Anul I V, semestrul I UNIVERSITATEA DANUBIUS DIN GALAȚI [625131]
CRIMINALISTICĂ
Anul I V, semestrul I UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAȚI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ ȘI FRECVENȚĂ REDUSĂ
FACULTATEA DE DREPT
FLORENTINA PUȘCĂ
Criminalistică 2
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.
Editura Universitară „Danubius ” este recunoscută de
Consiliul Național al Cercetării Științifice
din Învățământul Superior (cod 111/2006)
ISBN 978 -606-533-187-7
Tipografia Zigotto Galați
Tel.: 0236.477171
Criminalistică 3 CUPRINS
1. Introducere în criminalistică
Defini ția, obiectul și metodele Criminalisticii 8
Caracterele Criminalisticii 10
Principiile fundamentale ale Criminalisticii 11
Obiectivele specifice unită ții de învă țare
Rezumat 13
Teste de autoevaluare 14
Bibliografie minimală 15
2. Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Identificarea criminalistică 17
Trusele criminalistice și laboratoarele mobile 23
Fotografia judiciară 26
Cercetarea criminalistică a urmelor 30
Tehnici de identificare și înregistrare a persoanelor 46
Elemente de balistica judiciară 52
Cercetarea criminalistică a înscrisurilor 58
Capcane criminalistice 63
Obiectivele specifice unității de învățare
Rezumat 65
Teste de autoevaluare 65
Lucrare de verificare 66
Bibliografie minimală 66
Criminalistică 4
3. Criminalistică tactică
Cercetarea locului faptei 68
Cadrul tactic al organizării cercetării penale 73
Tactica ascultării unor categorii de participan ți în
procesul penal 75
Tactica efectuării perchezi ției: ridicarea de obiecte și
înscrisuri 81
Reguli și procedee tactice aplicate în efectuarea unor acte
de urmărire penală 85
Obiectivele specifice unității de învățare
Rezumat 90
Teste de autoevaluare 91
Bibliografie minimală 92
4. Elemente de criminalistică metodologică
Metodica cercetării infrac țiunii de omor 94
Metodologia investigării infrac țiunilor informatice 99
Obiectivele specifice unității de învățare
Rezumat 102
Teste de autoevaluare 103
Lucrare de verificare 103
Bibliografie minimală 104
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie (de elaborare a cursului)
Criminalistică 5 INTRODUCERE
Modulul intitulat Criminalistică se studiază în anul IV , semestrul I și vizează
dobândirea de competențe în domeniul Criminalisticii.
Competentele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
asumarea noțiunilor specifice criminalisticii;
descrierea principiilor de funcțion are a criminalistic ii;
interpreta rea normele de drept în raport cu situațiile concrete.
identificarea unor solu ții pentru probleme legate de aplicarea normelor
criminalisticii;
simularea actului de luare a unor decizii cu referire la situa ții reale sau
imaginare, prin asumarea de responsabilități specifice .
Conținutul este structurat în următoarele unit ăți de învățare :
– Introducere în criminalistică;
– Elemente de criminalistică tehnico -științifică;
– Criminalistică tactică;
– Elemente de criminalistică metodologică .
In prima unitate de învățare intitulată Introducere în Criminalistică , vei regăsi
opera ționalizarea următoarelor competențe specifice:
– să define ști obiectul criminalisticii;
– să descrii metodele de investigare criminalistică;
– să argumentezi caracterele și principiile fundamentale ale Criminalisticii,
după ce vei studia con ținutul cursului și vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare și autoevalua re îți propun exerci ții și teste adecvate.
După ce ai parcurs informa ția esen țială, în a doua unitate de învățare, Elemente
de criminalistică tehnico -științifică, vei achizi ționa, odată cu cuno ștințele
oferite, noi competențe care î ți vor permite să opera ționalizezi următoarele
obiective:
– să argumentezi necesitatea identificării criminalistice, a truselor
criminalistic e, a laboratoarelor mobile și a fotografiei judiciare;
– să motive zi efectele cercetării criminalistice a urmelor, tehnicilor de
identificare și înregistrare a persoanelor;
– să integrezi elementel e de balistică judiciară, a cercetării criminalistice a
înscrisuri lor, a capcanelor criminalistice in sistemul procesual judiciar,
care î ți vor permite să rezolvi testele propuse și lucrarea de verificare
corespunzătoare primelor două unită ți de învă țare. Ca sa î ți evaluez gradul de
însușire a cuno ștințelor, vei rezolva o lucrare de verificare, pe care , după
Criminalistică 6 corectare , o vei primi cu observa țiile adecvate și cu strategia corectă de
învățare pentru modulele următoare.
După ce ai parcurs informa ția esen țială, în a treia unitate de învă țare,
Criminalistică tactică , vei dobândi competen țe specifice cercetării locului
faptei, a tacticii ascultării unor categorii de participan ți în procesul penal si a
tacticii efectuării perchezi ției. Vei reu și in consecin ță, să opera ționalizezi
obiective precum:
– să descrii elementele legate de cercetarea locului faptei;
– să elaborezi o tactica de ascultare a participan ților la procesul penal;
– să motivezi necesitatea si efectele unei perchezi ții.
După ce ai parcurs informa ția esen țială, în a patra unitate de învă țare, intitulată
Elemente de criminalistică metodologică , vei regăsi opera ționalizarea
următoarelor obiective specifice:
– să descrii metodica cercetării infrac țiunii de omor ;
– să identifici particularită țile investigării infrac țiunilor informatice ;
– să argumentezi modurile de investigare a sistemelor informatice.
Pentru o învățare eficientă ai nevoie de următorii pa și obligatorii:
Citești modulul cu maximă aten ție;
Eviden țiezi informa țiile esen țiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le
adnotezi în spa țiul alb rezervat;
Răspunzi la întrebări și rezolvi exerci țiile propuse;
Mimezi evaluarea finală, autopropunându -ți o temă și rezolvând -o fără să
apelezi la suportul scris;
Compari rezultatul cu suportul de curs și explică -ți de ce ai eliminat anumite
secven țe;
În caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de învățare.
Sarcinile de lucru din cadrul cursului vor fi verificate de tutore în cadrul
întâlnirilor tutoriale.
Pe măsură ce vei parcurge modulul î ți vor fi administrate două lucrări de
verificare pe care le vei regăsi la sfâr șitul unităților de învățare 2 și 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerin țe, folosindu -te de suportul de curs și de
următoarele resurse suplimentare (autori, titluri, pagini).Vei fi evaluat după
gradul în care ai reu șit să opera ționalizezi competențele. Se va ține cont de
acurate țea rezolvării, de modul de prezentare și de promptitudinea răspunsului.
Pentru n eclarități și informa ții suplimentare vei apela la tutorele indicat.
N.B. Informa ția de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în
consecin ță, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor și lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei
putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învățare
Criminalistică 7
1. INTRODUCERE ÎN CRIMINALISTICĂ
1.1. Defini ția, obiectul și metodele Criminalisticii 8
1.2. Caracterele Criminalisticii 10
1.3. Principiile fundamentale ale Criminalisticii 11
Obiectivele specifice unită ții de învă țare
Rezumat 13
Teste de autoevaluare 14
Bibliografie minimală 15
Obiective specifice:
La sfârșitul capitolului, vei avea capacitatea:
să define ști obiectul criminalisticii;
să descrii metodele de investigare criminalistică;
să argumentezi caracterele si principiile fundamentale ale
Criminalisticii .
Timp mediu est imat pentru studiu individual: 6 ore
Florentina Pușcă Introducere în Criminalistică
Criminalistică 8 1.1.Defini ția, obiectul și metodele Criminalisticii
1.1.1. Defini ția Criminalisticii
Fondatorul științei judiciare denumită „Criminalistică” este considerat a fi
judecătorul de instrucție1 austriac și profesor de Drept penal, Hans Gross
(1847 -1915), care în anul 1893 a utilizat pe ntru prima dată acest termen în
„Manualul practic de instrucție judiciară pentru uzul procurorilor, judecătorilor de
instrucție, ofițerilor și agenților de poliție judiciară, funcționarilor de poliție, jandarmilor,
agenților serviciului siguranței ”.
Alți pretendenți la titlul de „fondator al Criminalisticii” ar fi francezul
Alphonse Bertillon2 (1853 – 1914) și eroul lui Sir Arthur Conan Doyle (1859 –
1930), Sherlock Holmes care avea următorul crez:
„ Ca toate celelalte științe, cea a deducției și analizei nu poate fi însușită decât cu prețul unor
studii îndelungate și minuțioase; de altfel, viața este prea scurtă pentru a permite unui
muritor să atingă perfecțiunea pe acest tărâm. Înainte de a se îndrepta spre aspectele morale
și intelectuale ale temei, care prezintă cele mai mari dificultăți, cercetătorul ar trebui să
încerce rezolvarea problemelor elementare. Să învețe mai întâi să citească dintr -o privire
povestea unui om, meseria sau profesiunea pe care o exercită. Oricât de pueril ar putea să
pară un asemenea exercițiu, el ascute facultățile de observație și te învață ce și unde să cauți.
unghiile, mâneca hainei, pan tofii, genunchii pantalonilor, proeminențele degetului gros și ale
celui arătător, expresia feței, manșetele cămășii – fiecare dintre aceste elemente relevă din
plin profesiunea unui om. Este aproape de neconceput ca, adunând toate aceste date, un
cercetăt or competent să nu se edifice asupra cazului pe care -l studiază ”. (Cârjan, 2005, p. 9)
Totuși, judecătorul Hans Gross se detașează de pretendenții săi prin
sistematizarea cunoștințelor
epocii sale în Manualul care a făcut înconjurul lumii, anul 1893 dev enind anul
de naștere al Criminalisticii .
Criminalistica este arta și tehnica investigațiilor penale, știința judiciară cu
caracter autonom, unitar și pluridisciplinar, care elaborează și folosește
mijloace și metode științifice pentru descoperirea, fixare a, ridicarea și
interpretarea probelor materiale, efectuarea expertizelor și constatărilor
tehnico -științifice, în scopul descoperirii infracțiunilor, identificării
infractorilor, probării vinovăției acestora și asigurării măsurilor de prevenție
împotriva criminalității .
1.1.2. Obiectul Criminalisticii
Sub raport științific, principalele direcții de acțiune ale Criminalisticii sunt
următoarele:
a) inițierea de metode tehnice destinate cercetării urmelor infracțiunilor,
începând cu urmele specifice omului și continuând cu cele ale armelor
sau instrumentelor, mijloacelor de transport, ale fenomenelor fizico –
1 Magistrat însărcinat cu cercetarea cauzelor penale.
2 Acesta a introdus în anul 1879 metoda de identificare antropometrică sau bertillonajul.
Florentina Pușcă Introducere în Criminalistică
Criminalistică 9 chimice în vederea identificării persoanelor sau obiectelor;
b) adaptarea de metode aparținând științelor exacte la necesitățile proprii
Criminalisticii, a uno r metode din alte domenii ale științei, cum sunt cele
proprii fizicii, chimiei, biologiei, matematicii, pentru aplicarea lor la
specificul activității de prevenire și de combatere a infracțiunilor;
c) elaborarea de reguli și procedee tactice destinate efectuă rii unor acte de
urmărire penală, precum și creșterii eficienței acestora, prin asigurarea
unui fundament științific investigării;
d) studierea practicii judiciare, în vederea valorificării științifice și
generalizării experienței pozitive rezultate din activ itatea organelor de
urmărire penală pe linia investigării infracțiunilor;
e) analiza evoluției modului de săvârșire a faptelor penale, pentru stabilirea
celor mai adecvate procedee de combatere și de prevenire a lor, inclusiv
de identificare a autorilor acest ora;
f) perfecționarea modului de cercetare a diverselor categorii de infracțiuni,
cu preponderență a acelora care aduc atingere unor valori sociale
deosebite, a acelora care sunt săvârșite cu violență și, în general, a
faptelor penale care prezintă dificultă ți în investigare;
g) elaborarea de metode și prefigurarea de măsuri destinate prevenirii
infracțiunilor sau altor fapte cu caracter antisocial. (Stancu, 2007, p. 17)
1.1.3. Metodele de investigare criminalistică
Datorită obiectului său de cercetare, Criminalistica folosește metode generale
de cercetare științifică, metode proprii de investigare, dar și metode
împrumutate de la alte științe aplicate într -un mod particular.
Astfel, metodologia criminalistică cuprinde modalități generale de cunoaștere,
cum ar fi obse rvația, analiza, sinteza, deducția, inducția, comparația, ce au fost
adaptate la specificul obiectului Criminalisticii.
Metodele de examinare proprii Criminalisticii, care au legătură cu obiectul său
de cercetare sunt:
a) descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea și interpretarea urmelor și
mijloacelor materiale de probă;
b) identificarea persoanelor și a cadavrelor după semnalmente exterioare
sau după resturile de oase;
c) cercetarea înscrisurilor, a diverselor valori falsificate sau contrafăcute;
d) procedee ta ctice de efectuare a unor acte de urmărire penală;
e) metode de prevenire a săvârșirii infracțiunilor.
Ca metode împrumutate de la alte științe putem menționa:
Florentina Pușcă Introducere în Criminalistică
Criminalistică 10 a) din fizică: holografia3, fonoscopia4, analiza microscopică spectrală și
atomică, spectroscopia5;
b) din medicină: anatomia comparată6, histopatologia7;
c) din chimie: electroforeza8, cromatografia9;
d) din matematică: programarea lineară, calculul probabilităților, teoria
mulțimilor vagi. (Cârjan, 2005, p. 12)
Sarcina de lucru 1
Care sunt metodele de examinare proprii Criminalisticii?
1.2. Caracterele Criminalisticii
a) caracterul judiciar , impus de legătura pe care o are criminalistica cu
activitatea de urmărire penală și cea de judecată. Activitatea consacrată
soluționării cauzelor penale este precedată de un proces destinat strângerii
probelor, clarificării împrejurărilor în care a fost săvârșită fapta ilicită,
identificării autorului și chiar a victimei, unde este cazul. Acest proces începe
din faza cercetării la fața locului și continuă cu activitățile de investigare,
analiză, verificare în laborator a urmelor sau mijloacelor materiale de probă,
precum și cu alte acte de urmărire penală, guvernate de reguli tactice elaborate
de Criminalistică; (Stancu, 2007, p . 19)
b) caracter autonom, rezultă din faptul că nicio altă știință din cadrul celor
juridice sau judiciare nu are același obiect (cel de elaborare de metode și
mijloace tehnico -științifice de descoperire, ridicare și examinare a urmelor
infracțiunii sau d e identificare a autorilor și nici cel de a prelua sau adopta
procedee sau metode folosite de alte științe pentru a fi folosite în vederea
clarificării împrejurărilor de fapt în care s -a comis actul ilicit ori pentru
prevenirea infracțiunilor) (Cătuna, 200 8, p. 7);
3 Holografia este o metodă de înregistrare a unei imagini tridimensionale pe un suport în general bidimensional. Astfel,
holografia este o formă avansată a tehnicii fo tografice; înregistrările obținute se numesc holograme. Aceeași metodă se poate
aplica și la înregistrarea, redarea și prelucrarea datelor de altă natură decât cele vizuale.
4 Înregistrare fotografică a zgomotelor inimii.
5 Ramură a opticii care studiază s pectrele.
6 Studiază comparativ alcătuirea acelorași elemente la diferite specii, căutând să integreze diferențele și similitudinile în
cadrul proceselor de evoluție, adaptare, speciație.
7 Histopatologia (în care histo – este un element prim de compunere s avantă cu semnificația „referitor la un țesut organic“, iar
patologie este o ramură a medicinii care se ocupă cu studiul cauzelor și simptomelor bolilor și a efectelor provocate de
acestea) este o ramură a patologiei specializată în studierea țesuturilor bolnave cu ajutorul microscopului; este un important
instrument al anatomiei patologice si este folosit pentru diagnosticul de certitudine al cancerului si al altor boli.
8 Metodă de analiză bazată pe migrarea cu viteză diferită a produșilor chimici în sol uții prin care circulă un curent electric.
9 Procedeu fizico -chimic de separare a substanțelor dintr -o soluție, de obicei cu ajutorul trecerii soluției prin materiale
poroase.
Florentina Pușcă Introducere în Criminalistică
Criminalistică 11 c) caracter unitar , complexitatea actului infracțional a determinat structurarea
criminalisticii în cele trei ramuri, ele se condiționează reciproc în realizarea
principalului obiectiv de aflare a adevărului urmărit de finalitate. Criminalistica
poate fi structurată în următoarele părți:
1. Tehnica criminalistică ce cuprinde ansamblul metodelor și mijloacelor
tehnico -științifice destinate descoperirii, fixării, interpretării și examinării, în
condiții de laborator, a urmelor infracțiunii, mijloace lor materiale de probă, în
scopul identificării făptuitorilor, a victimelor, a armelor, instrumentelor
folosite ori produse ale actului ilicit.
2. Tactica criminalistică cuprinde totalitatea procedeelor și regulilor privind
efectuarea actelor de urmărire penală și de anchetă, plecându -se din momentul
cercetării la fața locului (ascultarea învinuiților, a inculpaților, a persoanelor
vătămate, a martorilor, efectuarea perch ezițiilor, a reconstituirilor etc.)
3. Metodologia criminalistică vizează cercetarea unor categorii de infracțiuni
cum sunt infracțiunile împotriva vieții, sustragerile din avutul public sau
personal, accidentele rutiere, navale, aeriene. Investigarea fie cărui fapt penal
presupune urmarea unei anumite conduite de către organele judiciare,
destinate descoperirii și administrării probelor necesare dovedirii existenței
sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii.
d) caracterul pluridisciplinar , criminalistica reprezentând o punte de legătură
între științele naturii și științele juridice, prin intermediul acesteia metodele
celor dintâi găsindu -și aplicarea în procesul judiciar.
1.3. Principiile fundamentale ale Criminalisticii
Crimin alistica se subordonează în principal scopului procesului penal, fiind
călăuzită de principiile de bază care guvernează modul de organizare a
sistemului judiciar și activitatea desfășurată pe parcursul procesului penal.
a) Principiul legalității prevăzut de legea fundamentală a țării, cât și de
normele Penale, guvernează întreaga activitate a organelor judiciare pe
tot parcursul procesului penal și pe cea de cercetare criminalistică a
infracțiunilor. Cercetarea criminalistică a locului săvârșirii infracțiuni i,
constatarea tehnico -științifică și expertiza criminalistică nu pot fi dispuse
și efectuate decât în limita cadrului oferit de Codul de procedură penală.
Criminalistica contribuie la realizarea dezideratului potrivit căruia
„nimeni să nu se sustragă răspunderii penale pentru încălcarea legilor și
să nu rămână nepedepsit, dar, în același timp, nimeni să nu fie
sancționat sau pedepsit pe nedrept ”;
b) Principiul aflării adevărului constituie cerința esențială a procesului
penal, cunoașterea adevărului devin e pe deplin posibilă doar dacă
organele judiciare apelează la metode și tehnici științifice de investigare a
realității, capabile să descifreze stările de fapt și împrejurările în care s -a
săvârșit fapta ilicită, să conducă la descoperirea ei, la identific area
făptuitorului și a mijloacelor sau instrumentelor folosite;
Florentina Pușcă Introducere în Criminalistică
Criminalistică 12 c) Principiul prezumției de nevinovăție . Potrivit acestui principiu, orice
persoană împotriva căreia a fost pornit un proces penal, este prezumată
nevinovată până la finalizarea acestuia, sarcin a probațiunii pentru
dovedirea vinovăției revenind în exclusivitate organelor judiciare.
Astfel, criminalistica clarifică pe baze științific e, stări de fapt și împrejurări cu
rezonanțe în aflarea adevărului, pune în lumină probe care trebuie administrate
pentru demonstrarea vinovăției sau nevinovăției învinuitului/inculpatului.
d) Principiul existenței urmelor oricărui fapt penal . Săvârșirea unei
infracțiuni este însoțită în mod inevitabil de producerea unor modificări
în mediul înconjurător, modificări c unoscute sub denumirea de urme.
„Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără știrea sa, lasă
întotdeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe hainele sale și pe
obiectele purtate, alte urme și indicii, d e obicei imperceptibile, dar caracteristice pentru
prezența sau acțiunea sa. ” (Ceccaldi).
Este foarte important ca procesul -verbal de cercetare la fața locului să
conțină o descriere amănunțită a urmelor sub aspectul naturii și
numărului, al plasamentului, dimensiunilor, culorii, metodelor folosite la
descoperire, fixare, ridicare, conservare ș i ambalare.
e) Principiul identității . Identificarea făptuitorilor și a instrumentelor
utilizate la săvârșirea infracțiunilor prin cercetări criminalistice de
laborator are ca fundament științific, principiul identității. Orice obiect al
lumii materiale este la un moment dat, identic numai cu el însuși.
identitatea este dată de totalitatea caracteristicilor generale și particulare
care permit delimitarea, izolarea obiectului cercetat, de toate celelalte
obiecte cu caracteristici asemănătoare, ceea ce face pos ibilă
individualizarea lui. Fiecare element caracteristic folosit pentru
identificare, trebuie analizat prin prisma transformărilor pe care le -a
suferit în intervalul de timp scurs din momentul săvârșirii infracțiunii și
cel al examinării de laborator. (Io nescu, 2007, p. 20)
f) Principiul celerității investigației penale . Examinarea criminalistică a
locului faptei trebuie făcută cu maximă urgență, orice întârziere conduce
la modificarea ambianței locului în care s -a săvârșit infracțiunea, la
pierderea sau dist rugerea a urmelor și mijloacelor materiale de probă, cu
urmări dintre cele mai nefaste pentru desfășurarea ulterioară a
cercetărilor. Cercetarea de laborator trebuie să se facă cu maximum de
operativitate, deoarece urmele și obiectele care le -au creat sunt supuse
unor transformări continue care diminuează valoarea lor identificatoare.
S. Kahane spunea:
„Odată cu trecerea timpului se șterg urmele din amintirea oamenilor și de pe obiecte, dispar
oamenii și obiectele .”
Florentina Pușcă Introducere în Criminalistică
Criminalistică 13
Sarcina de lucru 2
În ce constă caracterul unitar al Criminalisticii?
Rezumat
Scopul procesului penal este cel al constatării la timp și în mod complet a
faptelor care constituie infrac țiuni, astfel ca orice persoană care a săvâr șit o
infrac țiune să fie pedepsită potrivit vinovă ției sale și nicio persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (art.1 Cod procedură penală).
În desfă șurarea procesului penal, trebuie să se asigure aflarea adevărului cu
privire la faptel e și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana
făptuitorului (art.3 Cod procedură penală). Pentru aflarea adevărului, organele
judiciare sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de
probe, adică orice elemente de fapt cons tatate prin mijloace de probă.
Progresele făcute în domeniul cercetării științifice nu au putut fi ignorate de
către juri știi preocupa ți de găsirea unor criterii de obiectivizare a adevărului,
dar drumul științei pusă în slujba justi ției a fost deosebit de lung și dificil și
adesea extrem de sinuos. Utilizarea cuno ștințelor științifice de către organele
judiciare în efortul lor de aflare a adevărului a avut drept consecin ță, alături de
perfec ționarea sistemului probator și o specializa re a unor metode și mijloace
destinate acestui scop, iar în timp apari ția unor ramuri sau chiar a unor științe
cu acest obiect. Printre aceste științe care, datorită obiectului și organelor
care-l realizează, se mai numesc științe judiciare, se numără și criminalistica .
Ea folose ște mijloace de studiu împrumutate de la științele naturii, de la
științele exacte (matematică, fizica și chimia), dar în acela și timp î și creează
metode proprii de investigare, precum și procedee tactice pentru descoperirea
infrac țiunilor și dovedirea vinovă ției infractorilor. Ca știință pusă în slujba
aflării adevărului în justi ție, criminalistica se subdivide în trei ramuri,
indisolubil legate între ele, respectiv tehnica criminalistică , tactica
criminalistică și metodologia criminalistică . În realizarea obiectului său de
cercetare, și criminalistica, ca știință judiciară, trebuie să respecte principiile
cu caracter general valabile func ționării oricărui stat de drept izvorâte din
prevederile Constitu ției, ale Codului penal și de procedură penală, cum sunt
cel al legalită ții, al prezum ției de nevinovă ție sau cel al aflării adevărului .
Florentina Pușcă Introducere în Criminalistică
Criminalistică 14 Teste de autoevaluare
1. Denumirea de „criminalistică” a fost folosită pentru prima dată
în literatura juridică de către:
a) Jules Reiss;
b) Hans Gross;
c) Edmond Locard.
2. Din structura criminalisticii fac parte:
a) tehnica criminalistică, tactica criminalistică și metodologia criminalistică;
b) tehnica criminalistică și metodologia criminalistică;
c) tactica criminalistică și tehnica criminalistică.
3. Tehnica criminalistică constă în:
a) elaborarea metodelor și mijloacelor tehnice necesare căutării,
descoperirii, relevării, fixării, ridicării, conservării, examinării și
interpretării urmelor, efectuării constatărilor tehnico -științifice și a
expertizelor;
b) sistem de reguli și procedee științifice prin care se asigură efectuarea
planificată, organizată, operativă și oportună a activită ților de urmărire
penală, suportul științific care stă la baza realizării activită ților de
investi gare și procedurale (ascultarea persoanelor, efectuarea cercetării
locului faptei, a perchezi ției, prezentării pentru recunoa ștere sau
reconstituirii, luarea măsurilor asiguratorii);
c) elaborarea și aplicarea regulilor de cercetare a diferitelor genuri de
infrac țiuni, bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale și pe
experien ța pozitivă a organelor de urmărire penală.
4. Tactica criminalistică reprezintă:
a) un sistem de reguli și procedee științifice prin care se asigură efectuarea
planificată, organizată, operativă și oportună a activită ților de urmărire
penală, suportul științific care stă la baza realizării activită ților de
investigare și procedurale (ascultarea persoanelor, efectuarea cercetării
locului faptei, a perchezi ției, prezentării pentru recunoa ștere sau
reconstituirii, luarea măsurilor asiguratorii);
b) elaborarea metodelor și mijloacelor tehnice necesare căutării,
descoperirii, relevării, fixării, ridicării, conservării, examinării și
interpretări i urmelor, efectuării constatărilor tehnico -științifice și a
expertizelor;
c) elaborarea și aplicarea regulilor de cercetare a diferitelor genuri de
infrac țiuni, bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale și pe
experien ța pozitivă a organelor de urmărire penală.
Florentina Pușcă Introducere în Criminalistică
Criminalistică 15
Bibliografie minimală
Codul de procedură penală în vigoare
Cătuna, N. V. (2008). Criminalistică. București: C.H. Beck , pp. 7-57.
Cârjan, L. (2005). Tratat de Criminalistică. București: Editura Pinguin Book.
pp. 9 – 12.
Pușcă, F. (2009). Criminalistică . Gala ți: Editura Universitară Danubius. pp. 7-
15.
