Anxietatea este uneori privită ca fiind mai ușoară sau mai vagă măsi decât frica, dar [625758]

Anxietatea este uneori privită ca fiind mai ușoară sau mai vagă măsi decât frica, dar
atacul de anxietate este același lucru cu atacul de panică și poate fi foarte sever. Anxietatea
poate fi o emoție, o cont: stare fizică sau niște gânduri și credințe îngrijorătoare. Stresul se
referă de regulă la anxietatea prelungită, în vreme ce temerile și obsesiile sunt tipare de
gânduri anxioase. Obiceiurile nevrotice și compulsiile sunt comportamente anxioase. Frica și
groaza sugerează anxietate extremă, dar acești termeni sunt, totodată de definit. Majoritatea
copiilor devin anxioși, când și când: alții sunt anxioși majoritatea timpului. Unii sunt anxioși
și nici măcar ascun n -o știu. E derutant! Va trebui să rămânem la indicații aproxima tive, în
loc de definiție exactă. Poate ați observat că definiția imprecisă pe care o dau anxietății nu e
bazată pe o listă a tulburărilor anxioase .Acesta din pricină că eu nu cred că di agnosticul este
prea folositor in anxietatea copiilor. Mai degrabă, aș înțelege impactul anxietății asupra
gândirii, corpului, emoțiilor, relațiilor și comportamen tului copiilor. Antonimele îngrijorării,
anxietății și fricii sunt la fel de g reu de definit. Antonimul pericolului este siguranța, iar
antonimul anxietății este certitudinea — sau este încrederea? Sau relaxarea? Care e opusul
fricii? Neînfricarea, curajul sau calmul? Opusul îngrijorării este încrederea că totul e bine.
Din nou, e d erutant.
Anxietatea provoacă de la suferințe ușoare, moderate, la su – .ferințe severe, și de la
ocazionale la frecvente și la aproape con stante. Suferința copilului anxios poate îmbrăca
multe forme:
– Senzații fizice, cum ar fi bătăi puternice de inimă, respirați superficială, mușchi
încordați, senzația de fluturi sau de răscolire în stomac, tremurături și transpirație, pie) {
fierbinte sau rece.
– Urinare frecventă, tulburări gastrointestinale sau incontinență.
– Gânduri anxioase, convingeri pesimiste și îngrijorări. Și dacă se întâmplă ceva rău?
Dacă măcar aș fi făcut -o (cm) altfel. Știu că profesorul nu mă înghite.
– Ruminații, în care aceleași gânduri sau imagini sunt repetate la nesfârșit, fără să ia
nicio hotărâre. Inflexibilitate cognitivă, care impl ică o frică de riscuri, evitarea a tot ce e nou
sau o reacție intensă la schimbarea rutinelor.
– Ticuri nervoase, cum ar fi roaderea unghiilor, tragerea de păr, fâțâitul sau suptul
hainelor.
– O stare emoțională de alarmă, teamă, panică, groază sau de a fi permanent în gardă.
– Spaime de anumite lucruri — reale sau imaginare — cum ar fi câinii, gândacii sau
monștrii de sub pat.
– O tendință de a percepe lumea în general ca amenințătoare sau periculoasă.

– Evitarea a orice i -ar putea stârni frica sau anxieta tea și o tulburare intensă când
evitarea nu este posibilă.
– Tipare comportamentale precum timiditatea, agățarea de lucruri sigure, indecizia,
perfecționismul, compulsivi – tatea sau o încercare de a controla complet mediul în care se
află.
– Intețirea cere rilor de liniștire, odată cu adâncirea senti mentului de disperare. Când
liniștirea îi este oferită, totuși, adesea e respinsă.

CASCADA ANXIETĂȚII CONTINUA
Anxietatea în cele din urmă le limitează copiilor activitatea șco lară și interacțiunile
sociale, pentru că atenția lor e perturbată de frământări și spaime. Copiii cu anxietate socială
evită contactai vizual, ceea ce înseamnă că obțin mai puțină experiență cu prie tenia. Rămân
din ce în ce mai departe, în urma celor de vârsta lor, în ceea ce privește abilitățile sociale.
Fiindcă anxietatea li face să evite să se uite la fețele celorlalți, interpretează greșit sau nu
observă indiciile sociale, de aici rezultând stângăcie și stin ghereală.
Spre deosebire de singuratici, care sunt mulțumiți cu un mi nimum de contact social,
copiii cu anxietate socială pot fi îndu rerați de singurătate. în pofida faptului că tânjesc după
prietenie, pot -fi incapabili să -și facă prieteni. Nu -i ajută dacă le spui să se străduiască mai
mult. Majoritatea copiilor anxioși se stră duiesc extrem de mult și se simt rușinați de lipsa lor
de încredere și de (lipsa succesului social ).
Ritualurile sau acțiunile compulsive ocupă din ce în ce mai mult timp din viața unui
copil, ca în cazul unui băiat pe care l -am cunoscut eu, care avea în f iecare seară o stresantă
rutină de două ceasuri, înainte de culcare. Mama lui trebuia să urmeze etapele în ordine,
pentru a evita izbucnirile uriașe de emoții care puteau dura mai multe ore.
Ticurile nervoase, precum roaderea unghiilor sau sugerea că – camășii, le pot atrage
rușinea, stinghereala și respingerea socială. Unii recurg la ticurile lor nervoase pentru că se
simt anxioși și au nevoie de o metodă de a se împăca și a se calma. Alții recurg la ; celeași
ticuri ca să nu se simtă anxioși. Câtă vreme sunt ocupați cu aceste ticuri, nu trebuie să -și
trăiască anxietatea, deși aceasta evidentă pentru oricine din afară.
Evitarea este o problemă centrală în anxietate și motivul sfa tului familiar „înfruntă -ți
frica“. Nu înseamnă că ar trebui să -i forțăm pe co pii să -și înfrunte frica atunci când nu sunt
pregătiți pentru asta. Este o cruzime să -i împingi pe copii în brațele fricii, cum este, de
exemplu, să -l împingi pe un copil căruia îi e frică de apă în capătul adânc al bazinului, cu

