Anularea Actelor Frauduloase In Noua Procedura A Insolventei
ANULAREA ACTELOR FRAUDULOASE ÎN NOUA PROCEDURĂ A INSOLVENȚEI
CUPRINS:
Abrevieri
Introducere
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INSOLVENȚA:
Insolvență versus insolvabilitate
Premisele insolvenței
Reglementări interne și aspecte de drept comparat în materia insolvenței
CAPITOLUL II ASPECTE GENERALE PRIVIND ACȚIUNEA ÎN ANULARE A ACTELOR FRAUDULOASE:
2.1 Domeniul de aplicare a acțiunii în anularea actelor frauduloase
2.2 Natura juridică a acțiunii în anularea actelor frauduloase
2.3 Clasificarea actelor anulabile
2.3.1 Actele reglementate prin dispozițiile art.117 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență
2.3.2 Exceptarea de la anulare a actelor efectuate în cursul desfășurării normale a activității debitorului
CAPITOLUL III CONDIȚII DE EXERCITARE A ACȚIUNII ÎN ANULAREA ACTELOR FRAUDULOASE ȘI EFECTELE ACESTEIA:
3.1 Condițiile de exercitare a acțiunii în anularea actelor frauduloase
3.1.1 Titularul acțiunii
3.1.2 Competența teritorială și materială
3.1.3 Termenul de introducere a acțiunii
3.1.4 Calitatea procesuală în cadrul acțiunilor în anularea actelor frauduloase
3.2 Desființarea efectelor create de actul nul
3.3 Restituirea bunurilor în patrimoniul debitorului de către terțul dobânditor
3.4 Restituirea prestației către subdobânditor. Elemente de noutate
CAPITOLUL IV ASPECTE JURISPRUDENȚIALE PRIVIND ACȚIUNEA ÎN ANULAREA ACTELOR FRAUDULOASE ÎN PROCEDURA INSOLVENȚEI:
4.1. Persoanele îndrituite la formularea acțiunii în anularea actelor frauduloase în procedura insolvenței
4.2 Termenul de introducere a acțiunii în anulare și termenul de prescripție
4.3 Condițiile de admisibilitate a acțiunii în anularea actelor frauduloase încheiate în frauda creditorilor
4.4 Prezumția de fraudă
4.5 Problema antrecontractului de vânzare-cumpărare în procedura insolvenței
4.6 Desființarea efectelor create de actul nul
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
LISTĂ DE ABREVIERI:
art. – articol;
A.G.A – Adunarea Generală a Acționarilor;
alin. – alineat;
BPI – Buletinul Procedurilor de Insolvență;
– Curtea de Apel;
C.civ. – Cod civil;
Codul insolvenței – Legea nr.85/2014;
com. – comercial;
coord. – coordonator;
C.pr.civ. – Cod de procedură civilă;
C.pr.pen. – Cod de procedură penală;
dec. – decizia;
Ed. – editura;
ed. – Ediția;
H.G. – Hotărârea Guvernului;
Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție;
lit. – litera;
M.Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I;
O. G. – Ordonanță de Guvern;
O.N.R.C – Oficiului Național al Registrului Comerțului;
op.cit. – opera citată;
O.U.G. – Ordonanță de urgență a Guvernului;
p. – pagina;
sent. – sentința;
Trib. – Tribunalul;
U.E. – Uniunea Europeană.
U.N.P.I.R. – Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România
Introducere
Una dintre cele mai importante consecințe ale dobândirii de către țara noastră a calității de stat membru al Uniunii Europene constă în diversificarea și intensificarea activităților economice și a relațiilor comerciale interne și internaționale. Astfel, libera circulație a mărfurilor, eliminarea taxelor vamale în interiorul comunității și posibilitatea de finanțare prin accesarea fondurilor europene au fost urmate de o perioadă de avânt economic, în care atât persoanele fizice, cât și mediul de afaceri au trăit iluzia dezvoltării prin creditare.
Din păcate, direcția ascendentă pe care părea că o urmează activitatea operatorilor economici s-a schimbat radical odată cu instalarea crizei economico-financiare când, scăderea semnificativă a puterii de cumpăre, nivelul ridicat de fiscalizare, limitarea bruscă a creditării, instabilitatea politică și legislativă au făcut ca, rând pe rând, societățile comerciale să își restrângă activitatea, devenind dependente de creditare și ajungând în final să își înceteze activitatea.
Dincolo de criza financiară, imposibilitatea agenților economici de a face față datoriilor a fost determinată și de o serie de alți factori subsidiari, precum caracterul speculativ al comerțului, riscul asociat oricărei afaceri și blocarea lichidităților în operațiuni de lungă durată, incidența acestora făcând ca țara noastră să aibă una dintre cele mai mari ponderi a companiilor care și-au declarat insolvența, comparativ cu toate statele vecine.
Cu toate acestea, indiferent care ar fi cauza lipsei de lichidități, comercianții obligați în baza unui raport juridic sunt ținuți să își execute toate obligațiile asumate, în caz contrar efectele neexecutării răsfrângându-se nu doar asupra creditorului său direct, ci și asupra partenerilor comerciali ai acestuia din urmă, ceea ce poate declanșa o reacție în lanț extrem de periculoasă.
Drept urmare, pentru a evita falimentul, dar și pentru a facilita recuperarea creanțelor de către creditorii prejudiciați, specialiștii în domeniul dreptului comercial au venit cu soluția procedurii insolvenței, un fel de „a doua șansă” acordată debitorilor de bună-credință, de a se redresa și de a își salva afacerile prin acceptarea unui plan de reorganizare menit să faciliteze achitarea datoriilor în proporțiile acceptate de creditorii săi.
Însă, în ciuda schimbării modului actual de abordare a debitorului comparativ cu legiuirile trecute, când se punea semnul egal între debitor și delicvent, numeroși specialiști în domeniul dreptului comercial continuă să privească, pe bună-dreptate, debitorul și instituția juridică a insolvenței cu suspiciune, considerând că mulți dintre datornici uzează de această procedură în mod viclean pentru a se eschiva prin aceasta de la plata datoriilor, fiind din ce în ce mai dificil de distins între debitorul de bună credință și cel care își declară insolvența cu scopul de a frauda creditorii, suspiciunea fiind susținută și de practica judiciară care arată că o parte semnificativă a comerciaților din țara noastră se prevalează de procedura insolvenței pentru a nu își mai executa obligațiile.
Așadar, având în vedere contextul economic actual, tendința crescută de fraudare a creditorilor prin declanșarea procedurii de insolvență, precum și recenta intrare în vigoare a Codului insolvenței, în vederea realizării lucrării de licență am ales ca temă de studiu „Anularea actelor frauduloase în noua procedură a insolvenței”.
Principalele obiective ale acestei teze sunt orientate către înțelegerea metodelor de fraudare a creditorilor prin desclanșarea procedurii insolvenței, dar mai ales a remediilor pe care creditorii le au la îndemână pentru a combate astfel de practici nelegale, sens în care ne propunem: trecerea în revistă a principalelor elemente de noutate introduse de Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței în materia acțiunii în anularea actelor frauduloase; înțelegerea rațiunii care stă la baza acestei acțiuni, precum și a specificului acesteia din perspectivă jurisprudențială.
În acest scop, vom încerca, pe cât posibil, să răspundem unei serii de întrebări privind semnificația conceptelor de insolvență, insolvabilitate și faliment, domeniul de aplicare a acțiunii în anularea actelor frauduloase, clasificarea actelor anulabile potrivit noului Cod al insolvenței, condițiile de exercitare a acțiunii în anularea actelor frauduloase și efectele admiterii acesteia.
Pentru aceasta, teza este structurată pe patru capitole, primul constând într-o scurtă delimitare conceptuală centrată pe termenele de „insolvență” și „insolvabilitate”, urmată de prezentarea premiselor insolvenței și de o analiză comparativă a reglementărilor interne și internaționale în materia insolvenței. Apoi, în cel de al doilea capitol am trecut în revistă aspecte teoreticele și practice privind domeniul de aplicare al acțiunii și actele supuse anulării, pentru ca apoi, capitolul al treilea să fie axat pe analiza aprofundată a condițiilor de execitare a acțiunii în anularea actelor frauduloase. Totodată, cea de a doua parte a capitolul trei se dovedește extrem de utilă, tratând în detaliu efectele admiterii acțiunii (desființarea efectelor produse de actul nul, restituirea bunurilor în patrimoniul debitorului de către terțul dobânditor, cuantumul și limitele despăgubirilor, posibila răspundere a terțului de rea-credință și restituirea prestației către terțul dobânditor sau către subdobânditor). Ultimul capitol al lucrării este dedicat analizei jurisprudenței relevante în materia acțiunii în anularea actelor frauduloase, prin aceasta urmărind să asigurăm cât mai bună înțelegere a aspectelor teoretice prezentate în capitolelor anterioare.
Și în final, lucrarea se va finaliza cu trecerea în revistă a celor mai importante observații conturate în urma analizei aprofundate a temei alese, ceea ce ne va ajuta să formulăm concluzii pertinente, dar și propuneri de lege ferenda.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INSOLVENȚA
1.1 Insolvență versus insolvabilitate:
Literatura de specialitate atrage atenția asupra faptului că, în practică, conceptele de insolvență, insolvabilitate și faliment sunt adesea utilizate în mod impropriu. Tocmai de aceea, pentru a evita astfel de confuzii găsesc de cuviință, ca mai întâi de toate, să stabilim înțelesul corect al fiecăruia dintre acești termeni.
Sub aspect etimologic, insolvența sau „zahlungsunfahigkeit” – termen de origine germană, reprezintă „neputința persistentă, sprijinită pe lipsa mijloacelor de plată ale debitorului, de a-și regula datoriile sale bănești exigibile” sau „incapacitatea unui debitor de a face față datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile.”
In extenso, „noțiunea de insolvență implică o situație patrimonială dificilă sau de criză a unui comerciant în care pasivul depășește activul, determinând imposibilitatea îndeplinirii de către comerciant la termen și în bune condiții a obligațiilor de plată asumate.”
Tot în același sens, norma legală definește insolvența prin lipsa numerarului, deci a fondurilor bănești necesare pentru a efectua plata creanțelor certe, lichide și exigibile, aceasta fiind prezumată sau relativă atunci când debitorul nu și-a plătit datoria în termen de 60 de zile de la data scadentă, și iminentă atunci când se constată că acesta va fi în imposibilitate de plată la data scadenței, prin raportare la fondurile bănești disponilible la acea dată.
Analizând, observăm faptul că între cele două modalități ale insolvenței există o deosebire majoră, dată de exigibilitatea datoriilor. Astfel, dacă pentru declararea stării de insolvență relativă este imperativă ajungerea la termen și trecerea unui termen suplimentar de încă 60 de zile de la această dată, insolvența iminentă nu reclamă o astfel de condiție, fiind necesară doar dovada faptului că la momentul scadenței datoria nu va putea fi plătită, ca urmare a lipsei fondurilor bănești necesare. Prin urmare, cererea de deshidere a procedurii insolvenței poate fi formulată fără a importa dacă în patrimoniul debitorului există totuși bunuri care arinsolvabilitate și faliment sunt adesea utilizate în mod impropriu. Tocmai de aceea, pentru a evita astfel de confuzii găsesc de cuviință, ca mai întâi de toate, să stabilim înțelesul corect al fiecăruia dintre acești termeni.
Sub aspect etimologic, insolvența sau „zahlungsunfahigkeit” – termen de origine germană, reprezintă „neputința persistentă, sprijinită pe lipsa mijloacelor de plată ale debitorului, de a-și regula datoriile sale bănești exigibile” sau „incapacitatea unui debitor de a face față datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile.”
In extenso, „noțiunea de insolvență implică o situație patrimonială dificilă sau de criză a unui comerciant în care pasivul depășește activul, determinând imposibilitatea îndeplinirii de către comerciant la termen și în bune condiții a obligațiilor de plată asumate.”
Tot în același sens, norma legală definește insolvența prin lipsa numerarului, deci a fondurilor bănești necesare pentru a efectua plata creanțelor certe, lichide și exigibile, aceasta fiind prezumată sau relativă atunci când debitorul nu și-a plătit datoria în termen de 60 de zile de la data scadentă, și iminentă atunci când se constată că acesta va fi în imposibilitate de plată la data scadenței, prin raportare la fondurile bănești disponilible la acea dată.
Analizând, observăm faptul că între cele două modalități ale insolvenței există o deosebire majoră, dată de exigibilitatea datoriilor. Astfel, dacă pentru declararea stării de insolvență relativă este imperativă ajungerea la termen și trecerea unui termen suplimentar de încă 60 de zile de la această dată, insolvența iminentă nu reclamă o astfel de condiție, fiind necesară doar dovada faptului că la momentul scadenței datoria nu va putea fi plătită, ca urmare a lipsei fondurilor bănești necesare. Prin urmare, cererea de deshidere a procedurii insolvenței poate fi formulată fără a importa dacă în patrimoniul debitorului există totuși bunuri care ar putea fi valorificate în scopul îndestulării creditorilor.
Este lesne de înțeles faptul că profesionistul care nu mai deține în patrimoniul său suficiente elemente de activ pentru a își putea onora plățile, nu va fi suspus în mod automat procedurii de executare colectivă, acesta putând accesa un credit bancar cu ajutorul căruia să poată restitui creanțele exigibile. Totuși, atunci când profesionistul nu va mai putea achita nici creditul contractat, acesta va trebui să se supună procedurii de insolvență, atât în scopul redresării activității sale economice, cât și în cel al recuperării datoriilor de către creditorii săi.
Un alt termen care necesită explicații suplimentare este cel de insolvabilitate, aceasta descriind o stare de dezechilibru financiar în patrimoniul unui debitor – format din totalitatea drepturilor și obligațiilor pecuniare, determinată de anumite situații care fac ca valoarea elementelor de pasiv să depășească valoarea elementelor de activ, fiind urmată de imposibilitatea debitorului de a își onora plățile, precum și a creditorilor de a își satisface creanțele pe calea executării silite.
Interpretând, observăm faptul că principala deosebire între insolvență și insolvabilitate este aceea că în timp ce insolvența atrage după sine deschiderea procedurii ( consecința imediată a acesteia fiind încetarea plăților și crearea dreptului în favoarea creditorilor de a declanșa procedura insolvenței împotriva debitorului, indiferent dacă patrimoniul acestuia din urmă este încă solvabil ori nu), insolvabilitatea presupune numai înclinarea balanței în favoarea pasivului și nu a activului.
Trebuie subliniat faptul că insolvabilitatea prezintă o importanță deosebită în cadrul procedurii insolvenței, deoarece de această stare de dezechilibru în patrimoniul debitorului depinde procedura ce urmează a se aplica, de la aprobarea și implementarea planului de reorganizare jurdiciară la rentabilizarea activității și plata datoriilor, succesul acestor acțiuni depinzând de ponderea activului, dar și de „previziunile fluxurilor de numerar (cash flow) care să susțină costurile reorganizării.”
O altă delimitare care se impune este aceea între insolvență – ca stare a patrimoniului debitorului caracterizată prin lipsa lichidităților și procedura insolvenței – ca remediu al stării de insolvență, ce constă în totalitatea normelor și instrumentelor juridice prin care se urmărește obținerea fondurilor bănești necesare pentru acoperirea creanțelor debitorului către creditorii săi.
Astfel, procedura insolvenței vizează fie reorganizarea judiciară – sens în care debitorul își păstrează existența, fie executarea silită prin procedura falimentului – sens în care debitorul își va înceta existanța ca urmare a lichidării avutului acestuia.
Totodată, există tendința de a confunda insolvența cu conceptul de faliment, a cărui etimologie provine din latinescul „fallire” care înseamnă a eșua, a da greș ori din punct de vedere juridic, a fi supus unei declarații de insolvabilitate, constată printr-o hotărâre judecătorească.
Prin urmare, falimentul nu este echivalent cu insolvența, reprezentând doar faza finală a insolvenței, legiuitorul arătând că „procedura falimentului este procedura de insolvență, concursuală, colectivă și egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.”
Pentru o deplină înțelegere, se impune să arătăm că atunci când debitorul intră în starea de insolvență, acesta poate solicita deschiderea procedurii insolvenței, iar dacă acesta întrunește condițiile prevăzute de lege, va intra în procedura de reorganizare conform unui plan aprobat de către creditorii săi și confirmat de către judecătorul sindic, în practică observându-se prevalența reorganizării în detrimentul falimentului. În acest stadiu, situația poate evoula în două direcții: fie activitatea devine profitabilă cu consecința ieșirii debitorului din starea de insolvență, fie activitatea comercială nu urmează planul de reorganizare, având ca efect ieșirea debitorului din faza de reorganizare și intrarea sa în faliment. În acest caz, activitatea va fi preluată de lichidatorul judiciar, care va proceda la evaluarea și valorificarea bunurilor în scopul plății creanțelor către creditori, urmând radierea debitorului din registre și încetarea existenței acestuia.