Stancu, E. (2010 ). Tratat de Criminalistică (Ediția a V-a revăzută și adăugită ).
Bucur ești: Universul Juridic .
Suciu C., (1972). Criminalistica . Ed. Didactică și Pedagogică, București.
2. ELE MENTE DE CRIMINALISTICĂ
TEHNICO -ȘTIIN ȚIFICĂ
2.1. Identificarea criminalistică 17
2.2. Trusele criminalistice și laboratoarele mobile 23
2.3. Fotografia judiciară 26
2.4. Cercetarea criminalistică a urmelor 30
2.5. Tehnici de identificare și înregistrare a persoanelor 46
2.6. Elemente de balistica judiciară 52
2.7. Cercetarea criminalistică a înscrisurilor 58
2.8. Capcane criminalistice 63
Obiectivele specifice unității de învățare
Rezumat 65
Teste de autoevaluare 65
Lucrare de verificare 66
Bibliografie minimală 66
Obiective specifice:
La sfârșitul capitolului, vei avea capacitatea:
să argumentezi necesitatea identificării criminalistice, a truselor
criminalistic e, a laboratoarelor mobile și a fotografiei judiciare;
să motive zi efectele cercetării criminalistice a urmelor, tehnicilor de
identificare și înregistrare a persoanelor;
să integrezi elementel e de balistică judiciară, a cercetării criminalistice
a înscrisuri lor, a capcanelor criminalistice in sistemul procesual
judiciar.
Timp mediu est imat pentru studiu individual: 6 ore
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 17
2.1. Identificarea criminalistică
2.1.1. Definiția și obiectul identificării criminalistice
Una dintre problemele esențiale la care trebuie să răspundă criminalistica este
cea a identificării persoanelor și obiectelor. Posibilitatea de identificare pleacă
de la două principii ale criminalisticii, conform cărora:
orice activitate infracțională lasă urme;
orice persoană care a comis o in fracțiune sau orice obiect ce a fost utilizat
la săvârșirea ei poate fi asemănător cu altele, dar nu poate fi identic decât
cu el însuși. (Cătuna, 2008, p. 10)
Identificarea criminalistică este un proces de constatare a identității unor
persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapte ilicite, prin
metode științifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul
judiciar. (Cârjan & Chiper, 2009, p. 66)
Prin identitate se înțelege categoria care exprimă concordanța, egalitatea
obiectului cu sine însuși sau totalitatea însușirilor ori a proprietăților unui
obiect, fenomen sau ființă prin care acesta se deosebește de orice alt obiect,
fenomen sau ființă. (Cătuna , 2008, p. 11)
Un element de specificitate a identificării criminalistice decurge din
împrejurarea că cercetarea are mereu un caracter retrospectiv, fiind ulterioară
comiterii faptei, fapt care determină reconstituirea lui prin decodificarea
informațiilor conținute în reflectările sale.
Identificarea se stabilește pe baza caracteristicilor generale și individuale, iar
uneori pe baza unor caracteristici temporare. Scopul final al identificării în
criminalistică îl reprezintă stabilirea concret -individuală a obiectelor și
persoanelor, prezentând importanță nu numai stabilirea identității, ci și
stabilirea neidentității.
Pentru a se realiza identificarea, sunt necesare două categorii de obiecte:
a) obiectele (urmele) descoperite în câmpul infracțional sau create în
procesul săvârșirii unei infracțiuni, denumite și obiecte concrete sau de
identificat ;
b) obiectele despre care se presupune că au creat urmele descoperite în
câmpul infracțional, denumite și obiecte verificate sau identificatoare .
2.1.2. Premisele științifice ale identificării criminalistice
Obiectivitatea identificării criminalistice pleacă de la calitatea ființelor și
obiectelor de a fi unice (individualitatea), de a -și păstra în timp calitățile
individuale (stabilitatea relativă) și a reflecta aceste calități.
a) Individualitatea (irepetabilitatea)
Pentru a parcurge drumul de la general la individual, trebuie parcurse trei
etape:
cunoașterea obiectului, ce reprezintă el;
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 18 încadrarea sa într -o clasă sau grupă de obiecte;
individualizarea obiectului p rin stabilirea identității sale.
b) Stabilitatea relativă
Orice sistem își păstrează, pentru o anumită perioadă, un număr de trăsături
care îl fac să rămână ceea ce este. După gradul de modificabilitate, obiectele
examinate pot fi:
nemodificabile (desenele papilare);
relativ modificabile (scrisul de mână);
modificabile în timp (prin uzură) sau modificabile artificial
(deghizarea sau ștergerea urmelor).
c) Reflectivitatea (capacitatea obiectelor și ființelor de a se reflecta și de a fi
reflectate)
După natura lor, reflectările pot fi:
reflectare sub formă de urme statice , de contur (de stratificare sau
de destratificare) ori dinamice (tăiere, despicare), ce redau
particularitățile exterioare ale obiectelor și ființelor;
reflectare sub forma deprinder ilor (de mers, de scriere);
reflectare sub forma imaginilor mentale (relatate oral, în scris);
reflectare sub forma imaginilor vizuale (fotografii, film, bandă
video).
În procesul de identificare criminalistică interesează reflectarea care constă
într-o mo dificare de substanță pe sau într -un obiect, astfel că obiectul creator
va fi cel reflectat, iar obiectul primitor cel care reflectă. Identificarea se poate
face și fără un contact nemijlocit, tactil sau vizual:
după imaginile fixate material (prin compararea urmelor descoperite în
cazul infracțiunii cu urme experimentale);
din memorie (identificarea persoanelor sau obiectelor după
semnalmente, declarații; se realizează pe baza caracteristicilor esențiale
ale unui obiect, fenomen sau ființe, p ercepute anterior de către o
persoană, în anumite condiții de loc și de timp și reținute până în
momentul reîntâlnirii sale cu acel obiect, fenomen sau ființă); (Mircea,
1999, p. 13)
pe baza înregistrărilor (cartoteci, colecții, fișe): dactiloscopică, a
cadavrelor și
a persoanelor cu identitate necunoscută, a persoanelor dispărute, a
scrisului de mână, a operelor de artă, a autovehiculelor;
după modus operandi (specializarea infractorilor pe genuri de
infracțiuni). (Cârjan & Chiper, 2009, p. 67)
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 19 2.1.3. Principiile identificării criminalistice
a) Principiul identității . Particularizat la scopul procesului penal, principiul
enunțat presupune determinarea unei persoane sau a unui obiect concret.
Dar, în măsura în care interesează stabilirea identității, în ega lă măsură
suntem interesați să fie stabilită și neidentitatea, absolut necesară
excluderii din cercul suspecților a persoanelor bănuite de săvârșirea unei
fapte penale, ori a obiectelor despre care se presupune că ar fi fost
folosite de infractori. Aplicar ea principiului identității în procesul de
identificare criminalistică se cere riguros respectată pentru evitarea unor
confuzii, de natură să determine scoaterea unei persoane vinovate de sub
incidența legii penale, în dauna unui inocent. (Stancu, 2000, p. 37)
b) Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte
scop ale identificării și obiecte mijloc de identificare. Obiectul scop al
identificării este un obiect material, aflat în legătură cauzală cu fapta
ilicită și concretizat în diverse ipostaze (persoana infractorului sau a
victimei, instrumentele ce au servit sau erau destinate să servească la
săvârșirea faptei, procedeul infracțiunii). Obiect ul mijloc de identificare
este alcătuit din urmele obiectului scop și din modelele de comparație,
realizate experimental în laborator cu obiecte presupuse a fi format
urmele în câmpul infracțional. (Stancu, 2007, p. 38)
c) Principiul stabilității relative a c aracteristicilor de identificare .
Determinarea identității unei persoane sau obiect este posibilă numai în
ipoteza în care acesta a creat urme în câmpul infracțional, urme ce
reflectă caracteristicile sale esențiale. Nu este suficient ca aceste
caracterist ici să -l individualizeze, să -l diferențieze de celelalte obiecte
asemănătoare, ele trebuind să prezinte și o anumită stabilitate, o
constantă. Expertul criminalist va trebui să diferențieze caracteristicile
schimbătoare de cele relativ stabile și să determ ine cu precizie dacă
acestea au putut fi influențate, în formă sau conținut, de diverși factori
interni sau externi. Modificări pot interveni fie la urmă sau la obiectul
purtător de urmă, fie la factorul creator de urmă, cercetat ulterior
comiterii infracț iunii.1 (Stancu, 2007, p. 38)
d) Principiul dinamicității și interdependenței cauzal . În procesul de
identificare criminalistică este necesară abordarea cercetării persoanelor
și obiectelor în mișcare, prin prisma schimbării trăsăturilor și
proprietăților car acteristice, a interacțiunii cauzale cu factori care pot
determina modificări sau transformări de ordin calitativ și cantitativ. De
la data săvârșirii infracțiunii și până în momentul analizei propriu -zise,
mai ales dacă acest interval este mare, intervin modificări în
caracteristicile esențiale ale ființelor și obiectelor, dintre care unele sunt
firești (îmbătrânirea persoanei, alterarea urmelor materiale de natură
organică, uzura obiectelor de folosință curentă, influența factorilor
meteorologici asupra u rmelor), în timp ce alte modificări au la origine
încercarea autorului faptei ilicite de a înlătura urmele infracțiunii
(ștergerea urmelor, incendierea magaziei din care a furat sau delapidat).
(Stancu, 2007, p. 39)
1 De exemplu, apariția unei cicatrice în desenul papilar, modificarea cantitativă a c ompoziției firului de păr din cauza stării
patologice deosebite, uzura pneurilor unui autoturism, uzura literelor unei mașini de scris etc.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 20
Sarcina de lucru 1
Care sunt categoriile de obiecte necesare realizării identificării
criminalistice ?
2.1.4. Etapele identificării criminalistice
Scopul identificării criminalistice constă în a stabili persoana sau obiectul care
a creat urmele descoperite în câmpul unei infracțiuni. Acest proces de
identificare are două etape bine conturate și distincte:
a) Stabilirea apartenenței după gen (ajută la restrângerea progresivă a
obiectelor verificate, ușurând identificarea concretă; stabilirea
apartenenței la un g en se realizează pe calea examinării caracteristicilor
generale care definesc o anumită categorie de obiecte);
b) Identificarea individuală (pe măsură ce, în procesul de identificare, sfera
caracteristicilor individuale se lărgește, realizăm o îngustare a sfe rei
obiectelor care au aceleași caracteristici; identificarea individuală
reprezintă afirmarea identității; identificarea generică și identificarea
individuală sunt părți componente ale procesului unic de identificare
criminalistică);
c) Identificarea după ur mele lăsate la locul faptei de către obiecte sau
ființe.2
2.1.5. Metodologia identificării criminalistice
Obiectele supuse identificării în criminalistică sunt foarte variate, atât ca
natură, cât și ca formă și dimensiuni. În procesul de identificare exp ertul începe
cu studierea materialelor puse la dispoziție, acordând atenție deosebită
modului în care s -au creat urmele.
2 Identificarea se poate realiza:
– după semnalmentele exterioare, lăsându -se în calcul semnalmentele anatomice (sex, vârstă, constituția corpului,
caracteristicile elementelor faciale), semnalmentele funcționale (expresia fizionomiei, mersul, vocea, gesticulația), semnele
particulare (cicatrice, negi, alunițe, riduri, tatuaje), îmbrăcămintea și obiectele purtate;
– după fo tografie;
– în funcție de caracterele de ordin antropologic, care se aplică îndeosebi la identificarea cadavrelor;
– după urmele papilare, digitale, palmare și plantare;
– după urme de dinți (în special la infracțiunile cu mobil sexual, pentru identificarea vict imelor în cazuri de accidente,
explozii, incendii, calamități), urme de buze (relevate pe pahare, cești, tacâmuri, în formă latentă sau ca impresiuni de
stratificare), urme de urechi (pavilionul și lobul urechii interesează la furturile din locuințe, impri mate sub formă latentă pe
suprafața exterioară a ușii de la intrare) și urme de unghii (prezente la agresiuni și infracțiuni cu mobil sexual).
– după urme biologice (sânge, salivă, spermă, fire de păr, transpirație, urină);
– după miros, cu ajutorul câinelui d resat sau prin expertiză odorologică;
– după scris, după voce și vorbire, după mers;
– după ADN (Structura ADN -ului a fost decodificată la începutul anilor 1950. Americanul James D. Watson și britanicul
Francis Crick sunt cotați ca fiind cei care au descifrat primii structura de dublă spirală a ADN -ului. Conform propriilor
afirmații, saltul calitativ al descifrării "secretului vieții," s -ar fi produs în ziua de 23 februarie 1953).
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 21 Studiul obiectelor supuse identificării are două etape:
a) Examinarea separată
– a urmelor;
– a modelelor de comparat.
În acest stadiu se stabilesc caracteristicile de gen și individuale ale celor două
categorii de obiecte, fiind excluse cele cu particularități deosebite.
b) Examinarea comparativă (aceasta presupune stabilirea coincidenței sau
concordanței sau a deosebirilor ori a neconcordanțe i dintre urmă și
modelele de comparație3.
Examinarea se face prin următoarele metode:
– metoda confruntării (se folosesc în acest procedeu lupele,
microscoapele comparatoare, lămpile cu radiații ultraviolete și
fotografiile de examinare);
– metoda juxtapunerii (care constă în așezarea urmelor/obiectelor de
comparat în același câmp vizual, cât mai aproape unul de celălalt;
este folosită în special în examinarea striațiilor armelor de foc,
instrumentelor tăietoare și de spargere, a urmelor de dinți și a
urmelor lăsate de proiectile);
– metoda suprapunerii (constă în suprapunerea imaginii transparente
a unuia dintre obiecte cu imaginea celuilalt obiect pentru a
determina identitatea formală);
– metoda îmbinării (în vederea obținerii continuității liniare4);
– metoda proiectării concomitente (pe același ecran se proiectează
imaginile comparate, juxtapuse sau suprapuse). (Brent, 2008, p. 97)
2.1.6. Formularea concluziilor
În urma procesului de examinare, pe baza constatărilor rezultate, identificarea
se materializează sub forma concluziilor, care pot fi:
a) certe;
b) probabile;
c) concluzii de imposibilitate.
Cele din categoria concluziilor certe pot fi pozitive sau negative . Concluzia
expertului nu are valoare absolută, veridicitatea urmând a fi stabilită de către
organul judiciar prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză.
Concluziile probabile sau de probabilitate sunt rezultatul insuficienței
caracteristici lor de ordin calitativ sau cantitativ. Aceste concluzii sunt
admisibile, ele putând orienta ancheta.
3 Pentru obținerea modelelor de comparație trebuie să se cunoască persoana sau ob iectul de la care provin, condițiile în care
s-a format urma la locul faptei, urma și modelele tip de comparație să conțină suficiente elemente caracteristice de
individualizare a factorului creator, iar în momentul examinării să se folosească modele simil are, având aceeași proveniență.
4 Urme de tăiere, striații de pe gloanțe.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 22 O situație aparte o constituie imposibilitatea de a se realiza identificarea cerută.
Această situație este dată de numărul redus de caracteristici general e și
individuale ale urmelor, care face imposibil examenul comparativ.
Probabilitatea repetabilității depinde de experiența expertului, volumul datelor
centralizate, de studii experimentale și cercetări fundamentale.
Concluziile de imposibilitate sunt ex primate prin formula „nu se poate stabili”,
ca urmare a unor factori, obiectivi (starea obiectelor examinate, insuficiența
materialelor de comparație, limitele cunoașterii sau o dotare tehnică proastă),
dar și subiectivi (superficialitate, alegerea defectu oasă a unei metode, lipsa
pregătirii), însă fapta incriminată nu se exclude.
2.1.7. Suplimentul de expertiză și noua expertiză
a) Suplimentul de expertiză se dispune când se solicită lămurirea unor
aspecte noi sau clarificarea unor afirmații, poate fi făcută de către același
expert și se efectuează în laboratoarele interjudețene.
b) Noua expertiză (contraexpertiză) este dispusă din oficiu sau la cererea
unei părți interesate, urmărindu -se verificarea primei expertize de către
un alt expert sau de către o comisie de experți. Aceasta se efectuează la
Institutul național de Expertize Criminalistice al Ministerului de Justiție.
Acesta poate efectua și prima expertiză în cazurile de mare complexitate
pentru care laboratoarele interjudețene nu au dotarea necesară.
Poliția română este abilitată prin Legea nr. 218/2002 să efectueze expertize
criminalistice și constatări tehnico -științifice prin laboratoarele și specialiștii
proprii acreditați.
Institutul de Criminalistică din subordinea Inspectoratului General al Poliți ei
Române a primit Certificat de Acreditare din partea Asociației de Acreditare
din România pentru activitatea de efectuare de încercări în calitate de
laboratoare de terță parte pentru domeniile: expertiză criminalistică clasică,
identificări judiciare, a nalize fizico -chimice în domeniul chimiei judiciare,
expertize biocriminalistice. (Cârjan & Chiper, 2009, p. 71)
Sarcina de lucru 2
Care este scopul identificării criminalistice? Prezintă etapele
identificării criminalistice.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 23
2.2. Trusele criminalistice și laboratoarele mobile
2.2.1. Noțiuni generale despre trusele criminalistice
În activitatea de anchetă, în special de cercetare la fața locului, anchetatorii
recurg la mijloace tehnice și procedee speciale pentru descoperirea, ridicarea și
fixarea probelor materiale. Pentru aceasta, sunt necesare și se folosesc o serie
de instrumente, substanțe și obiecte aflate în valize, genți, cunoscute sub
numele de truse criminalistice .
În funcție de natura instrumentarului conținut, trusele criminalistice se împart
în:
A. Truse criminalistice universale. Acestea dispun de un instrumentar divers,
cu ajutorul căruia se pot efectua principalele operațiuni de cercetare la fața
locului, împărțit în mai multe compartimente:
a) Compartimentul traseologic destinat descoperirii, fixării și ridicării
urmelor de mâini, de picioare, de dinți, de instrumente de spargere, din
care fac parte: substanțe pulverulente, pensule din păr de veveriță sau
din pene de struț, pensulă magnetică, pulverizatoare sau spray -uri
pentru re levarea urmelor latente, pulverizator cu iod, plicuri cu folii
adezive pentru transferarea urmelor papilare, sursele de lumină (vizibilă
și ultravioletă), materiale pentru executarea mulajului urmelor de
adâncime.
b) Compartimentul pentru marcarea obiectelor principale și executarea
măsurătorilor, precum și a zonei cercetate. Aici se găsesc: ruletă,
bandă metrică, împărțită în segmente de 10 cm, colorate alternativ alb –
negru, jetoane numerotate de la 1 la 10, prevăzute cu suporturi de
fixare, cretă forestieră.
c) Compartimentul pentru executarea desenelor și întocmirea schiței
locului faptei, conținând riglă gradată, busolă, hârtie milimetrică, hârtie
de calc, diverse creioane colorate, șablon tip pentru lucrul pe hartă.
d) Instrumentar de amprentare a persoanelor și cadavrelor la fața locului
(tușieră, rulou, placă).
e) Instrumente ajutătoare : diamant pentru tăiat geamul, magnet,
șurubelnițe, briceag universal, clește, patent, ciocan, daltă, eprubete sau
containere pentru ambalarea unor probe biologice, urmelor materie, a
microurmelor, aparatură foto.
B. Truse criminalistice cu destinații speciale
a) Trusă pentru testarea stupefiantelor , în care se găsesc tuburi cu reactivi
pentru testarea substanțelor presupuse a fi stupefiante. Tuburile
confecționate din plastic transparent conțin câte o fiolă cu reactivi care
permit identificarea relativă, la locul faptei sau la percheziție, a
următoarelor grupe de stupefiante: hașiș, marijuana, substanțe din grupa
amfetaminelor, opiaceelor.
b) Trusă cu substanțe chimice pentru marcarea unor ob iecte. Acestea
conțin cutii și recipiente din sticlă sau plastic pentru substanțele
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 24 fluorescente sau chimice care vor marca diferite obiecte sau regiuni
anatomice ale corpului uman, în procesul de identificare a persoanelor
care comit unele genuri de infra cțiuni, în mod repetat (sustrageri,
surprinderea în flagrant, luare de mită, șantaj). Trusa mai conține și
instrumente: pensule, mojarul de porțelan, pulverizatorul, cilindrul
gradat, mănușile chirurgicale, detector cu radiații ultraviolete.
c) Trusă pentru r elevarea urmelor papilare latente cu radiație de tip
laser , portabilă, concepută să asigure descoperirea urmelor, fixarea lor
fotografică, în condiții de mare acuratețe.
d) Alte categorii de truse cu destinație specială. În dotarea unităților
Ministerului de Interne se găsesc truse destinate cercetării accidentelor
de circulație, cercetării exploziilor și incendiilor, examinării cadavrelor
neidentificate, cercetării falsurilor în înscrisuri. (Ciopraga & Iacobuță,
1997, p. 68)
2.2.2 .Noțiuni generale despre labo ratoarele criminalistice mobile
Unitățile de poliție și ale Parchetului au la dispoziție laboratoare criminalistice
mobile instalate pe anumite mijloace de transport (autoturisme, microbuze,
camioane, elicoptere, nave, șalupe), având în componență aparate, truse,
instrumente și substanțe pentru efectuarea activităților criminalistice.
Laboratoarele au următoarele compartimente:
a) compartimentul truselor criminalistice (în afara instrumentarului conținut
de trusele criminalistice, aici se mai găsesc aspirator de praf, magneți și
electromagneți pentru cercetarea urmelor metalice);
b) compartimentul fotografiei și filmului judiciar (alături de truse foto,
camere de filmat se găsesc trepiede, reflectoare, grupuri electrogene,
lămpi electronice);
c) compartimentul pentru întocmirea schiței judiciare (aici sunt aranjate o
masă de lucru cu planșetă de desen);
d) compartimentul detectoarelor (detectoare de metale cu câmp electric,
detectoare cu radiații roentgen, lămpi cu radiații ultraviolete, detectoare
pentru descoperirea ca davrelor ascunse sau îngropate, detectoare de
substanțe explozibile, detectoare cu radiații invizibile).
2.2.3. Tehnici de măsurare folosite în criminalistică
Operațiunile de măsurare sunt necesare pentru a fixa caracteristicile urmelor și
obiectelor cercetate. Măsurătorile care se fac în criminalistică privesc:
a) stabilirea dimensiunilor liniare (pentru aceasta se folosesc liniile gradate,
ruletele, lupele și microscoapele gradate; măsurătorile se fac în metri și
submultiplii acestuia; pentru a asigura o precizie mare a măsurătorilor
este indicat ca aceeași dimensiune să fie măsurată de trei ori și apoi să se
facă media aritmetică; măsurătorile dimensiunilor liniare trebuie să aibă
în vedere lungimea, lățimea, adâncimea sau înălțimea obiectelor; în cazul
cercetării la fața locului măsurătoarea trebuie fixată prin fotografie);
b) stabilirea masei cor purilor (ca unitate de măsură pentru aceasta se
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 25 folosește kilogramul cu submultiplii săi);
c) stabilirea timpului ( pentru timp se folosește ceasul și cronometrul);
d) stabilirea greutății specifice (greutatea specifică este raportul dintre
greutatea corpului și volumul său GS=G/V);
e) stabilirea punctelor de fierbere și de topire (acestea se măsoară cu
ajutorul termometrelor);
f) stabilirea dimensiunilor unghiurilor (măsurarea diferitelor unghiuri
formate de diferitele laturi sau caracteristici liniare ale obiectelor sau
urmelor cercetate se face cu ajutorul compasurilor și al raportoarelor).
2.2.4. Aparate de iluminat și proiecție
În criminalistică, pentru cercetarea și fotografierea obiectelor se folosesc
proiectoarele, care sunt lămpi cu becuri electrice, în fața cărora s -a așezat o
construcție de lentile concave. Proiectoarele mici, cu lumină dirijată, se numesc
spoturi . Dintre a paratele de proiecție folosite în criminalistică amintim:
– epidiascopul;
– retroproiectorul;
– aparatul de proiecție a analizelor microscopice.
2.2.5. Instrumente optice de mărit
Pentru examinarea urmelor și obiectelor foarte mici, cercetările criminalistice
se realizează cu ajutorul:
a) lupelor;
b) microscoapelor .
a) Lupa este cel mai simplu instrument optic de mărit, ea nu trebuie să
lipsească din nicio trusă criminalistică și din niciun laborator criminalistic. Ea
este folosită pentru descoperirea urmelor la fața lo cului, examinarea inițială a
mijloacelor materiale de probă. După modul de montare lupele pot fi:
– lupă binoculară pentru cap;
– lupă cu suport;
– lupă cu mâner.
b) Microscopul este un instrument optic, de cercetare, complex, format din
diferite lupe, oglinzi și p risme fixate mecanic.
Sarcina de lucru 3
Ce cuprinde o trusă criminalistică universală?
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 26
2.3. Fotografia judiciară
Fotografia apare în urma cercetărilor făcute la începuturile secolului al XIX -lea
asupra efectelor chimice ale luminii. În 1816, inventatorul francez Nicephore
Niepce5 a reușit fixarea parțială de imagini pe hârtie acoperită cu clorură de
argint, iar în 1826 a obținut prima fotografie, care nu avea acuratețea unei
fotografii actuale.
Poliția franceză începe să utilizeze fotografia î ncă din 1841, cea belgiană cam
din aceeași perioadă, iar din 1855 funcționează la Chicago primul atelier
fotografic destinat exclusiv poliției și justiției.
A. Bertillon are meritul de a fi introdus fotografia „signalectică” (de
semnalmente), executată din profil prin care sunt urmărite recunoașterea
semnelor particulare, a redus scara fotografiei de semnalmente mărindu -i
claritatea, a creat fotografia metrică. (Cătuna, 2008, p.76)
2.3.1. Noțiunea și importanța fotografiei judiciare
Numim fotografie judiciară acea ramură a tehnicii criminalistice care adaptează
și elaborează metodele de fixare, prin fotografiere, a rezultatelor și modului de
desfășurare a unor activități de urmărire, precum și metodele corespunzătoare
cercetării de la borator a probelor materiale.
Fotografia în criminalistică își găsește aplicabilitatea atât în munca de
anchetare a infracțiunilor, cât și în cea a experților criminaliști de a ilustra,
demonstrativ, rapoartele de expertiză ale acestora. Importanța fotogr afiei
judiciare este dată de completarea înțelegerii aspectelor cuprinse în procesele
verbale de cercetare la fața locului, de reconstituire, de recunoaștere, de
percheziție. Fotografia judiciară redă și acele aspecte care, din diferite motive,
nu au fost cuprinse în procesele verbale menționate.
