Anul universitar 2019-2020 [608484]

1
Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Anul universitar 2019-2020
Semestrul II

I. Informații generale despre curs

Titlul disciplinei:Drept civil. P ersoanele
Tipul disciplinei (impusă, opțională, facultativă): DI

II. Informații despre coordonatorul de disciplină

Nume și titlul științific: lect. univ. dr. Luiza Cristina Gavrilescu
Contact e-mail: [anonimizat]
Program consultații: conform pagină web

III. Condiționări și cunoștințe pre-rechizite

Înscrierea la curs este condiționată de parcurgerea cursurilor de Drept civil. P artea generală

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)
1. Obiective:
Obiectivul general
Însușirea noțiunilor fundamentale din domeniul Drept ului civil. Persoanele, care reprezint ă baza de
cunoștințe necesare înțelegerii materiilor de drept civil ce se vor studia în anii următori

Obiectivele specifice
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenții vor fi capabili să:
 Indice mijloa cele de proba admisibile pentru dovada drepturilor subiective civile
 Opereze cu regulile de calcul a cursului prescriptiei extinctive
 Descrie regimul juridic aplicabil persoanei fizice
 Determine statutul aplicabil persoanei juridice
 Aplice regulile stud iate la soluționarea unor cazuri practice

2. Competențe:
Competențe profesionale
C1. Abilitatea de a determina obiectul probațiunii și a identifica mijloacele de probă admisibile pentru
a face dovada drepturilor subiective civile
C2. Capacitatea de a înțeleg e funcțiile, principiile și regulile care guvernează cursul prescripției
extinctive și de a o delimita de alte instituții de drept civil
C3. Aptitudinea de a aplica regulile privind capacitatea, ocrotirea și identificarea persoanei fizice
C4. Competenț a de a transpune în practică normele privind: constituirea, capacitatea, identificarea,
reorganizarea și încetarea persoanei juridice
C5. Posibilitatea de a stabili corelații între instituțiile ce alcătuiesc materia dreptului civil

Competențe transver sale
CT1 . Îndeplinirea îndatoririlor profesionale de o manieră responsabilă și eficientă
CT2. Perfecționarea tehnicii de lucru individual și adaptarea la lucrul în echipă
CT3. Valorificarea resurselor de informare și documentare
CT4. Dezvoltarea abili tăților de comunicare și argumentație

2
V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere (identice cu
cele menționate în Fișa Disciplinei)
Unitatea de învățare 1: Proba drepturilor subiective civile (I). Noțiunea, obiectu l, sarcina și
condițiile de admisibilitate și convenții asupra probei. Mijloacele de probă. Înscrisul – 3 ore
Unitatea de învățare 2: Proba drepturilor subiective civile (II). Mijloacele de probă. Mărturia.
Mărturisirea – 3 ore
Unitatea de învățare 3: Proba drepturilor subiective civile. (III). Mijloacele de probă. Prezumția.
Expertiza. Mijloacele materiale de probă. Cercetarea la fața locului – 3 ore
Unitatea de învățare 4 : Prescripția extinctivă . (I). Noțiune.Efectul prescripției extinctive
Principi ile care guvernează efectele prescripției. Delimitarea prescripției extinctive de alte instituții.
Domeniul prescripției extinctive – 3 ore
Unitatea de învățare 5 : Prescripția extinctivă (II). Termenele de prescripție extinctivă. Cursul
prescripției extinc tive. Începutul prescripției extinctive – 3 ore
Unitatea de învățare 6 : Prescripția extinctivă (III). Suspendarea prescripției extinctive – 3 ore
Unitatea de învățare 7 : Prescripția extinctivă (IV). Întreruperea prescripției extinctive – 3 ore
Unitatea de învățare 8 : Prescripția extinctivă (IV). Repunerea în termenul de prescripție
extinctivă.Împlinirea prescripției extinctive. Decăderea din termen – 3 ore
Unitatea de învățare 9 : Persoana fizică (I). Capacitatea persoanei fizice. Ocrotirea persoanei fizic e
prin mijloace de drept civil. Ocrotirea minorului – 3 ore
Unitatea de învățare 10 : Persoana fizică (II). Ocrotirea alienaților și debililor mintali. Ocrotirea
persoanei fizice cu capacitate de exercițiu, aflată în situații deosebite – 3 ore
Unitatea de în vățare 11 : Persoana fizică (III). Identificarea persoanei fizice. Numele. Domiciliul –
3 ore
Unitatea de învățare 12 : Persoana fizică (IV) Starea civilă a persoanei fizice – 3 ore
Unitatea de învățare 13 : Persoana juridică (I). Clasificare. Elemente consti tutive. Înființarea
persoanelor juridice. Capacitatea civilă a persoanei juridice – 3 ore
Unitatea de învățare 14 : Persoana juridică (II). Identificarea Reorganizarea. Încetarea persoanei
juridice – 3 ore

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs
EVALUARE FORMATIVĂ 1 – realizată pe baza participărilor la dezbaterile din cadrul fiecărui
seminar
EVALUARE FORMATIVĂ 2 – susținerea a două teste cuprinzând întrebări tip grilă, spețe
VII. Metodele și instrumentele de evaluare

– Evaluare finală – examen scris: 50%
– Evaluare formativă continuă: 50%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

Bibliografie obligatorie:

1. Luiza -Cristina Gavrilescu , Drept civil. P ersoanele , Editura Universul Juridic, București, 201 7
2. Carmen Tamara Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele , Ediția a 2 -a, Editura
Hamangiu, București, 2013

Referințe suplimentare:
1. Flavius -Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articol e, Editura C.H. Beck, București, 2012
2. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală , Ediția a 2 -a,
Editura Hamangiu, București, 2012
3. Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. I -III, Ed. Hamangi u,
București, 2012

3
4. Colectiv, Noul Cod civil. Note. Corelații. Explicații , Editura C.H. Beck, București, 2011
5. Viorel Mihai Ciobanu, Mihail Udroiu, Rodica Constantinovici (coord.), Teste grilă , Editura
Solomon, București, 2014
6. Mihail Dinu, Luiza -Cristina Gav rilescu, Eugen Huruba, Daniela Iancu, Codrin Macovei, Alin
Speriusi -Vlad, Andreea Tabacu; Emilian St ănișor (coord.) , Admitere în magistratură și
avocatură,Ghidul Candidatului, Editura Universul Juridic, București , 2018
7. Monica – Ana-Georgiana Dima, Comentari ile noului Cod civil. Persoana juridică , Editura
Hamangiu, București, 2013
8. Maria Fodor, Sorana Popa , Drept civil. Teoria general ă. Persoanele. Note de curs , Editura
Universul Juridic, București, 2017
9. Gabriela Cristina Frențiu, Comentariile Codului civil. P rescripția extinctivă, decăderea și calculul
termenelor, Editura Hamangiu, București, 2012
10. Ernest Lupan, Szilárd Sztranyiczki, Persoanele în concepția noului Cod civil , Editura C. H. Beck,
București, 2012
11. Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, Atribute le de identificare ale persoanei fizice. Numele,
prenumele și pseudonimul. Domiciliul și reședința. Actele de stare civilă , Editura Universul Juridic,
București, 2015
12. Florin Morozan, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. I, Editura Hamangiu,
București, 2012
13. Pavel Perju, Codul civil adnotat. Vol. I, Art.1 -127. Despre legea civilă. Despre persoane , Editura
Hamangiu, București, 2013
14. Petrică Trușcă, Andrada Mihaela Trușcă, Drept civil. Persoanele , Editura Universul Juridic,
București, 20 15
15. Mona Maria Pivniceru, Pavel Perju, Corina Voicu, Codul civil adnotat, vol. I. Art. 1 – 257. Despre
legea civilă. Despre Persoane , Editura Hamangiu, București, 2013
16. Mona -Maria Pivniceru, Gabriela Răducan, Bogdan Micu, Mădalina Dinu, Karoly Benke,
Caroli na Maria Niță, Alexandra Sinc, Radu Slăvoiu, Marius Voineag, Teste grilă pentru concursuri și
examene. Licență, admitere în magistratură, promovare în funcții de execuție, admitere și definitivat
în avocatură , Editura Hamangiu, București, 2017;
17. Gabriela Răd ucan ș.a., Teste grilă pentru concursuri și examene , Ediția a 5 -a, Editura Hamangiu,
București, 2014
18. Ionel Reghini, Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil , Editura Hamangiu,
București, 2013
19. Marilena Uliescu ( coord .), Noul Cod civil . Studii și comentarii , vol. I, Ed. Universul Juridic,
București, 2012
20. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil ,
Editura Hamangiu, București, 2015
21. Iosif Robi Urs, Carmen Todică, Drept civil. Teoria gen erală , Editura Hamangiu, București, 2015
22. Stănișor Emilian (coord.), Autori: Luiza -Cristina Gavrilescu, Eugen Huruba, Daniela Iancu, Codrin
Macovei, Alin Speriusi -Vlad, Andreea Tabac, Ghidul candidatului. Examenul de primire in profesia
de avocat. Concursul de admitere la Institutul National al Magistraturii. Licență , Editura Universul
Juridic, București, 2016
23. Kamelia Sirbu, Daniela Moțiu, Nicoleta Miclăuș -Bădin, Ilie George -Alexandru, Florian Emese,
Vladimir Diaconiță, coord. Moțiu Florin, Teste -grilă, min ispețe pentru examenele de admitere în
profesiile juridice. Drept civil, Editura Universul Juridic, București, 2017
24. Mălina Tebie ș, Teste -grilă -pentru examenele de admitere în avocatura și magistratură, Editura
Universul Juridic, București, 2017
25. Adrian Rel u Tănase, Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie – art. 1 -186, art. 252 -534.
Comentarii și explicații , Editura C. H. Beck, București, 2012
26. Andreea Corina Târșia, Reorganizarea persoanei juridice de drept privat , Editura Hamangiu,
București, 2012
27. Iosif R. Urs , Teste grilă pentru examenele de an, licență și admitere în profesiile juridice, Editura
Hamangiu, București, 2018
28. Viorel Voineag, Teste grila pentru magistratură, avocatură și licență , Editura Juritest, București,
2017

4
Unitatea de învăț are 1: Proba drepturilor subiective civile (I). Noțiunea, obiectul, sarcina
și condițiile de admisibilitate și convenții asupra probei. Mijloacele de probă. Înscrisul

1.1. Introducere
Unitatea de învățare nr. 1 prezintă: noțiunea de probă; obiectul probei; sar cina probei;
condițiile de admisibilitate a probei; convenții asupra probe lor; enumerarea mijloacelor de
probă ; noțiunea de înscris ; clasificarea înscrisului ; regimul juridic al înscrisului ca mijloc de
probă .
1.2. Competențele unității de învățare
După p arcurgerea unităților de învățare, studentul va fi capabil:
– să determine importanța probelor în vederea dovedirii drepturilor și obligațiilor;
– să distingă între latura de drept material a probelor și ce a de drept procesual civil;
– să identifice ob iectul probei și să precizeze cui îi revine sarcina probei;
– să stabilească cerințele de admisibilitate a probelor;
– să aplice corespunzător regulile privitoare la regimul înscrisului ca mijloc de probă.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 3 ore

1.4. Conținutul unității de învățare
1. Considerații generale privind proba
1.1. Noțiunea de probă
Termenul de „probă” sau „dovadă” cunoaște mai multe accepțiuni:
– mijlocul folosit pentru stabilirea existenței unui fapt jur idic, a existenței drepturilor
subiective și a obligațiilor civile – se au în vedere „mijloacele de probă” a căror admisibilitate
se apreciază de instanță;
– procedura de prezentare în fața organului jurisdicțional a mijloacelor de probă –
„probațiunea ju diciară” –, reprezentată de administrarea probelor;
– rezultatul obținut din realizarea acestui demers – formarea convingerii judecătorului,
constând în aprecierea probelor
Pentru dreptul material prezintă relevanță operațiunea de admitere a probelor înt rucât
vizează fondul cauzei, în timp ce administrarea și aprecierea probelor sunt operațiuni specifice
dreptului procesual. De reținut că regulile privind admisibilitatea probelor nu se mai regăsesc
în Codul civil, ca în vechea reglementare, ci în noul Cod de procedură civilă, care a reunit
toată materia probelor – art. 249 -382 C.pr.civ.
1.2. Obiectul probei
Obiectul probei este reprezentat de toate împrejurările – acte ori fapte juridice – care
au dat naștere la dreptul subiectiv civil și obligația corel ativă, deci izvoarele raportului juridic
civil, conform art. 250 C. pr. civ. Nimeni nu este ținut de a proba ceea ce instanța este ținută
să ia cunoștință din oficiu – art. 251 C. pr. civ.
Nu constituie obiect al probei:
– norm ele juridic e – fiind prezu mate drept cunoscute art. 252 C. pr. civ., cu excepția
normelor nepublicate, a convențiilor, tratatelor și acordurilor internaționale aplicabile în
România care nu sunt integrate într -un text de lege și a dreptului internațional cutumiar ;
– faptele negat ive nedefinite , însă se probează faptul pozitiv contrar unui fapt negativ
determinat ;
– faptele notorii, faptele necontestate , dacă instanța decide, față de circumstanțele
cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lor – art. 255 alin. (2) C. pr. civ.
1.3. Sarcina probei

5
Sarcina probei, respectiv obligația de a dovedi existența actului sau faptului juridic
generator de drepturi și obligații, revine, în primul rând, reclamantului sau, altfel spus, celui
care invocă dreptul sau obligația respectivă. Cel ce face o susținere în cursul procesului
trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege – art. 249 C. pr. C. civ.
În apărare îi revine rândul pârâtului să dovedească faptele pe care își sprijină susținerile sale .
Sarcina probei se inver sează în cazul prezumțiilor legale, scutindu -l de dovada directă pe cel
în favoarea căruia este stabilită, putând fi răsturnată prin proba contrară de către cealaltă parte,
dacă este o prezumție relativă .
1.4. Condiții de admisibilitate a probei
Pentru a fi admisă ca dovadă , proba trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele
condiții enumera te în art. 255 C. pr. civ:
– să fie legală – să nu fie oprită de lege ;
– să fie verosimilă – să tindă la dovedirea unor fapte credibile ;
– să fie utilă – să tin dă la dovedirea unor fapte contestate în cadrul procesului ;
– să fie pertinentă – să aibă legătură cu cauza;
– să fie concludentă – să conducă la rezolvarea cauzei.
1.5. Convenții asupra probelor
Convențiile asupra probelor sunt valabile dacă prin aceas ta nu se aduce atingere unor
norme imperative. Astfel, sunt valabile convențiile asupra: admisibilității, obiectului sau
sarcinii probelor. Nu sunt valabile convențiile care: privesc drepturi de care părțile nu pot
dispune, care fac imposibilă sau dificilă dovada actelor sau faptelor juridice și cele care
contravin ordinii publice sau bunelor moravuri – art. 256 C. pr. civ. În esență, putem reține că
părțile nu pot restrânge libertatea probațiunii, ci eventual o pot extinde .
2. Mijloacele de probă
2.1. En umerarea mijloacelor de probă
Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin : înscrisuri, martori,
prezumții,mărturisirea uneia dintre părți, expertiză, mijloace materiale de probă, cercetare la
fața locului sau prin orice alte mijloace de pro bă prevăzute de lege – art. 250 C. pr. civ.
2.2. Înscrisul
2.2.1. Noțiunea de înscris
Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau
fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservar e și stocare – art.
265 C. pr. civ. Înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleași condiții ca
înscrisul pe suport hârtie, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege – art. 266 C. pr. civ.
2.2.2. Clasificarea înscrisului
 După scopul urmărit la întocmirea sa, înscrisul poate fi:
– preconstituit – întocmit special pentru a servi ca probă, cum ar fi înscrisul autentic,
înscrisul sub semnătură privată, biletele și tichetele;
– nepreconstituit – întocmit în scop de evidență sau coresponden ță, cum ar fi registrele
casnice și cele ale profesioniștilor, mențiunile scrise de creditor, scrisorile.
 După efectul produs, înscrisul poate fi:
– originar sau primordial – întocmit pentru a dovedi încheierea, modificarea ori
încetarea unui act juridic civil;
– recognitiv – întocmit pentru a recunoaște existența înscrisurilor originare pierdute
ori distruse ;
– confirmativ – întocmit pentru a înlătura anulabilitatea unui act juridic civil .
 După raportul cu alt înscris, înscrisul poate fi:
– original – actul primordial, semnat de părți se păstrează în arhiva notarială, ;
– duplicat – eliberat pe baza înscrisului original notarial sau alt înscris autentic ;
– copie – fotocopie a înscrisului original, chiar legalizat, de pe orice înscris autentic

6
sau sub semnătură privată ;
 După semnătură , înscrisul poate fi:
– semnat – poartă semnătura olografă sau electronică a părților de la care emană;
– nesemnat – nu poartă semnătura părților
 După suportul pe care este prezentat, distingem între înscrisul:
– în form ă materială – pe hârtie sau alt suport fizic;
– în formă electronică – supuse prevederilor Legii nr. 455/2001;
– pe suport informatic – admise în aceleași condiții ca înscrisul pe suport de hârtie .
2.2.3. Regimul juridic al înscrisului
 Înscrisul autenti c
Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o
autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate
publică, în forma și condițiile stabilite de lege , precum și orice a lt înscris emis de către o
autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter – art. 269 C. pr. civ. Principalele
categorii de acte autentice sunt:
– înscrisurile autentice notariale – potrivit Legii nr. 36/1995;
– hotărârile organelor jurisdic ționale – de exemplu, hotărârile judecătorești, autorizările
instanței de tutelă;
– actele de stare civilă – potrivit Legii nr. 119/1996;
– procesele -verbale de îndeplinire a actelor de procedură.
 Condițiile de validitate ale înscrisului autentic sunt:
– să fie întocmit sau doar autentificat de un funcționar învestit cu exercițiul unei
autorități publice;
– să fie dresat de un agent instrumentator competent material și teritorial, ce acționează
în limitele funcției încredințate;
– să fie respectate cerințele prevăzute în legea specială care reglementează activitatea
acelei autorități – de exemplu: Legea nr. 36/1995, în cazul actelor notariale.
Înscrisul nevalabil ca înscris autentic face însă deplină dovadă ca înscris sub semnătură
privată, dacă este semnat d e părți, iar dacă nu este semnat, constituie un început de dovadă
scrisă.
 Avantajele încheierii actului în form a înscrisului autentic :
– generează prezumția de autenticitate și cea de validitate care operează erga omnes.
Documentul este socotit că provine de la cei care l -au semnat . Cel care îi contestă conținutul
poate administra dovada contrară ;
– puterea doveditoare este absolută sau relativă , după cum se referă la constatări
directe sau indirecte ale agentului instrumentator : înscrisul face credință până la înscrierea în
fals cu privire la împrejurările pe care funcționarul care le -a consemnat le -a constatat
personal. Mențiunile care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părților, fără a constitui
obiectul principal al actului, fac dovada până l a proba contrară. Celelalte mențiuni constituie,
între părți, un început de dovadă scrisă – art. 273 alin. (2) C. pr. C. civ;
– data înscrisă în el face credință până la înscrierea în fals , fiind opozabilă și terților ;
– constituie titluri executorii și pot fi valorificate pe calea executării silite în mod
direct, creanțele certe și lichide pe care le constată, deîndată ce devin scadente – art. 639 alin.
(1) C. pr. civ. cele care rezultă din contractele investite de lege cu acest caracter: locațiune ;
arendare – art. 1.845 C. civ.; comodat – art. 2.157 C. civ.; împrumut de consumație – art. 2.165
C. civ.; ipotecă – art. 2.431 C. civ.
 Înscrisul sub semnătură privată
Înscrisul sub semnătură privată este acela întocmit de părțile care încheie actul juridic
pe care îl încorporează, nefiind necesară prezența vreunei autorități.

7
 Condiția generală de valabilitate a înscrisului sub semnătură privată este semnarea sa
de către partea sau părțile de la care emană. Semnătura trebuie să fie executată de mâna
autorului înscrisului . Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară,
despre existența consimțământului părții care l -a semnat cu privire la conținutul acestuia.
În raporturile dintre profesioniști, înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod o bișnuit în
exercițiul activității unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului
său, cu excepția cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăși dovedirea actului
juridic – art. 277 alin. (2) C. pr. civ.
 Condițiile sp eciale pentru valabilitatea anumitor îscrisuri sub semnătură privată:
o Condiția pluraliății de exemplare (sau cerința multiplului exemplar )
Înscrisul sub semnătură privată, care constată un contract sinalagmatic, are putere
doveditoare numai dacă a fost f ăcut în atâtea exemplare originale câte părți cu interese
contrare sunt – art. 274 C. pr. civ. Fiecare exemplar original trebuie să facă mențiune despre
numărul originalelor ce au fost făcute.
Formalitatea pluralității de exemplare nu se cere atunci când:
– părțile, de comun acord, au depus singurul original la un terț ales de ele – art. 274
alin. (4) C. pr. civ.;
– contractul este încheiat între profesioniști – art. 277 alin. (1) C. pr. civ.;
– contractul este încheiat între absenți – prin corespondenț ă;
– s-a realizat conversiunea înscrisului autentic nul care are valoarea unui înscris sub
semnătură privată, fără respectarea altei formalități – art. 271 alin. (2) C. pr. civ.;
– una dintre părți nu se opune la folosirea exemplarului unic de către part ea adversă
sau recunoaște expres înscrisul;
– una dintre părți și -a executat obligația, recunoscând tacit actul, deci nu poate invoca
ulterior lipsa pluralității de exemplare;
– contractul este recunoscut printr -un act recognitiv sau confirmativ
o Condiția scrierii în întregime ori punerii formulei „bun și aprobat” înainte de
semnătură
Înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să -i
plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în între gime scris
cu mâna celui care îl subscrie sau cel puțin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu mâna sa
„bun si aprobat pentru …”, cu arătarea în litere a sumei sau a cantității datorate -art. 275 C. pr.
civ. Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea arătată în formula „bun și
aprobat”, se prezumă că obligația nu există decât pentru suma cea mai mică . Mențiunea
„bun și aprobat” nu este necesară :
– dacă obiectul obligației îl reprezintă un bun cert sau prestații de a face sau a nu face;
– în cazul chitanțelor liberatorii, deoarece acestea atestă stingerea, și nu nașterea obligației;
– contractul este încheiat între profesioniști – art. 277 alin. (1) C. pr. civ.;
– în cazul înscrisului nul ca înscris autentic folosit ca înscris sub semnătură privată.
Sancțiunea nerespectării formalităților cerute de art. 274 -275 C. pr. civ. este aceea că
înscrisul sub semnătură privată va fi lipsit de puterea sa probatorie însă valabilitatea
convenției constatate nu va fi afectată și va putea fi dov edită cu alte mijloace de probă:
martori, prezumții. Prin intermediul conversiunii, însuși înscrisul nul va putea fi considerat
valabil ca început de dovadă scrisă – art. 276 C. pr. civ.
 Forța probantă a înscrisului sub semnătură privată este condiționată de recunoașterea
de către cel căruia i se opune, nebucurându -se, spre deosebire de înscrisul autentic, de
prezumția de autenticitate – art. 273 C. pr. civ. Sub această rezervă, înscrisul sub semnătură
privată face dovada între părți până la proba contrară cu privire la conținutul acestuia, ca și
înscrisul autentic – art. 268 alin. (1) C. pr. civ.

8

 Data înscrisului sub semnătură privată nu reprezintă o condiție de validitate decât
în cazul testamentului și al cambiei. Puterea sa doveditotare comportă următ oarea distincție,
stabilită de art. 278 C. pr. civ.:
a) între părți are aceeași valoare ca și celelalte mențiuni ale înscrisului, până la proba
contrară, sub rezerva recunoașterii – art. 273 C. pr. civ.;
b) față de terți, spre deosebire de celelalte menț iuni ale înscrisului, face dovadă numai
din ziua în care a devenit „ dată certă ”, prin una dintre următoarele modalități:
1. din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public,
executorul judecătoresc sau alt funcționa r competent în această privință; s -ar putea
încadra în această categorie și avocații, conform prevederilor Legii nr. 51/1995
2. din ziua când au fost înfățișate la o autoritate sau instituție publică, făcându -se
despre aceasta mențiune pe înscrisuri;
3. din ziua când au fost înregistrate într -un registru sau alt document public;
4. din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică de a scrie a celui care
l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l -au subscris, după caz;
5. din ziua în care cu prinsul lor este reprodus, chiar și pe scurt, în înscrisuri autentice
întocmite în condițiile art. 269 C. pr. civ., precum încheieri, procese -verbale pentru
punerea de sigilii sau pentru facere de inventar;
6. din ziua în care s -a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în chip
neîndoielnic anterioritatea înscrisului, cum ar fi aplicarea ștampilei poștei pe înscrisul
expediat, executarea ce a urmat întocmirii înscrisului ș.a.
Unele înscrisuri dobândesc dată certă prin alte mijloace:
– cesiunea de creanță – prin notificarea debitorului sau prin acceptarea de către
debitor prin înscris autentic, sau prin înscrierea sa în A .E.G.R.M. – art. 1.579 C. civ.;
– ipotecile imobiliare – prin înscrierea în Cartea funciară – art. 2.421 C. civ.;
– ipotecile mobiliare – prin înscriere în A.E.G.R.M. – art. 2.413 alin. (1) C. civ.
o Nu este necesară obținerea datei certe în cazul următoarelor înscrisuri (care vor fi
deci direct opozabile terților și sub aspectul datei):
– chitanțele liberatorii
– testame ntul olograf – art. 1.041 C. civ.;
– înscrisurile dintre profesioniști în exercițiul activității unei întreprinderi – art. 277
alin. (3) și (4) C. pr. civ. ;
 Înscrisuri asimilate înscrisului sub semnătură privată sau celui autentic
 Înscrisul pe suport infor matic este admis ca probă în aceleași condiții ca înscrisul pe
suport de hârtie, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege – art. 266 C. pr. civ.
 Înscrisul în formă electronică este supus dispozițiilor legii speciale, conform art. 267
C. pr. civ., re spectiv Legii privind semnătura electronică nr. 455/2001 .
 Contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate ori încorporând condiții
generale tip , după caz, sunt considerate înscrisuri sub semnătură privată – art. 289 C. pr. civ.
 Anexele înscri sului autentic sau sub semnătură privată au aceeași putere doveditoare
ca și înscrisurile la care sunt alăturate, dacă au legătură directă cu înscrisul și poartă
semnătura părții sau a persoanei competente care a întocmit înscrisul – art. 290 C. pr. civ.
 Modificările înscrisului autentic sau sub semnătură privată : ștersăturile, radierile,
corecturile și orice alte modificări, mențiuni sau adăugiri, făcute într -un înscris, nu vor fi luate
în considerare decât dacă au fost constatate sub semnătură de cel com petent să îl întocmească
sau de partea de la care emană înscrisul, după caz – art. 291 C. pr. civ.
 Înscrisurile nepreconstituite
Sunt întocmite cu rol de evidență sau de corespondență și nu p entru a servi drept probă
astfel că rolul lor probator este li mitat la condițiile prevăzute de lege.

9
 Mențiunile făcute de creditor pe titlul de creanță reprezintă mențiunile făcute de
creditor în josul, pe marginea sau pe dosul acestuia, fac dovada împotriva creditorului, chiar
dacă nu sunt semnate de acesta, dar ti tlul a fost neîntrerupt în posesia sa, dacă din cuprinsul
lor reiese liberațiunea totală sau parțială a debitorului și dacă sunt scrise de mâna creditorului
– art. 281 teza I C. pr. civ .
 Registrele și hârtiile domestice reprezintă însemnările făcute în mo d obișnuit de o
persoană pe foi, caiete, registre, în legătură cu faptele juridice curente care o privesc:
venituri, cheltuieli, operațiuni de vânzare, împrumut. Acestea nu pot servi drept probă celui
care le ține și le -a scris, însă fac dovada împotriva s a atunci când acestea:
– atestă neîndoielnic primirea unei plăți;
– cuprind mențiunea expresă că însemnarea a fost făcută în folosul celui arătat drept
creditor, pentru a ține loc de titlu.
 Registrele profesioniștilor sunt documente în care sunt consemnat e operațiunile cu
caracter patrimonial referitoare la activitatea profesioniștilor . Acestea pot face deplina dovadă
în justiție, pentru faptele și chestiunile legate de activitatea lor profesională – art. 280 C. pr.
civ. Chiar și registrele neținute cu res pectarea dispozițiilor legale fac dovada contra celor care
le-au ținut. Cu toate acestea, partea care se prevalează de ele nu poate scinda conținutul lor .
 Scrisorile reprezintă corespondența purtată între două persoane și pot servi ca mijloc
de probă în m ăsura în care aceasta conține mărturisirea extrajudiciară a unor fapte probatorii
și numai cu respectarea vieții private a persoanei și a secretului corespondenței. Având
valoarea unei mărturisiri extrajudiciare scrise, conținutul scrisorii poate fi combăt ut prin orice
mijloc de probă.

1.5.Rezumat
Prin probă înțelegem mijlocul folosit pentru stabilirea existenței unui fapt juridic, a
dovedirii drepturilor subiective și a obligațiilor civile . Obiectul probei este reprezentat de
actele ori fapte le juridic e care au dat naștere la dreptul subiectiv civil și obligați ei corelativ e.
Sarcina probei revine, în primul rând, reclamantului în susținerea pretențiilor sale și î n
apărare pârâtului . Pentru a fi admisă ca dovadă , proba trebuie să fie: legală, verosimilă , utilă,
pertinentă, concludentă. Convențiile asupra probelor sunt valabile dacă prin aceasta nu se
aduce atingere unor norme imperative .
Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin : înscrisuri, martori,
prezumții,mărturisirea uneia dintre părți, expertiză, mijloace materiale de probă, cercetare la
fața locului sau prin orice alte mijloace de probă prevăzute de lege. Înscrisul este orice scriere
sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic . Înscrisurile cel mai
frecv ent utilizate ca mijloace de probă sunt înscrisul autentic și înscrisul sub semnătură
privată . Avantajele încheierii actului în form a înscrisului autentic sunt: : generează prezumția
de autenticitate și cea de validitate ; face credință până la înscrierea în fals cu privire la
împrejurările pe care funcționarul care le -a consemnat le -a constatat personal ; data înscrisă în
el face credință până la înscrierea în fals , constituie titluri executorii .

1.6. Test de evaluare
1. Precizați care sunt împrejurările care nu constituie obiect al probei.
2. Arătați în ce ipoteză este inversată sarcina probei.
3. Exemplificați o ipoteză în care o probă este pertinentă dar nu este concludentă.
4. Evidențiați care sunt avantajele întocmirii actului juridic în forma înscri sului autentic.
5. Prezentați condițiile speciale pentru valabilitatea anumitor î nscrisuri sub semnătură privată

10
Unitatea de învățare 2: Proba drepturilor subiective civile (II). Mijloacele de probă.
Mărturia. Mărturisirea

1.1. Introducere
Unitatea d e învățare nr. 2 prezintă: noțiunea de mărturie; delimitarea mărturiei de alte
mijloace de probă; admisibilitatea mărturiei; forța probantă a mărturiei; noțiunea și caracterele
juridice ale mărturisirii; clasificarea mărturisirii; admisibilitatea mărturisi rii; forța probantă a
mărturisirii

1.2. Competențele unității de învățare
După parcurgerea unităților de învățare, studentul va fi capabil:
– să realizeze o comparație între mărturie și alte mijloace de probă;
– să indice împrejurările care pot fi dovedite p rin proba testimonială;
– să disting ă diferite forme ale mărturisirii;
– să determine condițiile de admisibilitate a mărturisirii;
– să stabilească for ța probantă a mărturisirii.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 3 ore

1.4. Conținutul unității de învățare
1.Mărturia
1.1. Noțiunea de mărturie
Mărturia este relatarea orală, făcută de o persoană, alta decât părțile, numită martor, în
fața instanței de judecată, cu privire la acte sau fapte pertinente, săvârșit e în trecut, despre care
are cunoștință personal . Mărturia mai este denumită proba cu martori sau proba testimonială .
1.2 Delimitarea mărturiei de alte mijloace de probă
Mărturia nu trebuie confundată cu alte mijloace de probă :
– expertiza – în cadrul căreia un tehnician cu anumite cunoștințe își exprimă părerea în
legătură cu anumite fapte, pe când martorul relatează cele recepționate ;
– cercetarea locală – în cadrul căreia instanța ia direct cunoștință despre anumite
împrejurări, pe când mărturia este r elatarea prezentată de către martor;
– mărturisirea – prin intermediul căreia chiar una dintre părțile litigante face o relatare
prin care confirmă un fapt de natură a produce efecte împotriva sa și care este indivizibilă și
irevocabilă, pe când mărturia poate fi reținută și parțial și asupra conținutului ei se poate
reveni;
– înscrisurile – care sunt probe preconstituite realizate de părți, pe când mărturia
provine de la un terț, încât chiar dacă aceasta este consemnată într -un proces -verbal, nu este
asimilată unui înscris.
1.3. Admisibilitatea mărturiei
Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel –
art. 309 alin. (1) C. pr. civ.
 Împrejurări ce pot fi dovedite prin martori:
 faptele juridice în sens restrâns: pot fi probate toate faptele juridice , cu excepția celor
care se care se probează cu actele de stare civilă întocmite în registrele de stare civilă și prin
certificatele eliberate în baza acestora – nașterea, moartea ;
 actele juridice : sunt mai dificil de pro bat prin acest mijloc de probă, având în vedere
restricțiile care sunt stabilite de art. 309 alin. (2), (3) și (4) C. pr. civ
 Nu poate fi dovedit cu martori :

11
 un act juridic al cărui obiect are o valoare mai mare de 250 lei – art. 309 alin. (2) C.
pr. civ. , cu următoarel e excepții :
– obligațiile asumate de un profesionist, indiferent de valoarea actului din care izvorăsc,
dacă acesta a fost realizat în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care
legea specială cere proba scrisă – art. 309 alin. (2) teza a II -a C. pr. civ.;
– remiterea de datorie – art. 1.631 C. civ.;
– plata, ca mod de stingere a obligațiilor – art. 1.499 C. civ.;
– confirmarea tacită a actului juridic afectat de nulitate relativă atunci când aceasta rezultă
din exec utarea acestuia.
 actul pentru care legea cere forma scrisă drept o condiție de validitate chiar și dacă
valorează sub 250 de le i – art. 309 alin. (3) C. pr. civ. , cum ar fi :
– cazuri în care se cere forma autentică : donația, vânzarea de imobile,ipoteca imob iliară,
– cazurile când se cere doar înscris sub semnătură privată : contractul de arendare – art.
1.838 C. civ.
 actul pentru care legea cere forma scrisă drept o condiție de probă (valoarea sa fiind
irelevantă, deci poate fi și sub 250 de lei) – art. 309 a lin. (4) C. pr. civ . cum sunt:
– tranzacția – art. 2.272 C. civ.; depozitul voluntar – 2.104 C. civ; contractul de
asigurare – art. 2.200 C. civ.; contractul de transport – art. 1.956 C. civ. ;
 împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici ceea ce s-ar pretinde că s -ar fi
zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru
dovedirea actului juridic respectiv – art. 309 alin. (5) C. pr. civ. , cum ar fi aspecte privind :
– prețul, termen ul, natura actului, p rin care să se anihileze, diminueze sau să se extindă
întinderea obligațiilor asumate de părți ;
– modificări ale acelui act , indiferent dacă respectivele schimbări ar fi avut loc anterior,
concomitent sau ulterior încheierii lui .
 Derogări de la limitările utilizării probei cu martori:
 când partea s -a aflat în imposibilitate materială sau morală de a întocmi un înscris
pentru dovedirea actului juridic:
– cazul obligațiilor născute din fapte juridice ilicite ;
– cazul obligațiilor contractate în caz de accid ente neprevăzute ;
– situația depozitului necesar -art. 2.124 C. civ. ;
– în raporturile dintre soți, rude apropiate, afini, prieteni
 când există un început de dovadă scrisă , potrivit prevederilor art. 310 C. pr. C. civ. ;
 când partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță
majoră , sau când înscrisul a fost sustras, distrus sau reținut de partea potrivnică sau de un terț
care refuză să -l prezinte instanței – art. 395 C. pr. civ.
 când părțile convin , fie și tacit, să foloseas că această probă, însă numai privitor la
drepturile de care ele pot să dispună – art. 256 C. pr. civ.;
 când actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit de
nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală – art. 1.214 al in. (4) și art. 1.239 C. civ;
 când este necesară lămurirea clauzelor actului conform art. 1.266 – 1.269 C. C. civ;
 când dovada bunurilor proprii în raporturile patrimoniale dintre soți se poate face prin
orice mijloc de probă – art. 343 C. civ;
 când actul e ste invocat de terțe persoane interesate, conform art. 1.281 C. civ. ;
 când înscrisul este unul nepreconstituit – conform art. 279 C. pr. civ. ;
 când obiectul probei îl constituie fapte juridice distincte de actul constatat prin înscris
și ulterioare încheie rii acestuia: plata – art. 1.499 C.civ; compensația, remiterea de datorie –
art. 1.631 C. civ.
1.4. Forța probantă a mărturiei

12
În aprecierea declarațiilor martorilor, instanța va ține seama de sinceritatea acestora
și de împrejurările în care au luat c unoștință de faptele ce fac obiectul declarației – art. 324 C.
pr. civ.
Judecătorul trebuie să analizeze în aprecierea declarației martorulu i: sinceritatea
acestei relatări și realitatea celor susținute . Mărturia este lăsată la libera apreciere a instanțe i,
care va motiva reținerea sau înlăturarea depoziției martorului în raport cu ansamblul probelor.
2. Mărturisirea
2.1. Noțiunea și caracterele juridice ale mărturisirii
 Mărturisirea este recunoașterea de către una dintre părți a unui fapt pe care parte a
adversă își întemeiază o pretenție sau își fundamentează o apărare și care este de natură să
producă efecte contra autorului ei – art. 348 alin. (1) C. pr. civ.
 Caracterele juridice ale mărturisirii sunt:
– este un act unilateral de voință care trebuie să exprime un consimțământ valabil,
liber consimțit, fără a fi necesar să fie acceptată de partea adversă;
– este de regulă irevocabilă , doar prin excepție mărturisirea judiciară putând fi
revocată pentru eroare de fapt scuzabilă – art. 349 alin. (3) C. p r. civ.;
– constituie un act de dispoziție , astfel că autorul său trebuie să fie o persoană cu
capacitate deplină de exercițiu și să privească drepturi de care autorul ei poate dispune – art.
349 alin. (4) C. pr. civ.;
– este un act personal ; în caz de rep rezentare, procura trebuie să fie specială – 349 alin.
(1) C. pr. civ.;
– este indivizibilă , potrivit art. 349 alin. (2) C. pr. civ.: „mărturisirea judiciară nu poate
fi divizată împotriva autorului ei decât în cazurile în care cuprinde fapte distincte și care nu au
legătură între ele” – mărturisirea complexă .
2.2.Clasificarea mărturisirii
 După c adrul în care este făcută , mărturisirea poate fi – art. 348 alin. (2) C. pr. civ.:
 judiciară – se face înaintea instanței învestite cu soluționarea litigiului ;
 extrajudiciară – se face în fața procurorului, a executor ului judecătoresc, a unei alte
autorități, într-un testament sau în cuprinsul unei scrisor i
 După modul de exprimare , mărturisirea poate fi:
 expresă – fiind o recunoaștere dată din proprie inițiativă , sau obținută la cererea
celeilalte părți sau din oficiu, la ordinul instanței;
 tacită – dedusă din tăcerea părții: instanța poate socoti refuzul nejustificat de a
răspunde la interogator ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă .
 După mo dul în care a fost obținută , mărturisirea poate fi:
 spontană – dată din proprie inițiativă și consemnată în încheierea de ședință;
 provocată – obținută prin intermediul interogatoriului – art. 351 C. pr. civ. ;
 După structură , mărturisirea poate fi:
 simplă – implică recunoașterea pretenției adversarului, fără rezerve sau adaosuri la
faptul pretins, de exemplu: „recunosc că am împrumutat de la reclamant 100 lei și nu i -am
restituit”;
 calificată – implică recunoașterea pretenției adeversarului , dar și a altor împrejurări,
strâns legate de faptul invocat, anterioare ori concomitente cu acesta, de natură a -i schimba
consecințele juridice, răspunsul devenind unul negativ, de exemplu: „recunosc că am primit
de la reclamant 100 de lei, dar nu ca împrumut, ci ca preț al bicicletei pe care i -am vândut -o”;
 complexă – implică recunoașterea pretenției adeversarului , dar și a altei împrejurări
ulterioare, care diminuează sau anihileză efectele faptului mărturisit, de exemplu: „recunosc
că am împrumutat de la reclamant 100 de lei, dar i -am restituit” .
2.3. Admisibilitatea mărturisirii
 Mărturisirea judiciară este admisă, de regulă, în orice materie.

13
 Mărturisirea extrajudiciară are un regim diferit, astfel:
 cea realizată exclusiv oral nu va putea servi ca mijloc de probă pe ntru dovedirea
actelor juridice pentru care nu este admisă proba testimonială – art. 350 alin. (2) C. pr. civ.
 cea verbală consemnată în scris , dată în fața altei instanțe sau altui organ de stat, este
admisibilă chiar și în cazurile în care proba cu mart ori nu poate fi primită .
Mărturisirea este inadmisibilă , indiferent în ce formă a fost dată atunci când :
– este expres prohibită de lege;
– ar duce la eludarea unor norme imperative;
– ar duce la diminuarea sau pierderea unui drept la care nu se poate renunța;
– legea limitează probațiunea la un anumit mijloc de probă indicat expres.
2.4. Forța probantă a mărturisirii
 Mărturisirea judiciară face dovada deplină împotriva celui care a făcut -o – art. 349
C. pr. civ. Dacă recunoașterea este parțială, jude cata va continua cu privire la pretențiile
rămase nerecunoscute, instanța urmând a pronunța o nouă hotărâre asupra acestora – art. 436
C. pr. civ. Prin excepție de la indivizibilitatea mărturisirii, mărturisirea judiciară complexă
poate fi scindată. Atunci când faptul adăugat nu este în interdependență cu faptul recunoscut,
ci se referă la o faptă distinctă, va trebui dovedită de cel ce a făcut -o. Mărturisirea prezumată
din lipsa părții la interogatoriu, sau din refuzul de a răspunde la acesta, nu poate fi scindată .
 Mărturisirea extrajudiciară este un fapt supus aprecierii judecătorului, potrivit
regulilor generale de probațiune – art. 350 alin. (1) C. pr. civ. Mărturisirea extrajudiciară
verbală poate fi combătută prin orice alt mijloc de probă. Mărturisire a extrajudiciară scrisă are
puterea doveditoare a înscrisului în care este cuprinsă. Regula indivizibilității mărturisirii nu
se aplică în cazul mărturisirii făcute în afara procesului. Dacă instanța are îndoieli cu privire la
sinceritatea mărturisirii, co nsiderând că se urmărește fraudarea legii sau interesele unor terțe
persoane, poate să o înlăture ca probă .

1.5.Rezumat
Mărturia este relatarea orală, făcută de o persoană străină de proces, numită martor, în
fața instanței de judecată, cu privire la a cte sau fapte pertinente, săvârșite în trecut, despre care
are cunoștință personal . Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu
dispune altfel . Nu pot fi dovedit e cu martori actele juridic e a căr or valoare depășește 250 lei și
nici cele de o valoare inferioară, pentru care legea impune forma scrisă drept o condiție de
validitate sau de probă. Se admit însă unele derogări de la limitările
utilizării probei cu martori . Sub aspectul forței probante, mărturia este lăsată la libera
apreciere a instanței .
Mărturisirea este recunoașterea de către una dintre părți a unui fapt pe care partea
adversă își întemeiază o pretenție sau își fundamentează o apărare și care este de natură să
producă efecte contra autorului ei . Mărturisirea este un a ct: unilateral; irevocabil; de
dispoziție; personal; indivizibil. Mărturisirea judiciară este admisă, de regulă, în orice
materie , dacă nu duce la eludarea normelor imperative. Mărturisirea judiciară face dovada
deplină împotriva celui care a făcut -o, cu excepția ce lei complexe, care poate fi scindată.
Mărturisirea extrajudiciară verbală poate fi combătută prin orice alt mijloc de probă.

1.6. Test de evaluare
1. Enunțați r estricțiile privind admisibilitatea probei testimoniale
2. Precizați care este fo rța probantă a mărturiei.
3.Evidențiați formele mărturisirii în raport cu structura acesteia
4. Explicați ce se înțelege prin indivizibilitatea mărturisirii

14
Unitatea de învățare 3: Proba drepturilor subiective civile. (III). Mijloacele de probă.
Prezumț ia. Expertiza. Mijloacele materiale de probă. Cercetarea la fața locului

1.1. Introducere
Unitatea de învățare nr. 1 prezintă: noțiunea de prezumție; clasificarea prezumției;
admisibilitatea prezumției; forța probantă a prezumțiilor; noțiunea de expertiz ă;
admisibilitatea expertizei; forța probantă a expertizei; mijloacele materiale de probă;
cercetarea la fața locului .

1.2. Competențele unității de învățare
După parcurgerea unităților de învățare, studentul va fi capabil:
– să diferențieze principale ca tegorii de prezumții;
– să determine condițiile de admisibilitate ale prezumției;
– să stabilească forța probantă a expertizei;
– să identifice mijloacele materiale de probă;
– să indice relevanța cercet ării la fața locului.

1.3. Durata
Durata medie de parcurger e a unității de învățare este de 3 ore

1.4. Conținutul unității de învățare
1. Prezumția
1.1. Noțiunea de prezumție
Prezumția este consecința pe care legea sau judecătorul o trage dintr -un fapt cunoscut
spre a stabili un fapt necunoscut – art. 327 C. pr. civ. unt folosite în acest scop două
raționamente :
– inducția : din probele directe (înscrisuri, mărturii), se induce existența în trecut a
unui fapt vecin și conex cu faptul generator de drepturi;
– deducția : din cunoașterea faptului vecin și conex, se ded uce existența faptului
principal, datorită legăturii de conexitate dintre cele două fapte.
În cazul prezumției simple, al doilea raționament este opera judecătorului, iar în
cazul prezumției legale, acesta este prestabilit de legiuitor .
1.2. Clasificarea p rezumției
 După autorul său , prezumția poate fi:
 legală – este opera legiuitorului: scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este
stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea,
partea căreia îi profit ă prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe
care se întemeiază aceasta. Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă
legea nu dispune altfel – art. 328 C. pr. C. civ
 simplă – este stabilită de judecător în proce sul de proba țiune; poate fi primită însă
numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori – art. 329 C. pr. civ.
 După forța probantă , prezumția poate fi:
 absolută – nu po ate fi răsturnat ă prin proba contrarie (cu excepția mărturisirii, dacă
norma prin care este instituită prezumția ocrotește un interes particular): de exemplu, un
creditor care înscrie o ipotecă este prezumat că are cunoștință despre existența ipotecilor
înscrise anterior asupra acelui bun – art. 2.415 C. civ.;
 relativ ă –poate fi răsturnat ă prin proba contrară, fie mai ușor, fie mai greu
(majoritatea prezumțiilor legale și toate prezumțiile simple sunt formate din prezumții
relative): de exemplu, proba contrară faptului că orice lucrare este făcută de proprietarul

15
imobilului, pe che ltuiala sa, și că este a lui, se poate face când s -a constituit un drept de
superficie, când proprietarul imobilului nu și -a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării
noi sau în alte cazuri prevăzute de lege – art. 579 C. civ.
1.3. Admisibilitatea prezumției
Regimul admisibilității prezumției diferă în funcție de felul acesteia:
 Prezumția legală este admisibilă în următoarele condiții:
– să se limiteze la cazurile expres prevăzute de lege, textele care consacră prezumțiile
legale fiind de strictă interpretare și aplicare;
– să se probeze de către beneficiarul prezumției faptul pe care se sprijină prezumția,
după care existența faptului principal se socotește ca fiind dovedită;
Cazurile de prezumții legale stabilite de art. 1.200 C. civ. sunt:
 actele ce legea le declară nule pentru că le privește făcute în frauda legii – art. 1.033
C. civ. ;
 cazurile când legea declară că dobândirea dreptului de proprietate sau liberațiunea
unui debitor rezultă din oarecare împrejurări determinante – art. 579 alin. (1) C. civ.;
 prezumția că cel ce stăpânește bunul este posesorul acestuia – art. 919 C. civ.;
 recunoașterea autorității de lucru judecat – art. 430 -432 C. pr. civ.;
 prezumția de culpă prin simplul fapt al neexecutării – art. 1.548 C. civ;
 prezumția cauzei : existența și liceitatea – art. 1.239 alin. (2) C. C. civ.;
 prezumția bunei -credințe : – art. 14 alin. (2) C. civ.;
 prezumția de paternitate – art. 414 C. civ.;
 prezumția timpului concepției: -art. 412 C. civ.
 Prezumția simplă (a omului) este admisibilă în următoarele condiții:
– să fie apreciată oportună de judecător în cauza respectivă ;
– să aibă la bază un raționament deductiv : când se desprinde o concluzie particulară
din una generală, sau inductiv : când se desprinde o concluzie generală din mai multe concluzii
particulare;
– să fie temeinică , deci să aibă o anumită greutate și puterea de a naște probabilitatea.
Prezumția simplă se poate baza pe anumite probe directe, pe un început de dovadă scrisă
sau pe concluziile trase din anumite împrejurări care d au posibilitatea judecătorului să tragă
concluzia existenței sau inexistenței faptului ce formează obiectul procesului .
– să fie reținută doar în cazurile în care este admisibilă proba testimonială ;
○ Prezumția, indiferent de felul ei, este inadmisibilă pentru a proba anumite situații
prevăzute de lege, între care:
– renunțarea la un drept – art. 13 C. civ.;
– eroarea comună și invincibilă – art. 17 alin. (3) C. civ.;
– alegerea domiciliului – art. 97 alin. (2) C. civ.;
– solidaritatea între debitori – art. 1.445 C. civ.;
– novația – art. 1.610 C. civ.;
– fideiusiunea – art. 2.282 C. civ.
1.4. Forța probantă a prezumțiilor
Forța probantă a prezumțiilor diferă, după cum sunt:
 absolute sau relative – regula fiind aceea că sunt relative, dacă legea nu preve de altfel –
art. 328 alin. (2) C. pr. civ. Majoritatea prezumțiilor relative pot fi combătute prin orice
mijloace de probă ;
 mixte – prezumții ce pot fi combătute numai în modalitățile prevăzute de lege:
– fie numai cu anumite probe : prezumția filiației fa ță de mamă rezultând din posesia de
stat conformă cu certificatul de naștere nu poate fi răsturnată decât dacă printr -o hotărâre
judecătorească s -a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă
o altă femeie decât cea car e l-a născut – art. 411 alin. (3) C. civ.;

16

– fie numai în anumite condiții : prezumția de responsabilitate a paznicului juridic al
lucrului sau a animalului – art. 1.377 C. civ., poate fi înlăturată numai dacă se probează că
acesta se datorează exclusiv faptei victimei înseși sau a unui terț ori incidenței unui caz de
forță majoră – art. 1.380 C. civ., raportat la art. 1.375, art. 1.376, art. 1.378 și art. 1.379 C.
civ.;
– fie numai de către anumite persoane : prezumția de paternitate poate fi combătută,
prin acțiunea în tăgada paternității, doar de către soțul mamei, de mamă, de copil, de tatăl
biologic și de moștenitorii acestora – art. 429 -433 C. civ.;
– irefragabile : prezumții care nu pot fi combătute prin niciun mijloc de probă (nici prin
mărturisire ), dacă norma prin care este instituită prezumția ocrotește un interes general:
autoritatea de lucru judecat – art. 430 -432 C. pr. civ.
2. Expertiza
2.1. Noțiunea de expertiză
Expertiza constă în activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt în le gătură cu
obiectul litigiului, ce necesită cunoștințe de specialitate, pe care o desfășoară un expert
desemnat de instanță. Rezultatele cercetării desfășurate de expert se concretizează într -un
raport de expertiză . Prevederile art. 330 -340 C. pr. civ. se completează cu dispozițiile din
legile speciale privind anumite domenii de investigație, cum ar fi cele privind expertiza
medico -legală, criminalistică, topografică,financiar contabilă ș.a.
2.2. Admisibilitatea expertizei
Efectuarea unei expertize poate fi dispusă de instanță când, pentru lămurirea unor
împrejurări de fapt care contribuie la soluționarea pricinii, sunt necesare cunoștințe de
specialitate.
Pentru soluționarea anumitor cauze, efectuarea expertizei este obligatorie conform
legii, de exempl u:
– în vederea soluționării cererii de punere sub interdicție, este necesar avizul unei
comisii de medici specialiști pentru a se pronunța cu privire la discernământul persoanei în
cauză – art. 938 alin. (2) C. pr. civ.;
– în acțiunile în contestarea fi liației, se efectuează expertiza medico -legală pentru
stabilirea filiației reale – art. 421 C. civ.;
– art. 142 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă .
2.3. Forța probantă a expertizei
Rezultatele expertizei exprimate pri n concluziile raportului întocmit de specialist sunt
lăsate la aprecierea instanței. Dacă se apreciază ca fiind oportun, judecătorul poate dispune
efectuarea unei contraexpertize, după cum, motivat, poate decide și înlăturarea concluziilor
unui raport de e xpertiz ă. În cazul expertizelor legale, însușirea unui dintre cele două rapoarte
contradictorii trebuie să aibă la bază avizul Comisiei superioare medico -legale, pe care este
obligată să îl solicite.
Constatările de fapt ale experților cuprinse în raportu l de expertiză, cum ar fi data
efectuării sale, menționarea cercetărilor făcute în prezența părților și consemnarea susținerilor
acestora, fac dovadă până la declararea în fals a raportului, care are valoarea unui înscris
autentic. Prin urmare, chiar dacă instanța nu își însușește concluziile exprimate de către expert
în raport, este ținută de mențiunile efectuat în cuprinsul acestuia.
3. Mijloacele materiale de probă
Mijloacele materiale de probă sunt lucrurile care, prin însușirile lor, prin aspectul lo r
ori semnele sau urmele pe care le păstrează, servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la
soluționarea procesului – art. 341 alin. (1) C. pr. civ. Se pot încadra în această categorie, spre
exemplu: forma zidului pentru prezumția de necoproprietate – art. 661 C. civ.; starea unui bun
pentru verificarea existenței viciilor ascunse.

17
Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă și fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile,
benzile de înregistrare a sunetului, precum și alte asemenea mijloace tehni ce, dacă nu au fost
obținute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri – art. 341 alin. (2) C. pr. civ. În cazul
probelor materiale, proba se confundă cu însuși faptul dovedit, deoarece judecătorul percepe
cu propriile simțuri existența faptului probato r.
Din prevederile legale menționate rezultă că sunt incluse în categoria mijloacelor de
probă materiale nu doar probele material propriu -zise, ci și înregistrările, de orice fel, privind
starea sau situarea unor obiecte sau situații de fapt. În aceste c azuri, proba materială în sine
este conținutul înregistrării, în timp ce suportul tehnic folosit pentru înregistrarea stării sau
situării unui bun sau a unei situații de fapt constituie doar modalitatea prin care proba
materială este prezentată judecătorul ui.
4. Cercetarea la fața locului
Cercetarea la fața locului reprezintă mijlocul de probă prin care instanța, deplasându –
se la locul unde este situat obiectul litigiului, ia cunoștință în mod nemijlocit de situația
acestuia. Sediul materiei îl reprezint ă art. 345 -347 C. pr. civ. Această probă poate fi utilă
pentru a verifica personal toți sau unul dintre membrii completului de judecată în situații
precum: amplasarea unui teren față de calea de acces, semnele de necomunitate de la limita
dintre două propr ietăți etc.
Se poate observa că mijlocul de probă propriu -zis îl reprezintă împrejurarea de fapt pe
care a perceput -o instanța, cum ar fi amplasamentul, configurația unui imobil, în timp ce
deplasarea instanței reprezintă mai degrabă modul de administrare a unor probe materiale care
nu pot fi cercetate în cadrul ședinței de judecată. Se recurge îndeosebi la acest tip de act
procedural când pentru lămurirea pricinii este necesară examinarea unor bunuri imobile sau
mobile netransportabile în instanță. În pra ctică, această procedură este relevantă în procesele
privind servituți, grănițuiri, degradări de bunuri etc.

1.5.Rezumat
Prezumția este consecința pe care legea sau judecătorul o trage dintr -un fapt cunoscut
spre a stabili un fapt necunoscut . Forța prob antă a prezumțiilor diferă, după cum sunt:
absolute – nu fi combătute sau relative pot fi răsturnat e prin proba contrară . Efectuarea unei
expertize poate fi dispusă de instanță când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt care
contribuie la soluționare a pricinii, sunt necesare cunoștințe de specialitate. Mijloacele
materiale de probă sunt lucrurile care, prin însușirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau
urmele pe care le păstrează, servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluționarea
procesului . Cercetarea la fața locului reprezintă mijlocul de probă prin care instanța,
deplasându -se la locul unde este situat obiectul litigiului, ia cunoștință în mod nemijlocit de
situația acestuia .