Pe scurt, „falimentul este, practic, ultima soluție atunci când, în mod cert, redresarea unei societăți comerciale nu mai este posibilă, singura cale de a achita toate sau o parte din datoriile sale comerciale fiind lichidarea în întregime a activului.”
1.2 Premisele insolvenței:
Potrivit literaturii de specialitate, instituția juridică a insolvenței este specifică economiei de piață, contribuind semnificativ la crearea unui climat de încredere pentru investitorii autohtoni sau străini, pentru creditori, și în general, pentru oamenii de afaceri, ” încredere care se fundamentează pe existența unui cadru normativ apt să promoveze securitatea și respectarea angajamentelor asumate, punctualitatea și onestitatea în afaceri, dezvoltarea întreprinderilor preformante în condițiile unei piețe concurențiale libere.”
Așadar, insolvența pleacă de la ideea de restructurare financiară pe cale extrajudiciară, în sensul renegocierii condițiilor și termenilor de executare a obligației debitorului, în așa măsură încât să permită debitorului să își continue activitatea economică, având la bază următoarele premise: insuficiența fondurilor bănești și neplata datoriilor certe, lichide și exigibile.
În ceea ce privește insuficiența fondurilor bănești (fie că vorbim despre numerar, disponibil în cont sau creanțe cu dată scadentă la vedere) această stare echivalează cu incapacitatea de plată a debitorului, acesta din urmă fiind în stare de insolvență indiferent dacă dispune de bunuri care valorificate ar putea acoperi în întregime datoriile, dacă este creditor al unor terțe persoane sau dacă deține o sumă care ar putea acoperi creanța parțial, condiția esențială fiind ca, la data scadentă, debitorul să poată face plata integrală a debitului. Desigur, această condiție „privește numai obligațiile care au ca obiect plata unor sume de bani, și nu orice fel de obligații ale debitorului; de asemenea, nu interesează nici natura juridică a datoriilor (civilă, comercială, fiscală, salarială etc.) ci numai ca acestea să privească sume de bani.”
Observăm așadar, faptul că procedura insolvenței nu echivalează cu un procedeu de valorificare pe cale silită a creanțelor debitorului care refuză să își execute obligațiile de bună-voie, în fapt având caracterul unei proceduri speciale îndreptată împotriva debitorului care, lipsit de lichidități se vede în imposibilitate de a plăti la data scadentă. Per a contrario, procedura insolvenței nu se poate aplica atunci când debitorul nu efectuează plata la termen, deși dispune de fondurile bănești necesare, în această situație creditorul având la îndemână procedura executării silite.
Cea de a doua premisă a insolvenței este neplata datoriilor certe, lichide și exigibile, doctrina atrăgând atenția asupra faptului că deși legiuitorul nu face vreo precizare cu privire la natura datoriilor, este totuși imperativ ca acestea să fie de natură bănească, orice creanță având un alt obiect decât o sumă de bani fiind supusă normelor de drept comun și nu procedurii insolvenței. Trebuie precizat totuși că, „simplul refuz al unei plăți în baza unor excepții pe care debitorul le socotește cu bună-credință întemeiate, nu constituie o dovadă a stării de insolvență”, fiind diferențe esențiale între debitoru care nu plătește pentru că nu consideră creanțele a fi datorate și debitorul care nu plătește ca urmare a lipsei resurselor financiare disponibile pentru a efectua plata creanței respective.
Referitor la caracterele datoriei, legiuitorul subliniază să aceasta devine certă atunci când existența ei poate fi dovedită prin însuși actul obligației, deci printr-un titlu executoriu ori prin acte, chiar și neautentice, care emană de la debitor ori sunt recunoscute de către acesta.
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 662 alin.(3) din C.pr.civ., datoria este lichidă atunci când obiectul său este determinat sau titlul executoriu conține date care permit stabilirea sa, datoriile având ca obiect sume de bani fiind întotdeauna lichide.
Pe de altă parte, datoria este exigibilă la data scadenței, moment în care se poate cere executarea de îndată a acesteia. Datoria pur și simplă este exigibilă de la data nașterii raportului juridic, iar atunci când aceasta este afectată de un termen suspensiv, ea devine exigibilă fie la împlinirea termenului, fie atunci când debitorul este decăzut din beneficiul termenului de plată.
Subliniem totuși că debitorul se află în stare de insolvență ori de câte ori datoria sa obiectivă, certă, lichidă și exigibilă depășește un anumit prag-limită, reprezentat de acea valoare sau cuantum minim al creanței pentru care se poate cere deschiderea procedurii de insolvență, și care a fost stabilit de către legiuitor la 40.000 de lei, atât pentru cererea introdusă de către debitor cât și pentru cea introdusă de către creditor, valoarea minimă necesară a debitului incluzând și accesoriile.
Literatura de specialitate atrage totuși atenția asupra faptului că procedura insolvenței poate fi deturnată „de la scopul ei principal de satisfacere a creanțelor creditorilor și de maximizare a averii debitorului, devenind astfel, un instrument prin care debitorul încearcă să obțină reducerea considerabilă a cuantumului creanțelor bancare în cadrul unor planuri de reorganizare formale și să diminueze, pe cât de mult posibil, pierderile pe care le-ar suferi acționarii, care urmăresc, în principal să își asigure recuperarea cu prioritate a creanțelor, în paguba celorlalți creditori.”
1.3 Reglementări interne și aspecte de drept comparat în materia insolvenței:
În plan intern, primele reglementări privind insolvența au apărut încă din vechiul drept românesc, fiind cuprinse în Codul lui Caragea (1818) potrivit căruia „datornicul care mofluzește (ajunge în stare de faliment), el are posibilitatea să capete milostivirea creditorilor (declarațiune de scuzabilitate, ori să fie tratat ca falit fraudulos (mofluz, prefăcut), situație în care acesta putea face o cesiune de bunuri în favoarea creditorilor, numită darea averii sau teslimat, cu dreptul acestora din urmă de a respinge propunerea făcută.”
Trecând de la legiurea de influență franceză și austriacă la cea de influență italiană, Codul comercial român de la 1887 menținea caracterul punitiv al procedurii insolvenței, precum și infamant prin raportare la persoana debitorului. De precizat că legiuitorul de la acea vreme statua că acel comerciant care a încetat plata datoriilor sale comerciale se află în stare de faliment, impunând calitatea de comerciant a debitorului (deci de persoană care execută fapte de comerț) ca o condiție esențială pentru declararea falimentului, excluzând în mod expres persoanele fizice de la incidența acestei proceduri, condiție care s-a menținut până în zilele noastre, chiar dacă țările vecine oferă deja exemple de bune practici și în acest domeniu.
Apoi, în perioada interbelică, falimentul a fost privit de către legiuitorul român fiind ca o procedură de executare silită, ce privea toate bunurile debitorului comun al mai multor creditori, urmărindu-se prin aceasta satisfacerea creanțelor tuturor creditorilor.
De-a lungul timpului, Codul comercial român nu a suferit modificări semnificative în materia falimentului și a insolvenței, situația schimbându-se totuși după căderea regimului comunist, când s-a simțit nevoia unei reglementări exprese a insolvenței, concretizată prin adoptarea Legii nr. 64/1995 privind reorganizarea și lichidarea judiciară, momentul cel mai important în dezvoltarea cadrului legislativ al insolvenței fiind adoptarea Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenței .
În ceea ce privește legislația conexă, trebuie să amintim faptul că, până la intrarea în vigoare a Codului insolvenței în anul 2014, au fost adoptate o serie de reglementări speciale în domeniul insolvenței societăților de asigurare – reasigurare și în cel al instituțiilor de credit, în anul 2009 fiind implementare două instrumente de prevenire a insolvenței, denumite: concordatul preventiv și mandatul ad-hoc.
Totuși, având în vedere deficiențele și lacunele legislative, precum și dificultatea și timpul îndelungat pe care îl reclama procedura insolvenței, având ca efect deprecierea activelor debitorului – așa cum se preciza în raportul de evaluare a sistemelor de insolvență și de protecție a drepturilor creditorilor realizat în anul 2012 de către specialiștii Băncii Mondiale, legiuitorul român s-a văzut nevoit să aducă noi modificări și completări legii, menite să îmbunătățească desfășurarea procedurii insolvenței. Pentru aceasta, „proiectul noii legi a insolvenței și pre-insolvenței propune o viziune integratoare, incluzând într-un singur corpus normativ legislația generală, aplicabilă tuturor operatorilor economici, legislația specială, incidentă instituțiilor de credit și societăților de asigurare/re-asigurare, reglementarea insolvenței grupurilor de societăți, reglementarea insolvenței transfrontaliere. Sunt, de asemenea, reglementate în noua lege instrumentele de prevenire a insolvenței – mandatul ad-hoc și concordatul preventiv.”
Dincolo de eficientizarea procedurii, tradusă prin reducerea duratei de defășurare a acesteia și creșterea gradului de recuperare a datoriilor, noua reglementare în domeniul insolvenței pune un accent deosebit și pe asigurarea echilibrului între interesele creditorului și cele ale debitorului. Sub acest aspect, în cazul consursului dintre cererea de deschidere a procedurii formulată de creditori și cea formulată de debitor, regimul cerererii se va egaliza la 10 zile de la depunerea cererii de către datornic, astfel că cererea creditorului formulată ulterior va fi anexată cererii debitorului și, în caz de admitere a cererii principale, aceasta din urmă va fi considerată ca o declarație de creanță. În caz contrar, se va proceda la judecarea cererii creditorilor ca cerere principală.
În ciuda faptului că noua reglementare își propune unificarea tuturor reglementărilor conexe, precum și armonizarea acestora cu dispozițiile de procedură civilă, observăm totuși dificultatea realizării acestui obiectiv, atâta vreme cât normele privind aplicarea legii în timp cuprinse în cele două acte normative, Codul insolvenței și C.pr.civ., sunt oarecum contrarii. „Astfel, după cum deja se știe foarte bine, NCPC se aplică numai proceselor civile începute după intrarea sa în vigoare (art. 3 din Legea 76/2012), în timp ce art. 348 din Codul insolvenței dispune că acesta se aplică și procedurilor privind pre-insolvența și insolvența începute deja sub vechea reglementare. Lăsând la o parte problemele evidente de retroactivitate a legii noi, ni se pare că tocmai scopul declarat al legiuitorului, acela de a armoniza legea privind procedurile pre-insolvenței și insolvenței cu Noul Cod de procedură civilă este deturnat, din moment ce în mod evident, există situații nenumărate în care potrivit legii de punere în aplicare a NCPC vom aplica vechiul CPC, ȋntrucât există pe rolul instanțelor dosare de insolvență începute sub imperiul acestui act normativ, însă vom fi nevoiți să aplicăm noua legislație privind insolvența de acum înainte.”
Alături de dispozițiile art.117 – art.122 din Codul insolvenței, care reglementează expres acțiunea privind anularea actelor frauduloase încheiate în procedura insolvenței, alte norme de drept intern aplicabile în domeniu sunt reprezentate de dispozițiile art.1236 C.Civ. privind anularea actelor juridice pentru lipsa cauzei, precum și cele ale art.1562 C.Civ referitoare la acțiunea pauliană. În plus, în conformitate cu art 202 alin. (2) din Legea privind societățile comerciale, creditorii profesionistului, dar și alte persoane prejudiciate prin transmiterea părților sociale prin hotărârea asociaților, au posibilitatea de a adresa instanței de judecată o cerere de opoziție prin care să solicite obligarea la repararea prejudiciului cauzat, precum și atragerea răspunderii civile a asociatului care vrea să își cedeze părțile sociale.
Dar, având în vedere contextul geo-politic al țării noastre și influența pe care marile sisteme de drept au exercitat-o de-a lungul timpului asupra sistemului nostru juridic, nu putem analiza specificul unei instituții fără a arunca o privire și asupra elementelor de drept comparat.
Vom începe, așadar, cu analiza modului de abordare a insolvenței în Statele Unite ale Americii, model care potrivit doctrinei, a reprezentat punctul de pornire al legislației românești în materie.
Se observă faptul că modelul american pune accentul pe principiul win-win (traducându-se practic prin câștig pentru toți participanții la procedura insolvenței), motiv pentru care în practica americană a insolvenței se acordă o prioritate deosebită reorganizării, în detrimentul falimentului – o astfel de procedură fiind aplicată debitorului numai în situația în care activitatea de reorganizare nu s-a soldat cu succes.
Prin urmare, planul de reorganizare capătă o importanță majoră, iar orice decizie importantă cu privire la acesta va putea fi luată numai de către judecătorul sindic (chiar și impotriva voinței creditorului, atunci când judecătorul și-a format convingerea că debitorul este bună-credință, iar planul este unul corect și întocmit în interesul creditorilor).
Putem spune că, în lumina dreptului american, insolvența vizează acordarea unei a doua șanșe debitorului, în scopul menținerii acestuia în circuitul comercial, această concepție ținând cont de efectele pozitive ale continuării activității economice a debitorului – de la plata taxelor și impozitelor, la menținerea și crearea de noi locuri de muncă, și până la păstrarea unui echilibru durabil la nivelul întregului mediu de afaceri, fiind lesne de înțeles că încetarea activității unui profesionist va afecta, fără echivoc, și activitatea partenerilor săi, suportarea consecințelor căzând asupra întregii comunități.
Sistemul de drept francez are o lungă tradiție în materie de insolvență, primele reglementări privind procedurile de executare colectivă datând din anul 1976, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 65-563/19676 și a Ordonanței nr. 67-820/1967. Ulterior, legislația franceză a cunoscut un proces de perfecționare permanentă, ceea ce a făcut ca legea inițială să sufere numeroase modificări dar, în același timp, să devină un exemplu de urmat pentru majoritatea statelor europene.
La fel ca în majoritatea sistemelor de drept, și legislația franceză pune accentul pe cele două faze ale procedurii insolvenței, cea inițială – a reorganizării și cea finală – a falimentului când activitatea profesionistului nu mai este viabilă și nu mai are prezintă șanse reale de redresare. Trebuie specificat că, încă de la primele forme de legiferare a insolvenței, doctrina franceză trata o anumită procedură de suspendare provizorie a urmăririlor, atunci când starea financiară a societății comerciale nu era complet iremediabilă, chiar dacă se afla în dificultate.
Ce interesează studiul nostru în mod particular, vizează modul în care legiuitorul francez reglementează situația actelor frauduloase încheiate în procedura insolvenței, literatura de specialitate arătând că prin ultima modificare din anul 2009, s-a menținut tendința de a supune actele înfăptuite în timpul perioadei suspecte unui statut particular, cu scopul de a limita riscurile de păgubire nedreaptă a debitorului. Astfel, „inopozabilitatea acestora față de masa credală era sancțiunea tradițională aplicată pentru remedierea acestei pagube. Legea din 25 ianuarie 1985, care a suprimat rolul primordial al creditorilor dând întâietate întreprinderii, a concluzionat stabilind că aceste acte sunt nule” , situație care se pare că a adus mai mult prejudicii decât beneficii regimului juridic aplicabil actelor încheiate în perioada suspectă, practica judiciară criticând aspru această prevedere, pe motiv că bulversează total rolul și regimul de sistare a plăților.
În ceea ce privește regimul juridic al insolvenței în sistemul italian și german, apreciem faptul că legiuitorul din aceste două state acordă o șansă de redresare și necomerciatului, reglementând expres insolvența persoanei fizice.
Pe de altă parte, în Anglia, cu ani în urmă datornicii, fie ei comercianți sau necomercianți, erau pedepsiți cu închisoarea, bunurile li se confiscau, iar familiile lor erau ținute să plătească restul rămas din datorie dacă doreau să îl elibereze pe debitor. Cu timpul, deși caracterul punitiv al procedurii s-a păstrat, aceasta s-a limitat numai la comercianți, indiferent dacă aceștia se dovedeau a fi de bună sau de rea-credință. Iar referitor la anularea actelor frauduloase încheiate de către debitor în dauna creditorilor săi, observăm faptul că încă din anul 1705 în sistemul de drept anglo-saxon „a apărut Legea de prevenire a actelor frauduloase comise de faliți, cărora nu li se aplica iertarea de datorie pentru partea rămasă neachitată din debit ca urmare a preluării bunurilor de către creditori.”
