Anxietatea In Cresterea Copiilor
CUPRINS
REZUMAT
1. CAPITOLUL I. INTRODUCERE
2. CAPITOLUL II. CADRUL TEORETIC
2.1. Anxietatea
2.1.1. Definiție
2.1.2. Diferite abordări teoretice ale anxietății
2.1.3. Manifestarea anxietății
2.1.4. Cauze ale anxietății
2.1.5. Clasificarea tulburărilor anxioase după DSM IV
2.1.6. Teorii explicative ale anxietății
2.1.7. Anxietatea de separare
2.2. Depresia
2.2.1. Definiție
2.2.2. Simptome ale depresiei
2.2.3. Factorii care pot declanșa depresia
2.2.4. Particularități și clasificări privind tulburările depresive
2.2.5. Clasificarea după evoluție și vârstă
2.2.6. Integrarea manifestărilor depresive în cadrul tulburărilor afective
2.2.7 Unele menționări privind diagnosticul diferențial al depresiei
2.2.8. Criterii de diagnostic
2.3. Familia – Structura familiei, tipuri de familii
2.3.1. Familia. Definiție. Cadru general
2.3.2. Subsistemele familiale
2.3.3. Tipuri de familie
2.3.4. Copii singuri la părinți
2.3.5. Anxietatea în creșterea copiilor și consecinele tulburărilor
anxios-depresive la separare
3. CAPITOLUL III. OBIECTIVELE SI IPOTEZELE CERCETĂRII
4. CAPITOLUL IV. METODOLOGIA CERCETĂRII
4.1.Prezentarea planului cercetării
4.2.Scala de anxietate Hamilton
4.3. Inventarul de depresie Beck
5. CAPITOLUL V. PREZENTAREA REZULTATELOR
5.1. Distribuția rezultatelor obținute după aplicarea scalei de anxietate
Hamilton părinților cu un singur copil
5.2. Distribuția rezultatelor obținute după aplicarea scalei de anxietate
Hamilton părinților cu 2 sau mai mulți copii
5.3. Distribuția rezultatelor obținute după aplicarea Inventarului de
depresie Beck părinților cu un singur copil
5.4. Distribuția rezultatelor obținute după aplicarea Inventarului de
depresie Beck părinților cu 2 sau mai mulți copii
5.5. Corelarea rezultatelor celor două instrumente de evaluare
5.6. Testul t
6. CAPITOLUL VI. INTERPRETAREA REZULTATELOR. CONCLUZII
6.1. Interpretarea cantitativă a rezultatelor cercetării
6.2. Interpretarea calitativă a rezultatelor cercetării
6.3. Concluzii
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
REZUMAT
Experimentului desfășurat are ca obiective principale studierea dinamicii și specificului tulburarilor anxios – depresive la diferite cupluri parentale, prin determinarea manifestărilor anxietății și a depresiei, manifestate în special la evenimentele de separare, și studierea tulburărilor anxios-depresive în cadrul cuplurilor parentale, în funcție de numărul de copii din familie.
Modul în care adulții reacționează la pierderea sau amenințarea de pierdere a relației apropiate cu copilul este dat de reprezentările mentale proprii ale părinților cu privire la raporturile dintre membrii familiei. Părinții cu un singur copil, fiind extrem de atașați de acesta, suferă mult mai mult la evenimentele de separare, comparativ cu cei care au doi sau mai mulți copii, aceste concluzii fiind verificate prin analiza statistică a rezultatelor obținute de cele două eșantioane ale experimentului.
După aplicarea scalei de anxietate Hamilton părinților cu doi sau mai mulți copii, a rezultat un procent semnificativ de 76,59% a subiecților care se încadrează la un nivel de anxietate uțoară, iar la un procent de 23,31% s-a constatat lipsa tulburărilor de anxietate, spre deosebire de părinții cu un singur copil, în rândul cărora a rezultat prezența tulburărilor anxioase la un nivel mediu, reprezentând un procent de 93,33 %, iar un procent de 6,67%, corespunde unor tulburări de anxietate accentuate. Aceste rezultate au fost confirmate tot după aplicarea scalei de anxietate Hamilton. De asemenea, și după aplicarea Inventarului de depresie Beck, se confirmă apariția tulburărilor depresive de intensitate mai mare la cuplurile parentale cu un singur copil: tulburări depresive de un nivel mediu, reprezentând un procent de 63,27 %, iar un procent de 36,63%, corespunde unor tulburări depresive de intensitate severă, spre deosebire de părinții cu doi sau mai mulți copii, care în proporție de 89,91 % au semnalat existența unor tulburări depresive de intensitate uțoară, iar un procent de 9,99% – lipsa totală a depresiei.
Anxietatea și depresia apar împreună la cuplurile cu un singur copil cu o intensitate mult mai mare față de cuplurile parentale cu doi sau mai mulți copii.
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
Modelul tradițional al familiei s-a păstrat în România în mult mai mare măsură decât pe alte meleaguri. Astfel, în special în mediul rural, două sau chiar trei generații locuiesc împreună, lucrează împreună și duc o viață socială comună. Chiar și în orașe, majoritatea tinerilor locuiau cu părinții chiar și după ce începeau să lucreze, iar după întemeierea unei familii, mulți rămâneau în același oraș cu părinții, se vizitau și aveau relații sociale permanente.
Trecerea României de la sistemul socialist, cu economie planificată, la statutul de țară democratică este o mare realizare, deoarece a urmat o descătușare a energiilor și posibilitatea de îndeplinire a aspirațiilor marii majorități a populației spre un trai mai bun, atât din punct de vedere material, cât și spiritual, la un nivel la care doar am fi visat cu câteva decenii în urmă. Dar, spre deosebire de țările din vestul Europei, unde evoluția spre starea actuală a societății a fost una lineară, cu o dezvoltare lină, dar fermă, România s-a dovedit destul de nepregătită pentru un salt așa de brutal. Astfel, pe de o parte, a apărut o explozie extraordinară a numărului de universități, de stat și private, cu foarte multe locuri, ceea ce a produs o adevărată frenezie în rândul tineretului pentru a pleca din localitățile natale spre centrele universitare, ceea ce, de altfel, este o aspirație absolut legitimă. Pe de altă parte, dispariția marilor întreprinderi socialiste, generatoare de foarte multe locuri de muncă, care țineau în localitățile natale sau în împrejurimi cea mai mare parte a populației, a produs un șoc imens, lăsând fără ocupație mari mase de oameni. A început o creștere economică pe baze sănătoase, dar ritmul de creștere al economiei, destul de lent, coroborat cu creșterea productivității muncii și a deplasării accentului pe activități care necesită o cantitate mai mică de muncă manuală, a făcut posibil, și chiar necesar, fenomenul deplasării forței de muncă în alte localități, departe de locurile natale și de familii. Ba chiar, odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, o mare parte din generația tânără s-a orientat spre plecarea la lucru în străinătate.
În acest context, modelul tradițional al familiei române este destul de bulversat. De altfel, spațiul public este plin de întâmplări generate de acest fenomen: copii care rămân departe de părinți, în grija unor rude mai mult sau mai puțin apropiate, recurgând la diverse atitudini generate de revoltă sau chiar la gesturi disperate, părinți care nu-și mai găsesc liniștea, debusolați, considerându-se inutili, după plecarea copiilor. Diverse studii sociologice, întreprinse de instituțiile statului și de diverse organizații neguvernamentale, încearcă să explice și să ofere soluții, în special pentru problema zecilor de mii de copii afectați de plecarea părinților.
Dar și problema părinților a căror copii aleg să plece de lângă familie, din varii motive, este una serioasă, dar mai puțin studiată. De aceea, am considerat că ar fi util, și chiar incitant, un studiu care să stabilească manifestările de anxietate, și chiar de depresie, care apar în cadrul familiilor care, dintr-un motiv sau altul se separă de copii și, în particular, să stabilim dacă, și în ce măsură, nivelul acestor manifestări este diferit în cazul părinților cu un singur copil, comparativ cu cuplurile cu doi sau mai mulți copii.
Această lucrare își propune să studieze gradul de apariție al tulburărilor anxios – depresive care pot apărea în urma separării cuplurilor parentale de copii lor, urmărindu-se gradul de apariție al acestor tulburări ale anxietății de separare și al al tulburărilor depresive în funcție de numărul de copii care fac parte din componența familiei.
Pentru a determina apariția anumitor tulburări anxios – depresive, s-au aplicat două instrumente de investigare, și anume Scala de anxietate Hamilton și Inventarul de depresie Beck, la 2 eșantioane de subiecți: eșantionul experimental fiind format din 30 de părinți cu un singur copil, iar eșantionul de control fiind format din 30 de părinți cu doi sau mai mulți copii.
Cuplurile parentale cu un singur copil își revarsă toată afectivitatea asupra singurului lor copil, acesta fiind obiectul unic al dragostei lor, în comparație cu cei care au doi sau mai mulți copii. În momentul separării de unicul lor copil, din diverse motive, cum ar fi plecarea acestuia la studii în alt oraș, căsătoria acestuia etc., acest fel de evenimente le provoacă părinților tulburări de anxietate de separare. Sentimentul de frică al acestor părinți nu coincide cu o stare normală, deoarece frica, chiar și cea foarte intensă, este o emoție umană care ajută în confruntarea cu un pericol real. Dar, la anxietatea manifestată de acești părinți, persoana afectată simte o continuă neliniște, care interferează și cu viața sa cotidiană, rezultând faptul că anxietatea este resimțită de o persoană ca fiind o frică foarte intensă și nejustificată pentru ce i se poate întâmpla copilul lor în timpul cât sunt despărțiți.
În majoritatea cazurilor, anxietatea este însoțită de depresie. Anxietatea fiind un sentiment de teamă, ce duce la creșterea temerilor față de posibile nenorociri, pentru depresiv, aceste catastrofele sunt actuale și inevitabile, tulburările anxioase fiind complicate deseori de episoade depresive. Depresia și anxietatea sunt două entități patologice distincte, care au relații apropiate, și se pot manifesta inclusiv prin iritabilitate, manifestări agresive, agitație.
Cuplurile parentale cu doi sau mai mulți copii sunt capabile să perceapă evenimentele de separare ca fiind normale, în comparație cu părinții cu un singur copil, care resimt mult mai profund, și într-un mod chiar dureros, separarea de unicul lor copil.
Lucrarea își propune să cerceteze dinamica tulburărilor anxios-depresive din cadrul cuplurilor parentale, în funcție de numărul de copii din componența familiei. Cercetarea se bazează pe ipoteza generală conform căreia se presupune că acele cupluri parentale care au un singur copil sunt mai predispuse să manifeste anxietate de separare și tulburări depresive, la un grad de intensitate mai mare decât cuplurile parentale care au în componența familiei doi sau mai mulți copii.
Capitolul II
CADRUL TEORETIC
2.1. Anxietatea
2.1.1. Definiție
Anxietatea este definită ca fiind o stare de neliniște, ce produce o puternică tensiune interioară prin anticiparea unui pericol imminent. Anxietatea este o tulburare a afectivității manifestată prin stări de neliniște, teamă și îngrijorare excesivă, care nu sunt motivate de pericole reale. Tulburările de anxietate sunt cele mai răspândite probleme de ordin psihic, afectând aproximativ 30% din populație. Acestea pot să apară în urma interacțiunii mai multor factori de risc: genetici, de personalitate, cognitivi, evenimente negative din viața persoanei. Sentimentul de frică nu coincide cu anxietatea, deoarece frica, chiar și cea foarte intensă, este o emoție umană normală, care ne ajută în confruntarea cu un pericol. Dar unii oameni experimentează o frică foarte intensă și irațională, care nu este justificată prin prezența unei situații periculoase. Persoana afectată de tulburarea anxioasă simte o continuă neliniște, care interferează și cu viața sa, rezultând faptul că anxietatea este resimțită de o persoană ca fiind o frică foarte intensă și nejustificată pentru ce i se poate întâmpla copilul lor în timpul cât sunt despărțiți.
În majoritatea cazurilor, anxietatea este însoțită de depresie. Anxietatea fiind un sentiment de teamă, ce duce la creșterea temerilor față de posibile nenorociri, pentru depresiv, aceste catastrofele sunt actuale și inevitabile, tulburările anxioase fiind complicate deseori de episoade depresive. Depresia și anxietatea sunt două entități patologice distincte, care au relații apropiate, și se pot manifesta inclusiv prin iritabilitate, manifestări agresive, agitație.
Cuplurile parentale cu doi sau mai mulți copii sunt capabile să perceapă evenimentele de separare ca fiind normale, în comparație cu părinții cu un singur copil, care resimt mult mai profund, și într-un mod chiar dureros, separarea de unicul lor copil.
Lucrarea își propune să cerceteze dinamica tulburărilor anxios-depresive din cadrul cuplurilor parentale, în funcție de numărul de copii din componența familiei. Cercetarea se bazează pe ipoteza generală conform căreia se presupune că acele cupluri parentale care au un singur copil sunt mai predispuse să manifeste anxietate de separare și tulburări depresive, la un grad de intensitate mai mare decât cuplurile parentale care au în componența familiei doi sau mai mulți copii.
Capitolul II
CADRUL TEORETIC
2.1. Anxietatea
2.1.1. Definiție
Anxietatea este definită ca fiind o stare de neliniște, ce produce o puternică tensiune interioară prin anticiparea unui pericol imminent. Anxietatea este o tulburare a afectivității manifestată prin stări de neliniște, teamă și îngrijorare excesivă, care nu sunt motivate de pericole reale. Tulburările de anxietate sunt cele mai răspândite probleme de ordin psihic, afectând aproximativ 30% din populație. Acestea pot să apară în urma interacțiunii mai multor factori de risc: genetici, de personalitate, cognitivi, evenimente negative din viața persoanei. Sentimentul de frică nu coincide cu anxietatea, deoarece frica, chiar și cea foarte intensă, este o emoție umană normală, care ne ajută în confruntarea cu un pericol. Dar unii oameni experimentează o frică foarte intensă și irațională, care nu este justificată prin prezența unei situații periculoase. Persoana afectată de tulburarea anxioasă simte o continuă neliniște, care interferează și cu viața sa cotidiană, rezultând faptul că anxietatea este resimțită de o persoană ca fiind o frică foarte intensă și nejustificată. Cu toate că tulburările anxioase sunt tratabile, doar o treime dintre persoanele care suferă de aceste afecțiuni caută ajutor specializat.
2.1.2. Diferite abordări teoretice ale anxietății
Cuvântul anxietate provine de la „anxietas”, care înseamnă în limba latină o experiență marcată de agitație, nesiguranță, frică și spaimă, S. Kierkegaard fiind considerat că a fost primul care a introdus noțiunea de anxietate, prezentând anxietatea ca fiind o spaimă nejustificată față de ceva nedefinit, spre deosebire de sentimentul de frică al cărui obiect este concret.(Kierkegaard S, 1998).
Este clasică definiția simplificată oferită de către Jaspers în 1913 (citat de Pichot,1987) conform căruia anxietatea este „teamă fără obiect", formulare la care se face adesea trimitere.
În literatura de specialitate, alături de conceptul de anxietate mai există mulți alți termeni sinonimi sau asemănători din punct de vedere semantic, precum: frica, teama, spaima, neliniștea, panica.
Frica este definită ca o reacție emoțională care intervine atunci când persoana ajunge într-o situație primejdioasă, iar principala sa caracteristică este dată de faptul că are un obiect real .
Teama este caracterizată ca fiind o stare sau un proces emoțional negativ ce implică insecuritate, agitație, neliniște, și tendință de evitare în legătură cu un pericol iminent sau îndepărtat. ( Popescu–Neveanu, 1978)
U. Șchiopu (1997) consideră starea de neliniște ca fiind o stare psihică afectivă implicată în atitudinile și motivațiile ce determină așteptarea unui eveniment neplăcut și consecințele acestuia, sau așteptarea unui eveniment plăcut asupra căruia predomină sentimentul de teamă că vor interveni anumiți factori ce ar putea împiedica desfășurarea lui normală.
Panica este o stare afectivă generată de evenimente neașteptate care au un impact asupra existenței și adaptării, prin implicațiile pe care le poate avea. (Crețu T.,2009)
Popescu-Neveanu (1978) susține că anxietatea este o tulburare a afectivității manifestată prin stări de neliniște, teamă, îngrijorare nejustificată în absența unor cauze, situații reale care să provoace asemenea manifestări.
Așadar, toate aceste stări menționate anterior au în comun o trăire psihofiziologică neplăcută, dar se deosebesc unele de altele prin intensitatea diferită a manifestărilor și a împrejurărilor în care își fac apariția.
2.1.3. Manifestarea anxietății
Anxietatea se manifestă:
– la nivel cognitiv: prin îngrijorare exagerată și nefondată, preocupări intense asupra unor gânduri și idei;
– la nivel emoțional: teamă, neliniște, iritabilitate, irascibilitate, frică nejustificată;
– la nivel comportamental: evitare, fugă;
– la nivel fiziologic: când o persoană suferă de anxietate, au loc modificări somatice în întreg organismul:
• ritmul cardiac se accelerează și tensiunea arterială crește;
• procesul de coagulare a sângelui se intensifică, pregătind organismul pentru posibile leziuni;
• transpirația crește, pentru a menține o temperatură scăzută a corpului;
• ritmul respirației crește;
• mușchii se tensionează, pentru a fi pregătiți pentru acțiune;
• ficatul eliberează glucoză, pentru a furniza rapid energie;
• digestia scade, salivația descrește;
• activitatea sistemului imunitar scade și favorizează canalizarea energiei pentru un răspuns imediat al corpului.