1.6. Test de evaluare
1. Explicați modul de funcționa re a prezumțiilor legale
2. Arătați care este forța probantă a prezumțiilor mixte.
3. Indicați materiile în care proba expertizei este obligatorie.
4. Enumerați mijloacele materiale de probă folosite pentru dovada drepturilor civile
5.Evidențiați utilitat ea cercetării la fața locului în litigiile de drept civil.

Unitatea de învățare 4: Prescripția extinctivă . (I). Noțiune.Efectul prescripției extinctive
Principiile care guvernează efectele prescripției. Delimitarea prescripției extinctive de alte

18
instituții. Domeniul prescripției extinctive

1.1. Introducere
Unitatea de învățare nr. 1 prezintă: noțiunea de prescripție extinctivă; natura juridică a
prescripției extinctive; funcțiile prescripției extinctive; sediul materiei prescripției extinctive;
invocarea prescripției extinctive; renunțarea la prescripția extinctivă; efectul prescripției
extinctive; principiile care guvernează efectele prescripției extinctive; delimitarea prescripției
extinctive de alte instituții; domeniul de aplicare al prescripț iei extinctive .

1.2. Competențele unității de învățare
După parcurgerea unităților de învățare, studentul va fi capabil:
– să stabilească natura prescripției extinctive;
– să determine funcțiile prescripției extinctive;
– să indice modalitățile de invoca re și condițiile de renunțare la prescripția extinctivă;
– să opereze corespunzător cu principiile care guvernează efectele prescripției extinctive;
– să delimiteze prescripția extinctivă de alte instituții care presupun termene;
– să identifice principale categorii de drepturi supuse prescripție i extinctive

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 3 ore

1.4. Conținutul unității de învățare
1. Noțiunea de prescripție extinctivă
Prescrip ția extinctivă reprezintă stingerea dr eptului la acț iune neexercitat în termenul
stabilit de lege – art. 2.500 alin. (1) C. civ. Prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a
constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o
anumită situație ju ridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz – art. 2.500 alin.
(2) C. civ. Ceea ce se stinge prin prescripție este doar dreptul material la acțiune, adică
posibilitatea titularului unui drept subiectiv civil care a fost tulburat în exerciț iul dreptului său
de a obține concursul forței coercitive a statului în vederea restabilirii acestuia.
Prin prescripție nu se stinge însă dreptul la acțiune în sens procesual, adică posibilitatea
titularului dreptului subiectiv de a formula acțiuni în justiție, acest drept fiind imprescriptibil
în condițiile art. 51 din Constituție. Prin prescripție nu se stinge nici însuși dreptul subiectiv
civil, care poate fi recunoscut sau restabilit pe cale amiabilă. Chiar în cadrul procesului civil,
dacă prescrip ția acțiunii nu a fost invocată de către pârât, reclamantul va putea obține o
hotărâre prin care să îl oblige pe acesta la recunoașterea sau restabilirea acelui drept .
2. Natura juridică a prescripției extinctive
Prescripția extinctivă nu mai este califi cată ca o instituție de exclusiv de ordine
publică, întrucât reglementările noului Cod civil nu mai sunt exclusiv de natură imperativă, ci
preponderent dispozitive . Astfel, recunoa șterea beneficiului invocării prescripției sau
renun țarea la aceasta sunt în prezent reglementate prin norme dispozitive.
Totodată, se recunoaște admisibilitatea încheierii unor convenții privind prescripția,
prin care părțile să se abată de la prevederile normelor dispozitive. Nu se admite însă
înlăturarea sau modificarea reguli lor stabilite prin norme imperative, orice convenție contrară
fiind lovită de nulitate absolută.
 Sunt admisibile convențiile părților privind:
– modificarea cursului prescripției prin fixarea începutului acesteia: cu respectarea
unui interval rezonabil, limitele fixate de art. 2.515 alin. (3) C. civ. fiind incidente, pentru a
nu transforma o acțiune prescriptibilă într -una imprescriptibilă;

19
Dacă părțile încheie o astfel de conven ție după ce prescripția a început să curgă sau
chiar se împlinise, se pre zumă că au renun țat la termenul scurs, respectiv la prescrip ția
împlinită. Pe cale de consecință, convenț ia va avea un efect întreruptiv al termenului de
prescrip ție, care va începe să curgă de la data stabilită de părț i.
– modificarea cauzelor legale de suspendare sau de întrerupere :
de exemplu, față de prevederile art. 2.532 pct. 1 C. civ., care arată că prescripția nu
curge între soți pe timpul cât durează căsătoria și soții nu sunt separați în fapt, părțile, adică
soții, ar putea stabili ca prescripți a să fie suspendată chiar și în situația în care ei ar fi separați
în fapt.
Se apreciază că părțile pot modifica numai condițiile în care operează cauzele de
suspendare sau de întrerupere stabilite de lege, neputând nici exclude vreuna din cauzele
legale, nici include la listele limitativ prevăzute de lege alte împrejurări cu rol suspensiv sau
întreruptiv.
– modificarea duratei termenelor de prescripție , în anumite limite: astfel: pentru
termenele care au fixată prin lege o durată mai mică de 10 ani, noua d urată a ace stora,
convenită de părți, nu poate fi redusă sub 1 an ș i nici extinsă peste 10 ani, iar în cazul
termenelor prestabilite la cel pu țin 10 ani, părțile le pot reduce durata la cel puțin 1 an sau o
pot extinde cel mult 20 de ani – art. 2.515 alin . (4) C. civ.
Trebuie subliniat că părț ile pot modifica doar durata termenelor, nu și modul de calcul
al acestora, regulile la care face trimitere art. 2.544 C. civ. fiind de ordine publică.
 Sunt inadmisibile convențiile privind:
– modificarea a caracte rului prescriptibil sau imprescriptibil al acțiunilor civile –
2.515 alin. (2) C. civ.;
– modificarea termenelor de prescripție și a curgerii acestora, referitoare la drepturile
la acțiune de care părțile nu pot să dispună – de ex.: dreptul de a cere co nstatarea nulității
absolute – art. 2.502 alin. (2) pct. (3) C. civ.; drepturile privind starea și capacitatea
persoanelor – art. 29 C. civ.; dreptul privind filiația – art. 437 C. civ.) și la acțiunile care sunt
născute din contracte de adeziune, asigura re sau cele încheiate cu consumatorii – art. 2.515
alin. (5) C. civ.
În ipoteza încheierii unor asemenea convenții, ele vor fi lipsite de efecte juridice,
urmând a se constata nulitatea lor absolută, iar prevederile legale corespunzătoare privind
durata termenelor de prescripție vor devin incidente. Nu se va putea deci proceda la
menținerea convențiilor prin reducerea termenelor stabilite la minimele sau maximele impuse
de lege.
3. Funcțiile prescripției extinctive
Prescripția extinctivă îndeplinește urm ătoarele funcții:
– îl scutește pe debitorul de sarcina conservării probei executării obligației după
împlinirea termenului de prescripție, gener ând o prezumție de îndeplinire a îndatoririi sale,
câtă vreme nu a fost formulată până la acea dată împotriva s a o acțiune prin care să se ceară
obligarea sa la recunoașterea sau restabilirii dreptului corelativ;
– îl mobilizează pe titularul dreptului să ceară recunoașterea sau executarea acestuia într –
un termen rezonabil, fiindu -i limitată în timp posibilitatea de a obține o hotărâre de
condamnare care să constituire titlu executoriu împotriva celui care i l -a încălcat;
– îl sancționează pe titularul dreptului care a fost neglijent în privința valorificării
drepturilor sale pe calea acțiunii în justiție, transfo rmând obligația corelativă perfectă în una
imperfectă, în măsura în care prescrip ția a fost invocată de către partea interesată;
– contribuie la asigurarea securității circuitului civil, eliminând posibilitatea ca
incertitudinea să planeze asupra raportu rilor juridice, după împlinirea termenului de
prescripție a acțiunii, în cadrul căruia acestea puteau fi soluționate definitiv printr -o hotărâre
de condamnare.

20
4. Sediul materiei prescripției extinctive
În noul Cod Civil s -a realizat o unificare a reglem entărilor din materia prescripției
extinctive privind dreptul la acțiune în sens material. În cuprinsul Cărții a VI -a, Titlul I,
intitulat: „Despre prescrip ția extinctivă, decădere ș i calculul term enelor” – art. 2500 – 2556
C.civ. se regăsesc normele care constituie dreptul comun în materia prescripției privind
acțiunea condamnatorie, prin care se urmărește obținerea unei hotărâri judecătorești prin care
se reclamă recunoașterea sau restabilirea unui drept subiectiv civil care a fost nesocotit sau
încălca t .
Prescripția dreptului dreptului la acțiunea executorie, prin care se solicită executarea silită
a unei hotărâri judecătorești sau arbitrale ori a unui titlu executoriu este supusă dispozițiilor
Codului de procedură civilă.
5. Invocarea prescripției e xtinctive
Pentru a produce efectele specifice, prescripția trebuie invocată de partea interesată,
deoarece aceasta nu operează de drept, ci numai la cerere – art. 2.506 C. C. civ .
Prescripția poate fi invocată de partea interesată, personal sau prin r eprezentant,
împotriva căreia curge termenul de prescripție și care a fost chemat în judecată ca pârât după
împlinirea termenului de prescripție. În afară de debitor, sunt îndreptățiți să invoce prescripția:
codebitorii sau fidejusorii, chiar dacă unul di ntre debitori a neglijat să o facă sau a renunțat la
ea, precum și creditorii celui interesat – art. 2.514 C. C. civ . Invocarea prescripției nu este
condiționată de producerea unui titlu contrar și nici de verificarea bunei -credințe a pârâtului –
2.512 ali n. (2) C. C. civ . Așadar, invocarea prescripției poate fi făcută și de acela care, cu rea –
credință și fără vreun temei, nu și -a îndeplinit obligația pretinsă de către reclamant.
Spre deosebire de soluția din vechea reglementare, prescripția nu poate fi să invocată
din oficiu de către instanță, nici chiar când aceasta ar fi în interesul statului sau al unităților
administrativ teritoriale – art. 2.512 alin. (3) C. C. civ . În măsura în care a fost invocată de
partea interesată, instanța va aprecia asupra i ncidenței în respectiva cauză. Invocarea
prescripției se face pe cale de excepție numai în fața primei instanțe – art. 2.513 C. C. civ .,
prin întâmpinare sau cel târziu până la prima zi de înfățișare. Prescripția poate fi invocată și pe
cale principală, pr in formularea unei acțiuni în constatare.
6. Renunțarea la prescripția extinctivă
Cel îndrep tățit să invoce prescripția poate renunța la acest drept, însă numai după ce
termenul de prescripție a început să curgă – art. 2.507 C. C. civ .
Având valoarea u nui act de dispoziție, renunțarea poate fi făcută doar de către
persoanele cu capacitate deplină de exerciț iu , nu și de cei lipsiți de capacitatea de a înstrăina
sau, după caz, de a se obliga – art. 2.509 C. C. civ . Fiind un act de natură să producă efect e
împotriva celui de la care provine, renunț area nu produce efecte decât fa ță de cel în cauză, nu
și asupra codebitorilor lega ți solidar sau indivizibil și nici asupra fidejusorilor – art. 2.511 C.
C. civ . Prin urmare, ace știa vor putea să se prevaleze în continuare de prescripție, pentru a se
apăra împotriva urmăririi
exercitată de creditor.
Se poate renunța atât la prescripția în curs , cât și la cea împlinită , în ambele cazuri
urmând să curgă o nouă prescripție de același fel:
– prin renunțarea la pres cripția în curs, conform art. 2.510 alin. (2) C. C. civ ., se
renunță la beneficiul termenului scurs până la acea dată, astfel că are loc o întrerupere a
cursului prescripției prin recunoașterea dreptului pretins, încât termenul scurs până la data
renunțăr ii se șterge, devenind aplicabile prevederile art. 2.538, art. 2.541 alin. (3) și art. 2.542
alin. (2) C. C. civ .;
– prin renunțarea la prescripția împlinită se declanșează curgerea unui nou termen de
prescripție de același fel – art. 2.510 C. C. civ . și 2.537 alin. (1) C. C. civ .
Manifestarea de voință în sensul renunțării poate fi:

21
– expresă (printr -o declara ție dată înainte sau după introducerea cererii de chemare
în judecată) ; sau
– tacită (prin neinvocarea prescrip ției în condi țiile art. 2.513 C. C. civ .), dar
neîndoielnic ă
– art. 2.508 C. C. civ .
Numai s impla tăcere a pârâtului nu înseamnă o renunț are la dreptul de a invoca
prescrip ția. Așadar, neinvocarea, în cadrul termenului stabilit de art. 2.513 C. C. civ ., a
excepției prescripț iei ac țiunii formulate după împlinirea termenului de prescripț ie, nu
presupune că pârâtul a renun țat la invocarea prescrip ției. Sanc țiunea pentru nerespectarea
termenului de invocare a prescrip ției este doar decăderea din dreptul de a o invoca în cauza
respectivă, nu și în alte cauze ce vizează valorifica rea aceluia și drept subiectiv. O altă cauză
privind aceleași părți și având C. civ i obiect ar putea fi deschisă atunci când dreptul de a cere
executarea silită a deciziei de admitere a unei cerer i anterioa re s-ar fi prescris, în măsura în
care dreptul material la acțiune nu s -a prescris încă, raportat la aceeași dată de la care a
început să curgă ș i prescripția pentru prima ac țiune, întrucât efectul întreruptiv al cererii
inițiale a fost în lăturat ca urmar e a prescripț iei dreptului la executarea silită.
Renun țarea la prescrip ția împlinită nu echivalează cu recunoa șterea de către pârât a
dreptului pretins de reclamant sau o consim țire la executarea obliga ției pretinse prin cerere.
Efectul renun țării constă numai în acceptarea de către pârâtul înd reptățit să invoce prescripț ia
a judecării pe fond a cererii reclamantului.
Recunoa șterea dreptului supus prescrip ției, făcută fie prin act expres, în scris, fie în
mod tacit, prin constituire de garan ții în folosu l titularului dreptului, presupune însă ș i o
renun țare la prescrip ție, chiar dacă cel obligat avea sau nu cuno ștință despre împlinirea
prescrip ției – art. 2.506 alin. (4) C. C. civ . Prezum ția legală de renunț are la prescrip ție
intervine ca o consecin ță a recunoaș terii datoriei, având drept urmare începerea curgerii unui
nou termen de prescrip ție. În cazul în care recunoa șterea dreptului se face în mod tacit, prin
executare, respectiv prin plata de către debitor a unei părț i din datorie, se prezumă că s -a
renun țat la prescrip ție și pentru restul datoriei, afară de cazul când cel obligat declară că
recunoa ște numai datoria pe care a plătit -o.
În funcție de momentul la care se face plata parțială, distingem:
– plata par țială făcută în cursul termenului de pr escripț ie prezumă renunț area la
prescrip ția neîmplinită , semnificând o întrerupere a termenului conform art. 2.537 pct. 1 C. C.
civ., consecin ța fiind începerea curgerii unui nou termen de prescrip ție – art. 709 C. C. civ .
– plata par țială făcută după împl inirea termenului de pr escrip ție nu reprezintă o
renun țare tacită la beneficiul prescripț iei împlinite, pentru diferen ța de datorie, deoarece s -ar
putea datora necunoa șterii de căt re debitor a împlinirii termenului de prescrip ție. Chiar dacă
plata făcută d in eroare nu dă dreptul la acț iunea în repeti țiune, totu și aceasta nu prezumă
renunț area la prescrip ție, fiind necesar a se proba inten ția neechivocă a debitorului de a nu se
prevala de prescrip ția împlinită. În schimb, dacă debitorul plă tește dobânzile s au ratele unei
datorii sau rente stinse prin prescrip ție, înseamnă că renunță la prescrip ție pent ru capital sau
rentă.
7. Efectul prescripției extinctive
7.1. Modul de operare a prescripției extinctive
Efectele prescripției extinctive nu se produc prin simpla împlinire a termenului
prescripției, deci stingerea dreptului la acțiune nu intervine automat. De la data când se
împlinește termenul de prescrip ție se na ște dreptul de a invoca prescrip ția de către cel în
folosul căr uia curge. Așadar, prescrip ția extinctivă nu operează în temeiul legii, ci doar la
cerere și trebuie constatată de instanță prin hotărârea de respingere a acț iunii.
Prescripția extinctivă afectează numai componenta materială a dreptului la acțiune, nu
și pe cea procesuală. Nu va fi a fectat deci dreptul de petiționare ci numai posibilitatea

22
obținerii hotărârii judecătorești în baza căreia să poată fi valorificat dreptul subiectiv încălcat
sau contestat. Cererea de chemare în judecată nu va fi respinsă din start ca prescrisă, în
condiț iile în care este posibil ca pârâtul nici să nu invoce prescripția, iar instanța nu poate
ridica din oficiu această excepție. În cazul invocării prescripției, în cadrul procesului,
reclamantul va avea posibilitatea de a demonstra că sancțiunea prescripț iei dreptului material
la acțiune nu este incidentă sau justificată, indicând fie intervenția unor cauze de natură a
modifica cursul normal al prescripției, fie a unor cauze de natură să justifice repunerea în
termen.
De regulă, valorificarea dreptului s ubiectiv civil pe cale de excepție este supusă
prescripției extinctive în aceleași condiții ca și valorificarea dreptului respectiv pe cale de
acțiune, În unele situații, invocarea unui drept pe calea excepției este imprescriptibilă, chiar în
ipoteza presc rierii dreptului la acțiune: – dreptul de a invoca nulitatea relativă – art. 1.249 alin.
(2) C. C. civ .; excepția de reducțiune – art. 369 alin. (4) C. C. civ .
7.2. Întinderea efectelor prescripției extinctive
În ceea ce privește efectul împlinirii prescri pției extinctive asupra dreptului subiectiv,
distingem în funcție de natura acestuia:
 în cazul drepturilor de crean ță și al drepturilor reale accesorii , chiar dacă s -a
constatat că a intervenit prescripția extinctivă, aceasta nu stinge nici dreptul subie ctiv civil,
nici obligația corelativă . În măsura în care a fos t invocată prescrip ția, se realizează o
transformare a dreptului subiectiv civil și a obligației corelative, care devin din perfecte
(asigurate prin acțiune), în imperfecte (naturale , asigurate pe cale de excepție).
Astfel, după constatarea împlinirii termenului de prescrip ție, dreptul subiectiv civil nu
mai este apărat pe cala ofensivă a acțiunii în justiție, ci numai pe calea defensivă a excepției.
Titularul dreptului nu mai poate cere obliga rea pârâtului la executarea obligației, debitorul
putând să refuze executarea presta ției – art. 2.506 alin. (2) C. C. civ . Cu toate acestea, în
eventualitatea executării voluntare a obligației de către debitor chiar după împlinirea
termenului de prescripți e, titularul dreptului nu va putea fi obligat la restituire, chiar dacă, la
data executării, cel în folosul căruia a curs prescripția nu știa că termenul de prescripție era
împlinit – art. 2.506 alin. (3) c. C. civ . În cadrul unei eventuale acțiuni în restituirea plății
formulată de către debitor, titularul dreptului se poate apăra pe cale de excepție, arătând că
plata făcută de reclamantul după împlinirea prescripției era datorată.
De asemenea, împlinirea prescripției nu invalidează recunoa șterea dreptului făcută
prin act scris ș i nici constituirea de garan ții în folosul titularului dreptului, chiar dacă cel care
le-a făcut nu știa că termenul de prescripț ie era împlinit, în ambele situa ții devenind aplicabile
regulile de la renun țarea la prescrip ție – art. 2.506 alin. (4) C. C. civ .
 în cazul drepturilor reale principale , după împlinirea unei perioade de timp egale cu
termenul de prescripție poate interveni stingerea dreptul subiectiv însuși, ca urmare a
aplicării complementare a regulilor din m ateria prescripției achizitive sau ca urmare a
sancționării titularului pentru neuz
Sunt avute în vedere acțiunile prin care se apără drepturile reale principale care nu au
fost declarate imprescriptibile și pentru care nu s -au prevăzut termene de prescrip ție speciale,
care se prescriu în termen de 10 ani din momentul în care titularul său a pierdut uzul dreptului
respectiv, conform art. 2.518 C. C. civ . Odată cu împlinirea acestei perioade de timp,
drepturile reale principale se sting prin neuzul timp de 1 0 ani, după cum rezultă din
prevederile: art. 746 alin. (1) lit. e) C. C. civ .; art. 754 C. C. civ .; art. 770 alin. (1) lit. f) C. C.
civ.; art. 576 alin. (1) C. C. civ .
Stingerea unui drept real ca urmare a neuzului său nu poate fi considerată însă un ef ect
al prescripției extinctive.
8. Principiile care guvernează efectele prescripției extinctive
Efectele prescrip ției extinctive sunt supuse următoarelor două principii:

23
8.1. Stingerea dreptului la ac țiune privind un drept principal stinge, de re gulă, și
dreptul la ac țiune privind drepturile accesorii – art. 2.503 alin. (2) C. civ.;
Acest principiu derivă din regula „accesoriul urmează soarta principalului”.
De exemplu, prescrip ția dreptului la ac țiune privind un drept principal stinge și dreptul
la acțiune privind eventualele dobânzi, garan ții personale ce înso țesc acea crean ță.
Excepții de la acest principiu regăsim:
 în cazul clauzei penale , datorită naturii sale juridice duble: convenție autonomă ș i
accesorie, prescrip ția dreptului la ac țiune pri vind plata penalităț ilor conven ționale exigibile
este în principiu independentă de prescripț ia dreptului la ac țiune privind dreptul principal;
 în privința acțiunii ipotecare , datorită caracterului relativ autonom al ipotecii față de
creanța garantată, prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și
stingerea dreptului la acțiunea ipotecară – art. 2.504 alin. (1) teza I C. civ.
Astfel, creditorul ipotecar va putea oricând urmări bunurile ipotecate, însă sub rezerva
prescripției dre ptului de a obține executarea silită. Astfel, chiar dacă dreptul la acțiunea
ipotecară este imprescriptibil, dreptul de a obține executarea silită a dreptului real accesoriu se
prescrie în termenul de 10 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) C. pr. civ.
De m enționat că, exercitând urmărirea, creditorul ipotecar va putea să -și îndestuleze
creanța doar în limita valorii acestor bunuri – art. 2.504 alin. (1) teza a II -a C. civ. Totodată,
urmărirea astfel realizată se va limita la valoarea capitalului , întrucât d obânzile și alte
accesorii ale creanței ipotecare nu mai pot fi acoperite în afara capitalului după împlinirea
prescripției din valorificarea pe cale silită a bunului ipotecat – art. 2.504 alin. (2) C. civ.
Stingerea obligației principale va determin a însă și stingerea ipotecii – art. 2.428 alin. (2) C.
civ. S -a apreciat că și pretențiile întemeiate pe dreptul de gaj au același regim.
 stingerea prin prescrip ție extinctiv ă a dreptului la ac țiune privind un drept subiectiv
accesoriu nu atrage și stingerea dreptului la ac țiune privind un drept subiectiv principal.
8.2. Dacă un debitor este obligat la prestații succesive , dreptul cu privire la fiecare
dintre aceste prestații se stinge printr -o prescripție deosebită , chiar dacă debitorul continuă
să execute una sau alta dintre prestațiile datorate – art. 2.503 alin. (2) C. civ.
De exemplu, s e încadrează în categoria prestațiilor succesive: dobânzile, chiriile,
arenzile, rentele viagere etc.
Prin excepție de la acest principiu :
– în cazul prestațiil or succesive care alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege
sau convenție, un tot unitar va opera o singură prescripție – art. 2.503 alin. (3) C. civ.
Prestațiile succesive ar alcătui un tot unitar dacă ar reprezenta modalități de plată convenite de
părți, denumite rate. De exemplu: achitarea eșalonată a prețului unui bun vândut; executarea
la anumite termene pentru diferite faze de execuție a lucrărilor, în baza unui contract de
antrepriză. În toate aceste situații, prescripția se va socoti în raport cu scadența ultimei rate
restante, pentru întreaga sumă.
9. Delimitarea prescripției extinctive de alte instituții
Prescripția extinctivă trebuie delimitată de alte instituții care, de asemenea, presupun
curgerea unui anumit interval de timp:
9.1. Presc ripția extinctivă și prescripția achizitivă (uzucapiunea)
Uzucapiunea este un mod originar de dobândire a unui drept real, prin posesia
continuă și neîntreruptă a unui bun aparținând altuia, tot timpul prevăzut de lege.
 Asemănări:
– ambele sunt concepute ca instituții de drept civil, aparținând dreptului material;
– ambele apar ca sancțiuni de drept civil pentru titularii drepturilor subiective civile
inactivi;
– ambele presupun termene suspuse suspendării sau întreruperi.
 Deosebiri:

24
– reglementările privind prescripția extinctivă constituie dreptul comun în materie;
– termenele de prescripție extinctivă sunt mai scurte și mai numeroase (3 ani; 2 ani;
1 an; 6 luni), cele de prescripție achizitivă sunt mai lungi și mai puține (10 ani; 5 ani) –
art. 930 -931 C. civ.;
– efectul prescripției extinctive constă în stingerea dreptului la acțiune în sens material,
iar prescripția achizitivă conduce la dobândirea unui drept real principal;
– pe lângă reguli comune privind calculul termenelor, fiecare prescripți e are reguli
proprii de suspendare și întrerupere, iar repunerea în termen este proprie numai prescripției
extinctive.
9.2. Prescripția extinctivă și decăderea (forcluziunea)
Decăderea este stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat într -un anumit te rmen
sau, după caz, interdicția săvârșirii unui act unilateral (juridic sau material) care nu a fost
realizat în termenul stabilit prin lege sau convenția părților – art. 2.545 -2.550 C. civ.
 Asemănări:
– ambele presupun termene;
– ambele sunt instituții de drept civil;
– ambele au efect extinctiv.
 Deosebiri:
– prescripția extinctivă stinge numai dreptul material la acțiune, iar decăderea stinge
însuși dreptul subiectiv;
– prescripția extinctivă presupune termene mai lungi și mai numeroase, decăderea
presupu ne termene mai scurte și mai puține: 3 ani – art. 937 alin. (2) C. civ.; 1 an – art. 1.103
C. civ.; 1 an, respectiv 3 ani sau 5 ani – art. 908 -909 C. civ.;6 luni – 1.263 alin. (6) C. civ.; 10
ani, respectiv 2 ani – art. 746 alin. (1) lit. e) C. civ.;
– termenele de prescripție sunt legale, putând fi modificate prin convenția părților în
limitele impuse de lege; termenele de decădere pot fi legale sau convenționale, cu condiția de
a nu face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârșirea actului, su b sancțiunea
nulității absolute – art. 2.545 alin. (1) C. civ.;
– termenele de prescripție reprezintă regula, urmând a se aplica regimul specific
acestora dacă nu rezultă neîndoielnic din lege că un anumit termen este de decădere – art.
2.548 C. civ.;
– decăderea operează de drept și independent de culpa titularului dreptului, instanța
fiind ținută să o invoce și din oficiu, cu excepția când privește drepturi de care părțile pot
dispune, pe când prescripția intervine doar la cerea părții interesate; invocar ea decăderii poate
fi făcută și în fața instanțelor de control judiciar, pe când a prescripției, numai în primă
instanță;
– cursul prescripției extinctive este supus mai multor cauze modificatoare, constând în
diferite cauze de întrerupere, suspendare și r epunerea în termen, pe când cursul termenului de
decădere cunoaște mai puține modificări: forța majoră amână sau suspendă curgerea
termenului de decădere, care nu se va socoti împlinit decât la 5 zile de la încetarea
suspendării; întreruperea termenului de decădere intervine dacă realizarea dreptului presupune
exercițiul acțiunii în instanță, începând cu data introducerii cererii sau a punerii în întârziere;
– la termenul de prescripție scurs sau împlinit se poate renunța, însă la beneficiul
decăderii nu se poate renunța decât în cazul termenelor convenționale sau a celor legale ce
ocrotesc un interes privat.
9.3. Prescripția extinctivă și termenul extinctiv
Termenul extinctiv este o modalitate a actului juridic civil, constând într -un eveniment
viitor și s igur ca realizare, care amână stingerea dreptului subiectiv civil.
 Asemănări:
– ambele presupun un efect extinctiv;

25
– ambele se calculează după aceleași reguli;
– ambele permit părților să le modifice durata pe cale convențională
 Deosebiri:
– termenele d e prescripție au ca izvor numai legea, termenul extinctiv este, după caz,
convențional, legal ori jurisdicțional;
– prescripția extinctivă stinge dreptul la acțiune (în sens material); termenul extinctiv
stinge și dreptul subiectiv și obligația civilă cor elativă;
– termenul extinctiv poate fi modificat prin acordul liber al părților actului juridic,
termenul de prescripție poate fi modificat numai în limitele permise de lege;
– suspendarea, întreruperea și repunerea în termen sunt proprii numai prescripț iei
extinctive.
10. Domeniul de aplicare al prescripției extinctive
Majoritatea ac țiunilor civile în justi ție sunt prescriptibile, dup ă cum rezultă din
interpretarea per a contrario a prevederilor art. 2.502 alin. (1) C. civ., care dispune că dreptul
la acțiune este imprescrip tibil în cazurile prevăzute de lege ș i ori de câte ori, prin natura sau
obiectul dreptului civil ocrotit, exerci țiul său nu poate fi limitat în timp.
În funcție de con ținutul drepturilor subiective civile, distingem:
10.1. Domeniu l prescripției extinctive în categoria drepturilor patrimoniale
Drepturile patrimoniale se subcla sifică în drepturi de creanță ș i drepturi reale.
 Prescripția extinctivă în materia drepturilor de creanță
Majoritatea drepturilor de creanță sunt prescripti bile extinctiv, atât cele principale cât
și cele accesorii, indiferent de izvorul lor: acte juridice unilaterale sau bilaterale, fapte juridice
licite sau ilicite. Acțiunile prin care se apără drepturi de creanță se numesc acțiuni personale,
prin care cred itorul poate pretinde obligarea debitorului să dea, să facă sau să se abțină de la o
anumită acțiune.
Spre exemplu, creditorul care intentează:
– acțiunea oblică , subrogatorie sau indirectă, urmărește readucerea în patrimoniul
debitorului a unor creanț e pe care acesta a neglijat să le recupereze de la proprii lor debitori;
– acțiunea pauliană , revocatorie sau directă, urmărește desființarea actelor frauduloase
ale debitorului;
– acțiunea în rezoluțiune sau reziliere, urmărește desființarea contractul ui ca urmare a
neexecutării imputabile;
– acțiunea în executarea unei lucrări, urmărește predarea unui lucru sau plata prețului
conform convenției părților;
– acțiunea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de
vânzare urmă rește obținerea titlului de proprietate ;
– acțiunea pentru plata de daune -interese , urmărește acoperirea prejudiciului produs
prin neexecutarea unei obligații contractuale sau a săvârșirii unei fapte ilicite;
– acțiunea pentru plata de despăgubiri urmăre ște obținerea contravalorii construcțiilor
sau plantațiilor făcute de o persoană pe terenul altcuiva.
– acțiunea în prestație tabulară generală , prin care dobânditorul unui drept real asupra
unui imobil solicit ă instan ței să dispun ă înscrierea dreptului său, ca urmare a refuzului
îndeplinirii obliga țiilor necesare înscrierii de c ătre cel care se angajase să-i transmit ă, să-i
constituie sau s ă-i modifice dreptul – art. 896 alin. (1) C. civ. ;
– acțiunea în prestație tabulară specială ,îndreptat ă împotriva terțului dobânditor
înscris anterior în Cartea funciar ă, dac ă actul juridic invocat de reclamant este anterior celui în
temeiul c ăruia a fost înscris dreptul ter țului, iar acesta a fost de rea -credin ță la data încheierii
actului – art. 897 alin. (2) C. civ.
Excepție de la regulă fac următoarele acțiuni personale imprescriptibile :

26
– acțiunea asiguraților de plată a sumelor rezultând din rezervele tehnice care se
constituie la asigurările de viață pentru obligații de plată scadente în viitor -art. 2.237 C. civ.;
– acțiunea în suportarea cheltuielilor de reparare și întreținere a despărțiturilor
comune – art. 663 alin. (1) C. civ.;
– acțiunea de dobândire a coproprietății despărțiturii comune – art. 666 C. civ.
 Prescripția extinctivă în materia drepturilor reale principale
Sunt prescriptibile extinctiv urm ătoarele ac țiuni reale:
– acțiunea în revendicare imobiliară a bunului proprietate privată, în caz de: avulsiune ,
în termen de 1 an – art. 572 C. civ.; adjudecare imobiliară ca urmare a vânzării la licit ație în
cadrul executării silite, în termen de 3 ani – art. 520 C. pr. civ.;
– acțiunea în revendicare în caz de avulsiune mobiliară : situația animalelor domestice
rătăcite pe terenul altuia, în termen de 30 de zile – art. 576 alin. (1) C. civ.;
– acțiun ea în apărarea drepturilor reale corespunzătoare proprietății publice: dreptul de
administrare , dreptul de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit , față de uzurpatori
– art. 870 C. civ., art. 873 C. civ. și art. 875 C. civ., raportat la art. 2. 501 alin. (1) C. civ.;
– acțiunea confesorie , prin care se urmărește apărarea unui dezmembrământ al
dreptului de proprietate: dreptul de uzufruct – art. 746 (1) lit. e) C. civ.; dreptul de uz ,
respectiv de abitație – art. 754 C. civ. și a dreptului de ser vitute – art. 770 alin. (1) lit. f) C.
civ., împotriva celui care împiedică exercitarea dreptului asupra imobilului, în termen de 10
ani – art. 2.518 pct. 1 C. civ.;
– acțiunea posesorie , pentru apărarea posesiei ca stare de fapt împotriva oricăror
tulbu rări sau deposedări, în termen de 1 an – art. 951 C. civ.
– acțiunea în rang , prin care cel care a fost îndrept ățit, printr -un act juridic valabil
încheiat, s ă înscrie un drept real în folosul s ău, dar a fost împiedicat prin violen ță sau viclenie
de către un ter ț dobânditor de la acela și autor, prin act ulterior, solicit ă radierea din Cartea
funciar ă a dreptului concurent respectiv și acordarea de rang preferen țial față de înscrierea
efectuat ă de ter țul de rea -credin ță – art. 892 alin. (2) și (3) C. civ. se prescrie în termen de 3
ani de la data înscrierii de c ătre ter ț a dreptului în folosul său;
– acțiunea în justificarea înscrierii provizorii pentru consolidarea dobândirii,
modific ării sau stingerii unui drept tabular – art. 899 C. civ. ;
Excepție de la regula fac următoarele acțiuni reale declarate imprescriptibile :
– acțiunea în revendicare , imobiliară sau mobiliară, pentru apărarea dreptului de
proprietate publică sau privată, împotriva posesorului sau oricărei alte persoană care deține
fără drept b unul (poate fi însă paralizată prin invocarea uzucapiunii) – art. 563 alin. (2) C.
civ., respectiv art. 865 alin. (3) C. civ.;
– acțiunea negatorie , pentru apărarea dreptului de proprietate, împotriva celui care se
pretinde titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate – art. 564 C. civ.;
– acțiunea în partaj pentru împărțirea bunului comun între coproprietari – art. 669 C.
civ.;
– acțiunea confesorie , pentru apărarea dreptului de superficie , împotriva celui care
împiedică exercitarea acestui drept real asupra imobilului – art. 696 C. civ.;
– acțiunea în grănițuire , pentru stabilirea, prin semne exterioare, a limitelor de hotar,
în raport cu deținătorii imobilelor învecinate – art. 560 -561 C. civ.;
– acțiunea pentru stabilirea dreptului de tr ecere a titularului unui teren lipsit de acces
la calea publică, împotriva proprietarului fondului învecinat – art. 617 alin. (3) C. civ.;
– acțiunea în rectificarea intabulării sau înscrierii provizorii se cere de orice persoan ă
interesat ă, pentru motivele arătate de art. 908 C. civ. este imprescriptibilă față de dob ânditorul
nemijlocit și față de terțul dobânditor de rea -credin ță, sub rezerva prescrierii acțiunii în fond.
Acțiunea în rectificarea notării este imprescriptibilă – art. 911 alin. (2) C. civ.
– acțiunea pentru îndreptarea erorilor materiale este imprescriptibil ă sau, dup ă caz,

27
supus ă termenelor de dec ădere – art. 913 C. civ. ;
– acțiunea în petiție de ereditate , prin care se urmărește recunoașterea calității de
moștenitor, împotriva celor care au calitatea de moștenitori aparenți și restituirea, pe cale de
consecință, a bunurilor succesorale deținute de aceștia fără drept – art. 1.130 C. civ.
 Prescripția extinctivă în materia drepturilor reale accesorii
Drepturile reale accesorii sunt supuse pre scrip ției extinctive, ca regulă, în aceleaș i
condi ții ca și dreptul de crean ță principal pe lângă care există – art. 2.503 alin. (1) C. civ.
Excepție de la regula fac următoarele acțiuni declarate imprescriptibile :
– acțiunea ipotecară, a fost declarat imp rescriptibil sub rezerva prescripției dreptului de
a obține executarea silită, chiar dacă dreptul la acțiune privind creanța garantată era prescris,
dar numai până la valoarea bunului ipotecat și numai pentru recuperarea capitalului sumei
datorate, fără d obânzi și alte accesorii – art. 2.504 alin. (2) C. civ.
– acțiunea întemeiată pe dreptul de gaj va avea același regim ca și acțiunea ipotecară
10.2. Domeniul prescripției extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale
Regula este că drepturile nepatrim oniale sunt imprescriptibile extinctiv, cu excepția în
care legea prevede contrariul – art. 2.502 alin. (2) pct. 1 C. civ. Această soluție este consacrată
și prin prevederea care arată că persoana ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate se
poate adresa oricând instanței – art. 253 alin. (1) C. civ.
 Sunt imprescriptibile extinctiv acțiunile privind drepturile inseparabile de persoana
titularului:
– acțiunea privind apărarea dreptului la nume sau a dreptului la pseudonim – art. 254
alin. (2) și alin. (3) C. civ.;
– acțiunea pentru apărarea drepturilor nepatrimoniale rezultate din operele de creație
intelectuală (dreptul de autor, de inventator ș.a.) recunoscute de legile speciale;
– acțiunea în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie sau a existenței
împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumția de paternitate – art. 434 C. civ.;
– acțiunea în contestarea recunoașterii voluntare de maternitate sau de paternitate –
art. 420 C. civ.;
– acțiunea în contestarea filiației , atunci când filiația rezultă din certificatul de naștere,
fără însă a exista o folosință a stării civile conformă cu acest certificat – art. 421 C. civ.;
– acțiunea în stabilirea filiației față de mamă introdusă în timpul vieții copilului –
art. 423 alin. (4) C. civ .;
– acțiunea în stabilirea paternității introdusă în timpul vieții copilului – art. 427 alin.
(1) C. civ.;
– acțiunea în tăgada paternității introdusă de către copil – art. 433 alin. (2) C. civ.;
– acțiunea în tăgada paternității introdusă de către cel care se pretinde tată biologic –
art. 432 alin. (2) teza I C. civ.;
– acțiunea prin care se solicită anularea, modificarea sau completarea unui act de
stare civilă sau a unei mențiuni de pe acesta – art. 100 C. civ.
! Excepție de la regula fac doar acțiu nile anume prevăzute de lege ca prescriptibile – art.
2.501 alin. (2) C. civ.:
 acțiunea în anulabilitatea unui act juridic civil, în termenul general de 3 ani – art. 1.249
alin. (2) C. civ.;
 acțiunea în nulitate relativă a căsătoriei, în termen de 6 luni – art. 301 alin. (1) C. civ.;
 acțiunea în nulitatea relativă a recunoașterii de filiație, în termenul general de 3 ani –
art. 419 alin. (2) C. civ.;
 acțiunea în tăgada paternității, când este introdusă de către: soțul mamei sau
moștenitorii acestuia, în te rmenul special de 3 ani – art. 430 C. civ.; mamă sau moștenitorii
acesteia, în termenul special de 3 ani – art. 431 C. civ.; moștenitorii tatălui biologic în
termenul special de 1 an – art. 432 alin. (2) teza a II -a C. civ.;

28
 acțiunea în stabilirea filiație i față de mamă, atunci când este pornită după decesul
copilului de către moștenitorii acestuia în termenul special de 1 an – art. 423 alin. (5) C. civ.;
– acțiunea în stabilirea paternității, când este pornită după decesul copilului de către
moștenitorii a cestuia în termenul special de 1 an – art. 427 alin. (2) C. civ.
 Sunt de asemenea imprescriptibile acțiunile în constatarea existenței unui drept ,
chiar de natură patrimonială, însă prin care nu se urmărește obligarea debitorului la efectuarea
unei prestaț ii ci doar recunoa șterea existenței unei stări de drept sau de fapt, cum sunt:
– acțiunea în constatarea nulit ății absolute a unui act juridic civil – art. 216 alin. (6) C.
civ.;
– acțiunea în declararea simula ției pentru stabilirea actului real și inexis tența actului
public, sub rezerva prescrierii ac țiunii de fond care determin ă interesul în promovarea
acțiunii;
– acțiunea în constatarea caracterului ilicit al faptei s ăvârșite, dac ă tulburarea pe care a
produs -o subzist ă – 253 alin. (1) lit. c) C. civ.;
– acțiunea pentru constarea calit ății de contractor de bun ă-credin ță;
– acțiunea prin care un so ț cere s ă se constate c ă bunul întabulat pe numele celuilalt soț
este bun comun.

1.5.Rezumat
Prescrip ția extinctivă reprezintă stingerea dreptului la acț iune neexercitat în termenul
stabilit de lege . Prescripția extinctivă a devenit o instituție cu o natură mixtă, îmbinând atât
elemente de ordine publică, cât ci și de ordine privată. Astfel, se recunoaște admisibilitatea
încheierii unor convenții privind pre scripția, prin care părțile să se abată de la prevederile
normelor dispozitive . Prescrip ția trebuie invocată de partea interesată, deoarece aceasta nu
operează de drept . Se poate renunța atât la prescripția în curs , cât și la cea împlinită , în ambele
cazur i urmând să curgă o nouă prescripție de același fel . Prescripția extinctivă nu operează în
temeiul legii, ci numai în baza deciziei instanței prin care s -a admis cererea de constatare a
împlinirii termenului . Stingerea prin prescripție extinctivă a dreptu lui la acțiune asupra unui
drept principal determină stingerea dreptul la acțiune drepturilor accesorii . Stingerea dreptului
la acțiune prin prescripție extinctivă a prestațiilor succesive se stinge printr -o prescripție
deosebită . Majoritatea ac țiunilor civile în justi ție sunt prescriptibile , deoarece dreptul la
acțiune este imprescrip tibil în cazurile prevăzute de lege ș i ori de câte ori, prin natura sau
obiectul dreptului civil ocrotit, exerci țiul său nu poate fi limitat în timp.

1.6. Test de evaluare
1. Indicați condițiile de admisibilitate a convențiilor cu privire la prescripția extinctivă.
2. Precizați care sunt modalitățile de invocare a prescripției extincitve.
3. Enunțați condițiile în care renunțarea la prescripția extinctivă este valabilă
4. Explicați care este principiul care guvernează prescriptibilitatea drepturilor accesorii.
5. Realizați o comparație între prescripția extinctivă și termenul extinctiv
6. Prezentați domeniul de aplicare a prescripției în materia drepturilor reale.

29
Unitatea de învățare 5: Prescripția extinctivă (II). Termenele de prescripție extinctivă.
Cursul prescripției extinctive. Începutul prescripției extinctive

1.1. Introducere
Unitatea de învățare nr. 1 prezintă: noțiunea și clasificarea termenelor de prescr ipție
extinctivă; termenele generale de prescripție; termenele speciale de prescripție; începutul
prescripției extinctive .
1.2. Competențele unității de învățare
După parcurgerea unităților de învățare, studentul va fi capabil:
 să identifice principale ca tegorii de termene de prescripție extinctivă;
 să stabilească domeniul de aplicare al t ermenelor generale de prescripție ;
 să determine domeniul de aplicare al termenelor speciale de prescripție ;
 să aplice corespunzător regula generală privind începutul pres cripției extinctive.
 să identifice ipotezele în care se aplică regulile speciale privind începutul prescripției

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 3 ore

1.4. Conținutul unității de învățare
1. Termenele de prescripție extinctivă
1.1. Noțiunea și clasificarea termenelor de prescripție extinctivă
Termenul de prescrip ție extinctivă reprezintă intervalul de timp în cadrul căruia poate
exercitat dreptul la ac țiune în sens material, sub sanc țiunea pierderii dreptului titul arului de a
obține concursul for ței de constrângere a statului pentru obligarea pârâtului la îndeplinirea
obliga ției.
 În funcție de izvorul lor , termenele de prescrip ție pot fi :
– termenele legale, care sunt prevăzute în Codul civil sau în alte acte normative. Se
admite posibilitatea proro gării legale a termenului de prescripție extinctivă instituit pentru
acțiunea în despăgubire întemeiată pe o fapt ă ilicită care constituie infrac țiune, până la nivelul
duratei termenului de prescrip ție a răspunderii p enale, dacă acesta este mai lung decât cel
prevăzut pentru răspunderea civil ă – art. 1.394 C. civ.;
– termenele convenționale, care sunt stabilite de părț i, prin modificarea limitelor fixate în
actele normative, cu respectarea minimelor și maximelor insti tuite de art. 2.515 alin. (3) C. C.
civ.
 După criteriul sferei de aplicare , termenele de prescrip ție extinctivă pot fi:
 termenele generale, care au aplicabilitate nedeterminată, fiind incidente ori de câte
ori legea nu stabile ște un termen special;
– termenele speciale, care sunt de strictă aplicare, doar la ac țiunile pentru care au fost
consacrate, neputând fi invocate prin analogie în cazuri asemănătoare .
 În func ție de sediul de reglementare , distingem între:
– termene stabilite de Codul civil și
– termene instituite de alte acte normative.
1.2. Termenele generale de prescripție
Termenul general de prescripție este acel termen care se aplică ori de câte ori legea
sau părțile nu au stabilit un termen special de prescripție.
 termenul de 3 ani – art. 2. 517 C. civ. are drept domeniu acțiuni personale :
 acțiunile personale patrimoniale , prin care se apără drepturile de
creanță, indiferent de izvorul concret al raportului obligațional: act juridic (unilateral sau
bilateral) ori fapt juridic (licit sau ilici t).

30
Aplicabilitate: acțiunea oblică; acțiunea revocatorie; acțiunea pentru restituirea
contravalorii fructelor în cadrul partajului; acțiunea în rezoluțiunea unui antecontract de
vânzare; acțiunea în despăgubiri bazată pe nesocotirea limitelor dreptului d e proprietate ș.a.;
 acțiunile în pretenții patrimoniale personale ce însoțesc o acțiune principală –
indiferent dacă aceasta din urmă este sau nu prescriptibilă, cu condiția ca acțiunea în
restituirea prestațiilor în baza unui act desființat să vizeze va lorificarea unor drepturi de
creanță.
Aplicabilitate: acțiunea în pretenții patrimoniale poate însoți: acțiunea în nulitate
relativă sau absolută; acțiunea în reducțiune; acțiunea în rezoluțiune sau reziliere ș.a.
 acțiunile nepatrimoniale prescriptibile extinctiv, dacă legea nu stabilește un
termen
special .
Aplicabilitate: acțiunea prin care se invocă nulitatea relativă a recunoașterii de
filiație – art. 419 alin. (2) C. civ.
Nu constituie termen general de prescripție termenul de 3 ani instituit expres d e lege
pentru exercitarea anumitor acțiuni, acesta urmând a se aplica în calitate de termen special,
încât nu va fi afectat de o eventuală modificare a termenului general.
 termenul de 10 ani – art. 2.518 pct. (1) C. civ. are drept domeniu acțiuni reale prin
care se apără drepturi care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui
termen de prescripție.
Aplicabilitate:
 acțiunile confesorii pentru apărarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate
privată , altul decât superficia : dreptul de uz, dreptul de uzufruct; dreptul de abitație; dreptul ui
de servitute;
 acțiunile confesorii pentru apărarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate
publică : dreptul de administrare; dreptul concesiune și dreptul de folosință gratuită pentru
bunurile din domeniul privat al statului.
Nu constituie termen de prescripție, ci de decădere, termenele de 10 ani instituite de
prevederile art. 746, art. 754 și art. 770 C. civ., sancțiunea aplicabilă în cazurile respective
fiind stingerea a însuși drep tului civil subiectiv, ca urmare a neuzului bunului care le formează
obiectul.
1. 3. Termenele speciale de prescripție
Termenele de prescrip ție speciale pot fi instituite atât în Codul civil, cât și în alte
acte normative. Termenele de prescrip ție speciale prevăzute în Codul civil sunt :
 termenul de 10 ani, în care se prescrie dreptul la ac țiune având ca obiect:
 dreptul de crean ță privind repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei
persoane prin tortură ori acte de barbarie , sau prin violen ță ori agresiuni sexuale comise contra
unui m inor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a -și exprima
voința – art. 2.518 pct. 2 C. civ;
 dreptul de crean ță privind repararea prejudiciului adus mediului înconjurător –
art. 2.518 pct . 3 C. civ.
 termenul de 3 ani, în care se prescrie dreptul la ac țiune având ca obiect:
 preten țiile îndreptate împotriva transportatorului, izvorâte din contractul de transport
de bunuri terestru, aerian sau pe apă, încheiat spre a fi executat succesiv sa u, după caz,
combinat, cu acelaș i mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite – art. 2.521 alin.
(3) C. civ.;
 crean țele izvorâte din raporturi de prestări servicii aparț inând avoca ților, împotriva
clien ților, în cazul afacerilor neterminate, socotit de la data ultimei presta ții efectuate – art.
2.520 alin. (1) pct. 6 C. civ.;

31
 solicitarea proprietarului la obligarea superficiarului la încetarea dreptului de
superficie sau la repunerea în situa ția anterioară, în cazul modificării de către acesta din urmă
a structurii construc ției – art. 695 alin. (3) C. civ.;
 tăgada paternităț ii exercitate de so țul mamei – art. 430 alin. (1) C. civ.;
 tăgada paternității de către mamă – art. 431 alin. (1) C. civ.
 termenul de 2 ani , în care se prescrie dreptul la a cțiune având ca obiect:
 dreptul întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare – art. 2.519 alin. (1) C.
civ.;
 plata remunera ției cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza
contractului
de intermediere – art. 2.519 alin. (2) C. civ .
 termenul de 1 an , în care se prescrie dreptul la ac țiune având ca obiect:
 revendicarea în caz de avulsiune – art. 572 C. civ.;
 apărarea posesiei – art. 951 alin. (1) C. civ.;
 anularea unui contract pentru leziune – art. 1.223 C. civ.;
 crean țele izvorâte din raporturi de prestări servicii aparținând, conform art. 2.520
alin. (1) C. civ.: profesioniștilor din alimentația publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe
care le prestează; profesorilor, institutorilor, maeștrilor și artiștilor, pentru lecțiile d ate cu ora,
cu ziua sau cu luna; medicilor, moașelor, asistentelor și farmaciștilor, pentru vizite, operații
sau medicamente; vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute și a furniturilor
livrate; meșteșugarilor și artizanilor, pentru plata muncii lor; avocaților, împotriva clienților,
pentru plata onorariilor și cheltuielilor, care se va calcula din ziua rămânerii definitive a
hotărârii sau din aceea a împăcării părților ori a revocării mandatului; notarilor publici și
executorilor judecăt orești, în ceea ce privește plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele
funcției lor, care se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile; inginerilor,
arhitecților, geodezilor, contabililor și altor liber -profesioniști, pentru plata su melor ce li se
cuvin, care se va socoti din ziua când s -a terminat lucrarea;
 restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a
mai avut loc – art. 2.521 alin. (1) C. civ;
 pretențiile izvorâte din contractul de transport de b unuri terestru, aerian sau pe
apă, îndreptată împotriva transportatorului – art. 2.521 alin. (2) C. civ;
 stabilirea maternității, introdusă de moștenitorii copilului decedat înainte de a
introduce acțiunea – art. 423 alin. (5) C. civ.;
 stabilirea paternită ții, introdusă de moștenitorii copilului decedat – art. 427 alin.
(2) C. civ.;
 tăgada paternității, exercitată de moștenitorii soțului mamei, sau de moștenitorii
mamei, dacă autorii lor au decedat înainte de împlinirea termenului de prescripție – art. 430
alin. (3) C. civ.;
 tăgada paternității, formulată de moștenitorii tatălui biologic – art. 432 alin. (2) C.
civ.;
 tăgada paternității, exercitată de moștenitorii copilului, dacă acesta a decedat
înainte de a introduce acțiunea – art. 433 alin. (3) C. civ.
 termenul de 30 de zile, în care se prescrie
 dreptul la acțiune având ca obiect revendicarea animalelor domestice rătăcite pe
terenul altuia – art. 576 alin. (1) C. civ.
2. Curgerea termenului de prescripție
2.1.Începutul prescripției extinctive
 Regula g enerală este că p rescripția extinctivă începe să curgă de la data când
titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui

32
– art. 2.523 C. civ. În cazul unor încălcări succesive ale aceluiași drept subiectiv se nasc mai
multe drepturi la acțiune, distincte, pentru fiecare încălcare, fiecare dintre acestea fiind supus
unei prescripții deosebite. Momentul declanșator al prescripției este:
 un moment subiectiv , principal, al datei cunoașterii efective de către titul ar a nașterii
dreptului său la acțiune;
 unul moment obiectiv , secundar, subsidiar, al datei de la care titularul ar fi trebuit
să cunoască nașterea dreptului său la acțiune.
 Reguli speciale privind începutul prescripției sunt instituite pentru anumite acț iuni
prin prevederi exprese ale legii. În afară de regulile stabilite prin lege, părțile cu capacitate de
exercițiu deplină pot stabili prin convenții alte momente de la care să se calculeze cursul
prescripției – art. 2.515 alin. (3) C. civ.
 Reguli incide nte în materia acțiunilor personale patrimoniale :
o acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face
În cazul obligațiilor pure și simple, a celor afectate de un termen extinctiv sau de o
condiție rezolutorie, prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și
debitorul trebuia astfel să o execute, conform art. 2.524 alin. (1) C. civ. Disitngem astfel:
– în cazul obligațiilor pure și simple , executarea poate fi solicitată imediat după
încheierea contractului , prin urmare și pre scripția extinctivă va curge de la acea dată. Spre
exemplu, în cazul împrumutului de consumație, dacă nu s -a stabilit un termen pentru
restituire, prescripția începe să curgă de la data încheierii contractului – art. 2.163 C. civ.;
– în cazul obligațiilor afectate de un termen extinctiv sau de o condiție rezolutorie ,
obligațiile sunt exigibile:
– chiar de la data încheierii actului , întrucât după împlinirea termenului extinctiv
sau a condiției rezolutorii, dreptul subiectiv se stinge, prin urmare, dreptul la acțiune trebuie
exercitat între aceste două momente. În aprecierea exigibilității obligațiilor se va ține cont de
natura datoriei, sau, după caz, de voința părților;
– de la o altă dată ulterioară încheierii contractului : – obligația de restituire a
bunurilor ce au făcut obiectul unui contract de locațiune se naște de la data încetării
contractului de locațiune, astfel că tot de la acea dată va începe să curgă prescripția; – în cazul
contractului de comodat, prescripția dreptului la acțiune privind resti tuirea bunului va începe
să curgă de la data expirării termenului convenit, sau de la data îndestulării trebuinței
comodatarului stabilită în contract, sau de la data încheierii contractului, dacă părțile nu au
stabilit un termen și lucrul este de folosinț ă permanentă.
– în cazul obligațiilor afectate de un termen suspensiv , prescripția începe să curgă:
– de la împlinirea termenului sau
– de la data renunțării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea
creditorului – art. 2.524 alin. (2) C. civ. Aceeași soluție se aplică și în ipoteza în care părțile
convin să renunțe la beneficiul stipulat în favoarea ambelor părți, sau când debitorul renunță
la termenul stipulat în favoarea sa, deoarece prin renunțare la beneficiul termenului, acesta se
socoteș te împlinit față de renunțător cel puțin. Începutul prescripției nu este condiționat de
punerea în întârziere, deoarece acest moment depinde exclusiv de voința celui împotriva
căruia curge prescripția;
– de la data la care contractul trebuia încheiat contr actul, în cazul acțiunii prin
care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract – art. 1.669 alin. (2) C.
civ.
– în cazul unei obligații afectate de o condiție suspensivă , prescripția începe să curgă:
– de la data când s -a îndeplin it condiția – 2.524 alin. (3) C. civ., deoarece din
acest moment ia naștere dreptul subiectiv protejat prin acțiunea prescriptibilă;
– de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel să o execute,
în cazul unei condiții pur potestati ve din partea creditorului, conform regulii prevăzute de art.