CAPITOLUL II
ASPECTE GENERALE PRIVIND ACȚIUNEA ÎN ANULARE A ACTELOR FRAUDULOASE
2.1 Domeniul de aplicare a acțiunii în anulare:
Practicienii în insolvență semnalează numeroase „încercări ale debitorului de a-și „amenaja” procedura, în sensul de a transfera o mare parte a activelor societății, care ulterior va fi supusă procedurii insolvenței, în favoarea unor terți – agenți economici, de regulă – în care acționarii debitorului au importante interese și dețin chiar majoritatea capitalului social.”
Observația practicienilor este întărită de literatura de specialitate, potrivit căreia în perioada de dinainte de deschiderea procedurii insolvenței, acționând sub amenințarea dificultăților financiare și profitând de lipsa de acces a creditorilor la evidența contabilă reală a debitorului, acesta din urmă poate încheia și executa cu rea-credință diferite acte juridice contrare legii, dar prin metodele acceptate de lege în condiții obișnuite (nu și în cadrul procedurii insolvenței) și care urmăresc diminuarea patrimoniului supus reorganizării, cu scopul maximizării propriului profit material, de pe urma drepturilor creditorilor săi.
În consecință, spre deosebire de normele de drept comun, Codul insolvenței instituie o prezumție de fraudă, stabilind că actele încheiate în perioada de 2 ani anterioară deschiderii procedurii insolvenței sunt supuse unui statut special, în scopul prevenirii prejudicierii creditorilor – instrumentul prin care legiuitorul încearcă să remedieze efectele fraudei purtând denumirea de acțiune în anularea actelor frauduloase.
Curtea Constituțională a României a făcut unele precizări referitoare la actele frauduloase, statuând că, fără a importa dacă obiectul fraudei privește un interes public sau privat, „eficiența distructivă iremediabilă a fraudei, în ceea ce privește actul juridic afectat în întregul său, se concentrează întotdeauna la nivelul cauzei ca o condiție de validitate a oricărui act juridic. Acesta este lipsit de eficiență juridică, prin efectul nulității, pentru că încheiat în considerarea unei finalități frauduloase, are o cauză ilicită.” [Decizia Curții Constituționale a României, nr.106/2002, publicată în M.Of.nr. 389 din 7 iunie 2002].
Așadar, este lesne de înțeles faptul că obiectul acțiunii în anularea actelor frauduloase în procedura insolvenței îl constituie readucerea la un loc a tuturor bunurilor și valorilor din activul patrimonial al debitorului, aceasta bazându-se pe caracterul ilicit al cauzei și urmărind suportarea proporțională a riscului insolvenței de către creditori, însă ne punem întrebarea: care este totuși domeniul de aplicare a acțiunii în anularea actelor frauduloase ?
Răspunsul vine din partea jursiprudenței, care subliniază că „acțiunea în anulare reglementată de Legea insolvenței are un domeniu de aplicare limitat la constituirile sau transferurile de drepturi patrimoniale către terți realizate de debitor prin acte și operațiuni neobișnuite sau care depășesc limitele normale ale activității sale.” [C.A Timișoara, Secția com., dec.civ. nr. 909 din 21 octombrie 2008].
Pentru a nu naște confunzii, aceeași instanță exceptează antecontractul de vânzare de la aplicabilitatea acțiunii în anulare în procedura insolvenței, deoarece chiar dacă promisiunea de vânzare produce efecte din momentul realizării acordului de voințe, obiectul acesteia nu îl constituie transferul automat al titlului de proprietate, ci obligația debitorului de a face (deci nu de a da ), respectiv obligația de a transfera dreptul de proprietate către creditor la un anumit termen și uneori, în anumite condiții.
În concluzie, acțiunea în anularea actelor frauduloase poate viza toate actele juridice (acte cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, acte unilaterale sau contracte, acte abdicative sau extinctive de drepturi, acte translative sau constitutive de drepturi, etc.) încheiate de către debitor în perioada suspectă, îndiferent dacă metoda prin care au fost încheiate este una licită sau nu, cu condiția ca prin această acțiune debitorul să își creeze sau să își mărească starea de insolvabilitate.
Există totuși unele rezerve privind aplicabilitatea acțiunii asupra unor acte, precum: plata făcută în temeiul unui contract cu titlu oneros (acțiunea fiind admisibilă doar atunci când debitorul plătește din proprie inițiativă o datorie de care nu este ținut); contractul prin care debitorul își asumă noi datorii și hotărârea judecătorească pronunțată pe baza înțelegerii frauduloase intervenite între debitor și adversarul său. Mai mult decât atât, nu pot face obiectul acțiunii actele care privesc drepturi nepatrimoniale ale debitorului, actele juridice referitoare la drepturile patrimoniale exclusive ale debitorului și actele juridice privitoare la drepturile și bunurile insesizabile ale debitorului.
2.2 Natura juridică a acțiunii în anularea actelor frauduloase:
În ceea ce privește natura juridică a acțiunii în anularea actelor frauduloase, opiniile exprimate în literatura de specialitate nu sunt unanime.
Astfel, deși unii autori tind să catalogheze acțiunea ca fiind un veritabil caz special de acțiune pauliană, alții opinează că aceasta este mai degrabă o inopozabilitate, sau chiar o acțiune în reparare, deoarece creanțele creditorilor urmează a fi satisfăcute din valoarea patrimonială care a făcut obiectul actului fraudulos.
Aserțiunea potrivit căreia acțiunea în anularea actelor frauduloase are natura unui caz special de acțiune pauliană, deci revocatorie, este argmentată prin faptul că această acțiune are ca domeniu de aplicare actele vătămătoare la adresa intereselor creditorilor neparticipanți la încheierea, respectiv la executarea actului presupus fraudulos, prin repunerea în situația anterioară încheierii acestuia, considerentele similare celor avute în vedere de către legiuitor în cuprinsul art. 1562 – art.1565 C.civ. privind acțiunea revocatorie.
În plus, în conformitate cu dispozițiile legii civile, în categoria actelor ce fraudează drepturile creditorilor intră și acele acte prin care „debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate”.
Ca atare, acțiunea în anularea actelor frauduloase pare a avea natura juridică de „acțiune pauliană (revocatorie) specială, ce prezintă doar subsidiar (și, în principal, doar aparent) efecte specifice acțiunilor în nulitatea actului juridic” , particularitatea care o delimitează de acțiunea pauliană fiind unele aspecte procedurale, precum calitatea procesuală activă a administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar; competența instanței, respectiv a judecătorului sindic, sau condiția încheierii actului fraudulos în perioada suspectă.
La polul opus, alți autori opinează că acțiunea în anularea actelor frauduloase are natura juridică a unei acțiuni în reparare „creanțele creditorilor urmând să fie satisfăcute din valoarea patrimonială care a făcut obiectul actului” , scopul final al acesteia fiind acoperirea creanțelor debitorului.
În ceea ce ne privește, considerăm că acțiunea în anularea actelor frauduloase are natura juridică a unei acțiunii civile care tinde la anularea actelor încheiate în perioada suspectă, urmărind prin aceasta maximizarea averii debitorului și asigurarea unui tratament egal, echitabil pentru toți creditorii debitorului.
Pentru aceste motive, dar și pentru faptul că acțiunea se promovează în cadrul proceduriii colective, admiterea acesteia profitând tuturor creditorilor, iar bunul care a făcut obiectul actului fraudulos poate fi urmărit și valorificat de către creditori ca făcând parte din gajul lor general, achiesăm la opina potrivit căreia acțiunea în anularea actelor frauduloase aare natura juridică a unei acțiuni revocatorii.
2.3 Clasificarea actelor anulabile:
Mai înainte de a discuta despre categoriile de acte anulabile în lumina Codului insolvenței, consider că trebuie totuși să facem unele precizări cu privire la instituția nulității, acea sancțiune de drept civil care intervine în situația în care, la încheierea actului juridic au fost nesocotite normele legale privitoare la condițiile de validitate ale actului juridic (cauza licită și morală fiind una dintre acestea) ceea ce va face ca actul respectiv să nu mai producă, în tot sau în parte, efecte juridice. Ca atare, nulitatea îndeplinește concomitent trei funcții esențiale: represivă, preventivă și reparatorie, lipsind actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Privitor la acțiunea în anularea actelor frauduloase în procedura insolvenței, în paginile anterioare arătam că aceasta are o sferă largă de aplicabilitate, admiterea acțiunii având ca efect restituirea în patrimoniul activ al debitorului a bunurilor transferate ori a valorii prestațiilor executate de către acesta în dauna creditorilor, astfel încât toate acestea să fie incluse în patrimoniul supus reorganizării în procedura de insolvență.
Pentru mai multă claritate, legiuitorul enumeră expres principalele categorii de acte care pot face obiectul acțiunii în anularea actelor frauduloase în cuprinsul art. 117 alin. (2) din Codul insolvenței, articol care reunește prevederile art.79 și ale art.80 din reglementarea anterioară a insolvenței, respectiv Legea nr.85/2006.
2.3.1 Actele reglementate prin dispozițiile art.117 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență:
În conformitate cu dispozițiile art. 117 alin. (2) lit. a) din Codul insolvenței, acțiunea în anularea actelor frauduloase vizează toate actele de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, fiind exceptate sponsorizările în scop umanitar.
Sub acest aspect, doctrina juridică indică existența a două tipuri de acte cu titlu gratuit: acte dezinteresate și liberalități, astfel că în categoria actelor dezinteresate putem include, spre exemplu, comodatul sau depozitul neremunerat, iar liberalitățile fiind acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul își micșorează patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului. Cât privește actele dezinteresate, literatura de specialitate opinează că: ”se poate spune că actele dezinteresate nu sunt vizate de prevederile legale examinate, luând în considerare că prin aceste acte nu se realizează un transfer de bunuri.”.
Vorbim așadar despre acte de donație, donații deghizate, acte de renunțare la anumite drepturi, remiterea de datorii, sponsorizări în scopuri neumanitare, contracte de voluntariat, contracte de comodat sau de mecenat, cu precizarea că atunci când se încheie o donație cu sarcină, aceasta se consideră a fi făcută în dauna creditorilor numai în situația în care valoarea sarcinii ar depăși caloarea bunului donat.
Totuși, calificarea juridică a actului o va face judecătorul sindic care „poate stabili dacă un act aparent cu titlu oneros este, în realitate, cu titlu gratuit, și aceasta indiferent de denumirea dată de părți actului în cauză.”
O altă categorie de acte juridice vizate de acțiunea în anularea actelor frauduloase se referă la operațiunile în care prestația debitorului depășește vădit pe cea primită, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii.
Subliniem condiția ca actele având ca obiect prestațiile disproporționate să aibă caracter oneros, comuativ, și totodată lezionar, ceea ce presupune în mod necesar capacitatea juridică deplină a părților. Trebuie precizat că, “deși suntem în prezența unei diferențe considerabile de valoare dintre două contraprestații, nu apreciem că acțiunea este una în anulare pentru viciu de consimțământ, deoarece pentru succesul acesteia nu are nicio relevanță existența vicierii consimțământului, ci numai aspectul pur obiectiv – disproporția vădită de valoare dintre contraprestații.”
Pentru a elimina orice dubiu cu privire la caracterul dezechilibrat al contraprestațiilor, considerăm că se impune efectuarea unei expertize de specialitate a bunurilor sau valorilor ce au făcut obiectul tranzacției, din care să reiasă valoarea de circulație a acestora la momentul perfectării actelor a căror anulare se solicită.
De asemenea, pot face obiectul acțiunii în anulare actele încheiate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenția tuturor părților implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.
Cu privire la această categorie de acte, facem precizarea că administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie să facă dovada participării la fraudă a părților implicate, adică dovada faptului că terțul cunoștea sau putea să cunoască starea de insolvență a debitorului la momentul încheierii actului în cauză. Mai mult decât atât, trebuie dovedită participarea tuturor părților, în caz contrar acțiunea fiind inadmisibilă.
Ca exemplu de act care face parte din această categorie, jurisprudența reține actul de vânzare-cumpărare încheiat de către un membru al consiliului de adminstrație al debitorului, cu depășirea puterilor sale, cu o societate al cărei asociat are și calitatea de director general al debitorului, precum și actul de divizare al unei societăți, în condițiile în care terțe societate a preluat activele productive, debitorul rămânând cu pasivul și activele neproductive.
Un alt exemplu de acte anulabile se referă la actele de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare sau în folosul acestuia, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obțină în caz de faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer.
Referindu-se la acest aspect, literatura de specialitate exemplifică cu un caz concret, arătând că “întrucât prestația debitorului depășește în mod vădit contraprestația cumpărătorului, iar prin acest act au fost vătămate drepturile celorlalți creditori, intenția de fraudare se deduce din aceea că debitoarea a acceptat un preț inferior, astfel încât să-l favorizeze pe cocontractantul cumpărător.”
Totodată, prin acțiunea în anularea actelor frauduloase vor fi anulate și actele având ca obiect constituirea unui drept de preferință pentru o creanță care era chirografară, în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii; plățile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, dacă scadența lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii; precum și actele de transfer sau asumarea de obligații efectuate de debitor într-o perioadă de 2 ani anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenția de a ascunde/întârzia starea de insolvență ori de a frauda un creditor.
Legiuitorul adaugă acestor categorii de acte anulabile și cele reglementate prin dispozițiile art. 117 alin. (4) lit. a) – g) din Codul insolvenței. Analizând aceste prevederi, observăm că, în procedura insolvenței, este admisibilă și acțiunea în anulare având ca obiect actele sau operațiunile încheiate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii cu persoanele aflate în raporturi juridice cu debitorul, precum:
– actele/operațiunile încheiate cu un comanditat sau cu un asociat deținând cel puțin 20% din capitalul societății ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generală a asociaților, în situația în care debitorul este chiar acea societate în comandită, respectiv o societate agricolă, în nume colectiv sau cu răspundere limitată,
– cele încheiate cu un membru sau administrator, în condițiile în care debitorul este un grup de interes economic,
– actele încheiate cu un acționar deținând cel puțin 20% din acțiunile debitorului ori, după caz, din drepturile de vot în A.G.A, în situația în care debitorul este respectiva societate pe acțiuni,
– actele și operațiunile care au fost încheiate cu un administrator, director sau un membru al organelor de supraveghere a debitorului, societate cooperativă, S.R.L sau, după caz, societate agricolă,
– precum și cele încheiate cu orice altă persoană fizică ori juridică, deținând o poziție de control asupra debitorului sau a activității sale, cu un coproprietar sau proprietar devălmaș asupra unui bun comun sau cu cu soțul, rudele sau afinii până la gradul al patrulea inclusiv, ai persoanelor fizice enumerate la mai sus.
Într-o altă abordare a dispozițiilor art. 117 din Codul insolvenței, se propune clasificarea actelor supuse anulării ținând cont de o serie de criterii care țin de structura textului, peroanele vizate sau perioadele de timp în care au fost încheiate aceste acte.
În acest sens, în funcție de structura textului, actele anulabile în procedura insolveței sunt:
– transferurile cu titlu gratuit,
– contractele comutative cu prestații dezechilibrate,
– actele încheiate cu intenția tuturor părților de a leza interesele creditorilor,
Clasificarea catelor anulabile ținând cont de criteriul perioadei în care au fost încheiate, acestea sunt:
– actele de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii;
– actele efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, când prestația debitorului depășește vădit pe cea primită,
– acte încheiate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenția tuturor părților implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile,
– actele efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obțină în caz de faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer;
– constituirile de drepturi de preferință pentru o creanță care era chirografară, în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii,
– actele de transfer sau asumarea de obligații efectuate de debitor într-o perioadă de 2 ani anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenția de a ascunde/întârzia starea de insolvență ori de a frauda un creditor.
Și în final, referindu-se la clafisicarea actelor anulabile în funcție de persoanele care au încheiat actul, literatura de specialitate arată că „legea are în vedere, din punct de vedere al actelor prezumat frauduloase, și categoriile de persoane cu care s-a încheiat actul: terți, indiferenți debitorului, în care sunt incluși cocontractanții, în principal, și creditorii; persoanele care sunt într-un raport determinant cu debitorul, în care legea include asociați, acționari, administratori, directori, membri ai organelor de supraveghere sau ai aceluiași grup de interese, persoane cu o poziție dominantă și coindivizarii.”
Analizând toate acestea, observăm că legiuitorul instituie în privința acestor acte care pot face obiectul unei acțiuni în anulare, o prezumție relativă de fraudă, care se menține chiar și atunci când persoana debitorului întârzie momentul deschiderii procedurii de insolvență în mod intenționat și profitând de drepturile sale procesuale, tocmai pentru a trece termenul prevăzut de lege, de doi ani, ori de șase luni de la încheierea actului și până la deschiderea procedurii.