2.1.4. Cauze
Tulburarea anxioasă are o frecvență tot mai mare în ultimii ani, și se estimează că aproximativ 25% din populație suferă de anxietate care ar necesita tratament, iar un procent de 25% din populația mondială este afectată de o anxietate mai puțin severă (ex. frica de insecte sau de reptile).
Anxietatea poate fi cauzată de:
– factorul ereditar, istoricul familial al unei boli mintale. Numeroase studii prezintă faptul că la aproximativ 30% dintre persoanele diagnosticate cu anxietate, aceasta este moștenită. Există anumite trăsături transmise ereditar, care îi determină persoanei o anumită predispoziție să dezvolte această tulburare, cum ar fi: starea generală de nervozitate, de instabilitate emoțională, depresie, imposibilitatea de a accepta situațiile care produc stări de frustrare;
– deprivarea de relații sociale constă în incapacitatea de a realiza relații cu alți oameni ți produce sentimente de frustrare, de inadaptabilitate care, la rândul lor, creează anxietate, datorită fricii nejustificate asupra posibilității de a construi relații interumane;
– factorii de mediu, care pot fi reprezentați de evenimente stresante, traumatice recente sau care s-au petrecut în trecut;
– conflictele inconstiente, care au fost rezolvate neadecvat și își au originea în prima copilărie. În psihanaliză, anxietatea excesivă este denumită anxietate nevrotică, fiind simptomul rezultat în urma refulării unor impulsuri. Astfel, anxietatea se instalează în urma reprimării ostilității copilului care nu îsi poate exprima agresivitatea;
– folosirea unor substanțe ce produc dependență (alcool, nicotină, substanțe halucinogene).
2.1.5. Clasificarea tulburărilor anxioase după DSM IV
2.1.5.1. Tulburarea de anxietate generalizată este defintă prin prezeța unor îngrijorări excesive, și care nu pot fi controlate, cu privire la evenimente de viată cotidiene, chiar dacă nu există motive reale de îngrijorare. Incidența este de două ori mai mare la femei decât la bărbați și debutează, de obicei, în adolescență sau la începutul vârstei adulte.
Semnele și simptomele anxietății generalizate pot varia în funcție de severitatea tulburării, și includ:
– Agitație psiho-motorie;
– Stare de nervozitate sau iritabilitate;
– Oboseală și stare de slăbiciune generală;
– Dificultăți de concentrare;
– Tensiune musculară sau stare de încordare;
– Preocupare exagerată pentru lucruri cotidiene sau pentru subiecte minore;
– Tulburări de somn.
Intensitatea anxietății variază, dar senzația de anxietate nu dispare niciodată complet. Îngrijorările și anxietatea pot fi în legătură cu mai multe aspecte ale vieții unei persoane. De exemplu, am putea fi foarte îngrijorați de siguranța celor dragi, sau putem avea un sentiment general că ceva rău urmează să se întâmple, chiar dacă situațiile respective nu presupun nici un pericol real. Persoanele cu tulburare de anxietate generalizată recurg la comportamente de evitare, deoarece acestea diminuează pe moment starea de neliniște cauzată de îngrijorări. Chiar dacă par eficiente pe termen scurt, strategiile de evitare amplifică frecvența gândurilor negative și agravează discomfortul asociat, acest comportament neîmbunătățind starea pacientului, deoarece întreruperea deliberată a unui gând generează un efect invers: cu cât incearcă să nu se mai gândească la acel lucru, cu atât mai mult îi revine în minte acel gând (Mitrofan I., Mindu S., 2013). Un alt factor de menținere al anxietății generalizate sunt comportamentele de asigurare și verificare excesivă, având scopul de a controla îngrijorările și de a liniști persoana cu anxietate că evenimentul periculos nu a avut loc. Dar liniștea care urmează acestor comportamente de asigurare durează puțin, deoarece persoana îngrijorată va tinde să verifice în permanență dacă pericolul imaginat de ea nu s-a întâmplat de la ultima verificare, iar astfel se menține o stare de anxietate continuă, un cerc vicios de care persoana nu se mai poate elibera.
Anxietatea generalizată este o tulburare cronică, însă oscilează în intensitate pe parcursul vieții, iar simptomele descrise anterior se înrăutățesc în perioadele de stres. Diagnosticul de tulburare de anxietate generalizată poate fi stabilit atunci când îngrijorările constante afectează semnificativ calitatea vieții.
2.1.5.2. Tulburarea obsesiv-compulsivă este un tip de tulburare de anxietate, fiind foarte frecvent întâlnită. Debutul acestei tulburări este de regulă la vârsta adolescenței sau la începutul vârstei adulte. Numele reflectă cele două categorii de simptome care definesc această tulburare de anxietate: obsesiile și compulsiile.
Obsesiile sunt gânduri, imagini sau idei iraționale care apar în mod repetat și intruziv (nedorit, pe neașteptate sau împotriva voinței noastre), și care provoacă emoții neplăcute foarte intense. De exemplu, o mare teamă, un sentiment de responsabilitate pentru siguranța altor personae, o vinovăție cumplită, sentimente sau emoții religioase foarte puternice etc. Persoana cu obsesii încearcă să ignore sau să suprime astfel de gânduri sau de impulsuri, sau să le neutralizeze cu un alt gând sau acțiune , numită compulsie.
Compulsiile se referă la o serie de acte mentale sau comportamente care sunt realizate într-un mod repetat și ritualizat, fiind repetate fără abatere de un anumit număr de ori, sau mereu într-un anumit mod, sau mereu în anumite locuri, în mod intenționat, deoarece ele au capacitatea de a reduce teama pe care o provoacă obsesiile. De exemplu, spălatul excesiv pe mâini, dușuri prea frecvente, așezarea lucrurilor din locuință într-o anumită ordine, numărarea banilor etc. sunt doar câteva din exemplele de compulsii foarte comune. O compulsie reprezintă o formă de protecție, reducând starea de anxietate, distresul resimțit de persoană, dar în nici un caz nu îi aduce vreo satisfacție sau plăcere.
Simptomele de tulburare obsesiv-compulsivă pot interfera negativ cu relațiile interpersonale, iar cei apropiați pot deveni implicați în menținerea simptomatologiei. De exemplu, un pacient cu obsesii severe poate cere constant reasigurări, ca urmare a fricii sale iraționale, iar cealaltă persoană, răspunzând constant prin oferirea asigurării, îl poate încuraja involuntar pentru persistența în acest comportament. De multe ori pacienții își dau seama că aceste gânduri sau comportamente nu sunt raționale și nu au nici un sens dar, cu toate acestea, continuă să-și facă griji și să se teamă că temerilelor pot deveni realitate. Numeroase studii au arătat că încercările repetate de a suprima și de a elimina gândurile nedorite nu fac decât să le amâne, să le îndepărteze pentru un timp, însă, pe termen lung, acele gânduri vor deveni mai puternice, apărând tot mai des în minte și provocând mai mult disconfort. Datorită acestui fapt, încrederea individului în propriile puteri de a se opune gândurilor abuzive se va deteriora tot mai mult, sporind starea de anxietate. În același mod, și realizarea compulsiilor contribuie la menținerea anxietății și a obsesiilor, deoarece compulsiile sunt adesea evadări din calea unui pericol nereal sau inexistent. Însă cât timp persoanele cu tulburare obsesiv – compulsivă continuă să le practice, în mintea lor se întipărește ideea greșită că motivul pentru care pericolul de care se temeau nu s-a petrecut, este datorat realizării compulsiilor. Dar, în realitate, singura modalitate prin care acest pericol inexistent poate fi dezvăluit este ca persoana cu tulburare obsesiv – compulsivă să îl confrunte direct, renunând la compulsii.
2.1.5.3. Tulburarea de panică este una din formele anxietății clinice, care apare de regulă după vârsta de 20 de ani. Este caracterizată de atacuri de panică recurente și o evitare crescută a situațiilor care pot declanșa aceste atacuri. Panica apare atunci când o persoană are episoade recurente de frică (anxietate/neliniște/agitație) foarte intense, care apar brusc și neașteptat. Aceste episoade, numite atacuri de panică, pot dura câteva minute sau câteva zeci de minute, dar de regulă ating intensitatea maximă în primele 10 minute. Atacurile de panică pot apărea din când în când sau, dimpotrivă, foarte frecvent, de multe ori neputând fi prezise.
Simptomele atacului de panică pot fi foarte diverse:
– palpitații, bătăi puternice și/sau accelerate ale inimii;
– valuri de căldură sau de frig ;
– tremurături sau frisoane ;
– senzație de sufocare sau de nod în gât ;
– respirație îngreunată sau senzația de tăiere a respirației ;
– presiune, disconfort sau durere în piept ;
– greață, diaree sau alte probleme cu stomacul ;
– senzație de amețeală, de rău, de pierdere a echilibrului sau de leșin ;
– senzație de irealitate, de a fi în afara corpului ;
– teama de a-și pierde controlul;
– teama de moarte.
Atacul de panică se manifestă atunci când nu poate fi identificată nici o cauză somatică. Din cauza preocupării intense de a nu trece prin noi atacuri de panică, persoana își modifică considerabil comportamentul, evitând numeroase situașii care i-ar putea declanșa astfel de atacuri. De exemplu, o persoană care a avut atacuri de panică într-un lift, refuză să mai meargă cu liftul pentru a evita un nou pericol. Sau, o persoană care a avut atacuri de panică când a rămas singură acasă sau într-un loc public, încearcă să fie mereu însoțită de o persoană de încredere. Aceste atacuri sunt crize de teamă foarte puternică de pericol, atunci când nu există un motiv pentru această teamă. În perioadele dintre atacuri, persoana afectată se teme permanent de momentul și locul când va apărea o nouă criză. Diagnosticul clinic este stabilit atunci când persoana are mari dificultăți de a-și desfășura activitățile cotidiene, când viața socială sau activitatea profesională îi este puternic afectată, sau când calitatea vieții scade considerabil.
2.1.5.4. Tulburarea de stres posttraumatic este o tulburare de anxietate care se dezvoltă după un eveniment traumatic care amenință siguranța individului, sau îi dă sentimentul de neajutorare. Apare în urma unui eveniment traumatizant din viața individului, cum ar fi un atac fizic, asistarea la moartea cuiva, accidente de mașină, un dezastru natural, acte de violenșă etc. Reacția persoanei la eveniment trebuie să presupună frică intensă, neputință sau oroare. Tulburarea de stres posttraumatic se caracterizează prin trei mari categorii de simptome: retrăirea persistentă a evenimentului traumatic, evitarea persistentă a elementelor asociate cu trauma și simptome persistente de hiperactivare neurofiziologică.
a) Simptomele retrăirii traumei:
– amintiri intrusive ale traumei;
– coșmaruri asupra traumei în sine sau a altor lucruri similare;
– manifestări somatice intense la amintirile traumei (palpitații, respirație accelerată, greață, tensiune musculară, transpirații).
b) Simptome ale evitării amintirii traumei:
– evitarea activităților, locurilor, gândurilor care reamintesc de traumă;
– pierderea interesului față de activitățile și viața normală în general;
– sentiment de detașare și izolare emoțională;
– sentiment de viitor incert.
c) Simptome de hiperactivare neurofiziologică:
– dificultate în a adormi;
– iritabilitate și crize de furie;
– hipervigilență;
– dificultate în focalizarea atenției.
În fața unor situații traumatice, unele persoane pot dezvolta tulburare posttraumatică imediat după incident, sau tardivă, după cel puțin 6 luni de zile (estimându-se că circa 33-34% dintre persoanele suferinde de tulburare de stres posttraumatic au experimentat simptomele specifice la mai mult de un an după producerea evenimentului traumatic), 10 % din pacienți manifestând o cronicizare a tulburării.
2.1.5.5. Fobia socială este o formă a anxietății care se întâlnețte la aproximativ 8-12% din populație, fiind una dintre cele mai des întâlnite tulburări de anxietate. Debutează, de obicei, în adolescență sau în perioada adultă. Fobia socială se manifestă atunci când o persoană se simte mereu nesigură, neliniștită, tensionată sau chiar speriată în anumite tipuri de situații sociale, fiind vorba de forma specifică sau, în majoritatea sau în toate situațiile sociale, fiind vorba de forma generalizată. În formele mai intense, această tulburare generează comportamente de evitare, asociate cu simptomele fizice precum: palpitații, transpirații, tremorul vocii, înroșirea feței etc.
Cele mai întâlnite tipuri de fobii sociale sunt: ( Fensterheim, Baer, 1977 ):
– Fobia de a privi – persoanele afectate au sentimental că ceilalți îi privesc insistent, provocându-le teamă, acest gen de fobie având drept consecință teama de a vorbi în public.
– Fobia de a fi el însuși – persoana se teme de faptul că dacă ceilalși oameni își vor da seama de particularitățile personalității sale, o vor respinge, acest gen de fobie ducând la evitarea relațiilor apropiate cu ceilalți
– Teama legată de faptul că ceilalti își vor da seama că individul este agitat, nervos – subiectul exterioriorizându-și nervozitatea prin manifestări neurofiziologice (tremorul mâinilor, al vocii, paloare ori roșeață a feței), și se teme ca cei din jur să nu observe.
– Fobia de singurătate – subiectului îi este teamă de a întreprinde o acțiune de unul singur, de exemplul o ieșire în oraș.
– Fobia persoanei că nu va putea comunica și avea relații interpersonale autentice cu ceilalți oameni – teama că oamenii nu l-ar putea agreea îl determină pe subiect să fie excesiv de amabil, încetând sa mai fie el însuși, putând renunța chiar și la demnitatea sa, în unele cazuri. Teama de a părea o persoana ridicolă îl poate determina pe individ să-și inhibe orice inițiativă, transformându-se într-un individ extrem de plicticos, pentru a-și menține imaginea de sine nealterată.
Fobia socială afectează în unele cazuri, extrem de grav, relațiile interpersonale ale persoanei pe care le dezvoltă cu familia, cu prietenii sau cele legate la locul de muncă, iar acest dezechilibru tinde să îl conducă spre o viață dificilă, cu o încărcătura emoțională extrem de mare și dificil de stăpânit (Mihăilescu I., 2003). Multe persoane care se confruntă cu o astfel de fobie socială manifestă greutăți în atingerea multor scopuri, printre care cele emoționale sau profesionale. În același timp, unii oameni suferinzi de fobie socială apelează la consumul de droguri și alcool, pentru a încearca să se degajeze de problemele cu care se confruntă . În situații extreme, individul se poate izola complet de familie și de sociatate.
2.1.5.6. Fobiile specifice reprezintă teama de anumite obiecte sau situații, fiind cea mai răspândită dintre tulburările de anxietate. Se manifestă printr-o frică irațională, nejustificată și excesivă în prezența, sau la simpla anticipare a întâlnirii cu un anumit obiect, animal sau situație. Fobiile specifice își au debutul în adolescență sau la maturitate, acestea debutând brusc și fiind de o mai lungă durată decât cele apărute în copilărie, care, de cele mai multe ori, dispar de la sine, cum ar fi frica de animale mari.
Cele mai frecvent întâlnite fobii sunt: cele de animale (câini, insecte), de factori ce provin din mediul înconjurător (înălțime, apă, foc, fulgere etc.), de răni, de anumite situații cu care se poate confrunta persoana (frica de a zbura cu avionul, de lifturi, spații închise etc). Adulții afectați de aceste fobii sunt conștienți că temerile lor nu sunt fondate dar, de cele mai multe ori, confruntarea, sau chiar simplul gând al confruntării cu obiectul sau cu situația generatoare de această teamă irațională, poate cauza apariția iminentă a unui atac de panică sau a unei anxietăți severe.
Fobia specifică poate avea diferite cauze. Se diferențiază factorii care reprezintă modul în care a aparut această frică nejustificată și motivele pentru care persistă pentru o perioadă lungă de timp. Apariția fobiei se poate referi la procesele de învățare, deoarece există o posibilitate ca această teamă să fi fost asociată unei experiențe neplacute cu un obiect sau situație, sau a fost pur și simplu observată la o altă persoană căreia îi era frică și, prin învățare, a fost preluată această frică nejustificată. Și prezența unor distorsiuni cognitive pot declanșa aceste tulburări, deoarece unele fobii se pot baza pe anumite informații eronate, care pot declanșa o tendință de a prezice rezultate defavorabile persoanei.
Semnele și simptomele fobiilor specifice se pot prezenta sub diferite forme și pot varia în funcție de severitate:
– La nivel emotional, apar emoții puternice precum: frică exagerată, teamă, neliniște.
– La nivel comportamental, se întâlnesc comportamente precum izbucnirea în plans, leșin, impulsul de a pleca sau plecarea propriu-zisă din acea situație, atacuri de panică.
– La nivel fiziologic prin accelerarea ritmului cardiac, transpirație abundentă, senzație de sufocare, tremurături, respirație accelerată, tensiune musculară, greață, slăbiciune musculară, valuri de căldură și frig, dureri în piept.
O persoană este diagnosticată cu fobie specifică doar dacă comportamentul de evitare are efecte negative și intervine invaziv în rutina normală a persoanei sau în activitățile sale zilnice, și dacă există o suferință însemnată cu privire la aceasta teamă sau frică nejustificată. Frica este considerată fobie atunci când:
– persoana este conștientă că frica este irațională și nejustificabilă;
– persistă cu o intensitate mare;
– expunerea la acel stimulul produce constant acea reacție de frică exagerată;
– persoana evită orice situație în care există posibilitatea unei întâlniri directe cu stimulul fobic;
– această frică exagerată împiedică desfașurarea normal a activităților individului în viața cotidiană.