33
2.524 alin. (1) C. civ., deoarece există posibilitatea ca creditorul, prin inacțiunea sa, să întârzie
momentul de la care prescripția începe să curgă în favoarea debitorului.
o acțiunea în executa rea prestațiilor succesive
– în cazul presta țiilor succesive cu caracter individual , fixate prin lege sau conven ția
părților, cum sunt dobânzile, chiriile, rentele, prescrip ția începe să curgă de la data la care
fiecare prestație devine exigibilă , astfel c ă prescriptibilitatea uneia din acț iuni nu determină
prescriptibilitatea alteia ;
– în cazul presta țiilor succesive care prin lege sau conven ția părț ilor alcătuiesc un tot
unitar, cum este cazul plăț ii pre țului în rate, prescrip ția curge pentru întreaga su mă de la
data la care ultima prestație devine exigibilă – art. 2.526 C. civ. și art. 2.503 C. civ. S -a
apreciat că pot fi privite ca tot unitar ș i obliga țiile asumate în materie de construc ții, când
termenul de prescrip ție pentru contravaloarea lucrărilor efectuate prin prestări succesive curge
de la data procesului -verbal de recep ție definitivă . Tot astfel, în cazul unui contract de vânzare
încheiat în forma simplificată a comenzii urmate de livrare, prescrip ția dreptului la ac țiune
pentru plata pre țului î ncepe să curgă de la data ultimei livrări.
o acțiunea în materia asigurărilor convenționale, prescripția începe să curgă:
– de la data expirării termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părți, conform art.
2.527 C. civ., pentru plata:
– primei de a sigurare datorate de asigurat; în cazul în care nu s -a stabilit un
astfel de termen, prescripția se va socoti de la data încheierii contractului ;
– indemnizației de asigurare datorată de asigurător;
– despăgubirilor datorate de asigurător; dacă legea sau părțile nu stabilesc un
astfel de termen, prescripția se va socoti de la data producerii evenimentului asigurat.
Regula specială enunțată nu se ap lică:
– în materia asigurărilor prin efectul legii ;
– în raporturile dintre asigurat sau asigurător și terțe persoane ce ar răspunde de
prejudiciul asigurat.
o acțiunea în repararea pagubei cauzate printr -un fapt juridic
– în cazul comiterii unei fapte ilicite , de natură delictuală sau contractuală, prescripția
începe să curgă, conform art. 2.528 alin. (1) C. ci v.:
– de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba , cât și pe cel care răspunde
de ea –moment subiectiv, ce se va dovedi de partea interesată;
– de la data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care
răspunde de ea – moment ob iectiv ce se va determina de către instanță; astfel, dreptul la
reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat
imediat – art. 1.381 alin. (2) C. civ.;
– de la data când victima a cunoscut sau trebuia să cunoască producerea
prejudiciilor succesive viitoare, generate de aceeași faptă , care nu au putut fi prevăzute de la
data producerii lor, pentru care se naște un drept la acțiune distinct – art. 1.386 alin. (4) C.
civ.;
– în ipoteza săvârșirii unui fapt j uridic licit se vor aplica prin analogie regulile din
materia faptelor ilicite – art. 2.528 alin. (2) C. civ., astfel că prescripția pentru acțiunea în
restituire va începe să curgă:
– de la momentul în care cel care și -a micșorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia
să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficia t de acea mărire
– în materia îmbogățirii fără justă cauză – art. 1.345 C. civ.;
– de la data la care solvensul a realizat sau trebuia să realizeze că plata pe care a
făcut -o accipiensului este nedatorată – în cazul acțiunii în repetițiunea plății nedatorate
îndreptate de plătitor împotriva creditorului aparent;

34
– de la data la care plătitorul a cunoscut ori trebuia să cunoască atât faptul
împlinirii termenului de pre scripție pentru creditorul de bună -credință, sau faptul lipsirii
acestuia, în orice mod, de titlul său de creanță, sau al renunțării la garanțiile creanței, cât și
persoana adevăratului debitor – art. 1.342 C. civ. în privința dreptului de regres al plătit orului
împotriva adevăratului debitor se naște, în cazul în care creditorul apparent a primit cubună –
credință plata nedatorată;
– de la data la care geratul a cunoscut atât persoana gerantului, precum și
întinderea cheltuielilor necesare și a celor utile făcute de gerant în limita sporului de valoare,
respectiv a întinderii prejudiciului pe care acesta l -a suferit, fără culpa sa , chiar dacă
rezultatul gestiunii de afaceri nu a fost atins – art. 1.337 C. civ. ;
– de la nașterea copilului, în cazul acțiunii în despăgubire exercitată de mama
copilului împotriva pretinsului tată pentru plata a jumătate din cheltuielile nașterii, ale
lehuziei și cele efectuate cu întreținerea ei în timpul sarcinii și în perioada de lehuzie – art. 428
alin. (3) C. civ.;
o acțiunea în răspundere pentru vicii aparente
– în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanție pentru transmiterea
unor bunuri sau executarea unor lucrări , cu vicii aparente – art. 2.530 alin. (1) C. civ.,
prescripția începe să curgă:
– de la data predă rii sau recepției finale a bunului ori a lucrării – moment obiectiv
principal , întrucât se prezumă că de la această dată dobânditorul sau beneficiarul lucrării
trebuie să aibă cunoștință de viciile aparente;
– de la data împlinirii termenului legal sau vol untar pentru înlăturarea de către
debitor a viciilor constatate , prevăzut de lege ori stabilit prin procesul -verbal de constatare a
viciilor – moment obiectiv subsidiar ;
– în alte cazuri asimilate acestora se aplică regulile de mai sus, cum ar fi:
– în caz ul lipsei calităților convenite ori a lipsurilor cantitative , dacă oricare dintre
aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoștințe speciale, printr -o verificare normală,
conform 2.530 alin. (2) C. civ.;
– în cazul contractului de antrepriză pentru lu crări de construcții – art. 1.880
alin. (1) C. civ.
Regulile enunțate nu se aplică în cazul în care, potrivit unei dispoziții speciale sau
voinței părților, viciile aparente trebuiau denunțate, sub sancțiunea decăderii, într -un anumit
termen de garanție , care va fi și data cea mai îndepărtată de la care se socotește prescripția,
deoarece nerespectarea acestuia atrage pierderea dreptului de garanție, astfel că prescripția
rămâne fără obiect.
 acțiunea în răspundere pentru vicii ascunse
Acțiunea în răspundere pentru vicii ascunse are la bază descoperirea anumitor lipsuri
ori defecte de calitate, de natură să împiedice întrebuințarea lucrului, lucrării sau construcției
conform destinației lor, ori să micșoreze într -o măsură apreciabilă folosința acestora –
art. 1.707 C. civ. Răspunderea pentru viciile lucrului poate sta la baza mai multor categorii de
acțiuni, în funcție de obiectul pretenției, respectiv: acțiunea redhibitorie, prin care se solicită
rezoluțiunea vânzării; acțiunea estimatorie, prin care cumpărăt orul solicită reducerea
corespunzătoare a prețului; acțiunea prin care se solicită înlăturarea viciilor de către sau pe
cheltuiala vânzătorului; acțiunea prin care se solicită înlocuirea bunului cu unul de același fel.
Pentru oricare din aceste varietăți , dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția
începe să curgă, potrivit art. 2.531 alin. (1) C. civ.:
– în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate , alta decât o construcție,
termenul se socotește:
– de la data descoperirii viciului , dacă a avut loc înainte de expirarea
termenului de

35
garanție – moment subiectiv ;
– de la împlinirea termenului de garanție de un an de la data predării ori
recepției finale a bunului sau a lucrării – moment obiectiv și dată limită.
– în cazul unei construc ții edificate , prescripția se socotește:
– de la data descoperirii viciului , dacă a avut loc înainte de expirarea termenului
de garanție – moment subiectiv ;
– de la împlinirea termenului de garanție de 3 ani de la data predării ori
recepției finale a bunului sau a construcției – moment obiectiv și dată limită.
– în alte cazuri asimilate acestora se aplică regulile de mai sus, cum ar fi:
– în cazul executării unor lucrări curente, termenele legale de garanție sunt de o
lună,respectiv de 3 luni – art. 2 .531 alin. (2) C. civ.;
– în cazul lipsei calităților convenite, ori a lipsurilor cantitative, însă numai
dacă oricare dintre aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoștințe speciale, printr -o
verificare normală – art. 2.531 alin. (3) C. civ.;
– în cazul produselor pentru care s -a prevăzut un termen de valabilitate ,
precum și în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanție pentru
buna funcționare – art. 2.531 alin. (6) C. civ.
Aceste termene de garanție sunt de decăd ere, deoarece apariția viciilor după expirarea
termenului de garanție nu mai dă dreptul la promovarea unei acțiuni în răspundere – art. 2.531
alin. (4) C. civ., decât dacă acțiunea este promovată în termenul de prescripție calculat de la
data expirării ter menului de garanție. Având caracter general, aplicarea acestor termene este
înlăturată în cazurile în care legea sau convenția părților prevede incidența unui termen
special – art. 2.531 alin. (5) C. civ.
 acțiunea în revocarea unor acte juridice
 în mate ria revocării donației , se aplică soluții diferite, în funcție de motivul
invocat:
– în caz de ingratitudine , termenul de prescripție de un an începe să curgă:
– din ziua în care donatorul a știut că donatarul a săvârșit fapta de
ingratitudine – art. 1 .024 alin. (1) C. civ. – moment subiectiv ;
– de la data decesului donatorului, pentru acțiunea introdusă de
moștenitori, când donatorul a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare – art. 1.024 alin.
(3) C. civ. – moment obiectiv ;
 în caz de neexecuta re a sarcinii , termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de
la data la care sarcina trebuia executată – art. 1.027 alin. (3) C. civ. – moment obiectiv;
– în cazul revocării fără justă cauză a promisiunii publice de recompensă ,
termenul de prescripț ie de un an curge de la data publicării revocării – art. 1.329 alin. (4) C.
civ. – moment obiectiv ;
– în situația acțiunii revocatorii (pauliană ), termenul de prescripție de un an
începe să curgă:
– de la data la care creditorul a cunoscut – moment subiec tiv principal – sau
trebuia să cunoască prejudiciul din actul atacat – dacă prin lege nu se prevede altfel – art.
1.564 C. civ. – moment obiectiv subsidiar;
– de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate , în cazul
acțiunii revocat orii exercitate de creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea
regimului matrimonial – moment obiectiv – sau de când au luat la cunoștință mai înainte de
aceste împrejurări pe altă cale – moment subiectiv – art. 369 C. civ.
 acțiunea în restituir ea prestațiilor datorate, ca urmare a desființării unui act
juridic civil

36
 în cazul cererii în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui act anulat ori
desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate , prescripția începe să curgă – art.
2.525 C. civ:
– de la data la care hotărârea prin care s -a desființat actul a rămas definitivă ,
în ipoteza anulării sau rezoluțiunii judiciare – moment obiectiv ;
– de la data la care declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă ,
în ipoteza rezoluțiunii declarate unilateral – moment obiectiv ;
– de la data la care s -a realizat acordul părților prin care acestea au constatat
sau declarat nulitatea în ipoteza nulităților amiabile – moment obiectiv ;
Regula specială enunțată nu se apl ică:
– în cazul în care acțiunea în restituirea prestației are caracterul unei acțiuni reale ,
fiind imprescriptibilă extinctiv ;
– în cazul nulității absolute , când devine incidentă regula referitoare la repararea
pagupagubei pentru îmbogățire fără justă cauză, sau plată nedatorată , care stabilește că
prescripția se va socoti de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba
și pe cel care răspunde de ea – art. 2.528 alin. (2) C. civ. Există însă și opinia că și această
ipoteză s-ar încad ra în sfera de incidență a regulii speciale enunțate de art. 2.525 C. civ., la
categoria „alte cauze de ineficacitate”;
– în cazul acțiunii prin care se solicită restituirea darurilor primite în considerarea
logodnei sau pe durata acesteia, în considerare a căsătoriei , când termenul de prescripție
special de 1 an curge de la data ruperii logodnei – art. 270 civ., raportat la art. 268 și art. 269
C. civ. – moment obiectiv .
 Reguli incidente în materia acțiunilor reale
 acțiunea în revendicare:
 în cazul avulsi unii, termenul de prescripție de un an începe să curgă de la data la
care porțiunea de teren este smulsă de mal și alipită la terenul altui proprietar riveran – art.
572 C. civ. – moment obiectiv ;
 în cazul accesiunii animalelor domestice rătăcite pe terenu l altuia, termenul de
prescripție de 30 de zile începe să curgă de la data declarației făcute la primărie de către
proprietarul terenului – art. 576 alin. (1) C. civ. – moment obiectiv ;
 în cazul imobilului ce a format obiectul urmăririi silite imobiliare, termenul de
prescripție de 3 ani al acțiunii în rectificare începe să curgă de la data înscrierii actului de
adjudecare în cartea funciară – art. 860 alin. (2) C. pr. civ. – moment obiectiv .
 acțiunile de carte funciară :
 în cazul acțiunii în radierea drept ului terțului, respectiv a acțiunii în prestație
tabulară promovate împotriva terțului, termenele de prescripție se socotesc de la data
înscrierii de către terț a dreptului în folosul său – art. 892 alin. (3) C. civ. și art. 897 alin. C.
civ. – moment obie ctiv;
 în cazul acțiunii în prestație tabulară împotriva transmițătorului care refuză să -și
dea consimțământul în vederea radierii dreptului său de proprietate, pentru a da posibilitatea
înscrierii dreptului dobânditorului, termenul de prescripție va curge începând cu data
încheierii contractului translativ de proprietate – art. 896 C. civ. – moment obiectiv;
 acțiunile posesorii:
– acțiunea în complângere poate fi promovate în termenul de prescripție de un an,
care începe să curgă de la data tulburării sau deposedării – 951 alin. (1) C. civ. – moment
obiectiv ;
– acțiunea în reintegrare are același regim ca și acțiunea în complângere.
 Reguli incidente în materia acțiunilor personale nepatrimoniale
 acțiunea în anularea unor acte juridice

37
o în cazul când ac țiunea este introdusă de partea interesată , prescrip ția începe s ă
curgă, în func ție de cauza nulităț ii – art. 2.529 alin. (1) C. civ.:
– de la data încetării violenței – moment obiectiv , întrucât atât timp cât
amenin țarea sub imperiul căreia a fost încheia t actul persistă, titularul dreptului este
împiedicat de aceea și temere să -și exercite dreptul material la ac țiune;
– de la data descoperirii dolului – moment subiectiv , care trebuie dovedit de partea
interesată ;
– de la data cunoașterii de către cel îndreptăți t, de către reprezentantul său leg al,
ori de către cel chemat de lege să îi încuviințeze sau să îi autorizeze actele , a cauzei anulării
de care în țelege să se prevaleze : eroarea, lipsa discernământului, existența unor incapacități,
lipsa unei autorizații ș.a. – moment subiectiv –, respectiv
– de la împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic – dacă eroarea, lipsa
de discernământ sau incapacitatea nu au fost cunoscute înainte de această dată – moment
obiectiv ;
o în cazul când ac țiunea în nulitate relativă este promovată de o terță persoană
interesată , prescrip ția începe să curgă , dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când
terțul a cunoscut existența cauzei de nulitate – moment subiectiv – art. 2.529 alin. (2) C. civ.
Terții pot solicita anularea unui act juridic numai atunci când legea le încuviin țează expres
aceast a, cum ar fi, de exemplu, situa ția în care părț ile unui contract de vânzare l -au încheiat
nesocotind dreptul de preem țiune al unui ter ț.
o în cazurile în care prin lege se preved e un alt moment de la care începe să curgă
prescrip ția acțiunii în anulare, cum ar fi:
– în cazul leziunii , termenul de prescrip ție de 1 an începe să curgă de la data
încheierii contractului – art. 1.223 alin. (1) C. civ. – moment obiectiv;
– în cazul anulării căsătoriei, termenul de 6 luni prevăzut de art. 301 C. civ. se
calculează:
– de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa
vremelnică a discernământului, sau de la data încetării violenței – moment subiectiv;
– de la data încheierii căsătoriei, în cazul căsătoriei încheiate între tutore și
persoana minoră aflată sub tutela sa – moment obiectiv;
– în cazul anulării recunoașterii unui copil, termenul general de prescripție începe
să curgă:
– de la data încetării viole nței – moment obiectiv – ori, după caz,
– de la data descoperirii erorii sau dolului – art. 419 alin. (2) C. civ. –
moment subiectiv;
– în cazul anulării adopției – de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la data
încetării violenței – moment subie ctiv, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopției –
art. 479 alin. (2) C. civ. – moment obiectiv;
– în cazul anulării acceptării sau renunțării la moștenire, termenul de prescripție
de 6 luni este calculat:
– în caz de violență, de la încetarea acesteia – moment obiectiv;
– în celelalte cazuri, din momentul în care titularul dreptului la acțiune a
cunoscut cauza de nulitate relativă, potrivit art. 1.124 C. civ . – moment subiectiv;
– în cazul contractului de societate, nulitatea se prescrie î n termen de 3 ani de la
data încheierii actului, indiferent de cauza de nulitate invocată sau de momentul descoperirii
acesteia – art. 1.933 C. civ.
 acțiunea în stabilirea filiației introdusă după decesul copilului de către
moștenitori:
– în cazul stabil irii maternității, acțiunea este prescriptibilă în termen de un an care
începe să curgă de la data decesului acestuia – art. 423 alin. (5) C. civ. – moment obiectiv .

38
 în cazul acțiunii în tăgada paternității – prescripția curge de la momente diferite,
în fun cție de titularul acțiunii:
– în cazul acțiunii exercitate de către soțul mamei , termenul de prescripție de 3 ani
începe să curgă: de la data la care soțul a cunoscut că este prezumat tată al copilului , fie de
la o dată ulterioară, când a aflat că prezum ția nu corespunde realității – art. 430 alin. (1) C.
civ. – moment subiectiv ;
– în cazul acțiunii pornite de către mamă , termenul de prescripție de 3 ani începe să
curgă de la data nașterii copilului – art. 431 alin. (1) C. civ. – moment obiectiv ;
– în cazul acțiunii exercitate fie de moștenitorii soțului mamei, fie de către moștenitorii
mamei , în cazul în care autorii lor au decedat înainte de împlinirea termenului de
prescripție de 3 ani, acțiunea se prescrie în termen de un an de la data decesului – art. 430
alin. (3) C. civ. și art. 431 alin. (2) C. civ. – moment obiectiv ;
– în cazul acțiunii formulate de moștenitorii tatălui biologic , aceasta este supusă unui
termen de prescripție de un an care începe să curgă de la data decesului – art. 432 alin. (2)
teza a II -a C. civ. – moment obiectiv ;
– în cazul acțiunii exercitate de moștenitorii copilului , în cazul în care acesta a decedat
înainte de a introduce acțiunea, termenul de prescripție de un an începe să curgă de la data
decesului – art. 433 alin. (3) C. civ. și art. 423 alin. (5) C. civ. – moment obiectiv.

1.5.Rezumat
Termenul de prescrip ție extinctivă reprezintă intervalul de timp în cadrul căruia poate
exercitat dreptul la ac țiune în sens material. Termenul general de prescripție este acel termen
care se aplică ori de câte ori legea sau părțile nu au stabilit un termen special de prescripție :
termenul de 3 ani -are drept domeniu acțiuni le personale și termenul de 10 ani -. are drept
domeniu acțiuni le reale . Termenele de prescrip ție speciale prevă zute în Codul civil sunt :
termenul de 10 ani, termenul de 3 ani, termenul de 2 ani , termenul de 1 an.
Regula generală este că p rescripția extinctivă începe să curgă de la data când titularul
dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui . Reguli
speciale privind începutul prescripției sunt instituite pentru anumite acțiuni prin prevederi
exprese ale legii .

1.6. Test de evaluare
1. Precizați care sunt limitele legale ale termenelor convenționale de prescripție ex tinctivă
2. Enunțați acțiunile suspuse termenului general de prescripție aplicabil în materia drepturilor
de creanță
3. Enumerați căte două acțiuni corespunzătoare pentru cinci termene speciale d eprescriăție
extinctivă
4. Explicați care este deosebirea între momentul subiectiv și momentul obiectiv de la care se
socotește începutul cursului prescripției extinctive în accepțiunea regulii generale
5. Expuneți regulilile speciale incidente în materia acțiunilor personale patrimoniale privind
începutul pre scripției extinctive

39
Unitatea de învățare 6: Prescripția extinctivă (III). Suspendarea prescripției extinctive

1.1. Introducere
Unitatea de învățare nr. 1 prezintă: noțiunea de suspendare a cursului prescripției; cauzele
de suspendare a cursului prescripției; efectele suspendării cursului prescripției; invocarea
suspendării prescripției;

1.2. Competențele unității de învățare
După parcurgerea unităților de învățare, studentul va fi capabil:
 să delimiteze cauzele generale de suspendare a cursul ui prescripției extinctive;
 să determine acțiunile cu privire la care sunt incidente cauze speciale de
suspendare a cursului prescripției extinctive
 să calculeze corect data la care se va împlini termenul de prescripție în cazul în
care cursul acesteia a f ost suspendat
 să precizeze în ce condiții se produce efectul special al suspendării prescripției
extinctive;
 să indice sfera persoanelor care pot invoca suspendarea prescripției extinctive .

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unității de învățar e este de 3 ore

1.4. Conținutul unității de învățare
1. Noțiunea de suspendare a cursului prescripției
Prin suspendarea cursului prescripției extinctive se înțelege oprirea de drept a curgerii
termenului de prescripție, pe timpul cât durează situațiil e care îl pun pe titularul dreptului la
acțiune în imposibilitate de a acționa. În situația în care cauzele de împiedicare a titularului
dreptului la acțiune intervin mai înainte ca termenul de prescripție să înceapă să curgă, va
opera amânarea începutului cursului prescripției.
2. Cauzele de suspendare a cursului prescripției
Împrejurările care împiedică exercitarea acțiunii în justiție sunt enumerate de lege, iar
incidența lor face ca prescripția să nu înceapă să curgă, iar, dacă a început să curgă, să se
oprească –art. 2.532 C. civ. Oricare din cazurile prevăzute de lege poate fi modificat prin
acordul expres al părților cu capacitate deplină de exercițiu, în limitele și în condițiile
prevăzute de lege – art. 2.515 alin. (3) C. civ. , fiind însă inadmis ibilă suprimarea cauzelor de
suspendare existente și adăugarea unor noi stabilite pe cale convențională.
2.1. Cauzele generale de suspendare a cursului prescripției
Cauzele generale de suspendare sunt aplicabile oricăror acțiuni în justiție. Dacă a
început să curgă, prescripția se suspendă în următoarele situații – art. 2.532 pct. 1 -9 C. civ.:
 între soți, cât timp durează căsătoria și nu sunt separați în fapt –datorită
imposibilității morale de a acționa. Cursul prescripției se oprește pentru creanțele năs cute
înainte de încheierea căsătoriei, căci cu privire la creanțele generate de acte încheiate în
timpul căsătoriei curgerea prescripției se amână.
 între părinți, tutore sau curator și cei lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu
capacitate de exercițiu restrânsă ori între curatori și cei pe care îi reprezintă , cât timp
durează ocrotirea și socotelile nu au fost date și aprobate – datorită imposibilității morale de a
acționa. Cursul prescripției va fi deci oprit până la momentul efectuării dării de seamă
generale – art. 160 C. civ. – și descărcării de gestiune a tutorelui sau curatorului – art. 162 C.
civ.;
 între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești sau al
unui

40
act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bu nuri sunt astfel administrate ,
cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și aprobate – datorită
imposibilității morale de a acționa. Așadar, prescripția nu curge împotriva celui ale cărui
bunuri sunt administrate pe toată durata adm inistrării și până la momentul dării de seamă
finale – art. 850 C. civ. De exemplu, în raporturile derivate din: mandat; gestiune de afaceri;
administrarea bunurilor altuia – art. 792 – 857 C. civ.; depozit, fiducie – art. 773 -791 C. civ.;
 în cazul celui l ipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu
restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o
dispoziție legală contrară – datorită imposibilității juridice de a acționa. Oprirea curgeri i
prescripției intervine ca urmare a decesului reprezentatului sau ocrotitorului legal pe parcursul
termenului de prescripție, căci dacă prescripția nu începuse să curgă la data când incapabilul a
rămas lipsit de reprezentant sau ocrotitor, cursul prescrip ției va fi amânat;
 cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau
exigibilitatea acesteia – datorită imposibilității juridice de a acționa. Pentru a opera acest
caz de suspendare se cere atât ca necunoașterea creanței de către creditor să nu -i fie
imputabilă, cât și ca ascunderea existenței creanței de către debitor să se fi făcut cu rea –
credință – de exemplu, debitorul a ascuns sau a sustras titlul constatator al creanței, a ascuns
modificarea termenului legal de plată s au renunțarea la beneficiul termenului de către autorul
creditorului actual;
 pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă
a neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6 luni înainte
de expirarea termenului de prescripție – datorită imposibilității juridice de a acționa.
De menționat că nu trebuie inclusă în această ipoteză și situația în care părțile recurg la
procedura medierii, deoarece prescripția se suspendă pe toată durata medier ii, de la data
semnării contractului și până la închiderea procedurii, indiferent dacă aceasta se desfășoară cu
6 luni înainte de expirarea prescripției sau nu – art. 49 din Legea nr. 192/20064.
 în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poat e, potrivit legii ori
contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația
administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu
trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea
procedurii , dacă prin lege sau contract nu s -a stabilit un alt termen – datorită imposibilității
juridice de a acționa. Spre exemplu, persoana care se consideră vătămată într -un drept sau un
interes legitim printr -un act a dministrativ individual, înainte de a se putea adresa instanței de
contencios competente, trebuie să solicite autorității emitente sau autorității ierarhic
superioare, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în
parte, a acestuia – art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;
 în cazul în care titularul dreptului sau cel care l -a încălcat face parte din
forțele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război .
Sunt vizate atât persoanele care fac parte din personalul militar cât și din cel civil, care
participă la acțiunile desfășurate de forțele armate în stare de război, de mobilizare sau la
misiuni militare sub egida O.N.U. sau N.A.T.O., datorită imposibili tății materiale de a
acționa;
 în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția
este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat
această împiedicare. și numai dacă survine sau continuă în ultimele 6 luni înainte de expirarea
termenului de prescripție – datorită imposibilității materiale de a acționa. Titularul dreptului
la acțiune este cel care trebuie să probeze că a intervenit un astfel de eveniment, cum ar fi:
inundații, incendii maj ore, cutremure puternice etc. care l -au împiedicat să formuleze o cerere
de chemare în judecată sau alte acte prin care cursul prescripției ar fi fost întrerupt – art. 2.537
C. civ. .

41
2.2. Cauzele special e de suspendare a cursului prescripției
Cauzele s peciale de suspendare sunt aplicabile numai anumitor acțiuni, fiind
menționate la pct. 10 art. 2.532 C. civ.:
 în cazul ac țiunii creditorilor succesiunii, sau al moștenitorilor defunctului , în
privin ța crean țelor pe care ace știa le au asupra mo ștenirii, până la acceptarea succesiunii sau
a numirii unui curator care să îi reprezinte – art. 2.533 C. civ. – nașterea ac țiunilor este
amânată datorită imposibilității materiale de a ac ționa;
 în cazul ac țiunii în tăgada paternității , acțiunea soțului mamei este susp endată cât
timp acesta este pus sub interdicție , indiferent dacă are sau nu tutore – art. 430 alin. (2) C.
civ., datorită imposibilității juridice de a ac ționa;
 în ipoteza ac țiunii în despăgubire a constructorului, rezultată în urma accesiunii
imobiliare a rtificiale, cât timp este lăsat de proprietar în posesia imobilului – art. 591 C. civ.
– datorită imposibilității juridice de a ac ționa;
 în ceea ce prive ște acțiunea proprietarului, de repunere în situația anterioară a
construcției împotriva superficiarulu i, până la expirarea duratei superficiei – art. 695 alin. (3)
C. civ. – datorită imposibilității juridice de a ac ționa;
 în privin ța acțiunii în răspundere delictuală, ca urmare a cauzării de vătămări
corporale sau alte atingeri aduse sănătății persoanei, s au cauzării decesului acesteia, până la
stabilirea pensiei sau ajutoarelor sociale cuvenite , conform art. 1.395 C. civ, datorită
imposibilității juridice de a ac ționa.
3. Efectele suspendării cursului prescripției
3.1. Efectul general al suspendării cursu lui prescripției
După încetarea cauzei de suspendare, prescrip ția își reia cursul, socotindu -se și timpul
scurs înainte de suspendare – art. 2.534 alin. (1) C. civ. Se disting, a șadar, următoarele etape :
 pe perioada anterioară apari ției cauzei de suspend are, nu se produce nici o
modificare asupra cursului prescrip ției, deoarece se va calcula ș i timpul scurs înainte de
suspendare;
 pe perioada cât durează cauza de suspendare, efectul constă în oprirea curgerii
prescrip ției, încât durata cauzei de suspendar e nu intră în calculul termenului de prescrip ție;
 pe perioada ulterioară cauzei de suspendare, e fectul constă în reluarea cursului
prescrip ției, din momentul în care fusese oprit, urm ând a se va adăuga deci diferenț a de timp
necesară până la împlinirea termenului de prescrip ție.
De exemplu: dacă a intervenit o cauză de suspendare , la 2 ani de când a început să
curgă o prescripț ie de 3 ani, prescrip ția se va împlini după 1 an de când a încetat cauza
de împiedicare, indiferent cât timp a fost suspendată pres cripția (2 ani; 1 an,etc.).
Odată cu suspendarea prescripț iei dreptului la ac țiune privind preten ția principală se
va suspenda ș i prescrip ția privind drepturile accesorii.
3.2. Efectul special al suspendării cursului prescripției
Prescrip ția nu se va împ lini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de
la data încetării cauzei de sus pendare, cu excep ția prescrip țiilor de 6 luni sau mai scurte, care
nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de 1 lună de la încetarea suspend ării – art.
2.534 alin. (2) C. civ. Prin aceasta se garantează că după încetarea cauzei de suspendare,
titularul dreptului va avea la dispoziție un termen de minim 6 luni, respectiv 1 lună, până la
data împlinirii termenului de prescrip ție,pentru a exercita acte de întrerupere.
Prorogarea datei împlinirii prescripției extinctive se face numai cu perioada de timp
necesară pentru completarea perioadei minime, de 6 respectiv 1 lună, în funcție de perioada
rămasă din termenul de prescripț ie. Efectul special al suspendă rii nu își va găsi aplicare ș i în
cazul amânării prescrip ției. De exemplu , dacă a intervenit o cauză de suspendare, la 1 ani ș i 8
luni de când a în ceput să curgă o presc ripție de 3 ani, prescrip ția se va împlini după 1 an 6
luni de când a încetat cauza de împiedicare, indiferent cât timp a durat suspendarea (2 ani, 1

42
an,etc.), ca urmare a adăugării termenului de 2 luni la cele 4 luni rămase din termenul de
prescripț ie.
4. Invocarea suspendării prescripției
Efectele suspendării operează de drept, în măsura în care acest beneficiu a fost invocat
de partea interesată, instanț a urmând doar să constate că a operat suspendarea, să respingă
excep ția prescrip ției și să soluț ioneze cauza pe fond. Suspendarea prescrip ției poate fi
invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de
cazul în care legea – art. 2.535 C. civ., admite extinderea acestui drept și în privința altor
perso ane:
– în cazul obligațiilor solidare , suspendarea prescrip ției în folosul unuia dintre
credito rii
solidari poate fi invocată și de către ceilalț i creditori solidari – art. 1.441 alin. (1) C. civ., iar
suspendarea prescrip ției fa ță de unul dintre debitorii solidari produce efecte ș i față de ceilalț i
codebitori – art. 1.449 alin. (1) C. civ.;
– în cazul obligațiilor indivizibile , suspendarea prescrip ției fa ță de unul dintre creditori
sau, după caz, fa ță de unul dintre debitori produce efecte și față de ceilalț i creditori sau
debitori – art. 1.433 alin. (1) C. civ.;
– în cazul garanțiilor personale , suspe ndarea prescrip ției fa ță de debitorul principal ori
față de fideiusor produce efecte în privi nța amândurora – art. 2.536 C. civ.
Și avânzii -cauză – succesorii universali, cu titlu universal sau cu titlu particular și
creditorii chirografari pot invoca ben eficiul suspen dării presc ripției .

1.5.Rezumat
Prin suspendarea cursului prescripției extinctive se înțelege oprirea de drept a curgerii
termenului de prescripție, pe timpul cât durează situațiile care îl pun pe titularul
dreptului la acțiune în imposib ilitate de a acționa. Împrejurările care împiedică exercitarea
acțiunii în justiție sunt enumerate de lege, iar incidența lor face ca prescripția să nu înceapă să
curgă, iar, dacă a început să curgă, să se oprească . Cauzele generale de suspendare sunt
aplicabile oricăror acțiuni în justiție. Cauzele speciale de suspend are sunt aplicabile numai
anumitor acțiuni, fiind menționate expres în lege. După încetarea cauzei de suspendare,
prescrip ția își reia cursul, socotindu -se și timpul scurs înainte de suspend are. Efectele
suspendării operează de drept, în măsura în care acest beneficiu a fost invocat
de partea interesată, instanț a urmând doar să constate că a operat suspendarea

1.6. Test de evaluare

1. Prezenați cauzele generale de suspendare a cursului p rescripției extinctive.
2. Explicați în ce constă e fectul special al suspendării cursului prescripției .
3. Indicați condițiile în care poate fi invocată suspendarea prescripției.

43
Unitatea de învățare 7: Prescripția extinctivă (IV). Întreruperea pr escripției extinctive

1.1. Introducere
Unitatea de învățare nr. 1 prezintă : noțiunea de întrerupere a cursului prescripției; cauzele
de întrerupere a cursului prescripției; efectele întreruperii cursului prescripției; invocarea
întreruperii cursului pres cripției .
1.2. Competențele unității de învățare
După parcurgerea unităților de învățare, studentul va fi capabil:
– să delimiteze cauzele de întrerupe re a cursului prescripției extinctive;
– să determine care sunt efect ele întreruperii prescripției extincti ve;
– să indice sfera persoanelor care pot invoca întreruperea prescripției extinctive .

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 3 ore

1.4. Conținutul unității de învățare
 Noțiunea de întrerupere a cursului prescripției exti nctive
Prin întreruperea prescripției extinctive se înțelege înlăturarea termenului scurs înainte
de apariția unei cauze întreruptive și începerea curgerii unui nou termen de prescripție, de la
încetarea respectivei cauze. Întreruperea prescripției intervi ne deci fie în situația încetării
stării de pasivitate a titularului dreptului, fie în cazul abandonării împotrivirii față de titularul
dreptului, din partea celui în folosul căruia curge prescripția. Apariția cauzelor întreruptive
trebuie să se regăsească în intervalul de timp dintre momentul începerii curgerii termenului de
prescripție și data la care aceasta se împlinește. Dacă anumite cauze de întrerupere, cum sunt
recunoașterea dreptului prin act scris, respectiv constituirea de garanții , intervin d upă
împlinirea termenului de prescripție – art. 2.506 alin. (4) și art. 2.510 alin. (1) C. civ. , se vor
aplica regulile renunțării la prescripție, cu consecința declanșării unei noi prescripții.
2. Cauzele de întrerupere a cursului prescripției
Cauzel e de întrerupere a cursului prescripției extinctive sunt enumerate în cuprinsul art.
2.537 C. civ, put ând fi modificate dar nu și extinse sau suprimate prin manifestarea de voință
a părților – art. 2.515 C. civ. Prescripția dreptului la acțiune este întrer uptă:
 prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul
căruia curge prescripția, printr -un act voluntar de executare sau în orice alt mod din care
rezultă această intenție. De exemplu, posesorul poate să recunoască calita tea de proprietar a
celui care se pretinde proprietar și să îi restituie voluntar bunul.
Recunoașterea poate fi realizată unilateral sau convențional – art. 2.538 alin. (1) C.
civ. Recunoașterea dreptului trebuie să fie neechivocă , fiind admisă atât:
– o recunoașter e expresă , cuprinsă într -o scrisoare, o cerere, o declarație, cât și
– o recunoaștere tacită , dar neîndoielnică, cum ar fi cea care reiese din: achitarea
parțială a datoriei ; plata dobânzilor rezultate din datoria scadentă ; solicitarea de că tre
debitor a unui nou termen de plată ; realizarea unei oferte reale de plată , chiar neurmată de
consemnarea datoriei – art. 2.538 alin. (2) C. civ. O altă manifestare tacită a recunoașterii
dreptului o constituie cazul în care cel care a transmis un bun i ndividual determinat , în baza
unui act juridic desființat ulterior prin orice cauză – cum ar fi anularea sau rezoluțiunea –, nu
formulează nici o acțiune reală sau personală pentru a pretinde restituirea bunului, ceea ce îl
îndreptățește pe deținător să opună întreruperea prescripției în ceea ce privește acțiunea în
restituirea contraprestației sale executate în baza actului desființat – art. 2.538 alin. (3) C. civ.
Fiind un act abdicativ, pentru a fi valabilă, recunoașterea dreptului trebuie să provină
de la o persoană cu capacitate de exercițiu deplină, să fie voluntară, dată în cunoștință de
cauză și neafectată de modalități.

44
 prin introducerea unei cereri: de chemare în judecată ori de arbitrare ; de înscriere
a creanței la masa credală în cadrul proced urii insolvenței ; de intervenție în cadrul urmăririi
silite pornite de alți creditori. Pentru a produce efectul întreruperii, cererea trebuie să
îndeplinească condițiile instituite de – art. 2.539 C. civ.:
– să se refere expres la acea datorie a debitoru lui și să fie introdusă în fața unui organ
cu atribuții jurisdicționale, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească
necompetentă, dar s -a declinat ulterior competența -alin. (1);
– să îndeplinească condițiile minime stabilite de le ge pentru cererile de chemare în
judecată, chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă, cu condiția să tindă la finalizarea
cererii ;
– să fie efectivă, intentată cu scopul de a fi admisă, deoarece renunțarea și perimarea
invalidează această condiție;
– să fie admisă printr -o hotărâre definitivă – respingerea ori anularea acțiunii dovedește
neîndeplinirea condiției alin. (2). Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de
la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas defini tivă, introduce o nouă
cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de
arbitrare precedentă, cu condiția ca noua cerere să fie admisă ;
– dreptul de a cere executarea silită să nu se fi prescris – alin. (3). Dacă h otărârea
obținută nu a fost pusă în executare în termenul de prescripție, aceasta își pierde puterea
executorie, ceea ce face ca și efectul întreruptiv al cererii de chemare în judecată să fie
anihilat. Cu toate acestea, dacă dreptul de a obține obligarea pârâtului este imprescriptibil, sau
nu s-a prescris încă, reclamantul va putea să formuleze o nouă cerere de chemare în judecată
ori de arbitrare, fără a se putea opune excepția autorității de lucru judecat, deoarece aceasta se
pierde odată cu puterea exec utorie. Termenul prescripției privind noua acțiune condamnatorie
se va socoti de la data la care a început să curgă inițial, deoarece efectul întreruptiv al primei
cereri de chemare în judecată s -a pierdut, ca urmare a prescrierii dreptului la acțiunea
executorie. Mai mult, în noul proces, hotărârea judecătorească sau arbitrală prin care s -a
rezolvat prima cerere va putea servi ca mijloc de probă.
 prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie. În
această ipoteză, valorificarea dreptului se face pe cale defensivă, în cadrul apărării formulate
prin întâmpinare de către pârât pentru a respinge pretențiile reclamantului ;
 prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața
instanței de judecată, până la încep erea cercetării judecătorești; în cazul în care despăgubirile
se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripției,
chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;
 prin punerea în întârziere a celui în folo sul căruia curge prescripția, numai dacă
este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere –
art. 2.540 C. civ. Punerea în întârziere a debitorului se face prin notificare cu confirmare de
primire – art. 1.521 -1.523 C. civ., sau prin somație de plată – art. 1.015 alin. (2) C. civ. ;
3. Efectele întreruperii cursului prescripției
În raport cu stadiul cursului prescripției – art. 2.541 alin. (1) și (2) C. civ. distingem:
 anterior apariției cauzei de întrerupere, pre scripția începută este ștearsă, adică
înlăturată total – efect extinctiv. Efectul extinctiv operează diferit, în funcție de cauza prin care
prescripția anterioară a fost întreruptă:
 în cazul recunoașterii dreptului , prescripția cursă până la acel moment es te ștearsă
definitiv , datorită caracterului irevocabil al recunoașterii – art. 2.541 alin. (3) C. civ.;
 în cazul introducerii unei cereri de chemare în judecată sau arbitrare , efectul
extinctiv se produce de la data introducerii cererii, sub condiția admit erii ei prin hotărâre
definitivă și irevocabilă, urmată de punerea în executare în termenul de prescripție . Dacă
cererea este introdusă la o instanță necompetentă, prescripția se întrerupe de la data

45
introducerii acțiunii, și nu de la data declinării compe tenței. În caz de respingere a cererii,
efectul întreruptiv se conservă numai dacă în termen de 6 luni de la respingerea cererii se
formulează o nouă cerere de chemare în judecată ce va fi admisă prin hotărâre definitivă.
Totodată, recunoașterea efectului întreruptiv este condiționată de formularea în termenul de
prescripție corespunzător a cererii de executare silită, în baza hotărârii judecătorești definitive
– art. 2.541 alin. (4) C. civ.;
 în cazul intervenției făcute în procedura insolvenței sau a urmăr irii silite ,
întreruperea prescripției vechi se realizează la data intervenției – art. 2.541 alin. (5) C. C. civ .;
 în cazul constituirii de parte civilă, sau al începerii urmăririi penale , după caz,
întreruperea operează până la comunicarea ordonanței de clasare, a ordonanței de suspendare
a urmăririi penale, ori a hotărârii de suspendare a judecății, sau până la pronunțarea hotărârii
definitive a instanței penale; dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu,
întreruperea operează până la d ata când cel împotriva căruia a început să curgă prescripția a
cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanței penale prin care ar fi trebuit
să se stabilească despăgubirea – art. 2.541 alin. (6) C. civ .;
 în cazul punerii în întârziere , efectul extinctiv se produce de la data expedierii
notificării prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada
comunicării. Întrucât prevederile art. 2.540 C. civ. presupun realizarea unui act volițional din
partea creditorului, în seamnă că prescripția nu va fi întreruptă dacă debitorul a fost pus de
drept în întârziere. Efectul întreruptiv este condiționat de introducerea cererii de chemare în
judecată în termen de 6 luni de la această dată, indiferent dacă acțiunea a fost sau nu a dmisă;
 posterior întreruperii , începe să curgă o nouă prescripție – efect constitutiv. Natura
noii prescripții care începe să curgă diferă în funcție de cauza prin care prescripția anterioară a
fost întreruptă:
 în cazul recunoașterii dreptului , se declanșe ază o nouă prescripție de același fel cu
cea înlăturată, deci tot o prescripție a dreptului material la acțiunea condamnatorie. În acest
caz, momentul producerii efectului constitutiv coincide cu acela al producerii efectului
întreruptiv al prescripției, a mbele producându -se la data recunoașterii dreptului – art. 2.541
alin. (3) C. civ. Recunoașterea dreptului principal de creanță întrerupe și prescripția acțiunilor
referitoare la drepturile accesorii (dobânzi, penalități), ceea ce va face ca și pentru acest ea să
curgă un nou termen de prescripție. În cazul renunțării la beneficiul termenului , se produc
efecte similare ca în cazul recunoașterii dreptului – art. 2.510 C. civ.;
 în cazul introducerii unei cereri de chemare în judecată sau arbitrare , se
declanșea ză o prescripție de altă natură – a dreptului de a obține executarea silită.
Noua prescripție începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de
admitere a cererii. Tot atunci, se va consolida și efectul întreruptiv al cererii de chemare în
judecată. Perioada de timp cât durează judecata nu se ia în calculul termenului de prescripție,
deoarece prescripția inițială, a acțiunii condamnatorii, s-a șters la data chemării în judecată
sau a notificării urmate de chemarea în judecată, iar noua prescri pție, a acțiunii executorii,
încă nu a început să curgă. Practic, se amână curgerea prescripției dreptului la acțiunea
executorie până la rămânerea definitivă a hotărârii de admitere a cererii de chemare în
judecată în acțiunea condamnatorie.
În ipoteza n eadmiterii din orice motiv a cererii, sau a prescrierii dreptului de a obține
executarea silită a cererii admise, efectul extinctiv al întreruperii va dispărea cu efect
retroactiv – art. 2.541 alin. (4) C. civ., prescripția urmându -și cursul, ca și cum cer erea nu ar
fi fost introdusă. În acest caz, se poate introduce o nouă cerere de chemare în judecată în
vederea obținerii unui nou titlu executoriu, dacă acțiunea condamnatorie este imprescriptibilă,
ori nu s -a prescris, în raport cu momentul de la care a început să curgă.
Spre deosebire de întreruperea prin recunoaștere, întreruperea prin introducerea unei
cereri de chemare în judecată pentru recuperarea creanței principale nu întrerupe cursul

46
prescripției pentru plata accesoriilor, de exemplu, a dobânz ilor, penalităților. În schimb,
întreruperea prescripției având ca obiect plata dobânzilor va întrerupe cursul prescripției
dreptului la acțiune având ca obiect plata capitalului, dat fiind faptul că cererea de plată a
dobânzii este condiționată de existen ța obligației de a restitui capitalul.
 în cazul intervenției făcute în procedura insolvenței sau a urmăririi silite , se
declanșează o prescripție de aceeași natură cu cea întreruptă – a dreptului de a obține
executarea silită , începând cu momentul de la ca re există din nou posibilitatea legală de
valorificare a creanței rămase neacoperite – art. 2.541 alin. (5) C. civ. Acest efect se
datorează faptului că în urma procedurilor de executare individuale sau colective există riscul
ca creanța să nu fie acoperit ă de la început în totalitate, însă se dă creditorului posibilitatea de
a relua urmărirea în vederea recuperării restului datoriei, de îndată ce debitorul va dobândi
alte bunuri ce pot fi valorificate;
 în cazul constituirii de parte civilă sau a începerii urmăririi penale , începe să curgă o
prescripție de același fel , a dreptului material la acțiune , afară de ipoteza în care instanța
penală a soluționat latura civilă, când noua prescripție care va începe va avea ca obiect dreptul
de a obține executarea sil ită;
 în cazul punerii în întârziere , efectul constitutiv, de curgere a unei noi prescripții
de același fel – a dreptului la acțiune în sens material , începe de la data expirării termenului
acordat debitorului în vederea executării prin acea notificare.
Acest caz de întrerupere prezintă utilitate practică doar în ipoteza în care cererea de
chemare în judecată ar fi formulată în ultimele 6 luni ale termenului de prescripție, ori dacă
termenul de prescripție este de 6 luni sau mai scurt. Dacă de la data pun erii în întârziere până
la expirarea termenului de prescripție rămâne un interval mai mare de 6 luni, titularul
dreptului poate acționa și după împlinirea termenului de 6 luni de la notificare, efectul
întreruptiv de prescripție al punerii în întârziere fi ind înlăturat. Un alt caz când notificarea
produce efect întreruptiv este acela când a fost formulată o cerere de chemare în judecată în
cursul termenului de prescripție, dar aceasta a fost respinsă, anulată, s -a renunțat la ea sau s -a
constatat că s -a per imat.
4. Invocarea întreruperii cursului prescripției
Partea împotriva căreia se invocă prescripția are interes să opună beneficiul
întreruperii.
Efectele întreruperii se produc de drept , instanța având doar rolul de a le constata.
Întreruperea prescrip ției profită celui de la care emană actul întreruptiv și nu pot fi opuse
decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege
se dispune altfel. Dacă prescripția a fost întreruptă prin recunoașterea dreptului de către cel în
folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs și nu pot fi
opuse decât autorului recunoașterii – art. 2.542 alin. (2) C. civ.
În cazul obligațiilor divizibile , în cazul pluralității de debitori, recunoaște rea făcută de
unul dintre aceștia nu afectează curgerea prescripției față de ceilalți debitori – art. 1.422 alin.
(1) C. civ. Dacă doar unul dintre creditori face acte de întrerupere, prescripția continuă să
curgă pentru părțile din creanță ce revin celor lalți creditori – art. 1.422 alin. (2) C. civ.
De la regula caracterului relativ al efectelor întreruperii prescripției sunt unele
excepții, care constau în extinderea efectului întreruptiv al prescripției:
 în cazul obligațiilor indivizibile, întreruperea prescripției în privința unuia dintre
creditori sau debitori produce efecte și față de ceilalți –art. 1.425 alin. (2) C. civ. și art. 1.433
alin. (2) C. civ.;
 în cazul obligațiilor solidare , întreruperea prescripției în privința unuia dintre
creditorii so lidari profită tuturor creditorilor solidari – art. 1.441 alin. (2) C. civ., iar
întreruperea prescripției față de unul dintre debitorii solidari produce efecte și față de ceilalți
codebitori – art. 1.449 alin. (1) C. civ. Însă întreruperea prescripției față de un moștenitor al

47
debitorului solidar nu produce efecte față de ceilalți codebitori decât pentru partea acelui
moștenitor, chiar dacă este vorba despre o creanță ipotecară – art. 1.449 alin. (2) C. civ.
 în cazul în care obligația corelativă dreptului supus prescripției extinctive a fost
garantată de un fideiusor, întreruperea prescripției împotriva debitorului principal sau contra
fideiusorului produce efecte în privința amândurora – art. 2.543 C. civ.

1.5.Rezumat
Întreruperea prescripției extinctive constă în modificarea cursului prescripției extinctive, prin
înlăturarea termenului prescripției scurs înainte de apariția unei cauze întreruptive și
nceperea curgerii unui nou termen de prescripție. Cauzele de întrerupere a cursului
prescripției sunt enunțate de lege, părțile nu pot institui alte cauze de întrerupere, dar le pot
modifica pe cele legale. Întreruperea intervine fie în situa ția încetării st ării de pasivitate a
titularului dreptului, fie în cazul abandon ării împotrivirii fa ță de titularu l dreptului, din partea
celui în folosul c ăruia curge prescrip ția.
Efectele întreruperii cursului prescripției pentru perioada anterio ară apari ției cauzei de
întrerupere const au în ștergerea completă a timpului scurs până la acea dată. Posterior
întreru perii, începe s ă curgă o nou ă prescrip ție cu o durat ă integral ă – efect constitutiv, a cărei
natură diferă în funcție de cauze de întrerupere . Beneficiul întreruperii cursului prescripției
se poate invoca de către partea împotriva căreia se invocă prescr ipția. E fectele întreruperii
sunt de regulă relative: nu pot fi opuse decât autorului recunoa șterii și profit ă celui împotriva
căruia a curs.

1.6. Test de evaluare
1. Indicați împrejurările în care recunoașterea tacită a dreptului a cărui acțiune se pre scrie,
făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, produce efect întreruptiv.
2. Enunțați condițiile în care introducerea unei cereri de chemare în judecată are drept efect
întreruperea cursului prescripției extinctive.
3. Determinați efectele între ruperii cursului prescripției extinctive realizată prin punerea în
întârziere .
4. Explicați ce se înțelege prin caracterul relativ al efectelor întreruperii prescripției.

48

Unitatea de învățare 8: Prescripția extinctivă (IV). Repunerea î n termenul de prescripție
extinctivă.Împlinirea prescripției extinctive. Decăderea din termen
1.1. Introducere
Unitatea de învățare nr. 1 prezintă: noțiunea de repunere în termenul de prescripție;
domeniul repunerii în termenul de prescripție; termenul de repunere în termenul de
prescripție; efectul repunerii în termen; delimitarea repunerii în termen de suspendare și de
întrerupere; noțiunea de împlinire a termenului prescripției; reguli de calcul al termenelor de
prescripție; noțiunea de decădere; termen ele de decădere; domeniul de aplicare a decăderii;
cursul termenului de decădere; invocarea decăderii și renunțarea la acest beneficiu; efectele
decăderii .

1.2. Competențele unității de învățare
După parcurgerea unităților de învățare, studentul va fi cap abil:
– să stabilească domeniul repunerii în termenul de prescripție ;
– să realizeze o comparație între repunerea în termen, suspendarea și întreruperea
cursului prescripției extinctive ;
– să efectueze corect calculul termenelor de prescripție extinctivă;
– să delimiteze domeniul de aplicare a decăderii ;
– să aplice corespunzător regulile de calcul a termenelor de decădere .