alternativa ori înoți, ori te îneci. O astfel de abordare adesea are efect contrar, creându -i o
frică și mai mare, pentru că subminează simțul de siguranță al copilului și încrederea în
adulți. Prin urmare, provocarea, în ceea ce privește evitarea anxioasă, trebuie făcută cu
blânde țe și cu mult sprijin emoțional afectuos.
Copiii cu anxietate pot deveni extrem de agitați, de regulă când nu mai pot ocoli ceea
ce îi sperie. Un copil cu fobie de câini se va trezi, într -o bună zi, față în față cu un câine.
Prima zi de școală sosește chia r dacă un copil anxios e pregătit sau nu pentru ea. Mulți părinți
trăiesc împovărați cu groaza anxietăților aces tea. Cum spunea o mamă: „Uneori reușim s -o
convingem să în cerce și ceva nou, dar alteori nu face decât să tremure și să plângă
neputincioasă".

SURSELE EXCESULUI DE ANXIETATE
Anxietatea nu e distribuită în mod egal la toți oamenii din lume; linii au mai multă,
alții, mai puțină. Această inegalitate este de înțeles, dacă ne amintim că oamenii sunt ființe
sociale. Fiecajț grup are nevoie de persoane care sfidează riscurile. Fiecare grup are nevoie,
de asemenea, de membri precauți, care se uită p e furiș din ascunzătoarea lor ca să vadă dacă
riscurile acelea s -au îndepărtat. Unii trebuie să descopere dacă acele fructe de pădui re cu
aspect ademenitor sunt comestibile sau otrăvitoare, sau dacă vizitatorii aceia sunt prietenoși
sau nu. Dacă lucrurile merg prost, cineva trebuie să trăiască pentru a spune povestea. Di n ne-
fericire, acelora dintre noi care sunt anxioși nu li se recunoaște o prea mare contribuție la
societate! Gloria se acordă, de obicei, exploratorilor și aventurierilor. Pe de altă parte, copiii
care sfidează riscurile sunt adesea etichetați drept hiperactivi, impulsivi sau îndărătnici.
Sursele excesului de anxietate includ temperamentul, traumele, experiențele dificile
de viață, părinții anxioși și societatea modernă. Și ereditatea joacă un rol. Mulți copii anxioși
au anxie tatea înrădăcinată în f amilie, deși forma exactă a anxietății poate fi diferită.
Temperamentul este stilul de interacțiune cu lumea în care s-au născut copiii, punctul
de pornire biologic al unei personali tăți. Temperamentul nu determină calea vieții, dar face
unele căi mai pro babile decât altele. Este ca înălțimea la baschet. Există oameni înalți care nu
pot juca și oameni scunzi care pot, dar sunt mult mai mulți jucători buni de baschet înalți
decât scunzi. Jerome Kagan, psiholog la Harvard, care a studiat pe larg tem Iperament ul, a
descoperit că între 10 și 20% dintre oameni se nasc cu o reactivitate crescută la orice le este
nefamiliar. Acestora le ia mai mult timp până se simt în siguranță cu o persoană nouă sau

într-un loc nou. Kagan a observat un grup de subiecți cu un Astfel de temperament de la
naștere până la vârsta adultă. Ei au manifestat tendința de a fi mai puțin imprudenți și mai
predisp uși la anxietate. Cu toate acestea, nu toți au devenit anxioși.
Cum poate o mică deosebire la naștere să se accentueze în timp transformându -se, la
unele persoane, în emotivitate, timi ditate, teamă, inhibiție și alte tulburări de anxietate?
Răspunsul este evitarea. Sensibilitatea mai mare a sistemului lor de alertă și ala rmă îi
determină pe copiii reactivi să evite lucrurile noi. Prin urmare, ei nu -și dezvoltă simțul
siguranței care vine odată cu familiarizarea. Kagan a descoperit că e mai puțin probabil ca un
copil cu un astfel de temperament să evolueze spre anxie tate, dacă părinții îl ajută să dezvolte
abilități de gestionare, și e mai probabil să evolueze spre an xietate deplină, dacă părinții îl
„protejează” , îngăduindu -i să evite orice l -ar speria. Evitarea blochează practica și experiența
necesare fazelor de analiză și de „totul e -n regulă".
Copiii cu un temperament anxios au nevoie de provocări care sunt „potrivite". Au
nevoie să li se îngăduie să dea greș — câtă vreme eșecul nu e periculos. Unii copii devin
anxioși pentru că se i confruntă cu provocări peste puterile lor, precum abuzul sau ne glijarea.
Dar alți copii devin anxioși pentru că nu sunt destul de provocați. Când copiii învață să
meargă, cad, și cad, și cad, până când reușesc. Dacă noi am încerca să -i protejăm de fiecar e
cădere, n -ar mai învăța niciodată să se descurce singuri. Profesorii îmi spun că au văzut o
enormă creștere a numărului de părinți care fac temele copiilor, în locul lor, sau le găsesc
diverse scuze.. Am auzit chiar despre un tânăr care a adus -o pe mama lui la un interviu de
angajare!
Orice copil — indiferent de temperament — poate dezvolta un exces de anxietate
după o traumă majoră sau după mai multe tra ume minore. Evenimentele extreme, precum
abuzul sau vătămă rile grave, copleșesc sistemul. De aceea, unul dintre principalele simptome
ale tulburării de stres posttraumatic (TSPT) este hiper – vigilența, o stare de alertă constantă.
Traumele blochează alarma într -o poziție: întreaga lume e periculoasă. Această convingere blo –
chează sistemul de analiză chi ar înainte de a intra în funcțiune.
Orice ar fi, concluzia analizei va fi pericol. Fără o evaluare corectă, nu poate exista un
semnal „totul e -n regulă". Copiii care au fost trădați de adulți au o convingere fermă că lumea
e periculoasă, pentru că încreder ea e elementul primordial al securității.
Și o serie de evenimente mai puțin grave poate cauza, de ase menea, o alarmă
ultrasensibilă și un semnal defectuos de „totul e -n regulă", mai ales când copilul n -a avut
șansa să se vindece de o lovitură înainte de a fi atins de următoarea. Am văzut mulți copii
care erau anxioși pentru că părinții lor erau bolnavi, de primați sau se certau mult, sau pentru