2.1.6. Teorii explicative ale anxietății
2.1.6.1. Abordarea psihanalitică a anxietății
Reprezentanții psihanalizei au fost primii care au introdus conceptul de anxietate, și o examinau ca pe o însușire înnăscută a personalității omului. Freud a considerat anxietatea ca fiind o consecință a tensiunilor sexuale libidinale reprimate. Freud susținea că imaginile libidinale, concepute ca fiind primejdioase, erau reprimate și că energia libidinală era întreruptă de la descărcarea sa firească, fiind astfel transformată în anxietate. Astfel, anxietatea este legată de libido și se explică prin frustrările libidoului și interdicțiile dictate de „Supra–Eu”, anxietatea rezultând ca fiind semnalul de pericol adresat „Eu”–lui, adică personalității conștiente.
Ulterior, a înlocuit această teorie cu un concept mai larg de anxietate, ca fiind un semnal pentru pericol, facând diferența între anxietatea obiectivă (teamă, frică) și anxietatea nevrotică, în funcție de natura sursei și de proveniența pericolului, adică din mediul extern sau din impulsuri interne. Freud considera că anumite perioade de viață favorizează exaltarea libidoului (pubertatea, menopauza, andropauza), aceste perioade determinând un aflux de excitații sexuale somatice, mult prea puternice pentru a putea fi controlate de către Eu, rezultând faptul că anxietatea apare ca o reacție a Eului la imposibilitatea descarcării unei cantități de energie.
În viziunea lui S. Freud (2004), anxietatea reprezintă o reacție de pregătire a „Eu”– lui pentru o confruntare cu anumite pericole și amenințări, considerând că anxietatea este, la origine, de natură adaptativă, care presupune un consum intensiv de energie psihică.
A. Adler (1996) considera că complexul inferiorității reprezintă un factor central în anxietate, iar persoana care trăiește acest complex se simte inaptă și devalorizată. Anxietatea apare ca o consecință în legătură cu necesitatea restabilirii echilibrului pierdut, când persoana se confruntă cu anumite sarcini în cadrul mediului social. Chiar și în cazul în care sarcina este foarte facilă, persoana o percepe ca pe o examinare a integrității sale, rezultând reacții emoționale exagerate și o încordare puternică în timpul rezolvării ei . De asemenea, A. Adler consideră că anxietatea este determinată și de sarcinile care pun în pericol stima de sine a individului.
În conformitate cu teoriile psihanalitice, anxietatea este percepută ca un semnal pentru pericolul pătrunderii în inconștient a dorințelor infantile, libidinale, de natură sexuală, care au fost reprimate, iar dacă mecanismele de apărare nu reușesc să neutralizeze pericolul, apare anxietatea.
2.1.6.2. Abordarea evoluționistă a anxietății
Psihologia evoluționistă caută să stabilească anumite legături comune ale comportamentului moștenit genetic și modalitățile în care se manifestă în prezent rădăcinile comune ale acestor comportamente. Se poate concluziona faptul că comportamentul de frică, teamă și, implicit, anxietatea, apar la om din structurile arhaice, structuri ce au evoluat pe parcursul a sute de milioane de ani, și pe care omul le are în comun cu mamiferele, deoarece orice emoție umană de bază a putut fi reprodusă, prin lezarea sau stimularea electrică a unor zone specifice a creierului, inclusiv la animalele superioare, nu doar la om. După efectuarea anumitor studii de specialitate, se poate constata faptul că starea de frică și anxietate se pot genera pe baza stimulării electrice a unor arii ale lobului temporal, hipotalamusului, amigdalei și hipocampusului, dovedind că perspectiva evoluționistă asupra fricii și anxietății arată fenomenul că sistemul neuronal primitiv ce stă la baza acestora este supraactivat la subiecții anxioși.
2.1.6.3. Abordarea cognitivă a anxietății
Teoria cognitivă a tulburărilor de anxietate are la baza ideea conform căreia aceste disfuncții emoționale apar și se dezvoltă datorită interpretărilor eronate pe care persoanele le atribuie evenimentelor extreme. Simultan, răspunsurile din plan comportamental sunt rezultatul acestor interpretări, având la rândul lor un rol în menținerea tulburării emoționale.
Abordarea cognitivă a tulburărilor de anxietate evidențiază, ca factor principal în declanșarea acestora, existența anumitor scheme cognitive neadecvate, constituite din convingeri eronate și nejustificate, care determină evaluarea greșită a anumitor situații de viață, precum și a disponibilităților de adaptare ale individului la mediu. La anxioși, aceste scheme cognitive neadecvate predispun individul la o supraevaluare a situațiilor amenințătoare, sau a potențialelor pericole, și la o subevaluare a propriilor abilități de a le gestiona și rezolva, declanșând astfel diferite emoții și comportamente dezadaptative.
Persoanele anxioase dezvoltă anumite pattern-uri, modele cognitive exagerate în relație cu anumite pericole, ca urmare a interpretării experiențelor trăite ca amenințătoare. Tulburarea anxioasă se datorează faptului că aceste modele cognitive ale anxioșilor conțin o serie de reguli care etichetează evenimentele inofensive ca periculoase, iar strategiile persoanelor anxioase sunt disfuncționale datorită vulnerabilității. În psihiatrie, se citează tendința anxiosului la inferențe aleatoare, prezența unor pattern-uri de percepții distorsionate în relația cu ceilalți și o asimetrie cognitivă (este vorba de balanța între cognițiile pozitive și cele negative), incapacitatea anxiosului de a anticipa comportamente eficiente ca răspuns la stimulii ce pot produce anxietate. Sentimentul ineficacității personale la anxioși amplifică cognițiile negative și senzațiile vegetative, cu proiectarea în viitor a eșecului lor în relațiile cu ceilați (Leahy R., Holland S., 2010). Hipervigilența față de stimulii din jur devine o vulnerabilitate cognitivă pentru manifestările clinice de anxietate.
2.1.6.4. Abordarea behavioristă a anxietății
Psihologii behavioriști încearcă să dea o definiție experimentală anxietății prin asocierea stimulilor neutri la situații care declanșează comportamente caracteristice anxietății, astfel formându-se fobiile. Behavioriștii pleacă de la prezumpția că la originea anxietății se află mai mult evenimentele externe specifice decât conflictele interne. Explicația apariției anxietății și fobiilor, a felului în care o situație nepericuloasă în sine poate deveni sursă de anxietate, și al aparișiei fobiei este următoarea: un obiect neutru este asociat cu unul traumatic, producând teama față de acel obiect neutru. Asemenea ipotezei freudiene, se susține că mulțimea situațiilor ce provoacă fobii la vârsta adultă sunt rezultatul condiționării, din primele faze ale dezvoltării copilului. De exemplu, observând teama de zgomote puternice la un copil de 10 luni, s-a asociat zgomotul cu prezentarea unui păianjen și, prin repetare, copilul a dezvoltat teamă față de păianjeni iar, prin generalizare, a dezvoltat fobie față de insecte. Comportamentul fobic este datorat condiționării prin care este fixată teama, iar subiecții vor lupta să se elibereze de această frică, recurgând la evitarea situației sau la evadarea din situația anxiogenă, pentru a-și redobândi confortul psihic.
2.1.6.5. Abordarea existențială
Teoria existențială consideră anxietatea ca fiind pozitivă, deoarece, prin anxietate, individul își conștientizează fragilitatea existenței și devine responsabil asupra propriei sale vieți. Anxietate apare ca o spaimă existențială de lungă durată îndreptată spre viitor și lipsită de un motiv concret, reprezentând expresia desăvârșirii naturii omenești iar, cu cât crește anxietatea. cu atât crește și sensibilitatea senzorială. Dar anxietatea, ca o condiție a vieții, este delimitată între anxietatea normală, pozitivă, și cea nevrotică. Anxietatea normală este benefică, deoarece “prin intermediul ei individul conștientizează faptul că existența este limitată și de aceea individul este singurul responsabil de scopul și direcția vieții” (Iolanda Mitrofan, 2008). Pe de altă parte, anxietatea nevrotică imobilizează persoana și o face incapabilă de a acționa într-un mod rațional și benefic.
Deoarece existența nu poate fi concepută în afara anxietății, adepții teorei existențiale nu luptă pentru înlăturarea acesteia, ci pentru transformarea anxietății nevrotice într-una normală, cu un potențial favorabil și benefic pentru persoană (Stewart W., 2004).
2.1.7. Anxietatea de separare
Anxietatea de separare are la bază o vulnerabilitate psihologică, determinată de modul de interacțiune părinte – copil, din primii ani de viață. Anxietatea de separare este o tulburare care se manifestă printr-un sentiment de frică excesivă, care apare la separarea reală sau imaginară de o persoană semnificativă de care este atașată emoțional persoana, în special mama. Această teamă intensă apare, de obicei, la copiii ce se confruntă cu situații noi, în momentul în care nu sunt alături de ei persoanele cu care se simt în siguranță. Copiii se îngrijorează în legătură cu posibilitatea de a li se întâmpla ceva rău celor dragi, ceea ce poate duce la piederea sau separarea de lungă durată față de aceștia. Acest tip de reacții sunt considerate normale până în jurul vârstei de 2 ani, ulterior copiii începând treptat să se obișnuiască cu situațiile și cu persoanele noi, iar teama de separare se manifestă mai puțin intens. Această tulburare este frecventă în rândul copiilor mici, de exemplu când încep grădinița și, mai rar întâlnită, în rândul adolescenților sau a adulților.
Manifestările anxietății de separare sunt următoarele:
– griji nefondate despre lucruri periculoase ce s-ar putea întâmpla persoanei dragi pe durata absenșei acesteia;
– griji persistente și excesive în legătură cu un eveniment nedorit, care va duce la separarea de o persoană de care este foarte atașat subiectul (de exemplu, să se piardă sau să fie răpit);
– reticența sau refuzul persistent de a părăsi domiciliul din cauza fricii de separare;
– izolare socială;
– refuzul de a dormi în lipsa prezenței persoanei cele mai dragi. Somnul este adesea tulburat de coșmaruri legate de separarea de acea persoană.
La adulții care suferă de tulburare de anxietate de separare, simptomele pot include un spectru foarte larg de posibilități de diagnostic. Anxietatea de separare a adulților nu trebuie confundată cu anxietatea de separare, care apare ca o etapă normală de dezvoltare pentru copiii sănătoși, care începe de obicei la vârsta de aproximativ 8 luni și crește până la 13-15 luni, atunci când începe să scadă treptat. Stările patologice ale anxietății de separare cele mai comune la adulți pot include fobii specifice, tulburări de stres posttraumatic, tulburări de panică, tulburarea obsesiv-compulsivă și tulburări de personalitate. Din cauza variației și a suprapunerii simptomelor, este necesară o evaluare adecvată și detaliată a individului, pentru a distinge diferențele și semnificația tulburării anxietății de separare în raport cu celelalte tulburări anxioase. Este extrem de important să se stabilească o diferență între anxietatea de separare și alte tulburări de anxietate sau tulburări psihologice, prin investigarea cauzei de la care provine teama de separare a individului. Indivizii prezintă o suferință excesivă, manifestată prin plâns, diferite simptome somatice, de exemplu dureri de stomac, dureri de cap, etc., evitarea contactelor de orice fel, precum refuzul de apleca de acasă, de a dormi singur, să nu mai participe la diferite evenimente sociale, refuzul de a merge la locul de muncă etc., precum și implicarea în comportamente menite să asigure siguranță, precum apeluri frecvente către alte persoane semnificative din viața sa etc., pentru a se asigure că totul se află sub control, ceea ce subiectului îi poate conferi pe moment o stare de liniște.
Tulburarea de anxietate de separare este o condiție psihologică în care un individ prezintă o anxietate excesivă privind separarea de locuri sau de persoane față de care individul are un atațament emoțional puternic. La copii, atașamentul emoțional puternic este legat, în general, de mamă iar în în tulburarea de anxietate de separare la adult, atașamentul ar putea fi legat de copii, de un soț sau prieten. Anxietate de separare la adulți, care ajunge la un anumit nivel , ajunge până în punctul în care acestea nu pot părăsi persoana respectivă fără ca aceștia să se confrunte cu un atac de panică, fiind foarte susceptibile de a fi suferi de anxietate de separare. Un exemplu clar de anxietate de separare la adulți este gelozia. Gelozia poate apărea și fără vreun fel de legătură cu anxietatea de separare, de exemplu, controlul altora este cauza geloziei, cum sunt probleme de încredere , dar unele forme de gelozie profundă pot fi, de asemenea, cauza anxietății de separare, în cazul în care individul devine mult prea puțin încrezător, deoarece aceștia pot fi îngrijorați de faptul că cineva îi poate părăsi. Acest lucru este valabil mai ales în cazul în care gelozia este însoțită de gânduri anxioase, cum ar fi teama de a fi singur, sau preocupări iraționale despre infidelitate. Există, de asemenea, unele dovezi referitoare la faptul că părinții extrem de severi cu copiii pot avea probleme de anxietate de separare. Acești părinți acordă o atenție sporită copiilor lor, își manifestă stările afective și se implică constant în viața lor, iar la un moment dat, când ar putea fi atât de îngrijorați de faptul că copilul lor va putea pleca fără ca ei să mai facă parte integrală din viața lor, îi poate conduce spre apariția tulburării anxioase de separare.
2.2. Depresia
2.2.1. Definiție
Depresia este o maladie mentală, caracterizată printr-o modificare profundă a dispoziției, în sensul tristeții, al suferinței morale și încetinirii psihomotorii, asociindu-se, în general, cu anxietatea, depresia întreținând la pacient o impresie dureroasă de neputință globală, de fatalitate disperată, iar uneori antrenează ruminații subdelirante pe tema culpabilității, a nedemnității, a autoaprecierii, putând conduce la luarea în considerare a sinuciderii și, uneori, la realizarea acesteia, în cazuri foarte severe. (Larousse, 1998)
Paul Popescu Neveanu (1978) definește depresia ca fiind o stare psihică morbidă, caracterizată printr-o scădere a tonusului de activitate psihică și motorie, însoțite de o dispoziție afectivă astenică, de tristețe exagerată, de deprimare, de fatigabilitate și anxietate. Este întâlnită într-o formă gravă în unele boli psihice ca psihoza maniaco-depresivă. Frecvent întâlnite sunt formele ușoare de depresie apărute ca o reacție firească în situații diferite de viață, precum moartea unei persoane dragi, divorțuri, certuri, sau în urma unei munci extenuante, a unui regim alimentar sever etc. Asemenea stări de depresie pot apărea la orice vârstă, dar mai ales în adolescență și la vârsta înaintată. Unele stări depresive neocazionale, și care își au rădăcinile în modul de structurare a personalității, necesită o schimbare a condițiilor de viață și de activitate, precum și tratament psihoterapeutic.
Depresia este o boală a dispoziției, în care sunt implicate și procese cognitive, depresia având ca efect manifestări la nivelul funcționării întregului organism. Depresia este inclusă în clasificarea tulburărilor afective de dispoziție, fiind denumită și tulburare depresivă majoră sau tulburare unipolară. Tulburarea depresivă se caracterizează prin apariția unuia sau mai multor episoade depresive majore. Una dintre principalele caracteristici ale tulburărilor depresive este anomalia dispoziției. Simptomul dispoziției depresive este o componentă a mai multor sindroame psihiatrice și se întâlnește, de asemenea, și în anumite boli somatice. Trăsăturile centrale ale sindroamelor depresive sunt dispoziția depresivă, gândirea pesimistă, lipsa plăcerii, energie redusă și lentoare, dispoziția depresivă fiind cel mai evident simptom.
2.2.2. Simptome ale depresiei
Pentru diagnosticarea depresiei este esențială prezența, de cel puțin două săptămâni, a dispoziției depresive și / sau pierderea interesului pentru toate activitățile care anterior le făceau plăcere indivizilor. De asemenea, este necesară și prezența a cel puțin patru simptome din următoarele:
gândirea pesimistă;
schimbări ale apetitului;
modificarea greutății corporale;
perturbări ale somnului;
perturbări ale activității psihomotorii;
reducerea energiei;
iritabilitate;
sentimente de vină sau devalorizare;
dificultăți în gândire, în concentrare, în efectuarea deciziilor;
gânduri recurente despre moarte;
ideația suicidară;
planuri sau tentative suicidare;
ideile depresive (cogniții depresive) sunt simptome foarte importante, care se pot împărți în trei grupe:
-primul grup se referă la prezent. Pacientul vede partea nefericită a fiecărui eveniment; el crede că în tot ceea ce face are numai eșecuri și că ceilalți îl privesc ca pe un ratat, nu mai are încredere în sine;
-al doilea grup de idei se referă la viitor. Pacientul se așteaptă la tot ceea ce poate fi mai rău. Aceste idei de disperare și deznădejde sunt frecvent însoțite de ideea că moartea ar veni ca o eliberare. Aceste preocupări și idei sumbre pot progresa spre ideea de suicid.
