Anxietatea Si Depresia la Copii Si Adolescentii Proveniti din Parinti Divortati

INTRODUCERE

Unul dintre evenimentele cu consecințe grave ce poate aduce mari transformări în planul personalității copilului său adolescentului, prin traumele psihice la care acesta este supus îl reprezintă divorțul părinților. Am ales să dezbat această temă pentru a scoate în evidentă consecințele nefaste ale divorțului asupra evoluției copilului și a adolescentului ca viitor adult. Mai mult decât atât, trebuie să recunoaștem că societatea româneasca și nu numai se confruntă din ce în ce mai des cu acest fenomen de pe urma căruia consider ca cei ce au cel mai mult de suferit, sunt cei mai afectați, sunt copii și adolescenții.

Totodată trebuie să precizăm că în țara noastră încă există mari prejudecăți în privința consilierii, a terapiilor psihologice și psihopedagogice (vizita la cabinetul unui psiholog sau psihopedagog fiind adesea confundată cu vizita la medicul psihiatru ) și că ar fi bine să apară mult mai multe studii și articole ce dezbat tema divorțului și o mediatizare pe scară mai largă a consecințelor ce apar în urma unui divorț, consecințe cu implicații grave în viața copiilor noștri.

În urma discuțiilor avute cu diferiți adolescenți și copii proveniți din familii divorțate am putut trage cocluzia ca de cele mai multe ori nu divorțul în sine îi afectează pe aceștia, ci conflictele și tensiunea permanentă existente în familie în perioada dinaintea divorțului, precum și în perioada de după divorț (în anumite cazuri). Certurile, plânsul, tăcerile de pe parcursul divorțului, furia și replicile dure schimbate între părinți îi pot traumatiza atât de tare, încât ei se poate simți responsabili de divorțul părinților, de destrămarea familiei. Toate aceste lururi au efecte negative asupra dezvoltării psiho-comportamentale a copiilor și adolescenților. Efectele divorțului se pot resimți de fapt la toate nivelele personalității copilului său adolescentului și în toate domeniile funcționării acestuia : dezvoltarea cognitivă, maturizarea afectiv-emoțională, sistem de interese și valori, comportamente manifeste, formarea conștiinței de sine, natura imaginii și a respectului de sine. Pentru ambii soți divorțul oferă și anumite recompense, dar totodată solicită și anumite costuri, cele mai mari costuri fiind de fapt traumele la care sunt supuși copii acestora. Ca eveniment major în viața familiei, divorțul în sine nu reprezintă începutul unui conflict, ci dimpotrivă, reprezintă finalizarea și calmarea acestor conflicte manifeste sau latente care au erodat treptat viața cuplului căsătorit și chiar a copiilor acestora, forțând unul dintre părinți să ia o hotărâre în acest sens.

Așa cum au arătat numeroși autori, divorțul se asociază cu o serie de probleme cum ar fi anxietatea și depresia având repercursiuni asupra personalității și comportamentelor copiilor, viitori adolescenți, a căror dezvoltare, creștere, nu are loc în aceleași condiții ca în cazul copiilor din familii cu ambii părinți

În această lucrare am încercat să prezint sinteza unor articole și studii prezentate în literatura de specialitate, cu privire la copii și adolescenții proveniți din părinți divorțați și a particularităților personalității acestora, precum și rezultatele unei cercetări metodologice, prin care mi-am propus investigarea anxietății și a depresiei în rândul adolescenților proveniți din părinți divorțați.

Lucrarea este organizată în patru capitole, primele trei capitole abordează o serie de aspecte teoretice, legate de perspectivele de abordare în psihologie ale conceptelor de anxietate, depresie și divorț, particularități ale anxietății și ale depresiei dezvoltate de copii și adolescenții proveniți din cupluri divorțate. În capitolul patru al lucrării, am prezentat o cercetare metodologică cu obiectivele, ipotezele și metodologia utilizată, precum și rezultatele acesteia.

CAPITOLUL 1. Anxietatea–accepțiuni ; particularitățile anxietății dezvoltate de copii și adolescenți proveniți din cupluri divorțate ; perspective de abordare

Acest capitol oferă delimitări conceptuale ale termenului de anxietate, particularitți ale anxietății dezvoltate de copii ți adolescenți, și perspective de abordare a anxietății.

1.1. Accepțiuni ale conceptului de anxietate

Putem spune că anxietatea face parte din viața noastră de zi cu zi . Este o stare emoțională firească. Cu toții suntem mai mult sau mai puțin anxioși. La nivel scăzut este bună, chiar necesară, acționând ca un motivator pentru acțiunile noastre (de exemplu, tracul la actori). Totuși, dacă depășește o anumită intensitate, considerată a fi optimă, omul nu mai este capabil să îndeplinească obligațiile și sarcinile zilnice și astfel anxietatea devine patologică.

În fapt anxietatea este o stare afectivă caracterizată printr-un sentiment de insecuritate, de tulburare, difuz. Cel mai adesea folosit ca sinonim al angoasei, termenul anxietate se deosebește de cel dintâi prin absența modificărilor fiziologice ( senzație de sufocare, transpirație, accelerarea pulsului ), care nu lipsesc niciodată în cazul angoasei. Numeroase școli încearcă să explice geneza anxietății prin prisma pozițiilor lor doctrinale. Pentru psihanaliști, dimpotrivă, anxietatea s-ar explica prin frustrările libidoului și interdicțiile dictate de Supraeu, anxietatea ar fi semnalul de pericol adresat Eului, adică personalității conștiente, care astfel prevenit, poate reacționa prin măsuri adecvate sau mobilizându-și mecanismele de apărare. Anxietatea generează produse imaginative abundente (derulări de scene de imaginație uneori înspăimântătoare) care nu pot fi ignorate și nici eliminate și care pun stăpânire pe persoana umană și o domină. Cei cuprinși de anxietate sunt mereu în alertă, au senzația penibilă de neputință în fața pericolelor pe care le simt că se apropie, (Larousee – Dicționar de psihologie, pg.32)

În studiul anxietății se detașează unele accepțiuni și perspective majore : termenul de ,,anxietate” este folosit pentru prima dată de Sigmund Freud (1895) . În primele sale formulări, Freud a considerat anxietatea ca fiind o consecină a tensiunilor sexuale reprimate, apoi a înlocuit această formulare cu un concept mai larg, distingând între anxietate obiectivă și anxietate nevrotică în funcție de sursa dinspre care și cum provenea pericolul – din lumea externă sau din impusuri interne), termenul de anxietate a captat de-a lungul timpului,variate conotații în viziunea diferiților autori.

Astfel, dacă S. Freud, fidel concepțiilor sale psihanalitice, leagă termenul, de libido, pentru R. May (1950) cuvântul cheie în înțelegerea anxietății îl reprezintă amenințarea la adresa valorilor individului. R.B. Cattel (1957) definește anxietatea ca o consecință a deprivării, amenințării unei satisfacții, anxietatea este caracterizată de o situație permanentă de tensiune psihică, absența încrederii în propria persoană, iritabilitate, neputință sau rezerve în angajarea unui risc, alte reacții neurovegetative cum ar fi tremurul sau diverse indicii psihosomatice. Anxietatea este deci  „o emoție penibilă de așteptare”,  „o teamă fără obiect” care se produce în așteptarea unui eveniment, este o trăire subiectivă care poate fi supusă controlului voluntar prin dezvoltarea conștiinței de sine. Un an mai târziu J. Wolpe (1958) avea să prezinte conceptul din aceeași perspectviă ,,anxietatea este matricea de răspuns anatomic la administrarea unui stimul nociv”.

C. Spielberger (1966) definește anxietatea ca un construct făcând referire la antecedentele provocate de realitatea școlară sau familială. Când vorbește de anxietate că trăsătură el are în vedere și predispoziția pentru anxietate, adică deosebirile dintre indivizi. Astfel, predispoziția pentru anxietate poate fi considerată că trăsătură de personalitate ce influențează reacția la stress. Tot Spielberger(1972) dezvoltă o nouă concepție privind starea de anxietate. El face deosebirea între anxietatea că trăsătură caracteristică și anxietatea ca stare ( anxietatea trăită într-o situație dată ).

I. Mitrofan ( 2003 ) vede anxietatea ca fiind o teamă fără obiect, neliniște însoțită de tensiune intrapsihică, agitație. Aceasta definiție pare să se apropie foarte mult de etimologia cuvântului latin  „anxietas”= experiență marcată de agitație, nesiguranță, frică, spaimă.

R. Rașcanu (1999) construiește o definiție sugestivă cu privire la anxietate în care vede un sentiment de pericol difuz, vag precizat cu repercusiuni iminente asupra existenței individului

1.2. Perspective de abordare ale anxietății

1.2.1 Abordarea anxietății din punct de vedere al psihanalizei

Deoarece această lucrare face referire la anxietatea copiilor și adolescenților, mai întâi voi încerca să abordez anxietatea pornind de la prima teorie care a definit anxietatea, teoria psihanalică a lui Sigmund Freud. După cum știm psihanaliza încorporează mai multe concepte, explică fenomenele psihice, cercetând procesele desfășurate în inconștient, cercetând relațiile inconștientului cu, conștientul. Psihanaliza este fundamentată pe patru concepte importante :  „teoria inconștientului”,  „teoria impulsurilor”,  „modelul celor trei instanțe”și  „anxietatea”.Voi face aici referire doar la ultimile trei concepte ale psihanalizei. Din punct de vedere al teoriei impulsurilor Freud considera că, conflictele ce ar avea loc în inconștienul individului sunt în strânsă legătură cu impulsurile, impulsuri ce își au originea în copilărie și adolescență. Astfel el dezvoltă cinci faze importante ale dezvoltării : faza orală (0 – 1 an), faza anală (1 – 3 ani), faza latentă (6 – 12 ani) și faza genitală(12-18 ani).

În ultimile două faze ale dezvoltării cea latentă și cea genitală copilul, viitorul adolescent, ar trebui să evite stresul de orice fel, conflictele de orice natură, pentru că toate aceste lucuri îi pot afecta mai târziu pesonalitatea. Copilul are nevoie deci de o perioadă de liniște, activitatea lui principală devine școala. În teoria celor trei instanțe Freud vorbește depre trei concepte :  „Sinele”,  „Eul, și  „Supraeul”. Toate aceste trei concepte adunate la un loc formează unul dintre cele mai cunoscute modele ale personalității,  „modelul celor trei instanțe”.

Fig. 1 Structura personalității după Sigmund Freud

(Munteanu, A. 2009), Piramida personalității

Aceasta este unul dintre cele mai cunoscute modele de structură a personalității. Oprindu-se cu etapizarea existenței umane la intrarea în maturitate, în vârsta adultă, Freud consideră aceste etape ale copilăriei și adolescenței cele mai importante în dezvoltatea ulterioară a personalității. În această perioadă individul își formează comportamentele, trăsăturile de caracter, aptitudinile, adoptă normele și valorile morale după care se va ghida în viață.

Unul din conceptele fundamentele ale teoriei psihanalitice îl constituie conceptul de anxietate, care în anumite condiții de pericol poate declanșa un mecanism corespunzător de apărare. Aceste situații periculoase ar putea fi :

– teama părăsirii sau pierderii unei ființe iubite.

– riscul pierderii iubirii din partea partenerului.

– pericolul unor represalii sau pedepse.

– imputarea nemeritată a unei culpabilități.

Toate aceste simptome și sublimările rezultate din aceste situații reprezintă de fapt niște compromisuri, forme ale adaptării la realitate, în care cele trei instanțe aflate în conflict ajung la o împăcare aparentă, ( Freud, S. 2010 ).

1.2.2. Abordarea anxietății din punct de vedere al behaviorismului

,,Dați-mi o duzină de copii sănătoși și îi voi transforma în ce tip de specialiști veți vrea”(Watson,J.1920). Unul dintre pionierii creerii acestui curent în psihologie este psihologul american John Watson. Acesta declară neștiințifice conceptele de conștiință, imagine sau senzație considerându-le filosofice, conștiința nu există. Există doar acte comportamentale ce trebuie atent observate și descrise obiectiv, în termeni de stimul și răspuns sau de formare și integrare a deprinderilor. Personalitatea după Watson se reduce la câteva reacții înnăscute, instinctuale : frica, furia și răspunsul sexual. Celelalte emoții fiind versiuni condiționate ale acestor reacțiii primare, instinctuale. Cel mai cunoscut experiment al său, cel cu micuțul Albert căruia i s-a inoculat frica de șoareci vine să demonstreze faptul că frica pote fi învățată, că reacțiile emoționale ale oamenilor pot fi condiționate,( Little Albert, experiment1920). Omul este după Watson cel mai maleabil material ce așteaptă să fie modelat de societate. Viața emoțională a adultului nu reprezintă decât un mare număr de răspunsuri condiționate acumulate de acesta în cursul vieții, (Watson, J. B. 1930).