Aplicarea metodelor fotografice în diferite activități de cercetare criminalistică
s-a impus datorită:
– rapidității cu care se pot fixa imaginile diferitelor obiecte sau persoane ce
interesează cercetarea penală, ceea ce permite urgentarea anchetei și, de
5 În anul 1826, francezul Joseph Nicéphore Niépce folosește camera obscură pentru a realiza prima fotografie permanentă. De
la fereastra sa din Le Gras, inventatorul reușește să cap teze imaginea acoperișurilor din apropiere prin folosirea unei tehnici
pe care o numește heliografie (în traducere din latină, desen cu soarele). Procesul constă în aplicarea unui strat de bitum
fotosensibil pe o placă de cositor; în vreme ce expunerea la lumină determină bitumul să se întărească, o spălare ulterioară a
plăcii cu ulei de lavandă face ca pe aceasta să se formeze imaginea. În ciuda faptului că experimentul s -a dovedit a fi un real
succes, Niépce a văzut o problemă în timpul de expunere de op t ore necesar pentru realizarea fotografiei. Astfel că, în 1829, a
cerut susținerea pictorului Louis Daguerre în cercetările pentru dezvoltarea tehnicilor fotografice. Ajutându -se de observația
predecesorului Heinrich Schulze (acesta descoperise cum crista lele de sare se înnegresc în funcție de cantitatea de lumină la
care sunt expuse), cei doi au captat imagini folosind bucăți de cupru placate cu argint. După moartea lui Niépce, Daguerre și –
a continuat studiile pe cont propriu pentru ca, în 1839, după ani de muncă, să prezinte întregii lumi tehnica dagherotipului.
Prima imagine realizată astfel, care înfățișa câteva mulaje de ghips postate în pervazul unei ferestre, a alimentat instantan eu
setea de nou a publicului larg, motiv pentru care, după numai o oră de la prezentarea oficială, opticienii nu mai puteau face
față cererilor de instrumente venite din partea numeroșilor “dagherotipiști în devenire”. Mai târziu, în 1861, lumea avea să fie
din nou uimită de către James Clerk Maxwell, ale cărui cercetări în d omeniul opticii au dus la descoperirea că imaginile în
culori pot fi realizate folosind filtre roșii, verzi și albastre. Prima poză de acest tip a fost obținută prin tripla fotogra fiere a
unei funde din tartan, de fiecare dată cu un filtru diferit aplicat pe lentilă. Imaginile astfel captate au fost developate și
proiectate pe un ecran, iar alinierea lor avea să dezvăluie prima fotografie color.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 27 aici, rezolvarea operativă a cazului;
– exactității cu care sunt fixate detaliile;
– obiectivității cu care este redată imaginea, excluzând eventualele
interpretări subiective;
– oglindirii generale a tuturor obiectelor cuprinse în câmpul fotografierii,
indiferent de gradul de importanță care li s -ar acorda pentru moment;
– evidenței probatorii și caracterului demonstrativ al fiecărei imagini
fotografice;
– influența psihologică pe care o poate avea asupr a învinuitului sau
inculpatului, dar și asupra organelor de judecată.
Despre folosirea fotografiilor în timpul executării acțiunilor de anchetă se face
mențiunea respectivă în procesele verbale care se întocmesc. Cu fotografiile
realizate se întocmesc plan șe fotografice, iar sub fiecare fotografie se scriu
explicații cu privire la obiectul fotografiat, explicații care sunt certificate de
semnătura anchetatorului. (Geberth, 2006, p. 85)
2.3.2. Aparatele de fotografiat. Elementele componente și rolul lor
Indiferent de forma, mărimea sau complexitatea lor, aparatele de fotografiat se
compun obligatoriu din:
a) cameră obscură (unde se formează imaginea);
b) obiectiv fotografic (format din unul sau mai multe lentile; acesta
realizează imaginea obiectului de fotografiat pe fundul camerei obscure);
c) diafragmă (dispozitiv cu ajutorul căruia se reglează deschiderea, după
dorință, a obiectivului aparatului de fotografiat; în felul ace sta se reglează
cantitatea de lumină care pătrunde în camera obscură, se mărește
claritatea imaginii fotografice obținute, profunzimea și puterea de
rezoluție);
d) obturator (dispozitiv mecanic folosit pentru deschiderea camerei obscure
pentru a permite lumin ii să pătrundă pe fundul acesteia și să
impresioneze materialul fotosensibil negativ);
e) sistem de punere la punct a imaginii și încadrare (prin punere la punct a
imaginii se înțelege realizarea imaginii fotografice a obiectului pe fundul
camerei obscure).
Camerele digitale se deosebesc de aparatele clasice doar prin mediul de stocare
al imaginii, acesta nemaifiind filmul, ci un senzor alcătuit din milioane de
diode fotosenzitive numite fotoelemenți sau pixeli. Fiecare fotoelement va
capta un singur pixel din viitoarea fotografie și -l va păstra în memorie într -un
card de memorie flash.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 28
2.3.3. Clasificarea fotografiei judiciare
Prin formularea de fotografie judiciară operativă (de fixare) înțelegem toate
fotografiile executate de organul de urmărire penală cu ocazia desfășurării
activităților procedurale și de tactică criminalistică sau în legătură cu acestea.
În cazurile deosebite, cum sunt omorul, accidentele rutiere, navale, aeriene,
incendiile, exploziile soldate cu victime omenești, tâlhăriile, cercetarea la fața
locului nu mai poate fi concepută fără executarea de fotografii, cărora li se
adaugă înregistrări video analogice sau digitale.
a) Procedee de fotografiere la fața lo cului , pentru fixarea tabloului de
ansamblu al infracțiunii, a elementelor de detaliu, a obiectelor și urmelor lăsate
de infractori, se vor executa mai multe fotografii care se clasifică astfel:
– fotografia de orientare sau de ansamblu (cuprinde locul faptei și
împrejurimile acestuia; urmărește surprinderea acelor aspecte capabile să
ofere o anumită imagine asupra raportului dintre locul propriu -zis al
faptei și zona înconjurătoare, cum sunt, de exemplu, distanțele până la
construcțiile sau alte puncte de reper din apropiere, drumurile de acces,
posibilitățile de vizibilitate; în cazul fotografiilor executate în locuri
deschise, punctele de orientare pot fi ansambluri de clădiri, construcții
uzinale, poduri, diverse indicatoare, borne ki lometrice; în cazul locurilor
închise, fotografia de orientare va surprinde exteriorul clădirii, încadrat în
diverse puncte de reper, determinate de particularitățile construcțiilor
învecinate, ale străzii în ansamblul său);
– fotografia schiță (destinată re dării, în exclusivitate, a întregului loc al
faptei, cu tot ce are el caracteristic). În funcție de procedeele de execuție,
fotografiile schiță se clasifică în: fotografia -schiță unitară , în care este
redată totalitatea locului faptei într -un singur cadru; fotografia -schiță
panoramică , este o alternativă la redarea unitară a locului faptei, în
ipoteza în care acesta ocupă o suprafață mare, imposibil de redat într -o
singură fotografie; fotografia -schiță pe sectoare presupune redarea pe
porțiuni a locului fap tei, în condiții similare de iluminare, cu același
obiectiv și la aceeași scară6; fotografia schiță încrucișată , se execută cu
aparatul situat succesiv în puncte diferite sau diametral opuse, în scopul
înlăturării dintr -o imagine a așa -numitelor „zone oarb e”; (Stancu, 2007,
p.80)
– fotografia obiectelor principale (prin fotografiere se fixează imaginile
acelor obiecte care sunt în legătură sau care reflectă urmele și
consecințele faptei infracționale, acestea pot fi cadavrul, pistolul, cuțitul;
se realizează punând alături o riglă gradată pentru aprecierea
dimensiunilor și a distanțelor, raportului de poziție dintre obiecte; se
execută, de regulă, în faza statică a cercetării la fața locului);
– fotografia urmelor (reprezintă imaginea urmelor descoperite în câmp ul
infracțiunii, cum sunt cele de mâini, de picioare; fotografierea se
realizează după relevarea urmelor, a celor latente, dar și a celor a căror
nuanță nu se distinge de culoarea fondului);
6 Procedeul se aplică în locuri compartimentate (apartamente).
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 29 – fotografia de detaliu (este specifică fazei dinamice a cercetării câmpului
infracțional; se recomandă să se execute la o scară cât mai mare, pentru a
se evidenția detaliile unor urme cu dimensiuni redusese, folosindu -se o
iluminare laterală pentru a reda detalii ale obiectelor sau urmelor
descoperite în câmpul infracțiu nii; fotografia se efectuează înainte de
prelevarea urmelor);
– Fotografia de identificare după semnalmente (reprezintă înregistrarea
imaginii persoanelor care au săvârșit infracțiuni sau a cadavrelor cu
identitate necunoscută, în vederea identificării lor u lterioare):
fotografia de identificare a persoanelor (se execută două fotografii
bust, din față și din profil; persoana trebuie să fie cu capul
descoperit, fără ochelari, bărbierită și pieptănată, cu urechea
dreaptă descoperită);
fotografia de identificare a cadavrelor cu identitate necunoscută
(înainte de fotografiere, cadavrul se toaletează);
fotografia de supraveghere operativă (se execută pentru
surprinderea în flagrant delict sau în derularea unor activități ilicite;
se înfăptuiesc în condițiile prevăzute de lege, cu aparate speciale,
de format mic, camuflate în obiecte de uz personal, fără știrea
persoanei urmărite);
b) Fotografia de fixare a rezultatelor unor activități de urmărire penală
(ilustrează constatările cuprinse în procesul -verbal):
fotog rafia de fixare a rezultatelor percheziției (fotografia locului
percheziționat, fotografia locului unde au fost ascunse obiectele
descoperite, fotografia obiectelor descoperite; fotografiile fac parte
integrantă din procesul -verbal întocmit pentru efectuar ea percheziției);
fotografia de fixare a rezultatelor reconstituirii (se folosește pentru a
ilustra constatările din procesul -verbal; fotografia va cuprinde doar
momentele esențiale: pătrunderea infractorului în locul comiterii faptei,
activitățile concret e executate, momentul ieșirii);
fotografia de fixare a rezultatelor prezentării pentru recunoaștere
(prezintă caracteristicile unei fotografii schiță unitare, combinată cu o
fotografie de detaliu, executată cu aparatură normală). (Bercheșan &
Ruiu, 2004, p . 94)
Sarcina de lucru 4
Ce înțelegi prin fotografie judiciară operativă?
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 30
2.4. Cercetarea criminalistică a urmelor
„Oriunde calcă, orice atinge, orice uită din greșeală va servi ca martor tăcut împotriva lui.
Nu numai amprentele digitale, dar și părul, fibrele textile, sticla pe care a spart -o, urmele
lăsate de instrumente, sângele sau lichidul seminal colectat, toate acestea pot fi martori tăcuți
împotriva lui. Acestea sunt probe pe care nu trebuie să le neglijăm. Ele nu sunt influențate d e
conjunctura de moment. Există și în lipsa martorilor umani. Ele nu pot lipsi total. Numai
interpretarea lor poate fi greșită. Numai eșecul oamenilor în a le găsi, a le studia și a le
înțelege, poate diminua valoarea lor ”. (Kirk, 1974, p. 2)
Se poate afir ma că omul a fost preocupat de cunoașterea și descifrarea
semnificației urmelor chiar de la apariția sa pe pământ. Încă din preistorie,
nevoia de procurare a hranei i -a obligat pe vânători să recunoască pe sol
semnele lăsate de picioarele animalelor ce tre buiau descoperite, urmărite și
prinse.
Identificarea persoanei care a comis o faptă reprobabilă s -a făcut multă vreme
prin folosirea unor elemente științifice împreună cu elemente mistice. În Roma
Antică, ca și în Europa Medievală, se foloseau declarațiile martorilor și
recunoașterile învinuitului, se foloseau caligrafi care examinau scrisul ce trezea
îndoiala cu privire la autenticitatea sa, dar, în același timp, erau socotite ca
metode sigure de stabilire a autorului ordaliile7 și torturile. (Pășescu &
Constantin, 1996, p.15)
Urmele pot furniza informații asupra activității infracționale desfășurate, cu
referire la locul, timpul, fazele și succesiunea operațiunilor, a modului de
operare folosit, a instrumentelor utilizate, a raportului cauzal dintre anumit e
activități și consecințele acestora. Mijlocul legal de administrare ca probe a
urmelor îl constituie constatarea tehnico -științifică sau expertiza. Ca valoare
probantă, aceste mijloace se situează la același nivel cu celelalte mijloace de
probă prevăzute de legea procesuală penală, dar prezintă un grad de
obiectivitate mai ridicat decât cel al declarațiilor și nu generează suspiciunile
relei-credințe care poate fi întâlnită, uneori, la persoanele chemate pentru a fi
ascultate. (Cătuna, 2008, p.19)
2.4.1. Noțiun ea și clasificarea urmelor
a) Definiția urmei
În literatura criminalistică, noțiunea de urmă este prezentată în două accepțiuni:
în sens larg : „cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul
înconjurător ca rezultat al acțiunii infractorului” ;
în sens restrâns : „reprezentarea structurii exterioare a unui obiect pe un
alt obiect”.
7 Ordalia, metodă mistică, consta într -o probă pe care părțile trebuiau să o dea; în caz că treceau cu bine această încercare,
erau socotiți nevinovați. Probele au fost în așa fel concepute, încât istoria nu cunoaște multe cazuri în care cel supus la o
asem enea probă s -o fi trecut cu bine. După metoda care se aplica, ordalia purta diverse nume: ordalia otrăvii, ordalia fumului,
ordalia apei, ordalia focului, ordalia coșciugului. De exemplu, ordalia otrăvii era „proba” prin care cel învinuit trebuia să ia o
anumită cantitate de otravă, iar în cazul în care scăpa cu viață era socotit absolvit de vină.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 31 În criminalistica românească, prin urmă se înțelege: orice modificare materială
produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta
și eleme ntele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea
infracțională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot
conduce la: stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite
și la lămurirea împrejurărilor cauz ei. (Cârjan & Chiper, 2009, p. 104)
b) Clasificarea urmelor
În procesul formării urmelor distingem două categorii de obiecte, cele care
formează urma și cele care primesc urma: obiect creator și obiect primitor .
În funcție de factorul (obiectul) creator se disting următoarele grupe de urme:
– urmele omului : toate modificările săvârșite în câmpul infracțiunii de
mâinile și picioarele omului, ale feței, ale urechii, precum și urmele
biologice de natură umană, ca: sânge, salivă, păr, spermă;
– urmele animalelor : sunt incluse aici urmele create de copite, gheare,
coarne, colți, aripi, păr, produse biologice, miros;
– urmele plantelor : din acestea fac parte cele create de frunze, crengi,
tulpini, precum și semințele acestora;
– urmele obiectelor și instrumentelor folosi te de om la comiterea
infracțiunii. Principalele urme sunt: ale încălțămintei, ale mijloacelor de
transport, ale instrumentelor de lovire, spargere, de tăiere, ale armelor de
foc;
– urmele create de unele fenomene (incendii, explozii, catastrofe, folosirea
radiațiilor).
În funcție de factorul primitor se disting următoarele grupe de urme:
– urme primite de om;
– urme primite de animale;
– urme primite de vegetale;
– urme primite de obiecte.
În funcție de esența lor se dist ing următoarele grupe de urme:
urmele formă ( sunt acele modificări care reprezintă forma exterioară a
obiectului creator).
Dacă cele două categorii de obiecte aflate în procesul formării urmelor (creator
și primitor) se găsesc în repaus sau în mișcare, ur mele pot fi:
urme statice (formate prin apăsare, lovire sau tamponarea obiectului
creator pe suprafața obiectului primitor, fără ca acestea să alunece între
ele. Exemple în acest sens sunt urmele de încălțăminte, urmele papilare,
conturul instrumentelor de spargere, conturul dinților pe pielea victimei);
urme dinamice (create în procesul de alunecare și frecare a suprafețelor
corpului creator și corpului primitor de urmă: urme în formă de striații,
urme de alunecare și frecare, urme de derapare a roților au tovehiculelor).
Urmele formă, în funcție de plasticitatea obiectului primitor, pot fi:
– urme de adâncime (acestea se formează atunci când obiectul creator este
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 32 dur și pătrunde în masa obiectului primitor);
– urme de suprafață (se formează atunci când obiectul creator și primitor
sunt de aceeași duritate și apar ca rezultat al depunerilor de pe obiectul
creator pe suprafața obiectului primitor și invers, fără a se schimba
formele celor două obiecte).
Urmele de suprafață pot fi:
– de stratificare (atunci când obiectul creator depune pe cel primitor un
strat de substanță, de exemplu urmele de încălțăminte, de noroi depuse pe
parchet sau ale pneurilor ude pe asfalt);
– de destratificare (atunci când obiectul creator ia din suprafața obiectului
primito r un strat subțire de substanță, de exemplu degetele puse pe un toc
de fereastră acoperit cu un strat de praf).
Urmele de stratificare și de destratificare pot fi:
– vizibile (atunci când sunt detectate cu ușurință de ochiul uman, de
exemplu urmele de degete murdare de sânge formate pe pereții încăperii
unde s -a comis un omor);
– invizibile (sau latente) (care nu pot fi detectate decât dacă sunt privite sub
anumite unghiuri de lumină, prin transparență pentru a căror vizibilitate
este necesară relevarea -folosir ea unor surse dirijate de lumină sau a
radiațiilo r ultraviolete);
– urmele materie (sunt acele modificări ale ambianței locului faptei, când
din obiectul creator se desprind particule materiale care rămân depozitate
pe obiectul primitor, fără a reproduce for ma obiectului din care provin).
Ele sunt de natură:
– organică (sau biologice) atunci când provin de la un corp uman sau
animal (sânge, păr, urină, salivă);
– anorganică , din această categorie fac parte elementele minerale ca:
pulberi, soluri, particule de vopsea, cioburi de sticlă.
În funcție de mărimea lor (dimensiunea urmelor), urmele pot fi:
– macrourmele (sunt acele modificări care sunt vizibile cu ochiul liber, fără
a fi folosite aparatele optice de mărit;
– microurmele (sunt acele urme formă sau materie , mici și foarte mici, care
nu pot fi percepute decât cu ajutorul aparatelor optice de mărit).
În funcție de posibilitățile pe care le oferă acestea în procesul identificării
obiectului creator :
– urme apte (permit identificarea obiectului creator);
– urme inapte (nu permit identificarea obiectului creator, dar ajută la
stabilirea apartenenței acestuia la gen). (Cârjan & Chiper, 2009, p.105)
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 33
Urmele omului
Omul poate crea la locul infracțiunii urme formă și urme materie (biologice).
Din prima categorie fac parte urmele de mâini, urmele de picioare, urme ale
celorlalte părți ale corpului. Din cea de a doua categorie fac parte urmele
biologice.
a) Urmele de mâini
Urma mâinilor a fost sesizată de om din timpuri imemoriale, dovadă fiind
prezența acesteia pe dif erite obiecte, picturi rupestre sau documente. Urma care
a revoluționat identificarea persoanei, înlocuind sistemul antropometric este
cea lăsată de suprafața mâinii, respectiv amprenta digitală, palmară cât și cea a
tălpii piciorului gol (amprenta plantar ă). Imprimarea urmelor este dată de
secrețiile pielii și de contaminarea acesteia cu substanțe adezive (praf, sânge).
Ea reproduce conturul desenelor papilare într -o manieră vizibilă sau incertă.
Prin relevarea și clasificarea lor, impresiunile papilare pe rmit atât identificarea
unei persoane, după amprentele din fișierul dactiloscopic (cazul recidiviștilor),
cât și identificarea unei persoane suspecte prin compararea urmei incriminate
cu urma obținută de la aceasta pe cale experimentală.
Termenul de dactil oscopie se referă, în sens restrâns, doar la desenele papilare
ale degetului, dar în sens larg a fost extins la toate impresiunile papilare, adică
digitale, palmare și plantare. Utilizarea impresiunilor digitale în criminalistică
are ca scop (valoare proba ntă):
1. identificarea persoanei care își ascunde adevărata identitate prin
compararea amprentelor papilare cu fișele dactiloscopice (dacă este
recidivist);
2. identificarea cadavrelor necunoscute;
3. identificarea persoanei care a lăsat o impresiune digitală la locul faptei
prin compararea cu amprentele din fișier (autor necunoscut);
4. identificarea persoanei care a lăsat impresiunea digitală incriminată prin
compararea cu amprentele bănuitului;
5. compararea impresiunilor digitale găsite cu ocazia săvârșirii mai mult or
infracțiuni cu autori necunoscuți, în vederea stabilirii autorului comun
(cel mai frecvent la furturi).
O amprentă digitală aparținând unei persoane, găsită pe un obiect, face dovada
contactului acestei persoane cu obiectul, dar nu constituie, prin ea î nsăși, o
probă de vinovăție. (Cârjan & Chiper, 2009, p.112)
Desenele papilare
Mâna este alcătuită din degete și palmă.
1) degetul este compus din trei zone despărțite prin șanțuri de flexiune:
a) falangeta (sus);
b) falangina (mijloc);
c) falanga (jos).
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 34 2) palma este compusă din:
a) regiunea digito -palmară (zona de sub degete);
b) regiunea tenară (din dreptul degetului mare);
c) regiunea hipotenară (din partea opusă).
Pielea care acoperă mâna este formată din trei straturi:
a) epidermul (partea exterioară a pielii alcătuit din 5 s traturi de celule
epiteliale; cel de deasupra este cornos, format din celule moarte, aflat
într-un proces permanent de descuamare);
b) dermul (țesut fibros, elastic, care conține vasele capilare arteriale și
venoase, precum și terminațiile nervilor senzitivi) ;
c) hipodermul (stratul cel mai profund, care face legătura între piele și
organele interne, conține glandele sebacee).
La punctul de contact cu epidermul, dermul prezintă ridicături conice
proeminente, denumite papile . În vârful acestora, străbătute fiecare de un canal,
se află porii prin care se elimină transpirația. Papilele dermice sunt înșiruite
liniar, astfel că rândurilor de papile le corespund crestele papilare situate la
suprafața dermului.
Forma crestelor papilare este reprodusă identic de către epidermă. Sudoarea
secretată de glandele sudoripare și substanțele grase (sebum) produse de
glandele sebacee formează la suprafața epidermului un strat de săruri și
grăsimi, care la contactul cu un suport (obiect) se depun pe suprafața acestuia.
Depuneril e de substanță conturează întocmai forma crestelor papilare,
respectiv a șanțurilor dintre ele. În plus, la particularizarea desenelor papilare,
denumite și dactilograme8, contribuie încrețiturile pielii care străbat transversal
crestele papilare, concreti zate în linii albe oblice.
Impresiunea papilară este produsă de către depozitul de stropi microscopici de
sudoare, formată din apă, substanțe organice și săruri minerale. Sudoarea
reprezintă unul dintre elementele importante de formare a urmelor pe
supra fețele cu care pielea a venit în contact, afirmație valabilă și în cazul
celorlalte categorii de urme lăsate de aceasta.
Desenul papilar al falangetei a fost împărțit în trei zone: centrală (nucleul),
zona bazală (între nucleu și șanțul de flexiune) și zo na marginală (înconjoară
nucleul). Vârful degetului se numește zona distală, iar zonele laterale se
numesc periferice. La întâlnirea crestelor papilare limitante ale fiecărei zone se
găsește o deltă, după forma literei grecești care i -a dat numele. Această deltă
poate fi albă (cele trei creste formează un triunghi) sau neagră (când formează
o bifurcație asemănătoare literei y). Centrul deltei îl reprezintă punctul deltic și
constituie reperul de plecare în compararea unei urme cu o impresiune digitală
(urma degetului luată experimental) sau dactilogramă (fotografia urmei sau a
impresiunilor).
8 Desenele papilare imprimate pe un suport, sunt de două feluri:
– dactilograme care reprezintă desene papilare imprimate voluntar, denumite impresiuni sau amprent e de comparat;
– dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate involuntar pe un suport oarecare, denumite urme sau amprente în
litigiu.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 35 Prezența deltelor în desenul papilar al falangei sau absența lor a oferit
posibilitatea clasificării amprentelor în cinci tipuri după desenul papilar
(adeltic, monodel tic, bideltic, polideltic, amorf), subdivizate la rândul lor în
subtipuri.
Pentru a diferenția două amprente de același tip sau subtip, a fost stabilit, pe
lângă centrul deltei, un al doilea reper, și anume centrul desenului care trebuie
stabilit.
Dacă după comparația urmei cu amprenta clasificată în fișier, numărul de
creste obținute nu este același, urma este exclusă. În cazul în care numărul de
creste obținute este același urma și modelul de comparație sunt examinate
pentru a fi obținute un minim de 1 2 puncte coincidență. În cazul în care acest
număr nu este îndeplinit prin analiza comparativă a desenului papilar, expertul
va utiliza alte detalii (pori, cicatrice) până se ajunge la numărul maxim posibil.
(Pășescu, 2000, p.46)
Proprietățile desenelor pa pilare
1. Imuabilitatea. Desenele papilare se formează în timpul sarcinii (lunile IV –
VI) și se păstrează neschimbate până dincolo de moarte9, de unde posibilitatea
și utilitatea amprentării cadavrelor.
2. Fixitatea și inalterabilitatea . Desenele papilare variază doar ca
dimensiune(copilărie -maturitate), dar nu și ca structură și detalii. Ele nu se
modifică în timp, cu excepția accidentelor (ardere sau tăiere profundă) sau a
maladiilor cutanate grave (lepră). Dar și în aceste cazuri, ca și în cel al
modificărilor intenționate (operație), epidermul fie se reface prezentând
aceleași caracteristici ale desenului ca înainte de alterare, fie se cicatrizează,
căpătând un aspect tipic de neconfundat. (Cârjan & Chiper, 2009, p.114)
3. Unicitatea . Desenele papilare sunt unice, adică proprii unui singur deget,
fiecare persoană are relieful papilar propriu, ca existență unică, irepetabil la alt
om.
Aceste trei proprietăți conferă desenelor papilare calitatea de a fi strict
individuale , unice, de neregăsit la alte persoane și chi ar la degetele aceleiași
persoane.
Cercetările întreprinse au stabilit că, pornindu -se de la 4 caracteristici de
identificare, ar exista posibilitatea teoretică de repetare a două desene papilare
la un număr de 64 de milioane de amprente. Cu cât numărul d etaliilor
caracteristice crește, cu atât devine practic imposibilă apariția a două persoane
cu amprente identice. Dacă se iau în calcul 20 de puncte caracteristice tuturor
celor 10 degete ale mâinilor, o atare posibilitate de apariție a două persoane cu
amprente identice ar putea apărea la circa 400 milioane de secole. (Bercheșan
& Ruiu, 2004, p.311)
9 Până la descompunerea pielii prin procesul putrefacției.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 36
Sarcina de lucru 5
Comentează proprietățile desenelor papilare.