că trebuiau să se mute frecvent sau să facă alte schimbări majore în viața lor. Copiii care și -au
pierdut un păr inte dezvoltă adesea o frică puternică pen tru siguranța părintelui rămas sau a
persoanei care îl îngrijește. Copiii care sunt expuși la violență în căminele lor sau în cartier,
de asemenea tind să fie puternic anxioși, deși ar putea să ascundă asta sub br avadă sau
agresivitate.

ANXIETATEA DE-A LUNGUL COPILĂRIEI
Foarte puțini copii cresc fără griji sau anxietăți. Printre cele mai comune spaime ale
nou-născuților și ale copiilor mici sunt se pararea, singurătatea, zgomotele puternice, străinii și
orice este brusc, intens și nefamiliar.
între doi și patru ani, copiii pot avea multe dintre anxietățile sugarilor. Pot, în plus, să
înceapă să se teamă de animale, de căzi, de monștri și de alte creaturi imaginare și de moarte.
Educația sfincteriană poate crea anxi etăți în privința funcțiilor corpului, iar o disciplină aspră
sau necorespunzătoare poate contribui la apariția fricii de a nu face greșeli sau a fricii de
emoții și impul suri.
Cam între patru și șase ani, copiii de regulă dezvoltă spaime despre lumea mai mare,
de dincolo de mediul lor imediat: fur tuni, război, doctori și dentiști. în acest stadiu de vârstă,
copiii pot avea dificultăți să facă deosebirea între vise, fantezie și reali tate, care pot spori
anxietatea. Violența din desenele animate sau visel e foarte intense pot părea foarte reale.
Anxietatea socială e mai pregnantă la această vârstă, pentru că există așteptări mai mari de
interacțiune cu ceilalți copii. Copiii anxioși adesea vor re gresa la vârsta aceasta (se vor purta
ca niște copii mai mici decât sunt), vor avea episoade de enurezis sau alte accidente de igienă
personală. Înaintând în vârstă, copiii între șase și unsprezece ani pot avea toate anxietățile pe
care le au copiii mai mici, plus noi în grijorări legate de școală: c -o să întârzie, c-o să uite
tema pentru acasă, că n -o să știe la test, c -o să ia note mici sau că o să fie agresați de bătăuși.
Se poate să se teamă să nu -și dezamăgească sau să -și supere învățătoarea. Anxietățile sociale,
precum teama de respingere sau de ridicol, pot de veni foarte intense. Copiii la această vârstă
adesea trăiesc dorul de acasă, căci încep să părăsească pentru mai multă vreme căminul, și
pot dezvolta de asemenea fobii de microbi, de hoți, de răpitori sau de teroriști. Aceasta este o
vârstă la care conștii nța se dezvoltă mai mult. în cazul în care conștiința este excesiv de
puternică, poate apărea la copil anxietatea de avea gânduri „rele“ sau sentimente inter zise. O
conștiință sănătoasă înțelege că nu există gânduri rele sau sentimente inacceptabile, dar o
conștiință severă îi umple pe copii de anxietate pentru că sunt normali. Unii copii de vârstă

școlară sunt din cale -afară de îndatoritori. Ei simt că trebuie să fie perfecți; să nu facă
niciodată vreo greșeală; să nu le provoace niciodată părinților sau prietenilor vreo supărare.
Adolescența poate fi o perioadă a anxietății existențiale: Care e locul meu în univers?
Care e sensul vieții? Unde mă potrivesc eu? Din când în când, și un copil mai mic poate fi
preocupat cu astfel de gânduri, care pot fi chiar copleșitoare pentru el. Adolescenții au, de
asemenea, anxietăți legate de problemele de viață adevă rată cu care se confruntă, precum
alegerea de a consuma droguri sau alcool, dragostea și sexualitatea, conflictul cu părinții.
Lista e lungă! Anxietatea cop iilor e atât de comună, încât poate fi considerată de -a
dreptul normală. Indiferent cât de uni versală ar fi, anxietatea e totuși dureroasă — uneori,
extrem de dureroasă. Chiar dacă anxietatea unui copil este sau nu tipică pentru stadiul său de
dezvoltare, chiar dacă este moderată sau severă, puteți să -l ajutați cu o abordare empatică și
cu înțelegere a impactului anxietății asupra corpului, gândirii, emoțiilor și comportamentului
său.