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 3 ore

1.4. Conținutul unității de învățare
1. Repunerea în termenul de prescripție extinctivă
1.1 Noțiunea de repunere în termenul de prescripție
Repunerea în termen reprezintă beneficiul acordat titularului dreptului la acțiune de
către organul de jurisdicție competent, de a judeca cererea formulată după împlinirea
terme nului de prescripție, în măsura în care reclamantul care solicită aceasta dovedește că a
fost împiedicat, din motive temeinice, să intenteze acțiunea în justiție înăuntrul termenului de
prescripție – art. 2.522 C. civ.
Cererea de repunere în termen poat e fi formulată doar de partea interesată, iar
oportunitatea acesteia este evaluată de instanță, spre deosebire de cazurile de suspendare sau
întrerupere a prescripției care sunt prestabilite de lege.
1.2. Domeniul repunerii în termenul de prescripție
Circumstanțele care justifică repunerea în termen nu sunt enunțate în lege, fiind
lăsate la aprecierea instanței în fața căreia au fost invocate de titularul dreptului în susținerea
cererii sale. Măsura are așadar un caracter jurisdicțional și excepțional.
În doctrină se arată că în categoria „cauzelor temeinic justificate”trebuie incluse numai
acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forței majore (care determină suspendarea), sunt
exclusive de culpă (pentru a nu atrage prescripția). Pot fi reținut e așadar doar acele
împrejurări care constituie piedici relative, care intră sub incidența cazului fortuit , nu și
piedicile absolute, care țin de forța majoră. Aprecierea impactului acestor circumstanțe se va
face prin raportare la persoana reclamantului comparativ cu conduita omului obișnuit, care
trebuia să acționeze cu diligență în condiții asemănătoare. Vor fi luate în considerare acele
evenimente care nu au avut un caracter absolut invincibil, dar au condus la o imposibilitate
concretă de a acționa.
În jurisprudență au fost reținute ca fiind motive justificate următoarele ipoteze :
spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul, care au împiedicat -o să

49
introducă o acțiune în stabilirea paternității copilului; stabilirea domiciliulu i unei persoane în
străinătate și imposibilitatea revenirii în țară pentru promovarea unei acțiuni; părăsirea
minorului de către reprezentantul său legal; executarea unei pedepse privative de libertate, etc.
Dimpotrivă, s -a considerat că nu justifică repunerea în termenul de prescripție: eroarea de
drept invocată de titularul dreptului de acțiune; schimbarea repetată a domiciliului
reclamantului, fără a comunica acest lucru instanței; ruperea legăturilor dintre defunct și
moștenitorul care domicilia în al tă localitate; absența sau aglomerarea cu probleme a
conducătorului persoanei juridice sau a consilierului juridic ș.a.
1.3. Termenul de repunere în termenul de prescripție
Repunerea în termenul de prescripție poate fi dispusă numai dacă partea și -a exe rcitat
dreptul la acțiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a
cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului
de prescripție – art. 2.522 alin. (2) C. civ. Reclamantul tr ebuie să dovedească faptul că
motivul temeinic care l -a împiedicat să formul eze acte de întrerupere s -a manifestat în ultima
parte a termenului de prescripție, fiind irelevant dacă acesta a existat sau nu de la data la care
prescripția a început să curgă. Natura acestui termen a fost calificată drept termen de
prescripție extinctivă , astfel că ar urma să fie susceptibil de suspendare, întrerupere și chiar
repunere în termen.
Momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile de repunere în termen
este data la care persoana îndreptățită a luat efectiv la cunoștință de încetarea motivelor care
justificau repunerea în termen – reper subiectiv , sau data la care persoana îndreptățită trebuia
să cunoască încetarea motivelor care justificau repunerea în ter men -reper obiectiv. În
doctrină se considera că termenul de 30 de zile privește atât cererea de repunere în termen, cât
și introducerea cererii de chemare în judecată pentru valorificarea dreptului subiectiv.
Spre deosebire de vechea reglementare, noul C .civ. nu mai face referire expresă la
necesitatea formulării cererii de repunere în termen, termenul de 30 de zile de la data încetării
cauzei de împiedicare fiind instituit doar în privința exercitării dreptului la acțiune. Având în
vedere faptul că presc ripția nu mai poate fi invocată din oficiu de către instanță, formularea
cererii de repunere în termen ar fi justificată doar în măsura în care excepția prescripției este
invocată de către pârât prin întâmpinare. Pe cale de consecință, formularea cererii d e repunere
în termen înainte sau odată sau cu cererea de chemare în judecată ar putea fi considerată
prematur introdusă, respectiv lipsită de obiect. În aceste condiții, se poate aprecia că
repunerea în termen poate fi solicitată în cursul judecății, ca r ăspuns la întâmpinare.
1.4. Efectul repunerii în termen
Efectul repunerii în termen constă în anihilarea efectului extinctiv al prescripției, chiar
dacă termenul de prescripție era împlinit. Astfel, excepția prescripției ridicată de pârât va fi
respinsă, iar acțiunea introdusă de către titularul dreptului va fi soluționată pe fond.
Repunerea în termen nu afectează cursul prescripției inițiale, care nu va fi prelungit,
însă va începe să curgă un termen diferit, cel al prescripției speciale de 30 de zile pentru
introducerea acțiunii.
1.5. Delimitarea repunerii în termen de suspendare și de întrerupere
Repunerea în termen se deosebește de instituțiile suspendării și întreruperii prin
următoarele:
– nu operează de drept, ci are caracter judiciar , fiind stabilită de către instanța
judecătorească competentă să soluționeze acțiunea pe fond, însă tot numai la cererea părții
interesate, nu și din oficiu;
– nu intervine în situații enumerate expres de lege, ci poate interveni în orice
împrejurare pe care inst anța o consideră un obstacol în exercițiul dreptului material la
acțiune;
– poate interveni numai după ce termenul de prescripție s -a împlinit , spre deosebire

50
cauzele de suspendare sau întrerupere, care pot interveni, de regulă, până la împlinirea
termenu lui de prescripție .
2. Împlinirea termenului prescripției extinctive
2.1. Noțiunea de împlinire a termenului prescripției
Prin împlinirea prescripției extinctive înțelegem determinarea momentului la care
expiră termenul de prescripție. Determinarea aces tui moment presupune coroborarea
următoarelor date: durata termenului; momentul de la care a început să curgă; incidența
eventualelor cauze de suspendare sau de întrerupere; tehnica de calcul a cursului prescripției.
Regulile privind calculul termenului de prescripție sunt instituite de art. 2.551 -2.556
C. civ., care trimit la prevederile art. 2.544 C. civ., ceea ce înseamnă că vor fi aplicabile
regulile de drept comun privind termenele, indiferent de natura și izvorul lor, nu doar cele de
prescripție.
2.2. Reguli de calcul al termenelor de prescripție
 Termenul de prescripție stabilit pe săptămâni, luni sau ani se calculează conform
prevederilor art. 2.552 C. civ.: termenul se va împlini în ziua corespunzătoare din ultima
săptămână, lună sau an ; dacă ulti ma lună nu are o zi corespunzătoare celei în care a început
să curgă termenul (cum este februarie), termenul se socotește împlinit în ultima zi a acelei
luni. Mijlocul lunii se socotește a cincisprezecea zi. Dacă termenul este stabilit pe o lună și
jumăta te sau pe mai multe luni și jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârșitul termenului.
Spre exemplu: termenul general de 3 ani care a început să curgă la 17 aprilie 2012 se va
împlini la 17 aprilie 2015; termenul special de 6 luni care a început să curg ă la 31 martie 2016
se va împlini la 30 septembrie 2016.
 Termenul de prescripție stabilit pe zile se calculează conform normelor prevăzute
de art. 2.553 alin. (1) -(3) C. civ.: ziua în cursul căreia prescripția începe și cea în care se
împlinește nu intră î n calculul termenului. Dacă ultima zi a termenului de prescripție este o zi
nelucrătoare, atunci termenul se împlinește la sfârșitul primei zile lucrătoare ce îi urmează –
art. 2.554 C. civ. Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile. Dacă se are î n vedere un
act ce trebuie îndeplinit în cadrul serviciului, termenul se va împlini la ora la care încetează
programul normal de lucru. În cazul comunicărilor făcute prin fax sau email, dacă recepția a
avut loc în timpul programului de lucru, ele vor fi în registrate în acea zi, în caz contrar fiind
înregistrate în ziua următoare.
Acest sistem de calcul se numește „sistemul termenului exclusiv” sau pe zile libere , în
care nu se iau în calcul nici prima și nici ultima zi ale termenului, spre deosebire de „sistemul
termenului inclusiv”, numit și pe zile pline, în care intră în calcul atât prima, cât și ultima zi a
termenului.
 Termenul de prescripție stabilit pe ore se calculează conform normelor prevăzute
de art. 2.555 C. civ.: nu se iau în calcul prima și ult ima oră a termenului. În completare, art.
2.556 C. civ. dispune că actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care
le constată au fost predate oficiului poștal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a
termenului, până la ora câ nd încetează în mod obișnuit activitatea la acel oficiu, iar această
dispoziție se aplică și în cazul prevăzut de art. 2.553 alin. (3) C. civ.
3. Decăderea din termen
3.1.Noțiunea de decădere
Decăderea poate fi definită drept o măsură de constrângere juridică ce constă în
stingerea dreptului subiectiv sau a facultății de a da naștere unui act unilateral , ca urmare
a neexercitării acelui drept într -un anumit termen – art. 2.545 alin. (1) C. civ. Decăderea nu
constituie o sancțiune propriu -zisă, întrucât efectele sale operează și în lipsa oricărei culpe.
3.2.Termenele de decădere
 După izvorul lor , termenele de decădere pot fi:
 termene legale – stabilite prin lege;

51
 termene convenționale – stabilite prin convenția părților.
 După natura interesului ocrotit , distingem între:
 termene de ordine publică – ocrotesc interese generale, de exemplu: cele stabilite în
materia acțiunilor în rectificarea înscrierilor în cartea funciară;
 termene de ordine privată – ocrotesc interese particulare , de exemplu: cele stabilit e
în materia obligațiilor alternative privind alegerea prestației.
Importanța acestei clasificări constă în aceea că părțile pot să modifice doar termenele
de decădere care ocrotesc interese particulare (instituite prin convenția părților sau prin
norme de ordine privată), după cum reiese din interpretarea per a contrario a regulii care
interzice părților să modifice termenele de decădere de ordine publică – art. 2.549 alin. (2) C.
civ. Modificarea trebuie să se limiteze la mărirea sau micșorea duratei lo r, nefiind posibilă
eliminarea aplicării acelor termene.
 După modul de reglementare , termenele de decădere sunt:
 termene exprese sunt calificate de lege sau de părțile convenției ca fiind de decădere;
 termene tacite – a căror natură rezultă neîndoielnic din lege sau din contract.
3.3. Domeniul de aplicare al decăderii
Legea instituie o prezumție relativă privind caracterul derogatoriu, special, al termenelor
de decădere, în raport cu cele de prescripție extinctivă. Termenelor care nu comportă
caracter isticile specifice decăderii, urmează să li se aplice regulile din materia prescripției
extinctive – art. 2.547 C. civ. Pentru ca un termen să poată fi considerat de decădere, din
prevederea legală sau convențională trebuie să reiasă fără echivoc faptul că împlinirea
termenului atrage sancțiunea proprie decăderii: pierderea dreptului subiectiv neexercitat în
termenul respectiv sau împiedicarea efectuării unui act unilateral.
În schimb, termenul care nu privește exercitarea dreptului la acțiune în justiție nu poate
fi calificat drept termen de prescripție extinctivă, ci doar ca termen de decădere sau, după caz,
de modalitate a actului juridic.
 Din categoria termenelor de decădere legale exprese fac parte:
 termene din materia drepturilor reale:
– termenul d e 3 ani, aplicabil acțiunii în revendicarea bunului mobil pierdut sau furat
de la posesorul de bună -credință , care se socotește din ziua când proprietarul a pierdut
stăpânirea materială a bunului – art. 937 alin. (1) C. civ.;
– termenul de 6 luni, aplicabi l dreptului proprietarului de a pretinde restituirea bunului
găsit sau prețul obținut din valorificarea acestuia, care începe să curgă de la data predării
bunului de către organele de poliție din localitatea în care a fost găsit – art. 945 alin. (1) C.
civ. și art. 942 alin. (2) C. civ.;
– termenul de 3 ani, aplicabil acțiunii în rectificare , îndreptate împotriva terțului
subdobânditor de bună -credință și cu titlu oneros , care începe să curgă de la data înregistrării
cererii de înscriere în cartea funciară – art. 908 alin. (1) pct. 1 și 2 C. civ. și art. 909
alin. (3) și (4) C. civ.;
– termenul de 1 an, aplicabil acțiunii în rectificare îndreptate împotriva terțului
subdobânditor de bună -credință și cu titlu oneros , în ipoteza comunicării celui îndreptățit a
încheierii prin care s -a ordonat înscrierea, care curge de la data comunicării acesteia – art. 908
alin. (1) pct. 1 și 2 C. civ. și art. 909 alin. (3) și (4) C. civ.;
– termenul de 5 ani, aplicabil acțiunii în rectificare îndreptate împotriva terțului
subdobânditor cu titlu gratuit , care curge de la data înregistrării cererii de înscriere în cartea
funciară a dreptului real dobândit – art. 909 alin. (2) și (4) C. civ.;
 termene din materia drepturilor de creanță:
– termenul de 6 luni, aplicabil dreptul ui de a cere anularea contractului , care curge
de la data notificării, prin care partea interesată îi solicită celui îndreptățit să invoce nulitatea
relativă, fie să confirme actul anulabil, fie să exercite acțiunea în anulare – art. 1.263

52
alin. (6) C. civ .;
– termenul „ rezonabil ” înăuntrul căruia cumpărătorul trebuie să denunțe – să aducă
la cunoștința vânzătorului viciile ascunse, care se calculează de la data descoperirii acestora,
sub sancțiunea decăderii din dreptul de a solicita rezoluțiunea contract ului de vânzare;
termenul este de 2 zile în cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este
mobil corporal – art. 1.709 alin. (1) -(2) C. civ.;
– termenul de garanție înăuntrul căruia cumpărătorul trebuie să comunice defecțiunea ,
sub sa ncțiunea decăderii din dreptul de garanție pentru buna funcționare a bunului vândut;
dacă această comunicare nu a putut fi făcută în termenul de garanție, din motive obiective,
cumpărătorul are obligația să comunice defecțiunea într -un termen rezonabil de la data
expirării termenului de garanție – art. 1.718 alin. (1) C. civ.;
– termenul de 1 an, aplicabil acțiunii vânzătorului pentru suplimentul de preț și acțiunii
cumpărătorului pentru reducerea prețului sau pentru rezoluțiunea contractului , care curge d e
la data încheierii contractului de vânzare; dacă părțile au fixat o dată pentru măsurarea
imobilului, termenul curge de la acea dată – art. 1.744 C. civ.;
– termenul de 1 lună, înăuntrul căruia vânzătorul trebuie să consemneze , la dispoziția
cumpărătoru lui sau, după caz, a terțului subdobânditor, prețul primit și cheltuielile efectuate
de cumpărător pentru încheierea contractului de vânzare și realizarea formalităților de
publicitate, termen care curge de la data notificării, sub sancțiunea decăderii di n dreptul de a
exercita opțiunea de răscumpărare – art. 1.760 alin. (3) C. civ.;
– termenul de 5 zile sau, după caz, de 6 ore – în ipoteza bunurilor perisabile ori a
animalelor vii , înăuntrul căruia cel îndreptățit poate aduce la cunoștința transportatoru lui
pieirea, alterarea sau deteriorarea bunului , care curge din momentul primirii acestora, sub
sancțiunea decăderii din dreptul de a solicita daune -interese – art. 1.994 alin. (2) C. civ.;
– termenul de 24 de ore, în cadrul căruia clientul trebuie să înș tiințeze administrația
hotelului despre paguba suferită, care curge de la data când clientul a cunoscut prejudicial
suferit prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor pe care le -a adus el însuși ori care
au fost aduse pentru el în hotel , sub sancț iunea decăderii din dreptul de a solicita repararea
prejudiciului – art. 2.134 alin. (1) lit. a) C. civ.;
– termenul de 6 luni, aplicabil dreptului la acțiunea în repararea prejudiciului suferit
prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor pe care le-a adus el însuși, ori care au fost
aduse pentru el în hotel , care curge la data producerii acestuia – art. 2.134 alin. (1) lit. b) C.
civ.
 termene din materia drepturilor succesorale:
– termenul de 1 an, aplicabil acțiunii prin care succesibilul solici tă declararea
nedemnității , care curge de la data deschiderii succesiunii sau, în ipoteza pronunțării hotărârii
judecătorești de condamnare pentru faptele prevăzute la art. 959 alin. (1) lit. a) C. civ., ulterior
deschiderii succesiunii, de la data rămâner ii definitive a hotărârii – art. 959 alin. (2) și (3) C.
civ.; în cazul în care condamnarea ar fi împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie
sau prin prescripția răspunderii penale, termenul începe să curgă de la data apariției cauzei de
împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moștenirii – art. 959
alin. (4) C. civ.; pentru ipoteza cazurilor de nedemnitate prevăzute de art. 959 alin. (1) lit. b) și
c) C. civ., termenul de 1 an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de
nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moștenirii – art. 959 alin. (5) C. civ.;
 termene din materia drepturilor societăților:
– termenul de 15 zile, aplicabil acțiunii asociatului prin care se contestă o hotărâre
luată cu majoritatea asociaților, care curge de la data la care aceasta a fost luată, dacă
asociatul a fost prezent, sau de la momentul comunicării hotărârii, dacă acesta a fost lipsă; în
ipoteza în care hotărârea luată nu i -a fost comunicată, termenul curge de la data la care

53
asociatul a luat cunoștință de aceasta, însă cel mai târziu de la trecerea perioadei de 1 an de la
luarea hotărârii – art. 1.912 C. civ.;
– termenul de 6 luni, aplicabil dreptului de a cere anularea societății , care curge de
la data pu nerii în întârziere a persoanei îndreptățite să invoce nulitatea pentru vicierea
consimțământului sau incapacitatea unui asociat , fie pentru a se face regularizarea, fie pentru
a exercita acțiunea în anulare – art. 1.934 alin. (1) C. civ.
 Din categoria termenelor de decădere legale tacite , menționăm următoarele
subcategorii:
– termenul de 1 an, aplicabil dreptului de opțiune succesorală , care curge de la data
deschiderii succesiunii – art. 1.103 alin. (1) C. civ.; sau de la o altă dată prevăzută în raport cu
circumstanțele enunțate la art. 1.103 alin. (2) C. civ.;
– termenul de 10 zile, aplicabil dreptului de preempțiune în cazul vânzării de bunuri
mobile , sau de 30 de zile, în cazul vânzării de bunuri imobile , care curge de la data
comunicării către preem ptor a notificării cuprinsului contractului încheiat cu terțul – art. 1.732
alin. (4) C. civ.;
– termenul de 2 zile, de la data la care roiul de albine a trecut pe terenul altuia , în
care proprietarul roiului trebuie să îl urmărească , respectiv termenul d e 2 zile de la data
la care proprietarul roiului a încetat urmărirea – art. 576 alin. (3) C. civ.
 Din categoria termenelor de decădere convenționale , pot face parte numai acelea
care respectă următoarele limitări:
– nu aduc atingere prevederilor legale care ocrotesc un interes general ;
– nu fac ca exercitarea dreptului subiectiv civil sau săvârșirea actului de către partea
interesată să devină excesiv de dificile ; clauza prin care s -ar institui un astfel de termen este
lovită de nulitate absolută – art. 2. 546 C. civ.;
– nu urmăresc să transforme un termen de prescripție într-un termen de decădere.
Ca exemplificări ale unor termene de decădere convențională pot fi menționate
termenele stabilite de părți pentru:
– renunțarea la un contract încheiat, în măsu ra în care acesta nu a fost încă executat;
– exercitarea facultății de alegere a unei prestații dintre cele alternative stabilite în
cazul obligației cu pluralitate de obiecte – art. 1.462 C. civ.
3.4. Cursul termenului de decădere
Termenelor de decăder e, spre deosebire de termenele de prescripție, nu sunt de regulă
supuse suspendării și întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel – art. 2.548 C. civ. Prin
excepție , anumite incidente pot afecta curgerea termenelor de decădere. Dintre acestea, unele
incidente sunt de natură să afecteze orice termene de decădere, având vocație generală , altele
afectează numai anumite termene de decădere, având vocație specială.
 Incidente de aplicație generală în cursul termenelor de decădere:
 cauza de amânare , pentru apariția unui caz de forță majoră la data la care ar fi
trebuit să înceapă curgerea termenului de decădere; începutul termenului de decădere va fi
amânat până la data încetării forței majore;
 cauza de suspendare , pentru apariția unui caz de forță majoră care intervine în
decursul curgerii termenului de decădere, are ca efect oprirea curgerii acestuia, termenul
reluându -și cursul de la data încetării forței majore. Și în acest caz, suspendarea poate
determina un efectul special, constând în prorogarea termen ului. Astfel, dacă după reluarea
cursului decăderii, ar rămâne mai puțin de 5 zile din termenul de decădere, atunci acesta se
împlinește după 5 zile de la data când suspendarea a încetat;
 cauza de întrerupere , care intervine atunci când realizarea dreptulu i subiectiv
presupune exercitarea unei acțiuni în justiție , termenul de decădere este întrerupt pe data
introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere , după
caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător.

54
În schimb, posibilitatea repunerii în termenul de decădere nu este recunoscută de
prevederile legale. Prin urmare, dacă titularul dreptului a fost împiedicat să și -l exercite
dintr -o împrejurare mai presus de voința sa, acesta nu poate să și -l mai valorifice ulterior,
decât dacă acea împiedicare avea caracteristicile forței majore și ar fi putut atrage
suspendarea decăderi
 Incidente de aplicație specială în cursul termenelor de decădere:
 cazurile de suspendare – art. 2.532 și urm. C. civ. – și de repunere în termen –
art. 2.522 C. civ. –, prevăzute pentru termenele de prescripție extinctivă, sunt aplicabile și
în cazul termenului de exercitare a dreptului de opțiune succesorală – art. 1.103 alin. (3)
C. civ.;
 cazurile de suspendare – art. 2.532 și urm. C. civ. – și de repunere în termen –
art. 2.522 C. civ. – prevăzute pentru termenele de prescripție extinctivă, sunt aplicabile și
în cazul termenului de comunicare a defecțiunilor lucrului către vânzător, dacă depășirea
termenului de garanție de către cumpărător se datorează unor motive obiective – art. 1.718
alin. (1) C. civ.
Momentul împlinirii termenului de decădere se determină prin aplicarea regulilor
prevăzute de art. 2.551 -art. 2.556 C. civ.
3.5. Invocarea decăd erii și renunțarea la acest beneficiu
Decăderea poate fi invocată de către partea interesată numai la judecata în primă
instanță , cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate –
art. 2.550 alin. (1) C. civ. Ca și prescripți a, decăderea poate fi invocată nu doar pe cale de
acțiune, ci și pe cale de excepție, însă cel mai târziu până la prima zi de înfățișare în fața
primei instanțe.
Spre deosebire de prescripția extinctivă, care a dobândit valențele unei instituții
juridice de ordine privată, decăderea este considerată în principiu o instituție de ordine
publică.
Pe cale de consecință, spre deosebire de prescripție, în cazul decăderii, instanța este
obligată să invoce și să aplice din oficiu regulile din materia decăderii, i ndiferent dacă cel
interesat pune sau nu în discuție incidența termenului de decădere, cu excepția cazului când
acesta privește un drept de care părțile pot dispune în mod liber – art. 2.550 alin. (2) C. civ. S –
a apreciat că regula invocării din oficiu a d ecăderii vizează numai termenele instituite prin
dispoziții legale care ocrotesc un interes general, deci termenele de decădere de ordine
publică.
Renunțarea la beneficul decăderii se poate realiza de către cel în favoarea căruia a
fost stipulat ori insti tuit, după împlinirea termenului , însă numai în privința termenelor de
decădere convenționale sau legale de ordine privată .
În situația în care renunțarea la termenul de decădere intervine înainte de împlinirea
acestuia, de la data renunțării începe să curgă un nou termen de decădere, fiind aplicabile
regulile din materia întreruperii prin recunoașterea dreptului. Aceasta echivalează în fapt
cu o convertire legală a termenului de decădere într -unul de prescripție, cu toate consecințele
juridice ce decurg d in această transformare.
Nu se admite însă posibilitatea renunțării, nici anticipat și nici după începerea cursului
lor, la termenele de decădere de ordine publică – art. 2.549 C. civ. S-a apreciat că unul din
efectele renunțării la beneficul decăderii es te acela că dreptul subiectiv nu mai este stins.
3.6. Efectele decăderii
Efectele decăderii diferă în funcție de natura dreptului afectat de decădere, astfel că
pot consta în:
– pierderea dreptului subiectiv neexercitat în termen; sau, după caz
– împied icarea efectuării actului unilateral după împlinirea termenului.

55
1.5.Rezumat
Repunerea în termen reprezintă beneficiul acordat de către organul de jurisdicție
competent, la solicitarea titularului dreptului la acțiune, de a judeca cererea formulată
după împlinirea termenului de prescripție, în măsura în care, din motive temeinice,
reclamantul nu a fost în măsură să intenteze acțiunea în justiție înăuntrul termenului de
prescripție . Efectul repunerii în termen constă în socotirea prescripției ca neîndeplin ită, deși
termenul de prescripție a expirat .
Prin împlinirea prescripției extinctive înțelegem determinarea momentului la care
expiră termenul de prescripție . Decăderea constă în stingerea dreptului subiectiv sau a
facultății de a da naștere unui act uni lateral , ca urmare a neexercitării acelui drept într -un
anumit termen .

1.6. Test de evaluare
1. Exempl ificați niște cazuri considerate de jurisprudență ca fiind motive justificate pentru
repunerea în termenul de prescripție.
2. Indicați momentului de la care începe să curgă termenul de repunere în termenul de
prescripție.
3. Enumerați termenele de decădere legale din materia drepturilor reale.
4. Precizați în ce ipoteze cursul termenului d edecădere este susceptibil de suspendare .

56
Unitatea de învățare 9: Persoana fizică (I). Capacitatea persoanei fizice. Ocrotirea
persoanei fizice prin mijloace de drept civil. Ocrotirea minorului

1.1. Introducere
Unitatea de învățare nr. 1 prezintă: noțiunea de persoană fizică; clasificare a persoanelor
fizice; capacitatea de folosință a persoanei fizice; capacitatea de exercițiu a persoanei fizice;
ocrotirea minorului prin părinți; ocrotirea minorului prin tutelă; ocrotirea minorului prin
curatelă .
1.2. Competențele unității de învățare
După parcurgerea unităților de învățare, studentul va fi capabil:
– să determine conținutul capacității de folosință a persoanei fizice ;
– să stabilească limitele capacității de folosință a persoanei fizice ;
– să distingă modalitățile prin care se constată înceta rea capacității de folosință a
persoanei fizice ;
– să delimiteze stadiile capacității de exercițiu a persoanei fizice ;
– să indice modalitățile de exercitare a ocrotiriii părintești;
– să delimiteze atribuțiile tutorelui în raport cu persoana minorului de cele î n raport cu
bunurile acestuia ;
– să diferențieze formele răspunderii tutorelui minorului .

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 3 ore

1.4. Conținutul unității de învățare
1. Considerații generale privind persoana fizică
1.1. Noțiunea de persoană fizică
Persoana fizică reprezintă omul privit individual , ca titular de drepturi și obligații
art. 25 alin. (2) C. civ.
1.2. Clasificarea persoanelor fizice
 Sub aspectul capacității de exercițiu , distingem :
persoane lipsite de capacitate de exercițiu: minorii sub vârsta de 14 ani și persoanele
puse sub interdicție judecătorească;
persoane cu capacitate de exercițiu restrânsă : minorii cu vârsta între 14 și 18 ani;
persoane cu capacitate deplină de exercițiu: persoanele care au împlinit vârsta de 18
ani, nepuse sub interdicție, și minorii de peste 16 ani care au dobândit anticipat, prin căsătorie,
sau cu dispensă, capacitate deplină.
Distincția prezintă interes sub aspectul posibilității de a încheia acte juridice civile.
 În funcție de apartenența la un anumit stat , distingem:

cetățeni români : persoanele care au cetățenia română;

cetățeni străini : persoanele care au cetățenia altui stat;

apatrizi : persoane care nu sunt cetățeni ai niciunui stat.
Clasificarea prezint ă interes din punct de vedere al regimului juridic aplicabil.
 În funcție de locul domicilierii , distingem:
persoane cu domiciliu în România ;
persoane cu domiciliu în străinătate .
După acest criteriu, se aplică reguli diferite în privința: regimului ad opției;schimbării
numelui pe cale administrativă; regimul investițiilor în România .
2. Capacitatea civilă a persoanei fizice
2.1. Noțiunea de capacitate civilă a persoanei fizice

57
Capacitatea civilă a persoanei fizice este o parte a capacității juridice și constă în
aptitudinea persoanei, privită ca subiect individual, de a participa la raporturile de drept civil,
în calitate de titulară de drepturi și obligații civile. Componentele capacității civile sunt:
capacitatea de folosință, capacitatea de exercițiu .
Capacitatea de folosință constă în posibilitatea abstractă recunoscută de lege unei
persoane de a avea drepturi și obligații civile.
Capacitatea de exercițiu constă în posibilitatea concretă recunoscută de lege unei
persoane de a dobândi drepturi și a -și asuma obligații, prin încheierea de acte juridice
civile – art. 37 C. civ.
2.2. Capacitatea de folosință a persoanei fizice
2.2.1. Definiția capacității de folosință a persoanei fizice
Capacitatea de folosință se definește ca fiind aptitudinea, gener ală și abstractă, a persoanei
fizice de a avea drepturi și obligații civile – art. 34 C. civ.
2.2.2. Caracterele juridice ale capacității de folosință
Capacitatea de folosință prezintă următoarele caractere juridice:
– legalitatea – reglementată exclusiv p rin lege, nu poate fi modificată pe cale
convențională:
– generalitatea – aptitudinea generală și abstractă a omului de a avea toate drepturile
și obligațiile civile ;
– inalienabilitatea – nu i se p ot aduce limitări sau îngrădiri decât prin lege ;
– egalitat ea – este conferită oricărei persoane, fără discrimin ări sau privilegii;
– universalitatea – este recunoscută tuturor persoanelor , fiind unică pentru fiecare .
2.2.3. Începutul capacității de folosință a persoanei fizice
Începutul capacității de folosinț ă a persoanei fizice este determinat, ca regulă, la data
nașterii persoanei – art. 35 C. civ.
În mod excepțional, dacă este cazul, capacitatea de folosință se recunoaște și anticipat,
pentru perioada premergătoare nașterii. Drepturile copilului sunt recun oscute de la
concepțiune, însă numai dacă el se naște viu – art. 36 C. civ.
2.2.4. Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice
 Componența capacității de folosință a persoanei fizice
Conținutul capacității de folosință cuprinde deci două latu ri:
– latura activă – aptitudinea persoanei fizice de a dobândi drepturi subiective civile;
– latura pasivă – aptitudinea persoanei fizice de a -și asuma obligații civile.
 Limitele capacității de folosință a persoanei fizice
Îngrădirile capacității de fol osință a persoanei fizice pot fi calificate ca incapacități
de drept civil. Legea statuează, în mod generic, incapacitățile în materia contractelor: „poate
contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie
anumite contracte” – art. 1.180 C. civ. Incapacitatea de folosință nu înlătură personalitatea
juridică, ci doar privează anumite persoane de folosința unor drepturi subiective.
Reglementarea incapacităților este realizată cu titlu de excepție, față de regula
recunoașterii deplinei capacități de folosință, oricăror persoane:
– în materia actelor cu titlu gratuit : „orice persoană poate face și primi liberalități, cu
respectarea regulilor privind capacitatea” – art. 987 alin. (1) C. civ.;
– în materia actelor cu t itlu oneros : „pot cumpăra sau vinde toți cei cărora nu le este
interzis prin lege” – art. 1.652 C. civ.
 Clasificarea incapacităților de folosință a persoanei fizice
 În funcție de scopul instituirii lor, distingem între:
 îngrădiri cu scop de sancțiune , care în raport cu domeniul normelor care au fost
încălcate, pot fi :
o îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală:

58
– pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi civile – interzicerea exercitării
drepturilor părintești și a dreptului de a fi tutore sau c urator art. 66 alin. (1) lit. e) și f) C. pen ;
– pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi a căror exercitare a fost
interzisă de instanță ca pedeapsă complementară : art. 53 , 65 și art. 66 alin. (1)lit.e) și f) C. pen
o îngrădiri cu carac ter de pedeapsă civilă :
– decăderea din exercițiul drepturilor părintești art. 508 -512 C. civ.;
– pedepsele civile stabilite în materie succesorală – art. 958 -961C. civ.: – nedemnitatea
succesorală, acceptarea forțată a succesiunii – art. 1.119 C. civ.
 îngrădiri cu scop de protecție
– cei lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă,
nu pot dispune de bunurile lor prin intermediul liberalităților donații sau legate – art. 988 alin.
(1) C. civ. ;
– cel care a beneficiat d e reprezentare sau de ocrotire pe perioada minorității nu poate
să-l gratifice pe reprezentantul sau ocrotitorul său legal până ce acesta nu primește descărcare
pentru gestiune din partea instanței de tutelă – art. 988 alin. (2) C. civ. ;
– nu pot să îi gr atifice prin donații sau legate: bolnavii, pe medicii sau farmaciștii
care i -au tratat din boala terminală, enoriașii, pe preoții care le -au luat ultima confesiune -art.
990 alin. (1), (2) și (3) C. civ. ;
– nu pot primi legate: notarul care a autentifica t testamentul, interpretul care a
participat la procedura de autentificare a acestuia – art. 991 C. civ.; martorii care îl asistă pe
testator la încheierea testamentului autentic – art. 1.043 alin. (2) C. civ.; cei care semnează în
cazul testamentelor priv ilegiate, agenții instrumentatori – art. 1.047 alin. (3) C. civ., nici
persoanele care au acordat, în baza legii, asistență juridică la întocmirea testamentului ;
– este interzisă cumpărarea de drepturi litigioase, direct sau prin persoane interpuse, de
către autoritățile judiciare și personalul asimilat acestora, precum și de către toți cei implicați
în realizarea actului de justiție: – art. 1.653 și art. 1.654 C. civ.;
– minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate face donații și nici nu poat e
să garanteze obligațiile altuia – art. 146 C. civ.
 În funcție de criteriul opozabilității , distingem între:
 incapacități de folosință absolute
-îl împiedică pe cel afectat de o astfel de îngrădire să încheie un anumit act, cu orice
altă persoană nedeterminată -de exemplu, minori i sau pe interzișii judecătorești nu pot să
încheie donații sau legate :
 incapacități de folosință relative
– îl împiedică pe cel afectat de o astfel de îngrădire să încheie un anumit act, cu o
anumită persoană determinată : de exemplu, medici i și farmacișt ii nu pot să primească donații
sau legate de la cei pe care i -au tratat de boala din care au decedat .
 În funcție de interesul ocrotit , distingem într e:
 incapacități de folosință care apără interese generale
– sancțiunea neresp ectării o reprezintă nulitatea absolută a actului astfel încheiat :
de exemplu, incapacitățile instituite în considerarea apărării prestigiului unei anumite
profesii cum este aceea de magistrat, de medic ;
 incapacități de folosință care apără interese parti culare
– sancțiunea nerespectării lor o reprezintă nulitatea relativă a actului astfel încheiat : de
exemplu, incapacitățile instituite pentru apărarea minori lor sau interziși lor judecătorești .
2.2.5. Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice
Capacitatea de folosință a persoanei fizice încetează odată cu moartea acesteia – art. 5
C. civ. Dacă moartea este fizic constatată, adică dacă a fost identificat corpul neînsuflețit al
persoanei, capacitatea de folosință ia sfârșit la data trecută în actu l de deces .
Dacă nu se poate realiza constatarea directă a decesului, ca urmare a lipsei corpului

59
neînsuflețit al persoanei, legea reglementează o procedură specială care trebuie parcursă
pentru a se constata încetarea din viață a persoanei a cărei moart e este prezumată: procedura
declarării judecătorești a morții.
 Condițiile de fond ale declarării judecătorești a morții persoanei fizice
Problema declarării morții unei persoane pe cale judecătorească se ridică în legătură
cu o persoană dispărută , care lipsește nejustificat de la domiciliu sau de la locul unde ar trebui
să se găsească în mod normal.
 Cazul general de declarare judecătorească a morții persoanei intervine:
 când o persoană a dispărut și există indicii că aceasta a încetat din viață. După o
perioadă de 2 ani de la data ultimelor informații sau indicii din care rezulta că persoana
dispărută era în viață , poate fi declarată moartea acesteia prin hotărâre judecătorească, la
cererea oricărei persoane interesate – art. 49 C. civ.
 Cazurile speciale de declare judecătorească a morții persoanei sunt următoarele:
 când dispariția persoanei a avut loc în împrejurări deosebite , cum sunt: inundațiile,
cutremurul, catastrofa de cale ferată, naufragiul, în cursul unor fapte de război ori într -o altă
împrejura re asemănătoare, ce țin de cazuri de forță majoră, ce îndreptățesc a se presupune
decesul. În aceste cazuri, persoana respectivă poate fi declarată moartă, după ce au trecut cel
puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția1 – art. 50 alin. (1) C. civ.;
 când persoana a dispărut în împrejurări care fac imposibilă supraviețuirea , încât
decesul este sigur că s -a produs , deși cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, cum ar fi:
producerea unui accident de circulație, când autoturismul în care s -au aflat victimele a luat
foc. În astfel de cazuri, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se
aștepta împlinirea vreunui termen de la dispariție – art. 50 alin. (3) C. civ
 Procedura declarării judecătorești a morții
Soluți onarea cererii de declarare judecătorească a morții se face potrivit
dispozițiilor art. 944 -951 C. pr. civ., presupunând parcurgerea mai multor faze: cea prealabilă
administrativă; cea a judecății propriu -zise și cea ulterioară judecății – art. 51 C. civ.
 Faza prealabilă administrativă
Cererea de declarare judecătorească a morții unei persoane dispărute poate fi
formulată de orice persoană interesată, precum și de către procuror. Competența pentru
soluționarea unei astfel de cereri îi revine judecătoriei de la ultimul domiciliu cunoscut al
celui ce urmează a fi declarat mort – art. 94 alin. (1) lit. i) C. pr. civ. –, sau instanței în a cărei
circumscripție a decedat acea persoană, când moartea acesteia este sigură.
După primirea cererii, președintele ins tanței dispune ca prin organele primăriei și
ale poliției să se culeagă cât mai multe informații despre persoana a cărei dispariție se solicită
a fi declarată și, totodată, să se afișeze cererea la ultimul domiciliu al acesteia, la primărie și la
ușa insta nței, astfel încât orice persoană ce ar putea da informații să le comunice instanței –
art. 945 alin. (1) C. pr. civ.
Se va dispune și publicarea unui anunț, într -un ziar de largă circulație, despre
deschiderea procedurii, cu invitația tuturor celor ce de țin informații să le comunice instanței –
art. 945 alin. (2) C. pr. civ. Poate fi sesizată și instanța de tutelă de la ultimul domiciliu al
dispărutului în vederea numirii unui curator, pentru administrarea bunurilor acestuia – art. 945
alin. (3) C. pr. ci v. În plus, judecătorul va solicita, din oficiu, notarea cererii în Cartea
funciară, dacă în patrimoniul persoanei dispărute existau bunuri imobile – art. 945 alin. (3) C.
pr. civ. Totodată, dacă cel în cauză este un întreprinzător, se va solicita și înreg istrarea cererii
în registrul comerțului – art. 945 alin. (4) C. pr. civ.
 Faza judecății propriu -zise
Termenul judecată se fixează după trecerea a două luni de la data efectuării
publicațiilor și după primirea rezultatelor cercetărilor. Se va cita și cel a cărui moarte se cere a

60
fi declarată, la ultimul domiciliu, iar dacă este cazul, și mandatarul sau curatorul acestuia,
pentru a da lămuriri. Participarea și concluziile procurorului sunt obligatorii – art. 947 alin. (4)
C. pr. civ.
 Faza ulterioară judecăț ii
Dispozitivul hotărârii definitive de declarare a morții se va afișa timp de două luni
la sediul instanței și al primăriei în a cărei rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut
cel declarat mort. Hotărârea va fi comunicată:
– serviciului de star e civilă (serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor)
pentru a fi înregistrată moartea în registrul de stare civilă;
– instanței de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut pentru a se numi un curator,dacă va
fi cazul, precum și a unui tutor e pentru copii minori rămași fără ocrotire.
După caz, se va dispune și notarea dispozitivului hotărârii în Cartea funciară, se va
înregistra în Registrul comerțului, în Registrul succesoral, și în alte registre publice – art. 947
C. pr. civ.
 Stabilirea da tei morții prin hotărâre judecătorească
Analizând probele dosarului, instanța va stabili:
– încetarea capacității de folosință a persoanei în discuție;
– momentul cel mai probabil al încetării capacității de folosință.
Hotărârea declarativă de moarte produ ce efecte retroactive, în sensul că persoana va fi
considerată moartă începând cu data și ora morții stabilite prin hotărârea judecătoreasc ă. În
caz de imposibilitate de determinare a zilei decesului, va fi considerată data morții ultima zi a
termenului:
– de doi ani de la data ultimelor știri – în cazul general al art. 49 alin. (1) C. civ.; sau
– de 6 luni de la producerea evenimentului deosebit – art. 52 alin. (1) C. civ. –, în cazul
special instituit de art. 50 alin. (1) C. civ.
Dacă data primirii ultim elor știri: informații sau indicii despre cel dispărut nu se poate
stabili cu exactitate, or ziua în care a avut loc împrejurarea deosebită nu poate fi stabilită,
atunci termenele aferente, de 2 ani, respectiv de 6 luni, se vor socoti de la sfârșitul lunii în
care s -au primit ultimele informații sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna,
de la sfârșitul anului calendaristic – art. 52 alin. (2) C. civ.
În ceea ce privește data morții intervenite în cazul special prevăzut de art. 50 ali n. (2) C.
civ., când moartea este sigură, deși nu s -a găsit sau identificat cadavrul, nu este stabilită nicio
regulă de calcul. Cel mai probabil, în astfel de situații se va considera că decesul s -a produs
chiar la data producerii incidentului care a fost stabilit ca fiind cauza morții.
 Rectificarea datei morții
Dacă ulterior pronunțării hotărârii declarative de moarte se dovedește că data morții
nu este cea stabilită de instanță, întrucât nu era posibil ca persoana să fi decedat la acea
dată, hotărârea p oate fi rectificată, la cererea oricărei persoane interesate, în condițiile art.
52 alin. (3) C. civ
 Efectele hotărârii judecătorești de declarare a morții
Până la data pe care hotărârea judecătorească definitivă a stabilit -o ca fiind aceea a
morții, pers oana dispărută este considerată în continuare a fi în viață – art. 52 alin. (1) C. civ.
Principalul efect al hotărârii declarative de moarte este, încetarea capacității de
folosință, deci încetarea ca subiect de drept a persoanei declarate moartă. Dcă pers oana
declarată moartă era căsătorită, c ăsătoria încetează . Dacă după dispariția soțului mamei aceasta a
născut un copil, prezumția de paternitate va fi înlăturată retroactiv pe data stabilită ca fiind a
morții, copilul fiind considerat din afara căsătoriei , dacă nu se poate stabili, pe baza
prezumției privind timpul legal al concepției, că acel copil a fost conceput înainte de data
stabilită a morții.
Tot de la data stabilită ca fiind a morții, drepturile viagere se sting (renta viageră,

61
uzufructul). În pla nul moștenirii, se deschide succesiunea defunctului, iar termenul de
acceptare a succesiunii curge de la data înregistrării morții în registrul de stare civilă, cu
excepția cazului când succesibilul a cunoscut faptul morții sau hotărârea de declarare a morții
de la o dată anterioară, caz în care termenul se va socoti de la acea dată – art. 1.103 alin. (2)
lit. b) C. civ
 Anularea hotărârii declarative de moarte
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte persoana dispărută
reapare , deci se dovedește a fi în viață, hotărârea respectivă poate fi anulată oricând – art. 54
alin. (1) C. civ. Aceeași soluție se admite și pentru cazul în care se descoperă ulterior
certificatul de deces al persoanei respective, ce fusese eliberat pe baza morți i constatate fizic –
art. 55 C. civ.
Cererea de anulare poate fi introdusă de orice persoană interesată, la instanța care a
pronunțat acea hotărâre. Acțiunea este imprescriptibilă în ambele ipoteze menționate. Cererea
se va soluționa de urgență, cu citare a părților din procedura declarativă de moarte și cu
participarea procurorului. Dispozitivul hotărârii definitive se comunică serviciului de stare
civilă pentru anularea înregistrării – art. 948 C. pr. civ.
Admiterea cererii de anulare a hotărârii declara tive de moarte produce următoarele
efecte :
 Sub aspect nepatrimonial , se înlătură, cu efect retroactiv, încetarea capacității de
folosință a persoanei în cauză. În consecință, persoana va fi repusă în drepturile sale
anterioare, ca și cum hotărârea declara tivă de moarte nu ar fi existat.
 Căsătoria celui ce fusese declarat mort se reactualizează . Prin excepție, dacă soțul
sau soția dispărutului s -a recăsătorit și a fost de bună -credință, această a doua căsătorie nu este
anulată, ci este considerată valabilă , iar prima căsătorie (cu cel dispărut) va fi considerată a fi
încetat la data încheierii celei de -a doua căsătorii – art. 293 alin. (2) C. civ. Dacă soțul
supraviețuitor a fost de rea -credință, adică a știut că cel declarat mort este în viață, atunci i se
vor aplica sancțiunile prevăzute pentru bigamie – art. 273 C. civ.
 Sub aspect patrimonial , cel care a fost declarat mort poate cere înapoierea
bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze
decât dacă se fa ce dovada că la data dobândirii acesta știa sau trebuia să știe că persoana
declarată moartă este în viață, adică este de rea -credință – art. 54 alin. (2) C. civ.
 Moștenitorii aparenți vor trebui să restituie lucrurile din succesiunea celui ce fusese
declarat mort, la cererea acestuia. Fie că sunt de bună sau de rea -credință, moștenitorii le vor
restitui în natură, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, datorită pierii sau înstrăinării
bunurilor, vor plăti o sumă de bani reprezentând contravaloarea lor , la momentul primirii, ori la
acela al pierderii sau înstrăinării.
Moștenitorii de bună -credință vor fi ținuți să restituie valoarea cea mai mică dintre
acestea două, însă cei de rea -credință vor fi obligați la plata celei mai mari dintre aceste
valori. În toate cazurile, moștenitorul de bună -credință poate păstra fructele culese – art. 57
C. civ. Se vor aplica, după caz, prevederile art. 1.639 -1.647 C. civ., referitoare la modalitățile
de restituire.
 Subdobânditorii care au primit bunuri de la moștenito rii aparenți vor fi obligați la
restituire, aplicându -se principiul desființării actului subsecvent ca urmare a anulării
actului inițial, în baza art. 1.524 alin. (2) și (3) C. civ., dacă se dovedesc a fi de rea credință
sau dacă au dobândit cu titlu gratu it.
Subdobânditorii de bună -credință cu titlu oneros sunt exceptați de la obligația
restituirii, actul încheiat de ei cu moștenitorii aparenți fiind menținut, în condițiile art. 54 alin.
(2) C. civ., sub rezerva dispozițiilor de carte funciară. În acest c az, cel reapărut va putea cere
echivalentul bunurilor dobândite de terțul de bună -credință de la moștenitorul prezumtiv,
întinderea despăgubirii fiind stabilită după distincțiile arătate, în raport de buna sau reaua lor

62
credință. În ipoteza în care subdobâ nditorii de rea -credință au restituit bunurile celui reapărut,
se vor putea întoarce împotriva moștenitorului prezumtiv pentru restituirea prețului achitat.
 Toate celelalte acte făcute în favoarea unui terț de bună -credință în afara actelor de
dispoziție prevăzute de art. 1.648 C. civ., sunt opozabile adevăratului proprietar. Contractele
cu executare succesivă , sub condiția respectării formelor de publicitate, vor continua să
producă efecte pe perioada stipulată de părți, dar nu mai mult de un an de la data desființării
titlului constituitorului – art. 1.649 C. civ.
 Plata făcută moștenitorilor legali aparenți sau legatarilor unei persoane care reapare
ulterior hotărârii declarative de moarte este valabilă și liberatorie, dacă a fost făcută înainte de
radie rea din registrul de stare civilă a mențiunii privitoare la deces, cu excepția cazului în care
cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în viață – art. 56 C.
civ. Se are în vedere situația în care debitorii celui declarat mort achită cu bună -credință
datoria către moștenitorii aparenți. Dacă debitorii au fost de rea -credință, adică au cunoscut la
data plății că persoana declarată moartă este în viață, atunci aceasta din urmă, după anularea
hotărârii, le va putea cere direct debitorilor să facă din nou plata. Drept remediu, debitorul se
va putea întoarce împotriva creditorului aparent pentru a -i restitui plata făcută, fiind aplicabile
regulile din materia restituiri prestațiilor – art. 1.635 -1.649 C. civ.
 Comorienții și code cedații
În cazul în care moartea mai multor persoane a survenit în așa fel încât nu se poate
stabili dacă una a supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta –
art. 957 alin. (2) C. civ. Dacă prezumția legală nu a fost răstur nată, în eventualitatea în care
acele persoane au vocație succesorală reciprocă, niciunul dintre ei nu va putea fi considerat
moștenitor al celuilalt, nefiind întrunită condiția ca succesibilul să fie în viață la data
deschiderii succesiunii autorului său – art. 957 alin. (1) C. civ.
2.3. Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice
2.3.1. Noțiunea de capacitate de exercițiu a persoanei fizice
Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este definită de lege ca fiind aptitudinea
persoanei de a încheia singur ă acte juridice civile – art. 37 C. civ
2.3.2. Caracterele juridice ale capacității de exercițiu
 Legalitatea : începutul, conținutul și încetarea capacității de exercițiu sunt stabilite
prin norme imperative, părțile neputând încheia convenții contrare derogatorii;
 Generalitatea : aptitudinea persoanei de a -și exercita oricare din drepturile civile și de
a-și asuma oricare din obligațiile recunoscute de lege, prin încheierea de acte juridice civile,
 Intangibilitatea : nimeni nu poate fi lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea sa de
exercițiu, decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege;
 Inalienabilitatea –nimeni nu poate renunța în tot sau în parte la capacitatea
sa de exercițiu;
 Egalitatea –recunoașterea capacității de exercițiu oricărei persoane i fără privilegii
sau discriminări .
2.3.3. Condițiile capacității de exercițiu a persoanei fizice
Pentru ca o persoană fizică să aibă capacitate de exercițiu, se cer întrunite următoarele
condiții:
– persoana să aibă capacitate de folosință;
– persoana să aibă discernământ.
Existența capacității de folosință este premisa capacității de exercițiu. Numai o persoană
căreia îi este recunoscută calitatea de titular de drepturi și obligații și le poate exercita.
Prin discernământ se înțelege aptitudinea persoan ei de a înțelege corect semnificația și
consecințele faptelor pe care le săvârșește și ale actelor pe care le încheie. Această aptitudine
se dobândește la o anumită vârstă, la care persoana atinge un anumit grad de dezvoltate a
intelectului și capătă și o anumită experiență . Discernământul poate fi abolit și temporar, în

63
situația în care persoana se găsește în anumite stări care îi tulbură această aptitudine psihică
(hipnoză, ebrietate, sevraj, somnambulism, mânie puternică). Prin urmare, prezența
discernăm ântului se va aprecia în concret, în raport cu starea în care se găsește persoana la
data încheierii actului .
2.3.4. Stadiile capacității de exercițiu a persoanei fizice
 Lipsa capacității de exercițiu a persoanei fizice
Persoanele care nu au capacitate de exercițiu, în afara altor cazuri prevăzute de lege,
sunt următoarele – art. 43 alin. (1) C. civ.:
– minorul sub 14 ani – este persoana care nu a depășit vârsta minimă impusă de lege;
– interzisul judecătoresc – este persoana care suferă de alienație sau d ebilitate mintală
și a fost pusă sub interdicție.
 Incapabilul va putea încheia personal și singur :
– acte de dispoziție de mică valoare , curente, pentru nevoile obișnuite și care se
execută la momentul încheierii lor: darurile obișnuite făcute potrivit stăr ii sale materiale
– art. 146 alin. (3) C. civ. ;
– acte nepatrimoniale : ascultarea minorului care a împlinit 10 ani în vederea:
încuviințării adopției sale – art. 463 alin. (1) lit. b) C. C. civ;
 Celelalte acte se încheie, în numele acestora, de repreze ntanții lor legali, în condițiile
prevăzute de lege – art. 43 alin. (2) C. civ. Aceeași soluție, a reprezentării , se aplică și în
privința încheierii unor acte din categoria celor lucrative, enumerate la art. 42 C. civ.
 Capacitatea de exercițiu restrânsă a persoanei fizice
La împlinirea vârstei de 14 ani, minorul dobândește capacitate de exercițiu restrânsă –
art. 41 alin. (1) C. civ. Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către
acesta personal ,fie singur, fie cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui, iar în
cazurile cerute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă. Încuviințarea sau autorizarea poate
fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului – art. 41 alin. (2) C. civ.
Minorul de 14 -18 ani poate încheia valabil acte juridice astfel :
 personal și singur, fără vreo aprobare, încuviințare sau autorizare :
– acte patrimoniale pe care le putea încheia personal și până la împlinirea vârstei de
14 ani: acte de conservare și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent (cu
excepția celor afectate de termen sau condiție și a celor cu executare succesivă);
– acte de administrare , în măsura în care nu îl prejudiciază pe minor, adică nu sunt
lezionare pentru acesta (nu creează o disproporție vădită între prestațiile părților, în
defavoarea minorului);
– contract de depozit bancar special , cu respectarea legislației speciale;
– acte nepatrimoniale pe care le putea încheia și minorul sub 14 ani: ascultarea celui
care a împlinit 10 ani în proc edurile administrative sau judiciare care îl privesc – art. 264 alin.
(1) C. civ.;
– acțiunea în stabilirea paternității copilului dinafara căsătoriei, introdusă de mama
minoră în numele copilului, în condițiile art. 425 alin. (1) C. civ.;
– recunoaștere a paternității sau maternității unui copil dinafara căsătoriei, făcută de
minorul necăsătorit, care are discernământ la data recunoașterii – art. 417 C. civ.;
 personal , dar numai cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal:
– acte de administrare , atâ t cele privitoare la un bun – ut singuli –, cum ar fi:
închirierea unui bun al său pentru o perioadă mai mică de 5 ani – art. 1.784 alin. (3) C. civ.;,
cât și cele care privesc patrimoniul : înstrăinarea bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii sau
perisa bile ori a căror devenite nefolositoare pentru minor – art. 144 alin. (4) C. civ.;
– acte privind activitățile lucrative ale minorului: acte juridice privind munca,
îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa – art. 42 alin. (1) C . civ. ;
– alte acte prevăzute expres de lege, cum ar fi acceptarea unei oferte de donație –

64
art. 1.013 alin. (4) C. civ.
 personal, dar cu dublă încuviințare : a ocrotitorului legal și a instanței de tutelă și
eventual cu avizul consiliului de familie – art. 144, art. 146 și art. 502 alin. (1) C. civ. :
– acte de dispoziție : înstrăinarea, grevarea cu o sarcină reală (gaj, ipotecă) a bunurilor
din patrimoniul său pentru garantarea unei datorii proprii, renunțarea la un drept
patrimonial, actele de împărțeal ă;
– orice acte care depășesc dreptul de administrare ;
– acte nepatrimoniale : căsătoria minorului de 16 ani – în temeiul unui aviz medical –
art. 272 alin. (2) C. civ.;
Minorul nu poate să încheie nici personal nici cu autorizare următoarele acte :
– donații , altele decât darurile obișnuite potrivit stării lui materiale;
– garantarea obligațiilor altuia – art. 146 alin. (3) C. civ.;
– testament pentru a dispune de bunurile sale – art. 988 alin. (1) C. civ.;
– acte juridice cu tutorele său, soțul ace stuia, o rudă în linie dreaptă ori frații sau
surorile tutorelui – art. 147 alin. (1) C. civ.; cu toate acestea, persoanele mai înainte
enumerate pot cumpăra la licitație un bun al minorului, dacă au o garanție reală asupra
bunului respectiv ori îl dețin î n coproprietate cu minorul – alin. (2).
 Capacitatea de exercițiu deplină a persoanei fizice
Există două moduri de dobândire a capacității depline de exercițiu :
 la termen , prin împlinirea vârstei de 18 ani, de plin drept – art. 38 C. civ;
 anticipat , înain te de ajungerea la majorat, fie prin:
– emancipare legală , odată cu încheierea căsătoriei, după împlinirea vârstei de 16 ani –
în condițiile art. 39 C. civ. ; capacitate a deplină se menține chiar în cazul desfacerii căsătoriei
prin divorț și în cazul încet ării căsătoriei ca urmare a decesului soțului înainte ca minorul să fi
împlinit 18 ani , precum și în caz ul anulării căsătoriei minorul ui de bună -credință – art. 39 alin.
(2) C. civ
– emancipare judiciară a minorului de peste 16 ani, care obține , pentru mot ive
temeinice, recunoașterea instanței de tutelă în condițiile art. 40 C. civ.
Majorul poate încheia, personal și singur , fără vreo încuviințare sau aprobare
prealabilă, orice act juridic civil , cu excepția celor interzise prin instituirea incapacitățil or de
folosință, în cazurile expres prevăzute de lege.
3. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil
Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil se impune în privința
categoriilor de persoane menționate în art. 105 -106 C. civ.:
– persoanele care nu au discernământ datorită vârstei : minorii , a căror ocrotire se
realizează, după caz, prin: ocrotirea părintească ; prin tutelă ori curatelă (când minorul este
lipsit, definitiv sau temporar, de ocrotirea părinților săi) – art. 106 C. c iv., fie prin măsuri de
protecție specială: plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea
pecializată , în condițiile Legii nr. 272/20041;
– persoanele care nu au discernământ datorită unei boli psihice : alienații și debilii
mintali , a căr or ocrotire se realizează prin punerea sub interdicție și instituirea tutelei sau
curatelei și internarea în unități de psihiatrie dacă necesită spitalizare – art. 164 C. civ.;
– persoanele care au discernământ și capacitate deplină de exercițiu, care necesi tă
protecție datorită aflării lor în anumite situații deosebite (bătrânețe, boală, dispariție), a
căror ocrotire se realizează prin curatelă – art. 109 C. civ.
Principiile care guvernează ocrotirea persoanelor fizice sunt definite de art. 104 C. civ:
– orice măsură de ocrotire a persoanei fizice se stabilește numai în interesul acesteia –
alin. (1);
– la luarea unei măsuri de ocrotire trebuie să se țină seama de posibilitatea persoanei

65
fizice de a -și exercita drepturile și de a -și îndeplini obligațiile c u privire la persoana și
bunurile sale – alin. (2).
3.1. Ocrotirea minorului
3.1.1. Ocrotirea minorului prin părinți
 Conceptul de ocrotire părintească
Ocrotirea părintească reprezintă mijlocul natural și firesc de ocrotire al minorului,
care constă î n ansamblul drepturilor și îndatoririlor ce revin părinților față de copii lor
minori . Autoritate părintească constituie mijlocul prin care se asigură creșterea și educarea
copiilor minori, precum și protecția persoanei și a bunurilor acestora . Dispozițiil e legale care
reglementează autoritatea părintească au un caracter imperativ – art. 483 -512 C.civ. și Legea
nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului .
 Principiile ocrotirii părintești
– exercitarea drepturilor și a îndatoririlor p ărintești se realizează numai în interesul
minorului – art. 104 C. civ., coroborat cu art. 263 alin. (1). și art. 483 alin. (2) -(3) C. civ.;
– în exercitarea ocrotirii, părinții se bucură de drepturi egal e – art. 483 alin. (1) și (3)
C. civ. și art. 503 a lin. (1) C. civ., chiar dacă au divorțat – art. 397 C. civ.;
– copiii se bucură de protecție egală – copilul din afara căsătoriei este pe deplin
asimilat celui din căsătorie – art. 260 C. civ.; art. 448 și art. 471 C. civ.;
– între părinți și copii se re spectă independența patrimonială – art. 500 C. civ.,
întrucât părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra
bunurilor părintelui, cu excepția dreptului la moștenire și la întreținere;
– exercitarea ocrotirii părintești se realizează sub îndrumarea și controlul efectiv și
permanent al autorităților statului : al instanței de tutelă – art. 107 C. civ. și art. 265 C. civ.;
al procurorului – art. 90 C. pr. civ.; și al Direcției generale pentru protecția drepturilor
copilului – Legea nr. 272/2004;
– ocrotirea părintească durează până la majoratul copilului – art. 484 C. civ.;
– copilul datorează respect părinților săi , indiferent de vârsta sa – art. 485 C. civ.
 Modalitățile de exercitare a ocrotirii părintești
Sunt supuși oc rotirii ambilor părinți următoarele categorii de copii: copilul din căsătorie
și cel din afara căsătoriei cu filiația stabilită față de ambii părinți, care conviețuiesc – art. 505
alin. (1) C. civ.; copilul adoptat; copilul ai cărui părinți sunt divorțați – art. 397 C. civ. și art.
504 alin. (1) -(3) C. civ.
 Ocrotirea părintească se exercită de către ambii părinți , împreună și în mod egal.
Față de terții de bună -credință, oricare dintre părinți, care îndeplinește singur un act
curent pentru exercitarea dre pturilor și îndatoririlor părintești, este prezumat că are și
consimțământul celuilalt părinte – art. 503 C. civ. Neînțelegerile ivite între părinți cu privire la
exercițiul drepturilor sau îndatoririlor părintești sunt soluționate de instanța de tutelă, d upă
ascultarea acestora și a copilului, după consultarea raportului asupra anchetei psihosociale,
decizia fiind stabilită în funcție de interesul superior al copilului – art. 486 C. civ.
 Ocrotir ea părinte ască se realizează numai de către unul dintre părinți, atunci când:
– unul dintre părinți este: decedat; declarat judecătorește mort; decăzut din drepturile
părintești; pus sub interdicție; se află în imposibilitate de a -și manifesta voința -art. 507 C. civ.;
– după divorț, pentru motive întemeiate, avân d în vedere interesul superior al copilului,
instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul din părinți,
caz în care celălalt părinte își păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și
educare al copilului și de a consimți la adopția acestuia – art. 398 C. civ. De asemenea,
părintele separat de copilul său are dreptul de a avea legături personale cu acesta: drept de
vizită, de cazare, de corespondență etc. – art. 262 alin. (2) C. civ.
– părinții copilului din afara căsătoriei cu filiația stabilită față de ambii nu conviețuiesc,

66
instanța de tutelă poate decide, pentru motive întemeiate, după interesul superior al copilului,
ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, la fel ca la divorț
– art. 505 alin. (2) C. civ.
Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o
rudă sau la o familie ori o persoană, cu consimțământul acestora, sau într -o instituție de
ocrotire. Acestea vor exercita ocrotir ea copilului sub aspectul laturii personale. Latura
patrimonială a ocrotirii copilului poate fi exercitată de către părinți în comun sau de către unul
dintre ei – art. 399 C. civ.
 Conținutul ocrotirii părintești
Ocrotirea părintească privește deopotrivă persoana, cât și bunurile copilului minor,
 În raport cu persoana copilului , atribuțiile autorității părintești implică :
– îndatoriri și drepturi generale : de a -l crește; de a se îngriji de dezvoltarea sa; de a -i
acorda educație; de a -l orienta în exercițiul drepturilor sale – art. 487 C. civ.;
– îndatoriri specifice : de a -i asigura condiții de creștere care să favorizeze dezvoltarea sa
armonioasă – art. 488 C. civ ;
– luarea măsurilor disciplinare trebuie să se facă cu respectarea demnității copilului -art.
489 C . civ .;
– îndrumarea în alegerea unei religii cu respectarea opțiunii acestuia după împlinirea
vârstei de 14 ani – art. 491 C. civ;
– alegerea prenumelui și, când este cazul, a numelui copilului – art. 492 C. civ.;
– supravegherea copilului sau periculoase – art. 493 C. civ.;
– restricționarea relațiilor personale se poate face doar în baza unor motive temeinice,
până ce acesta împlinește 14 ani art. 494 C. civ.;
– dreptul de a cere înapoierea copilului de la oricine îl deține fără drept art. 495 C. civ.;
– dreptul de a stabili, de comun acord, locuința copilului, când părinții nu locuiesc
împreună, precum și de a decide schimbarea acesteia – art. 496 -497 C. civ. ;
– dreptul de a încuviința încheierea unei căsătorii de către minorul de 16 ani, pentru
motive temeinice – art. 39 C. civ.;
– dreptul părintelui minor care a împlinit 14 ani de a exercita atribuțiile părintești cu
privire la persoana copilului său – art. 490 alin. (1) C. civ.;
– obligația solidară a părinților de întreținere a copilului minor care nu are venituri
corespunzătoare și a celui major aflat în continuarea studiilor până la împlinirea vârstei de 26
de ani – art. 499 și art. 525 C. civ.
 În raport cu bunurile copilului , atribuțiile autorității părintești implică:
– administrarea bunurilor minorului, cu resp ectarea independenței patrimoniale – art.
500 C. civ.; părinții sunt ținuți să acționeze în administrarea bunurilor minorului cu diligența
unui bun proprietar – art. 803 C. civ. – și să evite conflictele de interese între obligațiile și
interesele lor prop rii – art. 804 C. civ .;
– reprezentarea minorului sub 14 ani în încheierea actelor juridice – art. 501 alin. (1) C.
civ.;
– încuviințarea dată minorului de peste 14 ani, în actele pe care le poate încheia personal
minorul, cu autorizarea instanței de tutelă – art. 501 alin. (2) C. civ .
 Răspunderea părinților
Părinții pot fi trași la răspundere pentru neexercitarea sau exercitarea
necorespunzătoare a drepturilor părintești și pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor părintești.
 Față de minor , părinții răspund pentru fapta proprie, dacă au nesocotit
îndatoririle referitoare la administrarea bunurilor minorului, reprezentarea sau încuviințarea
actelor acestuia , urmând să acopere prejudiciul cauzat minorului – art. 1.357 C. civ. O
sancțiune specifică o constituie decăderea din exercițiul drepturilor părintești.