-al treilea grup de idei se referă la trecut. Ele iau adesea forma sentimentului lipsit de rațiune, de vină și de autoacuzare pentru manifestări neînsemnate, de incorectitudine sau de a fi făcut rău cuiva. De obicei, aceste întâmplări păreau să se fi șters din memorie însoțite de sentimente intense. Preocupări de acest fel sugerează cu pregnanță tulburarea depresivă. Unii pacienți au un sentiment de culpabilitate fără nici o legătură cu vreun eveniment deosebit. Alte amintiri sunt focalizate pe întâmplări nefericite; pacientul își aduce aminte de ocazii în care era trist, a avut eșecuri, șansele sale erau în declin. Aceste amintiri devin tot mai frecvente pe măsură ce depresia se adâncește.
În tulburările depresive, aceste simptome trebuie să persiste în cea mai mare parte a zilei, timp de cel puțin două săptămâni consecutiv.
2.2.3. Factorii care pot declanșa depresia
Anumite situații din viața cotidiană pot constitui factori declanșatori ai depresiei, printre care cei mai importanți ar fi: diverse medicamente, precum narcoticele sau steroizi,i care pot induce episoade de depresie, dezechilibrele hormonale, ca de exemplu cele ale glandei tiroide sau ala glandelor suprarenale. Pot exista factori de stres majori, precum dificultăți financiare, probleme familiale, etc. Vârstnicii, care trec de la o viață independentă la o viață în care depind de ceilalți, au adeseori depresie, inițiază consumul de alcool, de substanțe ilegale.
Dintre factorii cognitivi care pot declanșa depresia pot fi enumerați:
a. imaginea de sine negativă;
b. interpretare negativă a trăirilor;
c. privire negativă asupra viitorului.
Depresia poate fi declanșată și de alți factori, precum diferite evenimente de viață stresante. Cel mai frecvent eveniment care poate determina apariția ulterioară a depresiei este considerat a fi moartea unei persoane dragi. Se estimează faptul că mai mulți factori cresc probabilitatea ca durerea și tristețea să fie resimțite neobișnuit de intens sau prelungit, printre aceștia fiind incluși:
1. împrejurările morții – când aceasta este bruscă sau neașteptată, sau are loc într-un loc care dă naștere la reproșuri, vină sau răspundere pentru supraviețuitori;
2. relația supraviețuitorului cu persoana decedată- când acesta este părintele decedatului, copilul mic al unui părinte decedat sau un adult într-o relație de dependență față de decedat;
3. trăsături particulare ale supraviețuitorului – nesigur, incapabil de a-și exprima cu ușurință sentimentele, încă neadaptat după o pierdere anterioară;
4. circumstanțele sociale ale supraviețuitorului – fără contacte cu organizații religioase, având în grijă copii dependenți.
Trebuie avut în vedere faptul că orice eveniment destul de puternic, cu un impact emoțional semnificativ, care are o influență puternică asupra psihicului subiectului, poate contribui la apariția ulterioară a tulburărilor depresive. Evenimentele stresoare, chiar dacă nu determină în mod direct apariția depresiei, pot constitui un factor declanșator în apariția ulterioară a tulburărilor depresive.
2.2.4. Particularități și clasificări privind tulburările depresive
Referitor la depresii, întâlnim mai multe tipuri de clasificări. Din perspectiva clasificărilor bazate pe etiologie se disting:
• depresii reactive – depresii endogene;
• depresii primare – depresii secundare.
În tulburările endogene, simptomele sunt cauzate de factori din interiorul individului și sunt independente de factori externi. În tulburările reactive, simptomele constituie răspunsuri la factori stresori externi. Distincția dintre cauzele endogene și cele reactive este nesatisfăcătoare, deoarece stabilește categorii care nu se exclud, ci se întrepătrund.
În rândul specialiștilor există, astăzi, o dispută în legătură cu împărțirea sindroamelor în categoriile endogene sau reactive; pentru înțelegerea etiologiei cazurilor individuale, trebuie cântărite cu grijă contribuțiile relative atât ale factorilor endogeni cât și cele ale factorilor reactivi (Ionescu S., A. Blanchet, M. Montreuil, J. Doron, 2013).
Clasificarea reactiv – endogen a tulburărilor depresive aduce cu sine o complicație în plus. Mulți susținători ai acestei clasificări afirmă că cele două grupe etiologice sunt însoțite de tipare caracteristice de simptome. Astfel, se afirmă că tulburările endogene se caracterizează prin pierderea apetitului, scăderea în greutate, libidou scăzut, amenoree și trezire precoce dimineața (simptomele „biologice”). Tulburările reactive se caracterizează printr-un tipar format din anxietate, iritabilitate și fobii.
Clasificarea bazată pe simptome împarte depresiile în nevrotice și psihotice. S-a constatat că anumite simptome sunt adesea mult mai intense în tulburările depresive ușoare în comparație cu cele severe. Această diferență în intensitatea simptomelor a condus la ideea că există două forme de tulburare depresivă: nevrotică și psihotică. Cu toate acestea, în privința aceastei clasificări, apar unele dileme. Acestea produc o anumită nebulozitate, datorită imprecisei utilizări a termenului psihotic. În sensul său inițial, acest termen semnifica o tulburare în care se poate dovedi pierderea contactului cu realitatea, de obicei sub formă de halucinații și idei delirante. În literatura de specialitate, referitor la tulburările depresive, termenul a fost folosit și în cazurile cu așa numite simptome biologice, anume trezirea foarte precoce dimineața, pierderea în greutate, scăderea apetitului, afectarea libidoului, variația diurnă.
În plus, mai apare o problemă, și anume aceea că este dificilă culegerea de date obiective, concludente, care să nu fie afectate de ideile preconcepute, de prejudecățile celui care face evaluarea pacientului.
În ceea ce privește clasificarea primară – secundară, cheia deosebirii dintre ele ar fi „cronologia”, în sensul că depresia primară apare ca o tulburare „pură”, deoarece nu suferă influențele potențiale ale unor boli anterioare (nu a suferit de alte alte boli mentale sau a avut doar episoade afective- depresive sau maniacale), în timp ce cea secundară apare la o persoană care anterior a suferit de o boală mentală sau o persoană care suferă de o boală somatică invalidantă sau amenințătoare de viață (Gilbert P., 2011).
2.2.5. Clasificarea după evoluție și vârstă
Tulburările afective au fost împărțite în tulburări unipolare și bipolare.
Kraepelin s-a orientat după evoluția bolii și a afirmat că mania și depresia sunt o entitate unică pe care a denumit-o psihoză maniaco depresivă. Karl Leonhard a venit cu o împărțire în trei grupe: depresie unipolară, manie unipolară, iar pacienții care prezentau atât tulburare depresivă cât și manie intrau în categoria tulburărilor afective bipolare. În sprijinul distincției tulburărilor uni- și bipolare, Karl Leonhard a descris diferențe de ereditate și personalitate între cele două grupe.
Tulburările uni- și bipolare nu diferă nici în privința simptomelor, când este cazul depresiei, nici a răspunsului lor la tratament. Grupul unipolar cuprinde, inevitabil, și cazuri bipolare care nu s-au exprimat încă clinic.
2.2.6. Integrarea manifestărilor depresive în cadrul tulburărilor afective
DSM IV R clasifică tulburările afective astfel:
a. episod maniacal;
b. episod depresiv major;
c. tulburări bipolare;
d. tulburări depresive :
– depresia majoră (episod unic);
– depresie majoră recurentă;
– distimia (nevroza depresivă);
e. tulburări depresive nespecificate în altă parte.
DSM IV R conține categorii de episoade recurente. Acest sistem recunoaște perturbările ușoare, dar persistente, de dispoziție, în care există fie o alternanță repetată de dispoziție crescută și scăzută, fie o cădere prelungită a dispoziției, insuficientă pentru a întruni criteriile pentru tulburarea maniacală sau depresivă dar, totuși, evoluând mai mult decât un episod maniacal sau depresiv (citat de DSM – IV-TM -1994, 2000).
Sindromul dispozițional este constituit din mai multe simptome ținând de dispoziție și alte simptome ce apar împreună pentru scurt timp. Un sindrom dispozițional poate apărea și într-o tulburare schizoafectivă sau psihoorganică, asemănător ca la tulburarea afectivă.
Noțiunea „episod dispozițional”, este restrânsă la sindroamele dispoziționale ce apar în absența fie a unei tulburări psihotice „nondispoziționale”, fie a unei tulburări organice. Noțiunea de „tulburare de dispoziție” se referă la o succesiune de episoade dispoziționale. Tulburările de dispoziție sunt, apoi, clasificate ca fiind depresive sau bipolare.
Noțiunea de distimie în DSM IV R este folosită pentru a desemna o perturbare cronică a dispoziției, în cea mai mare parte a zilei și în majoritatea zilelor, manifestându-se pe o perioadă de minimum doi ani, asociată cu modificarea apetitului sau a somnului, energie redusă, nivel scăzut al stimei de sine, deznădejde, dificultatea de a lua decizii și slabă concentrare.
2.2.7 Unele menționări privind diagnosticul diferențial al depresiei
Tulburările depresive trebuie deosebite de tristețea normală, obișnuită, precum și de alte tulburări psihice cum sunt nevrozele, schizofrenia și sindroamele cerebrale organice. Tulburările depresive ușoare sunt uneori dificil de stabilit, de deosebit de nevroza anxioasă. Acuratețea diagnosticului depinde de evaluarea severității relative a anxietății și a simptomelor depresive, ca și ordinea în care acestea apar.
Etapele ce trebuie urmate în evaluarea tulburărilor depresive sunt:
a) precizarea diagnosticului de tulburare depresivă;
b) stabilirea severității tulburării;
c) formarea opiniilor asupra cauzelor;
d) cântărirea efectului tulburării asupra altor persoane.
Diagnosticul depinde de o anamneză făcută cu scrupulozitate și de examinarea stării fizice și psihice a subiectului. Este foarte important să nu diagnosticăm o tulburare depresivă numai pe motivul unor marcate simptome depresive, care pot face parte dintr-o altă tulburare, cum ar fi, de pildă, un sindrom organic cauzat de o afecțiune cerebrală.
Severitatea tulburării se apreciază după simptome. O severitate remarcabilă este indicată de simptomele biologice, de halucinații și idei delirante. Este important să se aprecieze în ce măsură tulburarea depresivă a scăzut capacitatea de muncă a pacientului, sau nivelul de implicare pacientului în viața de familie și în anumite activități sociale. În aceste aprecieri trebuie ținut cont de durata și evoluția tulburării. Riscul de suicid trebuie stabilit pentru fiecare caz în parte. În continuare, se stabilește etiologia. Trebuie evaluat fiecare caz, importanța cauzelor interne și externe. Cauzele care pot determina tulburarea depresivă pot fi psihologice și sociale sau unele boli somatice și tratamentul aferent acestora. În aprecierea lor, o modalitate cu bune rezultate ar fi aceea de a se interesa, de a culege informații despre munca pacientului, viața sa de familie, venituri, condiții de locuit, sănătate fizică. Aceste probleme sunt foarte importante, pentru că ele pot constitui cauza unor dificultăți cronice de fond (tensiune maritală prelungită).
2.2.8. Criterii de diagnostic
1. anorexie și pierderea în greutate consecutivă (când nu se ține regim) sau apetit exagerat, urmat de creștere semnificativă în greutate;
2. insomnie sau hipersomnie;
3. agitație psihomotorie sau încetinire a mișcărilor;
4. lipsă de interes pentru activități curente sau diminuarea activității sexuale, nelimitată într-o perioadă dominată de delir și halucinații;
5. scăderea energiei – senzație de oboseală;
6. sentimente de inutilitate, reproșuri față de el însuși;
7. lamentări și lentoare în gândire sau concentrare;
8. idei obsesive în legătură cu moartea, suicidul, dorința de a fi mort, tentative de suicid.
Diferențierea între episoadele depresive ușoare, moderate sau severe, se bazează pe o judecată clinică complicată ce implică numărul, tipul și severitatea simptomelor prezente (Mitrofan, I., 2013). Nivelul activităților curente, sociale și de muncă, este adesea un ghid general util pentru gradul probabil de severitate al episodului, dar particularitățile individuale, sociale și culturale care afectează relația fragilă dintre severitatea simptomelor și performanța socială sunt suficient de comune și de puternice pentru a face ca includerea performanței sociale printre criteriile esențiale de severitate să fie nerecomandabilă.
Episodul depresiv ușor
Dispoziția depresivă, pierderea interesului și a bucuriei, fatigabilitate crescută sunt de obicei privite ca cele mai tipice simptome de depresie și cel puțin 2 dintre acestea 3, plus cel puțin 2 din simptomele descrise mai sus sunt de obicei necesare pentru un diagnostic cert. Nici unul dintre simptome nu trebuie să fie prezent într-un grad intens, iar durata minimă a întregului episod este de aproximativ două săptămâni.
Un subiect cu un episod depresiv ușor suferă, de obicei, din cauza simptomelor și are unele dificultăți în a-și îndeplini munca și activitățile sociale curente dar, probabil, nu va înceta complet să funcționeze.
Fără simptome somatice: criteriile pentru episodul depresiv ușor sunt întrunite și nu sunt prezente nici unul din simptomele somatice sau, eventual, doar câteva din ele.
Cu simptome somatice: criteriile pentru episodul depresiv ușor și 4 sau mai multe simptome somatice sunt de asemenea prezente (dacă sunt prezente numai două sau trei, dar ele sunt neobișnuit de severe, poate fi justificată utilizarea acestei categorii).
Episodul depresiv moderat
Cel puțin două din cele trei simptome dintre cele mai tipice notate mai sus pentru severitatea ușoară vor fi prezente, plus cel puțin trei din celelalte simptome. Multe simptome pot prezenta un grad mai mare de severitate, dar acest lucru nu este esențial dacă, în general, se manifestă o gamă largă de simptome. Durata minimă a întregului episod este de două săptămâni.
Un subiect cu un episod depresiv moderat va avea de obicei dificultăți considerabile în a-și continua activitățile sociale, profesionale sau domestice.
Fără simptome somatice: criteriile pentru episodul depresiv sunt îndeplinite, iar simptomele somatice lipsesc sau sunt de mică importanță.
Cu simptome somatice: criteriile pentru episodul depresiv de severitate moderată sunt îndeplinite și patru sau mai multe simptome somatice sunt prezente (în cazul în care numai două sau trei sunt prezente, dar acestea sunt neobișnuit de severe, poate fi justificată folosirea acestei categorii).
Episodul depresiv sever fără simptome psihotice
În cazul unui episod depresiv sever, subiectul manifestă, de obicei, o considerabilă suferință sau agitație, sau este prezentă lentoarea ca trăsătură marcantă. Pierderea stimei de sine, a sentimentelor de utilitate sau vinovăția sunt, de regulă, proeminente și suicidul este un pericol distinct în cazurile foarte severe. Se presupune că sindromul somatic este, virtualmente, întotdeauna prezent în episodul depresiv sever.
Toate cele trei simptome tipice notate pentru episoadele de intensitate ușoară și moderată vor fi prezente și, în plus, de obicei patru sau mai multe alte simptome, unele din acestea cu intensitate mare. Totuși, dacă simptome importante, cum ar fi agitația sau lentoarea, sunt marcate, pacientul poate fi refractar sau incapabil să descrie multe simptome în detaliu. O gradare de ansamblu a episodului sever poate totuși să fie justificată în astfel de cazuri. Episodul depresiv durează, de obicei, cel puțin două săptămâni, dar dacă simptomele sunt particular severe și cu debut foarte rapid, poate fi justificat să se facă diagnosticul și la o durată a episodului sub două săptămâni.
În perioada manifestării episodului depresiv sever, este foarte puțin probabil ca subiectul să fie în stare să-și continue activitățile sociale, profesionale sau domestice. Această categorie ar trebui utilizată pentru episoadele unice de depresie severă fără simptome psihotice. Include: episodul unic de depresie agitată, melancolia sau depresia vitală fără simptome psihotice.
Episod depresiv sever cu simptome psihotice
Este un episod depresiv sever care întrunește criteriile date pentru episodul depresiv sever fără simptome psihotice și în care delirurile halucinațiile sau stuporul depresiv sunt prezente. Delirurile implică, de obicei, ideea de păcat, sărăcie sau dezastre iminente, a căror responsabilitate poate fi asumată de subiect. halucinațiile auditive sau olfactive apar de obicei sub forma unor voci defăimătoare sau acuzatoare sau mirosuri de murdării putrede, sau de carne vie în descompunere. O lentoare psihomotorie severă poate progresa spre stupor. Dacă e necesar, delirurile sau halucinațiile pot fi specificate ca fiind congruente sau incongruente cu dispoziția. Stuporul depresiv trebuie să fie deosebit de schizofrenia catatonică, stuporul disociativ și de formele organice ale stuporului.
Include: episodul unic de depresie psihotică, depresie majoră cu simptome psihotice, depresie psihotică, psihoză depresivă psihogenă, psihoză depresivă reactivă.
Tulburarea depresivă recurentă
Este caracterizată prin episoade repetate de depresie așa cum s-a specificat la episodul depresiv ușor sau moderat sau la episodul depresiv sever, fără nici o istorie de episoade independente de elevație a dispoziției sau hiperactivitate care să întrunească criteriile pentru manie. Totuși, categoria trebuie utilizată, chiar dacă există dovada unor scurte perioade de elevație ușoară a dispoziției și hiperactivitate care să întrunească criteriile hipomaniei ce urmează unui episod depresiv (uneori aparent precipitate de tratamentul depresiei). Episoadele lipsite de severitate sunt adesea precipitate de evenimente stresante de viață și, în multe culturi, atât episoadele unice cât și depresia persistentă sunt de două ori mai frecvente la femei decât la bărbați.