Urmașul lui J. Watson, cel ce aduce o contribuție decisivă teoriei lui Watson este marele psiholog american B.F. Skinner cel ce pune bazele conceptului de ,,condiționare operantă”. Spre deosebire de Watson care a dezvoltat doar cadrul teoretic al behaviorismului, Skinner pune la punct un sistem științific, practic, ce demonstrează că prin recompensări succesive a comportamentelor dorite de el, animalele pot fi învățate comportamente deosebit de complexe care până atunci se credea că pot fi realizate doar de oameni. Acest lucru îl determină pe Skinner să tragă concluzia că și comportamentul oamenilor ar putea fi schimbat cu ajutorul condiționării operante, ( Skinner, B.F. 1938) .

1.3. Particularitățile anxietății dezvoltate de copiii și adolescenții proveniți din cupluri divorțate

Copilăria mică – Schimbările ce privesc timpul petrecut de copilul preșcolar cu părinții, schimbările ce privesc programul obișnuit și contextul de viață, dar mai ales schimbările ce privesc starea emoțională a părinților se pot suprapune cu dezvoltarea psihică și emoțională a copilului cu abilitățile acestuia de a-și dezvolta și păstra un atașament sigur. Astfel în paralel cu amplificarea necesității de autonomie, copii preșcolari cu părinții separați pot manifesta o mai mare teamă de abandon, crize de furie mult mai frecvente și mai intense, și o înclinare mult mai crescută spre autoblamare (Clarke-Stewart & Brentano, 2006; Hermon & Bretherton, 2001).

Pruett și Pruett (1999) expun faptul că, copiii mai mici de 6 ani percep vag semnificația fenomenului de divorț și manifestă mari îngrijorări în legătură cu separarea părinților. Acești copii se află în etapa egocentrică a dezvoltării lor cognitive, și sunt înclinați să gândească că datorită propriului lor comportament părinții s-au separarat, și continuă să spere că familia va reuși să se reunescă din nou sub aceeași formă.

Copilăria mijlocie –Aproximativ o treime din copiii cu vârstele între 6 și 12 ani care au trecut prin divorțul părinților simt un nivel mai crescut de stres în plan emoțional se confruntă cu dificultăți de învățare și tulburări de anxietate și depresie (Amato, 2001). Mai mult de atât, școlarii care au trecut prin divorțul părinților dezvoltă și manifestă mai multe comportamente agresive în comparație cu, colegii lor care au părinții căsătoriți, mai ales în primii 2 ani după divorț (Hoyt, Cowen et.al., 1990). Aceasta este intervalul în care la copii apare și se dezvoltă sentimentul de loialitate, astfel copiii din acest grup de vârstă ce au trecut prin experiența divorțului pot fi înclinați spre alinarea durerii părintelui rezident și o oarecare răzvrătire împotriva celuilalt părinte (Johnson & Roseby, 1997).

Adolescența – Adolescenții care trăiesc separarea părinților au o mai mare putere de a înțelege ceea ce se întâmplă între părinți, de aceea sunt predispuși la frustrare și anxietate, pot astfel simți lipsa puterii pentru a încerca restabilirea situației familiei și deseori aceștia se pot implica în consumul de țigări, alcool, barbiturice, chiar droguri, într-o activitatea sexuală prematură, pot avea chiar comportamente delicvente, agresive ca o formă de exprimare a frustrării și a supărării (Kirby, 2002). Astfel limitele dintre vârste se șterg și adeseori adolescentul poate deveni persoana căreia i se fac confidențe de către părintele rezident, el trebuind să asculte criticile și blamările aduse părintelui plecat. Și o parte din responsabilitățile casei ce reveneau părintelui plecat pot fi preluate de copilul adolescent ceea ce înseamnă că viața acestuia va suferi un semnificativ dezechilibru.

1.4.Concluzii

În acest capitol au fost prezentate aspecte teoretice legate de conceptul de anxietate, abordarea anxietății din punct de vedere psihanalitic, behaviorist, diferite abordări ale unor psihologi din zilele noastre și particularități ale anxietății dezvoltate de copiii și adolescenții proveniți din cupluri divorțate.

Nu există o părere unanimă a autorilor în a explica conceptul de anxietate, multitudinea opiniilor poate fi pusă pe seama complexității termenului și a posibilității privirii lui din mai multe puncte de vedere. Deseori anxietatea a fost redusă, chiar identificată, cu alte stări ce desemnează realități apropiate și totuși extrem de diferite. Despre anxietate putem vorbi, atunci când neliniștea este trăită în plan psihologic. În opoziție cu frica și teama, anxietatea are un caracter irațional, nu este o emoție bazală ci mai degrabă un complex de emoții. Prin urmare putem considera anxietatea ca fiind termenul ce înglobează în sine o serie de trăiri emoționale cum ar fi : frica, teama, furia, nervozitatea.

Am insistat pe teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud deoarece după părerea mea aceasta are un rol fundamental în psihologie, a fost o deschizătoare de drumuri pentru toate celelalte teorii psihologice apărute ulterior. Toți ceilați mari psihologi ai secolului trecut, C. G. Jung, G.Allport, A. Adler, R.May, A.Maslow, C.Rogers, împrumută câte ceva din teoria psihanalitică a lui S. Freud, pînă și J. Watson cel ce dezvoltă bazele unui nou curent în psihologie, behaviorismul, ne vorbește despre frică, furie și impuls sexual. Deci nu putem să nu recunoaștem că S. Freud este primul care descrie periodele copilăriei și adolescenței ca fiind de o importanță capitală în dezvoltarea personalității, că orice conflict sau stare de neliniște poate transforma starea de anxietate normală într-o trăsătură de personalitate, ce poate afecta dezvoltarea ulterioară a personalității viitorului adult.

Marea întrebare este, reușesc copiii, adolescenții ce experimentează divorțul părinților să depășească aceste stări de anxietate care oricând se pot transforma în depresie. Acest lucru vom încerca să-l aflăm în capitolele următoare unde vom încerca să definim conceptele de depresie și divorț.

CAPITOLUL 2. Depresia – accepțiuni; perspective de abordare a depresiei la copii și adolescenți; abordarea psihoterapeutică depresiei

Acest capitol oferă delimitări conceptuale ale termenului de depresie, perspective de abordare a depresiei la copii și adolescenți, și o abordare psihoterapeutică a depresiei

2.1. Accepțiuni ale conceptului de depresie

O problemă de sănătate majoră ce poate afecta toți oamenii cel puțin o dată în viațǎ, este depresia. Depresia ocupǎ locul doi într-un clasament al celor mai întâlnite afecțiuni medicale, după hipertensiunea arterială. Este o boală răspândita la nivel planetar, de aceea foarte mulți cercetători, psihologi, medici psihiatri, au fost și sunt preocupați de studierea acesteia.

Această maladie este definită în literatura de specialitate ca fiind o boală mentală caracterizată de o profundă modificare a stării timice, a stării de dispoziției în sensul tristeții, și, a încetinirii psihomotorii. Depresia poate fi determinată de diverse cauze, atât psihologice cât și biologice, cele mai frecvente cauze fiind : absența afecțiunii părinților în copilărie, travaliul doliului, insuccesul profesional, o viață de cuplu defectuoasă ( nesatisfăcătoare), absența unei relații de cuplu, lipsa suportului social, alcoolism sau tulburări depresive în familie, micșorarea sau chiar lipsa stimei de sine pentru îndelungată perioadǎ de timp. Pacientul depresiv trăiește deseori cu sentimentul neputinței, al fatalității și disperării și chiar al culpabilității, cel mai adesea el tinde să se autoblameze. În timp toate aceste fenomene pot conduce la comportamente dezadaptative, la absența interesului și a sentimentului plăcerii, neglijarea îngrijirii aspectului fizic, indecizie, foarte slabă capacitate de concentrare, autoblamare, culpabilitate, tendințǎ de retragere în singurătate, frecvente tulburări ale somnului, toate aceste lucruri conducând implicit la degradarea personalității. Astfel pot apărea și gânduri ce pot conduce chiar la suicid, gânduri care uneori sunt duse la îndeplinire, (DSM-IV-TR, 2003)

2.2. Perspective de abordare a depresiei la copii și adolescenți

Considerată, de mulți oameni, o tulburare de comportament ce poate afecta doar adulții, realitatea zilelor noastre confirmă un fapt pe care cei mai mulți dintre noi îl negam și de care nu vrem să știm că există, depresia poate afecta copiii și adolescenții. În momentul când ne afectează copii, acceptăm cu mare greutate această realitate și tratamentul acesteia. Deoarece există diferențe în ceea ce privește comportamentul normal în trecerea copilulului și a adolescentului de la o etapă la alta a dezvoltării sale, uneori este foarte dificil să decizi dacă un copil ce manifestă schimbări trecătoare în comportament suferă sau nu de depresie, ( TADS, 2009 ). Astfel ar fi mai bine să deschidem larg ochii și să nu lăsăm situațiile să degenereze, să solicităm ajutor persoanelor specializate, psihologi, psihopedagogi.

Ce spun vechile studii despre depresia la copil și adolescent ?

Se credea că depresia nu poate fi întâlnită la vârsta copilăriei, nu este posibilă. Adolescenții ce sufereau de depresie erau cel mai adesea caracterizați ca fiind cu toane, dificili. Nu se știa că depresia poate crește uneori riscul ca o persoană să sufere și de alte boli, boli cardiace, diabet, etc.

Ce spun noile studiile despre depresia la copil și adolescent ?  

Astăzi, știm că adolescenții și copii ce suferă de depresie, manifestă multe simptome diferite de simptomele de depresie tipice individului adult. Copiii cu depresie, se plâng că se simt rău, refuză să meargă la școală, se agață de părinți sau de cei care îi îngrijesc, se îngrijorează excesiv că unul din pariți sau amândoi ar putea să moară. Copiii mai mari și adolescenții, pot avea comportamente problematice, întâmpină dificultăți la școală, absentează, se simt neînțeleși, sunt irascibili și iritabili, negativi, morocănoși,. Studiile recente ajută psihologii, medicii și pacienții să opteze pentru tratamente particularizate, individualizate, adaptate nevoilor fiecărui pacient în parte. Studiul ,,Treatment for Adolescents with Depression Study” (TADS), studiul asupra tratamentului depresiei la adolescenți, a descoperit că tratamentul combinat, medicamente și psihoterapie, funcționează cel mai bine pentru majoritatea adolescenților ce suferă de depresie. Deci astăzi există studii concentrate pe depresia la copii și adolescenți ce evidențiază factorii care par să influențeze riscul, răspunsul la tratament și recuperarea pacienților. Ținând cont că riscul de recidivă a depresiei a crescut și că ea poate deveni cronică, intervenția cea mai eficienta este cea timpurie, cu cât intervenția este făcută mai repede, începând de la debutul tulburării, cu atât se reduc eventuale complicații și consecințe negative,( TADS, 2009 ).

2.3. Abordarea psihoterapeutică a depresiei

2.3.1 Psihoterapia adleriană

Fost discipol credincios lui Freud până în 1911 când s-a separat de el cu mare vâlvă, împreună cu proprii lui adepți, respingând viziunea exagerat sexualistă a freudienilor și trasând treptat liniile psihologiei individuale comparate pe care a propagat-o până la sfârșitul vieții sale. Din 1912, Adler a început să organizeze în școlile vieneze centre de consultații psihopedagogice bazate pe propria sa concepție asupra devenirii umane și educabilității copiilor. După Adler, căutarea superiorității este temă centrală a personalității umane. A fi superior înseamnă în teoria sa a te ridica deasupra a ceea ce ești în prezent, nu a căuta superioritatea și distincția socială, dominanța. A căuta superioritatea înseamnă a căuta să duci o viață mai împlinită, completă. Un stil de viață sănătos ține seama de și reflectă interesele sociale care sunt un potențial enorm pentru orice ființă umană. Interesele sociale sunt compensații reale și inevitabile pentru orice slăbiciune a vreunei ființe umane. Din perspectivă adleriană, omul sănătos este cel care se simte acasă în societate.