67
 Față de terți , părinții răspund pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii
săvârșite de copiii lor minori – art. 1.372 C. civ.
 Încetarea ocrotirii părintești
Ocrotire a părintească încetează în următoarele situații:
– ca urmare a dobândirii capacității civile de exercițiu depline de către minor ;
– ca urmare a morții minorului;
– ca urmare a lipsirii copilului de ocrotirea ambilor părinți .
3.1.2. Ocrotirea minorului pr in tutelă
 Conceptul de tutelă a minorului
Tutela minorului este acea măsură de protecție a unui minor lipsit de ocrotirea părinților
săi, de către o persoană numită tutore, desemnat sau numit și de către consiliul de familie, ca
organ consultati v.
 Caract erele tutelei minorului sunt:
 legalitatea : instituirea tutelei, cazurile de deschidere, desemnare sau numire a
tutorelui, conținutul ocrotirii prin tutelă, precum și încetarea tutelei sunt reglementate expres
de lege prin norme imperative – art. 114 C. ci v.;
 obligativitatea: când desemnarea tutorelui s -a făcut prin mandat, persoana desemnată
ca tutore nu poate refuza sarcina, afară de cazurile expres prevăzute de lege – art. 119 C. civ ;
 gratuitatea : tutorele poate primi pe parcursul exercitării tutelei o r emunerație de până
la 10% din veniturile bunurilor minorului art. 123 C. civ .;
 personalitatea : tutela se exercită numai personal de către tutore, cu excepția cazurilor
expres prevăzute de lege: art. 122 alin. (2) C. civ.
 Principiile care guvernează tute la minorului sunt:
 generalitatea – tutela se instituie ori de câte ori minorul este lipsit de ocrotire
părintească;
 exercitarea tutelei se realizează în interesul exclusiv al minorului – art. 133 C.
civ.,atât în ceea ce privește persoana, cât și bunurile minorului;
 autonomia patrimonială dintre minor și tutore trebuie respectată art. 143 C. civ. ;
 controlul permanent este exercitat de către instanța de tutelă – art. 151 -155 C. civ .
 Instituirea tutelei minorului
 Cazurile în care se impune instituirea tut elei minorului vizează situațiile în care
acesta este lipsit de ocrotire părintească datorită unuia din următoarele motive – de art. 110 C.
civ.:
– când ambii săi părinți sunt: decedați; necunoscuți; decăzuți din drepturile părintești;
puși sub interdicție judecătorească; sau li s -a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor
părintești;
– în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște instituirea tutelei în interesul
minorului, în loc să redea părinților firești ocrotirea acestuia .
 Numire a tutorelui se face prin decizia instanței de tutelă din circumscripția teritorială
unde domiciliază sau a fost găsit copilul – art. 40 alin. (2) din Legea nr. 272/2004.
 Persoan a tutore lui
– poate fi numită tutore orice persoană fizică majoră, soțul și s oția, împreună,
dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în lege – art. 113
alin. (1) C. civ. ;
– nu pot fi numiți tutori: minorul; interzisul sau cel pus sub curatelă; cel decăzut din
drepturile părintești sau declarat inca pabil de a fi tutore; cel căruia i s -a restrâns exercițiul
unor drepturi civile și cel cu rele purtări stabilite prin hotărâre judecătorească; cel îndepărtat
de la o altă tutelă; cel aflat în stare de insolvabilitate; cel care, din cauza intereselor
potriv nice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei; cel înlăturat prin

68
înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul
morții, autoritatea părintească – art. 113 C. civ.
 Numirea în baza desemnării un ui tutore
Desemnarea se realizează prin indicarea de către părintele minorului a persoanei ce
urmează a fi numită tutore al copiilor săi, prin act unilateral sau contract de mandat –
încheiate în formă autentică, ori prin testament – art. 114 C. civ . Va f i lipsită de efecte
desemnarea făcută de către părintele care, în momentul morții, era decăzut din drepturile
părintești sau era pus sub interdicție judecătorească.
Părintele are posibilitatea să revoce oricând desemnarea făcută anterior, fiind valabilă
și revocarea realizată printr -un înscris sub semnătură privată, chiar dacă desemnarea se făcuse
prin act autentic – art. 114 alin. (3) C. civ. Persoana desemnată de părinți pentru a fi tutore nu
poate fi înlăturată de către instanță fără acordul său, decât s e află într -una din situațiile care
împiedică numirea sa ca tutore, sau dacă, prin numirea sa, interesele minorului ar fi
periclitate. Dacă desemnarea părinților face referire la mai multe persoane, fără a fi indicată
vreuna ca preferată, instanța va alege o anumită persoană pentru a fi tutore, ținând cont de
garanțiile materiale și morale ale acesteia necesare dezvoltării fizice și morale a minorului –
art. 115 C. civ.
 Numirea în lipsa desemnării unui tutore
În lipsa desemnării unei anumite persoane pen tru a fi tutore, instanța de tutelă va
proceda la numirea unei persoane care să îndeplinească această funcție . Printre criteriile de
care va ține seama instanța, se numără: relațiile personale dintre persoana numită și minor;
apropierea domiciliilor; condi țiile materiale de care dispune; garanțiile morale pe care le
conferă potențialul tutore – art. 118 C. civ.
Procedura de numire se desfășoară în fața instanței de tutelă. Numirea persoanei
tutorelui se face în baza acordului acesteia, prin pronunțarea un ei încheieri motivate de
instanța de tutelă, în camera de consiliu – art. 119 C. civ. Motivele de refuz pe care le poate
invoca persoana celui chemat sunt limitate, în cazul în care desemnarea sa s -a făcut prin
contract de mandat, la situațiile în care leg ea consideră ca întemeiat refuzul de a continua
tutela. Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui și se afișează la sediul instanței
de tutelă și la primăria ultimului domiciliu al minorului.
 Durata exercitării atribuțiilor tutorelui
Drepturile și îndatoririle tutorelui încep de la primirea comunicării încheierii de
numire. Până la această dată, instanța de tutelă poate lua măsurile provizorii cerute de
interesele minorului, putând chiar să numească un curator special – art. 119 C. civ. Cel numi t
tutore are îndatorirea de a continua îndeplinirea sarcinilor tutelei. Cu toate acestea, legea
permite următoarelor persoane să refuze continuarea tutelei: cel care a împlinit 60 de ani;
femeia însărcinată sau care are un copil mai mic de 8 ani; cel care crește și educă doi sau mai
mulți copii; cel care, din cauza bolii, infirmității, a felului activităților desfășurate, a depărtării
domiciliului de locurile în care se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar
putea îndeplini această sa rcină – art. 120 alin. (2) C. civ.
Intervenirea vreunuia dintre aceste motive în timpul tutelei dă dreptul tutorelui să
ceară înlocuirea sa. Cererea de înlocuire se adresează instanței de tutelă, care va hotărî
deurgență, însă până la acea dată tutorele e ste ținut să -și exercite în continuare atribuțiile –
art. 121 C. civ.
 Controlul activității desfășurate de tutore
 Supravegherea tutorelui de către consiliul de familie
Consiliul de familie este un organ consultativ facultativ, cu rol auxiliar în
supravegh erea realizării de către tutore a atribuțiilor ce îi revin în exercitarea tutelei -art. 124
C. civ .
 Constituirea consiliului se face de către instanța de tutelă, doar la cererea persoanelor

69
interesate. Dacă nu se consideră necesară constituirea sa, atrib uțiile specifice se vor exercita
de instanța de tutelă – art. 108 C. civ. În componența consiliului de familie pot fi incluse 3
rude sau afini . Modificarea consiliului de familie este admisă în decursul tutelei doar atunci
când interesele minorului necesit ă o asemenea schimbare sau dacă, prin moartea sau dispariția
unuia dintre membri, ar fi necesară completarea – art. 127 C. civ.
 Funcționarea consiliului de familie este reglementată de art. 129 C. civ. Convocarea
consiliului de familie se face de către tut ore, din inițiativa sa, sau la cererea: oricărui membru
al consiliului, a minorului de 14 ani, ori a instanței de tutelă .
 Atribuțiile consiliului de familie sunt prevăzute de art. 130 C. civ. :
o Referitor la supravegherea tutorelui , consiliul de familie tr ebuie să se asigure că:
– tutorele a întocmit corespunzător inventarul bunurilor minorului – art. 140 C. civ.;
– tutorele își îndeplinește obligațiile privind persoana și bunurile copilului în interesul
acestuia și cu respectarea prevederilor legale;
– tutorele a conservat arhivele tutelei;
– tutorele a dat garanții reale sau personale, dacă interesele minorului cer ;
– este oportun ă încredinț area administr ării patrimoniului minorului sau a unei părți a
acestuia unei persoane fizice sau juridice specializa te;
– este necesar avizul pentru stabilirea, modificarea sau sistarea remunerației tutorelui.
o În privința administrării îndatoririlor tutelare, consiliul de familie are și rol de
intervenție directă în anumite situații. Consiliul se pronunță prin emiterea unor avize
consultative , la cererea tutorelui sau a instanței de tutelă și prin decizii, în cazurile prevăzute
de lege. Astfel, avizul poate fi cerut:
– în cazul luării măsurilor privind persoana minorului – art. 136 C. civ.;
– în vederea recunoașterii an ticipate în favoarea minorului de 16 ani a capacității depline
de exercițiu – art. 40 C. civ.;
– pentru încheierea actelor de împărțeală, înstrăinare, ipotecare sau grevare cu o sarcină
reală a bunurilor minorului – art. 144 alin. (2) C. civ.;
– pentru înc heierea actelor care depășesc dreptul de administrare al minorului care a
împlinit 14 ani – art. 146 alin. (2) C. civ.;
– pentru stabilirea sumei anuale necesare întreținerii minorului și administrării bunurilor
sale – art. 148 alin. (1) C. civ.;
– pentru alegerea băncii la care vor fi depuse sumele de bani care depășesc nevoile întreținerii
minorului și administrării bunurilor sale, precum și instrumentele financiare –
art. 149 alin. (1) C. civ.
Avizele consultative și deciziile se iau în mod valabil cu v otul majorității membrilor
săi, consiliul fiind prezidat de persoana cea mai înaintată în vârstă. În vederea luării deciziilor
se va proceda și la ascultarea minorului de peste 10 ani. Sancțiunea pentru încheierea de către
tutore a unor acte fără avizul co nsultativ cerut este anulabilitatea lor, iar cea pentru încheierea
actelor cu nesocotirea avizului atrage răspunderea tutorelui, în condițiile art. 155 alin. (1) C.
civ. referitoare la prejudiciile cauzate minorului prin actele tutorelui.
 Controlul tutorel ui de către instanța de tutelă
Competențele de control ale instanței de tutelă sunt :
 în privința persoanei minorului , instanța are atribuții de autorizare și
încuviințare;
 în privința bunurilor minorului , atribuțiile instanței constau în:
– autorizarea a ctelor tutorelui sau ale minorului – art. 145 și art. 146 C. civ .;
– aprobarea procesului -verbal de inventariere a bunurilor minorului;
– vânzarea bunurilor minorului în condițiile art. 148 alin. (2) C. civ.;
– soluționarea plângerilor împotriva actelor s au faptelor tutorelui păgubitoare pentru
minor;

70
– acordarea descărcării tutorelui în condițiile art. 153 C. civ.
Pentru a asigura controlul activității sale , tutorele trebuie să prezinte dări de seamă
anuale instanței de tutelă. În conținutul acestor dări de seamă se va prezenta modul în care s-a
îngrijit de către minor, cât și de administrarea bunurilor acestuia – art. 152 C. civ.
Instanța va verifica socotelile privind veniturile minorului și cheltuielile efectuate cu
întreținerea acestuia și cu adminis trarea bunurilor și dacă sunt corect întocmite și corespund
realității, dă descărcare tutorelui – art. 153 C. civ. În afara verificării acestor dări de seamă
periodice, instanța de tutelă va efectua un control efectiv și continuu asupra modului în care
tutorele și consiliul de familie își îndeplinesc atribuțiile cu privire la minor și la bunurile
acestuia. În îndeplinirea activității de control, instanța de tutelă va putea cere colaborarea
autorităților administrației publice, a instituțiilor și serviciilor publice specializate pentru
protecția copilului sau a instituțiilor de ocrotire, după caz – art. 151 C. civ.
 Conținutul ocrotirii minorului prin tutelă
Conținutul atribuțiilor tutorelui este aproape identic cu cel al îndatoririlor părinților.
Astfel, dis pozițiile privind autoritatea părintească sunt aplicabile în mod corespunzător -art.
135 C. civ.
 Referitor la persoana minorului , ocrotirea presupune: creșterea, îngrijirea sănătății
și dezvoltarea fizică, educarea, învățătura și pregătirea profesională a m inorului -art. 134 C.
civ. Spre deosebire de părinți, tutorele nu suportă cheltuielile pentru educația și întreținerea
minorului. Tot ca o diferență față de situația părinților, măsurile privind persoana minorului se
iau de către tutore, cu avizul consili ului de familie, cu excepția măsurilor care au caracter
curent – art. 136 C. civ.
Domiciliul minorului pus sub tutelă va fi la domiciliul tutorelui. Cu avizul consiliului
de familie, tutorele poate încuviința ca minorul să aibă o reședință determinată d e educarea și
pregătirea profesională – art. 137 C. civ.
Schimbarea felului învățăturii sau al pregătirii profesionale pe care minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani o primea la data instituirii tutelei necesită încuviințarea instanței
de tutelă. În privința celui care a împlinit vârsta de 10 ani se impune ascultarea sa
prealabilă, iar pentru cel de peste 14 ani, schimbarea mai presupune și manifestarea
voinței minorului în acest sens – art. 138 -139 C. civ.
 Referitor la actele pe care le încheie minor ul, tutorelui îi revin următoarele
atribuții:
 reprezentarea în acte ale minorului sub 14 ani pe care acesta nu le poate încheia
personal – art. 143 C. civ. Condițiile în care tutorele încheie actele juridice ca reprezentant al
minorului diferă în funcție de gravitatea actelor asupra patrimoniului, încât distingem:
o acte pe care tutorele le încheie singur , fără vreo aprobare prealabilă :
– actele de conservare și de administrare –, precum și actele utile, pentru ca acestea să
poată fi folosite conform destina ției lor obișnuite; tot astfel, este ținut să culeagă fructele
bunurilor și să exercite drepturile aferente administrării acestora – art. 796 C. civ .;
– actele de dispoziție : vânzarea sau consumarea bunurilor perisabile, supuse pieirii,
degradării, precum și cele devenite nefolositoare pentru minor – art. 144 alin. (4) C. civ. ;
ridicarea sumelor necesare întreținerii minorului, depuse într -un cont separat pe numele
acestuia oferirea de daruri obișnuite, potrivite cu starea materială a minorului – art. 144 a lin.
(1) C. civ ., a
o actele pentru a căror încheiere tutorele trebuie să obțină avizul consiliului de
familie :
– depunerea sumelor de bani ce depășesc nevoile întreținerii minorului și ale administrării
bunurilor sale și a instrumentelor financiare într -un cont pe numele minorului, la o instituție
de credit indicată de consiliul de familie, în termen de maxim 5 zile de la data încasării lor –
art. 149 alin. (1) C. civ.

71
o actele pentru a căror încheiere tutorele trebuie să obțină avizul consiliului de
familie, cât și autorizarea instanței de tutelă :
– acte de înstrăinare, de împărțeală, de ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a
bunurilor minorului, de renunțare la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și orice
acte care depășesc dreptul de adm inistrare – art. 144 alin. (2) C. civ.
– actele prin care dispune de sumele de bani care depășesc nevoile întreținerii
minorului și ale administrării bunurilor sale și de instrumentele financiare ale minorului –
art. 149 alin. (2) C. civ.
o actele juridice interzise tutorelui :
– donații făcute în numele minorului sau garantarea obligațiilor altuia în numele
acestuia – art. 144 alin. (1) C. civ.;
– utilizarea sumelor de bani și a instrumentelor financiare care depășesc nevoile
întreținerii minorului și ale ad ministrării bunurilor sale, pentru încheierea, în numele
minorului, a unor tranzacții pe piața de capital – art. 149 alin. (3) C. civ.;
– încheierea de acte juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații
sau surorile tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de altă parte –art. 147 C. civ.
Sancțiunea nerespectării acestor interdicții este nulitatea relativă a actului încheiat.
Acțiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de familie sau de oricare
membru al acestuia, pre cum și de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanței de tutelă
– art. 144 alin. (2) C. civ. Admiterea acțiunii în anulare nu este condiționată de dovedirea
cauzării unui prejudiciu minorului prin încheierea actului cu încălcarea prevederilor leg ale.
 încuviințarea și înlesnirea avizării și autorizării actelor minorului de peste 14 ani –
art. 146 C. civ.
 Referitor la patrimoniul minorului, atribuțiile tutorelui se referă la administrarea
bunurilor minorului – art. 140 -150 C. civ. :
 la deschiderea tutelei : se face un inventar al bunurilor minorului, în prezența
tutorelui și a membrilor consiliului de familie; un delegat al instanței de tutelă verifică la
fața locului toate bunurile minorului – art. 140 alin. (1) C. civ , supus aprobării instanței de
tutelă . Cu ocazia inventarierii, tutorele și membrii consiliului de familie sunt ținuți să declare
toate creanțele, datoriile sau alte pretenții pe care le au față de minor. Plata voluntară de către
minor a creanțelor pe care acesta le are față de tutore s au vreunul din membrii consiliului de
familie, soțul, o rudă în linie dreaptă, frații sau surorile acestora, se poate face doar cu
autorizarea instanței de tutelă – art. 140 alin. (4) C. civ.
Până la realizarea inventarului, tutorele poate face în numele minorului doar acte
urgente de conservare și de administrare – art. 141 C. civ.
 pe parcursul tutelei : consiliul de familie stabilește suma anuală necesară întreținerii
minorului și administrării bunurilor sale, putând modifica, periodic, această sumă, care va fi
obținută din veniturile bunurilor minorului, iar dacă acestea nu sunt suficiente, din vânzarea
lor prin acordul părților sau la licitație publică – art. 148 alin. (2) C. civ.
Tutorele este ținut să administreze cu bună -credință bunurile minorului – art. 142
C. civ. , să acționeze cu diligența unui bun proprietar și cu evitarea conflictelor de interese
dintre el și minor.
 la încetarea tutelei : tutorele trebuie să prezinte direcției o dare de seamă generală;
direcția dă descărcare de gestiune tutore lui, după verificarea și aprobarea socotelilor și
după ce a avut loc predarea bunurilor.
La încetarea din orice cauză a tutelei, tutorele sau, după caz, moștenitorii acestuia
sunt datori să prezinte, în cel mult 30 de zile, instanței de tutelă o dare de seamă generală –
art. 160 C. civ. Darea de seamă generală va trebui să cuprindă situațiile veniturilor și
cheltuielilor pe ultimii ani, cu indicarea activului și pasivului, precum și stadiul în care se află

72
procesele minorului. După predarea bunurilor, ver ificarea socotelilor și aprobarea lor,
instanța de tutelă va da tutorelui descărcare de gestiunea sa – art. 162 alin. (1) C. civ.
 Răspunderea tutorelui
Pe parcursul tutelei, tutorele răspunde pentru prejudiciile cauzate minorului . Minorul
care a împlinit 14 ani, consiliul de familie sau oricare membru al acestuia, precum și orice
persoană interesată pot face plângere la instanța de tutelă cu privire la actele sau faptele
păgubitoare pentru minor – art. 155 C. civ.
 Răspunderea pentru actele încheiate de tutore:
– tutorele este tras la răspundere pentru încălcarea avizului consultativ dat de consiliul
de familie pentru anumite acte încheiate în numele minorului, în condițiile art. 130 alin. (4)
C. civ.;
– dacă încheierea actului de către tutore s -a făcut fără a obține încuviințările
necesare, acesta este anulabil, independent de dovedirea producerii vreunui prejudiciu –
art. 130 alin. (4) C. civ.; art. 144 alin. (3) C. civ.; art. 147 alin. (1) C. civ.;
– în situația în care a toate avizele necesare au fos t obținute și respectate, dar actul
este prejudiciabil pentru minor, tutorele este tras la răspundere .
 Răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii:
– pentru faptele săvârșite de tutore , intervine răspunderea sa civilă delictuală pentru
faptele săvârșite în legătură cu exercitarea funcției sale;
– pentru faptele săvârșite de minor , intervine răspunderea tutorelui față de terți pentru
fapta acestuia.
Descărcarea de gestiune pe care a primit -o tutorele de la instanța de tutelă nu este de
natură să îl apere de răspundere pentru prejudiciul cauzat din culpa sa. Tutorele care
înlocuiește un alt tutore are obligația să ceară acestuia, chiar și după descărcarea sa de
gestiune, repararea prejudiciilor pe care le -a cauzat minorului din culpa sa, su b sancțiunea de
a fi obligat el însuși să repare acele prejudicii – art. 162 alin. (2) -(3) C. civ.
Clauza prin care părinții sau o persoană care au făcut minorului o liberalitate ar
înțelege să acorde tutorelui dispensă de a da socoteală este considerată nescrisă – art. 154 C.
civ. –, deci nu va produce niciun efect.
Comiterea de către tutore a unui abuz, a unei neglijențe grave, sau a oricărei fapte care
îl fac nedemn de a fi tutore, sau neîndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor poate atrage
îndepărtar ea sa de la tutelă – art. 158 C. civ.
Refuzul tutorelui de a continua sarcina tutelei sau îndeplinirea defectuoasă a sarcinii
tutelei poate atrage obligarea acestuia la plata unei amenzi civile , plătite în folosul statului în
condițiile art. 163 C. civ. Î n caz de refuz repetat de 3 ori de continuare a tutelei, la un interval
de 7 zile, încetează aplicarea amenzii și se dispune înlocuirea tutorelui.
 Încetarea tutelei minorului
Încetarea funcției tutorelui nu trebuie confundată cu încetarea tutelei minorul ui.
Astfel, încetarea funcției tutorelui poate interveni fie ca urmare a manifestării sale de voință
(cazul înlocuirii tutorelui) sau ca urmare a conduitei sale culpabile (cazul îndepărtării tutorelui
din funcție), ori independent de voința sa (cazul deces ului tutorelui ).
 Încetarea funcției tutorelui se produce:
– prin decesul tutorelui: în acest caz, moștenitorii săi sau orice alte persoane prevăzute
la art. 11 C. civ. au datoria de a înștiința de îndată instanța de tutelă. Până la numirea unui alt
tutore , moștenitorii vor prelua sarcinile tutelei. Dacă moștenitorii sunt minori, instanța va
numi de urgență un curator special, care poate fi executor testamentar – art. 157 C. civ.;
– prin îndepărtarea de la tutelă a celui numit tutore: dacă se ivește o situ ație care face
ca persoana tutorelui să fie nevrednică de a mai fi tutore; săvârșește un abuz, o neglijență
gravă, sau nu -și îndeplinește mulțumitor sarcina – art. 158 C. civ.;
– prin înlocuirea tutorelui , la cererea sa, dacă pe parcursul tutelei apare o împrejurare

73
care îl scutește de îndatorirea de a fi tutore – art. 120 alin. (2) C. civ. Până la soluționarea de
către instanță a cererii de înlocuire, tutorele este obligat să continue exercitarea atribuțiilor;
– prin numirea unui nou tutore ca urmare a p unerii sub interdicție a minorului ajuns
la vârsta majoratului – art. 176 alin. (3) C. civ.
În toate aceste cazuri, tutela continuă să funcționeze, dar atribuțiile trec asupra unui
nou tutore – art. 156 alin. (2) C. civ. Până la intrarea în funcție a noul ui tutore, instanța de
tutelă poate numi un curator special – art. 159 C. civ. În fapt, această curatelă a minorului
este calificată drept o tutelă „ad -hoc” și se va exercita după regulile de la tutelă.
 Încetarea tutelei minorului are loc ca urmare a disp ariției cauzelor care au dus la
deschiderea ei – art. 156 alin. (1) C. civ.:
– odată cu dobândirea capacității depline de exercițiu de către minor – fie la majorat,
fie anticipat, prin căsătorie sau emancipare după împlinirea vârstei de 16 ani;
– cu ocaz ia stabilirii filiației copilului din afara căsătoriei față de cel puțin unul din
părinții săi;
– prin ridicarea decăderii din drepturile părintești pentru cel puțin unul din părinții
minorului;
– la reapariția cel puțin a unuia dintre părinții minorului declarați judecătorește morți;
– prin ridicarea interdicției a cel puțin a unuia dintre părinți;
– prin adopția minorului aflat sub tutelă;
– la moartea sau declararea judecătorească a morții minorului.
3.1.3. Ocrotirea minorului prin curatelă
 Concep tul de curatelă a minorului
Curatela se înscrie în categoria mijloacelor de ocrotire a minorului, având un
caracter temporar și subsidiar ,pentru situații care fie nu permit exercitarea tutelei deja
instituite, fie sunt menite să asigure ocrotirea minorul ui până la instituirea tutelei .
 Cazuri când se poate institui curatela minorului
– când de la numirea tutorelui și până la momentul comunicării încheierii de numire
a tutorelui trece un interval de timp; instanța de tutelă poate numi un curator special – art. 119
alin. (6) C. civ.;
– atunci când există contrarietate de interese între minor și tutore, care nu sunt din cele
care să conducă la înlocuirea tutorelui – art. 150 alin. (1) C. civ. (de exemplu, când minorul și
tutorele sunt coproprietari și se do rește realizarea partajului succesoral); tot astfel, dacă apare
o contrarietate de interese între minor și reprezentantul sau ocrotitorul său legal (altul decât
tutorele – de exemplu, părintele său) – art. 24 alin. (6) din Legea nr. 272/20043;
– dacă din cauza bolii sau alte motive, tutorele este împiedicat să îndeplinească un
anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviințează – art.
150 alin. (2) C. civ.;
– atunci când, pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul
public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator
special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de către instanța de tutelă – art. 150 alin. (3)
C. civ.;
– dacă, la moartea tutorel ui, moștenitorii sunt minori, instanța va numi de urgență un
curator special, care poate fi executorul testamentar – art. 157 alin. (2) și (3) C. civ;
– dacă tutorele decedează sau este îndepărtat de la tutelă, atunci, până la preluarea
funcției de către noul tutore, instanța de tutelă poate numi un curator special – art. 159 C. civ;
– în cazul în care nu există moștenitori ori aceștia sunt în imposibilitate de a acționa,
darea de seamă generală va fi întocmită de către un curator special, numit de instan ța de
tutelă, în termenul stabilit de aceasta – art. 160 alin. (2) C. civ.;
– când există un proces cu privire la punerea sub interdicție a minorului față de care
nu a fost instituită tutela, până la soluționarea cererii – art. 167 C. civ

74
 Conținutul curat elei minorului
Curatela privește atât persoana, cât și bunurile minorului.
Curatorul va administra bunurile minorului și îl va reprezenta la încheierea actelor
juridice civile până la împlinirea vârstei de 14 ani, respectiv îi va încuviința actele celui
între 14 și 18 ani.
Drepturile și obligațiile stabilite de lege în sarcina tutorelui se aplică, în mod
corespunzător, și curatorului special – art. 186 C. civ.
Dacă numirea curatorului s -a realizat în vederea luării unei măsuri provizorii până la
comunic area încheierii de numire a tutorelui, sau ca urmare a survenirii unui caz de
incompatibilitate a tutorelui, ori a unei contrarietăți de interese între tutore și minor, ori a
săvârșirii de către tutore a unui fapt care îl face nedemn, sau a neîndeplinirii atribuțiilor sale în
mod corespunzător, ori a faptului că toți moștenitorii tutorelui sunt minori, atunci curatorul
special va prelua toate atribuțiile tutorelui înlocuit.
În cazurile în care desemnarea curatorului a intervenit ca urmare a împiedicării
tutorelui de a îndeplini un anumit act în numele minorului (datorită bolii sau din alte motive),
atunci atribuțiile curatorului sunt circumscrise laturii patrimoniale a ocrotirii.
 Încetarea curatelei minorului
Conform art. 185 C. civ., dacă au încetat cazu rile care au provocat instituirea curatelei,
aceasta va fi ridicată de instanța de tutelă la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a celor
prevăzuți la art. 111 C. civ.
Răspunderea curatorului este angajată în aceleași condiții ca și răspunderea tu torelui
minorului, datorită faptului că celor două instituții li se aplică aceleași reguli .

1.5. Rezumat
Persoana fizică reprezintă omul privit individual , ca titular de drepturi și obligați i.
Capacitatea de folosință constă în posibilitatea abstractă r ecunoscută de lege unei persoane de
a avea drepturi și obligații civile. Capacitatea de folosință este recunoscută de la naștere a
persoanei și încetează odată cu moartea acesteia, care poate fi constatată fizic sau pe cale
judecătorească. Legea instituie a numite incapacități de folosință fie cu scop de protecție, fie
cu scop de sancțiune. Capacitatea de exercițiu constă în aptitudinea persoane i de a dobândi
drepturi și a -și asuma obligații, prin încheierea de acte juridice civile . Capacit atea de exercițiu
cunoaște mai multe stadii , cu implicații asupra modului de încheiere a actelor juridice : stadiul
lipsei totale a capacității de exercițiu –minorii cu vârsta sub 14 ani și persoanele alienate ori
debile mintal puse sub interdicție; stadiul capacității de ex ercițiu restrânse –minorii cu vârsta
cuprinsă între 14 și 18 ani; stadiul capacității de exercițiu depline –majorii nepuși sub
interdicție și minorii de peste 16 ani care s -au căsătorit sau au obținut emanciparea judiciară.

1.6. Test de evaluare
1. Realizați o clasificare a incapacităților de folosință a persoanei fizice .
2. Enunțați c ondițiile de fond ale declarării judecătorești a morții persoanei fizice .
3. Determinați co nținutul capacității de exercițiu restrânse a persoanei fizice .
4. Evidențiați mo dalitățile de dobândire a capacității depline de exercițiu a persoanei fizice
5. Delimitați atribuțiile autorității părintești în raport cu persoana copilului de cele în raport cu
bunurile acestuia
6. Enumerați cazurile în care se impune instituirea tutele i minorului.
7. Diferențiați cazurile care duc la încetarea funcției tutorelui de c ele care duc la încetarea
tutelei minorului.

75
Unitatea de învățare 10: Persoana fizică (II). Ocrotirea alienaților și debililor mintali.
Ocrotirea persoanei fizice cu capa citate de exercițiu, aflată în situații deosebite
1.1. Introducere
Unitatea de învățare nr. 1 prezintă: conceptul de interdicție judecătorească; condiții de fond
ale punerii sub interdicție; procedura punerii sub interdicție; efectele punerii sub interdicț ie;
conținutul tutelei interzisului; ridicarea interdicției; noțiunea de curatelă a capabilului; cazuri
de instituire a curatelei capabilului; procedura instituirii curatelei majorului; conținutul
curatelei majorului; încetarea curatelei capabilului .

1.2. Competențele unității de învățare
După parcurgerea unităților de învățare, studentul va fi capabil:
– să identifice condițiile de fond ale punerii sub interdicție ;
– să delimiteze etapele procedurii punerii sub interdicție;
– să disting ă efectele puneri i sub interdicție ;
– să determine conținutul tutelei interzisului;
– să indice cazurile de instituire a curatelei persoane capabile ;
– să departajeze etapele procedur ii instituirii curatelei majorului ;
– să stabilească îndatoririle ce -i revin curator ului majorului;
– să enunțe cazurile de încetare a curatelei capabilului.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 3 ore

1.4. Conținutul unității de învățare
1.Ocrotirea alienaților și a debililor mintali prin punerea sub interdicție
judecătorească
1.1. Conceptul de interdicție judecătorească
Interdicția judecătorească este instituția de drept civil prin care se urmărește ocrotirea
persoanei fizice care, din cauza alienației sau a debilității mintale, nu are discernământ pentru
a se îngriji de interesele sale, constând în lipsirea persoanei de capacitate de exercițiu și
instituirea tutelei interzisului .
1.2. Condiții de fond ale punerii sub interdicție
Pentru punerea sub interdicție se cer întrunite cumulativ următoarel e condiții – art. 164
alin. (1) C. civ:
 persoana fizică vizată să fie lipsită de discernământ ;
Persoanele fizice majore sunt prezumate că au discernământ , până la proba contrară
 lipsa sa de discernământ să se datoreze alienației mintale (o anumită afecți une psihică)
sau debilității mintale (insuficienta dezvoltare psihică);
S-a apreciat că alienația mintală este dobândită în timpul vieții persoanei, în timp ce
debilitatea mintală există de la naștere .
 lipsa de discernământ să nu -i permită să se îngrijeasc ă de interesele sale
Aceasta denotă gravitatea afecțiunii psihice de care trebuie să sufer e cel ce urmează a
fi pus sub interdicție .
 persoana să aibă capacitate de exercițiu, fie chiar și restrânsă
Aceasta se explică prin aceea că interdicția poate fi instituită și asupra minorilor cu
capacitate de exercițiu restrânsă , dar nu se justifică în cazul celor lipsiți de capacitate.
1.3. Procedura punerii sub interdicție
Procedura punerii sub interdicție este cea instituită de prevederile art. 936 -943 C. pr.
civ. Cererea se soluționează de instanța de tutelă de la domiciliul celui ce urmează a fi pus sub
interdicție – art. 936 C. pr. civ. Procedura are două faze:

76
 faza necontradictorie: președintele instanței, după primirea cererii, dispune
comunicarea aces teia și a înscrisurilor anexate celui a cărui punere sub interdicție se solicită,
precum și procurorului. Procurorul dispune efectuarea de cercetări, printre care și luarea
părerii unei comisii de medici specialiști, între care, dacă este cazul, și medicul curant al celui
în cauză – art. 938 alin. (1) -(2) C. pr. civ .
Președintele poate dispune, dacă este cazul, numirea unui curator, pe perioada
desfășurării procedurii de punere sub interdicție (până la numirea tutorelui). Numirea
curatorului în vederea re prezentării este obligatorie în cazul în care persoana în cauză nu se
poate prezenta personal în instanță din motive de sănătate – art. 938 alin. (3) C. pr. civ. După
ascultarea concluziilor procurorului, instanța poate dispune internarea provizorie a persoanei
ce urmează a fi pusă sub interdicție, pe timp de cel mult 6 săptămâni, dacă este necesară
observarea mai îndelungată a stării de sănătate a acesteia – art. 939 C. pr. civ.
 faza contradictorie : se realizează în cadrul procesului civil, la care prezenț a și
concluziile procurorului sunt obligatorii, la fel ca și interogatoriul celui în cauză. După ce
primește rezultatul cercetărilor procurorului, avizul comisiei de medici specialiști și, dacă este
cazul, avizul medicului curant, președintele instanței fi xează termen de judecată și dispune
citarea părților – art. 940 alin. (1) C. pr. civ.
În situația în care starea sănătății celui ce urmează a fi pus sub interdicție nu îi permite
să se prezinte personal în fața instanței, acesta va fi reprezentat de curat orul numit de către
instanță în condițiile art. 167 C. civ. În acest caz, ascultarea celui a cărui punere sub
interdicție este cerută se va face la locul unde acesta se găsește – art. 940 alin. (2) C. pr. civ.
Pe baza probelor administrate în cauză, a co ncluziilor procurorului și a constatărilor
sale directe, instanța va decide fie admiterea, fie respingerea cererii. Totodată, instanța este
ținută să comunice câte o copie a dispozitivului hotărârii către: serviciului de stare civilă unde
este înregistrată nașterea celui în cauză, pentru a se face mențiune pe marginea actului de
naștere; serviciului sanitar competent, pentru ca acesta să instituie o supraveghere permanentă
a acelui în cauză; biroului de cadastru și de publicitate imobiliară competent, pentr u notarea în
cartea funciară, unde este cazul; registrului comerțului, dacă cel pus sub interdicție este
profesionist – art. 941 C. pr. civ.
1.4. Efectele punerii sub interdicție
Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție judecătorea scă poate
fi anulat dacă, la momentul când a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau
îndeobște cunoscute – art. 1.205 alin. (2) C. civ. Punerea sub interdicție lipsește persoana de
capacitate de exercițiu și creează premisa instituirii tutelei.
 Lipsirea de capacitate de exercițiu
După rămânerea definitivă a hotărârii de punere sub interdicție, persoana în cauză va
fi lipsită de capacitate de exercițiu – art. 169 C. civ. Lipsa de capacitate a celui interzis nu
poate fi opusă unei terțe persoane decât de la data îndeplinirii formalităților de pub licitate
prevăzute de C. pr. civ., afară numai dacă cel de -al treilea a cunoscut punerea sub interdicție
pe altă cale – art. 169 alin. (2) C. civ. După transcrier e, actele încheiate de persoana p usă sub
interdicție judecătorească sunt anulabile chiar dacă la data încheierii lor aceasta ar fi avut
discernământ, cu excepția actelor de conservare și a acelora de dispoziție de mică valoare cu
caracter curent și care se execută la momentul încheierii l or – art. 172 C. civ.
 Numirea unui tutore
Numirea tutorelui se va face de către instanța de tutelă, dar acesta poate fi desemnat de
persoana care urmează să fie pusă sub interdicție, similar soluției de la art. 114 C. civ., prin
act unilateral sau contrac t de mandat, încheiate în formă autentică, în anticiparea situației în
care persoana care face actul de desemnare ar fi pusă sub interdicție – art. 166 C. civ.
Desemnarea poate fi revocată oricând, chiar și printr -un înscris sub semnătură privată .
.

77
Prin hotărârea de punere sub interdicție, instanța de tutelă numește, de îndată, un
tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicție judecătorească – art. 170 C. civ. În cazul în
care cererea de punere sub interdicție judecătorească a fost respinsă, curatela i nstituită pe
durata procesului încetează de drep t.
1 5. Conținutul tutelei interzisului
Regulile aplicabile tutelei minorului sub 14 ani se aplică și tutelei interzisului, dacă
legea nu prevede altfel – art. 170 -171 C. civ. Spre deosebire de tutorele min orului, care nu
poate refuza continuarea îndeplinirii sarcinilor tutelei, decât în cazurile prevăzute de lege,
tutorele interzisului poate cere înlocuirea sa, după 3 ani de la numire, sau chiar mai înainte –
pentru motive temeinice – art. 173 C. civ.
Obligațiile tutorelui celui pus sub interdicție sunt totuși diferite sub anumite aspecte
de cele ale tutorelui minorului. Astfel, dacă tutorelui minorului îi reveneau îndatoriri specifice
autorității părintești, tutorelui interzisului îi revin îndatoriri care se impun în cazul îngrijirii
unei persoane ce suferă de tulburări psihice. Așadar, tutorele interzisului este dator să -l
îngrijească pe cel pus sub interdicție judecătorească, spre a -i grăbi vindecarea și a -i
îmbunătăți condițiile de viață. În acest scop, se vor întrebuința veniturile și la nevoie, toate
bunurile celui pus sub interdicție judecătorească – art. 174 C. civ.
Tutorele interzisului are prerogative mai largi decât acela al minorului, putând,
bunăoară, participa la unele acțiuni de stare civilă privind persoana aflată sub ocrotirea sa.
Tutorele are îndatorirea de a administra bunurile interzisului, acționând în calitate de
administrator însărcinat cu administrarea simplă. În privința actelor pe care le încheie în
numele interzisului, tutorele îl reprezintă pe cel pus sub interdicție conform regulilor de la
tutela minorului sub 14 ani – art. 43 alin. (2) C. civ. Ttutorele interzisului poate, cu avizul
consiliului de familie și cu autorizarea instanței de tutelă, să gratifice sau să înzestreze pe
descendenții interzisului, din bunurile acestuia, fără a putea da însă scutire de raport.
Dacă este pus sub interdicție un minor care se află sub ocrotire părintească, nu se va
numi un tutore, ci el va rămâne sub ocrotire părintească până la majorat. În acest caz, părinții
au obligațiile prevăzute pentru tutorele interzisului. Dacă la data când minorul devine major
acesta se află încă sub interdicție judecătorească, instanța de tutelă numește un tutore. Dacă
este pus sub interdicție un minor, care se află deja sub tutelă, instanța de tutelă poate decide ca
tutorele să rămână același, sau poate numi un alt tutore – art. 176 C. civ.
1.6. Ridicarea interdicției
Ridicarea interdicției se face tot de către instanța judecătorească, după regulile de la
punerea sub interdicție, atunci când au încetat cauzele care au provocat interdicția – art. 177
(1) C. civ. Cererea de ridicare a interdicției se poate formula de cel pus sub interdicție, de
tutore, sau de orice persoană sau instituție care era abilitată conform a rt. 111 C. civ. să
formuleze cererea de punere sub interdicție.
Hotărârea definitivă de ridicare a interdicției se comunică instanței de la locul unde a
fost transcrisă hotărârea de punere sub interdicție, pentru a fi transcrisă, la rândul ei, în
registru l special. Ea devine opozabilă terților de la data transcrierii, cu excepția situației în
care terții au luat cunoștință de ridicarea interdicției pe altă cale – art. 941 C. pr. civ. Despre
ridicarea interdicției se va face mențiune pe hotărârea prin care s-a pronunțat interdicția
judecătorească – art. 943 alin. (2) C. pr. civ.
Actul juridic încheiat după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de ridicare a
interdicției, însă anterior transcrierii sale în registrele de publicitate, de către tutore, în numele
interzisului, cu un terț de bună -credință, este valabil și își produce efectele. În acest caz, se
poate însă angaja răspunderea civilă delictuală a tutorelui față de interzis, dacă încheierea
actului i -a adus prejudicii acestuia din urmă. Dacă p ublicarea ridicării interdicției a fost
făcută, actul juridic nu îl va obliga pe fostul interzis, ci numai pe tutore .

78
2. Ocrotirea persoanei fizice cu capacitate de exercițiu, aflată în situații deosebite
2.1. Noțiunea de curatelă a capabilului
Curate la majorului este o măsură de ocrotire temporară și subsidiară, luată în favoarea
persoanei fizice cu capacitate de exercițiu deplină, care se află în anumite situații speciale,
expres prevăzute de lege, ce o împiedică să își ocrotească interesele și să îș i administreze
bunurile . Sediul materiei sunt art. 178 -186 C. civ.
Curatela capabilului nu se confundă cu curatela incapabilului. Curatelei incapabilului i
se aplică regulile de la tutelă, iar curatelei capabilului i se aplică regulile de la mandat .
2.2. Cazuri de instituire a curatelei capabilului
Situațiile în care se poate dispune instituirea curatelei capabilului vizează :
 curatela persoanei cu deficiențe fizice : când, din cauza bătrâneții, a bolii sau a
infirmității fizice, persoana majoră nu poate s ă-și administreze bunurile și să -și apere
interesele și nici nu poate numi un reprezentant sau administrator – art. 178 lit. a) C. civ.;
 curatela persoanei aflată într -un caz de urgență : când, din cauza bolii sau a altor
motive, persoana majoră nu poate lu a, nici personal, nici prin reprezentant, măsurile necesare
în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare – art. 178 lit. b) C. civ.;
 curatela persoanei care lipsește de la domiciliu : când persoana majoră este obligată să
lipsească vreme îndelungată de la domiciliu și nu a lăsat un mandatar sau administrator
general – art. 178 lit. c) C. civ.;
 curatela dispărutului : când persoana majoră a dispărut fără a avea știri despre ea
și nu a lăsat un mandatar sau administrator general – art. 178 lit. d) C. civ .
 curatela succesorală notarială : când notarul public apreciază că pentru conservarea
bunurilor succesorale sunt necesare anumite cheltuieli și nu există un custode al succesiunii –
art. 1.117 alin. (3) C. civ; și atunci când moștenirea nu a fost acceptată în termenul prevăzut
de lege, sau dacă succesibilul nu este cunoscut, pentru apărarea drepturilor moștenitorilor
eventuali, ori există indicii că succesiunea va fi declarată vacantă – art. 1.136 C. civ.;
 curatela în caz de executare silită : când creditorul sau executorul judecătoresc o
solicită, deoarece debitorul decedează înainte de începerea executării silite și se constată că nu
există moștenitor acceptant și nici nu este numit un curator al succesiunii, urmând ca acel
curator special să asigure reprezentare a până la numirea curatorului succesiunii -art. 686 alin.
(1) C. civ .
2.3. Procedura instituirii curatelei majorului
Curatela se instituie de către instanța de tutelă sau de către notar, la cererea celui ce
urmează a fi reprezentat, a soțului său, a rude lor sau a celor prevăzuți la art. 111 C. civ. De
regulă, pentru instituirea curatelei se cere și consimțământul celui ce urmează a fi reprezentat
– art. 182 C. civ. –, cu excepția situațiilor când acesta nu poate fi dat – art. 178 lit. d) C. civ.
Competen ța aparține instanței de la ultimul domiciliu din țară al celui care lipsește, ori
al celui dispărut, după caz, sau de la locul unde trebuie luate măsurile urgente – art. 179 C.
civ.
Poate fi numită curator orice persoană fizică având deplină capacitate de exercițiu și
care este în măsură să îndeplinească această sarcină – art. 180 C. civ. Când cel interesat a
desemnat, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, o
persoană care să fie numită curator, aceasta va fi numi tă cu prioritate. Numirea poate fi
înlăturată numai pentru motive temeinice, dispozițiile art. 114 -120 C. civ. referitoare la
numirea tutorelui minorului aplicându -se în mod corespunzător. Se apreciază însă că nu ar fi
incidente dispozițiile art. 117 privi nd garanțiile ce pot fi cerute tutorelui, având în vedere
conținutul curatelei, și nici cele ale art. 116 C. civ. privind numirea unui tutore provizoriu.
Tot astfel, nu ar fi aplicabile nici dispozițiile art. 120 alin. (2) C. civ. privind cazurile în care
tutela poate fi refuzată.
Numirea curatorului se face de instanța de tutelă, cu acordul celui desemnat, printr -o

79
încheiere care se comunică în scris curatorului și se afișează la sediul instanței de tutelă,
precum și la primăria de la domiciliul celui rep rezentat – art. 182 alin. (3) C. civ. În cazul în
care curatela s -a constituit fără consimțământul persoanei ocrotite, cu toate că luarea acelui
consimțământ era posibilă, actele săvârșite de curatorul astfel numit nu vor fi opozabile celui
reprezentat.
2.4. Conținutul curatelei majorului
Activitatea curatorului trebuie să se circumscrie scopului care a determinat instituirea
curatelei. Instituirea curatelei nu aduce nici o atingere capacității celui reprezentat, astfel că
acesta poate încheia actul perso nal, îl poate revoca pe curator etc. Sunt aplicabile regulile de
la mandat, ceea ce înseamnă că puterile încredințate de persoana reprezentată formează
conținutul curatelei. În acest caz, instanța de tutelă va stabili limitele mandatului și va da
instrucți uni curatorului, atunci când cel reprezentat nu este capabil să facă acest lucru. Prin
excepție, la cererea persoanei interesate sau din oficiu, instanța de tutelă poate decide că se
impune învestirea curatorului cu drepturile și obligațiile unui administr ator însărcinat cu
simpla administrare a bunurilor altuia, reglementate de art. 792 și urm. C. civ., caz în care
curatorul va fi supus acelorași reguli cu tutorele minorului, și nu celor de la mandat – art. 183
C. civ.
2.5. Încetarea curatelei capabilului
Încetarea măsurii de ocrotire trebuie diferențiată de încetarea funcției ocrotitorului.
Funcția curatorului poate înceta:
– prin înlocuirea lui, la cerere – după 3 ani de la numire;
– prin revocarea sa de către cel reprezentat, oricând de la numire -art. 184 alin. (1) C.
civ.
Măsura curatelei poate înceta :
– prin ridicarea acesteia, de către instanța care a instituit -o – art. 185 C. civ.;
– la încetarea cauzelor care au generat -o;
– la solicitarea curatorului, a celui reprezentat, sau a celor prevăzuț i la art. 111 C. civ.;
– prin decesul persoanei ocrotite.

1.5.Rezumat
Interdicția judecătorească este instituția de drept civil prin care se urmărește ocrotirea
persoanei fizice care, din cauza alienației sau a debilității mintale, nu are discernământ pentru
a se îngriji de interesele sale, constând în lipsirea persoanei de capacitate de exercițiu și
instituirea tutelei interzisului . Curatela capabilului este o măsură de ocrotire temporară și
subsidiară, luată în favoarea persoanei fizice cu capacitate d e exercițiu deplină, care se află în
anumite situații speciale, expres prevăzute de lege, ce o împiedică să își ocrotească interesele
și să își administreze bunurile . Curatelei incapabilului i se aplică regulile de la tutelă, iar
curatelei capabilului i se aplică regulile de la mandat.

1.6. Test de evaluare
1.Enunțați îndatoririle ce -i revin tutorelui interzidului.
2. Explicați cum se realizează numirea tutorelui interzisului.
3. Precizați cum se realizează ridicarea interdicției judecătorești.
4. Prezen tați cazurile de instituire a curatelei persoane capabile.
5. Distingeți ipotezele în care încetează funcția curatorului de acelea în care încetează măsura
curatelei persoanei majore.

80
Unitatea de învățare 11 : Persoana fizică (III). Identificarea persoane i fizice. Numele.
Domiciliul – 3 ore

1.1. Introducere
Unitatea de învățare nr. 1 prezintă : noțiunea de atribute de identificare a persoanei fizice;
noțiunea de nume al persoanei fizice; caractere juridice ale numelui persoanei fizice;
dobândirea sau stabi lirea numelui persoanei fizice; modificarea numelui persoanei fizice;
schimbarea numelui persoanei fizice; retranscrierea numelui de familie și a prenumelui
persoanei fizice; pseudonimul și porecla persoanei fizice; noțiunea de domiciliu al persoanei
fizice; caracterele juridice ale domiciliului persoanei fizice; felurile domiciliului persoanei
fizice; reședința persoanei fizice.