Riscul ca un pacient cu tulburare depresivă recurentă să aibă în viitor un episod de manie nu dispare niciodată complet, oricât de multe episoade depresive au existat.
Tulburarea depresivă include:
– episoade recurente de: reacție depresivă, depresie psihogenă, depresie reactivă, tulburarea depresivă sezonieră;
– episoade recurente de depresie endogenă, depresie majoră, psihoză depresivă maniacă, psihoză depresivă psihogenă sau reactivă, depresia psihotică, depresia vitală.
Tulburarea depresivă exclude: episoade depresive recurente scurte.
Tulburări persistente ale dispoziției
Aceste tulburări ale dispoziției sunt persistente și, de obicei, fluctuante, în care episoadele individuale sunt rare sau lipsesc, suficient de severe pentru a justifica etichetarea lor ca hipomaniacale sau chiar episoade depresive ușoare. Deoarece ele durează ani în șir și, uneori, cea mai mare parte a vieții adulte a subiectului, ele implică o suferință subiectivă considerabilă și incapacitarea în unele cazuri. Totuși, episoade recurente sau singulare de tulburare maniacală sau depresivă moderată sau severă pot deveni suprapuse pe o tulburare afectivă persistentă.
2.3. Familia – Structura familiei, tipuri de familii
2.3.1. Familia. Definiție. Cadru general.
Familia este instituția fundamentală în toate societățile și reprezintă o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau latura psiho-socială (I. Mitrofan, 1991). Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de asociere umană. În cadrul familiei, fiecare individ dobândește caracteristicile care îl vor defini ca persoană. Familiei i se acordă o atenție sporită deoarece, pe lângă faptul că este una din cele mai vechi forme de comuniune interumană, familia influențează și modelează persoana umană, fiind considerată de majoritatea cercetătorilor din domeniul psihanalizei, al psihologiei sociale și sociologiei ca fiind superioară celorlalte grupuri sociale.
Structura familială este reprezentată de anumite cerințe funcționale, care organizează modurile în care membrii familiei interacționează, o familie fiind un sistem ce operează prin intermediul anumitor pattern-uri tranzacționale. Aceste pattern-uri sunt menținute prin două tipuri de constrângeri:
1. Constrângeri generice, care se referă la regulile universale ce guvernează organizarea familiei, precum o ierarhie a puterii și o complementaritate a funcțiilor: copiii nu au aceleași niveluri de autoritate ca cele ale părinților, iar părinții au nevoie de o interdependență pentru a acționa ca o echipă.
2. Constrângeri idiosincratice, referitoare la așteptările reciproce ale membrilor familiei. Aceste așteptări se construiesc în timpul negocierilor, implicite sau explicite, dintre membrii familiei și de regulă apar în micile evenimente zilnice, fiecare dintre membrii familiei contribuind la dezvoltarea acestor expectații.
2.3.2. Subsistemele familiale
Subsistemele familiale sunt clasificate astfel, și fiecare dintre acestea prezintă existența unor anumite roluri:
– subsistemul adulților include diada soților și vizează, în primul rând, relaționarea soțului cu soția. Printre principale roluri conjugale se regăsesc următoarele: cunoașterea de sine și cea a partenerului de viață, satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv-sexuale și a aspirațiilor referitoare la viața de cuplu, susținerea reciprocă a împărțirii și desfășurării sarcinilor și a funcțiilor familiei, precum și menținerea funcționării cuplului prin folosirea resurselor personale;
– subsistemul parental, care apare cand se naște primul copil și cuprinde părinții, dar poate include și membri ai familiei extinse, de exemplu bunicii. Rolul asociat acestui subsistem vizează relaționarea părinților cu copiii;
– subsistemul fratriilor, care include copiii din familie, al cărui rol vizează relaționarea dintre frați. Printre multitudinea rolurilor fraternale se pot enumera: învățarea prin intermediul rivalității, al solidarității, al competiției, al negocierii alături de frați sau surori, susținerea afectivă și comportamentală în diferite situații a fraților sau a surorilor.
Aceste subsisteme au nevoie de anumite granițe clare, dar și flexibile în același timp, pentru a se proteja de cerințele și nevoile celorlalte subsisteme. Aceste granițe reprezintă reguli care definesc cine ia parte și în ce măsură participă la diversele activități din viața cotidiană, granițele putând fi clasificate astfel:
– granițele rigide, care permit o interacțiune și o comunicare minimă între subsisteme, indivizii putând fi izolați sau forțați să acționeze autonom. Aceste granițe permit membrilor maximum de independență și o interacțiune minimă cu ceilați membrii ai familiei, iar subsistemele pot deveni astfel separate de restul familiei;
– granițele clare sunt cele care promovează comunicarea deschisă și intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot opera liber pentru îndeplinirea funcțiilor în cadrul familiei;
– granițele difuze sunt caracterizate prin definirea vagă a rolurilor, a funcțiilor și chiar a membrilor care fac parte din subsisteme, permițând o intimitate minimă, iar responsabilitatea și autoritatea nefiind clar definit cui sunt atribuite.
2.3.3. Tipuri de familie
Cercetatorii au constatat ca familiile pot fi analizate după mai multe criterii de clasificare , acestea fiind prezentate astfel:
1. după numărul de parteneri care formează familia:
a. familii monogame, între un bărbat și o femeie. În cadrul monogamiei, putem diferenția alte trei tipuri, cu diferite forme de organizare: familia nucleară, familia extinsă și familia mixtă:
– familia nucleară – formată din cei doi soți și copiii lor, care sunt necăsătoriți și care locuiesc împreună, acești copii fiind proprii sau adoptați. Acest tip de familie este cel mai frecvent întâlnit în toate societățile, deoarece el permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relații democrate și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială. Într-o familie nucleară, gradul de intimitate mare, stilul de viață este caracterizat prin concentrare afectivă, comunicațională, independență, posibilitate de autoconducere și autodezvoltare, prezentând posibilități crescute de asigurare a suportului emoțional, de satisfacere a nevoilor de securitate, de protecție și de apartenență ale fiecărui membru, precum și a nevoilor de comunicare;
– familia extinsă – formată din mai mulți membri ai familiei care locuiesc în același spațiu și care reprezintă două sau trei generații: frați, părinți, bunici, copii și nepoți. Acest tip de familie subordonează familia nucleară și, de cele mai multe ori ,este format din două sau mai multe familii nucleare.
– familia mixtă – este alcătuită din căsătoria dintre doi părinți singuri/divorțați, cu copii proprii și, uneori, copii comuni. În cadrul acestui tip familial, există relații de frăție vitregă/alianță, cu coabitare în același spațiu în cadrul căreia pot apărea anumite dificultăți de adaptare între frații vitregi și naturali, și între părinții vitregi și copii.
b. familii poligame, la rândul lor fiind de două tipuri: familii poliandrice, în cadrul cărora există mai mulți parteneri bărbați, femeia având dreptul să se căsătorească cu mai mulți barbați și familii poliginice, unde bărbații au dreptul de a-și alege mai multe soții, existând mai multe partenere femei, numărul copiilor în astfel de familii este mult mai mare decât în familiile monogame.
2. după numărul de părinți care intră în alcătuirea familiei:
– familii biparentale, în care există ambii părinți; la rândul lor, acestea pot fi formate din părinții naturali ai copilului sau ai copiilor sau pot fi familii mixte sau reconstituite;
– familii monoparentale în care există doar un singur părinte alături de copii. Este o structură familială asimetrică, formată dintr-un părinte și copilul/ copiii său/săi, această situație fiind datorată decesului unui părinte, prin divorț, prin abandonarea familiei de către un părinte, prin adopția realizată de o persoană singură, prin decizia părintelui de a nu se căsători, sau prin nașterea unui copil dintr-o relație liberă, mai ales în cazul părinților adolescenți.
3. după numărul copiilor ce o formează:
– familia fără copii, este constituită dintr-un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea copii. Acest tip de familie este în număr din ce în ce mai mare, deoarece apare tot mai frecvent fenomenul de întârziere al momentului nașterii unui copil în cuplu conjugal, printe motivele principale regăsindu-se dorința partenerilor de a se bucura de intimitatea lor o perioadă mai lungă de timp, pentru a putea testa stabilitatea relației lor, din dorința de a se realiza pe plan economic, financiar, de exemplu obținerea unui serviciu, achiziționarea unei locuințe etc. Alți factori ar putea fi: stresul ridicat de la locul de muncă, ducând astfel la scăderea a intimității în cuplu, reorientarea femeilor spre viața profesională, astfel având loc amânarea rolului matern.
– familia cu un copil este foarte frecventă. Este tipul de familie care împlinește nevoia de paternitate a cuplului conjugal. Este un tip de familie funcțională, echilibrată, în cadrul căreia copilul se dezvoltă normal, uneori simțind nevoia unui frate sau a unei surori, iar în cazul existenței unui văr sau a unei verișoare, aceștia pot substitui rolul fratelui sau a surorii inexistente. În funcție de atenția acordată de părinți, copilul poate devein răsfățat. În anumite cazuri, părinții își investesc, emoțional, toate resursele asupra singurului lor copil, iar acesta poate să rămână în această stare de copil pentru mai multă vreme, deși, fizic, devine adult. În anumite cazuri, copiii pot dezvolta un atașament exagerat față de unul dintre părinți, sau față de ambii părinți, fapt ce poate determina pe viitor dificultăți în asumarea rolului de viitori parteneri în relațiile lor ulterioare cu alte persoane;
– familia cu doi copii este un tip de familie care prezintă un mare avantaj, datorat faptului că frații învață să se accepte, să se iubească, să colaboreze și să negocieze între ei, astfel rolurile în casă putând fi împărțite, iar copii sunt învățați cu dieferite responsabilități adaptate vârstei lor. Între cei doi frați apare frecvent fenomenul de competiție, axat mai ales pentru dragostea părinților, dar și pentru resursele materiale, financiare, această competiție fiind mult mai evidentă atunci când frații sunt apropiați ca vârstă. Această competiție nu este negativă, ci stimulează abilitățile de negociere și de a face față în societate, unde copilul se va confrunta cu diverse situații;
– familia cu trei sau mai multi copii este mai mai redusă ca frecvență de apariție în societatea actuală.
4. după orientarea sexuală a celor doi parteneri:
– familii heterosexuale – în care ambii parteneri sunt heterosexuali. Este familia cea mai frecvent întâlnită în societate, și prezintă cel mai mare interes;
– familii homosexuale – în care cei doi parteneri sunt de același sex.
Există și anumite forme alternative ale mariajului, în această categorie regăsindu-se coabitarea sau uniunea liberă. Aceasta reprezintă un mod specific de a trai al cuplurilor heterosexuale în afara contractului căsătoriei, având ca scop principal dorința cuplurilor de a nu se conforma în fața constrângerilor sociale ale unor cadre tradiționale rigide, încercând evitarea situațiilor de blocare a dezvoltării personale datorită prezenței celuilalt și satisfacerii atât a nevoii de dependență, cât și de identificare cu cea de autonomie. Coabitarea sub forma uniunii libere permite o implicare afectivă deplină, fără a conta aspectul contractual al relației, asigurând libertatea de exprimare a propriilor nevoi și de manifestare, pe măsura satisfacției nevoilor autentice de a fi împreună, fiind o sursă afectivă necondiționată.
2.3.4. Copii singuri la părinți
Copiii singuri la părinți pot avea anumite avantaje, ca rezultat al statutului lor special: mai multa atenție din partea părinților, lipsa rivalității și a comparației ce există între frați și surori, acces la mai multe resurse familiale. Părinții revarsă toată afectivitatea asupra singurului lor copil, acesta fiind obiectul unic al dragostei celor doi părinți, în comparație cu cei care au doi sau mai mulți copii.
Copilul unic se bucură de „fericirea” de a nu trebui sa îi împartă pe părinți cu nimeni, dar acest avantaj poate fi însoțit de aspecte mai puțin plăcute, care riscă să îi afecteze dezvoltarea. Atitudinea părinților este cea care va influența destinul copilului.
Copilul devine supus controlului. În centrul tuturor atențiilor, copilul unic este uneori supraprotejat. Deși este „erou“ în cercul familial, el evită câteodată să se aventureze în exterior, de frică de a-i fi pusă în discuție autoritatea. Dacă acest tip de comportament va persista în existența sa de adult, va reprezenta un veritabil handicap, atât pe plan social, cât și sentimental. În plus, supraprotecția din partea părinților e însoțită, de cele mai multe ori, de o exigență dusă la extrem și de un control permanent.
Tot timpul înconjurat de părinți, care sunt alături de el în activitățile cotidiene (jocuri, lecții, discuții), copilul unic trăiește, cu toate acestea, sentimentul de singurătate iar, uneori, pe cel de plictiseală, de tristețe. Acest paradox îl face să se maturizeze mult mai repede, participând în mod direct la viața adulților, el se implică de foarte devreme în activități mai degrabă intelectuale, cum ar fi lectura.
2.3.5. Anxietatea în creșterea copiilor și consecințele tulburărilor anxios-depresive la separare.
Părinții anxioși au tendința de a fi hiperprotectori. Încearcă să-și salveze copiii de orice neplăceri și nu îi lasă să experimenteze lucruri noi, aceștia neștiind cum să își rezolve problemele cu care se confruntă.
Copiii crescuți de părinți anxioși vor învăța, la rândul lor, să se teamă. Nu vor avea inițiativă și vor fi lipsiți de multe experiențe plăcute în această viață.
Frica se extinde, cu timpul, părinților anxioși le va fi frică de tot mai multe lucruri. Celor cărora le e teamă că ceilalți nu i-ar aproba, vor acționa conform părerilor altora, deși acelea s-ar putea să fie greșite.
Anxioșii nu gândesc logic, sunt neliniștiți și nu pot găsi soluții eficiente la problemele cu care se confruntă. Mulți părinți își cresc copiii fiindu-le mereu frică că ceva rău s-ar putea întâmpla. Astfel, îi superprotejează pe copii, nedându-le voie să experimenteze diverse lucruri, de teama de a nu se întâmpla ceva „groaznic”. Sunt părinți care îl opresc pe copil să alerge, pentru ca nu cumva acesta să cadă; nu îi lasă să se cațere în copaci, pentru că s-ar putea să cadă și să-și rupă mâna sau piciorul. Alți părinți își îmbracă excesiv copilul, din teama ca acesta să nu răcească.
De cele mai multe ori anxietatea însoțește depresia. Anxietatea fiind un sentiment de teamă, ce duce la creșterea temerilor față de posibile nenorociri, pentru depresiv, aceste catastrofe sunt actuale și inevitabile, tulburările anxioase fiind complicate deseori de episoadele depresive. Depresia și anxietatea sunt două entități patologice distincte, care au relații apropiate, și se pot manifesta inclusiv prin iritabilitate, manifestări agresive, agitație.
Teoria atașamentului poate oferi o bază conceptuală pentru înțelegerea anxietății părinților, care este asociată cu anumite experiențe de separare. Atașamentul este procesul prin care se realizează legături emoționale, proces care se bazează pe tendința adaptativă a copilului de a menține apropierea unei persoane familiare, care va purta numele de figură de atașament. Aceasă teorie se bazeaza pe cercetări efectuate de John Bowlby și Mary Ainsworth asupra relației mamă-copil. Bowlby spune că „venim pe lume echipați pentru a forma și a întreține atașamente de parcursul întregii vieți. Comportamentul de atașament își are, prin urmare, rațiuni biologice, instinctuale, fiind legat de supraviețuire” ( Bowlby, 2011). Teoria atașamentului susține că tendința de a crea legături emoționale intime cu anumiți indivizi este un element fundamental al naturii umane, este prezent în formă germinală la nou-născut și continuă să existe la vârsta adultă. Un eveniment de separare, sau o situație considerată ca fiind un pericol iminent, poate induce la părinți anumite sentimente care pot fi asociate cu separarea de copil, iar părinții sunt impulsionați pentru a oferi protecție și pentru a-și spori apropierea fizică de copii (Bowlby, 1973).
Diferențele individuale în rândul părinților, în modul în care adulții reacționează la pierderea sau amenințarea de pierdere a relației apropiate cu copilul, sunt date de reprezentările mentale proprii ale părinților cu privire la raporturile dintre membrii familiei. Relațiile dintre aceștia au un mare impact în modul în care au reacționat, comportamental și emoțional, la evenimentele de separare.
Dacă experiența emoțională de separare este asociată cu reprezentările mentale de atașament ale părinților, niște părinți raționali și responsabili ar trebui să perceapă evenimentele de separare ca și cum copilul ar părăsi mediul familial din motive școlare, profesionale sau sentimentale, ceea ce constituie comportamente sănătoase și normale ale tinerilor.
CAPITOLUL III
OBIECTIVELE SI IPOTEZELE CERCETĂRII
În experimentul de față, am înaintat următoarea ipoteză generală:
„Dacă cuplul parental are un singur copil, atunci plecarea acestuia induce apariția unor manifestări anxios – depresive mai severe la părinții cu un singur copil decât la părinții cu doi sau mai mulți copii?”
Pornind de la ipoteza generală emit următoarele ipoteze specifice:
– Cuplurile parentale cu un singur copil prezintă un nivel semnificativ mai înalt de anxietate (măsurat ca nivel de anxietate pe scala Hamilton) decât cuplurile parentale cu doi sau mai mulți copii;
– Cuplurile parentale cu un singur copil prezintă un grad semnificativ mai mare de depresie (măsurat pe scala Beck de depresie) decât cuplurile parentale cu doi sau mai mulți copii.