Modul de prezentare a urmelor de mâini
Prin atingerea unor suprafețe se creează urme ale crestelor papilare, datorită
depunerii de substanță de pe degete pe obiecte sau prin detașare de substanță de
pe suprafața obiectelor ori prin mularea crestelor în materii care prezintă
oarecare plasticitat e. În funcție de plasticitatea materiei pe care se creează,
urmele de mâini pot fi de suprafață sau de adâncime . Urmele de suprafață pot
fi vizibile și invizibile .
Urmele vizibile sunt create de mâinile murdărite cu substanțe colorate )sânge,
vopsea, cerne ală, noroi, praf, ciment, funingine), iar valoarea lor în procesul de
identificare va fi dependentă de gradul de îmbâcsire a crestelor cu substanță
colorată. Din cauza faptului că prin atingerea repetată a unor obiecte substanța
colorată dispare de pe cres tele papilare, urma ce se va reproduce va fi cea a
șanțurilor papilare, fapt care poate produce apariția unor erori în procesul de
comparare (prin compararea șanțurilor urmei cu crestele modelului de
comparație). (Cătuna, 2008, p.27)
Se recomandă ca, atun ci când se descoperă și se ridică o urmă colorată, mai
întâi să se compare urma așa cum se găsește, iar după aceea să se procedeze și
la inversarea sa fotografică. (Bercheșan & Ruiu, 2004, p.325)
Urmele invizibile lăsate de mâini rămân prin depunerea sudor ii și a grăsimii
umane de pe piele, ca urmare a atingerii cu mâna, voluntar sau involuntar, a
anumitor obiecte (ex: făptuitorul a pus mâna pe geamul ferestrei, s -a sprijinit
cu mâna pe mobila din încăpere, a băut apă dintr -un pahar). La crearea acestui
gen de urme pot să concure și alte substanțe invizibile, susceptibile
transferului, cum ar fi grăsimile, produsele petroliere, cremele și vaselinele
incolore, sărurile de urină.
Urmele de adâncime sunt lăsate de mâini prin imprimarea crestelor papilare în
diverse materii plastice (chit, vopsele proaspete, ceară). Atât urmele de
suprafață, cât și cele de adâncime, în raport cu modul în care s -au format, vor fi
găsite la locul faptei într -una dintre următoarele situații:
– urma este statică, clară și bine impri mată pe suport, caracteristicile
individuale ale acesteia oferă suficiente elemente de identificare a
mâinii creatoare;
– urma este statică, clară și bine imprimată, dar suportul pe care s -a creat
nu permite reproducerea exactă a desenului papilar și când se vor putea
stabili numai unele elemente generice ca: numărul degetelor, lungimea,
grosimea acestora, caracterele particulare ale unor negi, cicatrice;
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 37 – urma este dinamică (mâna alunecă pe un obiect, pe un mâner, se scapă
o sticlă din mână ori alunecă mâna m urdară de noroi pe zid), se
reproduc foarte puțin elemente caracteristice. (Cătuna, 2008, p.28)
Fixarea și ridicarea urmelor de mâini
Sub raport procedural, urmele sunt fixate prin procesul verbal în care se
consemnează:
– urmele descoperite și metodele de r elevare folosite;
– locul în care au fost găsite, distanțele față de principalele repere
(copaci, axul șoselei, fereastră, ușă);
– poziția lor față de obiectul principal;
– starea urmei sau a obiectului (deteriorat, umed, în putrefacție, cald,
rece);
– cantitățile găsite;
– condițiile în care au fost descoperite;
– starea timpului;
– fotografiile executate;
– transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje;
– ambalarea și ridicarea obiectelor purtătoare. (Ionescu, 2007, p.112)
b) Urmele de picioare
Sunt acele modificări aduse ambianței locului faptei ca rezultat al contactului
picioarelor desculțe cu diferite suprafețe, în procesul săvârșirii infracțiunii.
Factorul creator este piciorul, „laba piciorului”, partea care este în contact cu
solul, cunoscută sub numele de „pla ntă”. Din acest considerent, urmele create
de piciorul desculț se numesc „urme plantare”.
Într-o urmă plantară distingem amprentele degetelor piciorului, unde se găsesc
creste papilare similare celor descrise la punctul a), regiune numită
metatorsofalangiană.
A doua zonă este cea a călcâiului, unde, în afara urmelor crestelor papilare, se
găsesc urmele bătăturilor, cicatricelor și diferitelor deformații sau malformații.
Ca și în cazul urmelor de mâini, sudoarea va reprezenta cel mai importa nt
element de formare a urmelor pe suprafețele cu care pielea a venit în contact.
Urmele de picioare confirmă posibilități de identificare a persoanei care le -a
creat prin utilizarea caracteristicilor desenului papilar, dar și prin utilizarea
moleculelor o rganice conținute de urmă în stabilirea ADN -ului persoanei
creatoare a urmei.
Clasificarea urmelor de picioare
– urme de picior desculț (urmă papilară): se identifică direct persoana;
– urme de picior cu ciorap: se identifică fie persoana, după urmele de
contu r ale tălpii, fie ciorapul, după textura materialului;
– urme de picior încălțat: se identifică încălțămintea, deci indirect
persoana.
Urmele piciorului cu ciorap reproduc forma generală a plantei piciorului, a
regiunilor sale și a țesăturii. Pot servi la de terminări de grup și chiar la
identificare, dacă prezintă elemente de individualizare (uzuri sau cusături
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 38 specifice).
Urmele de picioare se pretează la toate formele cunoscute, de suprafață și de
adâncime, de stratificare și de destratificare, vizibile și latente, statice și
dinamice. Calitatea urmei depinde atât de modul de călcare, cât și de
proprietățile plastice ale obiectului primitor, mai ales în cazul urmelor de
adâncime. La urmele de suprafață și de stratificare prezintă interes natura
substanței a derente și gradul de uzură a tălpii.
Atunci când la fața locului se descoperă șiruri de urme consecutive, create în
timpul mersului, cunoscute sub numele de „cărarea de urme”, în afara
elementelor specifice crestelor papilare se disting și alte caracteris tici, cum
sunt: linia mersului (o linie frântă care unește părțile din spate ale fiecărei
urme; unghiurile formate sunt mici sau mari, în raport cu lungimea pasului),
direcția mersului (dată de linia dreaptă care trece printre urmele lăsate de
piciorul dre pt și de piciorul stâng), lungimea pasului (distanța dintre două urme
consecutive ale piciorului drept și stâng, măsurată la partea din spate sau din
față a urmelor; se măsoară între extremitățile călcâielor celor două urme),
lățimea pasului (distanța cupr insă între partea exterioară ori interioară a
urmelor piciorului stâng sau drept) și unghiul de mers (format de axa
longitudinală a tălpii cu axa direcției de mers; diferă de la o persoană la alta și
este constant, fiind mai mic la femei, copii și bătrâni în comparație cu bărbații
maturi).
Cărarea de urme poate oferi informații cu privire la: numărul de persoane,
greutatea, înălțimea, sexul, vârsta, defecte anatomice (șchiopătare, platfus),
viteza și modalitatea deplasării (prin alergare, prin sărire, lent, rapid), starea
psihică (beție, boală, stres).
Fixarea și ridicarea urmelor de picioare
Criminalistica recomandă fixarea urmelor de picioare astfel:
a) prin descriere în procesul -verbal de cercetare a locului faptei (se
precizează zona în care se află, proprietățile suportului, descrierea
urmelor în mod amănunțit, la urmele de încălțăminte se precizează dacă
sunt de adâncime sau de suprafață, la urmele create de piciorul desculț se
precizează dacă se disting caracteristicile desenului papilar, urmele
degetelor, elementele cărării de urme);
b) prin fotografiere, care se execută în ansamblu, a obiectelor principale, în
detaliu a fiecărei urme și la scară;
c) fixarea prin mulare a urmelor de adâncime (mulare cu ceară, parafină sau
rășină, prin trasarea peste supra fața urmei a unui strat subțire de parafină
sau ceară topită, după care se pulverizează pudră de talc; urmele de
adâncime create în zăpadă sau în gheață se pot fixa prin mulaje de ghips
sau de sulf topit; urmele fiabile (nisip) se pulverizează în prealabil cu
șerlac10, colodiu11 sau fixativ de păr, dacă urma este umedă, în prealabil
se presară talc sau praf de ghips, care absoarbe apa);
d) copierea cu peliculă adezivă a urmelor de suprafață (negativul obținut
10Rășină naturală (de origine animală) sau produsă s intetic, folosită la prepararea unor lacuri, a cerii roșii.
11 Soluție obținută prin dizolvarea nitrocelulozei într -un amestec de eter și alcool și care, prin evaporare, lasă o peliculă
aderentă.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 39 prin fotografierea urmei de pe pelicula adezivă va fi așezat în aparatul de
mărit, pentru obținerea imaginii pozitive, cu emulsia spre sursa de
lumină);
e) ridicarea prin decuparea suportului purtător de urme (călcarea pe hârtie);
f) prin transferul electrostatic (deasupra urmei se aplică o folie de vinilin
sau poliester, laminată pe o parte cu un strat de metal bun conducător de
electricitate. Sub obiectul purtător de urmă se plasează o placă din metal
care este conectată, ca și filmul, la o sursă de înaltă tensiune. La trecerea
curentului electric se produce o încărcare statică a filmului, care atrage și
fixează particule de murdărie sau reziduuri ce conturează urma de picior).
Sarcina de lucru 6
Ce sunt urmele de picioare?
c) Urmele de dinți
Examinarea probelor dentare și a danturilor a fost consemnată pentru prima
dată în jurul anului 2500 î .H. când doi molari uniți împreună cu ajutorul unui
fir de aur au fost găsiți într -un mormânt din Giza în Egipt. Amprentele dentare
au fost folosite ca sigiliu pentru identificarea personală în urmă cu pes te 900 de
ani. În anul 66 î. H., Nero și -a ucis nevasta și i -a pus capul pe un platou pentru
a-l arăta amantei. Aceasta a identificat -o după un dinte cariat. (Cătuna, 2008, p.
37)
Urmele de dinți sunt modificări ale ambianței locului faptei create de dinți i
infractorului, prin mușcare. Ele sunt descoperite pe resturi alimentare (unt
brânză, fructe, ciocolată) sau pe corpul victimelor în cazul infracțiunilor de
omor, viol și tâlhărie.
Pe corpul victimelor aceste urme sunt de adâncime sau de suprafață. Pe
alimente ele sunt și dinamice, fiind create, în general de dinții maxilarului
superior. De obicei, se formează urme striații, ca rezultat al imperfecțiunilor
smalțului dentar. Prin expertiza acestor urme se identifică persoana care a creat
urmele de dinți.
Identificarea este posibilă datorită unicității caracteristicilor aparatului dentar al
fiecărei persoane (lungimea și lățimea dinților, modul cum sunt dispuși, lipsa
dinților sau a unor părți din aceștia, modificările ce le pot suferi din cauza
uzurii, a acc identelor, a diferitelor boli, a tratamentului medical, a lucrărilor de
înfrumusețare).
Urma de dinți oferă, încă de la locul faptei, primele informații despre tipul
constituțional și vârsta celui care a creat -o.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 40
Fixarea urmelor de dinți se face prin de scrierea lor în procesul -verbal, prin
fotografiere și pentru cele de adâncime prin mulaje.
d) Urmele de buze
Utilizarea urmelor de buze în procesul identificării criminalistice a prezentat
interes doar în ultimul deceniu al secolului trecut, criminaliștii rom âni putând fi
considerați ca fiind unii din pionierii utilizării acestei metode (în 1969 s -a
efectuat în laboratoarele criminalistice ale miliției prima expertiză referitoare la
urmele de buze).
Urmele de buze sunt reproduceri ale reliefului și formelor e xterioare ale
buzelor create pe diverse suprafețe, în procesul săvârșirii infracțiunii. Se
întâlnesc în crimele pasionale și sexuale și se pot găsi pe pahare, țigări, pipă,
tacâmuri, batiste etc.
Urmele de buze se formează prin stratificare de coloranți (rujuri), de substanțe
grase (sosuri, grăsimi, sucuri) sau produse de natură biologică (salivă, secreții).
Se prezintă sub formă statică sau dinamică, sub formă vizibilă sau latentă și în
majoritatea cazurilor numai ca urme de suprafață.
Procedeele de rele vare și fixare sunt similare cu cele ale urmelor crestelor
papilare. Se recomandă ridicarea obiectului purtător și fotografierea, deoarece
transferarea cu folie adezivă nu preia toate elementele urmei.
Urmele de buze pot fi supuse unor examinări fizico -chimice și biologice,
inclusiv testului ADN, pentru stabilirea compoziției, a grupei de sânge și a
infecțiilor bacteriene. Examenul de identificare se face prin compararea urmei
cu amprentele de buze de la persoanele suspecte, luate în condiții cât mai
apropi ate de cele ale amprentei incriminate (obiect similar). (Cârjan & Chiper,
2009, p.145)
e) Urmele de urechi, nas, ale ridurilor feței, de bărbie, urmele de genunchi și
de cot, urmele regiunii fesiere
Prin aceste urme se poate ajunge în unele cazuri la identif icarea persoanei care
le-a lăsat, iar în anumite situații, în coroborare cu alte categorii de urme găsite
la fața locului, ele contribuie la stabilirea apartenenței de gen ori a altor date cu
privire la făptuitor sau fapta penală. În practică, au fost cazu ri când, pe baza
urmelor izolate de urechi rămase la fața locului, a fost identificată persoana
care le -a creat.
Urmele izolate ale piramidei nazale nu au fost încă folosite în procesul
identificării, dar asociate cu alte elemente anatomice ale figurii, p ot servi la
aceasta. În același scop, pot fi folosite și urmele cotului, genunchiului, ale
regiunii fesiere, bărbiei și ridurilor, cel puțin în vederea delimitării cercului de
persoane care le puteau crea.
Prin această categorie de urme se înțeleg acele modificări aduse elementelor
componente ale locului faptei ca rezultat al contactului urechilor, nasului și
altor părți ale feței și corpului uman cu ele, în procesul săvârșirii unei
infracțiuni. Aceste urme pot fi statice sau dinamice, de adâncime sau de
suprafață, de stratificare sau de destratificare, vizibile sau invizibile.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 41 În privința modului de formare, descriere, descoperire, fixare, ridicare,
ambalare și transport cele expuse la urmele de mâini sau a celor de buze se
aplică în mod similar. (Cătu na, 2008, p.44)
f) Urmele biologice
Urmele de sânge, salivă, spermă, păr și țesuturi moi sunt exploatate
criminalistic și în baza unei componente comune: moleculele de sânge. Sunt
recoltate frecvent cu ocazia investigării infracțiunilor săvârșite prin violență
(omor, tâlhărie, viol, loviri), a accidentelor de circulație, de muncă, în explozii
și incendii.
Toate urmele din această categorie sunt urme materie de natură umană. Ele nu
au o formă exterioară bine conturată, cu excepția firelor de păr și a ung hiilor. În
funcție de proveniența acestor urme de natură biologică ele se clasifică astfel:
– produse de secreție (salivă, lapte matern, secreție nazală);
– produse de excreție (urină, spermă, spută, materii fecale, vomismente);
– țesuturi moi (masă cerebrală, p iele, țesut muscular, sânge);
– țesuturi dure (unghii, oase, fire de păr).
Datorită caracterului specific al acestor urme, examinarea acestora se
înfăptuiește cu concursul unor specialiști din domeniul medicinii legale,
biologiei, toxicologiei și antropologiei).
În privința frecvenței descoperirii la fața locului a acestor urme, se poate face
următoarea ierarhizare: cele mai frecvente sunt urmele de sânge, apoi în ordine
descrescândă, urmele de salivă, de spermă, fire de păr, oase, alte țesuturi mo i.
Urmele de sânge
La fața locului, urmele de sânge pot fi prezente ca urmare a vătămării
persoanelor și pot fi găsite pe diferite obiecte, pe instrumentele folosite, pe sol,
pe drumul parcurs de către persoane cu leziuni sângerânde, pe corpul și
îmbrăcămi ntea personală, sub formă de picături, bălți, împroșcări, cruste,
mânjituri, în funcție de mecanismul de formare. Forma urmelor de sânge este
influențată de înălțimea de la care acesta a căzut, de unghiul de incidență, de
vechime, regiunea anatomică din ca re provine, de influența factorilor de mediu
exterior, de suportul pe care a căzut.
Sângele lichid se recoltează cu ajutorul unei pipete sau seringi, după care se
introduce în recipiente curate și închise ermetic. În cazul în care urma se
găsește pe obiect e de mici dimensiuni, acestea se ridică împreună cu urma.
Sângele uscat se ridică prin răzuire sau solubilizare cu ajutorul unei hârtii filtru,
tifon, vată îmbibate în apă și trebuie examinat cât mai repede posibil, deoarece
se alterează foarte repede.
În urma examinării urmelor de sânge, se pot formula ipoteze cu privire la:
– numărul făptuitorilor, contribuția fiecăruia la crearea leziunilor,
– deprinderile pe care le posedă unele persoane în producerea leziunilor,
uneori profesia făptuitorilor;
– obiectul creator, felul, natura, numărul, gradul de ascuțire a
instrumentelor utilizate, forma și mărimea obiectelor contondente,
direcția din care s -a tras cu arma de foc, locul unde se găsea făptuitorul;
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 42 – vechimea urmei;
– punctul din care a țâșnit sângele;
– traseul parcurs de persoana care sângerează;
– acțiuni de ștergere, răzuire, spălare.
Urmele de salivă
Prin urmă de salivă se înțelege lichidul de secreție a glandelor salivare depus
pe diferite suporturi, în procesul săvârșirii infracțiunii sau în legătură cu aces ta.
Pe baza testului ADN este posibilă identificarea persoanei după saliva
prelevată de pe obiecte ca: tacâmuri, scobitori, șervețele, țigări, batiste.
Căutarea urmelor de salivă se face prin cercetarea atentă a obiectelor, sub
diferite unghiuri de incide nță a luminii de lanternă și cu ajutorul lupelor de
mărit, precum și cu lampa portativă de ultraviolete. Ambalarea urmelor se face
doar în stare uscată, după care se transportă urgent la laboratorul de
specialitate, pentru a nu se distruge antigenele12.
Interpretarea urmelor de salivă poate oferi date despre modul de formare a
urmei, mediul profesional al individului, starea de sănătate, deprinderi sau
vicii, timpul petrecut la locul faptei, numărul de persoane. Expertul se poate
pronunța asupra următoare lor aspecte: dacă urma este sau nu de salivă, dacă
saliva este de natură umană, grupa sangvină, prin examen genetic se poate
identifica persoana cu certitudine.
Urmele de spermă
Prin urmă de spermă se înțelege lichidul de secreție al glandelor sexuale
masculine, exteriorizat din cauze fiziologice sau patologice, depus pe diferite
suporturi în procesul săvârșirii unei infracțiuni sau în legătură cu aceasta.
Urmele de spermă se formează prin depunerea spermei eliminate pe diferite
obiecte ca: lenjeria de cor p și de pat, prosoape, batiste, haine, dușumele,
covoare, corpul victimei sau al infractorului (pe coapse, fese, abdomen etc.).
Prezintă interes pentru investigarea criminalistică a unor infracțiuni privitoare
la viața sexuală, a unor infracțiuni de omor, în cazuri de sinucideri ale
bărbaților prin spânzurare, precum și în unele accidente.
Descoperirea urmelor de spermă la fața locului se poate face cu ochiul liber sau
prin folosirea unor mijloace optice sau prin utilizarea lămpilor cu raze
ultraviolete.
Căutarea urmelor de spermă se va concentra în special spre corpul uman și
articolele de uz vestimentar, lenjeria de pat, în locul în care se află victima, pe
obiectele utilizate în scop igienic.
Prin interpretarea urmelor la fața locului pot fi obținute in formații cu privire la
modul de formare, vechime, numărul aproximativ de persoane de la care
provin, unele stări de boală sau vicii ale persoanei creatoare. (Pășescu, 2000, p.
50)
12 Antigen (greacă: anti=contra și geano=a naște, a genera) es te termenul care definește orice substanță de origine endogenă
sau exogenă, care, odată ajunsă în organism, nu este recunoscută ca proprie și determină apariția unui răspuns imun, ce
vizează neutralizarea și eliminarea ei. Odată pătrunse în organism antige nele pot determina: sinteza de molecule de anticorpi,
care le recunosc specific, instalarea memoriei imunologice ("amintirea" organismului despre întâlnirile anterioare avute cu
același antigen), apariția eventuală a unor reacții imune aberante: reacții al ergice, autoimune etc.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 43 Urmele de natură piloasă
Prin urmă de natură piloasă se înțelege firul de păr provenit de pe corpul uman
în procesul săvârșirii unei infracțiuni sau în legătură cu aceasta. Anatomic, firul
de păr se compune din rădăcină și tijă care prezintă caracteristici de
identificare, cum sun t: lungimea, grosimea, culoarea, ondulația, gradul de
deteriorare datorat unor factori externi ori modificări patologice.
Caracteristicile firului de păr sunt diferite în raport cu regiunea corpului, sexul
persoanei, starea de sănătate a persoanei. La fața locului urmele de natură
piloasă sunt relativ greu de descoperit din cauza dimensiunilor reduse, a formei
și culorii lor, a posibilității de a le confunda cu obiectele pe care se află și
dificil de fixat din aceleași motive.
Cu ochiul liber sau utilizând mijloacele tehnice aflate în trusa criminalistică,
urmele de natură piloasă vor fi căutate pe corpul uman, obiectele de
îmbrăcăminte și lenjerie, pe cele de utilitate igienico -sanitară, pe locul în care
se află victima și pe obiectele din apropierea acest eia, pe obiectele corp delict.
Prin interpretarea urmelor de natură piloasă, se pot obține date privind regiunea
corporală de proveniență, culoarea și dacă aceasta este naturală, vârsta, sexul,
gradul de igienă corporală, unele stări de boală, instrumentu l tăietor folosit.
Urmele biologice și stabilirea profilului ADN
Urmele de sânge, de spermă, părul cu rădăcină, de salivă și urină, de oase și de
țesuturi ridicate de la locul faptei sunt apte de izolarea și analizarea ADN -ului.
Principalul avantaj al dete rminării profilului ADN îl constituie posibilitatea
identificării persoanei care a creat urma fără a mai fi nevoie de alte date despre
aceasta, similar cu identificarea persoanei în baza amprentei digitale. Mai
există și alte avantaje, concretizate în posi bilitatea păstrării și analizei urmelor
după o perioadă îndelungată de timp de la formare sau ridicare (și peste 10
ani), rezistența lor în timp, cantitatea necesară pentru analiză foarte redusă și
gama largă a urmelor apte unor asemenea determinări.
Pentr u ca o urmă găsită la locul faptei să poată fi utilizată pentru determinarea
profilului ADN, ea nu trebuie să fi fost contaminată, adică amestecată cu alt
ADN provenit dintr -o altă sursă. Contaminarea urmei se poate produce înainte
de descoperirea urmei da r și pe parcursul cercetării locului faptei cu ocazia
recoltării și ambalării urmei sau pe parcursul transportului ori a conservării
urmei.
g) Urmele obiectelor
În această categorie intră urmele obiectelor folosite de infractor la comiterea
infracțiunilor. Cele mai frecvente urme găsite în câmpul infracțiunilor sunt:
– urmele obiectelor de îmbrăcăminte. Prin urme ale obiectelor de
îmbrăcăminte se înțeleg modificările care apar pe corpul omenesc sau pe
suprafața unor obiecte ori pe alte componente ale mediului , ca urmare a
contactului lor cu îmbrăcămintea purtată de o persoană, în procesul
săvârșirii unei infracțiuni sau în legătură cu aceasta. Urma de
îmbrăcăminte se formează de obicei pe suprafețe relativ plane, prin
imprimarea materialului textil pe suprafaț a obiectului care are
proprietatea de a se modela și a -i păstra forma.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 44 Descoperirea acestor urme când sunt vizibile nu ridică probleme deosebite, iar
când sunt latente, vor fi descoperite cu ajutorul lupei cu surse de iluminare
corespunzătoare.
Prin interpretarea urmelor de îmbrăcăminte, pot fi obținute date referitoare la
obiectul creator al urmei, activități întreprinse la fața locului de către purtător,
date privind purtătorul.
– urmele instrumentelor de spargere . Acestea sunt create de uneltel e,
sculele, aparatele sau orice obiect care se folosește la comiterea unei
infracțiuni. Cele mai folosite instrumente sunt: răngi, leviere, clești,
ciocane, topoare, șurubelnițe, ferăstraie, foarfeci, bâte. Aceste urme pot fi
statice sau dinamice (striații ), de adâncime și de suprafață. Urmele
instrumentelor sunt, în general, create prin:
lovire;
apăsare;
frecare -alunecare;
tăiere;
înțepare.
Căutarea urmelor instrumentelor se face atât pe corpul uman, cât și pe obiectele
care poartă mecanisme de închidere, prin observarea cu ochiul liber sau cu
ajutorul unor mijloace optice, folosind, dacă este cazul, surse de iluminare.
Existența la locul faptei a unor categorii de urme create de instrumente, prin
interpretarea lor, duce la determinarea modului de operare, precum și la
stabilirea condițiilor în care infractorul a comis fapta. Fixarea urmelor se face
prin procesul -verbal și prin fotografiere (procedeul fotografiei de umbre) iar
expertiza urmelor instrumentelor de spargere poate să stabilească: natura și
tipul instrumentului, mecanismul de formare și succesiunea urmelor,
compoziția chimică a materialului și apartenența lui la instrumentul folosit sau
la obiectul violat.
– urmele mijloacelor de transport rutier . Urmele mijloacelor de transport
reprezintă totalitatea transformărilor materiale produse de mijloacele de
transport sau părți componente ale acestora ce apar pe unele obiecte și
corpuri sau în mediul înconjurător, pe timpul săvârșirii unei infracțiuni
sau în legătură cu aceasta. Acestea sunt create de roțile mijloacelor de
transport, cunoscute sub numele de părți rulante, urme ale picioarelor
animalelor de tracțiune (copite), de vaselină, ulei, vopsea sau alte
substanțe provenite de la vehicul.
Formarea urmelor mijloacelor de transport depinde de următorii factori: natura
suprafeței pe care se rulează (asfalt, pământ moale, nisip, zăpadă), modul de
mișcare al mijlocului de transport, tipul de bandaj sau șină cu care sunt
prevăzute roțile. Aceste urme pot fi de adâncime sau de suprafață, statice sau
dinamice . Prin interpretarea urmelor create de mijloacele de transport, se pot
stabili o serie de date și indicii cu privire la tipul, modelul, culoarea, marca,
viteza și direcția de circulație ale acestora, une le elemente ale mecanismului de
producere a accidentelor.