1.2. Competențele unității de învățare
După parcurgerea unităților de învățare, studentul va fi capabil:
– să prezinte caracterel e juridice ale numelui persoanei fizice;
– să identifice principale ipoteze de dobândire a numelui, în raport cu filiația copilului ;
– să disting ă posibilitățile de modificare a numelui persoanei fizice, în raport de
schimbările intervenite în starea sa civ ilă;
– să stabilească i potezele în care poate fi schimbat numele persoanei fizice ;
– să delimiteze felurile domiciliului persoanei fizice ;
– să determine condițiile recunoașterii reședinței persoanei fizice.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unității d e învățare este de 3 ore

1.4. Conținutul unității de învățare
1. Identificarea persoanei fizice
1. 1. Noțiunea de atribute de identificare a persoanei fizice
Identificarea persoanei fizice constă în individualizarea acesteia în cadrul raporturilor
juridice civile. Individualizarea servește atât interesului general al societății, cât și interesului
individual al particularilor . Operațiunea i ndividualizării se realizează cu ajutorul unor
elemente ce caracterizează individul ca subiect de drept .
1.2. Mijlo acele de identificare
– constau în acele calități sau atribute prin care se realizează individualizarea persoanei
fizice;
– se dobândesc de către orice persoană de la naștere, dar nu au caracter static, ci
dinamic, întrucât se pot modifica pe parcursul vieții acesteia;
– principalele atributele de identificare a persoanei fizice sunt: numele, domiciliul și
starea civilă;
– prezintă caracterele juridice specifice drepturilor nepatrimoniale: sunt absolute,
inalienabile, imprescriptibile, strict personale.
2. Numel e persoanei fizice
2.1. Noțiunea de nume al persoanei fizice
– reprezintă cuvântul sau cuvintele care individualizează persoana fizică în societate ;
– este un atribuit de identificare a persoanei fizice ce constă în cuvintele stabilite, în
condi țiile legii, c u rolul de a o individualiza în cadrul raporturilor juridice ;
– este alcătuit din numele de familie și prenumele persoanei fizice – art. 1 din O.G. nr.
41/2003;

81
– numele de familie indic ă legătura persoanei fizice cu o anumit ă familie,
individualiz ând-o, astf el, în societate ;
– prenumele individualizeaz ă persoana în familie și totodat ă permite s ă se disting ă o
persoan ă față de alt ă persoan ă cu acela și nume ;
– este un drept personal nepatrimonial.
2.2. Caractere juridice ale numelui persoanei fizice
Fiind un drep t personal, numele persoanei fizice se caracterizează prin:
– opozabilitate erga omnes : fiind absolut, impune t uturor persoanelor obliga ția de a -l
recunoaște și de a se ab ține de la orice fel de tulburare a exercitări sale de către titular;
-inalie nabilitate : nicio persoană fizică nu poate renunța la acest element de identificare
și nu -l poate înstrăina ;
– imprescriptibil itate: atât extinctiv – nu se pierde prin neuz , cât și achizitiv – nu poate
fi dobândit prin posesie de către un terț;
– personalitate : reprezentarea se admite doar excep țional, în procedura schimb ării
numelui pe cale administrativ ă – pentru cel lipsit de capacitate de exerci țiu;
– universal itate: este recunoscut tuturor oamenilor și permite individualizarea lor în
timp și spațiu;
– legalitate : dobândire a, modificare a sau de schimbare a sa se realizează exclusiv în
condițiile stabilite prin lege;
– egalitate: este recunoscut în condi ții egale oric ărei persoane, indiferent de rasă,
naționalitate, origine etnic ă, religie, sex, sau alte criterii;
– intangibilitate : nicio persoan ă nu poate fi lipsit ă de folosin ța sau exerci țiul dreptului
la nume; unele îngrădiri pot fi admise doar în cazurile și condi țiile legii;
– obligativitate: orice persoan ă are nu numai dreptul, ci și obli gația de a purta un
nume;
– unitate : pentru individualizarea persoanei fizice, numele de familie și prenumele
trebuie folosite împreun ă.
2.3. Dobândirea sau stabilirea numelui persoanei fizice
– numele de familie se dobânde ște prin efectul filia ției – art. 84 alin. (1) C. civ. ;
– prenumele se stabile ște la data înregistr ării na șterii, pe baza declarației de naștere ,
făcute de persoana care declar ă nașterea –art. 84 alin. (2) C. civ. și art. 2 alin. (1) din O.G. nr.
41/2003 ;
– reglementarea dobândirii numelu i se reg ăsește și în prevederile Legii nr. 119/1996
cu privire la actele de stare civil ă și ale art. 8 din Legea nr. 272/2004 privind protec ția și
promovarea drepturilor copilului ;
– numele copilului se stabilește în funcție de statutul său civil de la mome ntul na șterii:
 Numele copilului născut din căsătorie
Părinții aleg prenumele și când este cazul, numele de familie al copilului, în condi țiile
legii – art. 492 C. civ., astfel:
 când părinții copilului au un nume de familie comun , atunci copilul va lua ace st
nume – art. 449 alin. (1) C. civ. ;
 când părinții nu au nume comun , atunci stabilirea numelui de familie al copilului se
face prin :
– dacă p ărinții se înțeleg, pot decide ca numele copilului s ă fie numele unuia din ei
sau numele lor reunite – art. 449 a lin. (2) C. civ. ; învoiala p ărinților dată la serviciul de stare
civilă, dup ă nașterea copilului va fi consemnat ă într-o declara ție scris ă și semnat ă de ambii
părinți;
– dacă părinții nu se în țeleg, va decide instan ța de tutel ă, prin dispozi ție scris ă, după
ascultarea prealabil ă a părinților, în func ție de interesul copilului; instan ța va comunica
hotărârea rămasă definitiv ă la serviciul de stare civil ă unde a fost înregistrat ă nașterea ;

82
– dacă din c ăsătorie au rezultat mai mul ți copii, nu este obligatoriu ca to ți copiii s ă
poarte acela și nume (unul poate lua numele mamei, altul pe cel al tat ălui sau numele lor
reunite).
 prenumele copilului din c ăsătorie se stabile ște la data înregistr ării na șterii, pe baza
declara ției de na ștere;
– părinții au în principiu libertatea în alegerea prenumelui – art. 492 C. civ. ;
– este interzis ă înregistrarea unor prenume indecente, ridicole și a altor asemenea, de
natur ă a afecta ordinea public ă și bunele moravuri ori interesele copilului – art. 84 alin. (2) C.
civ.
 Numele copilu lui născut din afara căsătoriei
Copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită conform legii are, față de fiecare
dintre părinții și rudele acestuia, situația juridică a unui copil din căsătorie – art. 448 C. civ. ;
 când filiația a fost sta bilită la nașterea copilului numai față de un părinte , copilul
dobândește numele de familie al acelui părin te – art. 450 alin. (1) C. civ. ;
 când filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte :
– dacă părinții cad de acord , copilul poate lua numele de familie al părintelui față de care
și-a stabilit ulterior filiația, sau numele lor reunite ; noul nume al copilului se declară, de către
părinți, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată nașterea – art. 450 alin.
(2) C. civ.
– dacă părinții nu cad de acord , hotărăște instanța de tutelă.
 când filiația copilului a fost stabilită concomitent de ambii părinți, prin recunoașterea
sa la naștere sau ulterior, se procedează ca în cazul copilului din căsătorie, ai cărui părinți n u
au nume de familie comun :
– dacă părinții cad de acord , vor decide prin acord scris asupra numelui copilului –
art. 15 alin. (3) din Legea nr. 119/1996. ;
– dacă părinții nu cad de acord, hotărăște instanța de tutelă și comunică de îndată
hotărârea d efinitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată nașterea – art. 450 alin.
(3) C. civ.
 prenumel e copilului se stabilește la data declarării nașterii :
– când filiația este stabilită numai față de un părinte, acesta va decide ce nume va pur ta
copilul;
– când filiația este stabilită față de ambii părinți, se aplică prevederile referitoare la
prenumele copilului din căsătorie.
 Numele copilului născut din părinți necunoscuți
– în cazul c opilului g ăsit, n ăscut din p ărinți necunoscu ți, sau abandonat de mam ă în
spital, a c ărei identitate nu a fost stabilit ă în termen de 30 de zile de la constatarea
abandonului, numele de familie și prenumele se stabilesc prin dispozi ția primarului, în a c ărui
rază teritorial ă a fost g ăsit copilul sau s -a constat at abandonul acestuia – art. 2 alin. (3) din
O.G. nr. 41/2003.
– serviciul public de asisten ță social ă în a c ărui raz ă administrativ teritorial ă a fost
găsit copilul, pe baza documenta ției transmise de direc ția general ă de asisten ță social ă și
protec ția copi lului, are obliga ția ca în termen de 5 zile s ă obțină dispozi ția primarului
competent, s ă întocmeasc ă actul de na ștere privind stabilirea numelui și prenumelui copilului
și să facă declara ția de înregistrare a na șterii la serviciul public comunitar de evi dență a
persoanelor – art. 23 alin. (2) din Legea nr. 119/1996;
– primarul are libertate deplin ă în determinarea numelui copilului , cu respectarea
reglement ărilor în vigoare – art. 84 alin. (3) C. civ.
2.4. Modificarea numelui persoanei fizice

83
Modificare a numelui constă în înlocuirea acestuia ca urmare a unor schimb ări
intervenite în starea civilă a titularului,cum ar fi cele privind: filiația; adop ția; căsătoria – art.
2 alin. (1) din O.G. nr. 41/2003.
 Modificări determinate de filiație
Prin hot ărârea d e admitere a unei ac țiuni referitoare la filia ție, instan ța se pronun ță și
cu privire la numele copilului – art. 438 alin. (1) C. civ. Modificările pot fi determinate de :
 stabilirea filiației copilului născut din părinți necunoscuți, p rin recunoaștere
voluntară sau prin acțiune în instanță :
– dacă filiația se stabile ște numai fa ță de unul dintre p ărinți, se aplic ă, prin analogie,
dispozi țiile art. 450 alin. (1) C. civ., deci copilul va lua numele de familie pe care acel p ărinte
îl avea la data na șterii copil ului;
– dacă filiația se stabile ște față de ambii p ărinți, dup ă cum este vorba de un copil din
căsătorie sau unul din afara c ăsătoriei, se vor aplica dispozi țiile din acele ipoteze.
 stabilirea filiației copilului din afara căsătoriei și față de al doile a părinte, prin
recunoaștere voluntară sau acțiune în instanță :
– dacă p ărinții cad de acord , copilul poate lua numele de familie al p ărintelui fa ță de
care și-a stabilit filia ția ulterior, sau numele reunite ale acestora; noul nume de familie al
copilului s e declar ă, de c ătre părinți, împreun ă, la serviciul de stare civil ă la care a fost
înregistrat ă nașterea – art. 450 alin. (2) C. civ. ;
– dacă părinții nu cad de acord , hotărăște instan ța de tutel ă conform prevederilor art.
449 alin. (3) C. civ.
 admiterea a cțiunii în tăgada paternității copilului din căsătorie
– prezum ția de paternitate îl consideră pe soț ul mamei ca fiind tatăl copilului născut
sau conceput în timpul căsătoriei, atunci când copilul s-a născut în timpul căsătoriei sau după
desfacerea, declarar ea nulităț ii sau anularea căsătoriei – art. 414 alin. (1) C. civ.;
– prezum ția de paternitate poate fi r ăsturnat ă prin ac țiunea în tăgada paternit ății, dac ă
se dovede ște că este cu neputin ță ca so țul mamei s ă fie tat ăl copilului – art. 429 C. civ.
raportat la art. 414 alin. (2) C. civ. ;
– prin admiterea acestei ac țiuni, copilul devine copil din afara c ăsătoriei, cu filia ția
stabilit ă față de mam ă;
– copilul î și va modifica numele de familie și va lua numele de familie al mamei din
momentul na șterii lui – aplicându -se prin analogie prevederile art. 450 alin. (1) C. civ.
– deși hotărârea judec ătoreasc ă produce efect retroactiv, în privin ța numelui,
modificarea produce efecte numai pentru viitor. Astfel :
– dacă mama copilului nu avea un nume de familie comun cu so țul ce a t ăgăduit
paternitatea, iar la na ștere copilului i se stabile ște numele tat ălui, sau numele reunite ale
părinților, ;
– dacă mama nu avea numele de familie comun cu so țul care a t ăgăduit paternitatea și
la na ștere copilului i se stabile ște numele mamei , atunci după admiterea acțiunii nu se va
produce nicio modificare a numelui copilului;
– dacă mama avea numele de familie comun cu so țul a c ărui paternitate se
tăgăduiește, iar acest nume era purtat de mam ă la na șterea copilului, atunci nu se va mod ifica
numele de familie al copilului, dar cu mențiunea c ă este copil din afara c ăsătoriei ;
– dacă la căsătorie mama nu avea nume comun cu soțul, dar la nașterea copilului a
luat numele so țului, atunci copilul nu își modifică numele ;
– dacă la căsătorie mama avea numele de familie comun cu so țul, însă ulterior își
schimbă numele cu altul pe care îl poartă la nașterea copilului, dar copilului i să dă numele
soțului , atunci numele copilului se schimbă ;

84
– dacă la căsătorie mama avea numele de familie comun cu so țul, însă ulterior își
schimbă numele cu altul, pe care îl poartă la nașterea copilului, iar copilului i să dă numele
mamei, atunci numele copilului nu se schimbă.
În cazul apariției unui conflict real de paternitate : ca efect al admiterii ac țiunii în
tăgada paternit ății față de so țul din c ăsătoria în care s -a născut copilul, rena ște de drept
paternitatea fa ță de so țul mamei din c ăsătoria în care a fost conceput, se va modifica și numele
copilului în mod corespunz ător.
În cazul existen ței unui conflict aparent de paternitate : când copilul n ăscut din p ărinți
necunoscu ți își stabile ște mai întâi filia ția față de tat ă prin recunoa ștere voluntar ă și apoi și
față de mam ă, dac ă aceasta este c ăsătorită cu un alt b ărbat, iar apoi so țul acesteia t ăgăduiește
paternitatea, atunci, ca efect al admiterii ac țiunii, copilul devine din afara c ăsătoriei, dar cu
filiația stabilit ă față de ambii p ărinți, caz în care va lua numele de familie al celui fa ță de care
s-a stabilit mai întâi filia ția, cu excep ția situa ției expuse mai sus .
 admiterea acțiunii în contestarea sau în declararea nulității recunoașterii de
filiație; admiterea acțiunii în contestarea filiației față de mamă; admiterea acțiunii în
contestarea existenței împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumția de paternitate
– acțiun ea în contestarea recunoașterii de filiație : orice persoan ă interesat ă poate s ă
conteste recunoa șterea voluntar ă de filia ție nu corespunde adev ărului ;
– acțiun ea în declararea nulității recunoașterii de filiație : dacă recunoașterea
voluntar ă de filia ție nu s -a făcut cu respectarea condi țiilor de fond sau de form ă prevăzute de
lege, intervine nulitatea (absolut ă sau relativ ă) – art. 418 și art. 419 C. civ.
– admiterea ac țiunii în contestarea sau în declararea nulității recun oașterii de
filiație determin ă schimbarea st ării civile a copilului care devine :
– fie copil din afara c ăsătoriei cu filiația stabilit ă față de un p ărinte – caz în care va
lua numele pe care acesta îl avea la data na șterii copilului ;
–fie copil născut din părinți necunoscu ți – caz în care revine la numele stabilit prin
decizia serviciului public comunitar local de eviden ță a persoanelor ;
– fie copil cu filiația stabilit ă față de ambii p ărinți – urmând a se modifica numele
de familie al copilului, dac ă purtase numele celui care îl recunoscuse.
Acelea și reguli se aplic ă și în cazul celorlalte ac țiuni:
– acțiun ea în contestarea filiației față de mamă : orice persoan ă interesat ă poate
contesta filia ția stabilit ă printr -un act de na ștere ce nu este conform c u posesia de stat – art.
421 C. civ.;
– acțiun ea în contestarea existenței împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumția
de paternitate : orice persoan ă interesat ă are posibilitatea de a contesta paternitatea din
căsătorie av ând drept scop înlăturare a aplic ării gre șite a prezum ției de paternitate, față de un
copil care nu are calitatea de copil din c ăsătorie – art. 434 C. civ.
– competen ța privind schimbarea numelui apar ține instan ței care a admis ac țiunea în
fond;
– hotărârea judec ătoreasc ă dată în astfel de cauze produce efect retroactiv, însă în
privin ța numelui, modificarea produce efecte numai pentru viitor .
 Modificări determinate de adopție
Prin hot ărârea de admitere a unei ac țiuni referitoare la filia ție, instan ța se pronun ță și
cu privire la numele adoptatului – art. 438 alin. (1) C. civ. Modificările pot fi determinate de :
 încuviințarea adopției
– copilul adoptat dobânde ște numele de familie al adoptatorului – art. 473 C. civ.;
– dacă adop ția se face de c ătre so ți care nu au nume de familie com un, sunt obliga ți
să declare instan ței care încuviin țează adop ția numele pe care copilul urmeaz ă să îl poarte,
adică numele unuia dintre ei sau numele lor reunite;
– dacă soții adoptatori au nume comun, atunci adoptatul va purta acest nume;

85
– prenumele copilului adoptat poate fi schimbat la cererea adoptatorului sau a familiei
adoptatoare și cu consim țământul copilului care a împlinit v ârsta de 10 ani,
– cu aprobarea instanței care încuviin țează adop ția ;
– în cazul adop ției unei persoane c ăsătorite, pentru a lua numele adoptatorului este
necesar acordul soțului dacă poartă un nume comun cu acesta, consim țământul urmând a fi
dat în fa ța instan ței care încuviin țează adop ția;
 desființarea adopției
– în cazul desfacerii sau a anulării adop ției în condițiile art. 475 C. civ., copilul va
redobândi numele de familie avut înainte de încuviin țarea adop ției – art. 482 alin. (2) C. civ.
– pentru motive temeinice, instan ța poate încuviin ța păstr area numel ui dobândit prin
adop ție.
 Modificări determinate de căsătorie
Modificările numelui prilejuite de instituția căsătoriei pot fi determinate de :
 modificarea prin încheierea căsătoriei
– cu ocazia încheierii c ăsătoriei, viitorii so ți vor declara în fa ța ofi țerului de stare
civilă numele pe care s -au în țeles s ă-l poarte în timpul c ăsătoriei, putând alege între variantele
permise de art. 282 C. civ.:
– să-și păstreze fiecare numele dinainte de c ăsătorie –numele nu se modifică ;
– să ia numele unuia sau al altuia dintre ei – se modifică numele unuia din ei ;
– să poarte numele lor reunite – se modifică numele ambilor ;
– să își păstreze unul numele dinaintea c ăsătoriei și celălalt să poarte numele lor
reunite – se modifică numele unuia din ei;
– alegerea este i revocabil ă; o eventual ă schimbare a numelui după încheierea
căsătoriei se poate face doar pe cale administrativ ă și numai cu încuviin țarea celuilalt so ț.
 modificarea prin desfacere a căsătoriei ca urmare a divorțului
Instanța de divorț hotărăște în ceea ce privește numele de familie al soților, prin
hotărârea de divorț după ca z:
– dacă soții și -au păstrat numele de dinaintea căsătoriei, nu se pune problema
schimbării numelui;
– dacă numele ambilor sau doar al unuia dintre soți a fost modificat prin încheierea
căsătoriei, numele astfel dob ândit poate fi modificat după divorț, în s ensul revenirii la numele
anterior;
– numele dobândit prin căsătorie se poate însă menține și după divorț – caz în care nu
mai intervine nici o modificare cu privire la numele foștilor soți, ceea ce presupune obținerea:
– acordului soțului al cărui nume s-a luat sau ;
– autorizarea instanței, pentru motive temeinice , justificate de interesul unuia
dintre soți sau de interesul superior al copilului – art. 383 C. civ. ;
– dacă în timpul căsătoriei soții și -au schimbat numele pe cale administrativă sau ca
efect al adopției, acesta va fi menținut și după divorț;
(!) Când divorțul are loc pe cale administrativă sau prin procedură notarială – art. 375 -378 C.
civ., atunci:
– dacă soții se în țeleg s ă păstreze numele purtat în timpul c ăsătoriei, ofițerul de stare
civilă sau notarul public men ționeaz ă acest lucru în certificatul de divor ț;
– dacă soții nu opteaz ă pentru men ținerea numelui din c ăsătorie, fiecare revine la
numele purtat înainte de încheierea c ăsătoriei, f ăcându-se men țiune despre aceasta în
certificat ul de divor ț;
– dacă soții nu se în țeleg asupra numelui de familie pe care s ă îl poarte după divor ț,
ofițerul de stare civil ă sau, dup ă caz, notarul public emite o dispozi ție de respingere a cererii
de divor ț și îndrum ă soții să se adreseze instan ței de j udecat ă – art. 376 alin. (5) C. civ.
 modificarea prin anularea căsătoriei

86
– anularea căsătoriei are întotdeauna ca efect revenirea la numele de familie purtat
anterior acelei căsătorii, datorită efectelor retroactive ale nulității ;
– regula se aplică chiar ș i soțului de bun ă-credin ță, care însă păstrează situația unei
persoane căsătorite în perioada dintre încheierea căsătoriei și până la pronunțarea hotărârii de
anulare a acesteia .
 modificarea prin încetarea căsătoriei
– nu este posibilă, deoarece în cazul de cesului unuia dintre so ți, soțul supravie țuitor va
păstra numele dob ândit prin c ăsătorie, nefiind reglementat ă posibilitatea de a reveni la numele
anterior, decât pe cale administrativ ă.
– dreptul de a p ăstra numele dob ândit prin c ăsătoria respectiv ă se menține și în cazul în
care soțul supravie țuitor se rec ăsătorește.
2.5. Schimbarea numelui persoanei fizice
Prin schimbarea numelui se în țelege înlocuirea, la cerere, a numelui sau a prenumelui
persoanei fizice cu un alt nume de familie sau prenume, prin de cizie administrativă.
 Persoanele care pot formula cererea
– solicitantul trebuie să fie cetăț ean român sau apatrid cu domicil iul în România – art.
4 alin. (1) și art. 5 din O.G. nr. 41/2003 ;
– persoana căsătorită care a convenit să poarte un nume de famil ie comun cu cel al
soțului trebuie să obțină acordul acestuia pentru a -și schimba numele – art. 311 alin. (2) C.
civ.;
– schimbarea numelui de familie al unuia dintre soți nu are efect asupra numelui de
familie al celuilalt soț și nici asupra numelui c opiilor lor – art. 9 din O.G. nr. 41/2003 ;
– minorul poate formula cererea prin părinți sau tuto re, cu încuviin țarea instan ței de
tutelă: schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere o dat ă cu schimbarea
numelui de familie al p ărinților, sau se parat, pentru motive temeinice;
– schimbarea prenumelui minorului se poate cere oricând – art. 8 din O.G. nr.
41/2003 ;
– când cererea de schimbare a numelui minorului este făcută de către unul dintre
părinț i, este necesar acordul c eluilalt părinte, dat în form ă autentică; acordul nu este necesar în
cazul în care celălalt părinte este pus sub interdicț ie ori este declarat judecătorește dispărut sau
decăzut din drepturile părinteș ti;
– dacă părinții nu se în țeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, hot ărăște
instan ța de tutel ă;
– dacă părinț ii copilului sunt deceda ți, necunoscu ți, puși sub interdic ție, declara ți
judecătoreș te mor ți sau decăzuți din drepturile părinteș ti și nu a fost instituită tutela, sau în
cazul în care copilul a fost declarat abandonat pri n hotărâre judecătorească rămasă definitivă,
precum ș i în cazul în care instan ța judecătorească nu a hotărât încre dințarea copilului unei
familii sau unei persoane, în condi țiile legii, cererea de schimbare a numelui minorului se face
de către Direcția Generală de Asisten ță Social ă și Protec ția Copilului – art. 7 din O.G. nr.
41/2003 ;
– dacă minorul a împlinit vârsta de 14 an i, cererea va fi semnată ș i de acesta ;
– persoana pusă sub interdicție poate formula cererea de schimbare a numelui prin
tutore, cu în cuviin țarea instan ței de tutelă .
 Locul depunerii cererii
– cerere a se depune la serviciul public comunitar de eviden ță a persoanelor, denumit în
continuare serviciu public, aflat în subordinea consiliului local al comunei, ora șului,
municipiului sau al sec torului municipiului Bucure ști, în a c ărui raz ă teritorial ă își are
domiciliul – art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 41/2003 ;
 Motivele cererii
Cererea po ate fi formulată pentru unele din motivele considerate ca fiind temeinice

87
și justificate, enumerate exemplifi cativ în art. 4 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 41/2003:
– numele este format din expresii indecente, ridicole sau transformat prin traducere ori
în alt mod;
– persoanei i s -a încuviin țat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească definitivă
și cere purta rea unui prenume corespunzător;
– persoana în cauză a adoptat minori și dore ște ca ace știa să poarte un alt prenume ș .a.;
 Actele care însoțesc cererea
Actele care trebuie să însoțească cererea – art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 41/2003:
– copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale persoanei care solicită schimbarea
numelui;
– un exemplar al Monitorului Oficial al României, Partea a III -a, în care a fost publicat,
potrivit art. 10, extrasul din cererea de schimbare a numelui, exemplar de la publicarea căruia
să nu fi trecut mai mult de un an;
– consim țământul, dat în formă autentică, al celuilalt soț , în cazul schimbării numelui de
familie comun purtat în timpul căsătoriei;
– copie de pe decizia de aprobare a autorităț ii tutelare, în cazurile prevăzute de art. 7;
– cazierul judiciar și cazierul fiscal ale solicitantului;
– orice alte acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru motivarea cererii sale.
 Opoziția
– orice persoană interesată poate face opoziție la cererea de schimbare a numelui ( cu
excepția cazului când acesta era format din expresii ridicole sau indecente ) în termen de 30 de
zile de la publicarea extrasului din cererea de schimbare a numelui în Monitorul Oficial ;
– opoziția se face în scris, motivat și se depune la serviciul publi c în a cărui rază de
competență teritorială își are domiciliul persoana care a solicit at schimbarea numelui pe cale
administrativă .
 Soluționarea cererii
– cererea de schimbare a numelui, împreună cu toate actele însoțitoare și eventualele
opoziții, se trimit e de către serviciul public local spre solu ționare serviciul ui public județean,
respectiv al municipiului București – art. 12 din O.G. nr. 41/2003 ;
– serviciul public județean, respectiv al municipiului București, verifică dacă sunt
îndeplinite toate condiț iile legale și analizea ză temeinici a cererii înaintate și a opozițiilor
formulate , sens în care propune, motivat, președintelui consiliului județean, respectiv
primarului general al municipiului București, emiterea dispoziției de admitere sau de
respingere a cererii de schimbare a numelui, în termen de 60 de zile de la primirea cererii –
art. 13 din O.G. nr. 41/2003 ;
– dispoziția serviciul public jude țean, respectiv al municipiului Bucure ști prin care s -a
admis cererea de schimbare a numelui se trimite, î n copie, serviciului public local la care a
fost înregistrată cererea ;
– serviciul public local va încunoștința de îndată solicitantul și după depunerea de
către acesta a dovezii de plată a taxei extrajudiciare de timbru prevăzute de lege, îi va elibera
o copie de pe dispoziția de admitere a schimbării numelui ;
– dacă în termen de 90 de zile de la data luării la cunoștință cel în cauză nu a depus
dovada de plată a taxei extrajudiciare de timbru, serviciul public va restitui organului emitent
copia de p e dispoziția de admitere a schimbării numelui – art. 14 din O.G. nr. 41/2003 ;
– serviciul public la care s -a înregistrat cererea va trimite, din oficiu, serviciilor publice
care au în evidență actele de stare civilă câte o copie de pe dispoziția de schimba re a numelui
– art. 15 din O.G. nr. 41/2003 ;
– schimbarea numelui se înscrie, prin men țiune, pe marginea actului de na ștere,
precum și a celui de c ăsătorie, atunci c ând este cazul;

88
– dispozi ția de respingere a cererii de schimbare a numelui se comunic ă solic itantului
de către serviciul public jude țean sau, dup ă caz, al municipiului Bucure ști, în termen de 10
zile de la emitere .
 Efectele dispoziției de schimbare a numelui
– dispoziția de schimbare a numelui produce efecte juridice de la data înscrierii
mențiun ii corespunzătoare pe marginea actului de naștere ;
– de la dat a înscrierii men țiunii corespunz ătoare pe marginea actului de na ștere
solicitantul va purta numai numele dobândit prin dispoziția de schimbare a numelui – art. 16
din O.G. nr. 41/2003 ;
– dovada schimb ării numelui se face cu dispozi ția de admitere a schimb ării numelui
sau cu certificatul eliberat de serviciul public, pe baza dispozi ției de admitere a schimb ării
numelui – art. 17 din O.G. nr. 41/2003 ;
– persoana c ăreia i -a fost v ătămat prin dispozi ția de admitere a schimb ării numelui , un
drept sau un interes legitim recunoscut de lege poate formula o acțiune în anularea dispozi ției
de schimbare a numelui, în condi țiile legii contenciosului administrativ, în termen de 6 luni de
la data la care a luat cuno ștință de schimbarea numelui, dacă face dovada c ă, din motive
obiective, neimputabile ei, nu a putut formula opozi ția prev ăzută la art. 11 -21 din O.G. nr.
41/2003;
– solicitantul poate formula contestație împotriva dispoziției de respingere a cererii d e
schimbare a numelui în condi țiile legii contenciosului administrativ – art. 18 din O.G. nr.
41/2003 ;
– persoana c ăreia i s -a respins cererea de schimbare a numelui poate face o nou ă
cerere, dac ă în sus ținerea acesteia au intervenit motive noi ;
– dacă cerere a de schimbare a numelui a fost respins ă ca urmare a admiterii unei
opozi ții, o nou ă cerere prin care se solicit ă acela și nume se poate face numai dup ă încetarea
cauzelor care au determinat admiterea opozi ției – art. 19 din O.G. nr. 41/2003.
2.6. Retransc rierea numelui de familie și a prenumelui persoanei fizice
Procedura retranscrierii numelui de familie și a prenumelui este reglementată de
dispozi țiile art. 20 din O.G. nr. 41/2003 :
– persoana al cărei nume sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus
în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin
mențiune pe aceste acte, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia
limbii materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cât și la cele privind părinț ii;
– cererea se depune la serviciul public care are în păstrare registrul de stare civilă ș i se
soluționează de către primar;
– cererea se poate depune de peti ționar și la prim ăria din localitatea de domiciliu, care
o va trimite spre solu ționare serviciului public competent și va comunica peti ționarului modul
de solu ționare ;
– în cazul aprobării cererii se înscriu men țiunile corespunzătoare pe marginea actelor
de stare civilă respective ;
– efectele aprobării cererii de retranscriere a numelui se extind asupra copiilor minori
ai solicitantului și asupra celuilalt so ț, când soț ii au nume de familie comun, în măsura în care
acesta își dă consimțământul; dacă soții nu se în țeleg în ceea ce prive ște extinderea efectelor
aprobării asupra cop iilor minori, decide instanța de tutelă;
– înscrierile făcute în acest context se comunică serviciilor publice locale în raza cărora
domiciliază persoanele în cauză;
– în caz de respingere a cererii, peti ționarul poate face contesta ție în condi țiile legii
conte nciosului administrativ, în acelea și condi ții ca în cazul dispozi ției de respingere a cererii
de schimbare a numelui.
2.7. Pseudonimul și porecla persoanei fizice

89

– pseudonimul are rolul de a individualiza persoana fizică în societate, în general, și
într-un anumit domeniu de activitate, în special, printr -un cuvânt ori o grupare de cuvinte ;
– caracteristica dominant ă a pseudonimului este autodesemnarea;
– este un drept personal nepatrimonial, care se bucură de recunoaștere legală dar spre
deosebire de nume, nu este supus stabilirii, modificării, schimbării pe cale administrativă ori
retranscrierii ;
– porecla constă într -un supranume, constând într -o o grupare de cuvinte , atribuit unei
persoane, de obicei în derâdere, pe baza unor caracteristic i legat e de aspe ctul exterior,
trăsături de caracter, ori a activității sale ;
– are rolul de a individualiza în fapt o persoană fizică, însă nu se bucură de o protecție
legală, doar legislația privind cazierul judiciar face referire la poreclă .
3. Domiciliul persoanei fizi ce
3.1. Noțiunea de domiciliu al persoanei fizice
Prin domiciliu se înțelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o
individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc, având această semnificație juridică .
Domiciliul persoanei fizice este a colo unde aceasta declară că își are locuința principală – art.
87 C. civ .; art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și
actele de identitate ale cetățenilor români .
Domiciliul reprezintă și o stare de fapt, fiind loc ul pe care persoana l -a ales pentru a -și
exercita drepturile și libertățile civile, în care se prezumă că trăiește în mod obișnuit și unde
poate fi găsită. Domiciliul trebuie determinat printr -un criteriu obiectiv, nemișcător, care se
concretizează într-un imobil, o construcție în care se află locuința persoanei. Indicarea locului
unde se situează locuința principală a persoanei se realizează prin adresa acestuia: localitate,
stradă, număr etc.
3.2. Caracterele juridice ale domiciliului persoanei fizice
Fiind un drept personal nepatrimonial, dreptul la domiciliu este caracterizat de toate
caracterele juridice comune ale unui asemenea drept, și anume: opozabilitatea erga omnes ,
inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalitatea si universalitatea; la care se adaugă
unele caracterele juridice specifice : stabilitatea, unicitatea, obligativitatea și inviolabilitatea.
– stabilitatea : domiciliul reprezintă locuința statornică, fiind descris prin formula
„locuință principală”;
– unicitatea : dacă o persoan ă fizică are mai multe locuințe statornice la un moment
dat, numai una are valoarea juridică a domiciliului și anume cea principală;
– libertatea : persoana fizică are dreptul să -și schimbe domiciliul, în decursul timpului,
putând avea astfel mai multe dom icilii, însă nu în același timp, ci in mod succesiv;
– obligativitatea : decurge din funcția social -juridică a domiciliului, de a fi un mijloc
de individualizare în spațiu a persoanei fizice, împrejurare de care este interesată atât
societatea, statul, pri n instituțiile sale specializate, cât și titularul; reședința va fi considerată
domiciliu, când acesta nu este cunoscut – art. 90 C. civ.; în lipsă de reședință,
persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă
acesta nu se cunoaște, la locul unde acea persoană se găsește;
– inviolabilitatea : interdicția pătrunderii în domiciliul unei persoane fizice fără
încuviințarea acesteia are în vedere protecția vieții private.
3.3. Felurile domiciliului persoanei fizice
 În func ție de modul de determinare , domiciliul poate fi:
– domiciliu de drept comun (voluntar) ;
– domiciliu legal ;
– domiciliu convențional (ales) .
 În funcție de teritoriul statului pe care se află persoana, se distinge între:

90
– domiciliu în țară ;
– domiciliu în străinătate .
 În funcție de succesiunea în timp a domiciliului, se deosebește între:
– vechiul domiciliu;
– domiciliul actual al persoanei fizice.
 În cadrul relațiilor de familie , se poate distinge între:
– domiciliul conjugal, comun ;
– domiciliul separat al soților
 Domiciliul de drept comun sau voluntar al persoanei fizice
Titular al domiciliului de drept comun este persoana fizică cu capacitate deplină de
exercițiu. Domiciliul de drept comun constituie regula în materie de domiciliu. Pentru
stabilirea unui anumit domiciliu este necesar ca persoana să -și manifeste voința de a se
statornici într -un anumit loc în care să dețină în condițiile legii o locuință .
Dovada domiciliului se face cu cartea de identitate. Actul de identitate se eliberează
persoanelor ca re au împlinit vârsta de 14 ani pentru a face dovada identității și a adresei
de domiciliu a titularului acestuia – art. 11 din O.U.G. nr. 97/2005.
Mențiunea din cartea de identitate cu privire la domiciliu nu are efect constitutiv, ci
numai de evidență a persoanei fizice. Dacă domiciliul se află în alt loc, dovada se poate
face cu unul dintre următoarele documente prevăzute de art. 28 din O.U.G. nr. 97/2005 .
Titularul cărții de identitate nu va putea opune terților existența unui alt domiciliu sau
a unei alte reședințe decât cele menționate în actul său de identitate , cu excepția cazului în
care domiciliul sau reședința au fost cunoscute prin alte mijloace de către cel căruia i se opune
– art. 91 C. civ. Fiind o situație de fapt rezultată dintr -un act de voință, domiciliul poate fi
dovedit cu orice mijloc de probă, deci nu numai cu cartea de identitate.
Schimbarea domiciliului de drept comun se realizează ca urmare a deciziei persoanei
de a se stabili în alt loc. Procedura schimbării domiciliului este una administrativă. Pe baza
documentelor care atestă deținerea legală a unui spațiu de locuit, serviciile publice comunitare
de evidență a persoanelor eliberează o nouă carte de identitate – art. 19 alin. (1) lit. c) și art.
28 din O.U.G. nr. 97/2005.
 Domicil iul legal al persoanei fizice
Prin domiciliu legal se înțelege acel domiciliu stabilit de lege pentru ocrotirea
anumitor categorii de persoane fizice. Titularii domiciliului legal sunt: minorii, interzișii
judecătorești și persoanele ocrotite prin curatelă – art. 92 -95 C. civ.
 Domiciliul minorului este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care locuiește
statornic – art. 92 alin. (1) C. civ. Dacă părinții au domicilii separate și nu se înțeleg la care
dintre ei va avea domiciliul copilul, va hotărî instanța de tutelă , în funcție de interesele
copilului, după ce îi ascultă pe părinți și pe copil, dacă a împlinit 10 ani – art. 92 alin. (2) C.
civ. În anumite situații prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude
ori persoane de încredere, cu consimțământul părinților, sau la o instituție de ocrotire – art. 92
alin. (3) C. civ.
În cazul în care numai unul dintre părinți îl reprezintă pe minor, ori în cazul în care
acesta se află sub tutelă, domiciliul minorului este la reprez entantul său legal – art. 92 alin. (4)
C. civ. Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi și supus
unor măsuri de protecție specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la familia sau la
persoanele cărora le -a fost dat în plasament – art. 93 C. civ. Pe durata plasamentului copilului,
domiciliul acestuia se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul
de tip rezidențial care îl are în îngrijire.
 Domiciliul persoanei puse sub interdicție judecătorească se găsește la
reprezentantul său legal, tutorele – art. 27 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 97/2005.

91
 Domiciliul persoanei ocrotite prin curatelă , cum este cazul persoanei dispărute ,
este la curatorul său, în măsura în care acesta este în drep t să-l reprezinte – art. 94 C. civ.
În cazul în care a fost numit un custode sau un curator pentru administrarea bunurilor
succesorale , cei chemați la moștenire au domiciliul la custode sau curator, după caz, dacă
acesta este îndreptățit să îi reprezinte – art. 95 din C. civ.
Schimbarea domiciliului legal se produce odată cu schimbarea domiciliului de drept
comun al persoanei fizice sau al sediului persoanei juridice care realizează ocrotirea, sau prin
înlocuirea persoanei fizice sau juridice care realizea ză ocrotirea.
Dovada domiciliului legal se realizează, în principiu, prin dovedirea domiciliului de
drept comun al persoanei care asigură ocrotirea. Pentru minorii care nu au împlinit 14 ani
și cărora nu li s -a eliberat carte de identitate, dovada domicil iului se face cu actul de identitate
al părintelui la care locuiește statornic, sau cu actul de identitate al reprezentantului lor legal,
precum și cu unul dintre documentele prevăzute la art. 28 din O.U.G. nr. 97/2005. Dovada
identității minorului sub 14 ani se face cu certificatul de naștere – art. 13 din O.U.G. nr.
97/2005.
Persoanelor fizice care nu posedă act de identitate și sunt internate sau primite spre
îngrijire ori găzduire în unități de ocrotire și de protecție socială, în școli de reeducare sa u în
alte asemenea instituții, li se pot elibera acte de identitate în care se înscrie domiciliul sau
reședința la adresa instituției respective – art. 33 din O.U.G. nr. 97/2005. Dacă este necesar
pentru a se face proba domiciliului, se poate folosi hotărâ rea judecătorească de încredințare
sau reîncredințare a minorului sau hotărârea judecătorească de instituire a tutelei sau curatelei.
Domiciliul convențional sau ales al persoanei fizice
Părțile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exe rcitării drepturilor și
a executării obligațiilor născute din acel act – art. 97 C. civ. Părțile pot conveni în scris sau, în
cazul litigiilor născute deja, prin declarație verbală în fața instanței, ca procesele privitoare la
bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât
acela care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul în care acea
competență este exclusivă – art. 126 alin. (1) C. pr. civ.
Prin domiciliu convențional se înțelege, așadar, locuința (adresa) stabilită potrivit
acordului de voință al părților actului, în vederea executării sale în acel loc, sau pentru
soluționarea litigiului și comunicarea actelor de procedură.
Dovada domiciliului ales trebuie făcută pri n înscris, deoarece acesta nu se prezumă –
art. 97 alin. (2) C. civ. Acest act poate fi încheiat concomitent cu actul principal sau ulterior
încheierii acestuia.
Schimbarea domiciliului ales nu poate avea loc, în principiu, decât prin acordul de
voință al părților. Dacă alegerea domiciliului s -a făcut exclusiv în favoarea uneia dintre părți,
aceasta poate să renunțe la beneficiul domiciliului ales.
 Domiciliul profesional al persoanei fizice
Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul la locul acel ei întreprinderi, în tot
ceea ce privește obligațiile patrimoniale ce s -au născut sau urmează a se executa în acel loc –
art. 96 C. civ. Domiciliul profesional este recunoscut doar profesioniștilor.
În mod corespunzător, se recunoaște ca fiind competentă să judece și instanța în
circumscripția căreia se află locul în care se exercită în mod statornic o activitate profesională
ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, dar numai pentru
obligațiile născute sau care urmează să se execute în acel loc – art. 113 alin. (2) C. pr. civ.1.
4. Reședința persoanei fizice
Reședința este acel atribut de identificare în spațiu a persoanei fizice, prin indicarea
unei locuințe secundare și de regulă temporare. Reședința îndeplinește un rol su bsidiar
domiciliului, ținând locul acestuia, atunci când acesta nu poate fi cunoscut – art. 90 alin. (1)
C. civ., fie un rol alternativ domiciliului.

92
Astfel, dacă pârâtul nu are domiciliul cunoscut, cererea de chemare în judecată
se poate face la instanța reședinței sale – art. 108 C. pr. civ. În prezent, rolul reședinței s -a
mărit considerabil, deoarece corespunde mai concret la dinamica vieții cotidiene și este mai
flexibilă decât domiciliul.
Caracterele juridice ale reședinței nu sunt identice cu cele ale domiciliului (stabilitate
și obligativitate), atributele specifice reședinței fiind vremelnicia și caracterul facultativ .
Reședința persoanei fizice este la locul unde își are locuința secundară – art. 88 C. civ.
Reședința este deci adresa la care per soana fizică declară că are locuința secundară, alta decât
cea de domiciliu – art. 30 din O.U.G. nr. 97/2005.
Ca și domiciliul, reședința se caracterizează prin unicitate. O persoană fizică nu poate
avea decât o singură reședință la un moment dat, chiar d acă deține concomitent mai multe
locuințe – art. 86 alin. (2) C. civ.
Minorul pus sub tutelă poate avea o reședință, cu autorizarea instanței de tutelă.
Tutorele poate încuviința ca minorul să aibă o reședință determinată de educarea și pregătirea
sa profesională. În acest caz, instanța de tutelă va fi încunoștințată de tutore – art. 137 C. civ.
asupra acestui fapt.
Dovada reședinței se face cu cartea de identitate, iar dacă mențiunile din cartea de
identitate lipsesc sau nu corespund realității, stabilir ea sau schimbarea reședinței nu este
opozabilă terților – art. 91 C. civ.
Reședința se înscrie în actul de identitate, la cererea persoanei fizice care locuiește mai
mult de 15 zile la adresa la care are locuința secundară. Mențiunea de stabilire a reședi nței se
acordă pentru perioada solicitată, care nu poate însă depăși 1 an și are valabilitate pe timpul
cât persoana locuiește în mod efectiv la adresa declarată ca reședință.

1.5.Rezumat
Prin identificarea persoanei fizice se înțelege individualizarea omului în cadrul
raporturilor juridice civile cu ajutorul unor atribute cărora legea le recunoaște acest rol :
numele, domiciliul și starea civilă . Numele constă în cuvintele stabilite, în condițiile legii, cu
rol de individualizare a p ersoanei fizice, în familie și în societate. Numele de familie se
dobândește prin efectul filiației sau poate fi stabilit prin decizia organului administrativ.
Modificarea numelui de familie presupune înlocuirea acestuia, datorită unor schimbări
intervenite în starea civilă a titularului acelui nume Prin schimbarea numelui se
înțelege înlocuirea, la cerere, a numelui sau a prenumelui persoanei fizice cu un alt nume de
familie sau prenume, prin decizie administrativă. Domiciliul persoanei fizice este acolo unde
aceasta declară că își are locuința principală. În funcție de modul de determinare, domiciliul
poate fi: de drept comun; legal; convențional . Reședința este acel atribut de identificare în
spațiu a persoanei fizice, prin indicarea unei locuințe secundare și de regulă temp orare.

1.6. Test de evaluare
1. Precizați care sunt variantele de stabilire a numelui copilului născut din afara căsătoriei.
2. Evidențiați care sunt modificările numelui persoanei fizice determinate de căsătorie.
3. Indicați motivele care pot sta la b aza cererii de schimbare a numelui persoanei fizice .
4. Explicați ce se înțelege prin domiciliu convențional și care este rolul său.
5. Descrieți caracterele juridice ale reședinței persoanei fizice.

93
Unitatea de învățare 12: Persoana fizică (IV) Starea civilă a persoanei fizice

1.1. Introducere
Unitatea de învățare nr. 1 prezintă : noțiunea de stare civilă a persoanei fizice; caractere
juridice ale stării civile; folosința stării civile; izvoarele stării civile; actele (înscrisurile) de
stare civilă ; organizarea înregistrărilor de stare civilă; regulile privind înregistrarea actelor de
stare civilă; operațiuni privind înregistrările de stare civilă; acțiunile de stare civilă; proba
stării civile a persoanei fizice .

1.2. Competențele unității de învă țare
După parcurgerea unităților de învățare, studentul va fi capabil:
– să identifice elementele stării civile;
– să descrie caractere juridice ale stării civile;
– să indice alcătuirea posesiei de stat;
– să disting ă izvoarele stării civile;
– să determin e modul de organizare a înregistrărilor de stare civilă ;
– să delimiteze re gulile generale de regulile speciale de înregistrare a stării civile;
– să evidențieze operațiuni le de refacere sau de transformare a actelor de stare civilă ;
– să diferențieze a cțiunile de stare civilă;
– să stabilească modul în care se realizează proba stării civile.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 3 ore

1.4. Conținutul unității de învățare
1. Noțiunea de stare civilă a persoanei fizice
Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate, prin
calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă – art. 98 C. civ .
Elementele stării civile constau în:
– date privind filiația (din c ăsătorie, din afara căsătoriei, adoptat etc.);
– date de ordin familial (căsătorit, necăsătorit etc.);
– factori de ordin natural, biologic (sex: masculin sau feminin; vârstă: major sau
minor);
– date de apartenență statală (cetățenia: română sau străin ă, ori apatrid).
Sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă,
modificată prin O.G. nr. 80/2011, aprobată prin Legea nr. 61/2012, și republicată, și
Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în ma terie de stare civilă, aprobată
prin H.G. nr. 64/2011 .
2. Caractere juridice ale stării civile
Între caracterele stării civile regăsim atât caracterele comune drepturilor
nepatrimoniale, precum și unele caractere specifice :
– inalienabilitatea : elemente le stării civile nu pot fi cedate nici prin acte între vii, nici
transmise pe cale succesorală ;
– imprescriptibilitatea : se manifestă atât sub aspect extinctiv , cât și achizitiv ;
– legalitatea : starea civilă este determinată conform reglementărilor legale și nu
poate fi modificată decât tot conform legii nu prin voința părților ;
– naționalitatea : este reglementată de prevederile imperative și preponderent de
ordine publică ale legii naționale a persoanei fizice, chiar și atunci când persoana se găsește în
străinătate – art. 2.572 C. civ. ;
– indivizibilitatea : la un anumit moment, o persoană fizică are o anumită stare civilă,

94
elementele stării civile neputând fi scindate nici în ansamblul lor, nici separa t;
– personalitatea : starea civilă nu poate fi exercitată, în principiu, decât personal,
nefiind susceptibilă de reprezentare, cu unele excepții .
3. Folosința stării civile
Starea civilă sau statutul civil al persoanei fizice nu trebuie confundată cu folosința
stării civile sau posesia de stat. Prima noțiune repr ezintă aspectul static, iar a doua,
aspectul dinamic în materie de stare civilă.
Folosința stării civile creează o prezumție de legalitate. Astfel, faptul folosirii unei
anumite stări civile presupune că starea civilă corespunde realității. Prezumția astf el generată
este una relativă, putând fi combătută prin dovada contrarie. În măsura în care folosința stării
civile este întărită de existența unui act de stare civilă – de exemplu, actul de naștere – căruia
îi corespunde, se realizează o concordanță între posesia de stat și acel act de stare civilă, care
face ca prezumția deținerii respectivei stări civile să fie absolută și irefragabilă , cu excepția
acțiunii în contestarea filiației față de mamă în cazul substituției de copii.
Posesia de stat este stare a de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre
copil și familia din care se pretinde că face parte – art. 410 alin. (1) C. civ. Posesia de stat
constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:
– o persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, iar copilul se comportă față
de această persoană ca fiind părintele său – tractatus;
– copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către
autoritățile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său – fama ;
– copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintelui său.
nomen .
4. Izvoarele stării civile
Elementele de stare civilă pot avea ca izvor fapte juridice în sens restrâns (nașterea,
decesul) s au acte juridice și jurisdicționale (hotărârile judecătorești) privind filiația, adopția,
căsătoria.
 Faptele juridice de stare civilă ale persoanei fizice
Faptele de stare civilă cu efect constitutiv, respectiv extinctiv de stare civilă sunt
nașterea și moartea persoanei fizice.
 Nașterea persoanei fizice
Nașterea reprezintă faptul material, biologic, care are consecințe juridice referitoare
la filiația, numele și cetățenia persoanei fizice. Filiația reprezintă raportul de descendență a
unei persoane din p ărinții săi .
 Filiația față de mamă rezultă din faptul material al nașterii – art. 408 alin. (1) C. civ
,constatată pe cale fizică, directă și consemnată în certificatul medical pe baza căruia se
întocmește certificatul de stare civilă.
 Filiația față de ta tă
Spre deosebire de filiația față de mamă, care se stabilește și se dovedește prin faptul
material al nașterii, filiația față de tată (paternitatea) nu poate fi dovedit direct. De aceea,
legiuitorul a prevăzut utilizarea a două prezumții pentru stabilire a paternității copilului.
Copilului din căsătorie i se stabilește filiația față de tată prin intermediul prezumției de
paternitate trasă din calitatea de soț – art. 408 alin. (2) C. civ. –, iar copilului din afara
căsătoriei i se stabilește filiația prin i ntermediul prezumției de paternitate trasă din calitatea de
concubin. Pentru copilul din căsătorie, prezumția legală operează automat, nefiind necesară
invocarea sa directă pentru stabilirea filiației copilului . Paternitatea copilului născut din afara
căsătoriei se stabilește prin intermediul prezumției trase din faptul existenței unei relații de
concubinaj între mama copilului și pretinsul tată anterior nașterii copilului. Această prezumție
nu operează automat, ci trebuie invocată pe cale judecătorească în cadrul acțiunii de stabilire a
filiației .