Pe baza ipotezei enumerate anterior, am înaintat o serie de obiective pentru experimentul desfășurat:
– studierea dinamicii și specificului tulburărilor anxios – depresive la diferite cupluri parentale, prin determinarea manifestărilor anxietății și a depresiei;
– studierea tulburărilor anxios-depresive în cadrul cuplurilor parentale în funcție de numărul de copii din familie;
– aflarea gradului în care numărul de copii influentează apariția anxietății de separare la părinți;
– stabilirea gradului în care numărul de copii influențează apariția unor tulburări depresive la părinți.
CAPITOLUL IV
METODOLOGIA CERCETĂRII
4.1.Prezentarea planului cercetării
Variabilele și designul cercetării:
– Variabila independentă 1 (VI1): părinți cu un copil
– Variabila independentă 2 (VI2): părinți cu 2 sau mai mulți copii
– Variabila dependentă (VD): apariția simptomelor anxios – depresive
Designul cercetării: design bifactorial intersubiecți.
Studiul s-a efectuat pe un număr de 60 de persoane, reprezentând 30 de cupluri parentale, alcatuit din 60 de femei si 60 de bărbați, cu vârste cuprinse între 37 și 50 de ani. Lotul experimental este format din 15 femei și 15 bărbați care au câte un singur copil, iar lotul de control este format tot 15 femei și 15 bărbați care au câte 2 sau mai mulți copii, selecția subiecților din cele două eșantioane fiind aleatoare. La fiecare subiect din cele două loturi s-au aplicat individual, pentru investigațiile derivate din ipoteză și obiectivele cercetării, următoarele două chestionare: Scala de anxietate Hamilton și Inventarul de depresie Beck.
4.2.Scala de anxietate Hamilton.
Este utilizată pentru a evalua severitatea simptomelor anxietății, atât la copii cât și la adulți. Scala de anxietate Hamilton a fost concepută în 1959, de către Max Hamilton, și este unul dintre primele instrumente elaborate pentru a cuantifica severitatea simptomatologiei de tip anxios. Scala permite o evaluare globală a simptomelor psihice (de exemplu tensiune psihică, dispoziție anxioasă) și somatice (de exemplu modificări bio-fiziologice asociate anxietății) ale anxietății.
Studiile arată că persoanele diagnosticate cu tulburare de anxietate generalizată și cu tulburare de atac de panică obțin scoruri ridicate. Scala de anxietate Hamilton conține 14 itemi, care măsoară intensitatea simptomatologiei de tip anxios, itemii fiind cotați pe câte o scală de la 0 – 4, în evaluare luându-se în considerare prezența și intensitatea simptomelor. Șapte dintre itemii scalei vizează anxietatea psihică (itemii 1,2, 3, 4, 5, 6, 14), în timp ce alți șapte itemi acoperă anxietatea somatică (itemii 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13).
Scorul total maxim la anxietate se obține prin însumarea scorurilor la cei 14 itemi ai scalei și este cuprinsă între 0 – 56. Cei șapte itemi ai scalei care vizează anxietatea psihică oferă, prin însumare, un scor cuprins între 0-28, iar scorurile la ceilalți șapte itemi, care acoperă anxietatea somatică, pot fi, de asemenea, însumați, pentru a oferi un scor care variază între 0-28. Scorurile care înregistrează între 0 – 14 puncte reprezintă lipsa anxietății, scorurile cuprinse între 14 – 24 de puncte caracterizează o anxietate ușoară, scorurile cuprinse între 25 – 34 se înregistrează la peroanele diagnosticate cu tulburări de anxietate de intensitate medie, scorurile cuprinse între 35 – 44 de puncte caracterizează anxietate accentuată, iar cele cuprinse între 45 – 56 de puncte, anxietate severă.
4.3. Inventarul de depresie Beck.
Este unul din cele mai des utilizate scale de autoevaluare pentru depresie, fiind destinat să evalueze severitatea simptomelor depresive. Este compus din 21 itemi, fiecare fiind evaluat în patru grade de severitate, de la 0 (însemnând absența simptomelor) la 3 (simptome foarte severe), fiecărui grad corespunzându-i o întrebare, la care subiectul trebuie să aleagă acea intrebare a cărui răspuns i se pare cel mai adecvat.
Cele 21 simptome au fost alese din simptomatologia comună a tulburărilor depresive, precum: dispoziția depresivă, pesimismul, sentimentul eșecului, lipsa satisfacției, sentimente de vinovăție, sentimentul pedepsei, auto-dezgust, autoacuzare, dorințe auto-punitive, senzația de plâns, iritabilitate, retragere socială, nehotărâre, modificarea imaginii de sine, dificultăți în muncă, tulburări de somn, tendință spre oboseală, pierderea apetitului, pierderea în greutate, preocupări somatice, pierderea libidoului.
Scorul total al scalei poate însuma de la 0 la 63 de puncte. Scorurile care se înregistrează între 0 – 9 puncte reprezintă lipsa tulburărilor depresive, scorurile cuprinse între 10 – 18 puncte caracterizează o depresie ușoară, scorurile cuprinse între 19 – 29 se înregistrează la peroanele diagnosticate cu tulburări de depresive de intensitate medie, iar scorurile cuprinse între 30 – 63 de puncte caracterizează tulburări depresive severe. Comparativ cu scala Hamilton, inventarul Beck conține mai multe simptome psihice depresive și doar 6 simptome somatice.
CAPITOLUL V
PREZENTAREA REZULTATELOR
Pentru a efectua experimentul, am respectat standardele testelor Hamilton și Beck. Am căutat eșantioane de subiecți care să respecte caracteristicile ipotezelor mele: părinți cu un copil și, respectiv, părinți cu doi sau mai mulți copii.
Subiecții abordați au acceptat cu ușurință și plăcere să participle la experimentul meu. Subiecții provin din mediul urban, dintr-un oraș nu foarte dezvoltat economic, care își pune amprenta pe comportamentul psiho-motor al acestora.
Scala de anxietate Hamilton și Inventarul de depresie Beck sunt metodele de investigare alese de mine în experimentul efectuat. Am ales să analizez anxietatea de separare și inventarierea tulburărilor depresive pentru că un număr din ce în ce mai mare de oameni suferă de anxietate care, implicit, duce la depresie. Este interesant de observat cum această tulburare este mai accentuată în cazul necomunicării – un copil pleacă și părinții rămân singuri, sau o comunicare mai bună – un copil pleacă și părinții mai au un copil.
Lipsa de comunicare creează stări de depresie, de aceea am considerat necesar ca pentru aceiași subiecți să inventariez valorile acesteia.
5.1. Distribuția rezultatelor obținute după aplicarea scalei de anxietate Hamilton părinților cu un singur copil
Valorile obținute în urma aplicării Scalei de anxietate Hamilton celor 30 de subiecți cu un singur copil au ca rezultat punctaje cu valori mai mari de 14, de unde rezultă un nivel de anxietate mai ridicat.
Testele au fost prelucrate cu programul PSPP, fiind generate următoarele rezultate:
Figura 1. Distribuția rezultatelor brute obținute după aplicarea scalei de anxietate Hamilton părinților cu un singur copil
Am aplicat testul Hamilton la un număr de 30 de subiecți din cadrul eșantionului experimental. Pentru acești subiecți cu un singur copil, frecvența cea mai mare a rezultatelor obținute se înregistrează la punctajul de 32 și 33 de puncte, iar cea mai mică frecvență o au punctajele de 26, reprezentând cel mai mic punctaj obținut de vreun subiect la acest chestionar, respectiv punctajele de 35 și 37 de puncte, care reprezintă cele mai ridicate valori înregistrate în rândul subiecților din ețantionul experimental cărora li s-a aplicat scala de anxietate Hamilton.
Figura 2. Structura repartizării rezultatelor brute obținute după aplicarea scalei de anxietate Hamilton părinților cu un singur copil.
Figura numărul 2 prezintă rezultatele brute obținute după aplicarea scalei de anxietate Hamilton părinților cu un singur copil, fiind exprimate în procente. Prin urmare, se poate observa că ponderea cea mai mare o reprezintă punctajele de 32, respectiv 33, cumulând fiecare un procentaj de 16.67 %, punctajele de 28 și 29 de puncte rerpezintă fiecare un procentaj de 13.33 %, punctajele de 27, 30, respectiv 34 cumulând fiecare 10 % din totalul rezultatelor obținute după aplicarea scalei de anxietate Hamilton părinților cu un singur copil, iar valorile punctajelor de 26, 35 și 37 reprezintă cele mai mici frecvențe, reprezentând fiecare doar un procentaj de 3,33 %.
Figura 3. Histograma distribuției rezultatelor brute după aplicarea scalei de anxietate Hamilton părinților cu un singur copil
În figurile 1,2 și 3 sunt evidențiate valori mai mari de 24, ceea ce înseamnă că nivelul de anxietate al subiecților investigați se află la un nivel mediu spre accentuat, conform tabelului cu numărul 1.
Tabelul 1. Distribuția subiecților cu un copil în funcție de nivelul anxietății
Din tabelul cu numărul 1 se poate observa că majoritatea rezultatelor obținute de părinții cu un singur copil, după aplicarea scalei de anxietate Hamilton, se încadrează la un nivel de anxietate medie (93,33 %), iar un procentaj de 6,67%, corespunde unor tulburări de anxietate accentuată.
Figura 4. Indici ai tendinței centrale și de împrăștiere
Indicii numerici ai distribuției statistice permit, prin analiza de frecvențe, punerea în valoare a unor caracteristici ale distribuției statistice. Utilizând indicatorii sintetici, de fapt avem descriptori numerici care condensează într-o valoare unică o caracteristică a unei întregi distribuții de valori.
Media la testul Hamilton pe acest grup are valoarea de 30,80 și reflectă o intensitate a anxietășii moderată spre accentuată.
Mediana are valoarea 31 și reprezintă valoarea din mijlocul distribuției.
Modulul reprezintă valoarea cu frecvența cea mai mare de apariție, și în cazul acesta are valoarea de 32,5.
Valorile obținute de subiecții din lotul experimental au înregistrat punctaje în valori de 26, 27, 28, 29, 30, 32, 33, 34, 35, 37 de puncte.
5.2. Distribuția rezultatelor obținute după aplicarea scalei de anxietate Hamilton părinților cu 2 sau mai mulți copii.
Valorile obținute în urma aplicării Scalei de anxietate Hamilton celor 30 de subiecți cu 2 sau mai mulți copili au fost prelucrate cu ajutorul programului PSPP. Punctajele obținute după aplicarea scalei de anxietate Hamilton prezintă valori cuprinse între 9 și 22 de puncte, de unde rezultă un nivel de anxietate scăzut, sau chiar absența totală a tulburărilor anxioase. Rezultatele pot fi observate în figura cu numărul 5.
Figura 5 Distribuția rezultatelor brute obținute după aplicarea scalei de anxietate Hamilton părinților cu 2 sau mai mulți copii
Rezultatele obținute de părinții cu 2 sau mai mulți copii, după aplicarea scalei de anxietate Hamilton, cu frecvența cea mai mare de apariție se înregistrează la punctajul de 15 puncte, reprezentând 23,33 % , iar cea mai mica frecvență o au punctajele de 9, 10, 11, reprezentând cele mai mici punctaje obținut de subiecți la acest chestionar, respectiv punctajele de 20 și 21 de puncte, care reprezintă cele mai ridicate valori înregistrate în rândul subiecților din eșantionul de control cărora li s-a aplicat scala de anxietate Hamilton.
Figura 6. Structura repartizării rezultatelor brute obținute după aplicarea scalei de anxietate Hamilton părinților cu 2 sau mai mulți copii
Figura cu numărul 6 prezintă rezultatele brute obținute după aplicarea scalei de anxietate Hamilton părinților cu 2 sau mai mulți copii, fiind exprimate în procente. Prin urmare, se poate observa că ponderea cea mai mare o reprezintă punctajul de 15, reprezentând un procentaj de 23,33 %, fiind obținut de 7 dintre cei 30 de subiecți investigați. Punctajul cu a 2-a frecvență mare de apariție este de 14 puncte, reprezentând un procentaj de 16,67 %, fiind obținut de 5 dintre cei 30 de subiecți din lotul de control. Punctajele de 12, respectiv 16 puncte reprezintă fiecare un procentaj de 13.33 %, punctajul de 17 puncte a fost obținut de 10 % din totalul subiecților după aplicarea scalei de anxietate Hamilton, punctajul de 18 puncte a fost înregistrat la 6,67 % din subiecți, iar valorile punctajelor de 9, 10, 11, 20 și 21 reprezintă cele mai mici frecvențe, reprezentând fiecare doar un procentaj de 3,33 %.
Figura 7. Histograma distribuției rezultatelor brute după aplicarea scalei de anxietate Hamilton părinților cu 2 sau mai mulți copii
Figura cu numărul 7, Histograma distribuției rezultatelor brute după aplicarea scalei de anxietate Hamilton părinților cu 2 sau mai mulți copii, precum și figurile 5 și 6 prezintă valori cuprinse între 9 și 22 de puncte. Frecvența ceea mai mare de apariție o are punctajul de 15 și de 16 puncte, ceea ce înseamnă că majoritatea subiecților investigați din cadrul eșantionului de control prezintă anumite tulburări de anxietate de intesitate ușoară, aceștia fiind în număr de 23, iar 7 dintre subiecții investigați nu manifestă tulburări de anxietate. Aceste rezultate sunt prezentate în tabelul cu numărul 2.
Tabel 2. Distribuția subiecților cu 2 sau mai mulți copii în funcție de nivelul anxietății
Tabelul 2 prezintă rezultatele obținute de părinții cu 2 sau mai mulți copii după aplicarea scalei de anxietate Hamilton. Un procentaj semnificativ de 76,59% a răspunsurilor se încadrează la un nivel de anxietateu ușoară, iar un procentaj de 23,31%, corespunzând lipsei tulburărilor de anxietate.
Figura 8. Indici ai tendinței centrale și de împrăștiere
Media la testul Hamilton pe acest grup are valoarea de 14,87 și reflectă o intensitate a anxietății ușoară, sau chiar absentă, în unele cazuri.
Mediana are valoarea 15 și reprezintă valoarea din mijlocul distribuției.
Modulul reprezintă valoarea cu frecvența cea mai mare de apariție, iar în cazul acesta are valoarea de 15.
Valorile obținute de subiecții din lotul experimental au înregistrat punctaje în valori de 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 20, 22 de puncte.
5.3. Distribuția rezultatelor obținute după aplicarea Inventarului de depresie Beck părinților cu un singur copil
Valorile obținute în urma aplicării Inventarului de depresie Beck părinților cu un singur copil au fost prelucrate cu ajutorul programului PSPP, iar punctajele obținute după aplicarea scalei de anxietate Hamilton prezintă valori cuprinse între 25 și 36 de puncte, de unde rezultă un nivel mediu spre accentuat al tulburürilor depresive, iar rezultatele obținute pot fi observate în figura cu numărul 9.
Figura 9. Distribuția rezultatelor brute obținute după aplicarea Inventarului de depresie Beck părinților cu un singur copil
În figura 9 se poate observa că frecvența cea mai mare a rezultatelor obținute de părinții cu un singur copil, după aplicarea Inventarului de depresie Beck, se înregistrează la punctajul de 27 și respectiv 28 de puncte, fecare dintre aceste punctaje cu frecvența cea mai mare de apariție, cumulând fiecare câte un procentaj de 16, 67%. Cea mai mică frecvență o au punctajele de 34 și 36 de puncte, care reprezintă cele mai ridicate valori înregistrate în rândul subiecților din eșantionul experimental cărora li s-a aplicat Inventarul de depresie Beck, aceste două punctaje reprezentând fiecare câte un procentaj de 3,33%.
Figura 10. Structura repartizării rezultatelor brute obținute după aplicarea Inventarului de depresie Beck părinților cu un singur copil
Figura 10 prezintă rezultatele brute obținute după aplicarea a Inventarului de depresie Beck părinților cu un singur copil, fiind exprimate în procente. Prin urmare, se poate observa că ponderea cea mai mare o reprezintă punctajele de 27, respectiv 28, cumulând fiecare un procentaj de 16.67 %, fiecare dintre aceste punctaje fiind obținute de câte 5 subiecți din totalul celor 30 din lotul experimental. Punctajele de 26 și 30 de puncte rerpezintă fiecare un procentaj de 13.33 %, punctajele de 29 și 32 de puncte cumulând fiecare 10 % din totalul rezultatelor obținute după aplicarea scalei de anxietate Hamilton părinților cu un singur copil, valorile de 25 și de 31 de puncte au fost înregistrate fiecare la câte 2 subiecți, reprezentând fiecare un procentaj de 6,67%, iar valorile punctajelor de 34 și 36 reprezintă cele mai mici frecvențe, reprezentând fiecare doar un procentaj de 3,33 %, fiind înregistrate fiecare la doar cîte un subiect dintre cei 30 supuși investigației, din cadrul lotului experimental.
Figura 11. Histograma distribuției rezultatelor brute după aplicarea Inventarului de depresie Beck părinților cu un singur copil
Histograma distribuției rezultatelor brute după aplicarea Inventarului de depresie Beck părinților cu un singur copil, precum și figurile 9 și 10, prezintă valori cuprinse între 25 și 36 de puncte. Frecvența ceea mai mare de apariție o are punctajul de 27 și de 28 puncte, ceea ce înseamnă că majoritatea subiecților investigați din cadrul eșantionului experimental prezintă anumite tulburări de depresie de intesitate moderată, aceștia fiind în număr de 19, iar 11 dintre subiecții investigați manifestă tulburări depresive severe. Aceste rezultate sunt prezentate în tabelul cu numărul 3.