2.3.2 Exceptarea de la anulare a actelor efectuate în cursul desfășurării normale a actității debitorului:
Legiuitorul exceptează totuși unele acte de la aplicarea acțiunii în anularea actelor frauduloase în cadrul procedurii insolvenței, unele dintre acestea fiind testamenul și contractele aleatorii legal încheiate în exercițiul normal al activității debitorului.
În plus, potrivit art.117 alin.(3) din Codul insolvenței, constituirea unui drept de preferință pentru o creanță care era chirografară, în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, plățile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, dacă scadența lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii și actele de transfer sau asumarea de obligații efectuate de debitor într-o perioadă de 2 ani anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenția de a ascunde sau întârzia starea de insolvență ori de a frauda un creditor, nu vor fi anulate dacă actele respective au fost încheiate cu bună – credință, în executarea unui acord cu creditorii, ca urmare a unor negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor debitorului, sub rezerva ca acordul să fi fost de natură a conduce, în mod rezonabil, la redresarea financiară a debitorului și să nu aibă ca scop prejudicierea ori discriminarea unor creditori.
CAPITOLUL III
CONDIȚII DE EXERCITARE A ACȚIUNII ÎN ANULAREA ACTELOR FRAUDULOASE ȘI EFECTELE ACESTEIA
3.1 Condițiile de exercitare a acțiunii în anularea actelor frauduloase:
Așa cum arătam în capitolul anterior, alături de existența fraudei – condiție esențială pentru exercitarea acțiunii în anularea actelor frauduloase, și de condițiile impuse de legiuitor prin dispozițiile art. 117 alin. (2) și (4) din Codul insolvenței, această acțiune presupune și o serie de alte condiții speciale, care privesc: titularul acțiunii, competența instanței de judecată, termenul de introducere a acțiunii și calitatea procesuală.
3.1.1 Titularul acțiunii:
Referitor la persoana care poate introduce acțiunea în anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, art. 118 din Codul insolvenței invederează că aceasta poate fi introdusă, în principal, fie de către administratorul judiciar, fie de către lichidatorul judiciar.
În acest sens, trebuie să precizăm că administratorul judiciar este definit ca persoana fizică sau juridică, care are calitatea de practician în insolvență, care este autorizată în condițiile legii și care este desemnat de către judecătorul-sindic să își exericite atribuțiile prevăzute de lege în perioada de observație, dar și pe durata procedurii de reorganizare, unele dintre cele mai importante atribuții ale acestuia fiind: examinarea situației economice a debitorului și a documentelor depuse de acesta în vederea întocmirii raportului de propunere de intrare în procedura simplificată, sau de continuare a perioadei de observație în cadrul procedurii generale; examinarea activității debitorului și întocmirea raportului privind cauzele și împrejurările care au dus la starea de insolvență (făcând referire și la persoanele față de care s-ar putea angaja răspunderea, dar și la posibilitățile de reorganizare a activității debitorului); elaborarea planului de reorganizare; supravegherea modului de gestionare a patrimoniului debitorului; preluarea și exercitarea conducerii activității debitorului conform condițiilor impuse de judecătorul-sindic; introducerea acțiunilor pentru anularea actelor sau operațiunilor frauduloase ale debitorului; denunțarea unor contracte încheiate de debitor; verificarea creanțelor și întocmirea tabelelor de creanțe; încasarea creanțelor; inventarierea bunurilor debitorului sau publicarea în BPI a anunțului privind depunerea la dosar a raportului de evaluare [art.58 din Codul insolvenței].
În ceea ce îl privește pe lichidatorul judiciar, acesta a fost definit ca fiind acea persoană fizică sau juridică, practician în insolvență, care deține autorizația prevăzută de lege și care a fost desemnat de către judecătorul-sindic să își exercite atribuțiile prevăzute de art.64 din Codul insolvenței în cadrul procedurii falimentului, în ambele forme ale procedurii.
Revenind la calitatea acestora de titulari ai acțiunii în anularea actelor frauduloase, observăm că formularea preferată de către legiuitor este aceea că administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar „pot introduce acțiunea”, ceea ce demonstrează caracterul facultativ, ci nu obligatoriu al acesteia, aspect criticat de către literatura de specialitate care opinează că introducerea acțiunii în anularea actelor frauduloase ar trebui transformată într-o obligație a administratorului judiciar sau lichidatorului, mai ales în acele cazuri în care intenția de fraudă reiese din raportul privind cauzele și împrejurarile care au determinat starea de insolvență.
Totuși, în situația în care administratorul judiciar sau lichidatorul nu introduc acțiunea, dreptul de a cere anularea actelor frauduloase în fața judecătorului-sindic revine comitetul creditorilor, precum și creditorului care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală.
Cu privire la acest aspect s-a pus întrebarea dacă mai mulți creditori, a căror creanțe cumulate depășesc 50% din valoarea totală a creanței pot introduce acțiunea în anularea actelor frauduloase, doctrina considerând că acest lucru nu este posibil, în ciuda faptului că nu există niciun motiv pentru care acest drept să nu fie recunoscut creditorilor, din moment ce aceștia dețin aceiași majoritate ca și creditorul unic. Ca atare, creditorii care dețin împreună peste 50% din valoarea creanțelor trebuie să se unească în adunarea creditorilor, urmând să mandateze comitetul creditorilor să introducă acțiunea în anularea actelor frauduloase.
Tot cu privire la titularii acțiunii în anulare a actelor încheiate în frauda creditorilor, cadrul legislativ actual introduce un element de noutate care îi vizează în mod direct pe aceștia, în sensul că, potrivit art.118 alin. (1) din Codul insolvenței, în cazul admiterii acțiunii în anulare, părțile vor fi repuse în situația anterioară, iar sarcinile existente la data transferului vor fi reînscrise.
3.1.2 Competența teritorială și materială:
Literatura de specialitate arată că: „intervenția instanțelor de judecată este nu numai necesară pentru ocrotirea intereselor generale ale societății, ci și indispensabilă pentru soluționarea conflictelor de interese ce vor apărea, în mod inevitabil, între debitor și creditorii săi, precum și cu ceilalți participanți la procedură”.
Tocmai de aceea, cunoașterea competenței de soluționare a acțiunii în anularea actelor frauduloase prezintă o importanță deosebită atât pentru creditorii care doresc să formuleze o astfel de acțiune, dar și pentru judecători, cărora le revine sarcina verificării din oficiu a competenței instanței sesizate cu o astfel de cerere, fiind cunoscute prevederile art.131 C.pr.civ. care instituie obligativitatea ca la primul termen de judecată judecătorul să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
În acest sens, dispozițiile art.41 din Codul insolvenței nu lasă loc de interpretări, statuând competența teritorială exclusivă a tribunalului sau atunci când este cazul, a tribunalului specializat ori a secției speciale de insolveță din cadrul tribunalelor comerciale în a cărui circumscripție debitorul a avut sediul social ori profesional pentru o perioadă de cel puțin 6 luni înainte de data sesizării instanței, cu precizarea că sediul social/profesional al debitorului este cel înregistrat în registrul comerțului, în registrul societăților agricole sau în registrul asociaților și fundațiilor, în funcție de specificul debitorului (observăm că noua lege a insovenței nu aduce modificări competenței instanței de judecată, însă adaugă condiția ca debitorul să fi avut sediul său social sau profesional cu cel puțin 6 luni înainte de introducerea cererii în raza de competență a tribunalului respectiv).
Există însă și situații în care debitorul își schimbă sediul la mai puțin de 6 luni înainte de depunerea cererii, situație prevăzută și de legiuitor care a instituit regula competenței teritoriale a tribunalului de la sediul cu care debitorul figura înscris în registrul comerțului înainte de ultima schimbare.
Similar, din interpretarea art. 41 alin.(1) din Codul insolvenței înțelegem faptul că tribunalul, legal învestit cu o cerere de anulare a actelor încheiate în dauna creditorilor, va rămâne competent să soluționeze cauza, indiferent de schimbările ulterioare de sediu (prin care debitorul urmărește de fapt, tergiversarea cauzei) principiul găsindu-și consacrare și în jurisprudență, care statuează că: având în vedere că debitoarea și-a schimbat sediul dintr-un oraș în altul după introducerea acțiunii la instanță, competența de soluționare a cauzei va reveni instanței unde se afla sediul debitorului la momentul formulării cererii, deoarece în acest loc și-a desfășurat societatea respectivă activitatea sa comercială, de la data înființării și până la data nașterii creanțelor (ICCJ, Sectia comerciala, Decizia nr.2132 din 17 septembrie 2009, nepublicată).
Detaliind, literatura de specialitate subliniază caracterul exclusiv al competenței teritoriale, arătând că: „instanța nu poate aprecia cu privire la mutarea sediului de bună credință, în baza unei decizii de afaceri, sau în scopul eludării competenței instanței. Trebuie să verifice doar dacă debitorul a avut sediul social/profesional cel puțin 6 luni anterior datei sesizării instanței cu o cerere de deschidere a unei proceduri de insolvență în respectiva circumscripție.”
Referitor la competența materială de primă instanță în soluționarea acțiunilor în anularea actelor frauduloase, potrivit legii, aceasta aparține tribunalului, prin judecătorul-sindic, indiferent de cuantumul creanței creditorilor, ceea ce constituie o derogare de la normele de drept comun instituite de C.pr.civ.Codul procedură civilă care stabilește competența materială și în funcție de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată.
Deși în cuprinsul art. 45 alin. (1) lit.i) din Codul insolvenței se arată că judecătorului-sindic îi revine atribuția de a judeca acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru anularea unor acte ori operațiuni frauduloase, precum și a acțiunilor în nulitatea plăților sau operațiunilor efectuate de către debitor, fără drept, după deschiderea procedurii, considerăm că judecarea acțiunilor în anularea actelor frauduloase introduse de către comitetul creditorilor este tot de competența judecătorului-sindic, în caz contrar aflându-ne în situație de contradicție cu dispozițiile art.118 din Codul insolvenței.
Aprofundând analiza competenței judecătorului-sindic, doctrina juridică trece în revistă câteva cazuri care exced competența specială a judecătorului-sindic, raportat la sfera acțiunilor în anularea actelor frauduloase. Astfel, nu intră în competența judecătorului-sindic:
– promisiunea de vânzare, deoarece aceasta nu presupune transmiterea efectivă a dreptului de proprietate, ci numai asumarea obligației de a perfecta în viitor un contract de vânzare-cumpărare. Ca atare, promisiunea de vânzare nu întrunește condițiile esențiale ale unui act fraudulos, mai axact aceea ca prestația debitorului să depășească vădit prestația primită.
– și, acțiunea formulată în calitate de reclamantă de către debitoare prin lichidatorul-judiciar, împotriva foștilor asociați și administratori ai debitoarei, întrucât s-a stabilit că aceasta nu are calitatea procesuală activă de a formula astfel de acțiuni.
În ceea ce privește judecarea acțiunii, potrivit art. 41 alin. (4), acțiunea în anularea actelor frauduloase se va judeca potrivit prevederilor Codului de procedură civilă cu privire la judecata în primă instanță, cu mențiunea că termenul pentru depunerea întâmpinării este de maximum 15 zile de la comunicare, răspunsul la întâmpinare nu este obligatoriu, iar judecătorul-sindic fixează, prin rezoluție, în termen de maximum 5 zile de la data depunerii întâmpinării, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 30 de zile de la data rezoluției, fără a fi aplicabile dispozițiile art. 200 din Codul de procedură civilă privind regularizarea cererii.
Următorul grad de competență aparține Curții de apel, aceasta fiind instanța de control pentru hotărârile pronunțate de președintele tribunalului sau de judecătorul-sindic, după caz, după pronunțare hotărârile curților de apel rămânând definitive.
Amintim, așadar, faptul că prin noul Cod al insolvenței, au fost introduse noi situații în care instanța de apel va putea suspenda hotărârile judecatorului-sindic, acestea privind: încheierea prin care s-a confirmat/înlocuit practicianul în insolvență precum și sentința prin care s-au soluționat acțiunile în anularea actelor frauduloase.
Trebuie reținută precizarea potrivit căreia competența în această materie este una imperativă, fapt susținut și de jurisprudență, în cuprinsul unei decizii de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, instanța invederând: “Curtea de Conturi nu are îndrituirea de a stabili o competență specială și derogatorie a instanțelor de judecată, reținându-se competența instituită prin lege, iar nu cea instituită prin Regulamentul aprobat prin Hotărârea Curții de Conturi” (C.A Timisoara, Sectia comerciala, Decizia nr. 346/20112).
3.1.3 Termenul de introducere a acțiunii:
Din interpretarea dispozițiile art.118 alin.(1) din Codul insolvenței, observăm că termenul legal de introducere de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar a acțiunii în anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, este de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 97 din Codul insolvenței, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii.
Privitor la natura juridică a termenului de un an pentru introducerea acțiunii în anularea actelor frauduloase încheiate în dauna creditorilor, opiniile exprimate în literatura de specialitate nu sunt unanime astfel că, dacă unii autori consideră că acesta este un termen de decădere, nefiind supus suspendării, întreruperii sau repunerii în termen, alții apreciză că dimpotrivă, termenul respectiv este unul de prescripție, cu caracter special, căruia îi sunt aplicabile regulile generale privind prescripția extinctivă, ceea ce înseamnă că poate fi întrerupt sau suspendat.
Dilema este tranșată de către prof.univ.dr. Stanciu D. Cărpenaru, care opinează că natura juridică a termenului de introducere a acțiunii în anularea actelor frauduloase este unul de prescripție extinctivă , “deoarece este vorba despre un interval de timp stabilit pentru exercitarea unei acțiuni în justiție care presupune un drept material la acțiune. Or, sancțiunea neexercitării în termen a dreptului material la acțiune nu poate fi decât prescripția extinctivă. Decăderea nu poate privi dreptul la acțiune în justiție, ci numai exercitarea altor drepturi”.
Prin urmare, legiuitorul precizează două termene, unul de prescripție și unul de decădere din dreptul de a mai introduce acțiunea în anularea actelor frauduloase, termenul de prescripție fiind cel de 1 an, care începe să curgă de la momentul expirării termenului limită stabilit de către judecătorul-sindic pentru depunerea raportului privind cauzele insolvenței (indiferent dacă raportul a fost depus mai înainte de expurarea termenului limită), adică 40 de zile de la deschiderea procedurii și desemnarea administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar în cazul procedurii simplificate.
Trebuie să precizăm că, atunci când situația este una de complexitate deosebită, la cererea motivată a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, termenul poate fi prelungit de către judecătorul-sindic cu o perioadă încă 40 de zile, în condițiile art.97 alin.(1) din Codul insolvenței (care instituite obligația administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, în cazul procedurii simplificate, de a întocmi și aduce la cunoștință judecătorului-sindic, în termenul stabilit de acesta – fără a se putea depăși 40 de zile de la data desemnării – un raport detaliat privitor la cauzele și împrejurările care au condus la apariția insolvenței debitorului, precum și la persoanele cărora li se poate imputa această stare), situație în care, termenul de prescripție va curge de la expirarea termenului prelungit.
Cu referire la termenul de decădere, noul Cod al insolvenței arată că accesta nu poate depăși 16 luni de la data deschiderii procedurii.
Respectând dispozițiile generale privind termenele în cadrul procedurii de insolvență, amintim faptul că potrivit art.41 alin. (4) din Codul insolvenței, acțiunea în anularea actelor frauduloase se va judeca potrivit prevederilor Codului de procedură civilă cu privire la judecata în primă instanță, cu mențiunea că termenul pentru depunerea întâmpinării va fi de 15 zile de la comunicare, răspunsul la întâmpinare nefiind obligatoriu. Apoi, judecătorul-sindic va fixa, în termen de 5 zile de la data depunerii întâmpinării, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 30 de zile de la data rezoluției.
O altă problemă care atrage atenția în privința termenului de introducere a acțiunii în anularea actelor frauduloase este cea privitoare la situația formularii acțiunii de către Comitetul creditorilor, în literaturăă fiind exprimate opinii diferite în legătură cu termenul care trebuie avut în vedere în acest caz.
De exemplu, într-o opinie se arată că termenul de introducere a acțiunii de către Comitetul creditorilor este condiționat de pasivitatea administratorul/lichidatorul judiciar, dar și de expirarea termenului de 1 an pentru introducerea acțiunii ori de exprimarea clară a refuzului de formulare a unei asemenea acțiuni din partea administratorului/lichidatorului (caz în care Comitetul creditorilor va putea introduce acțiunea în anularea actelor frauduloase mai devreme de 1 an de la expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 97 din Codul insolvenței).