În terapie, dincolo de relatarea aspectelor concrete legate de propriul stil de viață (vise, amintiri timpurii, caracteristici ale constelației familiale), pacienții sunt încurajați să participe activ la analiza propriului stil de viață și a scopurilor către care acest stil de viață este direcționat. Terapeutul adlerian interpretează mai ales legăturile trecutului și ale prezentului cu viitorul ajutând pacientul să înțeleagă natura obiectivelor situate în spatele stilului său de viață, ce finalități urmărește de fapt pacientul procedând în felul în care procedează. Comportamentele patologice servesc la transpunerea în realitate a obiectivelor ficționale create timpuriu în viața lor. Terapeutul adlerian analizează structura familiei, locul pacientului în frăție, făcând lumină asupra felului în care pacientul a fost sau nu încurajat în copilărie să compenseze sentimentele de inferioritate într-o manieră constructivă din punct de vedere social. Copiii care au suferit în urma conflictelor dintre părinți, a abuzurilor din partea acestora, sunt mai degrabă înclinați să se răzbune pe societate decât să o ajute, având percepția că societatea însăși este foarte rece și crudă cu ei. Un mod mai pasiv de exprimarea a depresiei îl au cei care adoptă un stil de viață pasiv-agresiv, rănindu-i pe alții printr-o desconsiderare constantă. Cei care au fost neglijați, de regulă se izolează, ca și când ar dori să spună că ei sunt deasupra stadiului în care să aibă nevoie de altcineva, îi denigrează pe ceilalți, tot încercând parcă să se convingă că nu au nimic de pierdut rămânând singuri. În cazuri de pasivitate extremă, unii afirmă chiar că date fiind neajunsurile proprii, este imposibil ca ei să poate fi vreodată de folos cuiva. Copiii neglijați de exemplu pot ajunge în mod greșit la părerea că ei nu sunt demni de a fi iubiți din moment ce unul sau ambii părinți nu au fost capabili să aibă grijă cu adevărat de ei. De aici și până la depresie ne mai fiind decât un pas, (Adler, A. 2011;2013 ).

Psihoterapia Adleriană are patru patru obiective esențiale :

1.- stabilirea și menținerea unei relații bune (bazată pe reciprocitate) terapeut – paciet;
2.- descoperirea dinamicii interioare a pacientului – stilul de viață, obiectivele, dinamica constelației familiale, afecțiunile din copilărie, erorile de bază din stilul de viață;
3.- dezvoltarea unor interpretări care să culmineze cu iluminarea (insight) pacientului;
4.- reorientarea pacientului.

Tot din punct de vedere al psihoterapiei adleriene Mosak și Dreikurs (1973) analizează erorile fundamentale în contrucția perspectivei asupra lumii și vin cu trei concepte noi :

– suprageneralizarea, cum ar fi, „nimănui nu îi pasă de mine”;

– distorsionarea cerințelor vieții cum ar fi, „viața te doboară”;

– minimizarea propriei valori, cum ar fi, „Nu sunt bun de nimic” sau „Sunt doar o biată femeie”.

Fig. 1 Mecanismul formării tulburărilor de conduită pornind de la sentimentul de inferioritate general al lui Alfred Adler

( Adler,A. 2011 ). Practica și teoria psihologiei individuale

Între copiii și adolescenți care dezvoltă un stil de viață dizarmonic, bazat pe complexul de inferioritate sau pe cel de superioritate, Adler identifică trei tipologii în funcție de latura vieții psihice mai clar conturată: (1) centrați pe gândire, (2) centrați pe emoții și (3) centrați pe acțiune. Predominant aceștia din urmă vor ajunge la acte antisociale, după părerea lui Adler educația primită din partea părinților poate juca un rol esențial, atât în dezvoltarea, favorizarea și menținerea tulburării de conduită, precum și pentru intervenția primară și secundară, (Adler, A. 2011;2013 ).

2.3.2 Psihoterapia cognitiv-comportamentală

Este metoda frecvent recomandată și înalt acreditată pentru tratarea depresiilor. Acesta are la bază un principiu al filosofiei stoice, și anume ca lucrurile nu sunt cum par a fi ci așa cum le vedem noi. De fapt terapia cognitivă a preluat din filosofia stoicilor numai ramura optimistă a acesteia și a dezvoltat ideea conform căreia durerea și suferința prilejuite de un eveniment nu sunt în fond determinate de acesta ci de judecată care poate fi corectată, întrucât „stă în puterea omului să elimine acest mod de a gândi”. Dar dacă suferința nu este determinată de situația sau fenomenul negativ care a precedat-o, ci de judecata noastră asupra acelei situații sau acelui fenomen, înseamnă că judecata și implicit semnificația ei negativa au determinat tulburarea afectivă.

O altă sursă de inspirație pentru terapia cognitiv-comportamentală a constituit-o psihologia cognitivistă. Astfel, unii reprezentanți ai acesteia postulează faptul că tulburările afective rezultă din incapacitatea insului :

– de a face față unor situații noi sau solicitante

– de a rezolva problemele cu care este confruntat

– trebuie să identifice problema invocată drept cauză a tulburării

Pornind de la aceste premise etiopatogenice, terapeutul întreprinde o veritabilă pedagogie medicală prin care subiectul reușește să găsească anumite soluții de rezolvare, să aleagă o soluția pe care o considera cea mai bună, să aplice soluția respectivă și să evalueze rezulatele, ( Beck,A. & Alford,B. 2011 ).

Figura 2. Schema cognitivă a lui Aaron Beck

( Beck,A. & Alford,B. 2011 ) Puterea integratoare a psihoterapiei cognitive

Aaron Beck a elaborat o teorie structurală asupra depresiei și pe baza acesteia, noi metode de psihoterpie ce pune în evidență faptul că factorii cognitivi sunt esențiali în bolile depresive, în timp ce fenomenele afective sunt considerate ca secundare și derivate din aceste cogniții distorsionate. În consecință simptomele subiectului depresiv, că starea afectivă negativă, culpabilitatea, retragerea, resemnarea sunt o expresie a distorsiunilor cognitive.

Abordarea cognitivă a lui Beck este axată pe analiza realității, ceea ce îl determină pe pacient să-și verifice gândirea, sentimentele și emoțiile în mod conștient și să relativizeze consecințele anticipate asupra unor situații stresante de mediu. Potrivit teoriei lui Beck, problemele noastre de natură emoțională sunt o consecință a distorsiunilor și schemelor cognitive ce se dezvoltă datorită experiențelor petrecute în perioada copilării timpurii.

Experiențele copilăriei timpurii conduc la formarea unor convingeri despre propria persoană, viața și ceilalți oameni. De exemplu, în cazul în care copiii beneficiază de afecțiune și sprijin moral din partea părinților, ei  își vor forma convingeri cum ar fi „oamenii mă iubesc”, „sunt inteligent, competent”, ceea ce conduce la o imagine bună, pozitivă asupra propriei persoane.Copiii ce au trăit experiențe timpurii negative, cu părinții își pot forma foarte multe convingeri negative de genul „eu nu pot fi iubit”, sau „nu sunt bun de nimic”și pot dezvolta în perioada adolescenței sau adultă diferite probleme psihologice.

Conceptele cheie ale modelului lui Beck sunt gândurile automate, distorsiunile cognitive și schemele cognitive. Toate acestea reflectă într-un mod sau altul, aspecte ale interpretării realității externe/interne, (Beck,A. 1976 și 1979).

2.3.3 Psihoterapia centrată pe client

Terapia centrată pe persoană a fost inițial numită terapie nondirectivă deoarece terapeutul avea mai ales rolul de a încuraja și a asculta.Ulterior a fost utilizată sintagma terapie centrată pe client, datorită responsabilității complete atribuite clienților pentru propria lor dezvoltare și maturizare. După anul 1961 se preferă sintagma terapie centrată pe persoană. Spre deosebire de formulările inițiale, în această ultimă etapă a dezvoltării teoriei sale, Carl Rogers recomandă o mai mare implicare a terapeutului, inclusiv o anumită autodezvăluire în relația cu clientul.

Terapia centrată pe client are la bază un model al personalității care accentuează rolul deosebit al dezvoltării sau autoactualizării. Obiectivul ideal al actualizării este dezvoltarea deplină a personalității și tendința de a evolua în direcția maturizării. Această dezvoltare este rezultatul experiențelor personale care pot apărea doar în relațiile cu ceilalți. Multe experiențe au un caracter simbolic, deși ele pot fi conștientizate. Adaptarea psihologică se află într-o strânsă coevoluție cu imaginea de sine. Aceasta înseamnă că toate experiențele fizice și senzoriale ale organismului sunt asimilate la un nivel simbolic, aflat într-o relație congruentă cu imaginea de sine. Oamenii vor deveni din ce în ce mai securizați și mai congruenți, dacă în relațiile lor cu celelalte persoane se simt acceptați și înțeleși. Dimpotrivă, dacă o persoană trăiește ignorarea sau neacceptarea universului său interior, ori chiar lipsa de respect, acest fapt îi va afecta funcționarea sa psihologică. Dacă un individ este confruntat încontinuu cu această atitudine, de exemplu la școală, la serviciu, acasă, atunci el va dezvolta o stimă de sine scăzută și o imagine negativă de sine. Imaginea de sine a individului va avea, astfel, la bază evaluarea propriilor experiențe de către ceilalți. Deoarece evaluările celorlalți interiorizate de către individ nu se află într-o relație necesară cu experiența factuală a acestuia, ele vor fi exprimate din ce în ce mai intens sub forma sentimentelor de tensiune, durere, suferință.

Terapia lui Carl rogers are un scop diferit de al celorlalate terapii. Este centrată asupra individului, și nu a problemei, scopul urmărit nu este rezolvarea problemei, ci ajutarea clientului să atingă o anumită maturizare care să-l conducă la o adaptare superioară. Terapia, spunea C. Rogers, nu constă în a face ceva pentru individ și nici în a-l conduce pe acesta să facă ceva pentru el însuși, ea constă în a-l elibera pentru a putea să-și desăvârșească maturizarea și dezvoltarea normală. Carl Rogers pune accentul și pe elementul trăit, pe aspectul afectiv al situației mai degrabă decât pe aspectul intelectiv, majoritatea inadaptărilor, problemelor, nu sunt determinate de lipsa informațiilor, dacă ar fi așa, atunci problemele s-ar rezolva simplu prin furnizarea de informații, dar viața arată că sfaturile ,,istețe” nu rezolvă întotdeauna problemele, (Rogers,C. 2014 ).

Astfel, Carl Rogers pune accentul pe situația actuală mai mult decât pe trecutul individului. Adolescentul trebuie ajutat să înțeleagă situația actuală pentru a putea să-i facă față.

2.3.4 Eficacitatea utilizării muzicii la copii proveniți din cupluri divorțate. Impactul utiluzării muzicii asupra anxietății, depresiei și convingerilor iraționale despre divorț .

 „Muzica e un balsam pentru orice suflet și ceva esențial în educația copiilor și adolescenților”

Rebecca A. Gellman profesor la Universitatea din Rochester SUA și Janice L. Delucia-waack profesor la Universitatea de Stat din New York Buffalo, prezintă prin intermediul mai multor studii, eficacitatea utilizării muzicii la consilierea copiilor proveniți din familiile în care părinții au divorțat, în comparație cu eficacitatea metodelor psihopedagogice tradiționale, și impactul asupra anxietății, depresiei și convingerilor iraționale despre divorț.

Studiile prezentate au scos în evidență faptul că ambele intervenții (atât cea care a utilizat muzică cât și cea tradițională ) au scăzut semnificativ anxietatea cognitivă și socială, depresia și toate credințele iraționale ale copiilor despre divorț. Depresia nu a scăzut la toți copiii participanți la aceste studii, dar, atunci când relația dintre depresie și credințele iraționale a fost examinată, credințele iraționale s-au dovedit a fi mediatori ai depresiei pentru copii de divorțați. Aceste rezultate sugerează faptul că intervențiile actuale pentru copiii proveniți din cuplurile divorțate fac ca anxietatea și credințele iraționale despre divorț să scadă în general, dar în mod special abordarea credințelor iraționale despre divorț pot reduce de asemenea simptomele depresive.

Studiile au arătat că muzica este un element esențial ce are un impact pozitiv asupra copiilor de divorțați. Cercetătorii sugerează faptul că utilizarea muzicii și a artelor creative în consilierea acestor copii sunt benefice și pentru un anumit număr de motive, cum ar fi : cresc conectarea dintre minte și corp ; cresc fluxul de energie ; fac copii să se concentreze asupra obiectivelor ; le crește creativitatea ; îi ajută pe copii să-și stabilească un nou nivel al sine-lui ; promovează socializarea și cooperarea ; le oferă o perspectivă. Concret, cântând, dansând, precum și utilizând muzica, copii pot fi ajutați să-și identifice sentimentele să gândească și să pună în aplicare noi comportamente și abilități.