Tabel 3. Distribuția subiecților cu un singur copil în funcție de nivelul apariției tulburărilor depresive
Tabelul cu numărul 3 precizează faptul că majoritatea rezultatelor obținute de părinții cu un singur copil, după aplicarea Inventarului de depresie Beck, se încadrează la un nivel de anxietate moderată, însumând un precentaj de 63,27 %, iar un procentaj de 36,63%, corespunde subiecților care prezintă apariția unor tulburări de anxietate severă.
Figura 12. Indici ai tendinței centrale și de împrățtiere
Media la testul Hamilton pe acest grup are valoarea de 28,80 și reflectă o intensitate a depresiei moderată spre severă.
Mediana are valoarea 28 și reprezintă valoarea din mijlocul distribuției.
Modulul reprezintă valoarea cu frecvența cea mai mare de apariție care, în cazul acesta, are valoarea de 27,5.
Valorile obținute de subiecții din lotul experimental au înregistrat punctaje în valori de 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 34, 36 de puncte.
5.4. Distribuția rezultatelor obținute după aplicarea Inventarului de depresie Beck părinților cu 2 sau mai mulți copii.
În urma aplicării Inventarului de depresie Beck celor 30 de părinți cu 2 sau mai mulți copii, au rezultat următoarele valori, care au fost prelucrate cu ajutorul programului PSPP. Punctajele obținute, după aplicarea scalei de anxietate Hamilton, prezintă valori cuprinse între 8 și 17 puncte. După prelucrarea rezultatelor, se poate observa existența unor tulburări depresive de intensitate ușoară, sau chiar lipsa totală a tulburărilor depresive, iar rezultatele obținute sunt prezentate în figura cu numărul 13.
Figura 13 Distribuția rezultatelor brute obținute după aplicarea Inventarului de depresie Beck părinților cu 2 sau mai mulți copii
Rezultatul cu frecvența cea mai mare de apariție, obținut de părinții cu 2 sau mai mulți copii, după aplicarea Inventarului de depresie Beck, se înregistrează la punctajul de 15 puncte, reprezentând un procentaj de 20%. Cea mai mică frecvență o au punctajele de 9, respectiv 14 puncte, aceste două punctaje reprezentând fiecare câte un procentaj de 3,33%.
Figura 14. Structura repartizării rezultatelor brute obținute după aplicarea Inventarului de depresie Beck părinților cu 2 sau mai mulți copii
Figura 14 prezintă rezultatele brute obținute după aplicarea Inventarului de depresie Beck părinților cu 2 sau mai mulți copii, fiind exprimate în procente. Prin urmare, se poate observa că ponderea cea mai mare o reprezintă punctajul de 15 puncte, fiind obținut de 6 subiecți din cei 30 din cadrul lotului de control, cumulând un procentaj de 20 %. A doua cea mai mare frecvență de apariție o are punctajul de 17 puncte, care reprezintă 16,67 % , fiind obținut de 5 din cei 30 de subiecți investigați. Punctajele de 12 și 16 puncte rerpezintă fiecare un procentaj de 13.33 %, punctajul de 11 puncte cumulând 10 % din totalul rezultatelor obținute după aplicarea Inventarului de depresie Beck părinților cu 2 sau mai mulți copii, valorile de 8, 10 și de 13 puncte au fost înregistrate fiecare la câte 2 subiecți, reprezentând fiecare un procentaj de 6,67%, iar valorile punctajelor de 9 și 14 reprezintă cele mai mici frecvențe, reprezentând fiecare doar un procentaj de 3,33 %, fiind înregistrate fiecare la doar câte un subiect dintre cei 30 supuși investigației, din cadrul lotului de control.
Figura 15. Histograma distribuției rezultatelor brute după aplicarea Inventarului de depresie Beck părinților cu 2 sau mai mulți copii.
Figura numărul 15 prezintă histograma distribuției rezultatelor brute, după aplicarea Inventarului de depresie Beck părinților cu 2 sau mai mulți copii. Alături de figurile 9 și 10, histograma prezintă valori cuprinse între 8 și 17 puncte. Frecvența ceea mai mare de apariție o are punctajul de 15 puncte, iar un număr de 27 de părinți, din cei 30 investigați, au obținut punctaje între 10 și 18 puncte, ceea ce înseamnă că majoritatea subiecților investigați, din cadrul eșantionului de control, prezintă anumite tulburări depresive de intesitate ușoară. Un număr de 3 persoane au obținut un punctaj mai mic de 9 puncte, ceea ce înseamnă că aceștia nu prezintă tulburări depresive. Aceste rezultate sunt prezentate în tabelul cu numărul 4.
Tabel 4. Distribuția subiecților cu 2 sau mai mulți copii, în funcție de nivelul apariției tulburărilor depresive
Din tabelul cu numărul 4 se poate observa că un procentaj de 89,91 % din subiecții aparținând lotului de control (părinți cu 2 sau mai mulți copii) au semnalat existența unor tulburări depresive de intensitate ușoară, după aplicarea Inventarului de depresie Beck, iar lipsa totală a drepresiei a fost înregistrată la un procentaj de 9,99% din totalul subiecților din acest lot supuți acestei probe de investigare.
Figura 16. Indici ai tendinței centrale și de împrăștiere
Media la testul Hamilton pe acest grup are valoarea de 13,50ș reflectă o intensitate a anxietății ușoară, sau chiar absentă în unele cazuri.
Mediana are valoarea 15 și reprezintă valoarea din mijlocul distribuției.
Modulul reprezintă valoarea cu frecvența cea mai mare de apariție care, în cazul acesta, are valoarea de 15.
Valorile obținute de subiecții din lotul experimental au înregistrat punctaje în valori de 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17 puncte.
5.5. Corelarea rezultatelor celor două instrumente de evaluare
Pentru a se stabilii dacă există o relație de asociere între cele două variabile dependente ale experimentului, respectiv rezultatele obținute de fiecare eșantion în parte, între punctajele obținute de subiecți la Scala de anxietate Hamilton și la Inventarul de depresie Beck, am determinat coeficientul de corelație Pearson, cu ajutorul programului PSPP, cu următoarele rezultate, care sunt prezentate în figura următoare:
Figura 17. Coeficientul de corelație dintre rezultatele obținute la Scala de anxietate Hamilton și la Inventarul de depresie Beck, aplicate părinților cu un singur copil
S-a efectuat corelarea rezultatelor celor 2 instrumente de investigație: Scala de anxietate Hamilton și Inventarul de depresie Beck, care au fost aplicate lotului experimental ( părinților cu un singur copil). Coeficientul de corelație Pearson ‘‘r‘‘ a atins valoarea de 0,62 la un p<0,05, ceea ce reprezintă faptul că această valoare este semnificativă, rezultând că anxietatea și depresia se influențează reciproc, existând o relație de asociere între cele 2 variabile. Această legătură liniară de asociere între rezultatele celor două instrumente de investigație poate fi urmărită și în tabelul 5.
Tabel 5. Coeficientul de corelație dintre rezultatele obținute la Scala de anxietate Hamilton și la Inventarul de depresie Beck, aplicate părinților cu un singur copil.
Tabelul cu numărul 5 prezintă relația de asociere dintre rezultatele obținute de cei 30 de subiecți din eșantionul experimental și, datorită atingerii pragului semnificativ al valorilor r = 0,62 la un p<0,05, rezultă faptul că apariția tulburărilor anxioase este însoțită de depresie, acestea două influențându-se reciproc.
Figura 18. Coeficientul de corelație dintre rezultatele obținute la Scala de anxietate Hamilton și Inventarul de depresie Beck, aplicate părinților cu 2 sau mai mulți copii.
În urma corelării rezultatelor celor 2 instrumente de investigație: Scala de anxietate Hamilton și a Inventarului de depresie Beck, cu ajutorul programului PSPP, care au fost aplicate lotului de control ( părinților cu 2 sau mai mulți copii), rezultă valoarea de 0,57 a coeficientului de corelație Pearson ‘‘r‘‘ , la un p<0,05, ceea ce reprezintă faptul că această valoare este semnificativă din punct de vedere statistic, iar anxietatea și depresia se influențează reciproc, existând o relație de asociere între cele 2 variabile, chiar dacă tulburările anxioase și cele depresive au o intensitate mult redusă față de cele care apar la lotul experimental.
Tabel 6. Coeficientul de corelație dintre rezultatele obținute la Scala de anxietate Hamilton și Inventarul de depresie Beck, aplicate părinților cu 2 sau mai mulți copii.
Relația de asociere dintre rezultatele obținute de cei 30 de subiecți din eșantionul de control al experimentului se poate observa și în tabelul cu numărul 6. Datorită atingerii pragului semnificativ al valorilor r = 0,57 la un p<0,05, rezultă faptul că apariția tulburărilor anxioase este însoțită de depresie, acestea două influențându-se reciproc, chiar dacă aceste tulburări sunt mult mai reduse în intensitate față de rezultatele obținute de subiecții din lotul experimental, respectiv părinții cu un copil.
Valoarea lui r de 0,57 pentru părinții cu 2 sau mai mulți copii se poate interpreta ca fiind un coeficient bun în ceea ce privește corelarea dintre anxietate și depresie, una implicând pe cealaltă în mod direct și liniar.
Valoarea lui r de 0,68 pentru părinții cu un singur copil se încadrează în intervalul de coeficient înalt, adică o anxietate mare implică o depresie mare. Dependența liniară induce, pentru această categorie de părinți, valori mai mari în cazul părăsirii de către copii.
Cei doi coeficienți, cu valorile lor, mai confirmă o dată cât de important este ca familiile să aibă minim doi copii, pentru a avea o comunicare bună, lipsită de anxietate și depresie.
5.6. Testul t
Pentru a determina relațiile de cauzalitate între variabile, variabila dependenta a fost supusă comparației și a fost aplicat testul t, diferența dintre medii ale variabilelor dependente, respectiv rezultatele obținute la cele două instrumente de investigare: Scala de anxietate Hamilton și Inventarul de depresie Beck pe cele 2 eșantioane. Valorile testelor au fost prelucrate cu ajutorul programului PSPP, fiind generate următoarele rezultate:
Figura 19. Testul t – diferența dintre medii
Figura 19 prezintă rezultatele obținute după prelucrarea cu programul PSPP, identificându-se valoarea testului t(58) = 2 la p=0,00 în cazul Scalei de anxietate Hamilton, și t(58)=1,56 la Inventarul de depresie Beck. Datorită valorii pe care o are t în cazul ambelor teste, la un p<0,05, înseamnă că diferențele dintre mediile scorurilor obținute de subiecții din ambele loturi sunt semnificative deoarece, atât la Scala de anxietate Hamilton cât și la Inventarul de depresie Beck, au fost înregistrate scoruri mai ridicate la părinții cu un singur copil, rezultând prezența manifestărilor anxios-depresive de nivel mediu spre ridicat la părinții cu un singur copil, față de cuplurile parentale cu 2 sau mai mulți copii, care manifestă anumite tulburări anxios-depresive de intensitate ușoară sau, în multe cazuri, sunt chiar absente.
CAPITOLUL VI
INTERPRETAREA REZULTATELOR
CONCLUZII
Pornind de la ipotezele enunțate la începutul lucrării, efectuând experimentele cu cele două teste aplicate pe eșantioane egale ca număr de subiecți, dar diferite ca și caracteristici, lucrarea și-a atins obiectivele propuse prin evidențierea, în rezultatele obținute, atât a dependenței directe a axietății de separare față de tulburările depresive, cât și a importanței numărului de copii din componența familiei.
Astfel, s-au aplicat două instrumente de investigare pentru a detecta apariția tulburărilor anxios – depresive, și anume Scala de anxietate Hamilton și Inventarul de depresie Beck. Eșantionul experimental este format din 30 de părinți cu un singur copil, iar eșantionul de control este format din 30 de părinți cu doi sau mai mulți copii.
După prelucrarea statistică a rezultatelor obținute de subiecții aparținând celor două eșantioane ale experimentului, cu ajutorul programului PSPP, s-a constatat că majoritatea părinților cu un singur copil prezintă un grad mult mai ridicat de apariție a anxietății de separare și a tulburărilor depresive, în comparație cu acele cupluri parentale care au doi sau mai mulți copii.
6.1. Interpretarea cantitativă a rezultatelor cercetării.
În urma prelucrărilor descriptive ale rezultatelor obținute de subiecții lotului experimental, adică părinții cu un singur copil, a rezultat prezența tulburărilor anxioase la un nivel mediu într- un procentaj de 93,33 %, iar un procentaj de 6,67% corespunde unor tulburări de anxietate accentuate, aceste rezultate fiind confirmate după aplicarea scalei de anxietate Hamilton.
Prelucrările statistice ale rezultatelor obținute de subiecții aparținând lotului experimental, adică părinții cu un singur copil, au demonstrat și prezența tulburărilor depresive de un nivel mediu într- un procentaj de 63,27 %, iar un procentaj de 36,63% corespunde unor tulburări depresive de intensitate severă. Aceste rezultate au fost obținute după aplicarea Inventarului de depresie Beck.
La un procentaj de anxietate medie de 93,33% dintre subiecții din lotul experimental și un procentaj de 6,67% anxietate acentuată, se așteaptă asocierea unui procentaj cel puțin corespunzător ca mărime pentru măsurarea depresiei. Procentajul depresiei reprezintă, însă, ca valoare, 2/3 din valoarea procentajului de anxietate medie. Se poate vedea că procentajul de depresie poate fi mai mic, respectiv 63,27% pentru un nivel mediu de depresie. Rezultă că o anxietate medie poate induce o depresie severă sau medie. În cazul nostru, al părinților cu un copil, care au o anxietate medie într-un procentaj de 93,33%, nu există o regulă ca inducerea depresiei să fie în același procentaj. Cantitativ, rezultatul exprimă o depresie severă într-un procentaj mai ridicat – 36,63% – ceea ce ne duce la concluzia că procenajtul 6,67% de anxietate accentuată nu este direct proporțional cu procentajul de depresie ridicată.
Spre deosebire de subiecții din cadrul lotului experimental, ale căror rezultate au fost prezentate anterior, subiecții din lotul de control al experimentului, respectiv părinții cu doi sau mai mulți copii, au înregistrat, după aplicarea scalei de anxietate Hamilton, un procentaj semnificativ de 76,59% a rezultatelor ce se încadrează la un nivel de anxietate ușoară, iar un procentaj de 23,31%, corespund lipsei tulburărilor de anxietate. Si acești părinți pot resimți evenimentul separării de unul din copiii lor ca fiind într-o oarecare măsură declanșator al anumitor tulburări anxioase de separare, dar la o intensitate mult redusă față de cei cu un singur copil.
Referitor la subiecții din eșantionul experimental, care au înregistrat punctaje mai mari după aplicarea Inventarului de depresie Beck și, implicit, au fost încadrați ca suferind de tulburări depresive de intensitate medie spre severă, la părinții cu doi sau mai mulți copii s-a înregistrat un procentaj de 89,91 %. Lipsa totală a drepresiei a fost înregistrată într-un un procentaj de 10,09% din totalul subiecților din lotul de control supuși acestei probe de investigare.
Din punct de vedere cantitativ, anxietatea la subiecții cu un copil, de nivel mediu și accentuat, induce o depresie medie și severă, având un coeficioent de corelație de 0,62, valoare apropiată de 1,00, valoare semnificativă statistic.
Coeficientul de corelare este 0,57 în cazul subiecților cu doi copii, ceea ce înseamnă că rezultatele prelucrării datelor statistice pentru acest caz nu sunt atât de semnificative precum sunt în cazul părinților cu un singur copil. Dar, totuși, și în cazul acestui eșantion, există o relație de asociere între apariția tulburărilor anxioase și cele depresive în randul subiecților investigați.
Cuplurile parentale cu doi sau mai mulți copii nu trăiesc la o intensitate atât de mare anxietatea de separare, prin comparație cu părinții cu un singur copil, care resimt mult mai profound, ți într-un mod chiar dureros, separarea de unicul lor copil. Aceste rezultate pot fi observate după aplicarea testului t, cu ajutorul programului PSPP, asupra scorurilor înregistrate la Scala de anxietate Hamilton. Datorită valorii pe care o are t, și anume, t(58) = 2, la un p<0,05, înseamnă că diferențele dintre mediile scorurilor obținute de subiecții din ambele loturi sunt semnificative, deoarece la Scala de anxietate Hamilton au fost înregistrate scoruri mai ridicate la părinții cu un singur copil, rezultând prezența manifestărilor anxioase de nivel mediu spre ridicat la părinții cu un singur copil, față de cuplurile parentale cu 2 sau mai mulți copii, care manifestă anumite tulburări anxioase de intensitate ușoară, sau, în multe cazuri, sunt chiar absente.
În ceea ce privește problema tulburărilor depresive, aplicând testul t asupra scorurilor înregistrate la Inventarul de depresie Beck, valoarea pe care o are t, mai exact, t(58) = 1,56, la un p<0,05, ne arată faptul că diferențele dintre mediile scorurilor obținute de subiecții din ambele loturi sunt semnificative, deoarece la Inventarul de depresie Beck au fost înregistrate scoruri mai ridicate la părinții cu un singur copil, rezultând prezența tulburărilor depresive de nivel mediu spre ridicat la părinții cu un singur copil, față de cuplurile parentale cu doi sau mai mulți copii, care manifestă anumite tulburări depresive de intensitate ușoară sau, în anumite cazuri, aceste tulburări sunt chiar absente.