Pe de altă parte, se consideră că din moment ce termenul de 1 an este unul de prescripție, sancțiunea prevăzută fiind nulitatea relativă, acesta trebuie respectat atât de administratorul sau de lichidatorul judiciar, cât și de Comitetul creditorilor, în vreme ce jurisprudența a statuat că acțiunile în anularea actelor frauduloase se formulează “în doi timpi, respectiv primul timp de un 1 an de către administratorul/lichidatorul judiciar, iar în subsidiar, în lipsa formulării de către acesta, în al doilea timp rămas până la expirarea celor 16 luni este îndreptățit Comitetul creditorilor să introducă acțiunea” (Decizia nr. 515/22.06.2011, C.A. Galați). În același sens, instanța a mai reținut că termenul de 1 an prevăzut pentru introducerea acțiunii în anularea actelor frauduloase, “este acelasi, indiferent de titularul cererii de chemare in judecata”, subliniind că în situația în care “legiuitorul ar fi dorit ca pentru Comitetul creditorilor să prevadă un alt moment de la care să curgă termenul, cât și durata termenului, ar fi prevazut acest lucru” (Dec. nr. 515/22.06.2011, C.A.Galați).
3.1.4 Calitatea procesuală în cadrul acțiunilor în anularea actelor frauduloase:
În secțiunile anterioare arătam că titularul acțiunii în anularea actelor frauduloase este fie administratorul juidicar, fie lichidatorul debitorului aflat în procedura reorganizării judiciare sau a falimentului, care exercită acțiunea în numele acestuia, și în subsidiar creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală.
Ca atare, au calitate procesuală activă în acțiunii în anularea actelor frauduloase:
– administratorul judiciar desemnat de către judecătorul-sindic;
– lichidatorul judiciar;
– comitetul creditorilor, cu condiția constituirii Comitetului creditorilor, în sens contrar aceștia pierzând calitatea procesuală activă, indiferent dacă împreună însumează peste jumătate din valoarea creanței totale:
– creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor, acest fapt fiind prevăzut și prin disozițiile art.122 alin. (5) din Codul insolvenței.
Interpretând, observăm faptul că practicianul în insolvență are legitimare procesuală activă generală pentru acțiunea în anularea actelor frauduloase; apoi dacă, și numai dacă, practicianul în insolvență nu introduce acțiunea, va dobândi legitimare procesuală activă comitetul creditorilor (atragem atenția că legiuitorul nu recunoaște această calitate procesuală activă membrilor comitetului creditorilor, nici la promovarea acțiunii și evident nici la exercitarea căii de atac), și abia în final, dacă și numai dacă, practicianul în insolvență și comitetul creditorilor dau dovadă de pasivitate sau refuză să introducă acțiunea, va dobândi calitate procesuală activă creditorul majoritar.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă în acțiunea în anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, aceasta este reglementată expres prin dispozițiile art.122 alin. (6) din Codul insolvenței, potrivit căruia calitatea procesuală pasivă aparține debitorului și, după caz, terțului dobânditor ori subdobânditor, debitorul urmând a fi citat în calitate de pârât prin administratorul special sau prin curator special.
3.2 Desființarea efectelor create de actul nul:
Anularea actelor frauduloase are ca principală urmare desființarea raportului juridic născut prin încheierea actului nul, ceea ce presupune repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia. De exemplu, dacă actul a fost executat până a momentul admiterii acțiunii, acesta va fi desființat retroactiv, iar dacă actul nu a fost pus în executare încă, acesta nici nu va mai putea fi executat părțile contractante urmând a rămâne în situația anterioară încheierii sale. Ba mai mult decât atât, urmând regulile de drept comun, dacă cealaltă parte a contractului a încheiat un alt act în baza celui încheiat cu debitorul, acesta din urmă poate fi și el anulat, actul subsecvent urmând calea actului principal.
Desființarea efectelor create de actul nul atrage diferite restituiri din partea celor care au contractat cu debitorul aflat în stare de încetare de plăți, astfel că, atunci când actul încheiat în dauna creditorilor are ca obiect un bun, se va proceda la restituirea acestuia în natură, iar atunci când acest lucru nu este posibil, contractantul va fi obligat să predea administratorului suma de bani echivalentă cu valoarea prețului plătit de către debitor. În schimb, dacă obiectul actului anulat este o sumă de bani, cocontractantul va trebui să restituie suma respectivă, urmând a își declara creanța. Totuși, literatura de specialitate atrage atenția că, atunci când cocontrctantul este debitorul partenerului său, instanța de judecată va respinge compensația creanței respective, considerându-se că ”nulitatea plății efectuate în perioada suspectă are ca efect reconstituirea activului debitorului”.
Ca atare, principalul obiectiv urmărit prin desființarea efectelor produse de actul nul este acela de a reconstitui activul debitorului, motiv pentru care sumele recuperate ca urmare a admiterii acesteia fie vor rămâne în patrimoniul debitorului urmând a fi utilizate pentru punerea în aplicare a planului de redresare a societății, fie vor fi vândute iar cu sumele obținute se va stinge pasivul, existând posibilitatea ca acestea să fie distribuite creditorilor, în funcție de rangul acestora și de drepturile de preferință, atunci când societatea debitoare este în faliment.
Totuși facem precizarea că, în sensul admiterii acțiunii în anularea actelor frauduloase trebuie îndeplinite o serie de condiții, cele mai importante fiind:
– existența unui prejudiciu produs în dauna creditorului/creditorilor ori numai a unei anumite categorii dintre creditori;
– actul ce face obiectul acțiunii să fi fost încheiat de către debitor;
– acțiunea să fi fost exercitată în termen;
– acțiunea să fie exercitată numai de către administratorul judiciar/lichidator;
– iar aceasta să fie judecată de către judecătorul-sindic.
3.3 Restituirea bunurilor în patrimoniul debitorului de către terțul dobânditor:
Cu privire la acest aspect, doctrina juridică arată că făcând aplicarea adagiilor quod nullum est, nullum producit effectum și resolutio iure dantis, resolvitur ius accipientis, consecința imediat următoare a admiterii acțiunii în anularea actelor frauduloase constă în obligația dobânditorului de a restitui bunurile care au făcut obiectul actelor juridice anulate, efectele admiterii sacțiunii diferind în funcție de atitudinea terțului, de existența bunului în patrimoniul terțului, precum și de caracterul oneros sau cu titlu gratuit al tranzacției.
Astfel, analizând dispozițiile art 120 din Codul insolvenței, observăm că urmare a anulării actului încheiat în mod fraudulos în dauna creditorilor, terțul dobânditor – deci cocontractantul debitorului – va trebui să restituie debitorului bunul transferat sau, dacă bunul nu mai există ori sunt alte impedimente de orice natură pentru preluarea acestuia de către debitor, terțul va fi obligat la restituirea valorii bunului de la momentul transferului, cuantumul sumei urmând a fi stabilit în cadrul unei expertize judiciare. Prin urmare, ”creanța dobânditorului nu va fi echivalentă cu valoarea reactualizată a bunului de la data distribuirii, ci cuantumul creanței va fi egală cu valoarea bunului de la data transferului”.
În urma restituirii, părțile vor fi repuse în situația anterioară, ceea ce înseamnă că sarcinile existente la data transferului vor fi reînscrise, iar terțul dobânditor care a restituit debitorului bunul sau valoarea bunului ce-i fusese transferat de către debitor, va avea împotriva averii debitorului o creanță egală cu prețul plătit, la care se poate adăuga cel mult sporul de valoare a bunului, determinat de eventualele investiții efectuate de acesta, cu condiția ca terțul să fi acceptat transferul cu bună-credință și fără intenția de a-i împiedica, întârzia ori înșela pe creditorii debitorului [art120 alin.(2) din Codul insolvenței]. Legiuitorul impune terțului dobânditor cu titlu gratuit de bună-credință să restituie bunurile în starea în care se găsesc, iar, în lipsa acestora, să returneze diferența de valoare cu care s-a îmbogățit. În plus, dacă formulează o cerere în acest sens, terțul dobânditor de bună-credință va fi înscris în tabelele de creanțe cu creanța născută în urma restituirii bunului sau valorii acestuia către averea debitorului, având dreptul de a participa la distribuirea sumelor recuperate.
Pe de altă parte, terțul dobânditor de rea-credință trebuie să restituie, în toate cazurile, întreaga valoare, precum și fructele percepute, fiind îndreptățit să primească strict prețul pe care l-a plătit, legea neacordându-i posibilitatea de a solicita vreun spor de valoare a bunului, indiferent de investițiile și de îmbunătățirile aduse bunului.
Practica demonstrează că, de cele mai multe ori, terțul dobânditor de rea-credință nu înțelege să restituie bunul sau valoarea acestuia de bunăvoie ori pe calea unei tranzacții, motiv pentru care acesta va putea să pretindă creanța sa, născută ca urmare a restituirii, doar pe calea cererii reconvenționale formulate în cadrul acțiunii îndreptate împotriva sa. În caz de rea-credință, terțul va restitui, în toate cazurile, întreaga valoare, precum și fructele percepute.
3.4 Restituirea prestației către subdobânditor:
Atunci când terțul dobânditor încheie la rândul său un alt act de înstrăinare a bunului pe care l-a achiziționat de la debitor, către un alt subdobânditor și dacă actul încheiat între debitor și terț este anulat, actul încheiat ulterior între terț și subdobânditor va fi și el anulat urmând calea actului inițial potrivit principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis; aceeași soluție impunându-se și atunci când subdobânditorul încheie la rândul său un alt act prin care se transmite bunul unui alt subdobânditor.
În acest sens, potrivit art.121 din Codul insilvenței, administratorul judiciar, lichidatorul judiciar, comitetul creditorilor sau creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală, au posibilitatea să introducă acțiune pentru recuperarea de la subdobânditor bunul ori valoarea bunului transferat de către debitor.
Pentru aceasta însă, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
– în primul rând, este subdobânditorul trebuie să nu fi plătit valoarea corespunzătoare a bunului;
– în al doilea rând, subdobânditorul cunoștea sau trebuia să cunoască faptul că transferul inițial este susceptibil de a fi anulat. Referitor la acest aspect, precizăm că subdobânditorul cunoștea sau trebuia să cunoască existența cauzei de anulare, cum ar fi faptul că între contraprestațiile celor două părți există o vădită disproporție de valoare sau că actul respectiv s-a încheiat în perioada în care debitorul se afala în incapacitate de plată, deci în stare de insolvență iminentă/prezumată.
Cu privire la persoana subdobânditorului există o prezumție de bună-credință, ceea ce presupune că trebuie probat de fiecare dată faptul că acesta a acționat dincolo de buna-creință și că avea cunoștință de starea în care se afla debitorul. Ori, este lesne de înțeles că este extrem de dificil de probat o astfel de atitudine, motiv pentru care în lipsa unor probe temeinice acțiunea pentru anularea actelor încheiate în dauna creditorilor va respinsă ca neîntemeiată.
Mai mult decât atât, doctrina arată că ”dacă subdobânditorul nu a avut nici un motiv să pună la îndoială legalitatea situației juridice a imobilului ce a format obiectul actului juridic, fiind de bună-credință, actul în cauză nu poate fi anulat”.
O situație aparte este cea reprezentată de cazul în care subdobânditorul este soțul, ruda sau afinul până la gradul al patrulea inclusiv al debitorului, situație care dă naștere unei prezumții relative (iuris tantum) de cunoaștere a anulabilității actului, însă atunci când aceste persoane pot răsturna prezumția, actul subsecvent nu va putea fi anulat.
În plus, având în vedere faptul că prețul nu a fost plătit, potrivit Codului insolvenței, cu titlu de noutate legiuitorul acordă subdobânditorului (care în fapt este un dobânditor de rea-credință dat fiind că avea cuoștință sau trebuia să cunoască faptul că transferul inițial este susceptibil de a fi anulat) dreptul de a putea solicita debitorului restituirea contravalorii sporului de valoare adăugat bunului, reprezentat de investițiile pe care le-a efectuat, acest drept fiindu-i acordat în opoziție cu dreptul dobânditorului inițial de rea-credință care nu poate pretinde cuantumul sporului de valoare, ci numai prețul plătit, sens în care subdobânditorul va beneficia de toate drepturile procedurale care se cuvin terțului dobânditor de rea-credință.
CAPITOLUL IV
ASPECTE JURISPRUDENȚIALE PRIVIND ACȚIUNEA ÎN ANULAREA ACTELOR FRAUDULOASE ÎN PROCEDURA INSOLVENȚEI
Dacă în capitolele anterioare ne-am axat pe fundamentarea teoretică a prezentei teze, în acest capitol ne dorim să conturăm o imagine cât mai clară cu privire la acțiunea în anularea actelor frauduloase, motiv pentru care vom încerca să exemplificăm din perspectivă jurisprudențială unele dintre cele mai importante aspecte legate de această instituție juridică.
Dată fiind recenta intrare în vigoare a Codului insolvenței, respectiv a Legii nr. 85/2014, culegerea unor date cât mai actuale de practică judiciară a constituit cea mai importantă provocare a activității de documentare a lucrării, însă consider că în cele din urmă am reușit să aducem în discuție cele mai relevante aspecte practice privind:
persoanele îndrituite la formularea acțiunii în anularea actelor frauduloase;
termenul de introducere a acțiunii în anulare și termenul de prescripție;
condițiile de admisibilitate a acțiunii în anularea actelor frauduloase încheiate în frauda creditorilor;
prezumția de fraudă;
problema antrecontractului de vânzare-cumpărare în procedura insolvenței.
4.1. Persoanele îndrituite la formularea acțiunii în anularea actelor frauduloase în procedura insolvenței:
Așa cum arătam în capitolele anteroare, pentru a fi admisibilă, acțiunea în anularea actelor frauduloase poate fi introdusă, potrivit primei teze a art. 118 din Codul insolvenței: în principal, de către administratorul judiciar sau de către lichidatorul judiciar, iar atunci când niciunul dintre aceștia nu înțelege să exercite calea acțiunii în anulare, facultatea de a promova acțiunea în justiție revine comitetului creditorilor – atunci când acesta s-a constituit potrivit legii, și în ultimă instanță creditorului care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală.
Cu privire la acest aspect, trebuie să precizăm că este absolut necesar ca acțiunea în anulare să fie formulată în nume propriu de către unul dintre titularii enumerați limitativ de către lege în art. 118 din Codul insolvenței, în caz contrar, soluția propusă de către instanță pentru formularea acțiunii în anularea actelor frauduloase de alte persoane decât cele îndreptățite, fiind aceea a căsarii cauzei, urmată de trimiterea acesteia spre rejudecare.
De exemplu, într-o speță soluționată de către Curtea de Apel Iași, s-a constatat o inadvertență dintre persoana care a formulat acțiunea și persoana în favoarea căreia s-a admis acțiunea, în sensul că acțiunea a fost introdusă de către debitor prin reprezentare de către lichidator, și nu de către lichidator în nume propriu, motiv pentru care instanța de recurs a concluzionat că hotărârea dată de instanța de fond este lovită de nulitate.
Astfel, considerându-se că s-a pricinuit părții o vătămare ce nu putea fi înlăturată decât prin casarea sentinței, potrivit art. 105 alin.(2) C. pr. Civ, Curtea de Apel Iași a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, motivând decizia prin faptul că: doar lichidatorul, și după caz după caz administratorul judiciar au competența de a formula acțiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum și a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operațiuni comerciale, încheiate de debitor și a constituirii unor garanții acordate de acesta, susceptibile să prejudicieze drepturile creditorilor.
Tocmai de aceea, astfel de cereri pot fi formulate numai de către lichidator, în nume propriu, și nu de către debitor prin reprezentare de către lichidator, cum s-a procedat în cazul de față. ”Neprocedându-se în acest mod, se constată că este contradicție între titularul acțiunii introductive și cel în favoarea căruia s-a admis cererea, iar prima instanță, în mod greșit a schimbat titularul acțiunii fără ca acest aspect să fie pus în dezbatere părților.” (C.A. Iași, Dec.com. nr. 777/ 07.05.2007).
În plus, tot cu privire la titularii acțiunii în anulare, C.A. Timișoara reține într-o sentință civilă că acțiunile introduse la judecătorul-sindic pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale către terți și pentru restituirea de către aceștia a bunurilor transmise și a valorii altor prestații executate, realizate prin operațiuni comerciale în care prestația debitorului depășeste vădit pe cea primită, ori prin acte încheiate în perioada suspectă cu intenția tuturor părților implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile, pot fi formulate numai de către administratorul sau, după caz, lichidatorul judiciar, în condițiile legii (C.A.Timișoara, Sec.com., dec. civ. nr. 709/23.09.2008).