Muzica servește ca un instrument terapeutic eficient, muzica este un mijloc trans-cultural și universal de comunicare, un stimul care are capacitatea de a provoca sentimente și emoții, mai ales la copii mici care au mare dificultăți în identificarea și verbalizarea emoțiilor, precum și în înțelegerea simultană a două emoții care apar în situațiile de divorț. Copiii se pot simți triști când apare o situație de separare a părinților. Muzica le poate oferi o modalitate de a-și identifica emoțiile și de a le exprima, oferă o strategie de adaptare concretă, copiii răspund mai bine la tehnici non-verbale decât la discuții , exerciții de terapie, din cauza vocabularului lor limitat și a dispoziției lor pentru a-și afișa sentimentele prin joc.

Tot în urma unor studii s-a constatat că, copiii reacționează pozitiv la melodii cu o anumită temă dată, cum ar fi :  „toată lumea are nevoie de un prieten,”  „îmi fac griji,”  „eu sunt un copil,”  „cred în tine”. Toate aceste melodii cu teme țintite asupra copiilor îi ajută să uite de grijile lor și îi fac să înțeleagă că, grijile trebuie lăsate pe seama părinților sau a altor adulți. Fiecare piesă pe care copilul o cântă este instructivă, în ea sunt amintite moduri de a face față situațiilor de stres.

Pentru a fi cât mai obiectivi putem amininti că există și studii care apreciază că muzica nu a avut un impact suplimentar în cazul intervențiilor asupra copiilor de divorțați și ca urmare sugerează că anxietatea și grijile copiilor au scăzut ca urmare a intervențiilor psihopedagogice de altă natură, fără nici o legătură cu muzica cântată său ascultată de copii, tot în aceste studii se sugerează că un copil care crede că el este de vină pentru divorțul părinților va avea probabil mai multe simptome de depresie decât un copil cu capacități cognitive de a înțelege că nu el este de vină pentru divorțul părinților, ( Delucia-Waack J. L.& Gellman R. A. 2007 ).

2.4. Concluzii

În acest capitol au fost prezentate câteva aspecte teoretice ale conceptului de depresie, abordări psihoterapeutice ale acesteia și a fost evocată o metodă de tratare a anxietății și depresiei. Dacă anxietatea am văzut că apare în urma unei credințe iraționale și am definit-o ca pe o ,,emoție penibilă de așteptare, o teamă fără obiect” care se produce în așteptarea unui eveniment ( în cazul nostru divorțul părințlor ), depresia nu mai este doar o teamă nejustificată, din păcate acea teamă parcă nu poate fi depășită, starea de așteptare irațională dispare, și apare o credință mult mai gravă, credința că nu mai este nimic de făcut, nimic nu mai are sens. De aceea cred că cele două stări emoționale sunt de fapt legate una de alta, cu mențiunea că depresia este o afecțiune mult mai gravă. Netratată la timp depresia poate conduce la mari tulburări în dezvoltatea psihică normală a copiilor și adolescenților

Ca o concluzie în privința terapiei prin muzică descrisă mai sus, putem spune că muzica utilizată în cadrul sesiunilor de consiliere și terapie psihopedagogică asupra copiilor proveniți din cupluri divorțate este un mijloc terapeutic eficient, un stimul universal de comunicare care are capacitatea de a provoca sentimente și emoții copiilor, astfel ei putând să comunice mai bine. Intervențiile muzicale afectează pozitiv apariția și calitatea emoțională a răspunsurilor, îmbunătățește starea de spirit a copiilor proveniți din cuplurile divorțate. Cel mai important aspect al acestor studii ține de fapul că s-a constatat în mod special că, credințele iraționale sunt mediatori ai depresiei și anxietății apărute la acești copii. Ar fi de ajutor ca în studiile viitoare să se evalueze corect utilitatea muzicii în consilierea și tratamentul copiilor de divorțați precum și folosirea muzicii ca metodă de atenuare a depresiilor, și în afara sesiunilor de terapie psihopedagogică, (Gherguț, A. 2013).

CAPITOLUL 3. Divorțul – accepțiuni și perspective de abordare; curente în descrierea și explicarea divorțului; divorțul ca tranziție stresantă pentru copii și adolescenți

3.1. Accepțiuni și perspective de abordare ale conceptului de divorț

Divorțul reprezintă destrămarea legală, a unui mariaj legal constituit. Este un fenomen juridic și psihosocial foarte complex, actul final de desfacere a cuplului conjugal, cu efecte puternice asupra partenerilor cuplului conjugal și a urmașilor acestora. Reprezintă de fapt, o ultimă etapă în cadrul acestui proces amplu de uzare și de disoluție a cuplului conjugal.

Divorțul mai este definit și ca un mod juridic de desfacere a căsătoriei. Prin divorț ia sfârșit cuplul conjugal, întrucât căsătoriei celor doi parteneri îi lipsesc elementele importante în baza cărora ea a fost încheiată: afecțiunea, prietenia, sprijinul moral și material acordat. Semnificațiile acestui act sunt mult mai complexe decât o simplă hotărâre judecătorească. Juridic, divorțul este un mijloc de desfacere a căsătoriei, care are loc atunci când, datorită unor motive temeinice, legăturile dintre cei doi soți sunt grav afectate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Statul este direct interesat în apărarea căsătoriei și a familiei, totuși aceast lucru nu înseamnă menținerea lor cu orice preț. Legea recunoaște că în realitate, exista suficiente motive ce-i determină pe soți să divorțeze, și cum pentru oficializarea căsătoriei este necesar acordul ambilor parteneri, tot astfel și în cazul divorțului voința acestora trebuie respectată, ( http://www.dreptonline.ro ).

Divoțul nu reprezintă doar o ruptură spirituală ci și una morală, afectivă și chiar economică în viața cuplului, care aduce cu sine și o serie de consecințe psihologice, afective morale și chiar materiale asupra partenerilor, cât și a copiilor lor, acestea putând să le marcheze evoluția ulterioară. Explicația cea mai simplă a unui divorț constă în faptul că acesta este efectul unor relații alterate sau defectuoase în cuplu, ca urmare a imaturității, a slabei comunicări a incapacității cuplului de a se autodezvolta prin cunoaștere și colaborare reciprocă.

3.2. Curente în descrierea și explicarea divorțului

Specialiști și cercetători în psihologia cuplului și a familiei arată că schimbările funcțiilor tradiționale ale familiei în epoca contemporană, factorii sociali, economici și politici care caracterizează fiecare țară în parte, au avut și pot avea încă o influență nefastă, perturbatoare asupra relațiilor din cadrul familiei( Turliuc,M. 2004 )

Foarte multe cercetări întreprinse în țările occidentale arată că a crescut numărul de divorțuri și totodată crizele s-au amplificat și multiplicat, apărând foarte multe problemele și evenimente familiale negative, care au repercusiuni negative mari asupra destabilizării familiei. Dacă în Franța în anul 1963 erau 9,5 divorțuri la 100 de căsătorii, iar în anul 1979 erau 24,2 divorțuri la 100 de căsătorii, în prezent s-a ajuns ca o căsătorie din două să se termina cu un divorț. În SUA, la fel un mariaj din două se termină cu un divorț. În Suedia, o căsătorie din două sau una din trei. În Danemarca, Marea Britanie și alte țări din U.E., din două, trei căsătorii una este afectată de divorț. Recordul absolut este deținut de Belgia, cu o rată a divorțurilor de peste 70%, la polul opus situându-se Chile, cu o rată a divorțurilor de doar 3%. Țara noastră stă totuși destul de bine la acest capitol, cu o rată a divorțului cuprinsă între 20-29%, ( United Nations Statistics Division, Marriage and divorce ).

Referindu-ne la tendințele noi ce caracterizează divorțul în societatea noastră, și anume: acordul soților asupra divorțului, despărțirile în fapt, recasatoria de după divorț, faptul că, foarte des în ziua de astăzi, chiar soția își asumă riscul, luând ea inițiativa despărțirii de soț, situație de neimaginat în familia tradițională, putem considera că divorțul nu mai este o abatere de la regulile impuse de societate, ci el se înscrie într-o nouă logică a mariajului. Așadar divorțul putem spune că nu mai este echivalent cu respingerea căsătoriei. În societatea contemporană, divorțul fiind urmat cel mai adesea de o nouă căsătorie care poate fi reușită de această dată, ea beneficiind de fapt de experiența căsătoriei anterioare. De aceea putem spune că rata ridicată a divorțurilor este parțial cauzată și de rață ridicată a căsătoriilor.

În epoca contemporană specialiștii în sociologie și psihologie au ajuns să considere divorțul ca fiind o normalitate, un rezultat logic al evoluției căsătoriei, fiind cosiderat ca o dimensiune a acesteia. Astfel în acord cu atitudinile sociale mai noi, mult mai permisive, vizavi de divorț, sociologii și psihologiii au ajuns să considere că divorțul nu mai este o devianta, ci se înscrie în noua logică a mariajul. Ca argument putem spune că au crescut ratele recăsătoririlor celor divorțați, considerându-se că prima căsătorie a fost una  „de probă”, în timp ce a doua căsătorie poate beneficia de experiența și de achizițiile căsătoriei anterioare care înlesnesc o mai mare adaptare conjugală a partenerilor. Asfel divorțul este văzut prin perspectiva normalității, devine o componentă a modelelor matrimoniale contemporane. El astăzi este considerat ca fiind un fenomen normal, chiar dacă înseamnă eșecul căsătoriei este totuși un rezultat logic al evoluției căsătoriei  „până când moartea ne va despărți, sau până când divorțul ne va despărți” ( Turliuc,M. 2004 ).

3.3. Divorțul ca tranziție stresantă pentru copii și adolescenți

Fără a ține seama de normalitatea divorțului în societatea zilelor noastre, decizia celor doi părinți de a divorța, expune copilul, adolescentul și familia sa la un mare risc pentru suferință emoțională atât pe termen scurt cât și pe termen lung.

Divorțul constituie o sursă majoră de stres pentru membrii familiei și poate reprezenta un important factor de risc pentru copii și adolescenți. Comparând copiii proveniți din familii nucleare cu, copiii proveniți din cupluri divorțate, vom observa că primii au rezultate școlare de multe ori mai scăzute, o stimă de sine mai scăzută, un nivel al absenteismului școlar mai mare și mult mai multe probleme de natură emoționlă și comportamentală, confruntându-se cu mai multe dificultăți în relațiile sociale (Clarke-Stewart & Brentano, 2006). Rapoartele calitative asupra costurilor emoționale în rândul copiilor și adolescenților arată stări și amintiri dureroase, și o dorință mare de a petrece mai mult timp cu tata, pe întreg parcursul copilăriei și adolescenței (Emery, 2004; Wallerstein, 2000).

În afară de toate aceste aceste riscuri, majoritatea copiilor și adolescenților trec timp de 2-3 ani printr-un proces de readaptare după divorțul celor doi părinți (Hetherington & Kelly, 2002). În vreme ce aproximativ toți copiii trăiesc în stres datorită divorțului părinților, doar 20-25% dezvoltă mari probleme emoționale, tulburări de anxietate, depresie, conduită sau tulburări afective (Emery, 2004). Fenomenul divorțului nu-i condamnă pe toți copii la o viață cu multe probleme și mari greutăți, dar implică factori de risc care pot fi o cauză pentru multe probleme de natură psihică(Clarke-Stewart & Brentano, 2006).

Divorțul în sine este un concept foarte larg, incluzând foarte multe aspecte importante. Trei dintre aceste aspecte sunt însă foarte importante și ar putea constitui explicații ale comportamentalor copiilor și adolescenților : absența unuia dintre părinți de acasă ( de obicei tatăl ), consecințele socio-economice ale traiului într-o familie monoparentală, conflictul dintre părinți la care copilul a fost martor înainte de divorț și uneori chiar și după divorț. Există date care indică implicarea tuturor acestor factori în emergența dificultăților psihologice la copii (Amato & Keith, 1991 ). Cu toate acestea, s-a dovedit că, dintre cei trei factori amintiți mai sus, conflictul dintre părinți este cel care care are cea mai mare influență asupra comportamentelor copiilor. Copii care îsi pierd tatăl datorită decesului acestuia au mai puține probleme psihologice pe termen lung decât. În consecință, nu atât absența părintelui, cât circumstanțele din jurul acestei absențe sunt responsabile de reacțiile copilului (Amato & Keith,1991 ).

Totuși există însă și studii ce ne arată că, copiii din familiile divorțate, în comparație cu cei din familiile nucleare nu sunt:

– Mai neascultători, agresivi, nonconformiști și lipsiți de comportamente de auto-reglementare (Wadsworth et al, 1985).