6.2. Interpretarea calitativă a rezultatelor cercetării.
Doarece anxietatea este o tulburare a afectivității manifestată prin stări de neliniște, teamă și îngrijorare excesivă, care nu sunt motivate de pericole reale, se adeverește faptul că părinții cu un singur copil sunt mult mai predispuși la apariția acestor simptome la separarea de singurul lor copil. Părinții revarsă toată afectivitatea asupra singurului lor copil, acesta fiind obiectul unic al dragostei celor doi părinți, în comparație cu cei care au doi sau mai mulți copii.
Rezultatul testului t confirmă o ipoteză specifică a cercetării, conform căreia cuplurile parentale cu un singur copil prezintă un nivel semnificativ mai înalt de anxietate (măsurat ca nivel de anxietate pe scala Hamilton) decât cuplurile parentale cu doi sau mai mulți copii.
Momentul separării de unicul lor copil, din diverse motive, cum ar fi plecarea acestuia la studii în alt oraș, căsătoria acestuia, etc., provoacă părinților tulburări de anxietate de separare. Sentimentul de frică al acestor părinți nu coincide cu o stare normală, deoarece frica, chiar și cea foarte intensă, este o emoție umană care ajută în confruntarea cu un pericol real. Dar, la anxietatea manifestată de acești părinți, persoana afectată simte o continuă neliniște, care interferează și cu viața sa cotidiană, rezultând faptul că anxietatea este resimțită de o persoană ca fiind o frică foarte intensă și nejustificată pentru ce i se poate întâmpla copilul lor cât timp sunt despărțiți.
În același timp, părinții care suferă de anxietate de separare prezintă diferite simptome somatice, cum ar fi dureri de stomac, dureri de cap, etc., refuzul de a mai participa la diferite evenimente sociale, refuzul de a merge la locul de muncă, etc., precum și implicarea în comportamente menite să asigure siguranță, precum apeluri frecvente către copilul lor, etc , care reprezintă, de fapt, motivul apariției acestor tulburări, aceste comportamente compulsive având rolul de a asigura persoana că totul se află sub control, ceea ce îi poate conferi subiectului, pe moment, o stare de liniște.
Diferențele individuale în rândul părinților, în modul în care adulții reacționează la pierderea sau amenințarea de pierdere a relației apropiate cu copilul, sunt date de reprezentările mentale proprii ale părinților cu privire la raporturile dintre membrii familiei. Relațiile dintre membrii familiei au un mare impact în modul în care au reacționat, comportamental și emoțional, la evenimentele de separare. Dacă experiența emoțională de separare este asociată cu reprezentările mentale de atașament ale părinților, niște părinți raționali și responsabili ar trebui să perceapă evenimentele de separare ca și cum copilul ar părăsi mediul familial din motive școlare, profesionale sau sentimentale, ceea ce constituie comportamente sănătoase și normale ale tinerilor. Părinții cu un singur copil, fiind extrem de atașați de acesta, suferă mult mai mult la evenimentele de separare, comparativ cu cei care au doi sau mai mulți copii, aceste concluzii fiind verificate prin analiza statistică a rezultatelor obținute de cele două ețantioane ale experimentului.
Pentru a determina gradul de corelație dintre rezultatele obținute de fiecare eșantion în parte, între punctajele obținute de subiecți la Scala de anxietate Hamilton și la Inventarul de depresie Beck, am determinat coeficientul de corelație Pearson. S-a efectuat corelarea rezultatelor celor 2 instrumente de investigație: Scala de anxietate Hamilton și Inventarul de depresie Beck, care au fost aplicate lotului experimental ( părinților cu un singur copil). Coeficientul de corelație Pearson ‘‘r‘‘ a atins valoarea de 0,62 la un p<0,05, ceea ce reprezintă faptul că această valoare este semnificativă, rezultând că anxietatea și depresia se influențează reciproc, în cazul părinților cu un singur copil.
De asemenea, și în urma corelării rezultatelor celor 2 instrumente de investigație: Scala de anxietate Hamilton și a Inventarului de depresie Beck, care au fost aplicate lotului de control ( părinților cu 2 sau mai mulți copii), rezultă valoarea de 0,57 a coeficientului de corelație Pearson ‘‘r‘‘ , la un p<0,05, ceea ce reprezintă faptul că această valoare este mai puțin semnificativă din punct de vedere statistic, dar anxietatea și depresia se influențează reciproc, existând o relație de asociere între cele două variabile, amândouă având valori mult reduse comparativ cu lotul experimental, cu un copil.
Din punct de vedere calitativ, primul eșantion asupra căruia s-au aplicat cele două teste a dat rezultate statistice semnificative, cu valori ale coeficienților de corelație apropiați de valoarea 1. Acest lucru ne permite să spunem că rezultatele obținute satisfac, din punct de vedere statistic, premisele experimentului.
Eșantionul pentru experiment a fost ales aleator din medii diferite din punct de vedere social și al educației. Respectând standardele de alegere a subiecților, pot spune că, indiferent de nivelul de educație sau statutul social, familiile cu un copil reacționează la fel la evenimentele de separare ale acestora de copiii lor.
Un procentaj ridicat dintre părinți au ales răspunsuri la testul Hamiltom încadrându-se într-o anxietate medie. Un număr redus de părinți sunt mai afectați de separarea lor de unicul lor copil, manifestând tulburări accentuate de anxietate.
Este normal să se regăsească aproape un procent de 60% dintre subiecții cu anxietate medie ca având o depresie medie. Sentimentul de anxietate, chiar dacă este mediu, poate induce, în funcție de mediul în care trăiește, de felul în care comunică, de acceptarea sau neacceptarea unor evenimente, o depresie severă. Și în acest experiment am constatat că depresia severă, apărută la o treime din subiecți, nu este indusă doar de o anxietate acentuată. O concluzie este necesară în această situație, și anume aceea că o anxietate medie poate induce o depresie medie sau severă.
Pentru cel de-al doilea eșantion, selectarea subiecăilor a respectat, de asemenea, standardele impuse de prelucrarea datelor statistice. De asemenea, subiecții au fost selectați din medii diferite social și educațional.
Familiile cu doi sau mai mulți copii au o comunicare, și o preluare a sarcinilor de la unul la altul, mult mai intensă și lipsită de existenșa vreunui pericol. Transferul emoțional de la părinși la copii și invers se realizează în mod firesc, fără a pune la îndoială capacitatea celuilalt de a percepe mesajul sau încrederea. Aceste elemente participă la posibilitatea ca starea de anxietate să apară mai rar, sau deloc.
Nu pot spune că părinților cu doi sau mai mulți copii nu le pasă dacă există evenimente de separare de unul dintre copii. Acest lucru este evidențiat de stările de anxietate ale acestor subiecți, într-o formă ușoară, sau chiar inexistentă. Din răspunsurile acestora, am concluzionat că acceptarea separării este mai mare pentru că și înțelegerea motivării este pe măsură.
Datorită unei comunicări mai bune, unei încrederi construită între membrii familiei care, fiind mai mulți, de fiecare dată caută soluții potrivite tuturor, starea de anxietate nu duce la o depresie semnificativă, ci, dimpotrivă, starea de depresie este și ea ușoară sau lipsește, în unele cazuri.
Depresia este o maladie mentală caracterizată printr-o modificare profundă a dispoziției, în sensul tristeții, al suferinței morale și încetinirii psihomotorii, asociindu-se în general cu anxietatea (Gilbert P. 2011). Depresia întreține la pacient o impresie dureroasă de neputință globală.
S-a aplicat Inventarul de depresie Beck celor două eșantioane de subiecți, pentru a surprinde apariția și gradul unor simptome caracteristice tulburărilor depresive precum gândirea pesimistă, schimbări ale apetitului, modificarea greutății corporale, perturbări ale somnului, perturbări ale activității psihomotorii, reducerea energiei, iritabilitate, sentimente de vină sau devalorizare, dificultăți în gândire, în concentrare, în luarea deciziilor, planuri sau tentative suicidare.
Rezultatul testului t confirmă o ipoteză specifică a cercetării, conform căreia cuplurile parentale cu un singur copil prezintă un nivel semnificativ mai înalt al tulburărilor depresive (măsurat ca nivel de depresie pe scala Beck) în comparație cu acele cupluri parentale cu doi sau mai mulți copii
Cuplurile parentale cu un singur copil sunt mult mai predispuse la apariția tulburărilor depresive în fața unor evenimente de separare față de unicul copil, deoarece acești părinți își revarsă toată afectivitatea asupra singurului lor copil, acesta fiind obiectul unic al dragostei celor doi părinți, în comparație cu cei care au doi sau mai mulți copii. În momentul separării de unicul lor copil, din diverse motive, cum ar fi plecarea acestuia la studii în alt oraș, căsătoria acestuia, etc., acest eveniment provoacă părinților tulburări depresive.
Părinții cu un singur copil manifestă depresie de intensitate medie, ceea ce înseamnă că sunt prezente simptome precum anorexie și pierdere în greutate consecutivă sau apetit exagerat, urmată de creștere semnificativă în greutate, insomnie sau hipersomnie, agitație psihomotorie sau încetinire a mișcărilor, lipsă de interes pentru activități curente sau diminuarea activității sexuale, nelimitată într-o perioadă dominată de delir și halucinații, scăderea energiei – senzație de oboseală, sentimente de inutilitate, reproșuri față de sine, lamentări și lentoare în gândire sau concentrare.
Părinții cu un singur copil, fiind extrem de atașați de acesta, suferă mult mai mult la evenimentele de separare, comparativ cu cei care au doi sau mai mulți copii, aceste concluzii fiind verificate prin analiza statistică a rezultatelor obținute de cele două eșantioane ale experimentului.
6.3. Concluzii
De cele mai multe ori, anxietatea însoțește depresia. Anxietatea fiind un sentiment de teamă, ce duce la creșterea temerilor față de posibile nenorociri, pentru depresiv, aceste catastrofe sunt actuale și inevitabile, tulburările anxioase fiind complicate deseori de episoadele depresive. Depresia și anxietatea sunt două entități patologice distincte, care au relații apropiate, și se pot manifesta inclusiv prin iritabilitate, manifestări agresive, agitație.
După cum am arătat anterior, pentru a determina gradul de corelație dintre rezultatele obținute de fiecare eșantion în parte, între punctajele obținute de subiecți la Scala de anxietate Hamilton și la Inventarul de depresie Beck, am determinat coeficientul de corelație Pearson, rezultând că anxietatea și depresia se influențează reciproc, în cazul părinților cu un singur copil.
De asemenea, și în urma corelării rezultatelor celor 2 instrumente de investigație: Scala de anxietate Hamilton și a Inventarului de depresie Beck, care au fost aplicate lotului de control ( părinților cu 2 sau mai mulți copii), apare ca firească concluzia că anxietatea și depresia se influențează reciproc, existând o relație de asociere între cele două variabile, chiar dacă tulburările anxioase și cele depresive au o intensitate mult redusă față de cele care apar la lotul experimental.
Atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ, rezultatele experimentelor au atins obiectivele urmărite. Dinamica tulburărilor anxios-depresive este mai ridicată în cazul cuplurilor cu un singur copil, fiind duse ca valori spre extrema superioară a intervalului. Coeficientul de corelație semnificativ în valoare mi-a permis să constat că existența unui singur copil într-o familie influențează apariția unor tulburări anxios-depresive ridicate la părinți.
Studierea aceleiași dinamici a tulburărilor anxios-depresive la cuplurile cu doi sau mai muli copii a surprins plăcut în a constata că intervalul de valori este în extrema joasă, mai puțin semnificativă pentru acești părinți. Tulburările anxios-depresive în acest caz sunt cu valori în intervalul care exprimă o intensitate ușoară sau inexistentă a acestora.
Consider că experimentul este o reușită, deși coeficientul de corelare pentru al doilea eșantion este nesemnificativ din punct de vedere statistic.
Ipoteza presupusă de mine la începutul lucrării este confirmată prin prezentarea datelor, prin analiza cantitativ-calitativă efectuată asupra cercetării. Această lucrare mi-a deschis orizonturi pentru studierea și cercetarea tulburărilor anxios-depresive asupra celulei ,,familia”, stâlpul societății noastre, și îmi iau ca temă pentru viitor aprofundarea acestor cercetări, pentru o mai bună cunoaștere și o mai bună participare, ca profesionist, la rezolvarea problemelor de această natură.
BIBLIOGRAFIE
1. Adler A. (1996). Cunoașterea omului. București: Editura Iri
2. Bowlby J (1980). Loss: Sadness & Depression. Attachment and Loss (vol. 3).
London: Editura Hogarth Press
3. Bowlby, John, O bază de siguranță, Editura Trei, București, 2011
4. Bowlby J (1973). Separation: Anxiety & Anger. Attachment and Loss (vol. 2).
London: Editura Hogarth Press
5. Crețu T. (2009). Psihologia vârstelor. Iași: Editura Polirom
6. DSM – IV-TM -1994 (2000) Manual de Diagnostic și Statistică Medicală a
Tulburărilor Psihice (Ediția a patra ), Asociația Psihiatrilor Liberi din România.
7. Fensterheim H., Baer J. (1977). Stop Running Scared. Londra: Editura Macmillan
Publishing Company
8. Freud S. (2004). Opere. vol. 10. Introducere în psihanaliză. București: Editura Trei
9. Gilbert P. (2011). Depresia: psihoterapie si consiliere. Iași: Editura Polirom
10. Ionescu S., A. Blanchet, M. Montreuil, J. Doron (2013). Tratat de psihologie
clinică și psihopatologie, Bucuresti, Editura Trei
11. Kierkegaard S. (1998). Conceptul de anxietate. Timișoara, Editura Amarcord
12. Larousse. (1998). Dicționar de psihologie, București, Editura Unvivers
Enciclopedic
13. Leahy R., Holland S. (2010). Planuri de tratament și intervenții pentru depresie și
anxietate. Cluj-Napoca,Editura ASCR
14. Mihăilescu I. (2003). Sociologie generală. Concepte fundamentale și studii de caz.
Iași: Editura Polirom
15. Mitrofan I. (2008). Psihoterapie (Repere teoretice, metodologice și aplicative).
București: Editura SPER
16. Mitrofan I., Mitrofan N. (1991). Familia de la A La Z. București: Editura Științifică
17. Mitrofan I., Mindu S. (2013). Tulburările anxios-depresive. Diagnoza experiențială
și terapie unificatoare. București: Editura SPER
18. Pichot, P., (1987) L'Anxiete, Paris, Editura Masson
19. Popescu–Neveanu, P., (1978). Dicționar de psihologie. București: Editura Albatros
20. Stewart W. (2004). Controlul anxietății. București: Editura Meteor Press
21 Șchiopu, U., (1997). Dicționar de psihologie. București: Editura Babel
BIBLIOGRAFIE
1. Adler A. (1996). Cunoașterea omului. București: Editura Iri
2. Bowlby J (1980). Loss: Sadness & Depression. Attachment and Loss (vol. 3).
London: Editura Hogarth Press
3. Bowlby, John, O bază de siguranță, Editura Trei, București, 2011
4. Bowlby J (1973). Separation: Anxiety & Anger. Attachment and Loss (vol. 2).
London: Editura Hogarth Press
5. Crețu T. (2009). Psihologia vârstelor. Iași: Editura Polirom
6. DSM – IV-TM -1994 (2000) Manual de Diagnostic și Statistică Medicală a
Tulburărilor Psihice (Ediția a patra ), Asociația Psihiatrilor Liberi din România.
7. Fensterheim H., Baer J. (1977). Stop Running Scared. Londra: Editura Macmillan
Publishing Company
8. Freud S. (2004). Opere. vol. 10. Introducere în psihanaliză. București: Editura Trei
9. Gilbert P. (2011). Depresia: psihoterapie si consiliere. Iași: Editura Polirom
10. Ionescu S., A. Blanchet, M. Montreuil, J. Doron (2013). Tratat de psihologie
clinică și psihopatologie, Bucuresti, Editura Trei
11. Kierkegaard S. (1998). Conceptul de anxietate. Timișoara, Editura Amarcord
12. Larousse. (1998). Dicționar de psihologie, București, Editura Unvivers
Enciclopedic
13. Leahy R., Holland S. (2010). Planuri de tratament și intervenții pentru depresie și
anxietate. Cluj-Napoca,Editura ASCR
14. Mihăilescu I. (2003). Sociologie generală. Concepte fundamentale și studii de caz.
Iași: Editura Polirom
15. Mitrofan I. (2008). Psihoterapie (Repere teoretice, metodologice și aplicative).
București: Editura SPER
16. Mitrofan I., Mitrofan N. (1991). Familia de la A La Z. București: Editura Științifică
17. Mitrofan I., Mindu S. (2013). Tulburările anxios-depresive. Diagnoza experiențială
și terapie unificatoare. București: Editura SPER
18. Pichot, P., (1987) L'Anxiete, Paris, Editura Masson
19. Popescu–Neveanu, P., (1978). Dicționar de psihologie. București: Editura Albatros
20. Stewart W. (2004). Controlul anxietății. București: Editura Meteor Press
21 Șchiopu, U., (1997). Dicționar de psihologie. București: Editura Babel
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Anxietatea In Cresterea Copiilor (ID: 164635)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.