95
 Moartea (decesul) persoanei fizice
Decesul persoanei fizice constatat fizic are ca urmare întocmirea certificatului
constatator al morții, pe baza căruia se întocmește certificatul de deces. În cazul morții
stabilite pe cale judecătorească, hotărârea judecătorească declarativă de moarte va servi drept
temei al eliberării certificatului de deces.
 Actele juridice de stare civilă ale persoanei fizice
Actele juridice de stare civilă ale persoanei fizice sunt operațiu nile care conduc la
crearea sau modificarea stării civile. Actele juridice, privite ca manifestări de voință creatoare
sau modificatoare de stare civilă, sunt: actele juridice privind căsătoria; actele juridice de
recunoaștere a filiației față de mamă sau față de tată.
 Actele juridice privind căsătoria
 actul de încheiere a căsătoriei – art. 259 alin. (1) -(2) C. civ
 actul de desfacere a căsătoriei – divorțul prin acordul soților se poate realiza pe cale
judiciară – art. 374 C. civ.,administrativă sau notar ială – art. 375 -378 C. civ.
 Actele juridic e de recunoaștere a filiației
 recunoașterea filiației față de mamă poate fi făcută dacă un copil nu a fost
înregistrat în registrul de stare civilă privind nașterile ori a fost înregistrat ca născut din părinți
necunoscuți, prin declarația voluntară a mamei la serviciul de stare civilă , sau prin înscris
autentic notarial ori prin testament – art. 415 alin. (1) C. civ.
 recunoașterea filiației față de tată poate fi făcută în cazul unui copil născut înafara
căsăt oriei, prin declarație voluntară a tatălui la serviciul de stare civilă, sau prin înscris
autentic notarial, ori prin testament .
 Actele juridic e ale adopției
 consimțământul adoptatorului în vederea stabilirii filiației adop tatului;
 încuviințarea părințilo r firești prin care se desființează legăturile de rudenie .
Aceste acte sau fapte juridice privind starea civilă se înregistrează în înscrisuri ce poartă
denumirea de acte de stare civilă .
5. Actele (înscrisurile) de stare civilă
Actele de stare civilă s unt înscrisurile realizate prin intermediul înregistrărilor
efectuate în registrele de stare civilă, de către organele cu atribuții de stare civilă, în condițiile
legii, ce au ca obiect consemnarea elementelor stării civile. Actele de stare civilă, respect iv:
actul de naștere, de căsătorie și de deces sunt înscrisuri autentice – art. 1 din Legea nr.
119/1996 și art. 99 alin. (2) C. civ . Actele de stare civilă sunt chiar rezultatul înregistrărilor
din registrele de stare civilă , pe baza ac estora se elibereaz ă certificate de stare civilă.
6. Organizarea înregistrărilor de stare civilă
Înregistrările de stare civilă sunt operațiunile de consemnare, în registrele de stare
civilă, a faptelor și actelor juridice ce privesc starea civilă, precum și a altor element e,
prevăzute de lege, operațiuni ce se realizează în condițiile legii, de către organele cu atribuții
de stare civilă. Competența efectuării înregistrărilor de stare civilă aparține, conform art. 3 din
Lege: consiliilor județene, respectiv Consiliul Genera l al Municipiului București; serviciilor
publice comunitare de evidență a persoanelor în unitățile administrativ -teritoriale unde acestea
sunt constituite; ofițerilor de stare civilă din cadrul primăriilor, unităților administrativ –
teritoriale în care nu funcționează servicii publice comunitare locale de evidență a
persoanelor.
Sunt ofițeri de stare civilă: primarii municipiilor, sectoarelor municipiului București,
orașelor și comunelor;șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale
României ; comandanții de nave și aeronave; ofițerii de stare civilă desemnați prin ordin al
ministrului apărării naționale sau, după caz, al ministrului administrației și internelor.
Comandantul navei sau al aeronavei eliberează persoanelor îndreptățite o dovadă cu

96
privire la înregistrarea făcută, iar la sosirea în țară înaintează prin căpitănia portului, respectiv
prin comandantul aeroportului, un extras de pe jurnalul de bord sau de pe carnetul de drum, la
serviciul public comunitar local de evidența pe rsoanelor al sectorului 1 al municipiului
București, care va întocmi actul de stare civilă
7. Regulile privind înregistrarea actelor de stare civilă
 Reguli generale de înregistrare
Înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă și înscrierea mențiunil or se fac la cerere,
pe baza declarației persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condițiile prevăzute de
lege – art. 5 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.
Înregistrările de stare civilă sunt de două categorii, constând în:
 întocmirea actelor de stare civilă: pentru naștere, căsătorie, deces, se întocmesc
actele cu același nume; în cazul adopției, se va întocmi un nou act de naștere. Actele de
naștere, de căsătorie și de deces se întocmesc în registrele respective de stare civilă, în două
exemplare , ambele originale, și se completează manual, cu cerneală specială de culoare
neagră.
 înscrierea de mențiuni marginale pe actele de stare civilă, din registrele de stare
civilă, în cazul în care intervin modificări în starea civilă a persoanei, datorate di feritor
împrejurări: stabilirii sau contestării filiației; încuviințării, anulării sau desfacerii adopției;
încheierii, anulării sau desfacerii căsătoriei; decesului; sau în cazul în care s -a dispus
rectificarea, completarea sau anularea actelor de stare c ivilă; schimbarea numelui sau a
sexului – art. 43 din Lege .
 Reguli speciale de înregistrare
În afara regulilor generale de înregistrare, pentru anumite acte de stare civilă se aplică
și reguli speciale prevăzute în Lege și în normele metodologice de pun ere în aplicare a
acesteia, privind:
 înregistrarea nașterii – art. 14 -23 din Lege.
Întocmirea actului de naștere se face pe baza declarației verbale a oricăruia dintre
părinți, sau, dacă aceștia nu pot face declarația din diverse motive, această obligați e revine
medicului, persoanelor care au fost de față la naștere, asistentului social sau persoanei cu
atribuții de asistență socială din unitatea sanitară în care a avut loc nașterea ori oricărei alte
persoane, care a luat cunoștință despre nașterea copilu lui. Declararea nașterii se face în termen
de 30 zile de la naștere, pentru copilul născut viu, și în 3 zile, pentru copilul născut mort.
Pentru copilul născut mort se întocmește numai actul de naștere.
Când declarația de naștere a fost făcută după împlin irea termenului de 30 de zile,
prevăzut la art. 141 alin. (1), întocmirea actului de naștere se face la cererea scrisă a
declarantului, cu aprobarea primarului unității administrativ -teritoriale în a cărei rază s -a
produs evenimentul, cu avizul conform al serviciului public comunitar județean de evidență a
persoanelor sau, după caz, al D .G.E.P. a Municipiului București. Întocmirea actului de naștere
în cazul copilului părăsit de mamă în maternitate se face imediat după împlinirea termenului
de 30 de zile de la întocmirea procesului -verbal de constatare a părăsirii copilului.
 înregistrarea recunoașterii de filiație sau a hotărârii judecătorești de stabilire a
filiației – art. 43 din Lege
Recunoașterea filiației se poate face în una dintre următoarele trei f orme: prin
declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament. Dacă
recunoașterea este făcută prin înscris autentic, o copie a acestuia este trimisă, din oficiu,
serviciului de stare civilă competent, pentru a se face mențiun ea corespunzătoare în registrele
de stare civilă. Recunoașterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă – art.
416 C. civ. Modificarea intervenită în starea civilă a persoanei, în cazul stabilirii filiației prin
recunoaștere, se înscrie prin mențiune pe actul de naștere și, dacă este cazul, pe cel de
căsătorie sau deces – art. 46 din Lege . Înscrierea mențiunii de stabilire a filiației se face din

97
oficiu sau la cererea celui interesat, pe baza actului de recunoaștere, întocmit potrivit leg ii.
 înregistrarea adopției – art. 23 din Lege
Pe baza hotărârii judecătorești definitive de încuviințare a adopției, serviciul de stare
civilă competent întocmește un nou act de naștere a copilului, în care adoptatorii sunt trecuți
ca fiind părinții săi firești. Vechiul act de naștere se păstrează, menționându -se pe marginea
acestuia întocmirea noului act – art. 473 alin. (5) C. civ.
 înregistrarea anulării și desfacerii adopției – art. 47 din Lege
Desfacerea, anularea sau constatarea nulității adopției, dispuse prin hotărâre
judecătorească definitivă, se înscriu, prin mențiune, pe actul de naștere inițial și pe cel
întocmit în urma adopției, iar dacă este cazul, pe actul de căsătorie și pe cele de naștere ale
copiilor minori. Odată cu înscrierea mențiunil or, vechiul act de naștere redevine valabil, iar
cel întocmit la adopție își pierde valabilitatea, cu excepția cazului când adopția încetează ca
urmare a încheierii unei noi adopții – art. 462 alin. (2) C. civ, când, pe lângă înscrierea
mențiunilor privito are la încetarea adopției, pentru cel adoptat se întocmește un nou act de
naștere, iar actul de naștere inițial și cel întocmit la prima adopție vor rămâne lipsite de efecte .
 înregistrarea căsătoriei – art. 24 -31 din Lege
Actul de căsătorie se întocmește în baza declarației de căsătorie, care se face personal
de către viitorii soți, în scris, la locul încheierii căsătoriei . Căsătoria urmează să se încheie în
10 zile de la afișarea declarației de căsătorie – art. 27 din Lege . După încheierea căsătoriei,
ofițerul de stare civilă întocmește, de îndată, actul de căsătorie – art. 290 C. civ. Actul de
căsătorie se semnează de către soți, cu numele de familie pe care s -au înțeles să -l poarte în
timpul căsătoriei, de către cei doi martori și de către ofițerul de st are civilă – art. 287 alin. (1)
C. civ. și art. 29 din Lege .
 înregistrarea divorțului, a anulării și a încetării căsătoriei – art. 48 din Lege În
cazul în care o căsătorie a fost declarată nulă sau anulată, pentru motivele prevăzute de art.
293-300 C. civ. , în baza hotărârii judecătorești, din oficiu sau la cerere, se va face mențiune
despre această modificare a stării civile pe actul de căsătorie și pe actele de naștere ale foștilor
soți, care redobândesc statutul de persoane necăsătorite – art. 48 din Lege.
În cazul în care o căsătorie a fost desfăcută prin divorț, în baza hotărârii judecătorești
definitive, din oficiu sau la cerere, se va face mențiune despre această modificare a stării
civile pe actul de căsătorie și pe actele de naștere ale foștilor so ți. Atunci când soții au divorțat
pe cale amiabilă în fața ofițerului de stare civilă ori a notarului public, mențiunea privitoare la
desfacerea căsătoriei se va opera în baza certificatului de divorț, potrivit prevederilor art. 377
C. civ. În cazul în ca re căsătoria a încetat prin decesul sau declararea judecătorească a morții
unuia din soți, se face mențiune despre aceasta pe actul de căsătorie și pe actul de naștere al
soțului supraviețuitor, pe baza comunicării primite de la ofițerul de stare civilă care a înscris
mențiunea de deces pe actul de naștere al decedatului.
 înregistrarea decesului – art. 32 -391 din Lege
Înregistrarea decesului unei persoane se face la serviciul public comunitar de evidență
a persoanelor în a cărui rază administrativ – terito rială s -a produs decesul, pe baza declarației
verbale făcute de membrii familiei decedatului, iar în lipsa acestora, de către medicul care l -a
constatat sau alt cadru din unitatea sanitară unde s -a produs decesul .
Declararea decesului se face în 3 zile de la încetarea din viață a persoanei fizice .
Dacă decesul se datorează unei sinucideri, unui accident sau altor cauze violente, precum și în
cazul găsirii unui cadavru, declararea decesului se face în 48 de ore de la data decesului sau
de la data găsirii c adavrului . Dacă decesul s -a produs pe o navă sau pe o aeronavă și nu există
medic la bord, constatarea decesului se face în primul port sau aeroport de escală.
8.Operațiuni privind înregistrările de stare civilă
Operațiunile privind înregistrările de st are civilă vizează : reconstituirea, întocmirea
ulterioară, anularea, modificarea, rectificarea și completarea actelor de stare civilă și ale

98
mențiunilor înscrise pe acestea. Operațiunile de anulare, modificare și completare a actelor de
stare civilă și ale mențiunilor de pe acestea se pot face numai în temeiul unei hotărâri
judecătorești definitive – art. 100 alin. (1) C. civ. și art. 57 alin. (1) din Lege.
 Operațiunile de refacere sau de transformare a actelor de stare civilă
 Reconstituirea actelor de star e civilă – art. 52 din Lege se poate cere atunci când
registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
 actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul ori
extrasul de pe acest act.
 Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă – art. 53 din Lege se poate cere dacă:
 întocmirea actului de naștere sau de deces a fost omisă sau refuzată, deși au fost
depuse actele necesare întocmirii acestuia;
 întocmirea actului de căsătorie a fo st omisă sau refuzată, deși a fost luat
consimțământul soților de către ofițerul de stare civilă.
În cazul reconstituirii și al întocmirii ulterioare a actelor de stare civilă nu este
necesară obținerea unei hotărâri judecătorești, fiind parcursă doar pr ocedura administrativă .
 Anularea actului de stare civilă și a mențiunilor de pe acesta este sancțiunea care
intervine pentru nerespectarea condițiilor de validitate la întocmirea acestuia:
 actul de stare civilă a fost întocmit într -un registru necorespun zător;
 actul nu trebuia întocmit de/la primăria respectivă (primărie necompetentă
material sau teritorial);
 faptul sau actul de stare civilă nu există;
 nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului;
 mențiunea a fost înscrisă pe alt act;
 mențiunea a fost operată cu un text greșit etc.
Nevalabilitatea înregistrării în registru de stare civilă, deci a actului de stare civilă ca
instrumentam , nu afectează valabilitatea actului juridic de stare civilă ca negotium În
schimb, nulitatea unui act juri dic de stare civilă, cum este actul căsătoriei, atrage după sine
anularea și, pe cale de consecință, modificarea actului de stare civilă ca instrumentum,
înțeles ca mijloc de dova dă. Sancțiunea nulității actului de stare civilă poate fi înlăturată
prin apl icarea remediului validării aparenței în drept – art. 102 C. civ.
 Modificarea actului de stare civilă și a mențiunilor de pe acesta
Modificarea actului de stare civilă reprezintă o înregistrare prin înscrierea unor
mențiuni ce reflectă schimbările în sta rea civilă a unei persoane , cum ar fi:
– înscrierea recunoașterii sau a stabilirii ulterioare a filiației;
– înscrierea adopției, a anulării sau a desfacerii acesteia;
– înscrierea divorțului sau a anulării căsătoriei;
– înscrierea schimbării numelui pe cale administrativă;
– înscrierea acordării sau a pierderii cetățeniei române;
– înscrierea aprobării schimbării sexului etc .
 Completarea și rectificarea actului de stare civilă și a mențiunilor de pe acesta
 Completarea presupune înregistrarea actului de stare civilă cu mențiunile omise,
atunci când, din diferite motive, unele rubrici au rămas libere, deși trebuiau completate.
Spre exemplu, se poate cere completarea actului de naștere când nu a fost completată
rubrica privitoare la tatăl copilului, deș i mama sa era căsătorită la data nașterii .
 Rectificarea presupune îndreptarea erorilor materiale comise cu ocazia înregistrărilor
actului de stare civilă. Spre exemplu, când la rubrica numele tatălui din actul de naștere al
copilului născut din căsătorie a fost trecut un alt nume decât acela al soțului mamei.
Rectificarea se poate realiza prin una din următoarele trei operații: prin îndreptarea
unor greșeli materiale identificate în cuprinsul actului de stare civilă; prin completarea actului

99
cu unele date pe care acesta trebuia să le cuprindă; prin suprimarea unei enunțări din cuprinsul
actului.
 Procedura și efectele anulării, modificării, rectificării și completării actelor de stare
civilă – art. 57 din Lege
 Procedura anulării, completării și modificării actelor de stare civilă
Soluționarea cererilor de anulare, completare și modificare a actelor de stare civilă
formulate de cetățenii români cu domiciliul în străinătate și de străini este de competența
Judecătoriei Sectorului 1 al municipiului București .
 Procedura rectificării actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe marginea
acestora
Operațiunea rectificării se realizează din oficiu, sau la cererea persoanei interesate,
în temeiul dispoziției primarului unității administrativ -teritoriale ca re are în păstrare actul
de stare civilă, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar județean de evidență a
persoanei – art. 58 din Lege .
 Efectele anulării, modificării, rectificării și completării actelor de stare civilă
Anularea, completarea și modificarea unui act de stare civilă sau a unei mențiuni
înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, precum și
rectificarea unui act de stare civilă ori a mențiunilor înscrise pe acesta, aprobată prin
dispoziție a p rimarului, se înscriu numai prin mențiune pe marginea actului de stare civilă
corespunzător – art. 59 din Lege și art. 100 alin. (4) C. civ.
Întocmirea, anularea, rectificarea, respectiv completarea ori reconstituirea actelor de
stare civilă, precum și or ice înscrieri făcute pe actele de stare civilă, în temeiul unei hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile, ori în baza unui act administrativ, sunt opozabile
oricărei persoane până la proba contrară – art. 15 din Lege.
9. Acțiunile de stare civilă
 Delimitarea acțiunilor de stare civilă de acțiunile privind înregistrările de stare
civilă
Acțiunile de stare civilă, denumite și „acțiuni de stat”, sunt acele acțiuni în justiție care
se referă la diferite elemente ale stării civile ce vizează stabilire a, contestarea sau modificarea
statutului civil al persoanei. Aceste acțiuni nu trebuie confundate cu acțiunile privind
înregistrările de stare civilă, ce vizează anularea, modificarea, rectificarea și completarea
actelor de stare civilă ori mențiunile de pe acestea. Între cele două categorii de acțiuni sunt
mai multe deosebiri:
 după obiect :
– la acțiunile de stare civilă, se are în vedere un element al stării civile;
– la acțiunile privind înregistrările de stare civilă, este vizată o înregistrare de stare
civilă, privită ca mijloc de dovadă;
 după probele solicitate :
– la acțiunile de stare civilă, trebuie făcută dovada elementului stării civile la care se
referă acțiunea;
– la acțiunile privind înregistrările de stare civilă, trebuie făcută dovada neconcor danței
între înregistrare și starea civilă necontestată a persoanei2;
 după efecte :
– la acțiunile de stare civilă, constă în modificarea unui element al stării civile;
– la acțiunile privind înregistrările de stare civilă, constă în anularea sau completare a
înregistrărilor de stare civilă;
 după temeiul juridic :
– la acțiunile de stare civilă, izvorul principal este Codul civil;
– la acțiunile privind înregistrările de stare civilă, izvorul principal este Legea nr.
119/1996;

100
 după competența materială și teri torială:
– la acțiunile de stare civilă, de regulă, competența aparține tribunalului de la
domiciliul pârâtului, și, prin excepție, al reclamantului, în cazul stabilirii filiației, ori al ultimei
locuințe comune a soților, ca în cazul divorțului;
– la acți unile privind înregistrările de stare civilă, competența aparține judecătoriei de
la domiciliul reclamantului;
 după incidența prescripției extinctive :
– la acțiunile de stare civilă, regula este imprescriptibilitatea, iar excepția este
prescriptibilitatea – cum ar fi acțiunea în anularea căsătoriei – art. 301 alin. (1) C. civ.;
– la acțiunile privind înregistrările de stare civilă, regula este imprescriptibilitatea,
fără excepție;
 după calitatea părților :
– la acțiunile de stare civilă, părțile sunt titular ii stării civile, reprezentanții lor sau
alte persoane interesate;
– la acțiunile privind înregistrările de stare civilă, una dintre părți este întotdeauna o
autoritate a administrației publice locale;
Pentru realizarea concordanței dintre starea civilă ș i actele de stare civilă, acțiunile
de stare civilă pot fi însoțite de o cerere accesorie pentru modificarea actelor de stare
civilă, prin înscrierea de mențiuni pe acestea .
 Clasificarea acțiunilor de stare civilă
 În funcție de obiect :
 acțiuni în reclamați e de stat
Sunt acelea prin care se urmărește obținerea unei alte stări civile (unui alt element de
stare civilă) decât cea existentă la data intentării acțiunii, întrucât cea actuală este doar
aparentă, nu corespunde realității. De exemplu: la acțiunea î n stabilirea filiației (față de
mamă sau față de tată) – deoarece, în aparență, acel copil are doar un părinte, ceea ce nu
corespunde realității.
 acțiuni în contestație de stat
Sunt acelea prin care se urmărește înlăturarea unei stări civile (unui element al
acesteia), pretins nereală, și înlocuirea ei cu alta, pretins reală. De exemplu: acțiunea în tăgada
paternității – art. 429 -433 C. civ.; acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate sau
de paternitate – art. 434 C. civ.; acțiunea în nulitatea c ăsătoriei – art. 293 -302 C. civ.; acțiunea
în nulitatea adopției; acțiunea în nulitatea recunoașterii de paternitate sau de maternitate ș.a.
 acțiunile în modificare de stat
Sunt acelea prin care se urmărește o schimbare, numai pentru viitor, în starea ci vilă,
cea anterioară nefiind contestată. De exemplu: acțiunea de divorț; acțiunea privind desfacerea
adopției; acțiunea prin care se solicită schimbarea sexului ș.a. – art. 429 -434 C. civ.
Admiterea primelor două categorii de acțiuni va avea efect declara tiv, în sensul că
va declara o stare civilă anterioară, deci în mod retroactiv. De exemplu: stabilirea paternității
operează de la nașterea copilului. Admiterea acțiunilor în modificare de stat va avea efect
constitutiv, numai pentru viitor. De exemplu: ac țiunea de divorț face ca foștii soți să aibă
statutul de persoane necăsătorite numai după admiterea ei, nu și pentru perioada cât a durat
căsătoria .
 După legitimarea procesuală activă:
 acțiuni ce pot fi promovate numai de titularul stării civile : Astfel s unt: acțiunea de
divorț; acțiunea în declararea nulității relative a căsătoriei.
 acțiuni ce pot fi promovate de titular, de reprezentantul legal al acestuia și de
procuror sau de alte persoane prevăzute de lege
Sunt astfel: acțiunea în stabilirea maternit ății; acțiunea în stabilirea paternității;
acțiunea în tăgada paternității; acțiunea în desfacerea adopției.

101
 acțiuni ce pot fi promovate de orice persoană interesată
Sunt astfel: acțiunea în contestarea recunoașterii voluntare de paternitate; acțiunea în
contestarea filiației față de mamă, când filiația rezultă din certificatul de naștere și nu există o
folosință a stării civile conformă cu acest certificat; acțiunea în contestarea existenței
împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumția de paternitate ; acțiunea în declararea nulității
absolute a căsătoriei și acțiunea în declararea nulității absolute a adopției.
 După incidența prescripției extinctive:
 acțiuni imprescriptibile
Majoritatea acțiunilor de stare civilă sunt imprescriptibile , datorită cara cterului lor
nepatrimonial.
 acțiuni prescriptibile extinctiv
Unele acțiuni de stare civilă sunt prescriptibile. De exemplu:
– acțiunea în declararea nulității relative a căsătoriei, în caz de viciere a
consimțământului unuia dintre soți – în termen de 6 luni de la încetarea violenței ori de la
descoperirea erorii sau a vicleniei;
– acțiunea în tăgăduirea paternității se prescrie în termen de 3 ani în cazul când
acțiunea este pornită de mamă, se socotește de la data nașterii copilului;
 Puterea de lucru judecat a hotărârilor privind acțiunile de stare civilă
Hotărârile judecătorești definitive pronunțate cu privire la actele de stare civilă se
caracterizează prin prezumția legală a autorității de lucru judecat. Aceasta presupune că
problema soluționată dată într -o astfel de cauză nu mai poate forma obiectul unei alte cereri
de chemare în judecată.
Opozabilitatea erga omnes a hotărârilor judecătorești date în materia stării civile se
abate de la principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești. Acest regim derogator de la
dreptul comun se datorează caracterului indivizibil al stării civile. Pe cale de consecință,
opozabilitatea erga omnes se va extinde și asupra înregistrărilor de stare civilă făcute în
temeiul unei hotărâri judecătorești defini tive dată în materia stării civile.
Opozabilitatea față de terți a hotărârilor judecătorești din materia stării civile este doar
relativă, putând fi combătută prin dovada contrarie. Hotărârea judecătorească dată cu privire
la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane, cât timp printr -o nouă
hotărâre nu s -a stabilit contrariul. Dacă printr -o hotărâre judecătorească s -a stabilit o anumită
stare civilă a unei persoane, iar printr -o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o
acțiune prin care s -a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre își pierde efectele la
data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri – art. 99 alin. (3) și (4) C. civ
10. Proba stării civile a persoanei fizice
Dovada unui anumit elemen t al stării civile presupune dovedirea actelor sau a
faptelor de care legea leagă diferite efecte de stare civilă. Rezultă că obiectul probațiunii
îl reprezintă izvoarele de stare civilă, și numai ca o consecință a dovedirii acestora se face
proba stării c ivile înseși.
Regula este că starea civilă se dovedește cu actele întocmite în registrele de stare
civilă, precum și cu certificatele eliberate pe baza acestora – art. 99 alin. (1) C. civ. și art. 12
din Lege . Așadar, proba stării civile se poate face pri n următoarele mijloace de dovadă: actele
de stare civilă; certificate de stare civilă; documente de stare civilă întocmite pe baza
certificatelor de stare civilă; alte mijloace de probă.
 Actele de stare civilă
Întrucât actele de stare civilă sunt înscris uri autentice, pentru tot ceea ce reprezintă
constatări personale ale ofițerului de stare civilă, actele fac dovada până la înscrierea în
fals, iar pentru celelalte mențiuni, până la proba contrară – art. 99 alin. (2) C. civ. și art. 13
din Lege . Spre deos ebire de alte înscrisuri autentice, actele de stare civilă au un conținut
variabil în timp. Astfel, modificările intervenite în statutul persoanei trebuie să se reflecte

102
în actele de stare civilă prin înscrierea de mențiuni corespunzătoare .
 Certificatele d e stare civilă
Certificatele de stare civilă sunt eliberate în baza actelor de stare civilă, tocmai în
scopul de a face dovada actului de stare civilă în beneficiul titularului lor, în a cărui posesie
se află, fără a mai fi necesară cercetarea actului de stare civilă. Din acest motiv, certificatul
de stare civilă are putere doveditoare deplină numai în măsura în care mențiunile sale
corespund cu cele ale actului de stare civilă.
 Documente de stare civilă
În baza actelor de stare civilă și a certificatelo r de stare civilă se întocmesc o serie de
alte înscrisuri prin care se pot dovedi unele dintre elementele de stare civilă. Astfel,
dovada identității persoanei, a cetățeniei române, a adresei de domiciliu sau de reședință
se face cu actul de identitate a p ersoanei, eliberat în condițiile prevăzute de lege – O.U.G.
nr. 97/2005.
 Alte mijloace de probă
Prin excepție, conform art. 13 din Lege și art. 103 C. civ., starea civilă se poate
dovedi, în fața instanței de judecată, cu orice de mijloc de probă, dacă:
– nu au existat registre de stare civilă;
– registrele de stare civilă s -au pierdut sau au fost distruse, în tot sau în parte;
– întocmirea actului a fost omisă sau refuzată;
– procurarea certificatului de stare civilă din străinătate sau a extrasului de p e acesta
este imposibilă.
Dovada stării civile poate fi făcută cu alte mijloace de probă și atunci când se realizează
în fața altor autorități decât cele de stare civilă și se urmăresc alte efecte decât cele de stare
civilă. Astfel, proba identității în vederea întocmirii cărții de identitate se face doar cu actul de
stare civilă; dovada cetățeniei se face numai cu actul de identitate sau cu pașaportul, numele
se va dovedi numai cu cartea de identitate etc.

1.5.Rezumat
Starea civilă este dreptul persoan ei de a se individualiza, în familie și societate, prin calitățile
strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă . Posesia de stat este starea de
fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pre tinde că
face parte . Elementele de stare civilă pot avea ca izvor fapte juridice în sens restrâns (nașterea,
decesul) sau acte juridice și jurisdicționale privind filiația, adopția, căsătoria. Actele juridice
de stare civilă ale persoanei fizice sunt: acte le juridice privind căsătoria; actele juridice de
recunoaștere a filiației față de mamă sau față de tată. Actele de stare civilă sunt înscrisuri
autentice . Regulile generale de înregistrare sunt aplicabile tuturor actelor și faptelor de stare
civilă, iar r egulile speciale sunt aplicabile doar anumitor acte și fapte de stare civilă .
Operațiunile privind înregistrările de stare civilă vizează : reconstituirea, întocmirea ulterioară,
anularea, modificarea, rectificarea și completarea actelor de stare civilă și ale mențiunilor
înscrise pe acestea . Acțiunile de stare civilă sunt acele acțiuni în justiție care se referă la
diferite elemente ale stării civile ce vizează stabilirea, contestarea sau modificarea statutului
civil al persoanei.

1.6. Test de evaluare
1. Delimitați starea civilă a persoanei fizice de folosința stării civile.
2. Arătați care sunt actele juridice care reprezintă izvoare ale stării civile.
3. Prezentați în ce situații se aplic ă reguli speciale de înregistrare ale stării civile.
4. Precizaț i în ce caz se recurge la întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă.
5. Explicați în ce constă puterea de lucru judecat a hotărârilor privind acțiunile de stare civilă.
6. Arătați care este puterea doveditoare a actelo r de stare civilă.

103
Unitatea de învăț are 13: Persoana juridică (I). Clasificare. Elemente constitutive.
Înființarea persoanelor juridice. Capacitatea civilă a persoanei juridice

1.1. Introducere
Unitatea de învățare nr. 1 prezintă: noțiunea de persoană juridică; clasificarea persoa nei
juridice; elementele constitutive ale persoanei juridice; modurile de înființare a persoanei
juridice; formalitățile de înregistrare a persoanei juridice; sancțiunea nerespectării condițiilor
de constituire a persoanei juridice; capacitatea de folosinț ă a persoanei juridice; capacitatea de
exercițiu a persoanei juridice.

1.2. Competențele unității de învățare
După parcurgerea unităților de învățare, studentul va fi capabil:
– să identifice principale categorii de persoane jurid ice
– să determine elemente le constitutive ale persoanei juridice
– să disting ă modurile de înființare a persoanei juridice în raport cu categoria de care
aparțin ;
– să diferențieze formalitățile de înregistrare specifice diferitor categorii de persoane
juridice
– să stabilească diferențele de regim juridic între nulitatea absolută și nulitatea relativă a
persoanei juridice;
– să stabilească efectele nulității persoanei juridice ;
– să evidențieze caracteristicile capacității de folosință ale persoanei juridice

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 3 ore

1.4. Conținutul unității de învățare
1. Cadrul general privind persoana juridică
1.1. Noțiunea de persoană juridică
Persoana juridică reprezintă orice formă de organizare, care, întrunind c ondițiile cerute
de lege, este titulară de drepturi subiective și obligații civile – art. 25 alin. (3) C. civ. Persoana
juridică poate fi alcătuită dintr -o grupare de persoane fizice (cazul societăților cu mai mulți
asociați), sau dintr -o singură persoană fizică (cazul societăților cu asociat unic). În toate
cazurile însă, persoana juridică este privită ca un subiect de drept distinct de persoanele fizice
ce intră în componența sa .
1.2. Clasificarea persoanei juridice
 În funcție de regimul aplicabil , dist ingem între persoane juridice de drept public și
persoane juridice de drept privat – art. 189 C. civ.:
 Persoanele juridice de drept public sunt acelea care desfășoară activități în domenii
de interes public, cum ar fi:
o statul prin Ministerul Finanțelor – art. 223 C. civ ., în raporturile de proprietate ca
titular al dreptului de proprietate publică, în raporturile obligaționale, în raporturile de drept
succesoral – succesiunile „vacante .;
o organele statului: ale puterii legislative, executive și judecătore ști;
o instituțiile de stat și cele ale autorităților administrației publice locale
o partidele politice
 Persoanele juridice de drept privat sunt acelea care desfășoară activități în domenii
de interes privat, pentru satisfacerea unor interese individuale s au colective :
o societățile care funcționează în condițiile Legii nr. 31/1990 ;
o agenții economici de stat ;

104
o organizațiile sindicale și patronatele ce acționează în condițiile Legii nr. 62/2011 ;
o cultele religioase în condițiile Legii nr. 489/2006 ;
o cooperativel e și asociațiile teritoriale ale acestora conform Legii nr. 1/2005 ;
o societățile agricole ce acționează în condițiile Legii nr. 36/1991 ;
o organizațiile non -profit : fundații , asociații profesionale, culturale, sportive, case de
ajutor reciproc etc., ce acțion ează în condițiile Legii nr. 26/2000;
o organizațiile profesionale cu regim mixt public -privat: Baroul avocaților; Uniunea
națională a notarilor publici; Uniunea națională a executorilor judecătorești ,ș.a.
Importanța clasificării : persoanele de drept public sunt reglementate de norme
aparținând dreptului public (drept constituțional, administrativ, financiar), iar cele de drept
privat, de norme aparținând dreptului privat (drept civil, comercial ).
 În funcție de natura scopului urmărit , există două categorii de persoane juridice:
 persoane juridice cu scop lucrativ , care urmăresc obținerea unui profit: regiile
autonome, societățile, cooperațiile etc.;
 persoanele juridice fără scop lucrativ , al căror scop este nepatrimonial – art. 206
alin. (2) C. civ: instituți ile de stat, partidele politice, asociațiile, fundațiile, cultele religioase .
Distincția se relevă în aceea că în cazul celor cu scop lucrativ profitul revine ca
beneficiu direct asociaților, pe când în cazul cele fără scop lucrativ, eventualele câștiguri
obținute rămân afectate activității nepatrimoniale desfășurate .
 După criteriul modului de înființare , distingem între – art. 194 C. civ.:
 persoane juridice înființate prin actul de înființare al organului competent (prin
lege sau act administrativ) ;
 persoane juridice înființate prin actul de înființare al celor care o constituie
(contract de asociere) și care este autorizat , în condițiile legii.
 După naționalitatea lor , persoanele juridice pot fi:
 persoane juridice române , constituite după cerințele legi i române – art. 255 C. civ.;
 persoane juridice străine , constituite în condițiile legii străine ale statului unde au fost
înființate, care pot desfășura activități pe teritoriul României în condițiile legii
române – art. 2.582 C. civ.
Importanța clasifică rii se referă la aplicarea unui regim special persoanelor juridice
străine, cum ar fi: dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în
condițiile Legii nr. 312/2005.
 După locul unde le este amplasat sediul , există:
 persoane juridice cu sediul în România și
 persoane juridice cu sediul în străinătate , care pot avea reprezentanțe sau agenții în
România, cu un regim juridic distinct de acela al persoanelor juridice cu sediul în România.
 După durata lor , persoanele juridice pot fi:
 persoane juridice constituite pe durată nedeterminată;
 persoane juridice constituite pe durată determinată .
Persoanele juridice se înființează de regulă pe durată nedeterminată – art. 195 C. civ.
Dacă au fost înființate pe durată determinată, la împlinirea terme nului specificat în actul
de constituire, sau la realizarea scopului pentru care au fost create, persoanele juridice se
dizolvă .
 După numărul persoanelor care le compun , persoanele juridice pot fi:
 persoane juridice de tip asociativ : alcătuite dintr -o grup are de persoane fizice:
societățile; organizațiile cooperatiste; asociațiile și fundațiile; sindicatele și patronatele;
 persoane juridice unipersonale: alcătuite dintr -o singură persoană, care are calitatea
de asociat unic sau acționar unic, cum sunt: înt reprinderea profesională unipersonală cu
responsabilitate limitată (practicieni în insolvență); fundația testamentară .

105
1.3. Elementele constitutive ale persoanei juridice
1.3.1. Caracteristicile elementelor constitutive ale persoanei juridice
Recunoașt erea calității de subiect de drept în favoarea unei entități este condiționată
de întrunirea cumulativă a elementelor menționate de art. 187 C. civ.: o organizare de sine
stătătoare; un patrimoniu propriu; un scop licit și moral. Aceste elemente constitut ive se
caracterizează prin: generalitate, legalitate, cumulativitate, exclusivitate și diversitate
1.3.2. Conținutul elementelor constitutive ale persoanei juridice
 Organizarea de sine stătătoare
Organizarea persoanei juridice implică două aspecte :
 Stabilirea structurii interne
Persona juridică trebuie să posede o anumită structură organizatorică internă,
care să asigure funcționarea unor organe de conducere, prin intermediul cărora respectiva
entitate să -și poată exprima voința și coordona activitatea specifică . Structura persoanei
juridice se stabilește, după caz, prin lege, actul de constituire sau statut .
 Stabilirea organelor de administrare
Calitatea de organe de administrare o au persoanele fizice sau juridice care, prin lege,
act de constituir e sau statut, sunt desemnate să acționeze, în raporturile cu terții, individual
sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice – art. 209 alin. (2) C. civ. Raporturile
dintre persoana juridică și organele sale de administrare sunt supuse regulilor de la mandat,
dacă prin lege, act de constituire sau statut nu s -a prevăzut altfel – art. 209 alin. (3) C. ci v.
 Patrimoniul propriu, distinct
Patrimoniul constă în totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut economic ce au
ca titular pe însăși pe rsoana juridică – art. 31 alin. (1) C. civ. Constituirea patrimoniului propriu
al persoanei juridice se realizează, după caz, prin aportul asociaților, prin subscripție din
partea acționarilor, prin donații din partea terților etc. Patrimoniul persoanei jur idice este
distinct de patrimoniile membrilor care o compun, astfel că fondatorii persoanei juridice nu
pot fi obligați să răspundă cu patrimoniul propriu pentru obligațiile asumate de persoana
juridică și nici persoana juridică nu poate fi obligată să răs pundă cu patrimoniul propriu
pentru obligațiile asumate de persoanele fizice care au constituit -o – art. 222 C. civ. O
excepție o constituie cazul societăților de persoane – societățile în nume în colectiv și cele în
comandită simplă, unde răspunderea asoc iaților este nelimitată și solidară – art. 3 alin. (2) din
Legea nr. 31/1999.
 Latura activă a patrimoniului unei persoane juridice include, spre exemplu:
– dreptul de proprietate asupra imobilului în care persoana juridică își are sediul;
– dreptul de crea nță împotriva membrilor săi pentru plata cotizațiilor datorate ;
– dreptul de proprietate asupra bunurilor pe care le folosește în activitatea sa;
– dreptul de folosință asupra imobilelor, sediilor secundare ale persoanei juridice, în
temeiul contractelor de închiriere încheiate etc.
 Latura pasivă a patrimoniului unei persoane juridice include, de exemplu:
– obligația de plată a impozitelor datorate statului;
– obligația de plată a chiriei contractate pentru imobilele închiriate ;
– obligația de plată a sal ariilor persoanelor încadrate cu contract de muncă;
– obligația de plată a datoriilor contractate față de alte persoane juridice etc.
Existența patrimoniului îi permite persoanei juridice să aibă o răspundere patrimonială
proprie în raporturile cu terții ș i să participe în nume propriu la circuitul civil.
 Scopul licit și moral
Scopul persoanei juridice reprezintă motivul determinant pentru care a fost înființată
acea entitate juridică , stabilit prin statut și care se aduce la îndeplinire prin exercitarea
obiectului său de activitate.

106
Scopul generic al persoanei juridice este invariabil pentru toate persoanele incluse în
categoria căreia îi aparține:
– patrimonial – în cazul celor cu scop lucrativ, care urmăresc obținerea unui profit,
ca urmare a desfășur ării activității specifice, de exemplu, societățile; sau
– nepatrimonial – în cazul celor cu scop nelucrativ, care urmăresc satisfacerea unor
interese fără caracter economic, aparținând fie constituitorilor, fie unor terțe persoane, de
exemplu: asociațiil e, fundațiile.
Scopul concret al persoanei juridice se stabilește prin act individual al fiecărei
persoan e juridic e.
1.3.3. Recunoașterea personalității juridice
Întrunirea cumulativă a elementelor constitutive reprezintă o condiție necesară și
suficie ntă pentru recunoașterea unei entități drept o persoană juridică, chiar dacă nu face
parte dintr -una din categoriile enunțate de lege, cu condiția de a fi legal înființată – art. 188
C. civ.
Legiuitorul prevede prin acte normative speciale că se acordă p ersonalitate juridică
anumitor categorii de grupări (societăți cu personalitate juridică; asociații; fundații; instituții
publice) și prevede că alte entități nu sunt înzestrate cu personalitate juridică (societatea
simplă – art. 1.882 C. civ.; asocierea î n participație – art. 1.951 C. civ.; facultățile din cadrul
universităților – art. 132 din Legea nr. 1/2011 a educației naționale .
2. Constituirea persoanei juridice
2.1. Modurile de înființare a persoanei juridice
Prin înființarea persoanei juridice se desemnează procesul de constituire a unei
anumite entități, cu respectarea cerințelor legale, pentru a deveni subiect de drept. Persoana
juridică se înființează potrivit art. 194 C. civ.:
 prin actul de înființare (de dispoziție) al organului competent
În acest mod se înființează autoritățile și instituțiile publice, unitățile administrativ
teritoriale, precum și operatorii economici care se constituie de către stat sau de către
unitățile administrativ -teritoriale.
 prin actul de constituire al celor intere sați, cu prealabila autorizare a organului
competent a aprecia legalitatea înființării
Această modalitate de înființare este cea mai frecvent întâlnită, fiind proprie
persoanelor de drept privat. Pentru obținerea personalității juridice de către respectiv a entitate
vor fi necesare: încheierea actului de înființare, format din actul de constituire : contract de
societate și statut pentru persoane juridice cu scop lucrativ , sau contract de asociere –
pentru asociații, organizații cooperatiste – obținerea aut orizării prealabile din partea unei
autorități judiciare: judecătoria sau tribunalul – pentru asociații, fundații, partide politice,
sindicate ș.a.; sau o altă autoritate administrativă abilitată să verifice legalitatea sau chiar
oportunitatea înființării acelei persoane juridice – judecătorul delegat de la Registrul
Comerțului – pentru societăți, cooperații .
 prin alt mod reglementat de lege
Această modalitate de înființare, generic formulată, permite legiuitorului ca, în funcție
de interesele publice, să stabilească prin legi speciale orice modalitate concretă de constituire
pentru o anumită persoană juridică -de exemplu, asociații profesionale cărora le sunt delegate
atribuții de interes public, cum sunt cele ale notarilor, avocaților, executorilor .
2.2. Formalitățile de înregistrare a persoanei juridice
Persoanele juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd
această înregistrare. Prin înregistrare se înțelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz,
orice altă formalit ate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii
personalității juridice, sau al luării în evidență a persoanelor juridice legal înființate, după
caz. Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu –

107
art. 200 C. civ.
Următoarele persoane fizice sau juridice au obligația ca, înainte de începerea activității
economice, să ceară înregistrarea la organul fiscal sau, după caz, înmatricularea în Registrul
comerțului – art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990: persoanele fizice autorizate; întreprinderile
individuale și întreprinderile familiale; societățile comerciale; companiile naționale și
societățile naționale; regiile autonome; grupurile de interes economic; societățile cooperative;
organizațiile cooperati ste; societățile europene; societățile cooperative europene și grupurile
europene de interes economic cu sediul principal în România, precum și alte persoane fizice și
juridice prevăzute de lege.
Înregistrările în Registrul comerțului se fac pe baza unei încheieri a judecătorului
delegat sau, după caz, a unei hotărâri judecătorești irevocabile, în afară de cazurile în care
legea prevede altfel – art. 6 alin. (1) din Legea nr. 26/1990.
Persoanele juridice fără scop patrimonial, cum sunt asociațiile și fun dațiile, se înscriu
în Registrul asociațiilor și fundațiilor aflat la grefa judecătoriei în a căror circumscripție
teritorială își au sediul – art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000. Sindicatele se înscriu în
Registrul special al sindicatelor. Societățile a gricole se înscriu în Registrul societăților
agricole din cadrul judecătoriei.
 În cazuri le în care înscrierea are efect constitutiv momentul înscrierii marchează
data dobândirii capacității civile depline pentru aceste persoane juridice.
Practic, aproape toate categoriile de persoane juridice, îndeosebi cele înființate pe cale
asociativă, sunt supuse înregistrării în vederea constituirii valabile. Nu sunt supuse
înregistrării persoanele juridice ce iau naștere prin actul de dispoziție al organului de stat
competent, care se consideră că există chiar de la data intrării în vigoare a actului de
înființare: lege, decret, hotărâre
 Dacă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate față de terți, actele sau
faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s -a efectuat
publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terților, în afară de cazul în care
se face dovada că aceștia cunoșteau că publicitatea nu a fost îndeplinită – art. 202 C. civ.
Fondatorii, rep rezentanții persoanei juridice supuse înregistrării, precum și primii
membri ai organelor de conducere, de administrare și de control ale acesteia, răspund
nelimitat și solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea formalităților de înregistrare
a persoanei juridice, dacă aceste formalități trebuiau să fie cerute de aceste persoane – art. 203
C. civ.
2.3. Sancțiunea nerespectării condițiilor de constituire a persoanei juridice
2.3.1. Noțiunea de nulitate a persoanei juridice
În cazul în care nu su nt respectate condițiile de înființare a persoanei juridice,
sancțiunea aplicabilă este aceea a nulității – art. 196 -199 C. civ . Sancțiunea nulității persoanei
juridice vizează atât actele juridice care stau la baza înființării unei anumite persoane juridi ce,
cât și subiectul de drept creat prin voința fondatorilor săi, cu consecința dizolvării și lichidării
acestuia.
2.3.2. Cauzele de nulitate a persoanei juridice
Cauzele nulității sunt anterioare sau cel mult concomitente cu momentul înființării
persoan ei juridice.
 Cauzele de nulitate absolută sunt:
 lipsește actul de înființare, sau nu a fost încheiat în forma autentică, în situațiile
anume prevăzute de lege;
 obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
 lipsește aut orizația administrativă necesară pentru înființarea acesteia;
 actul de înființare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
 actul de înființare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaților ori capitalul

108
social subscris și vărsat;
 s-au încălcat dispozițiile legale privind patrimoniul inițial sau capitalul social minim,
subscris și vărsat.
 Cauzele de nulitate relativă sunt:
 toți fondatorii sau asociații au fost, potrivit legii, incapabili la data înființării
persoanei juridice .
 nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociați prevăzut de lege;
 au fost nesocotite alte dispoziții legale imperative prevăzute sub sancțiunea nulității
actului de înființare a persoanei juridice.
2.3.3.Regimul juridic al nulității persoanei juridi ce
 Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes;
este imprescriptibilă și, spre deosebire de dreptul comun, poate fi acoperită în toate cazurile
dacă, până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe de judecată, cauza de nulitate a
fost înlăturată – art. 197 C. civ.
 Nulitatea relativă poate fi invocată de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția
legală încălcată; este prescriptibilă în termen de un an , care curge de la data înregistrării sau
înființării p ersoanei juridice, după caz. Nulitatea relativă se acoperă în toate cazurile, dacă,
până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe de judecată, cauza de nulitate a fost
înlăturată.
2.3.4. Efectele nulității persoanei juridice
Spre deosebire de d reptul comun, nulitatea produce efecte numai pentru viitor.
De la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulității a devenit
definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare, adică va fi
supus ă unui proces de valorificare a activului patrimonial și de plată a pasivului – art. 198 C.
civ. De aducerea la îndeplinire a operațiunilor de lichidare se vor ocupa lichidatorii numiți de
instanța care a dispus nulitatea – art. 198 C. civ.
Hotărârea jude cătorească definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi notată în toate
registrele publice în care persoana juridică a fost înregistrată sau, după caz, menționată.
În toate cazurile, fondatorii sau asociații răspund, în condițiile legii, pentru obligațiil e
persoanei juridice care s -au născut în sarcina acesteia de la data înființării ei și până la data
notării în registrele publice a hotărârii judecătorești.
Ca o consecință a neretroactivității nulității persoanei juridice, toate actele juridice
încheiate de către persoana juridică cu terții, în numele persoanei juridice, sunt perfect
valabile, astfel că nu se desființează nici actele juridice subsecvente. Nici persoana juridică și
nici fondatorii sau asociații nu pot opune terților nulitatea acesteia, cu excepția situației în care
se dovedește că aceștia cunoșteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului – art. 199
C. civ.
3. Capacitatea civilă a persoanei juridice
Capacitatea civilă semnifică aptitudinea persoanei juridice de a fi subiect de dre pt,
posibilitatea de a avea drepturi și obligații civile și de a încheia acte juridice în nume
propriu – art. 34 C. civ. În structura capacității civile se disting două elemente: capacitatea de
folosință și capacitatea de exercițiu.
3.1. Capacitatea de fo losință a persoanei juridice
Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei juridice de a avea drepturi și
obligații civile.
3.1.1. Caracteristicile capacității de folosință a persoanei juridice
– legalitatea : nu poate fi recunoscută decât în condi țiile legii nefiind admise derogări ;
– inalienabilitatea : nu se poate renunța nici în tot, nici în parte la capacitatea de
folosință și nici nu poate fi cedată de către persoana juridică titulară – art. 29 alin. (2) C. civ.;
– intangibilitatea : nu pot f i aduse îngrădiri sau restricții capacității de folosință decât

109
în cazurile indicate în lege;
– specialitatea : persoana juridică poate avea numai anumite drepturi și obligații
civile, în funcție de scopul pentru care a fost înființată.
3.1.2. Formele cap acității de folosință a persoanei juridice
 Din punct de vedere al conținutului său , capacitatea de folosință poate fi:
 capacitatea de folosință deplină –recunoașterea tuturor drepturilor compatibile
categoriei de care aparține acea persoană juridică;
– este supusă în anumite cazuri principiului specialității, sub sancțiunea nulității
absolute a actelor juridice încheiate cu nesocotirea acestuia, precum și anumitor limitări
impuse de specificul categoriei de care aparține.
 capacitate de folosință restrânsă se prezintă sub două forme:
o capacitate de folosință anticipată – este conferită anterior înființării, pentru
dobândirea personalității juridice;
o capacitate de folosință reziduală – este menținută ulterior desființării, pe perioada
desfășurării procesului de desființare a persoanei juridice.
3.1.3. Începutul capacității de folosință a persoanei juridice
După cum s -a arătat anterior, persoana juridică se înființează: prin actul de înființare
al organului competent, respectiv prin actul de înființare al cel or care o constituie, autorizat,
în condițiile legii sau în orice alt mod prevăzut de lege – art. 194 alin. (1) C. civ.
 Capacitatea de folosință deplină a persoanei juridice este dobândită:
 de la data înregistrării persoanei juridice – în cazul persoanelor juridice supuse
înregistrării – art. 205 alin. (1) C. civ. Se includ în această categorie unele persoanele juridice
înființate prin actul de dispoziție al organului de stat competent (de exemplu,regiile
autonome) și toate persoanele juridice înființate pr in act de constituire autorizat(de exemplu,
societățile);
 de la data intrării în vigoare a actului de dispoziție al organului de stat competent
(lege, decret, hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau local) prin care s -a decis
înființarea acelei persoane juridice – în cazul persoanelor juridice nesupuse înregistrării –
art. 205 alin. (2) și art. 207 C. civ.
 Capacitatea de folosință restrânsă a persoanei juridice este dobândită :
 cu anticipație , în cazul persoanelor juridice supuse înregistrării, c onstând în
recunoașterea dreptului persoanei juridice de a -și asuma, chiar de la data actului de înființare,
drepturile și obligațiile necesare pentru a se constitui valabil – art. 205 alin. (3) C. civ. ;
După constituirea persoanei juridice, actele înche iate în vederea constituirii trec asupra
persoanei juridice; în cazul eșecului constituirii, actele sunt opozabile doar fondatorilor.
3.1.4. Conținutul capacității de folosință a persoanei juridice
Conținutul capacității de folosință a persoanei juridice este diferențiat, în funcție de
scopul său și de obiectul de activitate desfășurate. Capacitatea de folosință a persoanei
juridice este limitată de scopul stabilit prin lege sau statut. Obiectul de activitate al persoanei
juridice este o limită convențion ală a scopului statutar, fără de care persoana juridică ar
putea fi supusă unei acțiuni în anulare.
Modificarea scopului persoanei juridice, pe parcursul existenței sale, atrage și
modificarea capacității sale de folosință. Posibilitatea menționării în st atutul persoanei juridice
a unor obiecte secundare de activitate, precum și modificarea actului constitutiv, în caz de
schimbare a scopului pentru care a fost înființată, reprezintă expresia caracterului dinamic al
principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice.
Specializarea capacității de folosință a persoanelor juridice diferă în funcție de scopul
urmărit de aceasta:
 persoanele juridice cu scop lucrativ pot avea orice drepturi și obligații civile, cu
următoarele limitări:

110
 nu pot avea acele drepturi prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât
persoanei fizice art. 206 alin. (1) C. civ. Astfel, persoanele juridice nu vor putea să facă
donații, dar vor putea realiza acte de sponsorizare sau mecenat, în limitele Legii nr. 32/1994.
 cele impuse de di spozițiilor legale aplicabile categoriei din care fac parte art. 192 C.
civ.
 activitatea desfășurată este restrânsă la cea care se circumscrie obiectului său
principal sau secundar, astfel cum a fost declarat la momentul înregistrării în Registrul
Comerțului și pentru care a primit autorizația sau avizul de funcționare;
 persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi și obligații civile
care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, a ct de constituire sau
statut – art. 206 alin. (2) C. civ.
Sancțiunea pentru nerespectarea prevederilor legale referitoare la capacitatea de
folosință a persoanei juridice este nulitatea. Actele juridice încheiate cu încălcarea
prevederilor referitoare la conținutul capacității de folosință sunt lovite de nulitate absolută .
Sunt, de asemenea, lovite de nulitate absolută actele și operațiunile juridice săvârșite fără
autorizațiile prevăzute de lege , în cazul activităților care trebuie autorizate, iar persoan ele care
le-au făcut răspund nelimitat și solidar pentru toate prejudiciile cauzate – art. 207 C. civ.
3.1.5. Încetarea capacității de folosință a persoanei juridice
Încetarea capacității de folosință a persoanei juridice se poate produce prin una dintre
următoarele modalități:
– prin constatarea sau declararea nulității;
– prin reorganizare în caz de: fuziune; divizare totală; transformare;
– prin dizolvare sau desființare;
– prin alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege – art. 244 C. civ.
Data încetării personalității juridice va fi:
– data radierii din registrele în care au fost înscrise în cazul persoanele juridice
supuse înregistrării;
– data actului prin care s -a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei
alte cerințe pre văzute de lege, în cazul persoanelor juridice nesupuse înregistrării art. 251 C.
civ.
Întrucât procesul de încetare a persoanei juridice poate avea o anumită durată, pe
parcursul acestei perioade, persoana juridică păstrează o capacitate de folosință rezi duală ,
limitată la încheierea actelor juridice necesare pentru încetarea existenței sale și lichidarea
patrimoniului său – art. 248 alin. (2) C. civ. Astfel, lichidatorii vor putea urmări recuperarea
creanțelor, plata datoriilor, predarea bunurilor și a ac tivului net rămas, realizarea formalităților
de radiere.
3.2. Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice
Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este aptitudinea acesteia de a -și exercita
drepturile și de a -și îndeplini obligațiile civile, înch eind acte juridice prin intermediul
organelor sale de administrare – art. 209 alin. (1) C. civ.
Caracterele juridice ale capacității de exercițiu a persoanei fizice sunt aceleași cu cele
ale capacității sale de folosință: legalitate, inalienabilitate, int angibilitate și specialitate.
3.2.1. Începutul capacității de exercițiu a persoanei juridice
Începutul capacității de exercițiu a persoanei juridice este marcat de desemnarea
organelor sale de administrare. În fapt, organele de administrare ale persoanei juridice sunt
persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire saustatut sunt
desemnate să acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama
persoanei juridice – art. 209 alin. (2) C. civ.
Nu pot face parte din organele de administrare și de control ale persoanei juridice:

111
incapabilii, cei cu capacitate de exercițiu restrânsă, cei decăzuți din dreptul de a exercita o
funcție în cadrul acestor organe, precum și cei declarați prin lege sau pri n actul de constituire
incompatibili să ocupe o astfel de funcție – art. 211 alin. (1) C. civ.
Actele încheiate cu încălcarea dispozițiilor acestor prevederi sunt anulabile, însă nu
pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt i ncapabile ori
incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispozițiilor legale
ori statutare, ci numai dacă prin încheierea actului s -a produs o vătămare – art. 211 alin. (2) C.
civ.
O capacitate de exercițiu anticipată este recunoscută pentru perioada de până la data
constituirii organelor de administrare, când exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor
care privesc persoana juridică se face de către fondatori ori de către persoanele fizice sau
persoanele juridice desemnate în acest scop – art. 210 C. civ.
3.2.2. Conținutul capacității de exercițiu a persoanei juridice
 Limitele capacității de exercițiu a persoanei juridice
Conținutul capacității de exercițiu a persoanei juridice este determinat de două limite:
capacitatea de folosință și pluralitatea organelor de administrare ale persoanei juridice
respective.
În mod firesc, limitele capacității de folosință ale persoanei juridice se răsfrâng și
asupra capacității de exercițiu, persoana juridică neputând să dobân dească drepturi sau să-și
asume obligații ce nu -i sunt recunoscute de lege. Capacitatea specială derivă din natura
persoanelor juridice, care întotdeauna se înființează pentru realizarea unui anumit scop
determinat. Caracterul special al capacității juridi ce privește toate elementele sale
componente, nemărginindu -se la una dintre ele.
Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele
puterilor ce le -au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseși – art. 218 C. civ. Așadar,
capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este limitată și de faptul că organele prin care se
realizează încheierea actelor juridice trebuie să acționeze în limita atribuțiilor ce le -au fost
conferite prin actul de înființare. Organele per soanei juridice sunt fie de conducere, fie de
administrare, fie de control și chiar administratorii de fapt.
Administrarea persoanei juridice implică două componente: gestiunea patrimoniului
și reprezentarea , aceasta din urmă fiind elementul primordial al capacității de exercițiu.
Raporturile de reprezentare dintre persoanele fizice care compun organele persoanelor
juridice și respectivele persoane juridice sunt supuse regulilor mandatului dacă reglementările
din lege, act de constituire sau statut nu sun t suficient de lămuritoare – art. 209 alin. (3) C.
civ. Asemănarea cu regulile mandatului poate deveni aplicabilă în cazul în care ar urma să se
stabilească răspunderea organului de conducere față de persoana juridică, pentru fapta ilicită
săvârșită cu pr ilejul exercitării funcției de conducere.
Puterile conferite organelor de conducere prin actul de înființare trebuie să respecte
limitele legale determinate în raport de categoria căreia îi aparține acea persoană juridică. Prin
urmare, vor fi lipsite de e ficacitate clauzele actului de înființare sau ale statutului, precum și
hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile
conferite de lege acestor organe, chiar dacă au fost publicate – art. 218 alin. (3) C. civ. În
cazul societăților cu scop lucrativ, reprezentarea persoanei juridice se realizează prin
intermediul unuia sau mai multor administratori , care pot delega conducerea societății unui
director . În cazul asociațiilor fără scop patrimonial, reprezentarea est e asigurată de către
consiliul director , în baza deciziilor adunării generale.
Conducerea persoanelor juridice aparține asociaților organizați în adunarea generală ,
care emite hotărâri pe care administratorii trebuie să le aducă la îndeplinire prin realiz area
operațiunilor adecvate, sens în care poate emite decizii.
În relațiile cu terții cocontractanți, organele de conducere desemnate să încheie acte

112
în numele persoanei juridice nu acționează ca un subiect de sine stătător, fiind o parte
componentă a per soanei juridice înseși. Din acest motiv, organul de conducere va acționa
direct în relațiile contractuale cu terții, fiind considerat chiar persoana juridică în sine, și nu
reprezentantul acesteia. Persoana juridică este, de regulă, reprezentată direct în raporturile cu
terții, prin organul unipersonal de reprezentare legală: director; președinte; rector; ministru .
Atunci când persoana juridică nu participă personal la încheierea unui act juridic, prin
organele sale de conducere, ci printr -un reprezentant desemnat de acestea – de exemplu, în
virtutea împuternicirii acordate unui consilier juridic, acesta va rămâne un subiect de drept
distinct de persoana juridică. În acest caz, reprezentarea persoanei juridice va fi una
convențională.
 Funcționarea persoane i juridice
Administratorii cu puteri de reprezentare trebuie să își aducă la îndeplinire mandatul
cu diligență, transparență, preventiv și cu respectarea dreptului la informare.
Membrii organelor de administrare ai unei persoane juridice trebuie să acțio neze în
interesul acesteia, cu prudența și diligența cerute unui bun proprietar – art. 213 C. civ.
Membrii organelor de administrare au obligația să asigure și să mențină separația dintre
patrimoniul persoanei juridice și propriul lor patrimoniu. Ei nu pot folosi în profitul ori în
interesul lor sau al unor terți, după caz, bunurile persoanei juridice ori informațiile pe care le
obțin în virtutea funcției lor, în afară de cazul în care ar fi autorizați în acest scop de către cei
care i -au numit – art. 214 C . civ.
Pentru evitarea conflictului de interese dintre persoana juridică și persoanele care fac
parte din organele de administrare ale acesteia și unii dintre afiliații acestora, se interzice
încheierea actelor juridice în condiții ce ar genera riscul pre judicierii persoanei juridice.
Astfel, este lovit de nulitate relativă actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei
juridice de către un membru al organelor de administrare, dacă acesta din urmă, soțul,
ascendenții sau descendenții lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al
patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act și dacă partea cealaltă a cunoscut
sau trebuia să cunoască acest lucru. Atunci când cel care face parte din organele de
administrare ale perso anei juridice, ori una dintre persoanele arătate are interes într -o
problemă supusă hotărârii acestor organe, trebuie să înștiințeze persoana juridică și să nu ia
parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar, el răspunde pentru daunele
cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s -ar fi putut obține majoritatea cerută – art.
215 C. civ.
Hotărârile și deciziile luate de organele de conducere și administrare în condițiile legii,
actului de constituire sau statutului, sunt obligatori i chiar pentru cei care nu au luat parte la
deliberare sau au votat împotrivă. Față de terți, hotărârile și deciziile luate, în condițiile legii,
actului de constituire sau statutului, produc efecte numai de la data publicării lor, în condițiile
prevăzute de lege, în afară de cazul în care se face dovada că aceștia le -au cunoscut pe altă
cale – art. 212 C. civ.
 Desființarea actelor emise de organele persoanei juridice
Hotărârile și deciziile contrare legii, actului de constituire sau statutului persoanei
juridice pot fi atacate în justiție de oricare dintre membrii organelor de conducere și
administrare care nu au participat la deliberare sau care au votat împotrivă și au cerut să se
insereze aceasta în procesul -verbal de ședință, în termen de 15 zile de la data când li s -a
comunicat copia de pe hotărârea sau decizia respectivă, ori de la data când a avut loc ședința,
după caz – art. 216 C. civ.
Administratorii nu pot însă ataca hotărârea privitoare la revocarea lor din funcție. Ei au
numai dreptul de a fi despăgubiți, dacă revocarea a fost nejustificată sau intempestivă și au
suferit astfel un prejudiciu. Cererea de anulare se soluționează în camera de consiliu de către
instanța competentă în circumscripția căreia persoana juridică își are sediul, în contra dictoriu

113
cu persoana juridică în cauză, reprezentată prin administratori. Hotărârea instanței este supusă
numai apelului.
Dacă hotărârea este atacată de toți administratorii, persoana juridică este reprezentată
în justiție de persoana desemnată de președi ntele instanței dintre membrii persoanei juridice,
care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată, până când organul de conducere
competent, convocat în acest scop, va alege o altă persoană. Hotărârea definitivă de anulare va
fi menționată în regist rul public în care este înregistrată persoana juridică, fiind opozabilă de
la această dată față de orice persoană, inclusiv față de membrii acelei persoane juridice.
Dacă se invocă motive de nulitate absolută , cum este, de exemplu, nelegala convocare
a adunării generale, dreptul la acțiunea în constatarea nulității este imprescriptibil, iar cererea
poate fi formulată de orice persoană interesată, cum ar fi creditorii.
Cererea în anularea hotărârii organului de conducere se exercită în contradictoriu cu
persoana juridică, reprezentată de administratorul cu puteri de reprezentare – desemnat în
actul constitutiv, sau de organul de conducere, ori ales din rândul administratorilor ca director.
Persoana juridică nu își poate ataca propria hotărâre și nici nu poa te promova acțiunea în
anularea hotărârii organului său de conducere. În schimb, în cursul procesului privind
anularea hotărârii organului de conducere, persoana juridică poate convoca adunarea generală
pentru a revoca hotărârea atacată și a lua o hotărâre legală și confirmă cu actul constitutiv.
Odată cu intentarea acțiunii în anulare, atunci când există riscul iminent al producerii
unor pagube greu de reparat, reclamantul poate cere instanței, pe cale de ordonanță
președințială, suspendarea executării ac telor atacate. Pentru a încuviința suspendarea, instanța
îl poate obliga pe reclamant să depună o cauțiune, în condițiile legii – art. 217 C. civ.
Sancțiunea pentru nerespectarea prevederilor legale referitoare la capacitatea de
exercițiu a persoanei juri dice este nulitatea relativă . Motivul nulității s -ar putea concretiza în
încheierea unui act juridic în numele persoanei juridice fie de către o persoană ce face parte
din organele sale de conducere, însă cu încălcarea competențelor ce îi revin, fie de căt re un
angajat al persoanei juridice ce nu avea astfel de atribuții de reprezentare. Tot sancțiunea
nulității relative este prevăzută și pentru ipoteza în care reprezentarea persoanei juridice s -a
făcut de către un incapabil sau de o persoană incompatibilă, însă numai cu condiția să se fi
cauzat o vătămare – art. 211 C. civ.
De regulă, nulitatea se invocă de către persoana juridică însăși, însă pot fi și cazuri în
care partea vătămată este cocontractantul, caz în care acesta va fi interesat în anularea actului
nevalabil .
 Răspunderea persoanei juridice și a membrilor organelor de administrare
Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil și răspunde pentru
obligațiile asumate cu bunurile proprii, afară de situația în care s -ar dispune altfe l prin lege –
art. 193 alin. (1) C. civ.
 Răspunderea pentru actele persoanei juridice
Actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate pentru
înființarea persoanei juridice, cu depășirea puterilor conferite potrivit legii, ac tului de
constituire ori statutului, precum și actele încheiate de alte persoane nedesemnate , obligă
persoana juridică în condițiile gestiunii de afaceri – art. 210 alin. (2) C. civ. Cel care
contractează pentru persoana juridică rămâne personal obligat fa ță de terți, dacă aceasta nu se
înființează, ori dacă nu își asumă obligația contractată, în afara cazului când prin contract a
fost exonerat de această obligație – art. 205 alin. (4) C. civ.
Membrul unui organ de conducere răspunde de daunele rezultate d in operațiunea care
a făcut obiectul deliberării la care a participat prin votul său, deși era obligat să se abțină,
deoarece, personal sau ca mandatar al altei persoane, avea un interes contrar celui al persoanei
juridice.