Având în vedere toate acestea, observăm că „cererea în anulare întemeiată pe normele cuprinse în Legea insolvenței este o acțiune specială, cu caracter derogator și cu un regim juridic aparte, dovadă în acest sens fiind, printre altele, împrejurarea că titularul dreptului la acțiune are o calitate special: administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, și în subsidiar comitetul creditorilor, în condițiile în care practicianul nu introduce o atare cerere” (Trib. Caraș-Severin, Sec. com., dec. nr. 346/22.02. 2011).
4.2 Termenul de introducere a acțiunii în anulare și termenul de prescripție:
Termenul de introducere a acțiunii în anularea actelor frauduloase reprezintă una dintre cele mai controversate aspecte ale procedurii de anulare a actelor încheiate în frauda creditorilor, atât în practica judiciară, cât și în doctrină existând opinii contrare, deși din interpretarea dispozițiilor art.118 alin.(1) din Codul insolvenței, reiese clar că termenul legal de introducere de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar a acțiunii în anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în frauda creditorilor, este de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 97 din Codul insolvenței, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii.
Având în vedere lipsa unei opinii unitare în privința termenului de introducere a acțiunii în anularea actelor frauduloase, pentru corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor anterioare, practica judiciară recomandă să se aibă în vedere prevederile art.7 alin.(1) din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în conformitate cu care „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită”, ceea ce înseamnă că, atât timp cât nu este născut dreptul material la acțiune, prescripția nu poate începe să curgă.
Ca atare, putem afirma că norma specială prevăzută de articolul analizat cuprinde un criteriu subiectiv în funcție de care începe calcularea termenului de prescripție extinctivă de 1 an, respectiv data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului de către administratorul/lichidatorul judiciar, deoarece de la acea dată sunt cunoscute toate elementele care permit practicianului în insolvență să aprecieze cu privire la necesitatea promovării unei acțiuni în anularea actelor frauduloase.
Sub acest aspect, în cazul în care raportul nu a putut fi întocmit în termenul legal și stabilit în concret de către judecătorul sindic, acțiunea în anulare poate fi introdusă în interiorul unui termen de 16 luni, care se calculeză de la un moment obiectiv, respectiv de la data deschiderii procedurii insolvenței.
Practica subliniază că prin această modalitate de reglementare a prescripției extinctive se urmărește garantarea respectării regulii generale aceea că termenul de prescripție va începe să curgă ”de la data nașterii dreptului material la acțiune, împlinindu-se la data limită indicată prin raportare la un criteriu obiectiv, astfel încât incertitudinea situației juridice privind actele pretins frauduloase să nu subziste un timp îndelungat” (C.A. București, Sec. a VI-a civ., dec. civ. nr.1936/17.10.2013)
În acest sens, ilustrativ este și recursul soluționat de către C.A. București împotriva unei sentințe a Tribunalului București prin care se respingea în mod eronat excepției tardivității introducerii acțiunii, instanța de recurs subliniind că termenul de un an pentru introducerea acțiunii în anulare începe să curgă de la data stabilită pentru depunerea raportului a cărui întocmire cade în sarcina administratorului judiciar, apreciind că ”acest termen nu se raportează la nici o situație excepțională, el împlinindu-se și în situația înlocuirii administratorului judiciar” (C.A. București, Sec. a VI-a Com., dec.com.1055R/09.10.2008).
În ceea ce privește natura juridică a termenului în care poate fi introdusă acțiunea în anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în frauda creditorilor, instanța de judecată apreciază că acest termen este unul de prescripție extinctivă, cu caracter special, fiind supus regulilor privind suspendarea, întreruperea și repunerea în termen prevăzute în dreptul comun, potrivit Decretului nr. 167/1958.
Prin urmare, repunerea în termen, atunci când instanța judecătorească constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, poate fi dispusă chiar din oficiu, însă instanța atrage atenția asupra caracterul excepțional al acestei măsuri, care poate fi luată numai în cazuri "temeinic justificate", adică doar în împrejurări care, fără a avea caracterul forței majore, sunt exclusive de culpă. Astfel, se reține că ”domeniul repunerii în termen începe unde încetează culpa și încetează unde începe forța majoră”(C.A. București, Sec. a VI-a civ., dec. civ., nr. 1757/21.09.2012).
Pe cale de consecință, este important să precizăm faptul că refuzul de prezentare, în termenul legal, de către organele de conducere ale debitoarei a situației înstrăinărilor din perioada suspectă, nu justifică pasivitatea lichidatorului, astfel că, în lipsa unor probe concrete care să dovedească imposibilitatea obiectivă a lichidatorului de a identifica posibilele acte frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, repunerea în termenul de prescripție nu se judtifică (C.A. București, Sec. a VI-a civ., dec. civ., nr. 1757/21.09.2012).
Observația potrivit căreia pentru rămânerea în termenul de formulare a acțiunii în anulare este imperativ ca nedepunerea raportului în termenul stabilit de judecătorul sindic să nu fie cauzată de culpa lichidatorului, este întărită și de altă decizie a C.A. București, în care se arată că deși: ”termenul de depunere a raportului a fost stabilit la data de 11.09.2009, acesta a fost depus la data de 06.11.2009, motivul întârzierii fiind acela că administratorul statutar al debitoarei nu a transmis documentele solicitate. Abia la data de 05.10.2010, lichidatorul debitoarei a cunoscut încheierea actelor frauduloase, astfel încât de la acel moment acesta a fost în măsură să acționeze. Așadar, cererea în nulitate, introdusă la data de 05.10.2010, a fost formulată în interiorul unui termen de 1 an, calculat de la data depunerii raportului privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei, dar și în interiorul unui termen de 16 luni calculat de la data deschiderii procedurii insolvenței, nefiindu-i imputabilă lichidatorului judiciar necunoașterea actelor frauduloase mai înainte de data de 05.10.2010” (C.A. București, Sec. a VI-a civ., dec. civ. nr.1936/17.10.2013).
4.3 Condițiile de admisibilitate a acțiunii în anularea actelor frauduloase încheiate în frauda creditorilor:
Literatura de specialitate face o scurtă trecere în revistă a principalelor condiții de admisibilitate a acțiunii în anularea actelor frauduloase în procedura insolvenței, arărând că acestea presupun ca:
– actul atacat a creat creditorului un prejudiciu (care constă în faptul că debitorul și-a cauzat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate);
– frauda debitorului care a avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului față de creditor;
– complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat;
– creditorul are o creanță certă, lichidă, exigibilă.
Ideea este reiterată și de practica judiciară, C.A Timișoara opinând că pricipalele condiții de admisibilitate a acțiunii revocatorii speciale sunt:
”a) actul juridic a cărui anulare se solicită trebuie să fie un act fraudulos, care impune ca prin actul contestat debitorul să fi urmărit fraudarea intereselor creditorilor înscriși la masa credală; ca atare, pentru ca acțiunea să poată fi promovată este necesar ca debitorul să urmărească sau să conștientizeze măcar că actul săvârșit va conduce, total sau parțial, la destabilizarea activității sale, patrimoniul său putând ajunge într-o stare de insuficiență de fonduri bănești disponibile;
b) actul juridic încheiat să aibă ca efect prejudicierea creditorilor;
c) actul a cărui revocare se cere să fi fost încheiat în perioada suspectă, (…) perioadă în care unii debitori, simțind apropierea stării de încetare de plăți, încearcă să diminueze efectele negative pentru sine ale insolvenței externalizând fraudulos sau prin mijloace ruinatoare activele de care dispun, își diminuează pasivul în dauna unora dintre creditori, efectuează plăț făra contraprestație, constituie unele garanții pentru creanțe neprioritare etc.” (C.A Timișoara, Sec.com., dec.civ. nr. 909/ 21.10.2008).
Într-o altă speță, se face o precizare deosebit de importantă referitoare la noțiunea de bun urmăribil, în accepțiunea instanței acesta echivalând cu ansamblul bunurilor ce alcătuiesc fondul de comerț, adică acele bunuri mobile sau imobile, corporale sau necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial), privite individual sau ca universalități, pe care un comerciant le afectează desfășurării activității sale în scopul atragerii clientelei și obținerii de profit (Trib. București, Sec. a VII-a civ., sent. nr.11818/16.11.2012).
Ca atare, având în vedere că toate părțile actului trebuie să fie animate de intenția de a-i leza pe creditori prin sustragerea unui bun din sfera celor urmăribile în temeiul gajului general al creditorilor, probarea existenței unui concert fraudulos devine o condiție absolut necesară pentru admisibilitatea acțiunii, prezumția de fraudă luând naștere doar în privința debitorului, nu și în privința unei acțiuni frauduloase concertate (C.A. Timișoara, Sec. com., dec. civ. nr. 709/23.09.2008).
Totuși, probarea acesteia reprezintă o sarcină extrem de dificilă, un caz ilustrativ în acest sens fiind dedus judecății în competența Tribunalului București. Astfel, în cuprinsul sent. civ. nr. 11818/16.11.2012 se arată că, deși debitoarea se găsea în stare vădită de insolvență, în perioada supectă aceasta a înstrăinat fraudulos un imobil din patrimoniul propriu, convenind cu terțul un anumit termen scadent pentru achitarea prețului vânzării, termen care nu s-a finalizat cu plata datoriei, ba mai mult decât atât, acesta fiind prelungit până la o dată ulterioară.
Observând toate acestea, lichidatorul judiciar arăta că actul de întrăinare a fost efectuat în perioada suspectă, paguba creditorilor este certă, iar scopul înstrăinării imobilului a fost ascunderea bunurilor de la urmărirea creditorilor, cu atât mai mult cu cât debitoarea nu a făcut niciun demers de recuperare a prețului ori de recuperare a imobilului respectiv. Totodată, potrivit acestuia, frauda rezultă în mod evident și din introducerea în actul adițional încheiat la contractul de vânzare a unei clauze abuzive prin care părțile au urmărit practic scoaterea bunurilor din patrimoniul debitoarei la un preț mai mic decât cel prevăzut în contract, lichidatorul judiciar opinând că acțiunea formulată în anularea actului de vânzare întrunește toate condițiile de admisibilitate cerute de lege.
Cu toate acestea, instanța a reținut că, indiferent dacă în cauza supusă analizei una dintre părțile contractante a recunoscut faptul că a vândut imobilul cu scopul de a îl sustrage de la urmărirea creditorilor, declarația acesteia nu are nicio relevanță, deoarece legea prevede intenția tuturor părților implicate de a sustrage bunul. Așadar, având în vedere că nu s-a făcut dovada intenției pârâtului X de a sustrage bunul de la urmărirea creditorilor și nici a unei înțelegeri între aceștia cu privire prețul imobilului sau al destinației acestuia,” declarația pârâtului Y face dovada numai cu privire la scopul avut în vedere de sine la încheierea actului nu și de pârâtul X” (Trib. București, Sec.a VII-a civ., sent. civ. nr. 11818/16.11.2012).
Tot cu privire la complicitatea părților contractante, C.A.București arăta în anul 2014 că, având în vedere faptul că operațiunea comercială dedusă judecății a fost efectuată la mai puțin de 3 ani înaintea deschiderii procedurii insolvenței, fixându-se un preț mai mic decât jumătate din valoarea contabilă, raportul prestațiilor este vădit disproporționat, iar dacă luăm în calcul și relația dintre administratorii celor două societăți (aceștia fiind soți) coroborată cu vânzarea unor bunuri care asigurau desfășurarea activității curente a societății după data formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței și anterior admiterii acesteia, se poate reține complicitatea părților la fraudarea intereselor creditorilor, cu atât mai mult cu cât sumele încasate au fost distribuite numai către anumiți creditori (C.A București, Sec. a VI-a civ., dec.civ. nr.600/24.02.2014).
4.4 Prezumția de fraudă:
Luând în considerare importanța existenței și dovedirii fraudei – condiție de admisibilitate a acțiunii în anularea actelor frauduloase, am ales să analizăm într-o secțiune separată acest aspect, fiind absolut necesar ca orice jurist să opereze corect cu un astfel de concept.
Astfel, una dintre cele mai importante observații legate de fraudă este aceea că frauda nu se presupune, ci trebuie dovedită, pasivitatea ori imposibilitatea probării fraudei constituind motiv de respingere ca neîntemeiată a cererii de anulare.
Spre exemplificare, într-o speță soluționată de către Tribunalul București, s-a reținut că, în lipsa actului administrativ cu privire la care se face referire în actul adițional la actele a căror anulare se cere,
nu s-a putut face dovada disporporției dintre contraprestații, respectiv a faptului că suma mare de bani achitată de cumpărătoare reprezintă un preț necorespunzător pentru bunul achiziționat raportat la prețul zonei sau la practicilor de piața de bunuri și produse, și de aceea, ”deși prin înstrăinarea bunului menționat debitorul și-a diminuat patrimoniul, frauda nu se presupune, ci trebuie dovedită, or în speță nu s-a făcut dovada intenției pârâtei SDSE de a sustrage bunul de la urmărirea creditorilor. În baza considerentelor menționate, se va respinge cererea în anulare formulată de reclamantul IM ca neintemeiată” (Trib. București, Sec.a VII-a civ., sent. civ. nr. 11818/16.11.2012).
Importanța probei fraudei în cadrul acțiunii în anularea actelor frauduloase este recunoscută și într-o altă cauză, Tribunalul București subliniind că ”frauda are trei forme principale, și anume: frauda de re ad rem (comisă de o parte a unui contract în defavoarea celeilalte), frauda de re ad tertium (comisă de părțile co-contractante prin înțelegere concert fraudulos împotriva unei terțe persoane) și fraus legis (frauda la lege), numai ultimele două fiind avute în vedere procedura insolvenței (Trib. București, Sec. a VII-a civ., sent. nr.11818/16.11.2012).
Sub acest aspect, instanța recunoaște dificultatea și uneori chiar imposibilitatea dovedirii intenției de fraudare pe motiv că aceasta presupune o manifestare de voință clară de fraudare, fără a se întemeia pe o stare de fapt ce nu are elemente volitive, într-o speță soluționată de C.A. Timisoara arătătându-se că, fără a se face dovada de către lichidatorul judiciar a intenției de scoatere prin vânzare a bunului de sub urmărire ori de ascundere a destinației sumelor rezultate din vânzarea imobilului în litigiu, nu se poate reține că în cauză există un raport de cauzalitate dintre starea de insolvență a societății debitoare și consecințele pe care le poate produce actul de transfer al bunului, motiv pentru care acțiunea în anulare este inadmisbilă (C. A. Timișoara, Sec.com., dec.civ.nr. 709/ 23.09.2008).
Pe de altă parte, un alt aspect important legat de fraudă – condiție de admisibilitate a acțiunii în anularea actelor frauduloase încheiate în dauna creditorilor, privește complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat, aceasta implicând intenția terțului ca, în înțelegere cu debitorul, să prejudicieze creditorii, fiind deci necesară existența unei acțiuni concertate de fraudă, care trebuie dovedită în toate cazurile, prezumția de fraudă fiind instituită numai în privința debitorului, nu și în privința unei acțiuni frauduloase concertate.
În acest sens, jurisprudența reține că, având în vedere faptul că la momentul vânzării fondului de comerț debitorul avea datorii importante către creditori, se prezumă că acesta, prin reprezentantul său, a cunoscut faptul că vânzarea fondului de comerț conduce la destabilizarea activității societății comerciale, patrimoniul acesteia ajungând evident la starea de insuficiență a fondurilor bănești, precum și că prin vânzare se va diminua gajul general al creditorilor. De aceea, instanța a considerat că atât condiția privind intenția de fraudare a debitorului insolvent, cât și cea de prejudiciere a intereselor creditorilor sunt îndeplinite, iar faptul că terțul se află în relație de rudenie cu debitorul, având și calitatea de farmacist-șef la ambele societăți intrate în stare de insolvență, conduc la concluzia complicității la fraudă a terțului cumpărător (C.A. Craiova, Sec. a II-a civ., dec. nr. 138/30.01.2012).
Totuși, atragem atenția asupra faptului că, atâta vreme cât reclamantul nu poate face dovada existenței unei legături de cauzalitate între maniera de derulare a convențiilor de cesiune încheiate între debitor și terț și cauzele care au determinat insolvența societăți, deci a complicității la fradudă, prezumția relativă de fraudă nu se extinde asupra terțului subdobânditor (C.A. București, Sec. a VI-a civ., dec. civ., dec. nr.1413/25.06.2013).
Mai mult decât atât, potrivit practicii judiciare, chiar și în situația în care una și aceeași persoană fizica semnează în fața notarului public un act autentic de vânzare-cumparare a unui imobil ce aparține debitorului aflat în imposibilitate de plată, atât în numele societății vânzătoare, dar și în numele societății cumpărătoare, nu se poate constata intenția de fraudare, aceasta trebuind dovedită și nu prezumată, instanța motivând această opinie prin aceea că: ”dacă intenția de fraudare ar fi fost prezumată de lege, atunci sancțiunea aplicată actului juridic era nulitatea absolută și nu relativă, iar cel ce a invocat-o trebuia să demonstreze numai dubla calitate a acelei persoane, lucru pe care legiuitorul nu l-a dorit” (C. A. Timișoara, Sec.com., dec.civ.nr. 709/23.09.2008).