PARENTAJ CU EMPATIE
Primul pas e empatia. Cum e să fii în mintea copilu lui tău, să te simți atât de anxios?
Fără empatie, e ușor să desconsideri spai mele unui copil. Bineînțeles, nu intenționăm să
arătăm desconsi – derație. Intenționăm să îi liniștim pe copiii noștri, să îi ajutăm să se calmeze,
să le ușurăm suferința. Cu toa te acestea, copiii se pot simți bagatelizați. Iată câteva exemple
tipice de comentarii care desconsideră și anulează copiii:
– „Nu te prosti."
– „Nu e nimic de care să te temi."
– „De ce ți -e frică de asta?”
– „Nu mai fi așa de papă -lapte."
– „Ești bine."
– „Nimeni altcineva nu e speriat."
– „Fă-o și gata, nu mai face atâta caz de asta."
– „Ți-am spus că mă întorc imediat, nu mai plânge."
– „Vezi, totul a ieșit bine, iar agitația ta n -a fost decât pierdere de vreme."
– „Dacă ai de gând să stai numai în braț ele mele, am putea foarte bine să ne întoarcem
acasă."

Opusul desconsiderației este recunoașterea. Comparați co mentariile de respingere de
mai sus cu aceste recunoașteri empa – tice ale emoțiilor copilului:
– „Uau, a fost chiar înfricoșător."
– „Pari un pic speriat, vrei să mă ții de mână?"
– „Dacă aș fi avut coșmarul ăla, și eu aș fi fost speriat."
– „Toată lumea se sperie, din când în când, chiar și oamenii mari. Da,
chiar și eu!“
– „Ai fi vrut să poți sta acasă, cu mine, astăzi."
– „Vrei să încercăm amândoi, prima oară?"
– „Chiar dacă totul a mers bine, eu știu că tu ai fost într -adevăr
îngrijorat."
– „Poți să stai în brațele mele cât vrei; o să te duci la ceilalți când o să fii
gata."
Cine suntem noi ca să spunem că îngrijorarea unui copil e ridicolă? Desigur, monștri i
de sub pat nu sunt reali , dar spaima copilului este reală. Ri dicol este să te oprești într -un punct
mort , când empatia este cale a spre soluții creative.

CORPUL ANXIOS DIN CAP PÂNĂ -N TĂLPI
Durerile de stomac și durerile de cap sunt simptome comune ale anxietății infantile,
dar anxietatea poate afecta orice parte a corpului. Anxietatea tinde să hiperactiveze anumite
părți ale cor pului și să le inhibe pe altele. Unele zone devin încordate; altele devin fierbinți
sau reci, în funcție de fluxul sangvin. An xietatea în corp se poate simți, de asemenea, ca un
blocaj, o amorțire sau ca un gol.
Intestinele, pieptul și gâtul. Abdomenul are atât de multe celule nervoase, încât e
considerat un sistem nervos separat, sistemul nervos enterie. Multe senzații anxioase sunt
localizate în abdo men. Am putea simți „fluturi", cauzați de o anxietate ușoară, sau o strângere
de stomac, de la o anxietate moderată, sau o răscolite ori arsură, de la anxietatea ridicată. O
metodă de a alina aceste senzații neplăcute este să -ți lip ești palma sub buric și să respiri
adânc, astfel încât mâna să ți se ridice și să se lase odată cu burta, la fiecare răsuflare.
Pieptul și gâtul sunt, de asemenea, niște locuri obișnuite in care se adună anxietatea și
încordarea. Probabil există un motiv f izic sau probabil reprezintă simbolistica durerii de
inimă sau a nu fi în stare să respiri sau să vorbești. în intestine, piept și gât, anxietatea se
simte adesea înțepenită, captivă, blocată.

O cale de a debl oca această senzație este să -i dai o voce. Întreabă -ți copilul:
„Imaginează -ți că senzația din burta ta (sau piept sau gât) are o voce. Cum ar suna? Poți să
imiți sunetul ăla? Are și cuvinte? Ce ar spune?“ Ar putea să fie numai sunete, fără cuvinte.
Majoritatea tehnicilor de relaxare urmăresc să re ducă la tăcere acele senzații, dar uneori avem
nevoie doar să le lăsăm să iasă.
Gâtul și corzile vocale sunt îndeaproape legate de anxietate, mai ales la copiii gângavi
sau bâlbâiți. Unii copii anxioși vorbesc în șoaptă — sau nu vorbesc deloc. Eu încerc di n
răsputeri să -i încurajez pe toți acești copii să Vorbească tare. Sună foarte sim plu, dar poate fi
foarte dificil pentru unii copii anxioși. Lasă -i să țipe, să cânte, să zbiere, să strige după ajutor
sau spune: „Vai de mine!“ De vreme ce copiii anxioși e vită adeseori să se exprime cu voce
tare și mânioasă, s -ar putea să fie nevoie să le fii model, dându -le exemplul. N -are nimic dacă
râd de tine!
Cele cinci simțuri. Mulți copii anxioși spun: „Oamenii zic des pre mine că gândesc
prea mult“. Eu cred că asta înseamnă că nu sunt ferm ancorați în momentul prezent, ci sunt
preocupați de gânduri despre trecut sau despre viitor: Era să ne ciocnim! Dacă ne lovește
trăsnetul? Cele cinci simțuri sunt căile directe către momentul prezent. Tehnica Fii aici acum
înseamnă doar să ob servi și să accepți indiferent ce -ți transmit simțurile chiar în clipa aceasta,
fără să încerci să modifici senzațiile. Tehnica este denu mită după o carte scrisă de liderul
spiritual Ram Dass. Fii atent la picioarele tale pe podea, sau la șezu tul tău pe scaun, și la felul
în care îți simți hainele, mobilierul sau aerul pe piele. Ce vezi, auzi, miroși, simți, guști chiar
în clipa asta? închide ochii și vezi dacă se schimbă modul în care percepi lucrurile cu
celelalte simțuri ale tale. Copiii pot fi capabili să se concentreze la acest exercițiu numai
câteva secunde, dar încearcă -1 tu pentru mai mult timp.
O metodă amuzantă de a exersa concentrarea asupra simțurilor este să mănânci un
bob de strugure sau o felie de portocală atât de încet, încât să -ți ia câteva minute.
Cei mai mulți oameni au un obicei de a sări de la trăirea senzațiilor la relatarea unei
povești despre acele senzații. De exemplu, ai putea să simți că ți -e frig, dar atunci spune -ți:
„îmi e prea frig, nu pot să suport" sau „N -o să-mi mai fie niciodată cald". Aceste gânduri
adăugate transformă senzațiile obișnuite în declanșatori de anxietate. Acum îți este
insuportabil de frig și ești teribil de îngrijorat din pricina asta. Fii aici acum, contraa tacă
anxietatea, menținând atenția foc alizată asupra experienței senzoriale curente.
Simțuri suplimentare. Noi primim informația de la lumea ex terioară prin văz, miros,
auz și simțul tactil. Dar avem și simțuri care ne dau informații despre lumea noastră
interioară. Avem un simț kinestezic, care ne înștiințează despre tensiunea din mușchi. Simțul