Fixarea și ridicarea urmelor se fac prin: descriere în proces -verbal, fotografii
judiciare, mulaje ale urmelor de adâncime. (Ionescu, 2007, p. 57)
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 45 h) Urmele materie
În această categorie de urme i ntră diferitele resturi de obiecte și de materii
organice sau anorganice, care ne reproduc forma exterioară a produsului din
care provin. Dintre cele mai frecvente urme descoperite în câmpul infracțiunii
enumerăm:
a) resturi de produse textile;
b) resturi de met al;
c) fragmente din lemn;
d) resturi de alimente și cosmetice;
e) capete de țigări;
f) particule de sol și sticlă;
g) particule pulverulente;
h) pete de cerneluri și vopsele.
a) Prin produse textile , înțelegem acele produse în compoziția cărora se află
fibre textile, indiferent de forma în care se prezintă, fibre, țesături, tricotaje sau
confecții. Aceste urme se caută prin observare directă cu ochiul liber sau
folosind lupa cu mâner.
b) resturile de metal . Mecanismul de formare a acestor urme constă în
detașarea unor particule din masa corpurilor metalice, ca urmare a procesului
de pilire, tăiere, rupere, lovire sau sfredelire, sudură, topire, frecare . De regulă,
aceste urme se caută pe sol, la baza obiectului metalic tăiat, rupt sau pilit.
Ridicarea se face cu ajutoru l magneților. Aceste particule pot fi găsite pe
îmbrăcămintea sau încălțămintea infractorului.
c) fragmente din lemn. Aceste urme pot fi sub forma rumegușului, așchii sau
fragmente mai mari. De obicei, primele amintite rămân pe hainele
infractorului.
d) resturil e de alimente și cosmetice . Produsele alimentare și cosmetice sunt
considerate ca urme atunci când prezența lor la fața locului are legătură cu
infracțiunea săvârșită. Aceste urme se formează prin scurgeri (pentru lichide și
prafuri), prin pulverizare, fre care pentru produsele grase (unt, ruj de buze,
creme) și resturi în ambalaje sau vase (saci, cutii, butoaie, oale, pahare,
farfurii).
e) capete de țigări . Acestea se găsesc la fața locului, în scrumiere, pe sol sau
pardoseli sau în vasele din care s -a mâncat. Capetele de țigări sunt examinate
biologic pentru a se stabili grupa sanguină a fumătorului după saliva îmbibată
în tutun sau filtru.
f) particule de sol și sticlă . Primele sunt acele fragmente aduse la locul unde s –
a comis infracțiunea, de încălțămintea, îm brăcămintea sau alte obiecte purtate
de făptuitor, victimă sau de mijloacele de transport folosite în procesul
comiterii infracțiunii. Ele vor fi descoperite pe pardoseli, asfalt sau pe
suprafețele pe care s -a călcat. Secundele sunt fragmente (cioburi) pro venite din
spargere, lovire, tăiere, decupare ori ca urmare a unor temperaturi înalte.
Aceste urme rămân, de obicei, la baza ferestrelor, vitrinelor, pe hainele
autorilor infracțiunii. Căutarea lor se face cu ochiul liber.
g) particule pulverulente . Materiale le pulverulente (ciment, var, praf de
cărămidă) sunt considerate urme când prezența lor în câmpul infracțiunii este
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 46 datorată comiterii infracțiunii. Acestea aderă de obicei pe îmbrăcămintea și
încălțămintea infractorului și a victimei . Căutarea urmelor pul verulente se face
atât cu ochiul liber, cât și cu lupa și lampa de radiații ultraviolete.
h) petele de cerneluri și vopsele . Petele de cerneală se formează prin cădere
accidentală sau voită pe diferite suporturi. Uneori, acestea se găsesc pe mâinile
sau îmbrăcămintea autorului infracțiunii sau ale victimei . Petele apar atunci
când se acționează asupra unei urme de cerneală sau când se șterg pensulele
sau penițele folosite la scris sau desen. Petele de cerneală sunt căutate în
câmpul infracțiunii cu ochiul liber, cu lupa sau cu lampa cu radiații ultraviolete.
Petele de vopsea apar sub forma unor fragmente de pelicule de diferite
dimensiuni. Ele pot avea unul sau mai multe straturi de vopsele de culori
diverse sau grăsimi. Aceste urme se găsesc la locul fapt ei, de cele mai multe ori
în cazul accidentelor de circulație sau în cazul furturilor prin spargere. (Brent,
2008, p.73)
Sarcina de lucru 7
Care sunt cele mai frecvente urme materie descoperite în câmpul
infracțiunii?
2.5. Tehnici de identificare și înregistrare a persoanelor
2.5.1. Identificarea persoanelor și a cadavrelor după semnalmentele exterioare
Prin semnalmente înțelegem totalitatea trăsăturilor exterioare (ale feței, capului,
trunchiului) statice și dinamice ale unei persoane, care o de osebesc de celelalte
persoane și care asigură posibilitatea identificării ei prin descrierea acestora
(semnalmente).
Portretul vorbit constituie o metodă științifică de descriere și comparare a
semnalmentelor exterioare care face posibilă identificarea unei persoane.
Portretul vorbit este cea mai veche metodă de identificare a persoanei, înaintea
identificării dactiloscopice, derivând d in metoda descrierii antropometrice
folosită pentru prima dată de Alphonse Bertillon (1853 -1914).
Fundamentul identificării după semnalmente rezultă din aceea că fiecare
persoană prezintă trăsături care o deosebesc de alte persoane, demonstrând încă
o dată , că în univers fiecare dintre noi suntem unici și din această privință.
Această metodă constă în descrierea semnalmentelor, adică a caracteristicilor
întregului corp omenesc, insistându -se pe particularitățile feței și ale urechii.
Metoda portretului vorb it este valabilă și astăzi, deoarece perceperea de către
martor a imaginii infractorului într -o accepție mai largă poate fi asimilată cu o
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 47 urmă de memorie, aceasta având un caracter material, specific proceselor
psihofiziologice de la nivelul scoarței cere brale.
Metoda se aplică:
a) în urmărirea infractorilor care se sustrag fie urmăririi penale, fie
executării pedepselor;
b) la identificarea infractorilor cu ajutorul martorilor oculari;
c) la identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută;
d) identificarea perso anelor necunoscute.
La descrierea semnalmentelor se ține seama de volumul, forma, culoarea,
poziția și dimensiunea acestora. În privința dimensiunii, raportarea nu se va
face la un etalon exterior, ci la celelalte semnalmente ale feței.
Semnalmentele se îm part în două categorii:
a) statice (sau anatomice). Acestea sunt cele care nu se modifică indiferent
de activitatea desfășurată de individ, rămânând în permanență la aceeași
formă și relativ aceeași dimensiune;
b) dinamice . Acestea sunt caracteristicile care apar atunci când persoana
face diferite acțiuni (mers, vorbit, citit).
Descrierea semnalmentelor
Descrierea caracteristicilor generale trebuie să se realizeze pe baza
semnalmentelor anatomice sau statice (talia, constituția fizică, trăsăturile feței,
carac teristicile dinților, părului, pielii), a semnalmentelor funcționale sau
dinamice (mersul, gestica, vocea, vorbirea), precum și a semnelor particulare
(cicatrici, tatuaje, alunițe, negi, semne prezente din naștere sau din accidente,
forma deosebită a unor elemente faciale, anomalii). Descrierea semnalmentelor
se face din față sau din plan frontal și din profil sau din plan lateral. Trăsăturile
capului și ale feței dețin locul principal în realizarea portretului vorbit. Ele vor
fi completate cu descrierea în tregului corp și a îmbrăcămintei. Semnalmentele
vor fi caracterizate după mărime, formă, poziție și culoare. (Cârjan & Chiper,
2009, p.185)
A. Descrierea semnalmentelor statice. Aceasta se face privind persoana din
față și din profil. Ele sunt:
a) Talia (consti tuția fizică generală). De obicei, talia se exprimă în
centimetri, iar în imposibilitatea stabilirii ei în aceste unități de măsură se
recurge la repartizarea tripartită a persoanelor: scundă (sub 1,60 m),
mijlocie (între 1,60 și 1,75 m), înaltă (peste 1,75 ). În privința corpolenței
lor, persoanele pot fi încadrate în următoarele categorii: slabă, mijlocie,
grasă, în raport cu dezvoltarea scheletului osos, a musculaturii și a
țesutului adipos.
b) Forma generală a feței. Aceasta se raportează la una din formele
geometrice: ovală, rotundă, pătrată.
c) Fruntea din profil poate fi: înclinată în spate dreapta sau bombată, iar în
privința înălțimii aceasta poate fi: înaltă, mijlocie, scundă.
d) Sprâncenele se descriu după lungime, lățime, d esime, direcție și contur.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 48 e) Ochii. Pentru aceștia se menționează culoarea, poziția în orbită și
orientarea orbitei.
f) Nasul . La descrierea acestei părți a feței se are în vedere poziția bazei
(dreapta, oblică în jos sau oblică în sus), conturul acestuia (drep t, concav
sau convex, „coroiat”).
g) Gura . După mărime poate fi mare, mică sau mijlocie. Privite din profil
colțurile gurii sunt drepte, coborâte sau ridicate.
h) Bărbia . La descrierea acesteia se acordă atenție înălțimii, lățimii și
proeminenței. Bărbia poate f i înaltă, joasă sau mijlocie. În privința
proeminenței, bărbia este dreaptă, retrasă (înapoi) sau proeminentă.
i) Urechea . Este elementul cel mai stabil și deosebit de important în
identificarea persoanei prin metoda portretului vorbit. Aici interesează
urech ea exterioară (pavilionul) și anume forma ei și modul de lipire a
lobului de cap.
j) Dinții . Aici interesează mărimea, dispunerea și culoarea acestora.
k) Părul de pe cap . descrierea acestuia se face având în vedere culoarea,
natura, direcția, inserția și lipsa părului (calviția).
O altă categorie de semnalmente statice sunt cele cunoscute sub denumirea de
special statice , pe care omul le are din naștere sau care au fost provocate în
timpul vieții. Acestea sunt: negii, alunițele, petele, cicatricele, ridurile și
tatuajele.
B. Descrierea semnalmentelor dinamice. Acestea completează descrierea
făcută cu semnalmentele statice și special statice. Ele sunt remarcate cu prilejul
unor activități desfășurate de persoană. În principal ele sunt:
a) Ținuta corpului (rigidă, sportivă -atletică, elegantă, agresivă -bătăioasă).
Aceasta depinde de modul de contractare a mușchilor în mers, de
armonia mișcărilor;
b) Alura , care poate fi legănată, sportivă, feminină, bărbătească.
c) Vocea. Aici interesează claritatea, timbrul și intensitatea ei;
d) Ticurile.
Portretul schițat sau schița de portret constă în schițarea unui portret, după
descrierea martorilor sau a victimei, de către un desenator cu calităț i plastice
foarte bune.
Cu ajutorul descrierii verbale a trăsăturilor statice și chiar special statice,
persoane cu talent în a schița figurile oamenilor pot reda portretul infractorului.
O altă metodă este cunoscută sub numele de foto robot . Ea constă î n realizarea
mai înainte a unor folii transparente cu părți ale feței umane (frunte, gură, ochi,
nas, bărbie, păr) în mai multe forme și dimensiuni, care, suprapuse, duc la
compararea feței persoanei după relatările martorilor. Astăzi acestea sunt
realizat e cu ajutorul computerelor, care au programe special create pentru
reconstituirea fețelor persoanelor.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 49
Portretul -robot computerizat constă în compunerea elementelor faciale cu
ajutorul tehnicii de calcul electronic, atât prin exploatarea eficientă a datelor
furnizate de martori și victime, cât și prin utilizarea unor date stocate în
memoria computerului ce se referă la infractori iden tificați și persoane
dispărute.
Identi -kit-ul și Photo -identi -kit-ul. La dispoziția martorului sau victimei este
pus un album ce conține zeci de variante ale elementelor faciale. Fiecare
element facial din album este reprodus separat pe o peliculă transpa rentă
purtând același număr de cod.
Sarcina de lucru 8
Care sunt semnalmentele statice și cele dinamice?
Metode criminalistice de identificare a cadavrelor cu identitate necunoscută
În afara portretului vorbit și a fotografiei de identificare, cadavrele (cele care
sunt întregi, nealterate) se identifică și prin metoda dactiloscopică. Se compară
impresiunile digitale ale cadavrului cu eventualele urme sau impresiuni digitale
de control luate în timpul vieții. În schimb, în cazul cadavrelor cu st are
avansată de descompunere sau cu distrugere a feței se mai folosesc:
a) comparațiile arcadelor dentare cu eventualele formule dentare sau
radiografii dentare aflate în e vidența centrelor stomatologice;
b) reconstituirea fizionomiei după craniu.
Folosindu -se de formule matematice proprii, de anumite coordonate stabilite în
urma unor studii îndelungate, atunci când li se pun la dispoziție craniul sau
diferite părți ale acestuia, experții reușesc să refacă fizionomia persoanei.
Metoda supraproiecției constă în co mpararea, prin proiecții fotografice, a
imaginii unui craniu necunoscut cu fotografia unei persoane dispărute, căreia
se presupune că i -a aparținut craniul.
Reconstituirea fizionomiei după craniu constă în reconstituirea plastică și
grafică a țesuturilor moi ale capului, potrivit unor tabele întocmite de
antropologi.
Metoda antropologică . Prin examenul antropologic al resturilor osoase se
stabilesc originea umană, rasa, sexul, talia, vârsta, vechimea osului, leziunile
traumatice.
Odontologia . Expertiza od ontologică este o metodă care conduce la
identificarea în situații deosebite: explozii, accidente, incendii, catastrofe, când
rămân puține elemente din corpul uman care pot fi examinate.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 50 Identificarea prin expertiză fotografică de portret. O fotografie câ t mai recentă
a persoanei dispărute și fotografia cadavrului neidentificat se măresc la aceeași
scară, după care se recurge la comparare prin confruntare, juxtapunere,
proiecția punctelor comune. Se stabilesc semnalmente anatomice ca: rasă, sex,
vârstă, pr ecum și semnele particulare: tatuaje, negi, alunițe, cicatrici, riduri.
Reconstrucția facială judiciară constituie o metodă de refacere a feței unui
individ cu identitate necunoscută după caracteristicile morfologice ale
craniului. În funcție de modul de realizare distingem: reconstrucție facială 2D
și reconstrucție facială 3D. Pe craniu se atașează indicatori de adâncime
tisulară cu dimensiuni stabilite prin expertiză osteologică. Conturul feței se
realizează prin unirea acestor indicatori cu benzi de lut sau de plastilină, după
care se vor forma caracteristicile feței prin umplerea spațiilor goale.
Identificarea persoanelor după voce și vorbire
Examinarea criminalistică a urmelor sonore, pentru identificarea persoanelor a
devenit posibilă și credibilă pentru organele judiciare datorită particularităților
anatomo -fiziologice și fiziopatologice care determină individualitatea vocii
fiecărei persoane.
Caracteristicile vorbirii
Caracteristicile generale: stilul limbii (neliterar și literar; familiar, vulgar și
argotic).
Caracteristici individuale:
– particularități fonetice (accentul, intonația, deprinderea de a prescurta
unele
– cuvinte, corecturile, pronunțarea cuvintelor străine);
– particularități fonetice străine;
– particularități lexicale și frazeologice;
– defecțiuni de pronunție;
– particularități gramaticale de ordin morfologic sau sintactic.
Expertiza criminalistică a vocii și a vorbirii
Prin expertiza fonocriminalistică pot fi lămurite următoarele probleme:
– autenticitatea fonogramei în litigiu;
– identificarea persoanei vorbitorului pe baza modelului de comparație,
prin stabilirea unor date despre apartenența la gen, vârsta, sexul, profesia,
maladii ale aparatului respirator, dacă a fost constrâns să vorbească;
– deghizări ale vocii și vorbirii;
– depistarea încercărilor de falsificare a benzii. (Cârjan & Chiper, 2009, p.
195)
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 51
2.5.2. Înregistrarea penală
Definiția și scopul înregistrării penale
Înregistrarea penală este o evidență sistematică, pe bază de fișe speciale
centralizate la nivel național și județean, a unor categorii de persoane, animale
și obiecte, în vederea identificării lor ulterioare.
Scopul înregistrării penale:
a) identificarea persoanelor care au mai săvârșit infracțiuni, pe baza
înregistrării penale nominale și dactiloscopice decadactilare;
b) identificarea infractorilor pe baza înregistrării dactiloscopice
monodactilare și după modul de operare;
c) identificarea persoanelor dispărute, a persoanelor și a cadavrelor cu
identitate necunoscută după semnalmente exterioare ori a altor date
antropologice;
d) identificarea unor animale, a obiectelor pierdute, furate ori a celor corp
delict.
Evidența nominală a infractorilor
Această evidență se ține alfabetic la locul de naștere al infractorilor. Ea are ca
scop punerea la dispoziția organelor de anchetă, de judecată, precum și altor
instituții, date cu privire la persoanele condamnate sau care sunt în curs de
cercetare, pentru a se doza pedeapsa sau pentru încadrarea penală corectă a
faptelor comise. Ea se realizează cu aju torul unor fișe pe care se înscriu datele
de stare civilă și numărul sentințelor penale de condamnare.
Evidența cadavrelor cu identitate necunoscută și a persoanelor dispărute
Prima categorie de evidențe se realizează pentru că în practica organelor
judici are se înregistrează numeroase cazuri când multe cadavre descoperite nu
au documente de identitate asupra lor sau sunt ale unor persoane care în timpul
vieții au avut identitate necunoscută. Această evidență se realizează pe bază de
fișe care cuprind fotog rafia cadavrului, impresiunile digitale, date cu privire la
locul și ziua în care a fost descoperit, cauza morții, leziunile, semnalmentele
special statice, obiectele de îmbrăcăminte și alte obiecte descoperite asupra
cadavrului. Evidența se ține la organu l de poliție pe raza căruia au fost
descoperite cadavrele.
Și pentru persoanele dispărute se organizează o evidență la nivelul poliției în a
cărei rază de competență au locuit dispăruții. Evidența se ține tot pe bază de
fișe, similare celor de la evidența cadavrelor cu identitate necunoscută. (Platt,
2003, p. 104)
Înregistrarea după modul de operare
Înregistrarea după modul de operare cuprinde:
– infractori recidiviști, autori ai unor fapte grave precum: omoruri, tâlhării,
furturi, înșelăciuni, falsuri, violuri;
– concluziile desprinse din cercetarea locului faptei pentru aceleași
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 52 categorii de infracțiuni, atunci când autorii sunt neidentificați.
Sarcina de lucru 9
Care este scopul înregistrării penale?
2.6. Elemente de balistică judiciară
2.6.1. Definiția balisticii judiciare
Balistica judiciară este o ramură distinctă a tehnicii criminalistice, care
studiază construcția și funcționarea armelor de foc, fenomenele legate de
tragere și urmele determinate de acestea în scopul rezolvării prob lemelor
ridicate de ancheta penală. Balistica judiciară își propune să identifice o armă
după urmele lăsate pe tub, să determine distanța de la care s -a tras după urmele
secundare, să stabilească vechimea aproximativă a împușcăturii.
2.6.2. Funcționarea armelor de foc
După cum arată denumirea acestora, funcționarea lor se bazează pe foc,
adică pe puterea gazelor degajate în urma arderii prafului de pușcă de a arunca
proiectilul din țeavă. Toate armele de foc au obligatoriu următoarele
componente pentru a funcționa:
– țeavă ;
– închizător pentru fixarea muniției ;
– mecanism de percuție .
Fără acestea, arma de foc nu poate funcționa. În funcție de fabricant și de
calibrul muniției folosite, armele de foc au și alte accesorii, cum sunt:
– mecanismul de alimentare ;
– dispozitive de ochire ;
– patul sau crosa armei .
Pentru a putea fi folosită o armă are nevoie de muniție, înțelegând prin
aceasta: cartușele . Cartușul se compune din:
– tub;
– proiectil ;
– încărcătură .
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 53
Tuburile pot fi, în funcție de construcția armelor de foc, în formă tronconică
sau cilindrice, fiind confecționate din fier, alamă sau carton. În interior, tubul
are o încărcătură din praf de pușcă. În partea opusă proiectilului, tubul are un
orificiu în care se montează capsa, unde fabricantul a pus o substanță explozivă
care va iniția încărcătura. Funcționarea oricărei arme de foc poate fi explicată
schematic astfel:
– se introduce un cartuș în țeava armei;
– se acționează mecanismul de percuție, apăsându -se pe trăgaci;
– percutorul este eliberat și lovește capsa cart ușului inițiind pulberea din
tub;
– pulberea care arde degajă o cantitate mare de gaze supraîncălzite,
formând o presiune de mii de atmosfere;
– proiectilul (glonțul) este împins spre exteriorul țevii, dându -i o mișcare
de rotire în jurul axului său longitudin al;
– la gura țevii proiectilul este aruncat în exterior pe direcția axului țevii,
fiind însoțit de fum, resturi de pulbere nearsă și o undă de șoc.
2.6.3. Clasificarea armelor de foc:
a) după destinație :
– arme militare (de luptă): pistoale, puști, mitraliere, carabine, revolvere;
– arme de vânătoare (cu alice având o singură țeavă, cu alice având două
țevi, cu alice cu repetiție, automate cu alice sau glonț);
– arme sportive (de tir):
pentru antrenament: puști, pistoale cu calibru redus;
pentru tragere la țintă: puști, pistoale cu calibru redus;
– arme speciale (pistoale de semnalizare, cu aer comprimat, pistoale cu
gaze lacrimogene);
– arme deghizate (pistol stilou, pistol cuțit).
b) după construcția canalului țevii:
– arme cu țeavă lisă (care au pereții interiori ai țevii netezi) – arme de
vânătoare cu alice, pistoale rachetă;
– arme cu țeavă ghintuită (care au pe canalul țevii goluri și plinuri dispuse
longitudinal) – puștile, pistoale, revolvere, arme de vânătoare cu glonț;
– arme cu țevi combinate (care au una sau două țevi lise și una ghintuită).
c) după lungimea țevii:
– cu țeavă lungă (50-80cm) – puștile, puștile mitraliere, armele de
vânătoare;
– cu țeavă mijlocie (20-50cm) – pistoale mitralieră;
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 54 – cu țeavă scurtă (3-20cm) – pistoale, revo lvere.
d) după modul de funcționare :
– arme simple (se încarcă manual cu un singur cartuș – armele de vânătoare
cu una sau mai multe țevi, armele de tir cu un cartuș);
– arme cu repetiție (se încarcă imediat, după tragere, dar manual; armele
militare cu mai multe cartușe la care operațiunile de încărcare se repetă
cu mâna la fiecare foc);
– arme semiautomate (încărcarea se face pentru tragere „foc cu foc”, prin
folosirea energiei gazelor);
– arme automate (funcționează pe același principiu ca și cele
semiautomate, tragerile făcându -se în serii).
e) după calibru (mărimea în milimetri a diametrului interior al țevii :
– calibru mic , până la 6,35 mm;
– calibru mijlociu (6,35mm -9mm);
– calibru mare (peste 9 mm).
f) după muniția folosită :
– arme cu glonț;
– arme cu alice;
– arme mixte.
2.6.4. Urmele de împușcare
Acestea sunt acele modificări ce apar pe diferite obiecte, inclusiv pe corpul
omenesc, în urma folosirii armelor de foc, ca rezultat al fenomenelor care
însoțesc împușcătura. Urmele tragerii cu arma pot fi grupate în două catego rii:
A. Urme principale ;
B. Urme secundare .
A. Urmele principale . Din categoria acestora fac parte:
– arma abandonată la locul faptei;
– cartușele;
– gloanțele;
– tuburile arse;
– orificiile produse de gloanțe: de intrare, de ieșire;
– canalele oarbe;
– urmele ricoșeurilor.
Expertiza balistico -judiciară trebuie să clarifice următoarele aspecte: de la ce
distanță s -a tras focul în obstacolul cercetat, direcția canalului glonțului în
obstacol, felul și modelul armei din care s -a tras, ordinea deteriorărilor produse,
poziția arm ei și a obstacolului în momentul producerii focului, dacă
deteriorările produse în obstacol sunt cauzate de arma de foc în litigiu,
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 55 capacitatea de perforație a glonțului tras din arma incriminată, ca model de
comparație.
În cazul infracțiunilor comise cu o armă de foc, căutarea armei la locul faptei
este o problemă prioritară a anchetei, întrucât aceasta constituie unul dintre
principalele mijloace de probă. Arma va fi identificată cu ajutorul gloanțelor și
tuburilor arse, se va fixa prin fotografiere, iar apoi prin descriere în procesul –
verbal. Interesează dacă arma este încărcată, distanța și poziția armei față de
cadavru și obiectele aflate în apropiere, direcția în care este orientată țeava,
dacă este asigurată.
Perforările (orificiile de intrare și ieș ire) au aspectul unei pâlnii, în sensul că
dimensiunile orificiului de intrare sunt mai mici decât cele ale orificiului de
ieșire. În felul acesta se poate stabili direcția din care s -a tras.
Gloanțele (proiectilele) poartă pe suprafața lor urmele dinamice formate prin
frecare de ghinturile țevii. Acestea se numesc striații. Cu ajutorul lor se poate
identifica arma cu care s -a tras. Gloanțele vor fi căutate pe podea sau înfipte în
podea; în tavan, în pereți, în tocul ușii sau geamului, în mobilă, în iarbă, pe
pământ sau în pământ, în cadavru, în îmbrăcămintea acestuia.
Canalele oarbe (urmele de pătrundere) se întâlnesc atunci când proiectilul se
oprește în obstacol, formând doar un orificiu de intrare și canalul, astfel că
glonțul se află în grosimea materia lului. Forma orificiilor de intrare este
determinată de forța cinetică a glonțului, de unghiul de lovire a obstacolului și
de densitatea materialului pătruns.
Orificiul de intrare indică drumul parcurs de proiectil în interiorul obiectului
perforat. La ieș irea din corp, proiectilul despică pielea și formează un orificiu
în formă de fantă sau cruce, cu margini neregulate, care se pot apropia,
refăcându -se.
Tuburile arse găsite la fața locului poartă pe ele urmele pieselor armei cu care
în procesul încărcări i, armării și executării tragerii, au venit în contact:
– urmele percutorului;
– urmele ghearei extractoare;
– urmele dintelui opritor;
– urmele închizătorului.
Tuburile arse se vor conserva în starea inițială, nu vor fi curățate sau șterse, vor
fi împachetate separat, specificându -se locul și data găsirii. Vor fi ridicate cu
mâna înmănușată sau cu batista, se introduc în cutii de carton și se trimit la
laborator.
Urmele de ricoșare sunt zgârieturi sau crăpături puțin adânci, create atunci
când glonțul este dev iat de un obiect. Deraierile unghiului de respingere sunt
cu atât mai mari, cu cât densitatea obstacolului este mai mică.