Un indiciu foarte important care poate conduce la formarea convingerii asupra existenței fraudei cu privire la actele încheiate în perioada suspectă este cel al disproporției dintre prestațiile părților contractante, Curtea de Apel Constanța reținând că simplul fapt al disproporției justifică ideea fraudei în dauna creditorilor.
În acest sens, într-o cauză soluționată în anul 2008, instanța arăta că în categoria actelor anulabile pe temei de fraudă pot fi incluse orice acte comerciale patrimoniale oneroase și comutative, deci nu și cele cu caracter aleatoriu, efectuate în perioada suspectă, cu condiția ca debitorul să execute o prestație de o valoare disproporționat mai mare față de valoarea primită, dimensiunile disproporției fiind lăsate la interpretarea instanței care trebuie să se raporteze la momentul încheierii contractului, și nu la cel al executării sale (C.A. Constanța, dec. com.nr.566/15.09.2008).
Trebuie să precizăm totuși, că actele ce pot face obiectul acțiuni în anulare trebuie să aibă un caracter comutativ și lezionar, astfel că nu orice act în care există o disproporție de valoare între contraprestații poate fi anulat în procedura insolvenței.
O astfel de situație este cea reprezentată de plata efectuată de către debitoare din patrimoniul său propriu a unei datorii angajate de către un terț persoană juridică, Tribunalul București arătând într-o speță recentă că dezechilibrul este vădit într-o astfel de situație, întrucât debitoarea nu a primit niciun bun și nici nu i s-a prestat vreun serviciu în schimbul transferului sumei totale achitate sau a plății integrale a anumitor facturi emise în numele pârâtei, între cele două entități neexistând nicio obligație legală sau contractuală.
Prezumția de fraudă operează în acest caz cu atât mai mult cu cât, deși debitoarea, administratorul special și pârâta au fost notificați să pună la dispoziție documentele justificative pe care s-ar baza transferurile respective, aceștia nu s-au conformat dispoziției, motiv pentru care instanța a reținut în motivarea sentinței civile că obligațiile asumate de debitoare în aceste operațiuni sunt vădit disproporționate față de contraprestația celeilalte părți, aceasta neprimind vreun bun sau o prestație în favoarea sa, de unde reiese cu certitudine faptul că aceste sume considerabile de bani au fost scoase prin metode ilicite din patrimoniul societății, cu scopul golirii acesteia de active pentru ca debitoarea să nu mai poată apoi fi trasă la răspundere pentru datoriile contractate (Trib. București, sent.civ. nr.1761/ 23.02.2015).
Ba mai mult decât atât, în cauza analizată, prezumția de fraudă transpare și din atitudinea culpabilă a debitoarei care, prin abuz de drepturi procesuale, a susținut că dorește soluționarea litigiului pe cale amiabilă și, ca atare, a solicitat instanței două termene în vederea achitării creanțelor datorate, fără ca ulterior să mai plătescă datoriile pe care le are către creditorul urmăritor, fapt ce a a întârziat momentul deschiderii procedurii pentru a expira termenele procedurale instituite de Legea nr. 85/2014.
În finalul acestei secțiuni amintim faptul că sarcina probei în dovedirea fraudei revine reclamantului, care o poate dovedi prin orice mijloc de probă admis de lege.
4.5 Problema antrecontractului de vânzare-cumpărare în procedura insolvenței:
În cel de al treilea capitol al prezentului studiu, analizând competența judecătorului sindic, atrăgeam atenția asupra faptului că materia antecontractului de vânzare excede competența acestuia raportat la sfera acțiunilor în anularea actelor frauduloase, pentru simplul motiv că promisiunea de vânzare nu presupune transmiterea efectivă a dreptului de proprietate, ci numai asumarea obligației de a face, respectiv de a perfecta în viitor un contract de vânzare-cumpărare.
Dată fiind natura juridică a promisiunii de vânzare, precum și faptul că aceasta nu întrunește condițiile esențiale ale unui act fraudulos, mai axact aceea ca prestația debitorului să depășească vădit prestația primită, este interesant să observăm abordarea instanței privitoare la acțiunile în anulare având ca obiect anularea antecontractelor de vânzare.
Astfel, într-un recurs soluționat de către Curtea de Apel Timișoara se arată că părțile s-au obligat ca în termen de 5 zile de la semnarea actului, debitoarea să își înstrăineze un anumit număr de acțiuni către pârât, în schimbul unui preț, transferul urmând să se efectueze în baza unui contract de cesiune și având ca scop încasarea de către creditorul gajist a creanței pe care o avea față de debitoare înainte de deschiderea procedurii insolvenței acesteia. Analizând situația societății intrate în stare de insolvență, lichidatorul judiciar a considerat că acest schimb are un caracter fraudulos, motiv pentru care a pocedat la formularea acțiunii în anulare.
Interesant este că judecătorul-sindic a admis cererea astfel cum a fost formulată de către practicianul în insolvență, pentru ca apoi C.A. Timișoara să constate că: ” în mod gresit judecatorul-sindic a dispus anularea antecontractului, în privința acestuia nefiind îndeplinite conditiile impuse de legiuitor pentru a se putea pronunța nulitatea actului pretins fraudulos” , chiar dacă aceeași instanță a constat printre altele, și nelegalitatea și caracterul lezionar al transferului de acțiuni. (C.A. Timișoara, Sec.com., dec. civ.nr. 909/21.10. 2008).
În motivarea deciziei, instanța de recurs interpretează convenția încheiată între cele două părți ca fiind o ”veritabilă promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare”, fără caracter translativ de proprietate, care dă naștere doar obligației de a perfecta în viitor, la termenul stabilit contractul previzionat și care, în caz de refuz nejustificat al uneia dintre părțile de a încheia contractul respectiv, potrivit art.1669 alin. (1) și (2) C.civ., dă dreptul părții îndreptățită să ceară – în termen de 6 luni de la data la care trebuia încheiat contractul – pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract. Ca intanța a admis recursul formulat, pe cale de consecință dispunând desființarea sentinței de admitere a acțiunii în anularea antecontractului de vânzare.
4.6 Desființarea efectelor create de actul nul:
Cu privire la acest aspect al acțiunii în anularea actelor frauduloase încheiate în dauna creditorilor, în capitolele anterioare arătam că principala consecințî a admiterii acțiunii constă în desființarea raportului juridic născut prin încheierea actului nul, ceea ce înseamnă practic repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia și pe cale de consecință, restituirea bunurilor/sumelor care au făcut obiectul actului anulat.
În plus, atunci când terțul dobânditor încheie la rândul său un alt act de înstrăinare a bunului pe care l-a achiziționat de la debitor, către un alt subdobânditor și dacă actul încheiat între debitor și terț este anulat, actul încheiat ulterior între terț și subdobânditor va fi și el anulat urmând calea actului inițial potrivit principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis; aceeași soluție impunându-se și atunci când subdobânditorul încheie la rândul său un alt act prin care se transmite bunul unui alt subdobânditor.
Totuși, de la acest principiu există și o excepție, consacrată de jurisprudența Curții de Apel Constanța, care în cuprinsul Deciziei nr. 1761/COM/29.09.2010 a statuat că: anularea transferului fraudulos, în cadrul procedurii insolvenței, nu conduce automat și la anularea contractului de ipotecă subsecvent.
Potrivit instanței, ”împrejurarea că instanța a dispus anularea contractului de vânzare –cumpărare, la solicitarea lichidatorului, nu conduce automat (în virtutea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal) și la anularea contractului de ipotecă, întrucât de la această regulă există și excepții, scopul instituirii lor fiind tocmai acela al ocrotirii bunei credințe a tertului din actul subsecvent”.
În concret, în cauza analizată, societatea M.B. SA a incheiat cu debitorul SC T.B. SRL un acord de imprumut garantat prin ipoteca constituită în favoarea Băncii asupra imobilului în suprafață de 5.000 mp situat în Constanța și aflat în proprietatea Împrumutatului SC T.B. SRL, în baza a două contracte de ipotecă intabulate în evidențele Registrului de Carte Funciară, titlul de proprietate pentru imobilul respectiv fiind reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC T.B. SRL (cumpărător) și SC R.S.S. SRL (vânzător).
Apoi, în cadrul procedurii de insolvență, lichidatorul judiciar a introdus o acțiune în anularea unor transferuri efectuate de debitoarea SC R.S.S. SRL în perioada suspectă, către SC T.B. SRL – debitoarea băncii, pentru ca ulterior, administratorul judiciar să obțină anularea actelor considerate a fi fost încheiate în mod fraudulos de către debitoare în dauna creditorilor, printre aceste acte regăsindu-se și contractul de vânzare-cumpărare care echivalează titlu de proprietate aferent garanției reale, respectiv a dreptului de ipotecă instituit în favoarea Bancii.
Admițând acțiunea formulată de către administratorul judiciar, instanța de fond a dispus anularea contractului de vânzare –cumpărare, fără a dispune aceiași măsiră și față de actul subsecvent, respectiv contractul de ipotecă, soluție menținută mai apoi și de Curtea de Apel Constanța, ca temeinică și legală.
Din motivarea Curții de Apel Constanța observăm că decizia de respingere a recursului s-a bazat pe faptul că: ”din probatoriile administrate nu a reieșit conivența împrumutatorului cu cea a împrumutatului, la incheierea contractului de ipotecă, conivență care să aibă ca și scop fraudarea legii sau a altor creditori ai imprumutatului. Astfel, nu se poate vorbi despre faptul că la momentul încheierii contractului de ipotecă banca ar fi știut despre susceptibilitatea de anulare a titlului împrumutatului asupra imobilului cu care intenționa să garanteze împrumutul. (…) Nu se poate vorbi nici despre faptul că banca ar fi trebuit să știe despre „vocația„ titlului debitoarei la a i se constata nulitatea/eventual anularea sa, din perspectiva existenței unei discrepanțe între prețul înscris in contract și valoarea stabilită de către expert, atâta vreme cât aceasta a depus la momentul încheierii contractului de ipotecă diligentele impuse de lege privind cercetarea evidențelor de carte funciară, rezultatul acestor diligențe permițându-i finalizarea întocmirii garanției imobiliare” (C.A. Constanța, dec. nr. 1761/COM/29.09.2010).
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Procesul de dezvoltare a dreptului comercial se bazează pe adaptarea continuă la specificul și cerințele activității economice și comerciale actuale, între acestea existând o relație bidirecțională din care ambele au de câștigat: pe de o parte, exigențele mediului de afaceri modelează normele de drept, iar pe de altă parte, un cadru legislativ eficient și stabil asigură un climat de încredere pentru investitorii români sau străini, asigurând condițiile necesare dezvoltării unei piețe concurențiale libere.
Același raport îl regăsim și în materia insolvenței, dreptul insolvenței cunoscând o continuă expansiune mai ales dacă este să luăm în considerare adoptarea în anul 2014 a unei noi legi în materia insolvenței, denumită sugestiv ”Codul insolvenței”, precum și aprobarea în Parlamentul Românei a legii insolvenței persoanelor fizice ca răspuns la presiunile a sute de mii de debitori neperformanți și a societății civile, în general, ceea ce vine să sublinieze maturarea la care a ajuns domeniul insolvenței în România, care tinde să devină o ramură distinctă de drept privat.
Construită pe principiul bunei-credințe și al respectului reciproc între partenerii de afaceri, procedura insolvenței urmărește în principiul aceleași obiective ca și executarea silită reglementată de Codul de procedură civilă, însă aceasta din urmă se dorește a fi mai mult o măsură protecționistă sau un remediu spre deosebire de metoda clasică de recuperare silită a creanțelor.
Astfel, urmărind eliminarea cu costuri cât mai reduse a acelor entități ajunse în incapacitate de plată din cauza unui comportament ilicit, concomitent cu protejarea debitorilor supuși eșecului din cauze ce nu le pot fi imputabile (criză financiară, scăderea puterii de cumpărare a populației, management defectuos, etc.), insolvența instituie o serie de mijloace și mecanisme menite să evite tulburările economice asociate falimentului, cu atât mai mult cu cât în zielele noastre activitatea profesioniștilor este profund interconectată, făcând ca falimentul unuia să provoace o reacție în lanț în rândul tuturor partenerilor săi.
În acest sens, încercând să mențină echilibrul fragil al raporturilor comerciale puse sub amenințarea eșecului, insolvența îndepărtează dispozițiile de drept comun privind forța obligatorie a convențiilor legal încheiate, punând mai presus de libertatea de voință a cocontractanților aplicarea unor norme specifice, menite să redreseze activitatea societății comerciale aflate în impas, astfel încât la final, fiecare dintre părțile angajate în raporturile contractuale să aibă de câștigat: unii prin restartarea afacerii și revenirea pe piața de servicii și produse, iar ceilalți prin recuperarea în proporție cât mai mare a datoriilor aduse la masa credală, ceea ce le va permite să rămână la rândul lor pe piață, beneficiarul final fiind de fapt societatea în ansamblul său.
Sub acest aspect, în vederea restabilirii echilibrului creditor-debitor aflat în dificultate, administratorul judiciar ori lichidatorul judiciar au fost învestiți cu competența de a menține sau dimpotrivă, de a denunța contractele în curs de desfășurare, dar și a celor încheiate în perioada suspectă, astfel încât, pe baza unui plan de management realist și coerent să se ajungă la păstrarea strict a contractelor care conduc la ameliorarea situației debitorului și la maximizarea potențialului economic al acestuia.
Însă, așa cum practica a demonstrat-o de nenumărate ori, incapacitatea debitorului de își mai onora contractele nu este provocată întotdeauna de cauze tocmai străine de acesta, atât literatura de specialitate cât și jurisprudența arătând că, de cele mai multe ori, sub amenințarea dificultăților economice ale societății, debitorul este tentat să recurgă la tot felul de tertipuri prin care să reducă cât mai mult activele acesteia, astfel încât creditorii să nu își mai poată îndestula creanțele.
În astfel de situații, rolul administratorului judiciar și al lichidatorului judiciar devine extrem de important în sensul protejării intereselor creditorilor de bună-credință, practicienii în insolvență având posibilitatea denunțării acelor contracte/acte încheiate ori executate în perioada suspectă asupra cărora planează prezumția de fraudă, sens în care aceștia dobândesc calitatea de titulari principali ai acțiunii în anularea actelor frauduloase.
Totuși, nu putem să nu observăm că formularea preferată de către legiuitor este aceea că administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar „pot introduce acțiunea”, ceea ce demonstrează caracterul facultativ, ci nu obligatoriu al acesteia, aspect criticat și de către literatura de specialitate care opinează că introducerea acțiunii în anularea actelor frauduloase ar trebui transformată într-o obligație a administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar, mai ales în acele cazuri în care intenția de fraudă reiese din raportul privind cauzele și împrejurarile care au determinat starea de insolvență.
În ceea ce ne privește, achiesăm la această opinie și propunem de lege ferenda ca introducerea acțiunii în anularea actelor frauduloase în procedura insolvenței să fie ridicată la rang de obligație, și nu de facultate a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, așa cum prevede actualul Cod al insolvenței.
Măsura este cu atât mai justificată dacă este să ne gândim la cazul creditorilor a căror creanțe cumulate depășesc 50% din valoarea totală a creanței, și cărora le este recunoscut dreptul de a introduce acțiunea în anularea actelor frauduloase doar prin intermediul adunării creditorilor, adunare care la rândul său va mandata comitetul creditorilor să introducă acțiunea în anularea actelor frauduloase, iar în caz contrar, atunci când nici administratorul judiciar și nici lichidatorul judiciar nu înțeleg să formuleze acțiunea în anularea actelor încheiate în frauda creditorilor, aceștia pierzând orice posibilitate de a își mai recupera creanțele.
În plus, consider că trebuie criticată și regula potrivit căreia creditorii care dețin împreună peste 50% din valoarea creanțelor nu pot introduce în nume propriu acțiunea în anularea actelor frauduloase ei trebuind, așa cum arătam anterior, să se unească în adunarea creditorilor care va mandata apoi comitetul creditorilor să introducă acțiunea.
Prin urmare, cea de a doua propunere de lege ferenda vizează modificarea actualului cadru legislativ în sensul acordării posibilității creditorilor majoritari de a își apăra interesele în nume propriu, ori de câte ori administratorul sau lichidatorul judiciar nu își exercită dreptul de a introduce acțiunea în anulare, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu oferă nicio explicație pentru care acest drept nu este recunoscut creditorilor, din moment ce aceștia dețin aceiași majoritate ca și creditorul unic.