proprioceptiv ne informează despre poziția articulațiilor noastre. Simțul vestibular ne dă
poziția în raport cu gravitatea și cu viteza. Aceste simțuri sunt îndeaproape conectate cu sen –
timentul gen eral transmis de Sistemul nostru de securitate, de siguranță sau pericol.
Gândește -te la anxietatea subită pe care o simți dacă te trezești căzând brusc și pe neașteptate.
Mișcarea cu superîncetinitorul dezvoltă conștientizarea aces tor senzații interne.
Deplasează -te cu încetinitorul, împreună cu , copilul tău, mișcându -ți toate părțile corpului în
toate direcțiile posibile. Treci apoi la Mișcarea cu superrepezitorul, câteva secunde — sari pe
loc și scutură -ți tot corpul — apoi din nou la Mișcarea cu încet initorul. In timp ce te joci de -a
Mișcarea cu încetinitorul cu copilul tău, vă puteți ciocni unul de altul fără să vă răniți sau să
vă angajați într -o falsă luptă — ceea ce crește dis tracția jocului și valoarea sa de reducere a
anxietății.
Unii copii se tem de senzațiile fizice ale fricii. Dacă respir mai repede și inima mea
bate cu putere, înseamnă că există un pericol groaznic. O ușoară anxietate devine un episod
complet de panică, si o solutie este să creezi intenționat acele senzații — într-un mod sig ur —
pentru a te putea obișnui cu ele. Eu îl numesc Montaigne russe, pentru că unii oameni se dau
în montaigne -russe cu scopul de a simți tocmai senzațiile pe care persoanele anxioase le
evită. Un montaigne -russe urmărește crearea simptomelor fizice de pan ică într -un mediu
controlat, astfel încât creierul tău vede că sunt doar reacții normale, nimic îngrijorător. Poți
recrea senza țiile specifice care sunt obișnuite în anxietatea extremă, dacă te învârți într -un
scaun rotativ, dacă respiri printr -un pai de plastic subțire, dacă -ți ții respirația cât de mult poți,
dacă practici sus ținut exerciții fizice — sau dacă te urci într -un montaigne -russe. Asigură -te
că supraveghezi îndeaproape copilul în timpul expe rienței și că vă puteți opri oricând.
Pielea. Piele a constituie cel mai mare organ de simț și poarta pentru puterea
vindecătoare a atingerii. Copiii pot fi atât de anxi – oși, încât să nu dea atenție cuvintelor
noastre. Totuși pot simți atin gerea noastră liniștitoare și iubitoare. Unii copii devin și mai
agitați din cauza atingerii. Dacă se întâmplă așa, încearcă să -ți ții mâna la câțiva centimetri,
până la un metru depărtare de pielea lor, ca și când ai atinge im câmp de forță din jurul
corpului lor. De regulă, există o anumită distanță la care un copil fo arte sensibil se poate simți
„atins" fără să se simtă supraîncărcat. Poți chiar să -i faci un pretins masaj sau să -l bați ușor cu
palma de la acea distanță.
Atingerea este crucială pentru securitate, din clipa în care ne -am născut și pe tot
parcursul vieții noastre. în timpul celui de -al Doilea Război Mondial, de exemplu, Mary
Ainsworth a descoperit că nou -născuții din orfelinate, deși erau hrăniți și schimbați, nu se
dezvoltau deplin decât dacă erau și ținuți în brațe. Nu avem întotdeauna pe cineva prin