– Mai multe șanse de a avea probleme în relațiile sociale aproapiate, cum ar fi cele cu mamele lor și tații, figurile autoritate, frații și colegii (Amato & Keith, 1991b: -Hetherington, 1997).

– Mai multe șanse de a asocia cu colegii antisocial (Amato & Keith, 1991a).

– Mai multe șanse de a utiliza alcool, țigări și droguri (Neher 1998).

– Mai multe șanse de a începe activitatea sexuală mai devreme, pentru a da naștere unui copil ca un adolescent, și de a avea mai multe sarcini în afara căsătoriei față de copiii părinților care nu au divorțat (McLanahan, 1999 ; McLanahan & Sandefur, 1994)

CAPITOLUL 4. Partea aplicativă

4.1. Scopul cercetării

Scopul cercetării a fost să evidențieze influența divorțului părinților asupra anxietății și depresiei (VD1 ; VD2) adolescenților, și stabilirea unei corelații între aceastea și următoarele variabile independente (VI) : starea civilă a părinților (căsătoriți sau divorțați), apartenența la gen (băieți sau fete), situația economică a familiei rezultate în urma divorțului (venit=1500lei, 2000lei, 3000lei).

VI :

Starea civilă

căsătoriți

divorțați

Adolescenții proveniți din familii monoparentale au o anxietate semnificativ mai mare decât adolescenții proveniți din familii nucleare.

Adolescenții proveniți din familii monoparentale au o depresie, semnificativ mai mare decât adolescenții proveniți din familii nucleare.

Apartenența la gen

feminin

masculin

3. Genul adolescenților (masculin său feminin) influențează anxietatea la adolescenții proveniți din părinți divorțați.

4. Genul adolescenților (masculin său feminin) influențează depresia la adolescenții proveniți din părinți divorțați.

Venit

1500 lei

2000 lei

3000 lei

5. Adolescenții proveniți din familiile cu o situație economică precară au o anxietate semnificativ mai mare decât cei proveniți din famiiile cu o situație economică normală.

6. Adolescenții proveniți din familiile cu o situație socio-economică precară au o depresie semnificativ mai mare decât cei proveniți din famiiile cu o situație socio-economică normală.

VD :

1.Scorul obținut la chestionarul ce măsoară anxietatea

2. Scorul obținut la chestionarul ce măsoară depresia

4.2. Ipotezele cercetării

În cele ce urmează, voi reda ipotezele principale ale cercetării, iar pe măsură ce le voi scrie, le voi argumenta, făcând referire la studii și articole apărute anterior.

Ipoteza 1

Divorțul părinților conduce la anxietate în rândul adolescenților. Structura familiei rezultată în urma divorțului (monoparentală ) poate reprezenta un factor determinant asupra comportamentului anxios al adolescenților.

Această ipoteză a fost confirmată de articolul  „Parental Divorce can affect adolescents” publicat de Carl E Pickhardt la 30 august 2009 în  „Surviving (your child's) Adolescence”. În acest articol, autorul subliniază că adolescentul este într-un stadiu de nemulțumire, este rebel cu părinții. Divorțul poate intensifica nemulțumirile adolescenților, mai degrabă el decât să se agațe de familie, tinde să se îndepărteze de aceasta. Adolescenții adesea se simt trădați de angajamentul parental rupt de familie și devin furioși și mai puțin comunicativi.  „Dacă părinții mei pot pune interesele lor înaintea intereselor mele, atunci și eu pot pune interesele mele înaintea lor. Din moment ce nu pot conta pe părinții mei de ce ei trebuie să conteze mai mult pentru mine. De ce părinții mei pot abandona angajamentul lor vechi de familie, atunci și eu pot. Din moment ce părinții mei sunt acum mult mai prinși în sine, ar fi bine pentru mine să acționeze și eu la fel. Ei nu m-au consultat când au luat această decizie, nu am nevoie nici eu să-i consult pe ei pentru deciziile mele."

Ipoteza 2

Divorțul părinților conduce la depresie în rândul adolescenților. Structura familiei rezultată în urma divorțului (monoparentală ) poate reprezenta un factor determinant asupra comportamentului depresiv al adolescenților.

Un alt articol, scris de Judith S. Wallerstein și Julia M. Lewis face o sinteză aprofundată a unor studii ce s-au desfășurat pe parcursul a 25 de ani și descrie foarte bine relațiile adolescenților cu părinții lor. Acest articol constiuie o replică dată de autorii săi Judith S.Wallerstein ( considerată o autoritatea în lume în primul rând cu privire la efectele divorțului asupra copiilor și adolescenților ) și Julia M. Lewis ( profesor de psihologie la Universitatea de Stat din San Francisco care la fel, a studiat foarte mult timp efectele divorțului asupra copiilor și adolescenților ), lui Robert M. Gordon (reputat profesor american, doctor în psihologie clinică și psihanaliză la Universitatea Temple ,Philadelphia ).

Ipoteza 3

Genul adolescenților (masculin sau feminin) influențează comportamentul anxios la adolescenții proveniți din părinți divorțați. Fetele au o anxietate semnificativ mai mare decât băieții.

În ceea ce privește influența genului respondenților asupra anxietății părerile sunt împărțite. Profesor Maria Nicoleta Turliuc descrie în capitolul  „Diferențele dintre sexe” faptul că există credințe false cu privire la diferențele psihologice dintre sexe, că fetele ar fi mai sociabile sau mai dependente de un adult decât băieții. Totuși există insuficiente date în legătură cu fătul că fetele ar mai timide și mai anxioase decât băieții. Atât în auto-descrierile cât și în evaluările adolescenților apar deosebiri între fete și băieți, utilizarea auto-descrierii ca mijloc de cercetare nepermițându-ne să tragem o concluzie clară, m-am gândit că ar fi bine să studiez anxietatea și din punct de vedere al rolului de gen.

Ipoteza 4

Genul adolescenților (masculin sau feminin) influențează comportamentul depresiv la adolescenții proveniți din părinți divorțați. Fetele au o depresie semnificativ mai mare decât băieții.

Alegerea acestei ipoteze poate fi argumentată din punct de vedere al socializării, nu putem să nu ținem cont de un fenomen social ce marchează începutul acestui secol, fenomenul ”Internet ” cu cea mai mare rețea de socializare a sa, care este facebook-ul. Dacă vom studia cu atenție profilurile fetelor vizavi de cele ale ale baiților, sau postările fetelor vizavi de cele ale băieților vom constata diferențe psihologice semnificative între cele două sexe.

Cum ne afectează faptul că suntem conectați toată ziua la ceea ce spun și fac prietenii ? Prieteni virtuali, sau reali, fete sau băieți ? Am atat de vorbă cu zeci de oameni, le-am cerut părerea și am vrut să le înțeleg poveștile, ( Alexandru-Braduț-Ulmanu,2011 )

Ipoteza 5

Situația socio-economică a familiei rezultate în urma divorțului ( monoparentală ) reprezintă un factor determinant asupra comportamentului anxios al adolescentului

Oricât de mult am vrea să credem că familiile dezintegrate în urma divorțului își vor readuce nivelul de trăi la cel de dinaintea divorțului, asta cu ajutorul rudelor prin diferite ajutoare financiare, situația adolescenților nu se îmbunătățește datorită acestui lucru. Consecințele socio-economice ale traiului într-o familie monoparentală sunt multiple, printre acestea numărându-se și anxietatea.

Ipoteza 6

Situația socio-economică a familiei rezultate în urma divorțului ( monoparentală ) reprezintă un factor determinant asupra comportamentului depresiv al adolescentului

Această ipoteză a fost confirmată în studiul efectuat de P. R. Amato și P. R. Keith, (1991)” Parental divorce and the well-being of children: A meta-analysis”. În această lucrare cei doi cercetători au identificat o legătură între situația socio-economică a familiei rezultate în urma divorțului și diferite probleme psihologice ce apar la copii și adolescenți Atunci când se elimină efectele statutului socio-economic scăzut ca rezultat al divorțului, fie prin îndepărtarea statistică a efectelor, fie prin studierea familiilor în care părintele care are grijă de copii are un statut ridicat, consecințele adverse asupra dezvoltării copilului continua să existe. 

4.3 Lotul de subiecți

A inclus 120 de adolescenți, cu vârste cuprinse între 15 și 18 ani, din orașul Iași care au fost repartizați după următoarele criterii

Criteriul numărul 1

Graficul 1 ne prezintă repartizarea pe vârste a eșantionului de adolescenți

Criteriul numărul 2

Graficul 2 ne prezintă repartizarea adolescenților în funcție de gen.

Criteriul numărul 3

Graficul 3 ne prezintă situația stării civile a părinților

Criteriul numărul 4

Graficul 4 ne prezintă repartizarea venitului familiilor

4.4. Metodele și instrumentele cercetării

În cercetarea efectuată am utilizat ancheta pe bază de chestionar. Subiecților care au participat la acest studiu li s-au prezentat un set de 3 chestionare.

Participanții în acest studiu au fost rugați să transmită părinților lor un chestionar de consimțământ informat pentru ca aceștia să-și poată da acordul pentru completarea acestor chestionare de către copii lor (vezi anexa 1).

Primul chestionar folosit a avut rolul de culegere a datelor cu caracter general ale subiecților (vârsta, sex, starea civilă a părinților și venitul familiei). (vezi anexa 2 ).

Al doilea chestionar folosit a fost ”Chestionarul de autoevaluare a anxietății S.T.A.I.” Aceast chestionar a fost dezvoltat de Spielberger și Colab în anul 1970, și este poate unul din cele mai utilizate chestionare de evaluare a anxietății. Din anu1989 și până astăzi peste 3500 de studii au fost publicate referitor la aceasta scală care continuă să fie foarte populară în studiile psihologice de evaluare a anxietății (Kennedy și Colab. 2001). Barnes și Colab (2002) analizează 816 studii publicate între anii 1990 și 2000 ce demonstrează că, acest chestionar prezintă scoruri înalte pentru consistența internă și confidența test-retest, deci putem spune că are excelente calități psihometrice. Chestionarul este format din 40 de itemi evaluați pe o scală Likert cu 4 puncte. Ea conține de fapt două subscale, una ce studiază anxietatea ca  ,,stare”, conține 20 de afirmații și evaluează starea subiectului ,,acum”, ,,în acest moment” și subscala ce studiază anxietatea ca ,,trăsătură”, conține 20 de itemi ce evaluează cum se simte subiectul în general. Astfel chestionarul furnizează câte un scor separat pentru fiecare din cele două subscale. Noi vom utiliza cea de-a doua scală ce evaluează anxietatea ca stare situațională. Scala constă din 20 de itemi, dintre care 10 itemi, itemii 1, 2, 5, 8, 10, 11, 15, 16, 19 și 20 sunt itemi cotați invers ( vezi anexa 3 ).

Coeficientul de consistență internă alpha-Crombach calculat pentru STAI a avut valoarea de 0,954, ceea ce a permis utilizarea rezultatelor chestionarului în realizarea inferențelor statistice urmărite de cercetare.

Al treilea chestionar folosit este ,,Chestionarul de depresie Beck”. Acest chestionar a fost creat pentru evaluarea simptomelor depresive la tineri și la adulți. Chestionarul conține 21

de întrebări care se referă la sănătatea psihică din ultimele 7 zile. Fiecare întrebare poate primi între 0 și 3 puncte.  Itemii sunt construiți sub formă de afirmații, fiecare item este evaluat cu patru grade de severitate, de la gradul 0 (absent) la gradul 3 ( foarte sever ), fiecărui grad îi corespunde o întrebare, subiectul este rugat să aleagă acea întrebare a cărui răspuns se potrivește foarte bine cu starea sa actuală. Aceasta înseamnă că inventarul pentru depresie Beck este format din 84 întrebări ( vezi anexa 4 ). Cele 21 de întrebări au fost alese din toate simptomele comune tulburărilor depresive : pesimismul, sentimentul eșecului, dispoziția depresivă, sentimentul vinovăției, auto-dezgustul, sentimentul unei pedepse, dorința auto-punitivă, plânsul ușor, iritabilitatea, tendința la retragere socială, nehotărârea, lipsa apetitului, autoacuzarea, scăderea stimei de sine, lipsa randamentului muncii, tulburări ale somnului, oboseală nejustificată, scăderea în greutate, preocupări somatice. În acest studiu chestionarul l-am adaptat pentru vârsta subiecților excluzând ultimul item, cel referitor la libido.

Coeficientul de consistență internă alpha-Crombach calculat pentru BECK avut valoarea de 0,893, Ceea ce permite utilizarea rezultatelor chestionarului în realizarea inferențelor statistice urmărite de cercetare.