În ciuda câtorva insuficiențe, noul Cod al insolvenței prezintă totuși o serie de beneficii compararativ cu reglementarea anterioară, acestea vizând în principal eficientizarea procedurii ca urmare a:
– reducerii duratei de defășurare a acesteia,
– creșterea gradului de recuperare a datoriilor,
– punerea unui accent deosebit pe asigurarea echilibrului între interesele creditorului și cele ale debitorului,
– unificarea tuturor reglementărilor conexe, precum și armonizarea acestora cu dispozițiile de procedură civilă,
– asigurarea unui tratament egal, echitabil pentru toți creditorii debitorului,
– micșorarea perioadei suspecte de la 3 ani la 2 ani, prevederea anterioară fiind vădit exagerată, deoarece aceasta dădea posibilitatea anulării actelor încheiate în tot acest timp, asupra cărora planează prezumția relativă de fraudă, deși este destul de puțin probabil ca o persoană să încheie anumite acte anticipând că peste trei ani va fi supus procedurii insolvenței.
Și în final, considerăm că efortul legiuitorului de a răspunde cât mai bine realității economic-financiare actuale este unul de apreciat, dar atragem atenția că acesta nu trebuie să înceteze a se raporta permanent la cerințele practicienilor, precum și la tendințele internaționale în materia insolvenței, aceasta fiind singura modalitate de a asigura un cadrul legislativ favorabil dezvoltării economice atât la nivel individual, cât și la nivel statal.
BIBLIOGRAFIE:
I. Actele normative interne:
Codul insolvenței.
Codul civil.
Legea nr.503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, publicată în M.Of. nr. 1.193 din 14 decembrie 2004, republicată în M.Of.nr.260 din 9 mai 2013.
Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea și lichidarea judiciară, republicată în M.Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, publicată în M.Of. nr. 126 – 127 din 17 noiembrie 1990 republicată, cu modificările și completările ulterioare.
O.G nr.10/2004 privind falimentul instituțiilor de credit, publicată în M.Of. nr. 84 din 30 ianuarie 2004, aprobată, modificată și completată prin Legea nr.278/2004 publicată în M.Of. nr. 579 din 30 iunie 2004.
II. Tratate. Cursuri. Monografii:
Dimitriu, A. (2014), Cererea de deschidere a procedurii insolvenței în Noul Cod al insolvenței, Ed. C.H.Beck, București.
Boroi, G.; Stănciulescu, L. (2012), Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București.
Buta, A. (2012), Anularea actelor frauduloase în procedura insolvenței, Ed. C.H.Beck, București.
Cărpenaru, S., D.; Hotca, M., A., Nemeș, V., (2014), Codul insolvenței comentat, Ed. Universul Juridic, București.
Cărpenaru, S., D. (2014), Tratat de drept comercial român, ed. a IV-a, actualizată. Procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, Ed. Universul Juridic, București.
Hanga, V., Bob, M. (2011), Curs de drept privat roman (ed. a IV-a revizuită și adăugită), Ed. Universul Juridic, București.
Mihai, G. (2015), Dreptul comercial II. Obligații. Contracte. Proceduri, Ed. MAR, Constanța.
Nasz, C., B. (2014), Declanșarea procedurii insolvenței. Conform Codului insolvenței, Ed. Hamangiu, București.
Nemeș, V. (2012), Drept comercial, Ed. Hamangiu, București.
Pricope, P. (2014), Procedura insolvenței. Acțiunea în anularea actelor frauduloase, Ed.Hamangiu, București.
Radu Bufan (coord.) (2014), Tratat practic de insolvență, Ed. Hamangiu, București.
Turcu, I. (2015), Codul insolvenței. Comentariu pe articole, ed.5, Ed. Universul Juridic, București.
Țăndăreanu, N. (2014, )Codul insolvenței adnotat. Noutăți, examinare comparativă și note explicative, Ed. Universul Juridic, București.
Udrescu, D. (2010), Drept comercial, Ed. Europolus, Galați.
Uță, L. (2013), Nulitatea actului juridic civil, Ed. Universul Juridic, București.
III. Articole. Studii. Cercetări în reviste de specialitate:
*** Acțiune pauliană (revocatorie) (2015), www.legeaz.net.
Avram, M. (2013), Unele practici frauduloase în procedura insolvenței. Mecanisme de detectare și de prevenție, www.stoicaasociatii.ro
Buta, A. (2012), Inadmisibilitatea acțiunii în anulare.Anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor. Hotărâre a adunării generale a asociaților. În Curierul Judiciar nr. 4/2012, p.209.
Buta, A. (2011), Anularea actelor frauduloase perfectate în perioada suspectă, în Phoenix – Revista de insolvență, Editată de U.N.P.I.R, nr.37 iulie – septembrie 2011, www.unpir.ro
Cărpenaru, S., D (coord.), Ștefan R., I. (2011), Debitorul în procedura insolvenței. Rezumatul tezei de doctorat, Universitatea „Babeș – Bolyai”, Facultatea de Drept, Cluj-Napoca, www.doctorat.ubbcluj.ro.
Clopotari, A., Ș. (2014), Prioritatea reorganizării în detrimentul falimentului în Legea nr. 85/2014, www.juridice.ro.
Comșa, M. (2014), Instanța competentă să deschidă o procedură de prevenirea insolvenței sau de insolvență, www.juridice.ro.
Dănăilă, R. (2013), Falimentul, ultima soluție în procedura de insolvență, www.capital.ro.
*** Expunere de motive la Codul insolvenței, www.codfiscal.net.
Radu, A. (2013), Cine folosește insolvența pentru a scăpa de datorii. Domeniile cu cele mai multe cazuri, www.dailybusiness.ro
Handraman, P. (2015) Anularea actelor frauduloase încheiate de către debitor în frauda creditorilor din perspectiva Noului Cod civil și a Legii insolvenței nr. 85/2014, www.juridice.ro
Hotca, M., A. (2015), Anularea actelor frauduloase în cadrul procedurii insolvenței (II), www.universuljuridic.ro
Lazăr, A. (2013), Anularea actelor frauduloase ale debitorului insolvent, Analele Universității de Vest din Timșoara, Nr.2/2013.
Numărul procedurilor de insolvență deschise în 2014, în scădere cu 29,4%, comunicat ONRC din 26.02.2015, www.portal.onrc.ro
Olănescu, S. (2013), Insolvență sau insolvabilitate? www.businesswoman.ro.
Oprea, M. (2012), Câteva considerații referitoare la termenul de introducere a acțiunii în anulare a transferurilor frauduloase efectuate de debitoare anterior deschiderii procedurii insolvenței, www.juridice.ro
Pachiu, L. (2014), Informare Legislativă. Insolvență. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, www.pachiu.com.
Popa, D. (2014) Câte companii din România sunt pe profit și câte preferă insolvența? O privire printre cifre, www.economie.hotnews.ro
Radu, C., V.; Peligrad, V. (2014), Câteva considerente despre Codul Insolvenței, www.juridice.ro.
Stan, M.; Turcu, I. (2008), Pledoarie pentru o necesară înnoire a conceptului de insolvență, în Revista Phoenix nr. 23/2008.
IV. Jurisprudență:
Trib. București, sent.civ. nr.1761/ 23.02.2015, www.portal.just.ro.
C.A București, Sec. a VI-a civ., dec.civ. nr.600/24.02.2014, www.portal.just.ro.
C.A. București, Sec. a VI-a civ., dec. civ. nr.1936/17.10.2013, www.portal.just.ro.
C.A. București, Sec. a VI-a civ., dec. civ., dec. nr. 1413/25.06.2013, www.legeaz.net.
C.A. București, Sec. a VI-a civ., dec. civ., nr. 1757/21.09.2012, www.portal.just.ro
Trib. București, Sec. a VII-a civ., sent. nr.11818/16.11.2012, www.legeaz.net.
C.A. Craiova, Sec. a II-a civ., dec. nr. 138/30.01.2012, www.legeaz.net.
Trib. Caraș-Severin, Sec. com., dec. nr. 346/22.02. 2011, www.legeaz.net.
C.A.Timișoara, Sec.com., dec. civ. nr. 709/23.09.2008, www.jurisprudenta.com
C.A. București, Sec. a VI-a Com, dec.com.1055R/09.10.2008, www.jurisprudenta.com.
C.A Timișoara, Sec.com., dec.civ. nr. 909/ 21.10.2008, www.jurisprudenta.com.
C.A. Constanța, dec. com. nr. 566/15.09.2008, www.asistenta-juridica.eu
C.A. Iași, Dec.com. nr. 777/07.05.2007, www.termene.ro.
ICCJ, Sec.com., dec. nr.2132/17.09.2009, nepublicată;
C.A București, sec. a VI-a civ., dec. nr. 40/2005, citată în Stanciu D. Cărpenaru (coord), M. A. Hotca, V.Nemeș, op.cit., p.327.
C.A București, sec. a VI-a civ., dec. nr. 126/2005, citată în Stanciu D. Cărpenaru (coord), M. A. Hotca, V.Nemeș, op.cit., p.327.
BIBLIOGRAFIE:
I. Actele normative interne:
Codul insolvenței.
Codul civil.
Legea nr.503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, publicată în M.Of. nr. 1.193 din 14 decembrie 2004, republicată în M.Of.nr.260 din 9 mai 2013.
Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea și lichidarea judiciară, republicată în M.Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, publicată în M.Of. nr. 126 – 127 din 17 noiembrie 1990 republicată, cu modificările și completările ulterioare.
O.G nr.10/2004 privind falimentul instituțiilor de credit, publicată în M.Of. nr. 84 din 30 ianuarie 2004, aprobată, modificată și completată prin Legea nr.278/2004 publicată în M.Of. nr. 579 din 30 iunie 2004.
II. Tratate. Cursuri. Monografii:
Dimitriu, A. (2014), Cererea de deschidere a procedurii insolvenței în Noul Cod al insolvenței, Ed. C.H.Beck, București.
Boroi, G.; Stănciulescu, L. (2012), Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București.
Buta, A. (2012), Anularea actelor frauduloase în procedura insolvenței, Ed. C.H.Beck, București.
Cărpenaru, S., D.; Hotca, M., A., Nemeș, V., (2014), Codul insolvenței comentat, Ed. Universul Juridic, București.
Cărpenaru, S., D. (2014), Tratat de drept comercial român, ed. a IV-a, actualizată. Procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, Ed. Universul Juridic, București.
Hanga, V., Bob, M. (2011), Curs de drept privat roman (ed. a IV-a revizuită și adăugită), Ed. Universul Juridic, București.
Mihai, G. (2015), Dreptul comercial II. Obligații. Contracte. Proceduri, Ed. MAR, Constanța.
Nasz, C., B. (2014), Declanșarea procedurii insolvenței. Conform Codului insolvenței, Ed. Hamangiu, București.
Nemeș, V. (2012), Drept comercial, Ed. Hamangiu, București.
Pricope, P. (2014), Procedura insolvenței. Acțiunea în anularea actelor frauduloase, Ed.Hamangiu, București.
Radu Bufan (coord.) (2014), Tratat practic de insolvență, Ed. Hamangiu, București.
Turcu, I. (2015), Codul insolvenței. Comentariu pe articole, ed.5, Ed. Universul Juridic, București.
Țăndăreanu, N. (2014, )Codul insolvenței adnotat. Noutăți, examinare comparativă și note explicative, Ed. Universul Juridic, București.
Udrescu, D. (2010), Drept comercial, Ed. Europolus, Galați.
Uță, L. (2013), Nulitatea actului juridic civil, Ed. Universul Juridic, București.
III. Articole. Studii. Cercetări în reviste de specialitate:
*** Acțiune pauliană (revocatorie) (2015), www.legeaz.net.
Avram, M. (2013), Unele practici frauduloase în procedura insolvenței. Mecanisme de detectare și de prevenție, www.stoicaasociatii.ro
Buta, A. (2012), Inadmisibilitatea acțiunii în anulare.Anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor. Hotărâre a adunării generale a asociaților. În Curierul Judiciar nr. 4/2012, p.209.
Buta, A. (2011), Anularea actelor frauduloase perfectate în perioada suspectă, în Phoenix – Revista de insolvență, Editată de U.N.P.I.R, nr.37 iulie – septembrie 2011, www.unpir.ro
Cărpenaru, S., D (coord.), Ștefan R., I. (2011), Debitorul în procedura insolvenței. Rezumatul tezei de doctorat, Universitatea „Babeș – Bolyai”, Facultatea de Drept, Cluj-Napoca, www.doctorat.ubbcluj.ro.
Clopotari, A., Ș. (2014), Prioritatea reorganizării în detrimentul falimentului în Legea nr. 85/2014, www.juridice.ro.
Comșa, M. (2014), Instanța competentă să deschidă o procedură de prevenirea insolvenței sau de insolvență, www.juridice.ro.
Dănăilă, R. (2013), Falimentul, ultima soluție în procedura de insolvență, www.capital.ro.
*** Expunere de motive la Codul insolvenței, www.codfiscal.net.
Radu, A. (2013), Cine folosește insolvența pentru a scăpa de datorii. Domeniile cu cele mai multe cazuri, www.dailybusiness.ro
Handraman, P. (2015) Anularea actelor frauduloase încheiate de către debitor în frauda creditorilor din perspectiva Noului Cod civil și a Legii insolvenței nr. 85/2014, www.juridice.ro
Hotca, M., A. (2015), Anularea actelor frauduloase în cadrul procedurii insolvenței (II), www.universuljuridic.ro
Lazăr, A. (2013), Anularea actelor frauduloase ale debitorului insolvent, Analele Universității de Vest din Timșoara, Nr.2/2013.
Numărul procedurilor de insolvență deschise în 2014, în scădere cu 29,4%, comunicat ONRC din 26.02.2015, www.portal.onrc.ro
Olănescu, S. (2013), Insolvență sau insolvabilitate? www.businesswoman.ro.
Oprea, M. (2012), Câteva considerații referitoare la termenul de introducere a acțiunii în anulare a transferurilor frauduloase efectuate de debitoare anterior deschiderii procedurii insolvenței, www.juridice.ro
Pachiu, L. (2014), Informare Legislativă. Insolvență. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, www.pachiu.com.
Popa, D. (2014) Câte companii din România sunt pe profit și câte preferă insolvența? O privire printre cifre, www.economie.hotnews.ro
Radu, C., V.; Peligrad, V. (2014), Câteva considerente despre Codul Insolvenței, www.juridice.ro.
Stan, M.; Turcu, I. (2008), Pledoarie pentru o necesară înnoire a conceptului de insolvență, în Revista Phoenix nr. 23/2008.
IV. Jurisprudență:
Trib. București, sent.civ. nr.1761/ 23.02.2015, www.portal.just.ro.
C.A București, Sec. a VI-a civ., dec.civ. nr.600/24.02.2014, www.portal.just.ro.
C.A. București, Sec. a VI-a civ., dec. civ. nr.1936/17.10.2013, www.portal.just.ro.
C.A. București, Sec. a VI-a civ., dec. civ., dec. nr. 1413/25.06.2013, www.legeaz.net.
C.A. București, Sec. a VI-a civ., dec. civ., nr. 1757/21.09.2012, www.portal.just.ro
Trib. București, Sec. a VII-a civ., sent. nr.11818/16.11.2012, www.legeaz.net.
C.A. Craiova, Sec. a II-a civ., dec. nr. 138/30.01.2012, www.legeaz.net.
Trib. Caraș-Severin, Sec. com., dec. nr. 346/22.02. 2011, www.legeaz.net.
C.A.Timișoara, Sec.com., dec. civ. nr. 709/23.09.2008, www.jurisprudenta.com
C.A. București, Sec. a VI-a Com, dec.com.1055R/09.10.2008, www.jurisprudenta.com.
C.A Timișoara, Sec.com., dec.civ. nr. 909/ 21.10.2008, www.jurisprudenta.com.
C.A. Constanța, dec. com. nr. 566/15.09.2008, www.asistenta-juridica.eu
C.A. Iași, Dec.com. nr. 777/07.05.2007, www.termene.ro.
ICCJ, Sec.com., dec. nr.2132/17.09.2009, nepublicată;
C.A București, sec. a VI-a civ., dec. nr. 40/2005, citată în Stanciu D. Cărpenaru (coord), M. A. Hotca, V.Nemeș, op.cit., p.327.
C.A București, sec. a VI-a civ., dec. nr. 126/2005, citată în Stanciu D. Cărpenaru (coord), M. A. Hotca, V.Nemeș, op.cit., p.327.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Anularea Actelor Frauduloase In Noua Procedura A Insolventei (ID: 126305)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.