apropiere ca să ne dea o îmbrățișare, dar putem să ne dăm singuri, oricând! Francine Saphiro,
psihologul care a elaborat terapia EMDR (desensibili – zare și reprocesare prin mișcarea
ochilor), descrie îmbrățișarea Fluture: încrucișezi brațele în față și te baț i pe umeri, alternând
bătăile pe umărul drept și pe umărul stâng. Poți alterna și cu strângeri ușoare de umeri.
Saphiro a descoperit că alternarea stânga -dreapta reduce anxietatea și ajută la recuperarea în
urma traumelor, activând ambele emisfere ale crei erului. îmbrățișarea Fluture este mai
eficientă dacă implici mai mult creierul, vizu alizând în minte un loc sigur sau repetând în
gând un cuvânt sau o propoziție care reprezintă securitatea (precum „Sunt în siguranță", sau
„pace").
Atingerea liniștitoare comunică Ești în siguranță, ești iubit, totul e bine. Chiar și
atunci când copiii cresc și par prea mari ca să mai stea în poala ta, tot au nevoie să se
ghem uiască lângă tine. Toată lumea are nevoie. Oxitodna — o substanță pe care o eliberează
corpul în timpul hrănirii copilului la sân, al îmbrăți șării, al jocului dezlănțuit prin casă și al
actului sexual — a fost poreclită „drogul îmbrățișării. Nu toate strângerile la piept au același
efect când vine vorba de copiii anxioși. O mamă relata că i -a luat an i până și -a dat seama că o
strângere ușoară de umăr îl liniștea pe fiul ei, în vreme ce o îmbrățișare propriu -zisă îl făcea și
mai anxios.
Sistemul motor. Corpurile noastre sunt menite să se miște liber, dar anxietatea adesea
ne paralizează sau ne face să ne miș căm în moduri foarte rigide și repetitive. Multe forme de
mișcare ne pot ajuta să trecem de la anxietate la calm, precum Dansul fur – ;] nicii în
pantaloni, în care îtd miști brațele și picioarele nebunește ] și îți bâțâi tot corpul Unii copii
preferă Dansul poveștii, în care îți miști corpul ca să imiți o aventură, precum furișarea printr –
o pădure, traversarea unui râu înot, urmărirea unui iepure și dansul cu un urs. Gimnastica
viguroasă de asemenea activează siste mul motor. îmi place să -i încurajez pe copiii anxioși să
ocupe cât de mult spațiu vor, întinzându -și larg brațele și stând pe vârful picioarelor, pentru
că în mod frecvent ei încearcă să s e facă miri și neobservați.

ANXIETATEA SI EMOTIILE NEDORITE

Anxietatea urmează același traseu, prin Modelul de flacără, ca orice altă emoție.
Scânteia este un gând îngrijorat sau o amenin țare percepută. Flacăra reprezintă trăirea directă
a anxietății în corp și în minte. Un temperament puternic reactiv la orice este nou și diferit le
furnizează copiilor anxioși o sursă nesfârșită de combustibil. Toate strategiile din această

carte — de la al doilea pui la relaxare și la găsirea limitei — sunt căi de a stinge flacăra
anxietății cu apa stăpânirii de sine.
Anxietatea apare, de asemenea, când celelalte emoții, precum mânia sau tristețea, se
blochează și nu mai curg în mod natu ral. Cursul fires c al emoțiilor înseamnă că plângem când
suntem triști; strigăm și batem din picior când suntem mânioși; tremu răm și transpirăm când
suntem speriați; râdem și zâmbim când suntem bucuroși. Opusul anxietății este reprezentat de
accepta rea și primirea fiecăr ei emoții în Casa de Oaspeți.
Cursul firesc înseamnă, de asemenea, că urmăm fiecare im puls de acționa al emoției,
câtă vreme această acțiune este sănă toasă și eficientă. Vorbim deschis atunci când suntem
mâniați de nedreptate, de exemplu, câtă vreme sunt em în siguranță făcând asta. Când emoțiile
noastre curg într -o direcție sănătoasă, nu ac ționăm la impulsuri care sunt distructive pentru
noi înșine sau pentru alții. Așadar, nu pocnim pe cineva peste ceafă de fiecare dată când ne
vine, ci numai când e în joc supraviețuirea noastră. Cursul firesc al emoțiilor înseamnă că ne
ascundem când trebuie, luptăm când trebuie și căutăm alinarea când ne simțim singuri și
triști. Cursul emoțional sănătos al emoțiilor înseamnă că simțim remușcări când am acționat
greșit , dar nu cădem în ură de sine. Căutăm intimitatea fără să ne agățăm de celălalt sau prin
depen dență excesivă. Pe scurt, simțim ceea ce simțim și exprimăm emoțiile liber, dar
responsabil.
Emoțiile blocate și impulsurile de a acționa înghețate cresc anxieta tea. Dacă nu ne
îngăduim să ne trăim sentimentele, ele se înțepenesc „pe jumătate înăuntru, pe jumătate în
afară", și poate de aceea mulți oameni își simt anxietatea în stomac, în piept și în gât Mulți
adulți, în special bărbați, mi -au spus că îi dor ochii atunci când plâng, dar eu cred că îi dor
ochii din cauză că se luptă din răsputeri să nu plângă, fiindcă plânsul e interzis".
Chiar și fiica se poate bloca și se poate transforma in anxie tate (acesta este un
exemplu despre cât este de complicat limbajul nostru despre emoții). Frica sănătoasă ne face
să fugim, sa ascundem sau să luptăm când suntem cu adevărat în pen astfel încât să ajungem
în siguranță și să găsim mângâierea, i târziu, „ne scuturăm" de frică, ne refacem echilibrul și
ne întoarcem la o star e de calm. Dacă frica se blochează, îngheță însănătoșirea este blocată și
poate rezulta anxietatea.
Ca să prevenim acest blocaj al anxietății, Peter Levine, psiht log și expert în traumă,
încurajează oamenii care au supraviețui unei traume s -o ducă la capă t orice acțiune a rămas
neterminati din cauza fricii. De exemplu, să-și miște brațele cu încetinitorul, ca și când și -ar
proteja fața, pentru că n -au fost în stare să se pro tejeze când au căzut de pe bicicletă. Să fugă,
să dea un pumn sau să strige la un pretins atacâtor pentru a încheia o acțiune care a fost