În analiza statistică a datelor a fost utilizat testul T de semnificație a diferențelor dintre medii pentru eșantioane independente (Independent Samples t Test). Folosind testul T s-a urmărit analiza nivelului de interacțiune între scorul obținut la chestionarele STAI, BECK și ipotezele generale ale cercetării, GEN și DIVORȚ și testul Anova ce permite analiza nivelului de interacțiune între scorul obținut la chestionare și ipoteza generală VENIT.

4.5. Rezultatele cercetării și interpretarea acestora

Rezultatele cantitative brute, obținute în urma cercetării sunt prezentate în graficele și tabelele următoare, pentru a putea avea o imagine mai clară de ansamblu.

În cele ce vor urma voi verifica ce ipoteze sunt confirmate și ce ipoteze sunt infirmate dintre cele formulate la începutul cercetării.

Ipoteza 1

Divorțul părinților conduce la anxietate în rândul adolescenților. Structura familiei rezultată în urma divorțului (monoparentală ) reprezintă un factor determinant asupra comportamentului anxios al adolescenților.

În urma prelucrării statistice a datelor s-a obținut o valoare a lui p = 0,002 < 0,05(vezi anexa5) ceea ce face ca prima ipoteză a cercetării să fie confirmată, existând o interacțiune semnificativă statistic între cele două variabile. Ne putem da seamă astfel, că divorțul părinților conduce la anxietate în rândul adolescenților. Adolescenții proveniți din părinți divorțați având un comportament anxios semnificativ mai mare decât cei proveniți din familii nucleare.

Tabelul nr 1

Graficul nr 1- reprezintă nivelul nivelul anxietății reieșit în urma prelucrării statistice a datelor corelat cu starea civilă a părințlor.

Din tabelul și graficul de mai sus putem observa că lipsa părintelui, prin divorț influențează anxietatea adolescenților. Adolescenții proveniți din părinți divorțați având o anxietate semnificativ mai mare decât adolescenții ce trăiesc cu ambii părinți.

Aceste rezultate sunt în concordanță și cu alte studii anterioare, care au raportat aceleași rezultate (Clarke-Stewart & Brentano, 2006 ; Hermon & Bretherton, 2001 ; Kirby, 2002 ; Johnson & Roseby, 1997 ; Amato, 2001 ). Acest lucru ar putea fi explicat și prin prisma faptului că foarte mulți adolescenți mai mari care trăiesc divorțul părinților și dispun de o mai mare putere de înțelegere a ceea ce se întâmplă între părinți, au o predispoziție către anxietate, frustrare , furie că o formă de exprimare a temerii lor față de divorțul părinților. Dincolo de aceste riscuri, majoritatea copiilor au nevoie de 2-3 ani pentru procesul de readaptare după divorțul părinților (Hetherington & Kelly, 2002). În timp ce aproape toți copiii și adolescenții trăiesc stresați datorită divorțului părinților, doar 20-25% sunt la risc pentru a dezvolta probleme emoționale de genul tulburărilor afective, tulburări de anxietate, și tulburări de conduită (Emery, 2004). Astfel divorțul nu-i condamnă pe copii la o viață cu probleme și greutăți, dar poate determina factori de risc care pot fi cauza a mai multor probleme cum ar fi anxietatea (Clarke-Stewart & Brentano, 2006). Adolescenții simt o durere inițială și o furie considerabil mai mare atunci când părinții lor divorțează cu toate acestea ei sunt mai în măsură să atribuie cu exactitate responsabilitatea pentru divorț pentru a rezolva conflictele de loialitate, și a evalua, a face față solicitărilor suplimentare, cum ar fi schimbările economice noile lor roluri în familie. Adolescenta este un moment deosebit de dificil în ceea ce privește dezvoltarea lor, iar acest lucru poate exacerba problemele lor de adaptare (Hetherington și Stanley-Hagan, 1999).Mulți adolescenți experimenteză o detașare prematură de familiile lor, ceea ce poate duce la o mai mare implicarea în diferite activități cu colegii lor (Hetherington, 1987).

Ipoteza 2

Divorțul părinților conduce la depresie în rândul adolescenților. Structura familiei rezultată în urma divorțului (monoparentală ) reprezintă un factor determinant asupra comportamentului depresiv al adolescenților

În urma prelucrării statistice a datelor s-a obținut o valoare a lui p = 0,023 > 0,05 (vezi anexa 6) ceea ce face ca și doua ipoteză a cercetării să fie confirmată, existând o interacțiune semnificativă statistic între cele două variabile. Putem afirma astfel, că divorțul părinților conduce la depresie în rândul adolescenților.

Tabelul nr 2

Graficul nr 2 – reprezintă nivelul depresiei rezultat în urma prelucrării statistice a datelor corelat cu satrea civilă a părinților

Din tabel și din grafic reiese o diferență semnificativă între nivelul depresiei la adolescenții cu ambii părinți și cei ce rămân cu un singur părinte, cei cu un singur părinte fiind mai depresivi.

După cum spuneam și în argumentarea de mai sus a acestei ipoteze, articolul scris de Judith S. Wallerstein și Julia M. Lewis face o sinteză aprofundată a unor studii ce s-au desfășurat pe parcursul a 25 de ani și descrie foarte bine relațiile adolescenților cu părinții lor. Acest articol foarte bine documentat fiind de fapt o replică dată unui alt psiholog american R.M. Gordon .

R.M. Gordon considera că impactul divorțului asupra copiilor și adolescenților este trecător, el declară, fără documente justificative, că problemele psihologice de lungă durată afișate de către copiii și adolescenții divorțaților, la maturitate reflectă mai mult psihopatologia preexistentă a părinților, decât orice consecință a căsătoriei perturbate și a sechelelor apărute în mod regulat într-o familie, după divorț. Judith S. Wallerstein și Julia M. Lewis consideră că cercetările bazate pe studii clinice intensive asupra acestor tineri și a părinților lor, timp de mai multe decenii, indică contrariul. Nici o cercetare nu a putut stabili că părinții care divorțează prezintă o boală mintală fată de părinții din familiile intacte. Constatările autorilor vorbesc de nevoile nesatisfăcute ale copiilor de divorțați pentru ajutor psihologic în relațiile lor intime atunci când ei pătrund la vârsta adultă. Ele consideră regretabil faptul că dr. Gordon a înțeles greșit atât metodologia cât și obiectivele lor de de studiu al copiilor de divorțați, că el eronat numește metoda lor  „corelațională" și sugerează că rezultatele obținute sunt sprijine pe ceea ce el numește ,,Extremist religios”, precum și ,,grupuri politice de presiune” pentru ca familiile să rămână împreună și ideea că divorțul este o criză temporară că, în urma despărțirii, cei doi adulți vor rupe fără probleme căsătoria lor, și ei și copiii lor vor merge mai departe pentru a-și construi o viața mai fericită. În cazul în care copii îndură probleme, el ar lua în considerare o boală mentală a părinților lor și căsătoria cu probleme ca, cauză. Așa cum se menționează în acest articol cercetarea lor este unică tocmai pentru că reprezintă un studiu clinic în adâncime, făcut de către clinicieni cu experiență, un studiu al copiilor al adolescenților și al ambilor părinți divorțați, de peste 25 de ani, spre deosebire de studii cantitative, cercetarea lor a inclus nu doar un ,,copil țintă”, ci toți frații, în fiecare familie. Mai mult, spre deosebire de alte studii în acest domeniu, copiii au fost controlați pentru a exclude orice probleme psihiatrice anterioare.

Dr. Gordon ar fi acreditat ideea că divorțul este o fază acută, limitată în timp, care este în mare măsură o criză rezolvată într-o perioadă relativ scurtă de timp, după care relațiile părinte-copil au revenit la starea lor de dinainte de divorț, minus conflictului marital. Dr. Gordon greșește și pentru faptul că a comparat copii din părinți divorțați cu copii ai căror părinți sunt bolnavi psihic. Acesta este cu siguranță o idee curioasă. Fără îndoială, adulții care divorțează includ și persoane care suferă de tulburări psihice (în special abuzul de substanțe, care este o cauză principală de divorț), dar nici un savant în domeniu nu a sugerat că milioane de oameni care nu reușesc în căsătorie pot fi clasificați ca bolnavi mintali, nu au sugerat că copiii adulților divorțați suferă de boli psihice, ( Wallerstein J. S. & Lewis J. M, San Francisco State University, 2004 )

Acest rezultat este în concordanță și cu alte studii anterioare, care au raportat aceleași rezultate. Adolescenții sunt mai capabili să înțeleagă unele dintre motivele ce au dus la separarea părințlor, dar de multe ori în termeni de alb-negru simplu. Aproximativ 25 la sută vor vedea un părinte ca ,,tipul cel bu” și celălalt părinte că ,,tipul cel rău”, aliați cu un singur părinte (de obicei mama sau părintele rezidențial) îl vor respinge pe celălalt pentru a putea reduce conflictele și depresia. Acești copii au tendința de a fi mai sensibili dacă un argument a fost rezolvat sau nu (Pruett. M., McIntosh, J. E., Kelly, J.B. 2014) Ei pot avea tendința de a-și asume responsabilitatea pentru îngrijirea și bunăstarea părinților. Aceștia sunt mai în măsură să vorbească despre sentimentele lor, astfel preocupările lor și modul în care aceștia fac față sunt discutabile. Sentimentul primar este de obicei de furie față de unul sau ambii părinți, dar și de rușine, jenă, tristețe, singurătate, frică, stima de sine scăzută, neputință (Størksen I, Røysamb E, Moum T, Tambs K, 2005).

Ipoteza 3

Genul adolescenților (masculin sau feminin) influențează comportamentul anxios la adolescenții proveniți din părinți divorțați. Fetele sunt semnificativ mai anxioase decât băieții.

În urma prelucrării statistice a datelor s-a obținut o valoare a lui p = 0,527 > 0,05(vezi anexa7). Rezultatele statistice în prelucrarea datelor referitoare la această ipoteză ne demonstrează faptul că nu există o interacțiune semnificativă între cele două variabile invocate în ipoteză.Asfel putem spune că genul nu influențează anxietatea adolescenților.

Tabelul nr 3

Graficul nr 3 – ne prezintă nivelul anxietății adolescenților rezultat în urma analizei statistice a datelor, corelat cu apartenența la gen.

Din tabelul 3, de mai sus putem observa că nu există difernțe semnificative între media anxietății la băieți și media anxietății la fete, astfel și fețele și băieții au cam același nivel al anxietății. Dar din graficul 3, putem totuși observa mai bine, că o oarecare diferență există între nivelul anxietății băieților și nivelul anxietății fetelor, deci este explicabil de ce există aceste credințe iraționale conform cărora fetele ar fi mai anxioase decât băieții.

Exista însă și studii care arată, că cei mai mulți copii care se confruntă cu divorțul părinților își pot regle bine comportamentele și nu prezintă probleme grave de comportament(Amato, 2001). Diferențele de gen în urma divorțului nu sunt pronunțate (Amato & Keith, 1991a). Totuși adolescenți de sex feminin din familii divorțate și recăsătorite sunt mai predispuși decât omologii lor de sex masculin la anxietate (McLanahan & Sandefur, 1994).

Unele fete din familiile de divorțați ce rămân cu mama par mai deschise la nouă relație a mamei de după divorț, acest lucru nu se întâmplă însă și cu băieții care nu văd cu ochi buni nouă relație a mamei de după divorț (Hetherington, 1989). Totuși pentru unele fete din familii divorțate care au fost suprasolicitate cu responsabilități sau sprijin emoțional de un părinte, există un risc crescut de simptome anxioase, stimă de sine scăzută, și un sentiment de eșec, în ciuda realizărilor lor (Hetherington & Stanley-Hagan, 1999). Băieții au mai multe șanse decât fetele de a beneficia de relații bune cu nouă familie a tatălui (Amato & Keith, 1991a;Hetherington,1993). Relațiile strânse, de susținere între tată și băiat, foarte probabil vor reduce comportamentele antisociale ale băieților același lucru nu se întâmplă și în cazul fetelor (Amato & Keith, 1991a;Hetherington,1993

Ipoteza 4

Genul adolescenților (masculin său feminin) influențează depresia la adolescenții proveniți din părinți divorțați.

Rezultatele statistice în prelucrarea datelor referitoare la această ipoteză ne demonstrează faptul că nu există o interacțiune semnificativă între cele două variabile invocate în ipoteză, întrucât calculele efectuate au arătat o valoare a lui p = 0,552 > 0,05(vezi anexa 8). Conform rezultatelor statistice putem spune că genul nu influențează depresia în rândul adolescenților.