Expertiza urmelor principale ale tragerii stabilește:
– dacă orificiile sunt produse de o armă de foc sau de altă natură;
– dacă sunt fo rmate de același tip de gloanțe;
– dacă au fost trase de una sau mai multe arme;
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 56 – direcția sau direcțiile din care s -a tras;
– mărimea unghiului de incidență. (Cârjan & Chiper, 2009, p.222)
B. Urmele secundare ale împușcăturii . Ele sunt create de temperatura mare a
gazelor rezultate din arderea pulberii de pușcă, de presiunea acestora, precum
și de glonțul pe țintă. Acestea sunt:
– inelul de frecare;
– inelul de metalizare;
– rupturile provocate de gaze;
– urmele gurii țevii;
– arsurile;
– urmele de funingine;
– tatuajul;
– urmele de unsoare.
Inelul de frecare se formează la orificiul de intrare a proiectilului și uneori, pe o mică
porțiune, chiar și de -a lungul canalului de pătrundere.
Inelul de metalizare se întâlnește atât la gura orificiului de intrare a proiectilului,
făcând c orp comun cu inelul de frecare, cât și independent de acesta.
Rupturile provocate de gaze au loc numai în tragerile foarte apropiate, între 3 și
12 cm, forma lor depinzând de distanța de la care s -a tras, de felul armei, de
natura încărcăturii și de materi alul în care s -a tras: formă stelară, formă de
cruce sau forma unei lipse de material.
Urmele gurii țevii se formează prin lipirea acesteia de corp, având un aspect
apropiat de cel al inelului de contuzie.
Arsurile sunt urmele formate în tragerile apropiat e, depinzând de distanța de la
care s -a tras, de pulberea folosită, de felul țevii armei, de gura țevii.
Urmele de funingine , rezultate din combustia încărcăturii de pulbere, depind de
calitatea substanței explozive și de distanța de tragere. Pe lângă pulb erea arsă,
la formarea lor contribuie reziduurile din capsă, inclusiv reziduurile tragerilor
anterioare.
Tatuajul este o urmă secundară formată de pulberea nearsă sau în stare
incandescentă, în jurul orificiului de pătrundere a proiectilului. Mărimea este în
raport cu distanța de tragere, natura și forma pulberii, lungimea țevii.
Urmele de unsoare se formează ca stropi în jurul orificiului de intrare, la
tragerile din apropiere, uneori până la o distanță de 150 cm.
Sarcina de lucru 10
Prezintă în câteva cuvinte urmele secundare ale împușcăturii.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 57
2.6.5. Particularitățile cercetării la fața locului a armelor de foc și a urmelor acestora
Descoperirea și fixarea armelor de foc și a urmelor acestora. În acele cauze
penale în care au fost folosite arme de foc, mai ales dacă acestea au rămas în
câmpul infracțional, investigația presupune o atenție deosebită, orice neglijență
manifestată răsfrângându -se negativ asupra rezultatelor examinărilor ulterioare
și limitând posibilitățile de identificare. Pa rticularitățile cercetării sunt
determinate de specificul urmelor lăsate de tragere, de problemele legate de
descoperirea armelor și muniției trase, de stabilirea distanței și direcției din
care s -a tras, toate acestea circumscrise cercetării și altor cate gorii de urme
întâlnite în împrejurările săvârșirii de infracțiuni cu arme de foc, cum sunt
urmele de mâini, urmele biologice. (Stancu, 2007, p.242)
Ridicarea armei de foc și a muniției descoperite la locul faptei. Ridicarea și
transportarea armelor de foc , a tuburilor și proiectilelor de la fața locului se
realizează în condiții impuse de necesitatea protejării urmelor tragerii, a
urmelor de mâini ori de natură biologică, aflate pe aceste corpuri delicte.
Manevrarea armei se face astfel încât să nu se ștea rgă urmele de pe ea,
preferabil fiind să se lucreze cu mâna înmănușată sau cu un clește, având
buzele protejate în manșoane de cauciuc.
Ridicarea gloanțelor se face astfel încât să nu se altereze urmele aflate pe
suprafața lor și care reflectă caracteris ticile interiorului țevii, îndeosebi în
ipoteza că ele vor servi la identificarea ulterioară a armei.
Ridicarea tuburilor se efectuează în aceleași condiții de precauție. Este necesar
să se protejeze reziduurile tragerii prin acoperirea gurii tubului. Pr inderea
tubului se face numai la extremități.
Stabilirea distanței și direcției de tragere
Una din problemele importante de clarificat, în ipoteza folosirii armelor de foc,
este stabilirea distanței și direcției de tragere. Activitățile destinate stabilir ii
acestei împrejurări se desfășoară, în principal, cu prilejul cercetării locului
faptei, ele continuând dacă este nevoie și în procesul examinărilor
criminalistice de laborator, concomitent cu examenul medico -legal al corpului
victimei.
2.6.6. Expertiza balistico -judiciară
Prin activitatea de examinare a armelor de foc și a urmelor principale și
secundare ale folosirii lor, expertul criminalist urmărește să stabilească:
– starea de funcționare a armei și muniției;
– unghiul, direcția și distanța de la care s-a tras;
– identificarea armelor de foc;
– determinarea locului unde s -au aflat trăgătorul și persoana în care s -a
tras;
– timpul scurs de la ultima tragere.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 58 În procesul efectuării expertizei, expertul parcurge mai multe etape obligatorii,
în ordinea următoare:
a) examinarea tehnică a armei și muniției;13
b) executarea tragerilor experimentale;
c) examinarea urmelor de tragere și stabilirea caracteristicilor acestora;14
d) identificarea armelor de foc după urmele formate pe glonț și pe tubul
cartușului;15
e) examinarea urmelor model de comparat;
f) examinarea comparativă a celor două genuri de urme (în litigiu și de
comparat);
g) fixarea rezultatelor examinărilor macro și microscopice (prin
fotografiere). (Geberth, 2006, p.113)
2.7. Cercetarea criminalistică a înscrisurilor
Prin act scris sau document , în criminalistică, se înțelege orice scris tipărit,
dactilografiat, manuscris, schiță, desen, prin care se atestă starea civilă,
identitatea personală, pregătirea școlară sau profesională, încheierea unor
contracte, diverse declarații precum și biletele de călătorie, de bancă, timbre
etc.
În procesul penal de foarte multe ori se folosesc probe scrise, dar în unele
cazuri autenticitatea acestora este contestată, în totalitate sau parțial, tehnicii
criminalistice revenindu -i sarcina de a stabili dacă însc risurile sunt sau nu
contrafăcute sau de a identifica persoana care a executat scrisul contestat.
2.7.1. Examinarea criminalistică a actelor scrise și problemele care se pot rezolva
Cercetarea actelor scrise e făcută, de obicei, de către experții criminaliști, e a
realizându -se în două etape:
a) Examinarea generală. În cadrul acesteia se examinează în ansamblu actul
stabilindu -se:
– conținutul său;
– plasamentul antetului, al semnăturilor;
– forma ștampilelor;
13 Problemele principale la care este chemat să dea răspuns specialistul balistician, prin examenul tehnic general al armei și
muniției sunt următoarele: determinarea tipului, modelului și calibrului armei prin simpla studiere a inscr ipțiilor existente pe
piesele armei ; stabilirea stării de funcționare a unei arme (clarifică dacă o armă se putea declanșa accidental, fără apăsarea
trăgaciului sau dacă o armă deteriorată, cu piese lipsă, putea fi totuși folosită pentru tragere); examinar ea muniției are rolul de
a stabili tipul, modelul și anul de fabricație al cartușelor, pe baza caracteristicilor, a inscripțiilor fabricilor producăto are,
existente pe rozeta tubului.
14 Expertiza criminalistică a urmelor principale ale unei trageri const ă în examinarea orificiilor de intrare și de ieșire, a
canalelor formate atât pe corpul uman, cât și pe obiectele cu care glonțul a venit în contact. Sunt supuse examinării și urme le
de ricoșare; expertiza urmelor secundare ale tragerii este destinată desc operirii și examinării urmelor aparținând factorilor
secundari sus -menționați ai tragerii cu o armă de foc, formați în jurul sau în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, ca
și a urmelor specifice de tragere formate pe mâna persoanei care s -a folosit de armă.
15 Procesul de identificare constă în examinarea comparativă a gloanțelor, a tuburilor descoperite în corpul victimei sau la
fața locului, cu gloanțele trase experimental cu arma găsită în câmpul infracțional ori ridicată de la persoana su spectă.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 59 – existența eventualelor notări, sublinieri, a fotografiilor, a t imbrelor.
În această etapă, la simpla privire, fără aparate optice se pot descoperi:
– eventualele urme de ștergere;
– discontinuitatea imprimării ștampilei aplicate pe fotografie;
– deformări ale textului.
b) Examinarea specială . Pentru aceasta sunt necesare aparate optice de mărit
ca lupa cu mâner, lupa binoculară, lampa cu radiații ultraviolete, spoturi. În
această etapă se stabilesc modificările de text prin adăugare, ștergere (radiere),
corodare (spălare chimică), acoperirea unor porțiuni de text sau a uno r litere și
cifre. Nu există reguli general obligatorii în examinarea tuturor înscrisurilor,
fiecare caz în parte având individualitatea lui, dată atât de individualitatea
actului, cât și de cea a persoanei care a făcut falsul sau a scris actul examinat.
2.7.2. Stabilirea autenticității și vechimii înscrisurilor
Prin examinarea actelor scrise, expertul se poate pronunța asupra vechimii și
autenticității acestora în cazul înscrisurilor falsificate în care data reală sau
momentul redactării nu corespunde cu data in dicată în act sau când anumite
părți din înscris sunt redactate în perioade diferite de timp, contrar aparențelor,
multe dintre acestea fiind tipice pentru falsul prin adăugare de text.
În privința autenticității înscrisurilor putem afirma că cele mai des întâlnite
situații sunt legate de documentele oficiale: cărți de identitate, pașapoarte, acte
de stare civilă, testamente, diplome de studiu. Pentru a stabili autenticitatea, se
verifică dacă nu sunt alterate data eliberării, numele titularului, fotografia
acestuia, impresiunile ștampilelor, semnăturile obligatorii. Existența alterărilor,
urme de ștergere, de adăugiri, adică a falsului, infirmă autenticitatea înscrisului.
Vechimea înscrisului se referă la perioada în care s -a redactat și scris. Pentru
aceas ta se ține seama de:
– conținutul textului , avându -se în vedere regulile de ortografie, denumirea
unor localități, a unor persoane care nu concordă cu data menționată pe
înscris;
– hârtia și cerneala folosită . Se ține seama de data înscrisă în document și
se va compara cu data la care sortul de hârtie s -a fabricat. De asemenea,
se ține seama de faptul că hârtia în timp se decolorează, îngălbenește.
(Cârjan, 2005, p.205)
2.7.3. Cercetarea falsului în înscrisuri
Falsul este întâlnit în practica organelor judiciare atât pentru realizarea unor
scopuri infracționale, cât și pentru stingerea unor interese în cauzele civile.
Din punct de vedere criminalistic, falsul este parțial (când făptuitorul are în
vedere alterar ea parțială a înscrisului în scopul conferirii altor efecte decât cele
pe care le -a avut înscrisul inițial) și falsul total (contrafacere), când înscrisul
este total alterat.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 60
Înscrisurile se falsifică, de obicei, prin următoarele procedee:
a) înlăturarea textelor . Aceasta se realizează prin ștergere mecanică
(radiere sau răzuire) sau chimică (corodare). La examinarea cu ochiul
liber și apoi cu aparate optice (lupă, microscop) locul unde textul a fost
radiat prezintă caracteristici specifice: dispariția luciului hâr tiei,
scămoșarea fibrelor acesteia, subțierea hârtiei. În cazul spălării chimice
(corodare), la examinarea înscrisului sub radiațiile ultraviolete
fluorescența zonei spălate este diferită de restul textului, fiind ușor
sesizabilă .
O altă metodă de detecta re a zonei în care scrisul a fost alterat chimic o
reprezintă presarea planfilmului peste această porțiune din înscris la întuneric,
timp de câteva zile, după care filmul se va developa. Zona corodată va apărea
pe negativ bine evidențiată. Chimicalele folo site la spălarea textului, aflate în
masa hârtiei, vor impresiona stratul fotosensibil al filmului. Stabilirea textului
înlăturat se realizează prin metode speciale, proprii fiecărei metode de
înlăturare, mecanică sau chimică.
b) Falsul prin adăugare de text . Acest gen de fals constă în scrierea unor
noi litere,cifre sau modificarea celor existente în document . Sunt dese
cazurile când falsificatorii adaugă chiar rânduri întregi în zonele libere
ale textului original.
c) Falsul prin imitarea, deghizarea sau copier ea scrisului, omiterea
scrisului constă în reproducerea caracteristicilor grafice specifice
aparținând altei persoane.
Imitarea scrisului unei persoane poate fi o imitare liberă când este utilizat un
model sau după memorie sau o imitare servilă când plast ograful urmărește în
mod fidel modelul scrierii originale pe care acesta îl are în față. Deghizarea
scrisului este utilizată în special când autorul înscrisului intenționează să -și
ascundă identitatea și se realizează prin deformarea sau modificarea unor
caracteristici proprii, scrierea cu mâna stângă sau scrierea cu majuscule sau cu
caracter de tipar. Copierea textului sau a semnăturii poate fi realizată, la rândul
ei, prin mai multe modalități: copiere prin apăsare16, copierea prin transparență
(la geam), copierea cu ajutorul hârtiei copiative (indigo), copierea cu ajutorul
sistemelor optice de proiecție17.
Prin expertiza criminalistică se pot identifica și alte categorii de falsuri: falsul
prin acoperire de text, falsul executat prin decupare și reconstitu ire, falsul
executat cu ajutorul copiatoarelor și tehnicii de calcul, falsul în actele de
identitate și călătorie, falsul în cărțile de credit și în alte mijloace de plată.
(Cătuna, 2008, p. 74)
16 Conturul literelor este urmărit fidel pentru a fi imprimat pe alt suport unde textul este retrasat cu un instrument de scris.
17 Proiectarea imaginii fotografice a înscrisului.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 61
Sarcina de lucru 11
În ce constă cercetarea falsului în înscrisuri?
2.7.4. I dentificarea persoanei după scrisul de mână
Acest gen de identificare se face pe baza examinării urmei lăsată de om, care
poartă numele de scris. Scrisul reprezintă un sistem organizat de mișcări
tehnico -grafice formate printr -un îndelungat proces de învățare, fixat sub forma
unor deprinderi individuale cu o anumită stabilitate. Identificarea persoanei
care a scris textul incriminat se poate face d atorită faptului că scrisul are două
proprietăți fundamentale: individualitatea și stabilitatea relativă.
Individualitatea scrisului reprezintă acea calitate a scrisului care îi stabilește
apartenența la o anumită persoană.
Pentru aceasta se realizează examene comparative între scrisul litigios și
scrisurile experimentale obținute de la persoana bănuită a fi autorul înscrisului.
Ramura criminalisticii care are ca obiect de studiu identificarea persoanei după
scris se numește „grafoscopie judiciară”.18
Scrisul este o deprindere intelectuală, la baza căreia stau legăturile nervoase
produse în cortex. Formarea deprinderii de a scrie începe din copilărie, un rol
important jucându -l metoda de predare a scrisului, precum și modul caligrafic
oferit elevului spre învățare. În timp, persoana are formate deprinderi de a scrie
pe baza stereotipiilor dinamice, mișcările inscriptării devenind reflexe și
scăpând controlului mintal. Aceste deprinderi sunt specifice fiecărei persoane,
dându -i acea caracteristică denumită individualitate. Fiecare persoană va
executa semnele grafice într -o manieră proprie, diferită de modelul caligrafic
care i -a servit la învățarea din copilărie. În afara acestei caracteristici a
scrisului, foarte importantă pentru procesul de identificare, o a doua
caracteristică este cea a stabilității relative19.
Această caracteristică poate fi influențată, dar nu până la dispariție, de
următorii factori:
– evoluția scrisului . Persoanele care scriu mult au tendința de a simplifica
mișcările inscriptării pen tru a obține un scris rapid cu un efort minim.
– starea de sănătate a scriptorului . Bolile cronice sau acute pot modifica
într-un fel scrisul, dar nu în măsură să afecteze individualitatea acestuia
în totalitate. În cazul bolilor psihice, scrisul este afecta t profund, ducând
18 Termenul nu trebuie confundat cu cel de grafologie care studiază, p e baza scrisului, caracterul și aptitudinile unei persoane
neurmărind identificarea scriptorului.
19 Prin examinarea scrisului cursiv, expertul va putea răspunde la următoarele întrebări: numărul de persoane care au scris,
stabilirea cu aproximație a sexulu i, stabilirea cu aproximație a vârstei și profesiei, dialectul, subdialectul sau graiul folosit în
scris.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 62 la pierderea individualității.
– starea de ebrietate. Mișcările inscriptării sunt mai puțin influențate de
cantitatea de alcool ingerată.
– cauzele de moment. Acestea țin de natura instrumentului scriptural sau a
suportului folosit, precum și de unele poziții incomode ale scriptorului.
Pentru a stabili dacă un scris este executat de o anumită persoană este necesar
ca scrisul menționat să fie analizat în paralel cu scrisul model de comparat al
acestuia. Examenul comparativ are ca obiect caracte risticile fiecărui gen de
scris (litigiu și model de comparat). Aceste caracteristici se împart în
caracteristici generale și particulare.
a) Caracteristici generale ale scrisului sunt acelea care dau o reprezentare
asupra sistemului de executare grafică a tuturor literelor. Acestea nu pot duce
la identificarea scriptorului. Dintre caracteristicile generale remarcăm:
– gradul de evoluție și forma scrisului;
– viteza scrisului;
– dimensiunea scrisului;
– coeziunea și continuitatea scrisului;
– spațierea, direcția și forma rândurilor;
– presiunea scrisului;
– înclinarea scrisului sau a literelor;
– forma liniei de bază.
b) Caracteristicile individuale :
– construcția semnelor grafice, numărul elementelor constitutive, forma
acestora, direcția mișcărilor de execuție;
– modul de încep ere și finalizare a semnelor grafice, legarea acestora și
elementele componente;
– modul de scriere a unor componente și accesorii a semnelor grafice;
– modul de scriere a unor mențiuni.
Pentru efectuarea expertizei criminalistice a scrisului sunt necesare modele de
scris ale persoanei bănuite a fi executat înscrisul incriminat. Practica expertizei
scrisului a stabilit câteva reguli pentru obținerea modelelor de scris pentru
comparații. Modelele de scris liber se deosebesc de cele executate
experimental. Mod elele de scris experimentale sunt acele scrisuri realizate în
prezența anchetatorului special pentru efectuarea expertizei. Acele modele
trebuie să se obțină prin trei metode. Prima va fi scriere liberă, de obicei o
declarație, urmată de o transcriere și î n final de o dictare. Toate probele de scris
trebuie să fie certificate de anchetator pentru a stabili autenticitatea lor.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 63
2.7.5. Identificarea semnăturii
Semnătura persoanei prezintă caracteristici similare cu cele ale scrisului,
generale și individuale, prin examinare expertul putând răspunde următoarelor
întrebări:
când se prezintă numai semnătura în litigiu: dacă falsul a fost executat
prin imitarea lib eră a semnăturii; dacă falsul a fost executat de pe un
model; dacă falsul a fost executat prin deghizarea propriei semnături;
dacă falsul a fost executat prin copierea semnăturii.
când se prezintă semnătura în litigiu și modelele de comparație, dacă
semnăt ura în litigiu a fost executată de persoane de la care s -au prelevat
modele de comparație, pot fi formulate concluzii de genul: certă pozitivă,
certă negativă, de probabilitate, de imposibilitate. (Cătuna, 2008, p.70)
2.8. Capcane criminalistice
Capcana criminalistică20 reprezintă activitatea tehnico -științifică și tactică a
organelor judiciare, prin folosirea de substanțe chimice și instalații mecanice,
electronice sau electromagnetice, pentru identificarea și probarea vinovăției
infractorilor.
2.8.1. Tipuri de capcane criminalistice
În funcție de mijloacele folosite în realizarea acestor procedee, ele se împart în
două tipuri:
a) Capcanele chimice sunt acele procedee în care se folosesc substanțe
sau soluții colorate, vizibile sau invizibile, substanțe ca re marchează obiectele
urmărite (sustrase de infractori) sau locurile obligatorii de trecere și care vor fi
detectate pe corpul sau îmbrăcămintea autorilor, după ce s -a comis
infracțiunea. Pentru reușita acestui procedeu, cazurile în care se vor folosi
trebuie să răspundă următoarelor condiții :
– să se comită infracțiuni repetate în același loc (furtul de bani, în mod
repetat, dintr -o casă de bani);
– cercul de suspecți să fie bine delimitat (salariații unei societăți
comerciale);
– să se folosească substanțe chi mice netoxice, care nu se găsesc în comerț
și nu sunt la îndemâna populației;
– activitatea de marcare a bunurilor ce se sustrag trebuie să se facă în
secret;
– la obiectele marcate chimic nu trebuie să aibă „acces” decât infractorii.
20 Prima „capcană” cunoscută o reprezintă gâștele de pe Capitoliu, care au salvat Roma în anul 390 î.Hr. Acestea, prin
țipetele lor, au pus în gardă pe romani asupra atacului pe care galii îl declanșaseră în timpul nopții.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 64 b) Capcanele fizice sunt procedee care semnalează prezența infractorilor, fie în
locul unde se consumă actul infracțional, fie prin semnalizarea locului unde se
ascunde bunul furat. În realizarea acestor capcane se folosesc în unele cazuri
surse de radiații atomice, de ultra sunete, radiații infraroșii. De cele mai multe
ori aceste surse sunt incluse în circuite electronice, care pun în funcțiune, la
sesizarea infractorului în câmpul infracțiunii camera de filmat, sisteme de
alarmare sonore și luminoase, închiderea unor uși, b locarea unor căi de acces.
O altă clasificare a acestor capcane ar putea fi următoarea:
– capcane electronice;
– capcane foto -video;
– capcane cu ultrasunete;
– capcane radioactive.
Pentru reușita capcanelor fizice trebuie să fie respectate următoarele cerințe:
– secretul amplasării lor;
– funcționarea continuă în perioadele critice;
– asigurarea nepenetrării locului păzit de către persoane inocente. (Cârjan
& Chiper, 2009, p.75)
Sarcina de lucru 12
Ce tipuri de capcane criminalistice cunoști?
2.8.2. Aplicarea și constatarea capcanelor criminalistice
În cazul capcanelor criminalistice chimice, aplicarea se face în baza unui
proces -verbal unde se consemnează modalitatea în care s -a aplicat capcana,
locul, data și motivația aplicării ei. La aplicarea capcanei vor participa și doi
martori asistenți. La re alizarea capcanei, după ce a fost depistat infractorul se
întocmește un nou proces -verbal de această dată de constatare a prezenței
substanțelor chimice folosite la marcarea obiectelor. Și în acest caz vor
participa doi martori asistenți. Procesului -verbal i se vor atașa planșe
fotografice cu imagini reprezentând urmele substanței folosite pentru marcare,
descoperite pe corpul sau îmbrăcămintea autorului. În procesul -verbal se va
menționa și declarația făptuitorului. În privința capcanelor fizice, depistare a
făptuitorului la fața locului va fi consemnată într -un proces -verbal de
constatare a infracțiunii în flagrant, respectându -se dispozițiile Codului de
procedură penală.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 65
2.8.3. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice în cercetarea penală
Dacă în dovedirea faptei penale nu există decât capcana criminalistică, mai
bine zis procesul -verbal de constatare, dovedirea vinovăției nu este completă.
Ea va trebui să fie completată cu alte probe.
În toate cazurile de depistare a infractorului trebuie să se execute o cercetare la
fața locului pentru descoperirea și ridicarea urmelor create de infractor. De cele
mai multe ori la locul faptei se descoperă urme papilare, urme biologice sau de
încălțăminte.
Probațiunea infracțiunii prin capcane criminalistic e se completează cu
expertizele criminalistice dactiloscopice sau traseologice.
Rezumat
Prin termenul de „tehnică” se în țelege totalitatea mijloacelor create și folosite
de om în activitatea sa. Tehnica este produsul științelor naturale și, prin urmare
orice progres al acestora duce la crearea unor mijloace tehnice noi, care
penetrează impetuos toate domeniile vie ții sociale. Aceasta ne face să credem
că tehnica criminalistică a apărut ca o consecin ță a pătrunderii realizărilor
științelor naturale în jus tiția penală, favorizată, fire ște de necesitatea
perfec ționării activită ții de urmărire penală. Preocupările pe parcurs au dus la
sistematizarea mijloacelor tehnice și a proceselor de utilizare a lor, în func ție
de natura obiectelor și scopul cercetărilor criminalistice. La momentul de fa ță
tehnica criminalistică reprezintă un sistem argumentat științific de mijloace
tehnice și metode privind utilizarea lor de către exper ți, în vederea descoperirii,
examinării și administrării probelor necesare pentru stabi lirea adevărului în
procesul judiciar în scopul descoperirii și prevenirii infrac țiunilor.
Teste de autoevaluare
1. Unul dintre principiile identificării criminalistice este:
a) principiul legalită ții;
b) principiul identită ții;
c) principiul prezum ției de nevinovă ție.
2. Din categoria urmelor materie fac parte:
a) urmele obiectelor folosite de infractor la comiterea infrac țiunilor;
b) urmele de picioare;
c) diferite resturi de obiecte și de materii organice sau anorganice, care
ne reproduc forma exterioară a produ sului din care provin.
3. Cartu șul se compune din:
a) mecanism de percu ție;
b) încărcătură;
c) închizător pentru fixarea muni ției.
Florentina Pușcă Elemente de criminalistică tehnico -științifică
Criminalistică 66
4. Din categoria capcanelor criminalistice fac parte:
a) capcanele chimice;
b) capcanele biologice;
c) capcanele fiziologice.
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 și 2
1. Precizează metodele de investigare criminalistică.
2. Realizează portretul vorbit al unui infractor.
Nota bene . Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data
anun țului de executare a ei, iar rezultatul evaluării î ți va fi comunicat prin
acesta sau prin platforma e -Learning.
Bibliografie minimală
Codul de procedură penală în vigoare.
Cătuna, N. V. (2008). Criminalistică. București: C.H. Beck, pp. 10-74.
Cârjan, L., & Chiper, M. (2009). Criminalistică. Tradi ție și modernism.
București: Curtea Veche, pp. 66 – 75.
Pușcă, F. (2009). Criminalistică . Gala ți: Editura Universitară Danubius, pp. 16-
105.
Stancu, E. (2007). Tratat de Criminalistică (Ediția a IV-a revăzută și adăugită ).
București: Universul Juridic, pp. 38-80.
Suciu C., (1972). Criminalistica . Ed. Didactic ă și Pedagogică, București .
