognitiv-comportamentală în tulburări psihice, psihosomatice și optimizare umană. Cluj-Napoca: Editura Risoprint, 2000.

Diaconu Madalina. Pe marginea abisului. Ed.Stiintifica, Bucuresti, 1996

Ellis Maria. Cum sa va controlati anxietatea. Terapia comportamentului emotiv-rational, Ed.Meteor Press

Golu, Mihai.. Fundamentele psihologiei, București: Editura România de Mâine, 2000

Holdevici I. Psihoterapia tulburarilor anxioase. Ed. Ceres, București 1998

Horney K. Personalitatea nevrotica a epocii noastre. Ed. Iri, 1998

Ionescu G. Tratat de psihologie medicala si psihoterapie. Ed. Asklepois, 1995;

James W. Pretentions et reussites

Ronald M. Rapee, Ann Wignall. Tratamentul anxietatii la copii si adolescenti, Ed. As. De Stiinte Cognitive din Romania,

Șchiopu Ursula. Dicționar de psihologie, București, Editura : Babel, 1997

Zlate Mielu. Introducere in psihologie. Iași: Editura Polirom, 2007

http://www.ccsenet.org/journal/index.php/ass/article/view/5979

http://www.cogmed.com/working-memory-training-to-improve-academic-achievement-and-reduce-anxiety

http://www.consultanta-psihologica.com/elevul-si-reusita-scolara/

http://www.garbo.ro/articol/Sanatate/1835/Despre-anxietate.html

http://hrcak.srce.hr/index.php?show=clanak&id_clanak_jezik=49878&lang=en

http://www.romedic.ro/anxietate-0R1083

http://www.webmd.com/anxiety-panic/guide/mental-health-anxiety-disorders

http://scholar.lib.vt.edu/theses/available/etd-12122003 143014/unrestricted/JaeeBodasthesis.pdf

http://scialert.net/fulltext/?doi=jas.2007.995.1000&org=11

http://www.sfatulmedicului.ro/index.php?module=searchSphinx&words=Anxietatea&category

http://www.soothe.ca/anxietate.htm

http://www.terapiam.ro/anxietatea

http://www.topsanatate.ro/afectiuni-si-boli/psihiatrie/anxietatea/

http://www.analize-statistice.eu/Despre-semnificația-statistică.php

Anexe

Tabel 1: Gradul și tipul de anxietate al subiecților

Tabel 2: Calculul variabilelor pentru abaterea standard

Tabel 3: Împărțirea subiecților în grupuri și calculul mediilor/ mediei mediilor

Anxietate scăzută: Model de formular completat

= 17

= 29

Prin urmare : A = 17 – 29 +35 = 24

Anxietate moderată: Model de formular completat

= 24

Prin urmare : A = 24 – 24 +35 = 35

Anxietate ridicată: Model de formular completat

= 36

= 21

Prin urmare : A = 36 – 21 +35 = 50

Anexe

Tabel 1: Gradul și tipul de anxietate al subiecților

Tabel 2: Calculul variabilelor pentru abaterea standard

Tabel 3: Împărțirea subiecților în grupuri și calculul mediilor/ mediei mediilor

Anxietate scăzută: Model de formular completat

= 17

= 29

Prin urmare : A = 17 – 29 +35 = 24

Anxietate moderată: Model de formular completat

= 24

Prin urmare : A = 24 – 24 +35 = 35

Anxietate ridicată: Model de formular completat

= 36

= 21

Prin urmare : A = 36 – 21 +35 = 50

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Anxietatea Si Influenta Acesteia Asupra Performantelor Scolare ALE Adolescentilor (ID: 126307)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Anxietatea Si Influenta Acesteia Asupra Performantelor Scolare ALE Adolescentilor

Copyright Notice

Protectia Persoanei Fizice In Calitate de Consumator Potrivit Legislatiei

Efectele Migratiei Parintilor Asupra Copiilor Ramasi Acasa

Combaterea Si Prevenirea Evaziunii Fiscale

Infractiunea de Falsificare a Documentelor

Atributiile Presedintelui Romaniei In Raporturile Sale cu Justitia Si Alte Autoritati Jurisdictionale

Regimul Juridic AL Drepturilor Morale Decurgând DIN Opera Audiovizuală

Copyright Notice

Similar Posts