Tabelul nr 4

Graficul nr 4 – prezintă nivelul depresiei adolescenților rezutat în urma analizei statistice a datelor, corelat cu aparteneța la gen.

Comform datelor statistice obținute putem spune că genul, la fel ca și în cazul anxietății, nu influențează depresia. Apar aceleași mici diferențe între băieți și fete, fetele părând un pic mai depresive decât băieții. Există însă o diferență mare între anxietate și depresie ca intensitate a lor. Media și nivelul depresiei sunt totuși mult mai mici decât în cazul anxietății. Din tabelul nr 2, putem observa că nu există diferențe semnificative între media depresiei la băieți și media depresiei la fete, astfel și fețele și băieții au cam același nivel al depresiei. Dar din graficul nr 2, se poate observa totuși că există o mică diferență între nivelul depresiei băieților și nivelul depresiei fetelor Aceste mici diferențe nu se datorează doar experienței traumatizante a divorțului, ci și conflictelor existente în familii cu mult timp înainte de divorț. Cu cât sunt mai intense și mai direct exprimate, cu atât ele favorizează mai mult scăderea performanțelor școlare ale copiilor și nivelul depresiei și a ostilității lor.

Ipoteza 5

Adolescenții proveniți din familiile cu o situație socio-economică precară au o anxietate semnificativ mai mare decât cei proveniți din famiiile cu o situație socio-economică normală

Rezultatele statistice în prelucrarea datelor referitoare la această ipoteză ne demonstrează faptul că nu există o interacțiune semnificativă între cele două variabile invocate în ipoteză, întrucât calculele efectuate au arătat o valoare a lui p = 0,069 > 0,05(vezi anexa 9).

Tabelul nr 5

Graficul nr 5 – prezintă nivelul anxietății rezultate în urma analizei statistice a datelor, corelat cu situația socio-economică a familiei rezultate în urma divorțului.

După cum se poate observa și din grafic nu există mari diferențe privind nivelul anxietății, astfel putem afirma că situația economică a familiei rezultată în urma divorțului nu influențează anxietatea adolescenților.

Ipoteza 6

Adolescenții proveniți din familiile cu o situație socio-economică precară au o depresie semnificativ mai mare decât cei proveniți din famiiile cu o situație socio-economică normală.

În urma prelucrării statistice a datelor s-a obținut o valoare a lui p = 0 < 0,05 ( vezi anexa 10 ), ceea ce face ca această ipoteză a cercetării să fie confirmată, existând o interacțiune semnificativă statistic între cele două variabile

Tabelul nr 6

Graficul nr 6 – prezintă nivelul depresiei rezultate în urma analizei statistice a datelor, corelat cu situația socio-economică a familiei rezultate în urma divorțului.

Din graficul de mai sus se poate observa un nivel mai ridicat al depresiei la cei cu o situație socio-economică mai precară, deci putem spune că că situația economică a familiei rezulatate în urma divorțului părinților poate conduce la depresie în rândul adolescenților.

Cum mai poate un copil sau un adolescent să se dezvolte normal din punct de vedere psihic dacă el este supus stressului financiar zi de zi, dacă el vede că părintele cu care a rămas nu mai poate face față cheltuielilor gospodăriei ? Este clar că adolescenții și copiii ce au avut o situație materială foarte bună, un nivel de trai ridicat înainte de divorțul părinților, trezindu-se deodată într-o situație mult mai precară din punct de vedere financiar și trebuind să facă față unui nivel de trăi mult mai scăzut, pot dezvolta anumite forme de depresie. Există și studii anterioare, care au raportat aceleași rezultate statistice vizavi de situția economică precară a familiilor monoparentale, astfel gradul conflictului parental este un factor major de risc asociat cu gândirea copiilor și a adolescenților vizavi de divorț. Asocierea dintre conflictul marital și starea economică a familiei monoparentale rezultată în urma divorțului a fost în mod repetat demonstrată. Copiii și adolescenții au mai multe probleme psihologice atunci când rămân cu un singur părinte sunt mult mai îngrijorați de situția financiară a familiei lor (McIntosh și Iung, 2006, Amato & Keith, 1991a, 1991b; Grych, 2005; Grych & Fincham,1990; Kelly & Emery, 2003). Astfel de dificultăți includ niveluri mai ridicate ale depresiei și comportamene perturbatore (Grych, 2005). Deci separarea și divorțul implică invariabil modificări financiare și foarte mult stres economic, necesită diferite aranjamente ale locuinței ceea ce implică uneori costuri financiare (Smyth, 2004). Femeile și copiii acestora experimentează diferite dificultăți financiare după divorț (Smyth & Weston, 2000). Divorțul afectează, nu numai relația de cuplu dar și felul cum părinții își îndeplinesc după divorț rolurile emoționale dar și practice, economice, vizavi de copii lor (Amato, 2000, Astone & McLanahan, 1994; Hetherington& Clingempeel, 1992; Simons & Associates, 1996). De exemplu, schimbări în regimul de viață și economie de uz casnic pot afecta în mod direct funcțiile parentale. Atât mamele și tații rezidențiali tind să se simtă suprasolicitați de copii, de viață în general, de responsabilitățile ce le revin după separare și divorț (Baum, 2003). Rolurile parentale trebuie să fie reconstruite. Unele cupluri de divorțați nu pot stabili o colaborare co-parentală adică relații normale, altele sunt în conflict perpetuu asupra copiilor lor (Baum, 2003). Multe din problemele adolescenților au fost puse pe seama divorțului parental. P. Allison și F. Furstenberg ( (1989) au concluzionat că la cinci ani de la divorțul părinților copiii se confruntau cu mai multe probleme de comportament, cu mai multe dificultăți școlare, cu stres și disconfort psihic sporit în raport cu copiii din familiile nucleare intacte, asta și din cauza situației economice rezultate ăn urma divorțului. Toate aceste elemente au fost evaluate prin luarea în considerare a raportărilor părinților, profesorilor și a copiilor.

Capitolul 5. Concluzii finale

Potrivit unui stereotip, adolescența este plină de neînțelegeri, probleme cu părinții și răzvrătire. Adolescența este ,,o etapă de nesuportat”.

Carl Gustav Jung

Constatăm în urma efectuării cercetării o diferență semnificativă, între adolescenții cu ambii părinți și cei cu un singur părinte, în privința anxietății și depresiei. Putem spune așadar că adolescenții ce locuiesc cu ambii părinți au mai puține probleme de natură psihică, că divorțul părinților conduce de obicei la multiple întreruperi în viața copiilor. Efectele concrete includ schimbări în regimul de viață, potențiale schimbări ale reședinței, cu, custodie sau cu vizitare, creșterea numărului de schimbări de la domiciliu la domiciliu, sau de la domiciliu la școala. Schimbarea modelelor familiale. Sunt introduși des părinți vitregi și rude vitrege. Copii pot fi adoptați de noi părinți. Pentru majoritatea copiilor care trăiesc cu mama lor, stabilitatea lor economică este amenințată. Spre deosebire de pierderea unui părinte în fața morții a neglijării, a unei boli, sau separarea din cauza unor probleme legate de călătoritul cu serviciul, divorțul plasează copilul său adolescentul într-un proces continuu de ajustare cognitivă și emoțională, în relația lor cu fiecare părinte.

Indiferent de vârstă, copiii și adolescenții au nevoie de părinții lor, și după divorț, au nevoie exact ca și înainte de o bază emoțională sigură. Au nevoie de ajutor pentru a rezolva problemele lor, de încurajări pentru a învăța, pentru a se simți în siguranță, iubiți, alături de un părinte de încredere, atunci când au foarte mare nevoie. Aceste nevoi au mai multe șanse să fie îndeplinite în mod corespunzător într-un mediu conflictual mult mai mic, cu un părinte care nu este încontinuu blamat pentru vechile probleme rămase nerezolvate sau în curs de rezolvare, în relația lor cu lor fostul partener. În special, copiii au nevoie de părinți care și-au rezolvat problemele dintre ei.  Au nevoie de predictibilitate, precum și de timp petrecut împreună cu părinții lor. Ei au nevoie de părinți care se joace cu ei, să-i asculte cu atenție să le laude eforturile lor să comunice și să păstreze acea lumea a lor mică,în condiții de siguranță.

Adolescenții au nevoie ca stresul de zi cu zi din viața lor fie cât mai mic posibil. Ei au nevoie ca părinții lor să fie disponibili zi de zi pentru ai asculta și a le oferi sprijin. Ei au nevoie de o rutină bună, previzibilă și coerentă, de reguli clare și precise pentru a reuși să facă față la școală.  Au nevoie de părinți care sunt capabili să îi supravegheze și să fie cu adevărat interesați de viața lor. Adolescenții au nevoie de asemenea de timp și de spațiu pentru înțelege decizia de separare a părințlor . Dacă se vor face presiuni asupra lor, ei sunt susceptibili de a reacționa cu furie și cu respingere, de obicei au nevoie de flexibilitate și măsuri necesare și din parte dascălilor lor pentru a putea să participe în mod cât mai activ la activitățile sociale și evenimente școalare, pentru a putea depăși cât mai bine trauma divorțului părinților.

Programele parentale post divorț s-au dovedit a fi eficace în tratarea și prevenirea varietelor dificultăți de adaptare ale copiilor și adolescenților. Aceste intervenții s-au concentrat în principal pe psiho-educație și pe programe de dezvoltare a abilităților de înțelegere a factorilor ce au stat la baza divorțului. Programele de prevenire și intervenție timpurie pentru ameliorarea impactului divorțului asupra copiilor au fost sprijinite în întreaga literatură cu rezultate foarte bune, inclusiv cu raportarea de către părinți a creșterii cooperării copiilor și adolescenților, restaurarea relațiilor dintre aceștia și părinți, îmbunătățirea bunăstării copiilor. Există credința că participarea mai devreme la programe de educație parentală poate preveni sau reduce chiar durata conflictului dintre părinți și adolescenți sau copii. Colaborarea părinților cu specialiști psihologi sau psihopedagogi în vederea soluționării conflictelor inerente ce apar în urma divorțului poate conduce la o mai bună soluționare a acestor conflicte, părinții sunt semnificativ mai implicați în viața copiilor lor. În urma lucrurilor constatate de acest studiu ar fi bine ca în toate școlile din țara noastră să existe un psiholog sau un psihopedagog care să se ocupe de copii și adolescenții care au trecut prin trauma divorțului și nu numai. Ar fi bine că școlile să țină o evidență clară a acestor copii și adolescenți prin intermediul cabinetului psihologic. Școala să se îndrepte cu mult mai multă atenție asupra acestor adolescenți pentru a putea fi prevenite eventualele probleme de natură afeciv-emoțională, pentru a preveni eventualele consecințele grave ce decurg în urma acestor traume emoționale, cum ar fi pierderea interesului acestor copii și adolescenți pentru actul învățării și chiar abandonul școlar.

Altfel pe fondul tuturor acestor probleme după cum am văzut, pot apărea anxietatea și chiar depresia la acești copii sau adolescenți. Dar, psihologia a făcut mari progrese privind înțelegerea factorilor care împovărează viața copilului / adolescentului, cu părinții divorțați, la vârste diferite, și a identificat strategii de colaborare parentală post-divorț care pot minimaliza efectele factorilor de risc ce apar înainte sau chiar în urma divorțului. Ceea ce ne interesează pe noi însă, este ca aceste strategii să fie mediatizate, să fie aplicate, factorii de risc să fie cunoscuți și de părinți și de adoescenți, mai ales într-o țară ca a noastră unde încă există mari prejudecăți în privința mergerii la psiholog, psihopedag sau consilier psihologic. Astfel părinții, adolescenții și societatea în generalvor avea doar de câștigat.

Bibliografie generală

Amato,P.R (2000). Consecințele divorțului pentru adulti si copii Jurnalul căsătoriei și a familiei, 62, 1269 -1287.

Amato, P.R., & Keith,B. ( 1991 ). Parental divorce and the well-being of children: A meta-analysis. Psychological Bulletin, 110, 26-46.

Adler, A. ( 2011 ). Practica și teoria psihologiei individuale. Pentru medici psihologi și profesori. București. editura Trei.

Adler, A.( 2013 ). Înțelegerea vieții. București. editura Trei.

Beck,A. & Alford,B.( 2011 ) Puterea integratoare a psihoterapiei cognitive. București. editura Trei.

Block, J., Block, J. H., & Gjerde, P. F. (1986). The personality of children prior to divorce: A prospective study. Child Development, 5 7, 827-840

Clarke-Stewart,A. &  Brentano,C. (2006) .Divorț…..Cauzele și consecințele. New Haven: Yale University Press.