3. CRIMINALISTICĂ TACTICĂ
3.1. Cercetarea locului faptei 68
3.2. Cadrul tactic al organizării cercetării penale 73
3.3. Tactica ascultării unor categorii de participan ți în
procesul penal 75
3.4. Tactica efectuării perchezi ției: ridicarea de obiecte și
înscrisuri 81
3.5. Reguli și procedee tactice aplicate în efectuarea unor
acte de urmărire penală 85
Obiectivele specifice unității de învățare
Rezumat 90
Teste de autoevaluare 91
Bibliografie minimală 92
Obiective specifice:
La sfâr șitul capitolului, vei avea capacitatea:
să descrii elementele legate de cercetarea locului faptei;
să elaborezi o tactică de ascultare a participan ților la procesul penal;
să motivezi necesitatea și efectele unei perchezi ții.
Timp mediu est imat pentru studiu individual: 6 ore
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 68 3.1. Cercetarea locului faptei
3.1.1. Noțiunea, scopul și importanța cercetării locului faptei
Cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procesual penală și de tactică
criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde
s-a comis infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea
urmelor și mijloacelor materiale de probă, precizarea poziției și stării acestora,
având ca scop, stabilirea naturi i și împrejurărilor comiterii faptei, precum și
datele identificării făptuitorului.
Prin această activitate, organul de urmărire penală sau instanța de judecată
urmărește să constate situația locului săvârșirii infracțiunii, să descopere și să
fixeze urmel e infracțiunii, să stabilească poziția și starea mijloacelor materiale
de probă, să stabilească împrejurările în care infracțiunea a fost comisă.
Locul faptei constituie locul unde s -a consumat, în total sau în parte, o
activitate infracțională sau locul unde s -a produs rezultatul acesteia și unde se
găsesc probele ce vor servi la incriminarea celor care au înfăptuit actul
criminal.
a) Sarcinile cercetării la faț a locului :
– examinarea și fixarea procesuală a ambianței de la locul săvârșirii
infracțiunii;
– căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea și interpretarea urmelor și
mijloacelor materiale de probă, precum și fixarea procesuală a acestora;
– elaborarea și verificarea versiunilor cu privire la infracțiunea comisă și
făptuitori, ori referitoare la diversele împrejurări ale comiterii faptei:
loc;
timp;
activități desfășurate;
metode și mijloace folosite;
scopul urmărit;
urmările produse.
– stabilirea cauzelor, c ondițiilor și împrejurărilor care au determinat sau
favorizat comiterea infracțiunii și măsurilor de prevenire care se impun.
b) Trăsăturile specifice cercetării la fața locului sunt date de individualitatea
acestei activități, deosebită de celelalte, de ordi n procedural penal și
criminalistic.
În principal acestea sunt:
obligativitatea efectuării ei : de rezultatele obținute la cercetarea locului faptei,
depinde orientarea întregului curs al anchetei. Cercetarea la fața locului este
obligatorie în cazul infracțiunilor în care au avut loc moartea victimei, vătămări
corporale grave, furturi din locuințe , furturi de și din autoturisme, tâlhării și
violuri urmate de moartea victimei, tâlhării, accidente de circulație cu moartea
victimei și fuga de la locul faptei, incendii, explozii, calamități.
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 69 este prima activitate în procesul de anchetă. Inversarea ord inii
efectuării activităților de anchetă compromit de cele mai multe ori
identificarea autorilor și dovedirea vinovăției acestora.
este o activitate imediată , care trebuie să se efectueze într -un termen cât
mai apropiat de comiterea infracțiunii.
irepetabilitatea ei . În principiu, cercetarea la fața locului este o
activitate irepetabilă, din cauza modificărilor la care este supus locul
faptei. Totuși sunt câteva excepții care demonstrează că de fapt
cercetarea nu a fost completă: când nu s -a cunosc ut întreaga suprafață a
locului faptei, ea fiind mai întinsă decât s -a stabilit inițial și atunci când,
din cauza condițiilor climatice, nu s -a cercetat amănunțit locul
infracțiunii.
Cercetarea locului faptei constituie, de cele mai multe ori, singura moda litate
de obținere a probelor în faza inițială; este un element probator deosebit de
relevant pentru aflarea adevărului; contribuie la identificarea făptuitorului,
stabilirea datelor necesare privind personalitatea acestuia și modul de operare
folosit. (Ci opraga & Iacobuță, 1997, p. 81)
3.1.2. Reguli tactice privind pregătirea cercetării locului faptei
Organul de urmărire penală trebuie să dețină date cât mai complete cu privire
la faptă, loc și timpul când aceasta s -a produs, motiv pentru care ia măsuri d e
anunțare a celei mai apropiate unități sau echipaj de poliție în scopul verificării
informațiilor de primă sesizare, dar și pentru a asigura prezența la fața locului
în vederea
Măsurile care se iau de către organul de cercetare penală anterior efectuăr ii
cercetării locului infracțiunilor sunt menite să asigure conservarea tuturor
urmelor, dar și punerea la dispoziție a întregului instrumentar necesar acestei
activități:
a) în privința asigurării tehnico -materiale sunt necesare trusele criminalistice,
aparatele de fotografiat și filmat. Tot în această categorie de măsuri intră
deplasarea rapidă a echipei la fața locului și invitarea specialiștilor (medic
legist, pirotehnicieni, pompieri).
b) a doua mare categorie de măsuri sunt cele care se iau chiar la fa ța locului,
dar imediat, înaintea efectuării propriu -zise a cercetării (delimitarea locului
infracțiunii și marcarea sa, determinarea modificărilor suferite de locul faptei,
asigurarea pazei locului faptei, identificarea martorilor și stabilirea persoanelo r
suspecte, efectuarea de investigații și culegerea de informații).
Primul sosit la locul faptei (polițist, pompier, personal medical) este și primul
intervenient. Acesta va lua următoarele măsuri:
acordarea primului ajutor victimelor, chiar cu riscul modificării locului
faptei;
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 70 marcarea aspectului inițial al locului faptei și stabilirea modificărilor
survenite;1
înlăturarea curioșilor;2
înlăturarea unor pericole iminente: incendii, explozii, inundații cu
respectarea măsurilor de protecție necesare;
protejarea și conservarea urmelor față de condițiile meteorologice sau
alte pericole de distrugere ori contaminare;
consemnarea unor împrejurări care pot să dispară;3
căutarea și reținerea suspectului la locul faptei sau în împrejurimi;
identificarea și audie rea martorilor oculari;
paza și asigurarea locului faptei;4 (Bercheșan, 2002, p.83)
3.1.3. Modul de executare a cercetării la fața locului
În privința cercetării la fața locului trebuie menționat că fiecare caz în parte își
are specificitatea sa, ca urm are a unui complex de factori umani (care țin de
autorul și victima infracțiunii), atmosferici și topografici, făcând imposibilă
stabilirea unor reguli obligatorii.
Cercetarea locului faptei se desfășoară în două etape:
a) Faza statică . Cercetarea începe printr -o observare și conservare a poziției
obiectelor din locul faptei, fără a le deplasa din locurile lor. Se realizează
pentru început orientarea locului faptei în teren, se stabilesc locurile de intrare
și ieșire din perimetrul locu lui faptei, precum și drumul parcurs de infractor în
locul infracțiunii . În această etapă se fotografiază și se filmează principalele
urme și mijloace de probă, după ce au fost marcate cu numere. La finalul
acestei faze anchetatorul reușește să -și formeze o imagine generală despre
infracțiune și infractor.
Cercetarea locului faptei trebuie să se facă sistematic, să fie obiectivă (toate
urmele de la locul faptei au inițial aceeași valoare, chiar dacă aparent se
contrazic sau par lipsite de importanță), să f ie completă (criminalistul trebuie să
fie înarmat cu multă răbdare și să cerceteze fiecare porțiune a locului faptei).
Echipa de cercetare va fi condusă de un șef care va coordona toate activitățile
și va direcționa investigarea, fiind atent să se respec te normele tactice și
metodologice, de la descoperirea urmelor până la ridicarea, ambalarea și
transportul lor în condiții de siguranță.
În ceea ce privește faza statică , se vor desfășura următoarele activități:
reluarea, dacă este nevoie, a măsurilor de salvare a victimei sau a
victimelor;
1 Este important ca primul intervenient să noteze, să deseneze, să fotografieze și să filmeze poziția inițială a victimei și a
obiectelor corp -delict și să noteze modificările survenite, fără să se facă nicio intervenție.
2 Se fotografiază discret toate pe rsoanele găsite la locul faptei, care părăsesc sau care sosesc pe parcurs.
3 Prezența unor mirosuri, funcționarea unor aparate electrocasnice, starea ferestrelor, condiții atmosferice.
4 Se vor folosi benzi, sfori, semnalizatoare sau chiar autoturisme insc ripționate.
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 71 primul intervenient va prezenta constatările și măsurile pe care le -a luat,
modificările survenite în câmpul infracțional;
orientarea locului faptei din punct de vedere topografic;
fotografierea de ansamblu a persoanel or care au fost găsite la locul faptei ;
delimitarea teritorială a zonei cercetate;
parcurgerea locului faptei pentru cunoașterea ambianței și identificarea
unor repere pentru investigare;
orientarea locului faptei din punct de vedere topografic și criminalistic;
determinarea metodei de cercetare a locului faptei;
metoda legăturii între locul faptei, victimă, suspect și probe;
marcarea drumului de acces în câmpul infracțional;
stabilirea stării și poziției obiectelor care au legătură cu cauza și sunt
purtătoare de urme;
executarea fotografiilor de orientare după regulile criminalisticii tehnice;
folosirea câinelui de urmărire pentru prelucrarea urmei de miros uman
se pot obține date și informații care să conducă la identificarea
făptuitorului;
se iau măsuri pentru urmărirea făptuitorului cunoscut sau prezumtiv;
nu se permite atingerea sau schimbarea poziției obiectelor din câmpul
infracțional. (Cârjan & Chiper, 2009, p.283)
b) Faza dinamică. Când prima fază s -a epuizat, se trece la mișcarea din locul
lor a obiectelor din câmpul infracțiunii pentru căutarea și ridicarea urmelor ce
nu au putut fi depistate inițial sau pentru care sunt necesare metode speciale de
relevare. În această etapă se fotografiază fiecare urmă, fiecare detaliu. Urmele
latente (invizib ile) vor fi relevate, ridicate și ambalate. Un aspect deosebit al
acestei faze este cel al interpretării urmelor prin care se pot lămuri importante
probleme, cum sunt: natura faptei comise, modul de operare, timpul comiterii,
numărul infractorilor (partici panți).
În cadrul acestei etape a cercetării locului faptei se vor executa următoarele
activități:
examinarea minuțioasă a cadavrului;
cercetarea amănunțită a zonelor deranjate sau răscolite;
fotografierea obiectelor principale și a cadavrului;
efectuarea înregistrărilor video și audio;
descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor;
descoperirea și examinarea instrumentelor folosite la comiterea
infracțiunii;
definitivarea schițelor locului faptei;
ambalarea, etichetarea și sigilarea urmelor;
audierea persoanelor suspecte, a martorilor și a victimei, cu respectarea
regulilor tactice ale ascultării;
stabilirea semnalmentelor și portretului -robot ale făptuitorului;
clarificarea împrejurărilor negative sau controversate;
fixarea rezultatelor în p rocesul -verbal de cercetare a locului faptei;
reluarea și repetarea cercetării locului faptei.
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 72 3.1.4. Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului
Descoperirea și relevarea urmelor fără fixarea lor pentru a dobândi valoarea de
probă rămân activități z adarnice. Din acest motiv, practica criminalistică și
legislația procesual penală au stabilit procedeele de fixare. Acestea sunt:
a) procesul verbal de cercetare la fața locului . Procesul verbal este un mijloc
de probă,dar în același timp este mijlocul procedural prin care se fixează
rezultatul cercetării la fața locului. Pentru a putea să -și îndeplinească acest
dublu rol el trebuie să respecte două categorii de condiții:
– de fond , care privesc de fapt calitățile tuturor actelor de procedură
penală: să aibă un caracter obiectiv , redând fidel situația locului faptei;
să fie complet , cuprinzând toate urmele descoperite, fără omisiuni; să
fie clar și precis , astfel ca toate urmele și mijloacele materiale de probă
să fie descrise sub aspectul tuturor caracteristicilor fizico -chimice și de
identificare; să fie concis , redând într -o formă cât mai concentrată
realitățile locului faptei, urmele și mijloacele materiale de probă,
metodele fol osite la descoperirea și ridicarea lor.
– de formă . Să cuprindă toate datele stabilite de Codul de Procedură
Penală (art.91 și art.131) .
b) schița locului faptei . Ea ajută la înțelegerea tabloului real din câmpul
infracțiunii, completând descrierea din procesu l verbal. Pentru întocmirea
schiței locului faptei se folosesc mai multe procedee:
– proiecția orizontală . Este cel mai utilizat procedeu; constă în
reprezentarea obiectelor văzute de sus, conturul acestora fiind proiectat
pe planul orizontal;
– proiecția vert icală . Obiectele sunt văzute în plan vertical, atât din față
cât și din lateral;
– schița planurilor de proiecție . Prin această metodă se redă într -un
singur plan conturul corpurilor tridimensionale. Schița poate fi folosită
în procesul penal ca anexă a proc esului verbal de cercetare la fața
locului.
c) Fotografia judiciară . Aceste modalități de fixare a rezultatelor cercetării
sunt cele mai importante. Ele s -au impus prin multiplele avantaje pe care le
oferă organelor de anchetă și instanțelor judecătorești. L a fața locului, se
execută de regulă următoarele genuri de fotografii:
– fotografia de orientare;
– fotografia schiță;
– fotografia obiectelor principale (cadavre, urme);
– fotografia de detaliu.
Cu fotografiile obținute, anchetatorul sau tehnicianul criminalist v a întocmi o
planșă fotografică, sub fiecare imagine menționându -se în scris ce reprezintă.
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 73 Sarcina de lucru 1
De ce este importantă cercetarea locului faptei?
3.2. Cadrul tactic al organizării cercetării penale
3.2.1. Necesitatea și importanța planificării cercetării penale
Organizarea sau planificarea urmăririi penale5 reprezintă un proces de trecere
de la gândirea practică la acțiunea concretă de anchetă, de la începutul și până
la sfârșitul acestuia. Planificarea reprezintă elementul de legătură dintre scopul
și sarcinile urmăririi penale și modul lor de realizare pri n acțiuni concrete fiind
un proces complex de analiză a activităților care trebuie executate și a
succesiunii lor logice, constituindu -se într -un ghid care conferă perspectivă și
eficiență investigării.
Pentru a reprezenta un suport științific real al urm ăririi penale, planificarea este
necesar să se facă potrivit anumitor reguli fundamentale, anumitor principii:
principiul individualității (în planificarea cercetării trebuie să se țină cont
de particularitățile fiecărui caz, deoarece fiecare faptă în part e este
identică numai cu sine însăși, deosebindu -se de toate celelalte prin
elementele sale specifice);
principiul dinamismului are menirea de a impune o efectuare dinamică,
promptă a cercetărilor criminalistice, ceea ce contribuie la creșterea
eficienței urmăririi penale; dinamismul trebuie interpretat în sensul
maleabilității planificării, al adaptării permanente a planului de urmărire
penală la situațiile, la datele nou apărute în timpul anchetei;
organizarea trebuie să se supună regulilor fundamentale a le procesului
penal: principiul legalității sau cel al aflării adevărului ;
organizarea și planificarea anchetei trebuie să se raporteze și la
principiile specifice ale acestei științe: principiul identității , cel al
operativității sau cel potrivit căruia orice faptă prevăzută de legea penală
determină modificări materiale în mediul înconjurător. (Stancu, 2007,
p.365)
Planul de urmărire penală nu este obligatoriu, dar este necesar în cauzele
complexe sau în care, s -au conturat mai multe versiuni. Principal ele elemente
ale planului de cercetare penală sunt: activitățile care urmează a fi executate în
5 Planificarea cercetării penale asigură caracterul organizat al investigării criminalistice a cazului cercetat; respectarea st rictă
a dispozițiilor legale și a regulilor metodologice criminalistice; respectarea drepturilor conferite de lege părților implic ate în
procesul penal; lămurirea completă a împrejurărilor în care s -au comis infracțiunile, inclusiv prin extinderea cercetărilor;
celeritatea urmăririi; folosirea tuturor metodelor, procedeelor și mijloacelor tehnico -tactice adecvate cazului cercetat;
repararea pagubelor cauzate prin infracțiune; prevenirea săvârșirii altor infracțiuni.
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 74 orice etapă, pentru clarificarea împrejurărilor în care s -a comis fapta, precum și
cu privire la persoana făptuitorului; identificarea, urmărirea și prinderea
infractorilor; repararea prejudiciului cauzat; măsuri asigurătorii; măsuri
preventive; versiunile care trebuie să fie verificate.
3.2.2. Versiunile de urmărire penală
Versiunea criminalistică este „rezultatul unui proces de gândire în cadrul
căruia, pe ba za datelor faptice stabilite la un moment dat, a cunoștințelor și
experienței organului de urmărire penală se elaborează presupuneri cu privire
la un anumit fapt sau mai multe care au importanță pentru cauză”. (Dan &
Anghelescu, 1984, p.214)
Elaborarea ve rsiunilor de urmărire penală trebuie să aibă la bază următoarele
criterii: să fie rezultatul unor date suficiente din punct de vedere cantitativ și
corespunzătoare sub raport calitativ6; să se bazeze pe pregătirea profesională și
experiența anchetatorului7; versiunile trebuie să fie clare, precise și elaborate
pe baza unor forme de raționament; elaborarea versiunilor se face numai pentru
faptele care pot avea mai multe explicații.
Clasificarea versiunilor :
versiuni principale, care se referă la faptă sau la elementele constitutive
ale acesteia;
versiuni privitoare la natura faptei (se va stabili dacă s -a comis o faptă
care atrage răspunderea penală sau culpa);
versiunile privitoare la subiectul infracțiunii pornesc de la date faptice ca:
urmele descoperit e la locul faptei, modul de operare, relatările martorilor
despre semnalmentele și îmbrăcămintea făptuitorului;
versiunile care se referă la latura subiectivă a infracțiunii au în vedere
forma motivației și mobilul;
versiunile care privesc obiectul infracț iunii se elaborează rar, deoarece se
suprapun versiunilor referitoare la mobilul și scopul infracțiunii.
Verificarea versiunilor :
verificarea versiunilor se face concomitent, fără a i se acorda vreuneia
dintre ele un regim preferențial;
verificarea versiunilor trebuie să se facă prin toate procedeele care oferă
explicații pentru toate problemele abordate;
ordinea activităților de verificare a versiunilor se va stabili în funcție de
specificul fiecărui caz;
toate versiunile elaborate vor fi verificate în mod obligatoriu, în final
rămânând versiunea de lucru. (Cârjan & Chiper, 2009, p. 308)
6 Datele pot proveni din surse procesuale (declarațiile învinuitului/inculpatului, declarațiile martorilor, procesul -verbal de
cercetare a locului faptei, înscrisuri, cons tatări tehnico -științifice și medico -legale, expertize, mijloacele materiale de probă),
precum și din surse neprocesuale (investigații, zvonuri, acțiuni operative de urmărire).
7 Flerul și intuiția anchetatorului sunt rezultatul unor solide cunoștințe juri dice și rodul dăruirii profesionale.
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 75 3.3. Tactica ascultării unor categorii de participanți în procesul penal
3.3.1. Noțiunea și fundamentul psihologic al audierii
Audierea (ascultarea) martorilor și a învinuiților este o activitate procedurală,
dar și de tactică criminalistică, prin care anchetatorii iau cunoștință de aspectele
cunoscute de martori referitoare la modul de comitere a infracțiunii.
Martor este socotită persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre
vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului într -o anumită
cauză penală sau care poate da relații despre persoana făptuitorului.
În general, un om sănătos, fizic și mental, poate să perceapă, să memoreze și să
redea aproape exact activitățile la care a fost prezent, dacă nu au intervenit
unele impedimente de ordin subiectiv și obiectiv, atât în procesul de percepție,
cât și în cel de memorizare.
Dintre factorii de ordin subiectiv care pot influența perceperea acțiunil or
infracționale menționăm:
– starea de sănătate a persoanei (afecțiuni ale organelor de percepție: auz,
văz, miros);
– fluctuațiile atenției;
– stările afective ale persoanei;
– oboseala fizică sau intelectuală;
– pregătirea intelectuală a persoanei;
– dezvoltarea diferită a simțului de observație.
În ceea ce privește procesul de memorare (care constă în fixarea evenimentelor
percepute sau gândite) nu toate persoanele se situează la același nivel. Ele se
diferențiază printr -o anumită dominantă: motrice, vizuală, aud itivă, logico –
verbală, afectivă.
Un factor care erodează memoria omului este timpul ; cu cât perioada scursă de
la perceperea activităților infracționale până la redarea lor este mai mare, cu
atât mai slăbită este fixarea celor percepute. Este firesc să fie așa, uitarea fiind
un proces direct proporțional cu scurgerea timpului, ceea ce ține de instinctul
de conservare al ființei umane.
În afara factorilor mai sus menționați, care țin de persoana martorului, există și
factori obiectivi: condiții meteorologic e nefavorabile, care împiedică
vizibilitatea, întunericul și durata scurtă de percepție.
3.3.2. Audierea martorului
Verificările care se întreprind cu privire la persoana martorului, în special în
cazul unui martor important ale cărui declarații pot influența profund cauza
cercetată, vor avea în vedere și cele declarate de către acesta cu privire la
natura eventualelor lor relații cu persoana vătămată ori cu învinuitul sau
inculpatul, rezultatul acestora constituind un prim indiciu de sinceritate a
martorului. Atmosfera generală de ascultare a martorului trebuie să fie una de
colaborare, organul de urmărire penală trebui nd să sesizeze momentele și
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 76 probleme care necesită intervenția sa în ajutorul unei expuneri cât mai
complete a celor percepute.
Înaintea ascultării martorului, anchetatorul trebuie să se pregătească,
întocmindu -și un plan de ascultare bazat pe buna studiere a materialului
probator din cauza penală în speță. În cadrul planului de ascultare se vor stabili
întrebările care se vor pune martorului, ordinea în care acestea vor fi puse,
momentul și locul unde se va desfășura audierea, materialele necesare ( cameră
video, hârtie, instrumente de scris, computer).
Ascultarea propriu -zisă a martorului se desfășoară în trei etape:
a) etapa identificării și pregătirii pentru audierea martorilor8. Se vor pune
întrebări martorului pentru a stabili numele și prenumele, vârsta, numele
părinților, domiciliul, profesia, locul de muncă, apoi i se pune în vedere
motivul pentru care va fi audiat.
b) etapa a doua este cea a relatării libere a celor cunoscute, martorul fiind
lăsat, fără să fie întrerupt, să spună tot ce știe, chi ar dacă insistă pe
aspecte fără relevanță în cauza penală. Organul judiciar va asigura un
climat psihologic favorabil confesiunii, manifestându -se într -un mod
calm și încurajator. Se interzice cu desăvârșire folosirea oricăror violențe,
amenințări sau alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau
îndemnuri, în scopul de a se obține probe.
c) în cea de a treia etapă, martorului i se pun întrebările pregătite de
anchetator sau datele rezultate în urma relatării libere. Ele au menirea de
a preciza cele relatate liber.
Priceperea anchetatorului în această fază a anchetării va fi demonstrată de
modul cum sunt adresate întrebările, dar mai ales de capacitatea sa de a asculta.
Întrebările pot fi: de completare, de prezentare, de reamintire și de control.
Întrebările trebuie să fie clare, precise și scurte. Nu se admit întrebări sugestive.
Atunci când există dubiu cu privire la veridicitatea celor declarate, martorului i
se vor pune întrebări referitoare la împrejurări secundare.
În timpul ascultării martor ului, atât în etapa relatării libere, cât și în etapa
formulării întrebărilor, anchetatorul nu trebuie să -și exteriorizeze sentimentele,
trebuie să asculte cu atenție, dar fără ostentație, iar modularea vocii să nu
exprime o stare de nemulțumire.
Declaraț iile martorilor se consemnează în scris pe formular tipizat semnate de
martor și contrasemnate de anchetator.
8 În cadrul acestei etape se va stabili dacă martorul este rudă cu vreuna dintre părți sau dacă a suferit o pagubă în urma
infracțiunii, pentru respectarea prevederilor art. 80 C. pr. pen. (soț sau rudă apropiată) și ar t. 82 C. pr. pen. (persoană
vătămată); dacă martorul cade sub incidența art. 79 C. pr. pen., adică este obligat a păstra secretul profesional; selectarea
martorilor în raport cu datele pe care le dețin; stabilirea eventualelor relații de dușmănie sau priet enie față de infractor;
stabilirea profilului psihologic al martorilor; se stabilesc ordinea și modalitatea chemării martorilor, evitându -se contactul
dintre martori sau dintre martori și persoanele interesate în cauză; se stabilește locul audierii; primir ea martorului într -o
manieră corectă, crearea unui cadru sobru de ascultare.
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 77 Protecția martorilor
Prin Legea nr.682/2002 se reglementează „asigurarea protecției martorilor a
căror viață, integritate corporală sau libertate este amenințată ca urmare a
deținerii de către aceștia a unor informații ori date cu privire la săvârșirea unor
infracțiuni grave, pe care le -au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze
organelor judiciare și care au un rol determinant în de scoperirea infractorilor și
în soluționarea unor cauze”.
Oficiul Național pentru Protecția Martorilor, aflat în subordinea Poliției
Române va încheia un protocol de protecție cu martorul protejat privind
protecția și asistența care trebuie acordate martorului protejat, obligațiile celor
două părți, precum și situațiile în care încetează protecția și asistența.
Procurorul sau instanța se vor pronunța, de la data primirii propunerii, în cel
mai târziu 5 zile, asupra propunerii de includere în Program.
Măsurile de protecție sunt:
protecția datelor de identitate a martorului protejat;
protecția declarației acestuia;
ascultarea martorului protejat de către organele judiciare, sub o altă
identitate decât cea reală sau prin modalități speciale de distorsio nare a
imaginii și vocii;
protecția martorului aflat în stare de reținere, arestare preventivă sau în
executarea unei pedepse privative de libertate, în colaborare cu organele
care administrează locurile de deținere;
măsuri sporite de siguranță la domicili u, precum și de protejare a
deplasării martorului la și de la organele judiciare;
schimbarea domiciliului;
schimbarea identității;
schimbarea înfățișării.
Programul încetează în una din următoarele măsuri de siguranță:
la cererea martorului protejat, expri mată în formă scrisă și transmisă către
O.N.P.M.;
dacă în cursul procesului penal martorul protejat depune mărturie
mincinoasă;
dacă martorul protejat comite o infracțiune;
dacă sunt probe că ulterior includerii în Program, martorul protejat a
aderat la un grup sau organizație criminală;
dacă martorul protejat nu respectă obligațiile asumate prin semnarea
Protocolului de protecție sau dacă a comunicat date false cu privire la
orice aspect al situației sale;
dacă viața, integritatea corporală sau libertatea martorului protejat nu mai
sunt amenințate;
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 78 dacă martorul protejat decedează.