retezată brusc de amenințare sau groază. Aceste mișcări sunt cel mai bine de efectuat cu
încetinitorul, pentru a ajuta persoana să treacă de la imobilitate la acțiune și la siguranță.
Poți să -ți dai seama, de obicei, când emoțiile copiilor sunt blo cate, pentru că
expresiile lor sunt ș terse, când tu aștepți să vezi un sentiment puternic. Ar putea spune că se
simt amorțiți, scoși din funcțiune, copleșiți sau chiar morți. Refularea sentim entelor poate
duce la senzația de oboseală, plictiseală sau letargie. Pe măsură ce trece timpul, copiii vor fi
nevoiți să depună din ce în ce mai mult efort ca să împiedice emoțiile nedorite să -și croiască
drum spre conștientizare. Copiii cu sentimente blo cate pot părea, de asemenea, agresivi sau
hiperactivi. Când un canal emoțional blocat, energia emoțională răsuflă pe alte căi. Pune un
capac pe o oală în care fierbe apa și aburul va scăpa violent pe la margine .
Copiii care sunt închiși în ei, copiii care sunt exagerat de îndatoritori și nu se înfurie
niciodată și copiii care explodeaza de mânie, toți au nevoie de încurajări pentru a -și exprimi
intr-un mod sănătos. Jocul dramatic este un mod foarte a -i ajuta, pentru că poți introduce
personaje care sunt ext rem de agresive, extrem de îndatoritoare și extrem de inexpresive —
ca an robot în timp ce tu și copiii vă jucați cu aceste personaje, ei învață că mânia nu trebuie
să fie neapărat periculoasă sau înfri coșătoare.
Unii copii își derutează părinții pentru c ă sunt deopotrivă anxioși și triști. Oscilează cu
repeziciune între furie și frică sau le simt pe amândouă în același timp. Eu cred că, atunci
când mânia și anxietatea fac pereche, de fapt copiii nu își acceptă emoțiile mai dureroase sau
vulnerabile, dar nici nu pot scăpa de ele. Emo țiile mai dureroase — tristețe, pierdere și frică
— sunt adesea văzute ca slăbiciuni sau rușinoase. Dar acele sentimente sunt totuși prezente,
făcând presiuni ca să se elibereze. Astfel de emoții puternic respinse și conflictpaie sunt rețeta
pentru mânie e xplozivă și anxietate ridicată.

COMBATEREA GÂNDURILOR ANXIOASE CU CEEA CE ESTE
O modalitate de combatere puternică a anxietății este să -i ajutăm pe copii să
conștientizeze ceea ce este, în loc să -și concentreze atenția la ceea ce a fost sau ceea ce ar
putea fi. Când trăim momentul prezent, ne -am putea simți triști, mâ nioși sau chiar speriați,
dar nu ne simțim anxioși, de obicei. La urma urmelor, dacă ne concentrăm cu adevărat la
momentul prezent și suntem speriați, aceasta înseamnă că există un peri col imediat. Trebuie
să acționăm, nu să stăm deoparte și să ne facem griji. Acceptarea a ceea ce este în momentul
prezent este baza meditației și a atenției concentrate, pe care și copiii mici le pot învăța. Nu

necesită pregătire formală, ci doar voința de a o bserva tot ce poți despre respirația ta,
senzațiile tale fizice, lucrurile care te înconjoară sau gândurile din mintea ta — în chiar clipa
aceasta. Până și câteva minute de astfel de atenție concentrată pot reseta Sistemul de
securitate și ușura anxie tatea. Pare un paradox, dar până și întrebările „ce -ar fi dacâ“ pot fi o
parte din acest exercițiu de atenție: Am un gând ce -ar fi dacă, în clipa asta. Această
conștientizare reduce puterea lui „ce -ar fi dacă“.
Spune povestea. Când oamenii scapă ca prin urechile acului dintr -o primejdie, cum ar
fi un accident care îi lasă zdruncinați, dar fără vătămări grave, adesea ei tremură și plâng.
Asta nu e anxietate. Este Scăparea de sperietură , pe care am descris -o în ca pitolul trei. P ur și
simplu, își descarcă fluxul de sentimente din evenimentul care i -a speriat, pentru a redobândi
simțul echili brului și un sentiment de siguranță. Ei pot avea, de asemenea, și o nevoie acută
de a spune povestea, probabil chiar s -o repete la nesfârșit. Acesta este un proces de vindecare
natural, care îm piedică momentele înfricoșătoare să se transforme în anxietate persistentă.
Scăparea de sperietură și spunerea poveștii sunt și mai eficiente când cineva ascultă cu
căldură și afecțiune, fără să judece s au să critice. Un ascultător grijuliu ajută copilul să echi –
libreze durerea a ceea ce s -a întâmplat în trecut prin siguranța liniștitoare a momentului
prezent. A fost înfricoșător, dar acum sunt în siguranță. Am fost singur, dar acum sunt cu
cineva căruia îi pasă. Fiecare repovestire poate aduce detalii suplimentare și alte reprize de
tremurat și de plâns. Așa e bine — e descărcarea de tensiune și de frică.
O oarecare anxietate cauzată de atașament este o parte sănă toasă din Sistemul de
securitate
al orică rui copil. Frica de străini, de exemplu, este un semn că toți copiii cunosc
deosebirea dintre o față familiară și una nefamiliară.
Pe copiii neanxioși, un surplus de iubire, de afecțiune și de răbdare îi ajută să
depășească acest acces de anxietate. Nu au nevoie decât să li se reamintească blând că sunt în
siguranță și de unele jocuri care le dezvoltă simțul siguranței. Cucu -bau e un joc clasic de
atașament pentru sugari, pentru că îi lasă să se joace cu ideea de a te pierde și de a te găsi din
nou, într -un mod foarte sigur și amuzant. Când copiii cresc, de-a v-ați ascunselea este o cale
pentru ca ei să exploreze în siguranță ce înseamnă să pierzi pe cineva — sau să fii pierdut —
și apoi să -l regăsești. Un alt mod prin care copiii se obișnuiesc cu separarea îl reprezintă
jocurile care includ multe saluturi și formule de la revedere. De exemplu, poți să alegi câteva
păpuși și animale de pluș și să le pui pe fiecare să spună la revedere copilului tău, să dispară
în spatele tău și apoi să se întoarcă repede și s ă spună din nou salut.