114
Administratorii , deși aflați în subordinea organelor de conducere, trebuie să
îndeplinească numai hotărârile legale și să le atace în justiție pe cele nelegale.
Efectele depășirii limitelor legale ale puterii de reprezentare sunt concretizate fie în
nulitatea absolută a actului juridic încheiat cu terții (spre exemplu, pentru încălcarea
specialității capacității de folosință), fie în inopozabilitatea actului față de persoana juridică.
Dacă terțul a suferit prejudicii din chiar faptul depășirii limitelor împuternicirii, soldată cu
inopoz abilitatea actului, acesta va putea pretinde acoperirea prejudiciului atât persoanei
juridice, cât și membrului culpabil al organului de administrare, în condițiile art. 219 C. civ.
Actele juridice încheiate de către organele sale de administrare în veder ea îndeplinirii
scopului pentru care a fost înființată angajează persoana juridică dacă au fost respectate
limitele împuternicirii conferite. Pentru protecția terților de bună -credință, persoana juridică
va fi angajată prin actele organelor sale, chiar dac ă aceste acte depășesc puterea de
reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut. Persoana juridică nu va fi ținută de
actele încheiate cu încălcarea limitelor statutare, dacă se dovedește că terții cunoșteau acest
abuz la data încheierii actu lui. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului
persoanei juridice nu constituie dovada cunoașterii acestui fapt – art. 218 alin. (2) C. civ.
 Răspunderea pentru faptele persoanei juridice
Faptele licite sau ilicite săvârșite de către organ ele persoanei juridice obligă însăși
persoana juridică, însă numai dacă au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor
încredințate – art. 219 C. civ. Răspunderea persoanei juridice este antrenată chiar dacă
persoana care are calitatea de reprezentant a săvârșit fapta prejudiciabilă cu depășirea
limitelor împuternicirii sale, în măsura în care terțul nu a cunoscut acest abuz.
Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a persoanelor fizice care le -au
săvârșit, atât față de persoana juri dică, care se poate îndrepta cu o acțiune în regres împotriva
acestora după ce au despăgubit persoana prejudiciată, cât și față de terți, care pot alege să se
îndrepte direct împotriva persoanei fizice care a acționat în calitate de reprezentant al
persoan ei juridice.
Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor și a altor
persoane care au acționat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru
prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceștia, prin înc ălcarea îndatoririlor stabilite în
sarcina lor, aparține, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va
decide, cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare
– art. 220 C. civ.
Dacă p rin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate
pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de
drept privat – art. 221 C. civ. Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu
răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică
subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin
lege nu se dispune altfel – art. 222 C. civ.
În raporturil e civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de
drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care
legea stabilește un alt organ în acest sens – art. 223 C. civ. Aceleași dispoziții su nt aplicabile
în mod corespunzător și unităților administrativ -teritoriale care participă la raporturile civile
în nume propriu, prin organele prevăzute de lege. Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu
răspunde decât în mod subsidiar pentru obligați ile organelor, autorităților și instituțiilor
publice, care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde
pentru obligațiile statului – art. 224 C. civ. Aceleași dispoziții sunt aplicabile în mod
corespunzător și unităților administrativ -teritoriale, care nu răspund decât în mod subsidiar
pentru obligațiile organelor, instituțiilor și serviciilor publice din subordinea acestora, atunci
când acestea au personalitate juridică.

115
3.2.3. Încetarea capacității de exercițiu a persoa nei juridice
Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice încetează odată cu încetarea capacității
sale de folosință.
Persoanei juridice i se recunoaște o capacitate de exercițiu reziduală , pe durata
lichidării patrimoniului său. Pe durata lichidării p ersoanei juridice încetează dreptul de
reprezentare al organelor statutare, activitatea de lichidare și reprezentarea societății fiind
realizată de către lichidatori.

1.5.Rezumat
Persoana juridică reprezintă orice formă de organizare, care, întrunind con dițiile cerute
de lege, este titulară de drepturi subiective și obligații civile . Elementel e constitutive ale unei
persoane juridic e sunt: o organizare de sine stătătoare; – un patrimoniu propriu; un scop licit și
moral . Prin înființarea persoanei juridice se desemnează procesul de constituire a unei
anumite entități, cu respectarea cerințelor legale, pentru a deveni subiect de drept . Persoanele
juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd această formalitate.
În cazul în ca re nu sunt respectate condițiile de înființare a persoanei juridice, sancțiunea
aplicabilă este aceea a nulității. Capacitatea de folosință deplină a persoanei juridice este
dobândită de la momente diferite, după cum legea reclamă sau nu formalitatea înre gistrării
respectivei entităț i. Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este aptitudinea acesteia de a –
și exercita drepturile și de a -și îndeplini obligațiile civile, încheind acte juridice prin
intermediul organelor sale de administrare .

1.6. Test de evaluare
1. Evidențiați diostincția între persoanele juridice cu scop lucrativ și cele fără scop lucrativ.
2. Prezentați alcăturiea patrimoniului persoanei juridice.
3. Indicați modalitatea de înființare al unei societăți.
4. Diferențiați ipotezele în care înscrieera persoanei juridice are rol constituitiv de acelea în
care are rol de opozabilitate față de terți.
5. Delimitați cauzele de nulitate absolută de cele de nulitate relativă a persoanei juridice.
6. Enunțați limitele capacității de exerciți u ale persoanei juridice

116
Unitatea de învățare 14: Persoana juridică (II). Identificarea Reorganizarea. Încetarea
persoanei juridice
1.1. Introducere
Unitatea de învățare nr. 1 prezintă : noțiunea de identificare a persoanei juridice;
clasificarea atributelor de identificare a persoanei juridice; denumirea persoanei juridice;
sediul persoanei juridice; naționalitatea persoanei juridice; contul bancar, codul unic de
înregistrare și capitalul social al persoanei juridice; noțiunea de reor ganizare a persoanei
juridice; condițiile reorganizării persoanei juridice; modalitățile de reorganizare a persoanei
juridice; noțiunea de încetare a persoanei juridice; modurile de încetare a persoanei juridice .

1.2. Competențele unității de învățare
După parcurgerea unităților de învățare, studentul va fi capabil:
– să delimiteze atributele generale de identificare ale persoanei juridice de cele speciale;
– să determine modalitățile de reorganizare a persoanei juridice
– să disting ă modurile de încetare a persoanei juridice

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 3 ore

1.4. Conținutul unității de învățare
1. Identificarea persoanei juridice
1.1. Noțiunea de identificare a persoanei juridice
Prin identificarea persoanei j uridice înțelegem individualizarea acesteia ca subiect de
drept distinct, în raporturile juridice la care participă – art. 225 -231 C. civ . Atributele de
identificare ale persoanei juridice sunt formate din drepturi absolute, inalienabile,
imprescriptibile, strict personale .
Importanța identificării persoanei juridice se reflectă în mai multe aspecte. La nivel
general, în relațiile cu statul și autoritățile publice, identificarea persoanelor juridice prezintă
interes pentru realizarea unei evidențe centrali zate a acestora, în vederea determinării
regimului juridic aplicabil și al verificării respectării îndatoririlor legale. La nivel particular,
în relațiile cu alți participanți la circuitul civil, identificarea persoanei juridice prezintă interes
pentru ind ividualizarea ca subiect al raporturilor juridice . Pe parcursul existenței persoanei
juridice pot interveni modificări ale atributelor sale de identificare, care vor deveni opozabile
terților prin îndeplinirea măsurilor de publicitate .
1.2. Clasificarea a tributelor de identificare a persoanei juridice
 În funcție de sfera de aplicabilitate , atributele de identificare ale persoanei juridice
pot fi:
 comune – aplicabile tuturor persoanelor juridice: denumirea; sediul; naționalitatea;
contul bancar;
 specifice – aplicabile anumitor persoane juridice, în funcție de obiectul de activitate
al acestora, de pildă: numărul de înmatriculare în registrul comerțului (pentru comercianți);
numărul de înmatriculare în registre speciale (pentru necomercianți); codul unic de
înregistrare (pentru comercianți); codul de înregistrare fiscală (pentru necomercianți);
capitalul social minim (în cazul persoanelor juridice cu scop lucrativ); contul bancar;
emblema; numărul de telefon, de telex, de fax; adresa de e -mail, pagina web etc
 În funcție de obligativitate , atributele de identificare ale persoanei juridice pot fi:
 obligatorii – necesare pentru identificarea oricărei persoane juridice: denumirea;
sediul; codul de înregistrare fiscală; contul bancar.
În cazul societăților, în ori ce act emanând de la acestea trebuie să se menționeze:
denumirea; forma juridică; sediul social; numărul din registrul comerțului și codul unic

117
de înregistrare. Aceste elemente complementare sunt obligatorii, sub sancțiunile prevăzute
de lege .
 facultative – identificarea persoanei juridice poate fi realizată opțional și prin alte
elemente distinctive: numărul de telefon, de fax; emblema etc.
Cadrul general de reglementare stabilit prin prevederile art. 225 -231 C. civ. este
completat de cadrul special, con figurat prin dispozițiile actelor normative speciale care
reglementează regimul aplicabil diferitor categorii de persoane juridice.
1.3. Denumirea persoanei juridice
 Denumirea persoanei juridice este atributul de identificare corespunzător numelui
persoan ei fizice și constă în cuvântul sau grupul de cuvinte, stabilit cu această semnificație,
în condițiile legii. Denumirea persoanei juridice se poate referi la domeniul în care persoana
juridică își desfășoară activitatea, sau la un simbol ce exprimă exercit area acelei activități .
Spre deosebire de numele persoanei fizice – care nu trebuie să fie unic at, denumirea unei
persoane juridice nou -înființate trebuie să se deosebească de cele existente, fiind caracterizată
prin disponibilitate și distinctivitate.
Disponibilitatea se referă la faptul că denumirea nu a fost apropriată și folosită anterior
de o altă persoană juridică aflată deja în funcțiune.
Distinctivitatea indică cerința ca denumirea să difere de aceea a altor persoane juridice
existente într -o anum ită ordine juridică și arie geografică, cu scopul de a elimina riscul
confuziei. Distinctivitatea se apreciază și în raport cu obiectul de activitate al acelei
întreprinderi, încât să nu conțină denumiri generice, care nu pot forma obiectul unui monopol.
Sunt interzise denumirile care conțin cuvinte care desemnează instituții publice sau de interes
public precum: „școală”; „științific”; „academic”; „universitar”; „național”; „român” ș.a., sau
care sunt întrebuințate de comercianții din sectorul public .
Persoana juridică poartă denumirea stabilită în condițiile legii prin actul de constituire
sau prin statut – art. 226 C. civ. Odată cu înregistrarea persoanei juridice, se va trece în
registrul public denumirea acesteia și celelalte atribute de identificare.
În cazul persoanelor juridice înființate de către autoritățile publice centrale sau locale:
unități administrativ teritoriale; sate; stațiuni turistice, atribuirea sau schimbarea denumirii se
face fie prin lege , după consultarea prin referendum a cetățen ilor, fie prin hotărârea
autorității administrative care le -a înființat sau le coordonează activitatea: Guvern; autoritățile
administrației centrale; consiliile județene sau locale.
În cazul persoanelor juridice create prin act constitutiv, asociativ sau unilateral,
indiferent de categoria din care fac parte: societăți; societăți cooperative; societăți agricole;
asociații; fundații; sindicate; partide politice, denumirea este precizată în actul constitutiv prin
care acestea sunt înființate.
Dovada denumir ii în raporturile cu terții se face cu mențiunile înscrise în registrele de
publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru acea persoană juridică – art. 20 -21 C. civ.
Sancțiunea neîndeplinirii formalității înregistrării denumirii o constituie inopoza bilitatea față
de terți – art. 229 C. civ.
Dreptul la denumire se stinge la data la care persoana juridică își încetează existența,
prin radierea din registrele de evidență.
În completarea denumirii, individualizarea anumitor persoane juridice se face ș i prin
firmă, emblemă și marcă.
 Firma reprezintă denumirea sub care își desfășoară activitatea și sub care semnează
întreprinderile cu scop lucrativ supuse înregistrării în Registrul comerțului – art. 30 din Legea
nr. 26/1990.
În mare parte, firma se supr apune cu denumirea persoanei juridice. Pentru a fi
înregistrată în registrul comerțului, firma trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să fie disponibilă – să nu aparțină altui comerciant pentru același obiect social și

118
pentru aceeași arie terito rială de activitate;
– să fie distinctivă – să fie susceptibilă atunci când constă dintr -o denumire care nu
este necesară, generică sau uzuală și nici nu este identică sau similară cu alte firme
înregistrate anterior în registrul comerțului, pentru acelaș i obiect social și pentru aceeași arie
teritorială de activitate;
– să fie licită – să nu contravină ordinii publice, bunelor moravuri sau concurenței
loiale.
Firma trebuie să cuprindă elementele minime obligatorii stabilite de Legea nr.
26/1990:
– în cazul societății în nume colectiv, trebuie indicat cel puțin numele unuia dintre
asociați, cu mențiunea „societate în nume colectiv” – art. 32;
– în cazul societății în comandită simplă, trebuie indicat cel puțin numele unuia dintre
asociații comanditați, cu mențiunea „societate în comandită” – art. 33;
– în cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, trebuie să includă o
denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăți, cu mențiunea „societate pe
acțiuni” sau „S.A.” sau „soci etate în comandită pe acțiuni” – art. 35;
– în cazul societății cu răspundere limitată, trebuie să includă o denumire proprie, de
natură a o deosebi de firma altor societăți, la care se poate adăuga numele unuia sau mai
multor asociați, cu mențiunea „soci etate cu răspundere limitată” sau „S.R.L.”.
Fiind un atribut de identificare, firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de
comerț din care face parte – art. 42 din Legea nr. 26/1990.
 Emblema este semnul grafic sau denumirea care deosebește un întrep rinzător de un
altul de același gen (având obiect de activitate identic sau asemănător, care acționează pe
aceeași piață) – art. 30 din Legea nr. 26/1990. Rezultă că emblema se folosește în completarea
firmei.
 Marca distinge produsele și serviciile de pe piață și poate contribui la identificarea
persoanei juridice, în anumite situații.
1.4. Sediul persoanei juridice
Sediul persoanei juridice corespunde domiciliului persoanei fizice, întrucât localizează
în spațiu persoana juridică, prin indicarea unui lo c determinat, concret, unde își desfășoară
activitatea conducerea și administrația ei principală.
 Sediul persoanei juridice este denumit , după caz:
 sediu social – în cazul în care este prevăzut în actul de înființare al unei entități de
tip asociativ sau individual, înființată prin manifestarea de voință a unor persoane de drept
privat ori de drept privat împreună cu unele de drept public;
 sediu statutar – în cazul în care este prevăzut în actul de înființare al unei persoanei
juridice înființată prin act de autoritate, prin care i se aprobă și statutul, fie că este un act de
drept privat sau de drept public.
 Sediul trebuie să fie real, și nu fictiv, dovedit prin acte de proprietate sau de
închiriere, astfel că:
 sediul real este locul unde se află centrul p rincipal de conducere și de gestiune a
activității statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor
transmise de către acționari sau asociați din alte state;
 sediul fictiv este acela care nu are nici o legătură cu l ocul care este declarat ca sediu.
 Sediul se caracterizează prin stabilitate , având, în principiu, caracter permanent.
De regulă, persoana juridică poate avea un singur sediu, care se stabilește potrivit
actului de constituire sau statutului – art. 227 C. civ. O persoana juridică poate avea un sediu
principal și unul sau mai multe sedii secundare, când desfășoară o activitate mai complexă,
astfel că:
 sediul principal este locul unde persoana juridică își desfășoară întreaga activitate

119
de conducere și admi nistrație, precum și, de regulă, activitatea economică. Sediul principal
este obligatoriu, stabil și unic;
 sediile secundare sunt facultative, înființarea lor depinzând de nevoile operaționale
ale persoanei juridice. Înființarea sediilor secundare poate fi stabilită în locurile unde se
desfășoară o parte a activității persoanei juridice, în aceeași sau în altă localitate, și sunt
stabilite pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru .
 sediu l ales este a semănător domiciliului ale s al persoanei fizice – art. 97 C. civ., ale
cărui prevederi se aplică prin asemănare. Această alegere trebuie să fie justificată de un
interes legitim și să nu fie interzisă de lege sau prin actele juridice de înființare. Sediul
convențional poate servi p entru instrumentarea unui anumit act sau pentru determinarea
competenței unei instanțe ori comunicarea actelor de procedură – art. 227 alin. (2) C. civ.
 domiciliu profesional se folosește în sensul că: „cel care exploatează o întreprindere
are domiciliul ș i la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce privește obligațiile patrimoniale ce
s-au născut sau urmează a se executa în acel loc – art. 96 C. civ. Se apreciază că sintagma de
sediu profesional se extinde la toți profesioniștii persoane fizice sau juri dice, inclusiv
societățile reglementate de Legea nr. 31/19901.
 Dovada sediului în raporturile cu terții se face cu înregistrările din registrele de
publicitate specifice categoriei de care aparține persoana juridică – art. 20 -21 C. civ.
Sancțiunea neîndep linirii acestei formalități o reprezintă inopozabilitatea față de terți a
respectivului sediu – art. 228 C. civ.
Importanța determinării sediului social al unei persoane juridice se reflectă în materia
stabilirii locului executării unor obligații profesi onale care revin celor care exploatează o
întreprindere având statutul juridic de profesioniști – art. 1.494 C. civ. , precum și în materie
de procedură civilă, pentru stabilirea instanței competente sub aspect teritorial.
1.5. Naționalitatea persoanei ju ridice
Naționalitatea persoanei juridice corespunde cetățeniei persoanei fizice și exprimă
apartenența persoanei juridice la un anumit stat și, prin aceasta, la un anumit sistem de drept
național. Naționalitatea persoanei juridice se stabilește în funcție de sediul acesteia și prezintă
interes mai ales în domeniul dreptului internațional privat. Conform reglementărilor legii
române, sunt de naționalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului
de constituire sau statutului, este s tabilit în România – art. 225 C. civ .
Importanța naționalității constă în stabilirea regimului juridic aplicabil persoanelor de
cetățenie străină. Astfel, persoana juridică străină, în privința funcționării pe teritoriul statului
român, este suspusă norme lor naționale privind condiția juridică a străinului. Spre exemplu, în
materia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor se aplică prevederile Legii nr.
312/2005, care stabilește condiții distincte, după cum persoanele juridice străine aparțin unui
stat membru al Uniunii Europene sau unui stat terț.
Importanța determinării naționalității persoanei juridice se reflectă și în determinarea
legii aplicabile unui raport juridic cu elemente de extraneitate. Astfel, legea națională a
persoanei juridi ce va guverna condițiile privind înființarea și funcționarea acesteia. Legea
națională este legea statului a cărui naționalitate o are persoana juridică respectivă – art. 2.568
alin. (1) C. civ. Conform legii române, persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui
teritoriu și -a stabilit prin actul constitutiv sediul social – art. 2.571 C. civ.
Pe baza naționalității persoanei juridice se determină și condițiile de aplicabilitate a
convențiilor internaționale la care România este parte.
1.6. Con tul bancar, codul unic de înregistrare și capitalul social al persoanei
juridice
 Contul bancar contribuie la individualizarea persoanei juridice, deoarece, potrivit
reglementărilor financiar -bancare, persoana juridică este obligată să aibă deschis cel puți n
un cont într -o bancă în care să -și păstreze disponibilitățile bănești și prin intermediul căreia

120
să opereze încasările și plățile prin decontare fără numerar.
 Codul unic de înregistrare reprezintă un mijloc de identificare a persoanelor
juridice plătitoa re de taxe și impozite. Acesta se atribuie de către Ministerul Finanțelor
Publice, în condițiile Legii nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea
în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor ju ridice,
înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice.
 Capitalul social reprezintă aporturile în bani sau în natură ale celor care constituie
anumite categorii de persoane juridice sau expresia valorică a apor turilor asociaților,
exprimată în monedă națională. În cazul societăților, de exemplu, constituirea unui capital
social este absolut necesară în vederea obținerii personalității juridice și a funcționării
societății.
2. Reorganizarea persoanei juridice
2.1. Noțiunea de reorganizare a persoanei juridice
Reorganizarea este operațiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe
persoane juridice și care are ca efect înființarea, modificarea sau încetarea acestora – art. 232
C. civ.
Reorganizarea pe rsoanelor juridice produce mai multe categorii de efecte juridice:
– efecte creatoare , constând în înființarea unor persoane juridice noi – prin fuziune și
divizare;
– efecte extinctive , constând în încetarea existenței uneia sau unor persoane juridice –
prin fuziune, persoanele juridice contopite își încetează existența, iar prin absorbție persoanele
juridice absorbite își încetează existența și prin divizarea totală persoana juridică divizată își
încetează existența;
– efecte modificatoare , constând în înlocuirea unei forme juridice de organizare cu
alta – prin transformare.
În toate cazurile, prin reorganizare se realizează o transmisiune patrimonială
universală sau cu titlu universal.
Persoanele juridice care și -au încetat existența prin reorganizar e urmează să fie radiate
din registrele unde au fost înmatriculate, iar cele nou -înființate să fie înregistrate, dacă legea
cere aceasta pentru valabila înființare sau pentru opozabilitatea față de terți.
2.2. Condițiile reorganizării persoanei juridice
Reorganizarea se face cu respectarea condițiilor prevăzute pentru dobândirea
personalității juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se
dispune altfel – art. 233 C. civ. Dacă prin fuziune sau divizare se înființează o nouă societate,
aceasta se constituie în condițiile prevăzute de lege pentru forma de societate convenită.
Decizia reorganizării persoanei juridice este de competența organului care a decis
înființarea acesteia.Astfel, persoanele juridice de drept publ ic înființate prin lege vor fi
reorganizate tot în baza legii, iar cele înființate prin hotărâri ale administrației publice pot fi
reorganizate prin acte emise de aceleași organe.
În cazul persoanelor juridice de drept privat, cum sunt societățile, reorga nizarea se
decide de fiecare societate în parte, în condițiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv
al societății – art. 239 alin. (1) -(3) din Legea nr. 31/1990. În concret, hotărârea privind
reorganizarea se adoptă de către adunarea generală, inițial la nivel de principiu, urmând ca, în
baza acesteia, administratorii sau împuterniciții să negocieze și să încheie un proiect de
fuziune sau de divizare, după care adunarea generală să aprobe operațiunea respectivă prin
decizie finală.
2.3. Modalit ățile de reorganizare a persoanei juridice
Există trei forme de reorganizare a persoanei juridice: fuziunea, divizarea și
transformarea – art. 233 alin. (1) C. civ. În mod justificat, dizolvarea nu mai este enumerată

121
între modalitățile de reorganizare a persoanei juridice, fiind considerată doar o modalitate de
încetare a acesteia – art. 244 C. civ.
2.3.1. Fuziunea persoanei juridice
Fuziunea se realizează fie prin absorbția unei persoane juridice de către o altă
persoană juridică, fie prin contopirea mai multor persoane juridice, pentru a alcătui o
persoană juridică nouă – art. 234 C. civ. În cazul absorbției, drepturile și obligațiile persoanei
juridice absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe. În cazul
contopirii persoa nelor juridice, drepturile și obligațiile acestora se transferă în patrimoniul
persoanei juridice nou -înființate – art. 235 C. civ.
 Absorbția reprezintă deci acea formă de fuziune care constă în încorporarea unei
persoane juridice într -o altă persoană juri dică preexistentă, având drept rezultat încetarea
existenței persoanei absorbite și extinderea activității persoanei absorbante. În urma fuziunii
prin absorbție, persoana juridică absorbantă își va putea modifica nu numai structura și
cuantumul patrimoniul ui, dar și denumirea sau sediul social. Persoanele fizice din
componența persoanei juridice absorbite încetează să mai facă parte din aceasta și devin părți
componente (acționari, asociați, membri) ale persoanei juridice absorbante.
 Contopirea reprezintă a cea formă de fuziune care constă în unirea sau comasarea
a două sau mai multe persoane juridice într -o persoană juridică distinctă, având drept rezultat
încetarea existenței persoanelor juridice care s -au unit și crearea unei persoane juridice noi.
Persoan a juridică nou -creată poate fi din aceeași categorie cu persoanele contopite, sau poate
aparține unei categorii diferite (de exemplu, o societate cu răspundere limitată poate fuziona
cu o societate pe acțiuni), însă va trebui să fie înființată cu respectar ea tuturor condițiilor
stabilite de lege pentru aceasta. Legea reglementează însă numai fuziunea între persoane
juridice aparținând aceleiași specii juridice (de exemplu, între două sau mai multe asociații,
între două sau mai multe societăți), nu și între persoane aparținând unor specii diferite (de
pildă, între societăți comerciale și fundații, între asociații și grupuri de interes economic etc.) .
Efectul comun al tuturor acestor forme ale fuziunii este realizarea unei transmisiuni
universale a patrimoniu lui persoanei sau a persoanelor juridice care își încetează existența,
către persoana juridică preexistentă, care își extinde activitatea, sau către cea care este astfel
înființată.
De precizat că nu constituie fuziune absorbția unei sucursale sau a unui alt sediu
secundar al unei persoane juridice, această operațiune reprezentând un transfer de
întreprindere sau o cesiune de fond de comerț, după caz.
Determinarea momentului transmiterii drepturilor și obligațiilor de la persoanele
juridice absorbite sau contopite către persoana juridică absorbantă sau nou -înființată depinde
de regimul înregistrării acelor persoane juridice:
– în ipoteza reorganizării persoanelor juridice supuse înregistrării, transmiterea
drepturilor și obligațiilor se realizează atât în tre părți, cât și față de terți, numai prin
înregistrarea operațiunii – art. 242 C. civ.;
– în ipoteza persoanelor juridice nesupuse înregistrării (de regulă, persoanele juridice
de drept public), transmiterea drepturilor și a obligațiilor se realizează a tât între părți, cât și
față de terți, numai prin aprobarea, de către organul competent, a inventarului, a bilanțului
contabil întocmit în vederea predării -primirii, a evidenței și a repartizării tuturor contractelor
în curs de executare, precum și a orică ror alte asemenea acte prevăzute de lege.
Fuziunea are ca efect subrogația legală a societății absorbante sau nou -create în
drepturile societății sau societăților absorbite sau care s -au contopit. Singura formalitate
necesară în acest caz este cea a reali zării formelor de publicitate prevăzute în legislația
societăților comerciale.
Prin fuziune se transmit, în principiu, toate drepturile ce au aparținut societății
absorbite sau contopite, cum ar fi: dreptul de a formula acțiuni în justiție pentru reparare a

122
prejudiciului cauzat de administratorii societății absorbite; dreptul de a continua executarea
silită fără a obține un nou titlu executoriu.
Dobândirea dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale asupra bunurilor
imobile care fac obiectul tr ansmisiunii se realizează numai prin înscrierea în cartea funciară,
în baza actului de reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului
administrativ prin care s -a dispus reorganizarea, însoțit, dacă este cazul, de certificatul de
înregist rare a persoanei juridice nou -înființate – art. 242 alin. (3) C. civ.
De principiu, beneficiara fuziunii va prelua și contractele subiectelor anexate.
Contractele încheiate în considerarea calității persoanei juridice supuse reorganizării nu își
înceteaz ă efectele, cu excepția cazului în care părțile au stipulat expres contrariul, sau când
menținerea ori repartizarea contractului este condiționată de acordul părții interesate – art. 240
C. civ.
2.3.2. Divizarea persoanei juridice
Divizarea constă în îm părțirea patrimoniului unei persoane juridice, în tot sau în
parte, între două sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel naștere –
art. 236 și urm. C. civ.
Divizarea poate fi totală sau parțială .
 Divizarea totală se face prin împărțire a întregului patrimoniu al unei persoane
juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înființează
prin divizare.
 Divizarea parțială constă în desprinderea unei părți din patrimoniul unei persoane
juridice, care continuă să existe, urmată de transmiterea acestei părți către una sau mai multe
persoane juridice care există deja sau care se înființează în acest mod.
Divizarea se poate realiza între societăți de forme diferite. Legea nu reglementează
însă divizarea prin care o societate creează o persoană juridică fără scop lucrativ sau invers,
ori prin care transferă o fracțiune de patrimoniu către o persoană juridică fără scop lucrativ.
Se poate spune că, în esență, divizarea reprezintă o operațiune simetrică fuziunii, fiind opusul
acesteia, prin prisma efectelor care se urmăresc de către inițiatorii săi și care se produc în fapt
și în drept.
Ca efect al divizării totale, patrimoniul persoanei juridice care a încetat se împarte în
mod egal între persoanele juridice dobândito are, dacă prin actul ce a dispus divizarea nu
s-a stabilit o altă proporție – art. 237 C. civ.
În cazul divizării parțiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se
desprinde și se transmite unei singure persoane juridice deja existente, sau care se înființează
în acest mod, reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporțională cu partea
transmisă. În cazul în care partea desprinsă se transmite mai multor persoane juridice deja
existente sau care se înființează în acest mod, împărțirea patrimoniului între persoana juridică
de la care s -a făcut desprinderea și persoanele juridice dobânditoare se va face prin reducerea
patrimoniului persoanei juridice divizate, proporțional cu partea transmisă, iar între
persoanele juridice dobâ nditoare împărțirea părții desprinse se va face în mod egal, dacă prin
actul ce a dispus divizarea nu s -a stabilit o altă proporție.
Referitor la întinderea răspunderii în caz de divizare, fiecare dintre persoanele juridice
dobânditoare va răspunde după c um urmează – art. 238 C. civ.:
a) pentru obligațiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite
sau păstrate, integral ;
b) pentru celelalte obligații ale persoanei juridice divizate, proporțional cu valoarea
drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligațiilor prevăzute la lit. a).
Dacă o persoană juridică înființată prin actul organului competent, în condițiile
art. 194 alin. (1) lit. a) C. civ., este supusă divizării, prin actul de reorganizare se va putea
stabil i și un alt mod de repartizare a obligațiilor.

123
Societatea nou -înființată prin divizare nu poate prelua decât datorii pe care societatea
care s -a divizat le are față de terți.
În caz de divizare, contractele în derulare vor continua și se vor repartiza, c u
respectarea dispozițiilor art. 206 alin. (2) C. civ. referitoare la principiul specialității
capacității de folosință – art. 237 și art. 238 C. civ. –, astfel încât executarea fiecăruia dintre
ele să se facă în întregime de către o singură persoană jurid ică dobânditoare, afară numai dacă
aceasta nu este cu putință – art. 239 C. civ.
Dispozițiile referitoare la încetarea unor contracte încheiate în considerarea calității
persoanei juridice supuse reorganizării (contractele intuitu personae ) și cele referi toare la
data transmiterii drepturilor și obligațiilor, reglementate prin art. 240 și art. 242 C. civ.,
analizate în cadrul fuziunii, sunt aplicabile și în caz de divizare.
Dacă partea interesată nu este de acord cu cesiunea contractului, iar prin încetar ea
contractului ca efect al reorganizării ar suferi un prejudiciu, aceasta poate face opoziție la
actul prin care s -a dispus reorganizarea și să solicite daune -interese pentru acoperirea
prejudiciului cauzat.
2.3.3. Transformarea persoanei juridice
Trans formarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când
o persoană juridică își încetează existența, concomitent cu înființarea, în locul său, a unei alte
persoane juridice – art. 241 C. civ. În cazul transformării, drepturile și o bligațiile persoanei
juridice care și -a încetat existența se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înființate,
cu excepția cazului în care prin actul prin care s -a dispus transformarea se prevede altfel. În
acest din urmă caz, se aplică regulile de la divizare, referitoare la repartizarea contractelor și
încetarea unor contracte – art. 239 -240 C. civ. – și la eventualele opoziții – art. 243 C. civ.
Transformarea unei persoane juridice constă în schimbarea formei sale juridice de
desfășurare a act ivității, prin trecerea dintr -o categorie de persoane juridice în alta, fără ca
activitatea sa să înceteze efectiv, deoarece concomitent se înființează o altă persoană juridică.
Ca efect al transformării, persoanei juridice respective îi este aplicat un alt regim juridic.
Domeniul de aplicare al transformării persoanei juridice este delimitat de cazurile
prevăzute de lege, fiind deci mai restrâns decât cel al fuziunii și al divizării . Spre exemplu,
unitățile economice de stat, indiferent de organul în sub ordinea căruia își desfășoară
activitatea, s -a decis că se organizează și funcționează sub formă de regii autonome sau
societăți comerciale în temeiul Legi nr. 15/19903. Calificarea exactă a naturii operațiunii la
care au fost supuse aceste unități – reorg anizare sau transformare – se poate stabili numai prin
analiza fiecărui caz în parte.
În urma procesului de transformare se modifică forma juridică de desfășurare a
activității și, eventual, organizarea persoanei juridice, ce va fi supusă unui alt regim j uridic.
Transformarea implică încetarea persoanei juridice numai în cazul în care se schimbă natura
juridică sau scopul acesteia. Se apreciază că transformarea nu implică disoluția subiectului de
drept când are loc doar schimbarea formei persoanei juridice . Operațiunea de restructurare
internă a persoanei juridice, ce implică operațiuni cum ar fi:lichidarea unor active; vânzarea
sau locațiunea unor fonduri de comerț; relocarea;deschiderea sau închiderea unor sedii
secundare, nu este o modalitate de transfor mare în sensul art. 241 C. civ. Astfel, cazurile de
restructurare a persoanei juridice care se limitează la schimbări la nivelul compartimentelor
sau organelor sale, sau a oricărui element ce ține de organizarea sa și nu îi afectează
personalitatea juridic ă, nu reprezintă cazuri de reorganizare propriu -zisă.
2.3.4. Opoziția față de decizia reorganizării persoanei juridice
Actele prin care s -a hotărât reorganizarea persoanei juridice, în oricare dintre formele:
fuziune, divizare sau transformare, pot fi co mbătute, dacă prin lege nu se dispune altfel, prin
opoziție, de către creditori și de către orice alte persoane interesate, în termen de 30 de zile de
la data când au luat cunoștință de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la

124
data publică rii, sau, după caz, de la data aprobării acesteia de către organul competent, potrivit
legii. Opoziția suspendă executarea față de oponenți, până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătorești, în afară de cazul în care persoana juridică debitoare face dovada executării
obligațiilor, sau oferă garanții acceptate de creditori, ori încheie cu aceștia un acord pentru
plata datoriilor – art. 243 C. civ.
Opoziția instituită de art. 243 alin. (1) C. civ. poate fi exercitată ca o acțiune
patrimonială în răspun dere delictuală, care și -ar avea fundamentul în hotărârile sau actele de
reorganizare ilegale și prejudiciabile ale organelor statutare. Opoziția nu reprezintă o cale de
atac sau o acțiune în anularea actelor sau a hotărârilor de reorganizare a organelor s tatutare.
Așadar, scopul direct și licit al opoziției constă în blocarea efectelor pe care le produce
reorganizarea față de oponenți, protejându -le astfel interesele până la data rămânerii definite a
hotărârii judecătorești sau a executării obligațiilor de către persoana juridică debitoare, ori a
oferirii unor garanții acceptate, sau a semnării unui acord de plată cu creditori .
3. Încetarea persoanei juridice
3.1. Noțiunea de încetare a persoanei juridice
Prin încetarea persoanei juridice se înțelege sfâ rșitul calității sale de subiect de drept,
ceea ce presupune încetarea capacității sale de folosință și de exercițiu și a activității pe care o
desfășura.
Prin încetare, dispariția persoanei juridice este definitivă, spre deosebire de
reorganizare, când, după încetare, persona juridică își continuă activitatea în mod indirect,
prin succesorii săi, ca efect al transmiterii patrimoniului său unei alte persoane juridice
preexistente sau care ia astfel ființă. În cazul încetării persoanei juridice nu se realiz ează nicio
transmisiune de patrimoniu către o altă persoană juridică, nici în tot, nici în parte, astfel că
drepturile sau obligațiile persoanei dispărute complet din viața juridică nu vor fi preluate de
nicio altă entitate.
Conform principiului simetriei , încetarea persoanei juridice se hotărăște de către
același organ care a decis înființarea ei. Persoanele asociative se dizolvă potrivit prevederilor
lor statutare, completate cu dispozițiile legale incidente, sau prin hotărârea organelor
competente. Prin excepție, încetarea persoanei juridice poate fi hotărâtă de instanța de
judecată, atunci când se aplică cu rol de sancțiune, în cazul nerespectării ordinii de drept –
fie prin scopul real urmărit, fie prin mijloacele de atingere ale acestuia – art. 245 C. civ.
Încetarea existenței unei persoane juridice trebuie înțeleasă ca un proces compus din
mai multe etape și operațiuni, care au ca finalitate dispariția acelei persoane juridice ca subiect
de drept distinct de persoana celor care au înființat -o. Defini tivarea acestui proces este
marcată printr -un moment de referință pentru încetarea personalității juridice. Determinarea
acestui moment se face în raport de categoria căreia îi aparțin subiectele de drept:
– persoanele juridice supuse înregistrării încete ază la data radierii din registrele în
care au fost înscrise;
– persoanele juridice nesupuse înregistrării încetează la data actului prin care s -a
dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege –
art. 251 C. c iv.
3.2. Modurile de încetare a persoanei juridice
Sediul materiei îl reprezintă prevederile art. 244 -251 C. civ. Se arată că persoana
juridică poate înceta prin următoarele moduri – art. 244 C. civ.:
– constatarea ori declararea nulității persoanei jur idice – acest mod de încetare a fost
analizat la secțiunea privind sancțiunea aplicabilă pentru încălcarea condițiilor privind
valabila constituire a persoanei juridice;
– fuziunea prin absorbție sau comasare, divizarea totală și transformarea persoanei
juridice – aceste moduri de încetare au fost analizate la secțiunea privind reorganizarea
persoanei juridice;

125
– dizolvarea persoanei juridice – va fi analizată în continuare;
– desființarea persoanei juridice – va fi analizată în continuare;
– alt mod pr evăzut de actul constitutiv sau de lege .
Toate aceste cauze extinctive au rolul de a declanșa procesul de încetare a persoanei
juridice, care se va finaliza prin dispariția subiectului în cauză, cu toate consecințele pe care le
presupune aceasta.
3.2.1. Dizolvarea persoanei juridice
 Noțiunea de dizolvare a persoanei juridice
Dizolvarea este operațiunea prin care se urmărește încetarea definitivă a unei persoane
juridice, aplicabilă în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Se apreciază că dizolvare a
este operațiunea simetric inversă constituirii persoanei juridice, astfel că se poate produce prin
acordul de voință al celor care au înființat -o, sau prin hotărâre judecătorească .
Dizolvarea unei societăți, de exemplu, semnifică încetarea activității sale lucrative,
însă nu atrage încetarea imediată a existenței societății. În această fază, structura internă a
persoanei juridice se dezintegrează, iar membrii organului de conducere devin simpli creditori
care iau decizii în scopul îndeplinirii operațiun ilor de lichidare.
Ca efect al dizolvării, persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării
activului și a plății pasivului. Persoana juridică își păstrează capacitatea civilă reziduală , până
la finalizarea lichidării, pentru operațiunile nec esare acesteia.
 Cazurile de dizolvare a persoanei juridice
Cazurile și condițiile dizolvării diferitor categorii de persoane juridice sunt
reglementate prin legi speciale. Dizolvarea se aplică în special persoanelor juridice de tip
asociativ . Cazurile com une de dizolvare, aplicabile, în principiu, tuturor categoriilor de
persoane juridice, sunt reglementate în Codul civil. Spre deosebire de cauzele de nulitate,
cauzele dizolvării sunt ulterioare datei înființării persoanei juridice.
 Persoanele juridice de drept privat se dizolvă – art. 245 C. civ.:
 dacă termenul pentru care au fost constituite s -a împlinit ;
Această cauză de încetare este incidentă doar în cazul persoanelor juridice pentru care,
prin lege, act de constituire sau statut, s -a menționat durata de constituire, prin excepție de la
regula constituirii pe durată nedeterminată a persoanelor juridice – art. 195 C. civ. Încetarea
persoanei juridice constituită pe durată determinată este condiționată de inexistența unei
decizii de prelungire a duratei inițiale, sau de transformare în durată nedeterminată, luată de
către organele competente, anterior împlinirii termenului stabilit inițial.
Sub rezerva consultării asociaților de către consiliul de administrație, respectiv de
directorat, cu 3 luni înaint e de expirarea duratei societății, cu privire la eventuala prelungire a
acesteia , împlinirea termenului va atrage dizolvarea de drept a persoanei juridice constituite
pe durată determinată. Dacă este cazul, persoanele fizice care au înființat acea persoan ă
juridică, precum și orice persoană interesată pot solicita instanței, pe calea acțiunii în
constatare, să ia act de dizolvarea de drept a acesteia.
o dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit ;
Această cauză de încetare este specifică pers oanelor care au indicat în actul constitutiv
un obiectiv bine definit, de exemplu, realizarea unei lucrări. Dacă scopul propus a fost
realizat, persoana juridică va înceta de drept. Dacă scopul nu a fost îndeplinit,încetarea
persoanei juridice va interveni numai dacă motivele care au împiedicat realizarea țin de cauze
verificabile și certe, cum ar fi impedimente de ordin financiar, material,juridic. În caz de
litigiu între fondatori referitor la atingerea sau nu a scopului propus, se poate sesiza instanța
de judecată, prin acțiune în constatare.
o dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuințate pentru realizarea
acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice, ori dacă urmăresc un alt scop
decât cel declarat ;

126
Această cauză de încetare se î ntâlnește, de regulă, în cazul persoanelor juridice fără
scop lucrativ, dar poate fi incidentă uneori și în cazul celor cu scop lucrativ. Motivul care stă
la baza acestui mod de încetare este contrarietatea cu legea sau cu ordinea publică a scopului
urmări t sau a mijloacelor utilizate pentru atingerea sa, contrarietate care a apărut pe parcursul
desfășurării activității persoanei juridice, sau a fost realizată în fapt de la data constituirii într –
o manieră denaturată față de cea declarată. În acest caz, înc etarea se va produce ca urmare a
pronunțării unei decizii dispuse cu titlu de sancțiune de către instanțele care au autorizat
constituirea – cum se prevede în O.G. nr. 26/2000.
o dacă s -a hotărât încetarea de către organele lor competente ;
Această cauză de încetare se întâlnește, de regulă, în cazul persoanelor juridice
asociative. Motivul încetării în acest caz ține de aprecierea existenței unor temeiuri de
necesitate și oportunitate, în raport cu situația concretă. Încetarea se produce ca urmare a
deciziei luate de către asociați, cu majoritatea prevăzută de lege sau de actele de înființare. În
cazul societăților, legea acordă un termen de grație de două luni între data dizolvării și data
efectuării primei repartiții de activ, în care asociații pot să revin ă asupra deciziei de dizolvare
și să opteze pentru continuarea existenței societății.
o dacă devine incident un alt mod de încetare prevăzut de lege, actul de
constituire sau statut.
În această categorie de cauze de încetare pot fi incluse orice temeiuri i ndicate de către
membrii fondatori ai persoanei juridice prin actele constitutive, sau cele menționate în legi
speciale. De exemplu, societățile în nume colectiv sau cele cu răspundere limitată se dizolvă
prin: falimentul; incapacitatea; excluderea; retrag erea sau decesul unuia dintre asociați, când,
datorită acestor cauze, numărul asociaților s -a redus la unul singur – art. 229 din Legea nr.
31/1990. De asemenea, reducerea capitalului social sub limita prevăzută de lege sau de actele
constitutive, dacă nu este completat de asociați, duce la încetarea societății. Pentru asociații,
dizolvarea se produce, de drept, prin hotărârea instanței sau prin hotărârea adunării generale.
În oricare dintre aceste cazuri, instanța de judecată sesizată va constata că dizol varea s -a
produs de drept.
 Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile și în condițiile
anume prevăzute de lege – art. 246 C. civ. Această soluție este expresia simetriei privind
modul de constituire și funcționare a acestor subiecte d e drept.
 Felurile dizolvării persoanei juridice
 După modul de operare , dizolvarea poate fi: de drept; decizională; sau judiciară:
o dizolvarea de drept intervine atunci când împlinirea unei anumite condiții atrage
după sine dizolvarea automată a persoanei j uridice (cum ar fi expirarea duratei
predeterminate, intrarea în insolvență etc.);
o dizolvarea decizională se produce ca urmare hotărârii dispuse de cei care o
alcătuiesc (cum este hotărârea adunării generale a persoanei juridice);
o dizolvarea judiciară intervine în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive a
instanței competente (cum este cazul aplicării unei sancțiuni).
 După izvorul său , dizolvarea poate fi: voluntară ; sau silită :
 dizolvarea voluntară are loc ca efect al manifestării de voință a perso anei juridice,
exprimată direct sau indirect prin organele sale competente. Procedura dizolvării voluntare
este similară cu aceea a înființării persoanei juridice, respectându -se principiul simetriei
 dizolvarea silită are loc în cazul nerespectării unor p revederi legale imperative
referitoare la scopul persoanei juridice și la mijloacele utilizate pentru realizarea sa. Procedura
dizolvării silite este judiciară, pronunțându -se o hotărâre judecătorească de dizolvare.
 Efectele dizolvării persoanei juridice
 Pierderea capacității civile depline a persoanei juridice
Efectul dizolvării persoanei juridice prefigurează încetarea acesteia ca subiect de

127
drept, încetarea capacității sale și deci încetarea aptitudinii de a mai desfășura activitatea
pentru care a fost înființată. Decizia de dizolvare determină declanșarea procedurii de
lichidare a persoanei juridice. Bunurile rămase după lichidarea persoanei juridice vor fi
împărțite între membrii acesteia: asociați sau acționari. În cazul persoanelor juridice supuse
înregistrării, încetarea capacității juridice are loc odată cu radierea acestora din registrele de
publicitate unde figurează.
Ca urmare a pierderii capacității civile depline, persoana juridică nu mai poate încheia
acte juridice în vederea realizării scopu lui său, nu mai poate îndeplini activitatea specifică
pentru care a fost înființată.
În cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărârea organului competent,
creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziție, în aceleași condiții ca cele
prevăzute la reorganizarea persoanei juridice – art. 247 C. civ. Rezultă că în situațiile în care
dizolvarea a intervenit ca urmare a unor situații speciale prevăzute de lege sau de actul de
înființare, și nu prin decizia organului competent, opoziți a nu poate fi formulată.
De la data deciziei de încetare subzistă totuși o capacitate civilă reziduală a persoanei
juridice, în vederea lichidării patrimoniului.
 Lichidarea persoanei juridice
Procedura lichidării constă în operațiunile juridice de: reali zare a activului prin :
încasarea creanțelor, vânzarea bunurilor și de plată a pasivului , prin stingerea datoriilor
persoanei juridice respective – art. 248 C. civ. Persoana juridică în lichidare are numai
drepturile și obligațiile necesare pentru lichidare , iar capacitatea sa de exercițiu se exercită
prin lichidatorii numiți de persoana juridică însăși sau de instanța de judecată și nu de către
organele sale de administrare.
Lichidarea se dispune și în cazul constatării sau declarării nulității persoanei j uridice –
art. 198 C. civ. –, precum și în alte situații de încetare, cu excepția reorganizării.
 Partajul activului net al persoanei juridice
După realizarea operațiunilor de lichidare și întocmire a bilanțului final, activul net –
adică surplusul de dre pturi rămas după plata datoriilor – ia destinația stabilită în actul de
înființare, statut, sau în hotărârea judecătorească de dizolvare, putând fi transmis unei alte
persoane juridice, sau împărțit între asociați. În cazul dizolvării silite, activul net p oate fi
confiscat sau poate fi vărsat ca venit la bugetul statului.
Destinația bunurilor rămase după lichidare este reglementată prin art. 249 C. civ.
Întrucât elementele de activ rămase după lichidare sunt bunuri determinate individual,
transmisiunea car e se va realiza este una cu titlu particular, și nu una universală sau cu titlu
universal, ca în cazul reorganizării.
Astfel, oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după
lichidare vor primi destinația stabilită în actul de co nstituire sau statut, ori destinația stabilită
în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare – 249 alin. (1) C. civ. Soarta
bunurilor persoanei juridice supuse lichidării este reglementată diferit, după cum aceasta a
avut sau nu scop lucrativ .
În cazul asociațiilor și fundațiilor, membrii persoanei juridice nu au vocația să
primească bunurile rămase în urma lichidării. Aceste bunuri vor fi transmise către persoane
juridice de drept privat sau de drept public, cu scop asemănător, printr -o proc edură stabilită în
statutul asociației sau al fundației – art. 60 alin. (1) -(2) din O.G. nr. 26/2000.
În cazul societăților, partajul activului rămas după plata datoriilor și restituirea
capitalului social este efectuat între asociați, în aceleași propor ții ca și participarea lor la
beneficii, cu excepția unei stipulații contrare. Dacă nu există o asemenea prevedere în actul de
constituire sau statut, ori în lipsa unei hotărâri, precum și în cazul în care prevederea sau
hotărârea este contrară legii sau o rdinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rămase
după lichidare se atribuie de instanța competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei

128
persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci
când ex istă mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puțin trei persoane
juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorți – 249 alin. (2) C. civ.
Atunci când persoana juridică a fost dizolvată prin hotărârea organelor compe tente ale
acesteia, precum și atunci când nicio persoană juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor
rămase după lichidare, acestea vor trece în proprietatea comunei, orașului sau municipiului în
a cărui rază teritorială se află bunurile.
În oricare din aceste ipoteze, momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra
bunurilor rămase după lichidare este data preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu
se prevede altfel. Procesul -verbal de predare -primire și hotărârea judecătorească rămasă
definitivă, după caz, constituie titlu de proprietate sau poate servi drept temei juridic pentru
intabularea în Cartea funciară. În cazul bunurilor imobile, dispozițiile art. 1.244 C. civ.,
referitoare la forma cerută pentru înscrierea în cartea funci ară, și cele în materie de carte
funciară rămân aplicabile.
 Radierea persoanei juridice
După încheierea tuturor operațiunilor de lichidare, lichidatorii au obligația să solicite
radierea acelei persoane din registrele publice în care a fost înregistrată. De la data
menționată în certificatul de radiere încetează personalitatea juridică a subiectului în cauză –
art. 251 C. civ. Pentru persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării, operațiunea
radierii nu are obiect, deci acestea își pierd personalit atea juridică de la data actului prin care
s-a dispus încetarea lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe stabilite de lege.
3.2.2. Desființarea persoanei juridice
Persoanele juridice înființate de către autoritățile publice centrale sau loca le, nesupuse
dizolvării, pot fi desființate prin hotărârea organului care le -a înființat – art. 250 alin. (1) C.
civ. Rezultă deci că desființarea se aplică persoanelor juridice care au fost înființate prin actul
de înființare a organului competent, adică al autorității publice centrale sau locale, în
condițiile art. 194 alin. (1) lit. a) C. civ.
În cazul persoanelor juridice menționate mai sus, încetarea se face cu respectarea
principiului simetriei, și anume prin decizia aceluiași organ care le -a înființ at. Desființarea
operează numai în cazul acelor persoane care nu sunt supuse dizolvării. Deși textul legal nu
precizează expres care sunt persoanele juridice înființate de autoritățile publice centrale sau
locale supuse dizolvării, se apreciază că acestea nu pot fi decât cele indicate cu sintagma
„operatori economici” – menționate la art. 194 alin. (1) lit. a) C. civ. –, de exemplu: regiile
autonome și societățile naționale. Toate celelalte persoane juridice înființate de către
autoritățile publice centrale sau locale nu supuse dizolvării și deci nici lichidării.
Se impune a sublinia faptul că desființarea fără dizolvare nu trebuie interpretată în
sensul de transformare directă a unei persoane juridice de drept public în persoană juridică de
drept privat. Î n urma desființării organismelor interne ale persoanei juridice, subiectul de
drept nu mai există, iar patrimoniul său va fi preluat de către alte persoane de drept public sau
de către stat, după cum se decide prin actul de înființare.
Prevederile legale instituie o distincție între dizolvare – ca modalitate de declanșare a
procesului de încetare a unor categorii de persoane juridice, urmată de lichidare – și
desființare – ca modalitate de încetare a persoanelor juridice de drept public înființate de către
autoritățile centrale sau locale, care nu sunt supuse dizolvării. Cel mai probabil, prin expresia
„nespuse dizolvării”, legiuitorul a intenționat de fapt să specifice faptul că anumite persoane
de drept public nu vor fi supuse operațiunii de lichidare a p atrimoniului lor.
În consecință, se poate considera că desființarea unor astfel de persoane ar putea
reprezenta o măsură de reorganizare cu efect extinctiv, de tipul fuziunii, divizării totale sau
transformării. În acest caz, ca efect al desființării, da că organul competent nu a dispus altfel,
drepturile și obligațiile persoanei juridice desființate se transferă persoanei juridice

129
dobânditoare, proporțional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ținându -se seama și de
natura obligațiilor respective – art. 250 alin. (2) C. civ. Rezultă deci că în aceste ipoteze care
nu implică lichidarea patrimoniilor va avea loc o transmisiune totală sau parțială a
patrimoniului persoanei desființate către persoanele dobânditoare. Altfel spus, bunurile,
drepturile, prec um și obligațiile aferente persoanei desființate se transmit universal sau cu titlu
universal altor persoane preexistente.
Se poate concluziona că actuala reglementare a Codului civil consacră un cadru
modern și cuprinzător inclusiv în materia persoanelor juridice.

1.5.Rezumat
Prin identificarea persoanei juridice înțelegem individualizarea acesteia ca subiect de drept
distinct, în raporturile juridice la care participă. Atributele de identificare aplicabile tuturor
persoanelor juridice: denumirea; sediu l; naționalitatea; contul bancar. Reorganizarea este
operațiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice și care are ca
efect înființarea, modificarea sau încetarea acestora. Există trei forme de reorganizare a
persoanei jurid ice: fuziunea, divizarea și transformarea . Prin încetarea persoanei juridice se
înțelege sfârșitul calității sale de subiect de drept, ceea ce presupune încetarea capacității sale
de folosință și de exercițiu și a activității pe care o desfășura . Persoana juridică poate înceta
prin următoarele moduri: constatarea ori declararea nulității; fuziunea prin absorbție sau
comasare, divizarea totală și transformarea ca forme ale reorganizării persoanei juridice;
dizolvarea și desființarea persoanei juridice și orice alt mod prevăzut de actul constitutiv sau
de lege.

1.6. Test de evaluare
1. Prezentați caracterisiticile denumir ii ca atribut de identificare a persoanei juridice.
2. Evidențiați felurile sediului persoanei juridice.
3. Delimitați modalitățile de re alizare a fuziunii ca formă de reorganizare a persoanei juridice.
4. Enunțați cazurile de dizolvare a persoanei juridice.
5. Explicați cum se poate realiza transformarea persoanei juridice.