Clarke-Stewart, K.A, Vandall, DL, McCartney, K., Owen, MT, si Booth, C. (2000) . Jurnalul de Psihologia Familiei, 14, 304 – 326.

Chase-Lansdale, P., & Hetheringon, E. M. (in press). The impact of divorce on life-span development: Short- and long-term effects. In D. L. Featherman & R. M. Lerner (Eds.), Life-Span Development and Behavior, 10

Delucia-Waack J. L.& Gellman R. A. ( 2007 ). The Efficacy of Using Music in Children of Divorce Groups: Impact on Anxiety, Depression, and Irrational Beliefs About Divorce, 272-28

Dictionar francez si Psihiatrie si Psihopatologie ( La Rousse, p. 66 ) .

Dafinoiu, I. ( 2007 ). Personalitatea.Metode calitative de abordare. Observatia si interviul. Iași. editura Polirom.

Emery, R.E. & Laumann-Billings, L., (2000). Distress among young adults in divorced

families. Journal of Family Psychology, 14, 671-687.

Fabricius, W.V. & Luecken, L.J. ( 2007 ). Aranjamente Post-divorce, viața, conflictul părinților, și pe termen lung sănătatea fizică a copiilor de divorțați. Jurnalul de Psihologie Familiei, 21, 195 -. 205. Furstenberg, F. E, Jr., Morgan, S. P., & Allison, P. D. (1987). Paternal participation and children's well-being after marital dissolution. American Sociological Review, 52, 695-701

Freud, S., Introducere în psihanaliză (2010 ). București. editura Trei.

Freud,S. Introducere în psihanaliză, Prelegeri de psihanaliză, Psihopatologia vieții cotidiene. București. editura Didactică și Pedagogică, (1980)

Freud, Sigmund, ( 2010 ). Despre psihanaliză. București. editura Herald.

Gherguț, A. ( 2013 ). Sinteze de psihopedagogie specială. Iași. editura Polirom.

Grych,J.H. & Fincham,F.D. ( 1990 ) Marital conflictand children”s adjustment. A cognitive-contextual framework. Psychological Bulletin, 108 

Hăvărneanu, C. ( 2010 ). Metodologia cercetării în științele sociale. Iași. Editura Erota.

Hetherington, E. M., Cox, M., & Cox, R. (1978). The aftermath of divorce.

Kelly, JB, & Emery, RE (2003). Children adjustment following divorce: Risk and resiliency perspectives. Family Relations, 52, 352-362

Lungu. O. ( 2001 ). Ghid introductiv pentru SPSS. Iași. Editura Erota Tipo.

McCall, R. B., & Stocking, S. H. (1980). Research about the effects of divorce on families.

McIntosh, J. ( 2010 ). Children’s responses to separation and conflict. Every Child, 16(2), 14-15. MariaNeagoe, Alexandru D. Iordan,( 2002 ). Cercetare privind adaptarea socio-școlară în dependență de anxietate  ( p. 194-236 ).

Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, ( 2003 )

Mitrofan, I. ( 2003 ). Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Iași. editura Polirom

Pruett, K. D., & Pruett, M. K. (1999). “Only God Decides”: Young children’s perceptions of divorce and the legal system. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 38, 1544–1550.

Rogers, C. ( 2014 ). A deveni o persoana. Perspectiva unui psihoterapeut editura Trei.

Skinner, B. F. (1938). The Behavior of Organisms. New York. editura Appleton-Century-Crofts.Inc

Spielberger,C.D. ( 1966 ). Anxiety and Behavior.

Størksen I, Røysamb E, Moum T, Tambs K: Adolescents with a childhood experience of parental divorce: a longitudinal study of mental health and adjustment. J Adolescence 2005, 28:725-735. 

Turliuc, M (2004). Psihologia cuplului și a familiei. Iași. editura Performantica.

Ulmanu, A.B. ( 2011 ). Cartea fețelor. Revolutia Facebook in spatiul social. București. editura Humanitas

Wallerstein J. S. & Lewis J. M, San Francisco State University ( 2004 ). The unexpected legacy of divorce ,Report of a 25-Year study.

Wallerstein, J. S., & Kelly, J. B. (1980). Surviving the breakup: How children and parents cope with divorce.

Watson, J. B. (1930). Behaviorism (Revised edition). Chicago: University of Chicago Press

Treatment for Adolescents with Depression Study (TADS)

United Nations Statistics Division, Marriage and divorce.

http://www.dreptonline.ro/dictionar_juridic/dictionar_juridic.php

Anexe :

Anexa 1 Chestionar de consimțământ informat

Aceast studiu este efectuat de Cătălin Daniel Roșu student la facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, în vederea susținerii unei lucrări de licență. Scopul studiului este acela de a analiza anxietatea și depresia la adolescenții proveniți din părinți divorțați. Este un studiu important pentru cunoașterea realităților din viața de adolescent, pentru adulții care lucrează în educație, în învățământ, pentru succesul școlar și calitatea vieții acestor adolescenți. Nu se prevăd efecte nedorite asupra participanților la acest studiu prin completarea răspunsurilor la întrebările din chestionare. Dacă totuși apar efecte nedorite asupra participanților la acest studiu, poate fi contactat coordonatorul studiului la adresa de mail [anonimizat] sau la telefon 0740230102 care poate oferi consiliere psihologică sau referire la servicii de specialitate, dacă este cazul. Participarea la acest studiu este voluntară, nu este obligatorie, nu este urmată de recompense iar participanții pot să se retragă sau să nu trimită răspunsurile dacă nu mai doresc participarea, fără nici un efect nedorit asupra lor.Următoarele 3 chestionare se adresează tuturor persoanelor adolescente. Chestionarele sunt anonime, nu există răspunsuri corecte sau greșite. Completarea celor trei chestionare durează în jur de 10-15 minute. Vă rog să completați sincer și spontan .

Sunt de acord cu pariciparea copilului meu la acest în acest studiu.

Anexa 2 Chestionarul 1

Rolul acestui chestionar este de a obține informații generale despre participanții la cercetare. Vă rog să răspundeți la toate întrebările fără nici o preocupare legată de identificare. Datele dumneavoastră vor rămâne complet anonime și confidențiale.

1. Vârsta

2. Genul

3. Venitul familiei

4. Părinți divorțați

Anexa 3 Chestionarul 2

Nume prenume Data de astăzi

Mai jos sunt date mai multe descrieri ale unor stări sufletești. Citiți fiecare descriere în parte și încercuiți acea cifră din dreapta care corespunde cu felul în care vă simțiți acum, în acest moment. Nu există răspunsuri bune sau rele. Nu pierdeți prea mult timp cu vreo deosebire și dați acel răspuns care pare să înfățișeze cel mai bine felul cum vă simțiți în prezent.

Anexa 4 Chestionarul 3

Nume prenume prenume Data de astăzi                                                                                                                                

Chestionarul cuprinde afirmații grupate. Vă rog să citiți cu atenție fiecare grup de afirmații. Alegeți din fiecare grup acea afirmație care descrie cel mai bine starea ta, începând cu săptămâna trecută și până în prezent. Încercuiți litera afirmației alese. Vă rog să citiți cu atenție toate afirmațiile unui grup înainte de a alege o afirmație.

1. 

  a. Mă simt atât de trist și nefericit încât nu mai pot să suport.

b. Nu sunt trist(ă).

c. Sunt trist sau am o dispoziție apăsătoare.

d.T ot timpul sunt trist și nu pot ieși din starea aceasta.

2.   

a. Viitorul nu mă sperie în mod deosebit.

b.V iitorul mă sperie.

c. Simt că nu pot să aștept nimic de la viitor.

d. Cred că viitorul meu este fără speranță și că situația mea nu se va schimba.

3.   

a. Nu simt  că aș fi eșuat.

b. Am impresia că am mai multe nereușite decât alții.

c. Făcând un bilanț al vieții mele, îmi văd șirul eșecurilor.

d. Ca om, consider că am eșuat total (în relația cu părinții, prietenii).

4.  

  a. Lucrurile mă mulțumesc la fel de mult ca altădată.

b. Nu știu să profit în mod adecvat de circumstanțe.

c. Ca să fiu sincer, nimic nu mă mai mulțumește.

d. Sunt nemulțumit sau indiferent față de toate

5.  

   a. Nu mă învinovățesc în mod deosebit.

b. Mă simt vinovat.

c. Aproape întotdeauna mă învinovățesc pentru ceva.

d. Tot timpul mă învinovățesc și am impresia că nimic nu merge bine

6.  

a. Nu mă simt pedepsit(ă)

b. Mă simt ca ș cum aș fi pedepsit(ă).

c. Aștept să fiu pedepsit(ă).

d. Simt că sunt pedepsit(ă).

7.

 a. Nu m-am dezamăgit pe mine însumi.

b. Sunt dezamăgit de mine.

c. Propria persoană mă dezgustă.

d. Mă urăsc.

8.  

a. Nici nu mă gândesc să-mi fac vreun rău.

b. Cred că moartea mă va elibera.

c. Am planuri precise pentru a mă sinucide.

d. M-aș sinucide dacă aș putea.

9.

a. Nu mă simt inferior celorlați.

b. Mă critic pentru slăbiciuni sau greșeli.

c. Mă învinovățesc în permanență pentru greșeli

d. Mă învinovățesc pentru tot ceea ce se întâmplă rău.

10 

a. Interesul meufață de alții nu a scăzut.

b. Acum ceilalți mă interesează mai puțin decât înainte.

c. Interesul meu față de ceilalți a scăzut simțitor.

d. Mi-am pierdut tot interesul față de ceilalți, iar ei îmi sunt indiferenți.

11.

 a. Mă decid la fel de repede ca altă dată.

b. În ultimul timp îmi amân deciziile.

c. Față de altă dată, mă decid mai greu.

d. Nu mai pot lua decizii.

12.

a. Nu cred că arăt mai rău ca înainte.

b. Mă tem că arăt batan(ă) șii urât(ă).

c. Simt că m-am schimbat în rău și sunt mai puțin atrăgător(e).

d. Cred că sunt urât.

13.

a. Lucrez la fel de bine ca și altă dată.

b. Este un efort deosebit pentru mine să mă apuc de ceva.

c. Este un efort foarte mare pentru mine să fac orice.

d. Nu mă simt în stare să fac nimic.

14.

a. Nu obosesc mai repede decât înainte.

b. Obosesc mai repede ca înainte.

c. O bosesc din orice nimic.

d. Sunt mult prea obosit ca să mai fac ceva.

15.  

a. Mănânc la fel de bine ca înainte.

b. Nu mai am așa poftă de mâncare ca înainte.

c. În ultimul timp, mi-a scăzut simțitor pofta de mâncare.

d .Nu mai am deloc poftă de mâncare.

16.

 a. Nu am pierdut în greutate în ultima vreme.

b. Am slăbit mai mult de 3 kg.

c. Am slăbit mai mult de 6 kg.

d. Am slăbit mai mult de9 kg.

17.

a. Nu sunt îngrijorat de starea de sănătate.

b. Sunt îngrijorat de starea de sănătate ca discomfort, durere, stomac deranjat sau constipație.

c. Sunt extrem de îngrijorat de problemele de sănătate și mă preocupă permanent.

d. Sunt atât de preocupat de problemele mele de sănătate încât nu mă preocup de nimic altceva.

18.  

a. Nu plâng mai mult ca de obicei.

b. Plâng mai mult ca înainte.

c. Plâng aproape tot timpul.

d. Obișnuiam să plâng, dar nu mai pot, chiar dacă vreau.

19.  

a. Nu sunt mai iritat de lucruri ca înainte.

b. Sunt mai nervos ca înainte.

c. Sunt iritat sau nervos o bună parte din timp.

d. Sunt iritat(ă) în permanență.

20.

a. Dorm ca de obicei.

b. Nu mai dorm ca de obicei.

c. Mă trezesc cu 1-2 ore mai devreme și adorm greu.

d.Mă trezesc cu câteva ore mai devreme și nu mai pot adormi.

Anexa 5 Interacțiunea dintre starea civilă a părinților și anxietatea adolescenților

Anexa 6 Interacțiunea dintre starea civilă a părinților și depresia adolescenților

Anexa 7 Interacțiunea dintre genul adolescenților și anxietatea acestora

Anexa 8 Interacțiunea dintre genul adolescenților și depresia acestora

Anexa 9 Interacțiunea dintre venitul familiei și anxietatea adolescenților

Anexa 10 Interacțiunea dintre venitul familiei și depresia adolescenților