Copiii care suferă de exces de anxietate legată de atașament au dificultăți de a
intemaliza un sent iment al siguranței. In loc loc perioade scurte de nefericire moderată, ei au
perioade lungi de nefericire. Au nevoie de nenumărate dovezi de liniștire, în special de
cuibărit confortabil In brațele cuiva, indiferent de vârstă.
Uneori, problema nu e anxietatea de separare, ci prea multă separare. Mulți copii se
află departe de cei pe care -i iubesc prea mită vreme. Copiii tăi ar putea avea nevoie pur și
simplu de mai mult timp petrecut cu tine, pentru ca anxietatea să le scadă. Când vii acasă, ei
au nevoie să -ți lași deoparte munca și să t e joci cu ei. Fii pregătit, totuși, ca în primele
momente ale reîntâlnirii voas tre, copiii să fie în continuare triști sau mânioși pentru că ai fost
plecat.
S-ar putea ascunde, te -ar putea ignora sau s -ar putea să te provoace. Du -te după ei și
realizați reconectarea. Ei știu că te -ai întors. Numai că Iți arată cum a fost să -ți ducă dorul.
Anxietatea de separare la ora de culcare poate, de asemenea, să reprezinte o nevoie de mai
multă conexiune, decât frica de a fi singur: „Ai mâncat bine la cină, te -ai săturat și -o să te țină
până la micul dejun, iar acum eu o să te umplu cu destulă dragoste și afecțiune cat să te țină
până dimineață".
La cealaltă extremă, unii părinți încearcă să -și protejeze copiii de anxietatea provocată
de atașament evitând orice separ are. Așa nu se ajunge nicăieri . Părinții trebuie să se ducă în
locurile unde trebuie să ajungă, iar copiii au nevoie de activitățile lor. însă ade vărata
problemă legată de a nu -ți lăsa niciodată copiii cu un alt adult de încredere este că îi privează
pe copii de șansa de a trăi mid separări la care să poată face față. li privează, de asemenea, de
bucuria reîntâlnirii când se întorc părinții.
Dacă te temi că orice separare îi va dăuna copilului tău, atunci ancă o privire în tine
însuți, la propriile sentime nte despre se parare . S-ar putea să fii tu, mai degrabă decât copilul,
cel care e intors pe dos și pierdut atunci când sunteți despărțiți. Copilul tau minunat de
empatic, simțindu -ți nefericirea, ar putea încerca te protejeze refuzand sa plece de lângă tine .

MONSTRII DE SUB PAT
Cu atât de multe pericole pe lume, de ce copiilor le e frică de lucruri imaginare sau
absolut benigne, ca monștrii de sub pat, dinozauri sau trasul apei la toaletă? Un motiv este
acela că gân durile și imaginația pot declanșa exact aceleași reacții de frică precum pericolele
reale. Aceasta este mai cu seamă probabil când imaginile sunt foarte veridice și noi știm că
majoritatea copiilor anxioși tind să aibă imaginație foarte vie. Suprastimularea sen zorială, de

asemenea, face imagini le mai percutante, ca atunci când un personaj negativ dintr -un film e
însoțit de muzică tare sau înfricoșătoare. Ai grijă să oferi mângâieri exact ca și când fiindcă
este reală și importantă pentru copilul tău.
Un alt motiv pentru care copiii au frici iraț ionale, ca aceea de monștrii de sub pat, este
că nu sunt în stare să -și exprime cele mai adânci spaime prin cuvinte. Pot fi singuratici sau
speriați de moarte, dar nu știu cum să ți -o spună. Ar putea să nu -și înțeleagă sursa fricii, așa
că aleg ceva ce sun ă înfricoșător, cum ar fi mon ștrii. Nu încearcă să manipuleze. Copiii sunt
cu adevărat speriați de monștrii de sub pat. Numai că nu -și dau seama de nivelurile mai
profunde de semnificație ale fricii lor.
Fricile „prostești" ale copiilor pot avea o semnifi cație sim bolică pentru ei, pe care noi
nu o înțelegem, pentru că suntem adulți. De exemplu, mulți copii manifestă anxietate față de
trasul apei la toaletă, care înlătură excrețiile corpului lor. Aceasta este o reacție normală a
copilului mic care încearcă să-și înțeleagă iden titatea — Sunt aceeași persoană când mi se
runde pârul* când mi îmbrac cu alte haine, când port o mască ? Când excrețiile lor sunt
înlăturate de apa de la toaletă, ne ingrijoreaza : Aceea e o parte dus mine? Mai sunt întreg
dacă ca dis pare? Misiunea noastră este să fim sensibili la sentimentele din spatele vicilor
copiilor noștri, chiar dacă nouă ni se par prostești.

CONEXIUNEA
Părinții contribuie la anxietatea copiilor prin ereditate și prin stilul lor de educație.
Bineînțeles, părinț ii nu intenționează să -i facă pe copiii lor anxioși, dar se mai întâmplă. Ne
exprimăm cri – ticile, îndoielile, hiperprotecția și așteptările imposibil de înalte. Părinții pot
avea, de asemenea, și un extraordinar impact pozitiv asupra copiilor anxioși. Esența
parentajului antianxietate este atunci când părinții oferă:
– siguranță, astfel încât copiii să poată intemaliza o „voce interioară"
liniștitoare și încurajatoare;
– acceptarea copiilor așa cum sunt ei;
– un parteneriat cu copiii, pentru a -i pune la încer care atunci când sunt
evitanți sau blocați în anxietate.