3.3.3. Ascultarea învinuitului (inculpatului)
Învinuitul sau inculpatul reprezintă figura centrală a procesului penal, întreaga
activitate procesuală desfășurându -se în jurul faptei penale săvârșite de această
persoană și în vederea tragerii ei la răspundere.
Deși în linii mari această activitate este similară cu ascultarea martorului, totuși
ea se deosebește de cea din urmă prin următoarele:
a) înainte de ascultarea propriu -zisă, învinuitul va da o declarație scrisă de
el în legătură cu învinuirea ce i se aduce;
b) declarația învinuitului este un mijloc de apărare a acestuia. Din acest
motiv trebuie să i se dea învinuitului posibilitatea de a -și exprima
complet argumentele sale;
c) învinuitului nu i se poate cere, nefiind obligat, să -și probeze nevinovăția.
Sarcina probării vinovăției revine organului de anchetă care, înaintea
audierii învinuitului, trebuie să -i prezinte acestuia dovezi de vinovăție;
d) recunoașterea învinuitului, făcută în cadrul procesului penal, nu
constituie probă decât dacă este coroborată cu alte probe existente în
cauză;
e) recunoașterea nu trebuie să fie viciată de violență, amenințări sau alte
forme de constrângere.
Ca și audierea martorului, audierea învinuitului se d esfășoară tot în trei etape,
pa baza planului de ascultare.
În prima etapă se verifică identitatea acestuia, organele judiciare având
obligația să -l încuno ștințeze, de îndată și mai înainte de a -l audia, pe învinuit
sau pe inculpat, despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a
acesteia și să -i asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării. În această
etapă, când inculpatul are dreptul să -și scrie singur declarația, anchetatorul are
posibilitatea cunoașterii acestuia, observând comportamentul său în situația în
care se află, modul cum reacționează la întrebările puse, mimica și gesturile.
Constatările anchetatorului vor fi necesare în luarea hotărârii cu privire la
procedeele de ascultare.
Ascultarea învinuitului are loc numai în faza de urmărire penală, pe când
ascultarea inculpatului se face atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de
judecată.
A doua etapă o constituie ascultarea relatării libere. Ea debutează prin
adresarea unei întrebări cu caracter de generalitate, cerându -i-se să relateze tot
ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. Învinuitul are
posibilitatea să relateze liber, fără nicio îngrădire, fără să i se adreseze
întrebări, ceea ce are de declarat. Anchetatorul își va nota eventualele
contraziceri, fără să ia o atitudine ostilă față de învinuit, chiar dacă acesta își
neagă vinovăția.
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 79 A treia etapă este cea a adresărilor de întrebări cu privire la fapta care
formează obiectul cauzei și a ascultării răspunsurilor învinuitului. Aceasta este
ultima etapă a audierii, calitatea ei depinzând de modul cum a fost pregătită.
Întrebările pot fi cu caracter general, privind fapta în ansamblul ei; întrebări –
problemă, pentru lămurirea unor aspecte; întrebări de detaliu, care privesc
lămurirea unor amăn unte. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească
întrebările sunt:
– să fie clare și precise;
– să fie formulate la nivelul de înțelegere al învinuitului;
– să nu fie sugestive;
– să nu oblige la răspunsul monosilabic de genul „da” sau „nu”;
– să nu pună în încu rcătură pe învinuit, mai ales când acesta vrea să declare
adevărul.
Întrebările privesc mai multe aspecte de punere în temă, care urmăresc
lămurirea unor împrejurări ale activității infracționale sau sunt întrebări de
detaliu.
3.3.4. Procedee tactice folo site în audierea învinuitului în anchetă
Practica anchetatorilor a stabilit că fiecare caz are individualitatea lui, inclusiv
în audierea inculpaților, dar câteva procedee tactice de audiere s -au format în
decursul timpului. Acestea sunt:
procedeul ascultării progresive, în care probele sunt prezentate gradat,
începând cu cele de mai mică importanță;
procedeul ascultării frontale, când învinuitului sau inculpatului i se
înfățișează cele mai convingătoare probe;
tactica ascultării repetate, în situați ile declarațiilor contradictorii și
mincinoase;
tactica prezentării de către anchetator a întregului drum parcurs de
infractor (doar când sunt probe temeinice);
tactica ascultării încrucișate, efectuată de două sau mai multe persoane în
același timp;
tactica ascultării succesive a învinuitului sau inculpatului de către două
persoane, o variantă a ascultării încrucișate;
tactica întâlnirilor surpriză: învinuitului i se oferă posibilitatea ca din
„întâmplare” să vadă unul sau mai mulți complici;
tactica explo atării complexului de vinovăție a învinuitului sau a
inculpatului sensibil.
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 80 3.3.5. Ascultarea victimei
Persoana vătămată este cea care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică,
morală sau materială, dacă participă în procesul penal.
În soluționarea cauzelor penale, declarațiile părților vătămate sunt de
importanță deosebită. În principal, audierea victimei se desfășoară după
aceleași reguli descrise în cazul martorilor și învinuiților, în sensul că
activitatea aceasta se pregătește anterior, întocmi ndu-se un plan de ascultare,
iar audierea propriu -zisă se desfășoară tot în trei etape:
a) stabilirea identității victimei;
b) relatarea liberă;
c) relatarea dirijată prin răspunsuri la întrebările puse de anchetator.
Particularitățile procedeelor tactice de ascultare a persoanei vătămate :
denaturări involuntare, care constau în exagerarea gravității faptei
datorită efectului stării emoționale. Frica și groaza determină atât
denaturarea faptelor reale, cât și fabulația, mai ales în cazul infracțiunilor
comise prin violență;
denaturări voluntare, din cauza relei -credințe a persoanei vătămate care
urmărește agravarea situației făptuitorului sau obținerea unor avantaje
prin exagerarea suferințelor fizice sau morale;
denaturări prin „schimbarea de rol”. Partea vătă mată devine dintr -o
persoană modestă, „cineva” în centrul atenției autorităților, către care se
îndreaptă simpatia și compasiunea celor din jur;
denaturări deliberate în favoarea infractorului, ca urmare a unor înțelegeri
survenite între victimă și făptuit or, fie datorită unor relații de rudenie, de
prietenie, de subordonare, fie datorită obținerii unui folos material mai
mare decât cel care i -ar fi revenit pe cale judiciară. (Ionescu, 2007, p.
142)
Sarcina de lucru 2
Care sunt procedeele tactice folosite în audierea învinuitului în
anchetă?
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 81 3.4. Tactica efectuării percheziției: ridicarea de obiecte și înscrisuri
3.4.1. Noțiune și importanță
Percheziția reprezintă o activitate de urmărire penală și de tactică
criminalistică, constând în căutarea în locuință sau asupra unei persoane, la
locul ei de muncă sau în locurile deschise publicului a obiectelor, valorilor sau
înscrisurilor a căror existență sau deținere este tăgăduită, în vederea
descoperirii și administrării probelor necesare une i juste soluționări a cauzelor
penale.
Ca activitate tactică, percheziția reprezintă un mijloc eficient de descoperire a
obiectelor, valorilor și înscrisurilor de mare importanță în evidențierea
vinovăției infractorului, dar constituie, în același timp și o imixtiune în
drepturile fundamentale, constituționale ale cetățenilor, iar, uneori, o
constrângere temporară a dreptului de folosință asupra unei clădiri sau terenuri.
Clasificarea perchezițiilor:
după natura locului în care se efectuează, percheziția se clasifică în
percheziția locurilor deschise și percheziția locurilor închise sau a
spațiilor locuite;
în funcție de numărul de persoane care urmează să fie percheziționate, ea
poate fi individuală sau de grup, aceasta din urmă fiind întâlnită în
special la infracțiunile săvârșite în participație;
după numărul perchezițiilor efectuate, pot exista percheziții primare și
percheziții repetate, cele din urmă fiind specifice situațiilor în care
rezultatul primei percheziții a fost negativ, dar și în cazul perc heziției
locurilor deschise efectuată în condiții meteorologice neprielnice;
în funcție de locul efectuării percheziției, distingem percheziție
corporală, domiciliară, la locul de muncă sau în locurile publice;
după temeiul legal, pot exista percheziții ef ectuate în baza autorizației
emise de procuror, percheziții efectuate în baza consimțământului scris al
persoanei percheziționate și percheziții efectuate în caz de infracțiune
flagrantă;
în funcție de timpul de efectuare a percheziției, se poate vorbi des pre
percheziții efectuate în timpul zilei și percheziții efectuate în timpul
nopții;
după calitatea persoanelor participante, putem delimita existența unor
percheziții la care participă numai organele de urmărire penală, dar și
percheziții la care alături de acestea vor lua parte și specialiști din diferite
domenii necesari descoperirii unor anumite categorii de bunuri, valori
sau înscrisuri;
după numărul persoanelor la care se efectuează percheziția, vom avea
percheziții efectuate la o singură persoană sau la mai multe persoane.
(Cătuna, 2008, p.174)
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 82 3.4.2. Reguli tactice generale și speciale ce trebuie respectate la efectuarea percheziției
Reguli generale :
percheziția nu trebuie făcută la voia întâmplării, ci în baza unei pregătiri
riguroase care să determine scopul urmărit9, oportunitatea efectuării,
cunoașterea exactă a locului percheziției, cu particularități pentru locurile
închise10 și pentru locurile deschise11;
declarația scrisă de consimțământ se ia numai la sediul organului de
cercetare penală;
înainte de a se trece la efectuarea percheziției domiciliare este obligatorie
percheziția corporală, efectuată de către o persoană de același sex;
percheziția domiciliară se efectuează în prezența persoanei în cauză, iar
în lipsa acesteia, în prezența unu i reprezentant, a unui membru al familiei
sau a unui vecin având capacitate de exercițiu;
organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul să deschidă
încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s -ar putea găsi obiectele
sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta;
obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează și se lasă în păstrare fie
celui la care se află, fie unui custode;
organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea obiectelor și
înscris urilor care au legătură cu fapta;
percheziția trebuie să aibă un caracter inopinat și să se efectueze ca
măsură operațională;
pentru succesul percheziției se asigură mijloacele tehnice necesare: surse
de iluminare, truse de chei, unelte, diverse sonde și d etectoare, aparatură
de fotografiat, filmare și înregistrare.
Reguli speciale :
bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre prețioase, mijloacele
de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă și de muzeu,
colecțiile de valoare precum și sumele de bani care fac obiectul cauzei
penale se ridică în mod obligatoriu;
senatorii, deputații și alte persoane care se bucură de imunitate nu pot fi
supuși percheziției, cu excepția infracțiunilor flagrante.12(Bercheșan,
2002, p.104)
9 Natura obiectelor ce urmează a fi descoperite.
10 Adresa exactă, dispunerea încăperilor și a dependințelor, persoanele care locuiesc și cele care le frecventează, vecinii,
amplas area unor garaje și magazii).
11 Sedii ale unor firme, societăți comerciale.
12 Constituția României, art. 69 alin. 2.
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 83 3.4.3. Etapele efectuării percheziției
deplasarea echipei la locul percheziției se face cu operativitate, pentru
realizarea elementului surpriză;
șeful echipei va lua măsuri de blocare și supraveghere a căilor de acces
ale obiectivului percheziționat;
intrarea în locul ce urmează a fi percheziționat se face potrivit
particularităților fiecărui caz;
contracararea acțiunilor violente și a încercărilor de sinucidere;
percheziția corporală a persoanelor găsite la locul percheziției;
punerea sub control a mijloacelor de comunicare cu exteriorul: telefoane,
sonerii, interfoane;
percheziția se va efectua cu minuțiozitate, metodic și sistematic, dintr -o
anumită direcție;
se va solicita persoanei percheziționate să predea toate bunurile,
înscrisurile sau valorile ce au le gătură cu cauza penală;
se trece apoi la efectuarea controlului în toate încăperile și dependințele;
obiectele, înscrisurile sau valorile descoperite vor fi fotografiate,
prezentate martorilor asistenți și persoanei percheziționate, împachetate
și sigilate ;
pe întreaga durată a percheziției se va urmări starea emoțională a
persoanei percheziționate: dereglarea respirației, schimbarea vocii,
congestionarea feței, modificarea timpului de latență, crisparea,
efectuarea unor gesturi și mișcări nefirești;
perche ziția trebuie efectuată cu respectarea riguroasă a dispozițiilor
legale și a regulilor care impun o comportare civilizată.
3.4.4. Ridicarea de obiecte și înscrisuri
Ridicarea de obiecte și înscrisuri este definită ca activitatea de urmărire penală
și de c riminalistică tactică prin intermediul căreia organul de urmărire sau
instanța de judecată asigură obiectele și documentele ce pot servi ca mijloc de
probă în procesul penal.
Obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal pot fi
clasificate astfel:
obiecte și înscrisuri care au fost folosite ori erau destinate să servească la
săvârșirea infracțiunii;
obiecte ce reprezintă produsul infracțiunii;
obiecte și înscrisuri care conțin sau poartă o urmă a faptei comise;
orice alte obie cte și înscrisuri care pot servi la aflarea adevărului în cauza
investigată.
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 84 Ridicarea de obiecte și înscrisuri se realizează prin două modalități: ridicarea la
cerere și ridicarea silită. Pentru ridicarea de obiecte și înscrisuri, organul
judiciar se pr ezintă la domiciliul persoanei. După ce se legitimează și arată
scopul sosirii, va avea loc o operațiune voluntară de predare, care se
consemnează într -un proces -verbal în care se precizează obiectele și
înscrisurile ridicate.
Orice persoană fizică sau p ersoană juridică, în posesia căreia se află un obiect
sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă, este obligată să -l prezinte și să –
l predea, sub luare de dovadă, organului de urmărire penală sau instanței de
judecată, la cererea acestora. Instanța d e judecată, la propunerea procurorului,
în cursul urmăririi penale sau din oficiu, în cursul judecății, poate dispune ca
orice unitate poștală sau de transport să rețină și să predea scrisorile,
telegramele și oricare altă corespondență sau obiectele trimi se de învinuit sau
inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect. Ridicarea de obiecte și
înscrisuri ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal constituie o
obligație pentru organul de urmărire penală sau instanța de judecată. (Cârjan &
Chiper, 2009, p.354)
3.4.5. Fixarea rezultatelor percheziției
Procesul -verbal constituie principalul mijloc de consemnare a modului în care
s-a desfășurat percheziția, precum și a rezultatelor la care s -a ajuns, fiind
întocmit de către organul judiciar aflat la locul percheziției, imediat după
terminarea acestei acti vități. Procesul -verbal de percheziție va cuprinde: o parte
introductivă care conține următoarele mențiuni: data și locul încheierii sale,
calitatea și organul judiciar din care face parte cel care efectuează percheziția,
datele de identificare ale celui p ercheziționat, menționându -se dacă a fost
prezent sau reprezentat la percheziție, precum și datele de identificare ale
persoanelor aflate la locul efectuării percheziției sau sosite după începerea
acesteia, alături de cele ale martorilor asistenți.
Parte a descriptivă a procesului -verbal va cuprinde: o descriere amănunțită a
tuturor activităților întreprinse, mijloacele tehnice utilizate, numele, prenumele
și calitatea persoanei care a desfășurat fiecare activitate în parte, descrierea
urmelor găsite, desc rierea cercetării locului faptei. Se va face mențiune cu
privire la locul supus percheziției, timpul și condițiile în care au fost
descoperite obiectele. Se vor descrie, în ordinea desfășurării lor, toate
operațiunile întreprinse de echipă în vederea desco peririi obiectelor căutate, iar
în cazul găsirii acestora, ele vor fi descrise amănunțit.
Obiectele și urmele descoperite vor fi descrise sub raportul tuturor însușirilor
care le individualizează: formă, dimensiuni, culoare, felul producției, natura
mate rialului din care sunt alcătuite. Aceste obiecte se vor fotografia, indicându –
li-se un număr de ordine.
Finalul procesului -verbal va cuprinde mențiuni cu privire la ora de începere și
de terminare a percheziției, obiectele ridicate, eventuale obiecții al e
persoanelor în prezența cărora s -a desfășurat percheziția, ale martorilor
asistenți și ale persoanei percheziționate, cu privire la modul de efectuare a
percheziției sau la conținutul procesului -verbal încheiat, se precizează dacă
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 85 anumite împrejurări leg ate de efectuarea percheziției au fost fixate cu ajutorul
fotografiei, filmului, înregistrării video.
Procesul -verbal se va încheia în două sau mai multe exemplare, va fi semnat pe
fiecare pagină și la sfârșit de către toți cei care au participat la desf ășurarea
percheziției: organul de cercetare penală, martori asistenți, persoana
percheziționată și eventualele persoane aflate întâmplător acolo sau sosite pe
parcursul percheziției.
Cu privire la modul de redactare a procesului -verbal, dată fiind calitatea sa de
mijloc de probă este necesară consemnarea cât mai exactă cu putință, mai clară
și precisă a celor constatate din momentul pătrunderii la locul percheziției și
până la terminarea activității. (Platt, 2003, p.114)
Sarcina de lucru 3
Care sunt etapele efectuării percheziției?
3.5. Reguli și procedee tactice aplicate în efectuarea unor acte
de urmărire penală
3.5.1. Tactica efectuării confruntării
Confruntarea constă în ascultarea simultană a două persoane care au fost
audiate anterior, între care există contradicții și neclarități. Aceasta reprezintă
un procedeu probatoriu cu caracter complementar, un mijloc tactic de
verificare a declarațiilor, de precizare a poziției învinuitului sau inculpatului
față de fapta comisă, având și o semnificație tactică a momentului psihologic
creat prin punerea „față în față” a persoanelor care au făcut declarații
contradictorii. Confruntarea elimină nepotrivirile di ntre declarațiile date în
aceeași cauză, din motive independente sau dependente de voința celor
ascultați, întărește declarațiile anterioare, în special în cazurile persoanelor care
au o atitudine oscilantă sau încearcă să retracteze declarațiile date ante rior.
Confruntarea poate fi efectuată între persoanele care au fost ascultate în calitate
de învinuit sau inculpat, martori, parte vătămată, parte civilă, parte civilmente
responsabilă, experți sau interpreți.
Reguli tactice
În etapa pregătirii confru ntării:
studierea declarațiilor pentru determinarea contradicțiilor și naturii
acestora;
stabilirea persoanelor care urmează a fi confruntate și natura relațiilor
dintre acestea;
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 86 persoana considerată sinceră va fi întrebată dacă își menține declarațiile
și i se aduce la cunoștință că urmează să fie confruntată;
persoana considerată nesinceră este ascultată pentru a se vedea dacă își
menține declarațiile și dacă apar alte contradicții;
stabilirea locului și ordinii confruntării;
întocmirea unui plan al conf runtării, în care vor fi consemnate întrebările
și situațiile mai dificile.
În etapa confruntării propriu -zise:
se recomandă ca persoanele confruntate să stea cu fața spre organul
judiciar sau chiar față în față;
persoanelor confruntate li se atrage atenția că nu au voie să -și facă semne
sau să vorbească între ele; întrebările și răspunsurile vor fi adresate
numai prin organul judiciar;
este contraindicat să se înceapă confruntarea cu citirea declarațiilor date
anterior și cu adresarea întrebării dacă își mențin declarațiile;
prima serie de întrebări urmărește să stabilească dacă persoanele
confruntate se cunosc, împrejurările în care s -au cunoscut și natura
relațiilor existente între ele;
a doua serie de întrebări vizează eliminarea contrazicerilor e sențiale;
ultima serie de întrebări oferă persoanelor confruntate posibilitatea de a –
și pune reciproc întrebări, de a preciza unele aspecte și de a face ultimele
declarații;
când rezultatul confruntării este negativ sau parțial pozitiv, se va continua
activitatea de administrare de noi probe. (Ciopraga, p.331)
3.5.2. Prezentarea pentru recunoaștere
Prezentarea pentru recunoaștere este o metodă proprie tacticii criminalistice,
apărută ca răspuns la necesitatea identificării unei persoane, animal sau obiect
de către persoanele care le -au văzut anterior. Deși nu este enumerată printre
mijloacele de probă, fiind considerată o modalitate de ascultare a persoanelor,
rezultatul prezentării pentru recunoaștere constituie mijloc de probă în
coroborare cu celelalte pr obe administrate în cauză.
Având la bază percepția, memorarea și reproducerea în condițiile formării
declarațiilor persoanelor, prezentarea pentru recunoaștere ca examen
comparativ se efectuează în condițiile oferirii unui suport celui care a văzut
anteri or obiectul, persoana sau animalul, care va fi comparat cu ceea ce acesta
a perceput.
Prezentarea pentru recunoaștere, constituind o forțare a memoriei, trebuie
făcută în condiții cât mai apropiate de cele existente în momentul percepției,
condiții care s unt cel mai frecvent artificial create, ceea ce necesită o
minuțioasă pregătire din partea organului de urmărire penală.
În primul rând trebuie evocată posibila influență a procesului de uitare.
Conform concluziilor studiilor efectuate cu privire la influe nța uitării, etapa
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 87 optimă a ascultării unui martor este chiar după consumarea actului la care a
asistat sau în perioada cât mai apropiată posibil, deci atunci când pierderile nu
sunt încă prea mari. Uitarea nu este influențată numai de trecerea timpului, c i și
de alți factori, cum sunt cantitatea și calitatea informației percepute și
memorate.
Un alt element care poate avea influență asupra declarațiilor de descriere a
caracteristicilor de identificare a persoanei sau obiectului de identificat este
efectul halo13. Violențele aplicate victimei, viteza de acțiune a autorului,
poziția victimei, ideile pe care le avem în general despre un agresor vor
influența talia și constituția acestuia, părând în ochii victimei sau martorului
mai înalt, mai corpolent și mai fioros ca notă dominantă în descrierea autorului.
Un alt factor care poate influența rezultatul activității de prezentare pentru
recunoaștere este atitudinea organului de urmărire penală în ceea ce privește
fenomenul asemănării persoanelor sau obiectelor . În baza descrierilor făcute de
către persoana vătămată și/sau martori, organul de urmărire penală începe
activitatea de investigare criminalistică a infracțiunii cu scopul stabilirii
autorului acesteia.
Prin mijloacele legale avute la dispoziție, se aju nge la stabilirea unui cerc de
suspecți și a persoanei bănuite, asupra căreia, pentru moment, nu există alte
probe de vinovăție decât asemănarea ei cu descrierea făcută și alte elemente
sau indicii care îl fac pe organul de urmărire penală să gândească că acesta este
autorul.
Odată efectuată recunoașterea persoanei sau a obiectului, consecințele care se
declanșează și în cazul uneia sau a celuilalt sunt de extremă importanță,
persoana urmând a fi supusă răspunderii penale, iar obiectul recunoscut ca
purta t de către o persoană va atrage aceleași consecințe pentru posesorul său.
Ca orice alt procedeu de identificare, prezentarea pentru recunoaștere poate fi
privită și ca o metodă de eliminare, de verificare a suspecților sau bunurilor în
urma căreia atenți a organului de urmărire penală se va îndrepta spre alte
persoane sau bunuri până la găsirea celor utile realizării scopului urmăririi
penale, aflarea adevărului.
Efectuarea prezentării pentru recunoaștere
Prezentarea pentru recunoaștere poate fi întreprinsă în orice fază a procesului
penal. în vederea atingerii scopului urmărit, pregătirea pentru recunoaștere
trebuie să fie organizată și condusă prin respectarea unor reguli generale:
înainte de începerea prezentării pentru recunoaștere, organul ju diciar
trebuie să cunoască împrejurările în care a fost cunoscută, văzută
persoana supusă recunoașterii, care anume sunt trăsăturile sale distincte;
fiecare obiect sau persoană se prezintă în grup de cel puțin trei;
persoanele să fie de același sex, îmbrăc ămintea la fel în privința culorii,
croielii și a țesăturii, de aceeași vârstă și înălțime, pe cât se poate.
13Acesta constă în tendința de a extinde un detaliu în mod neadecvat asupra întregului și îl putem întâlni în cauzele privind
infracțiunile la care autorul a avut contact direct cu victima.
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 88 Obiectele să aibă trăsături de gen similare, să fie de aceeași culoare,
formă și mărime, precum și grad de uzură apropiat;
prezentarea pentru recunoaștere se face în prezența martorilor asistenți,
după ascultarea în prealabil și în prezența lor a persoanei care urmează să
facă recunoașterea. Acesteia din urmă i se cere să specifice după ce
caracteristici ar putea să recunoască persoana sau obiec tul în cauză;
toată activitatea de prezentare pentru recunoaștere se consemnează în
procesul -verbal, iar dacă este necesar, se fixează prin folosirea unor
procedee tehnice, ca de exemplu fotografierea.
Prezentarea pentru recunoaștere a obiectelor
Prezen tarea pentru recunoaștere a obiectelor este precedată, de asemenea, de o
ascultare prealabilă a persoanei care urmează să facă identificarea obiectului,
scop în care i se cere să arate natura obiectului, destinația, forma, dimensiunile,
culoarea, gradul de uzură, precum și unele caracteristici de detaliu, individuale.
Obiectul de recunoscut va fi prezentat împreună cu 2 -3 obiecte de același gen,
dar asemănarea între obiectele prezentate nu trebuie să fie perfectă ca în cazul
produselor de serie. În cazul u nicatelor14, acestea nu trebuie prezentate în grup,
deoarece prezintă suficiente detalii caracteristice pentru a putea fi recunoscute.
Prezentarea pentru recunoaștere a cadavrelor
Cu ocazia prezentării pentru recunoaștere a cadavrelor, organul de urmărir e
penală va trebui să țină cont de sensibilitatea pe care o au majoritatea
persoanelor la vederea unui cadavru, precum și de specificul locului în care
aceasta urmează să fie întreprinsă. Astfel, este de preferat ca prezentarea pentru
recunoaștere să se ef ectueze în baza fotografiilor cadavrului. Fotografia va
putea prezenta toate detaliile existente pe cadavru care vor putea fi analizate în
condiții optime de către persoana care face recunoașterea.
În situația în care este posibilă prezentarea cadavrului, el nu va fi prezentat în
grup de cadavre, dar nici tuturor persoanelor care l -ar putea recunoaște în
același timp, ci fiecăreia pe rând, în cazul prezentării pentru recunoaștere a
persoanelor.
Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaștere
Rezultatul prezentării pentru recunoaștere va fi fixat cu ajutorul procesului –
verbal de prezentare pentru recunoaștere la care se va anexa planșa ce cuprinde
fotografiile efectuate cu ocazia desfășurării acestei activități. procesul -verbal
va cuprinde date le comune tuturor proceselor -verbale, cu câteva mențiuni
specifice în afara celor prezentate deja:
– numele, prenumele, seria și numărul actului de identitate a persoanelor
care au făcut parte din grupul prezentat pentru recunoaștere sau datele de
14 Opere de artă.
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 89 identifica re a persoanelor juridice sau fizice de la care au fost procurate
obiectele care au fost utilizate pentru prezentare;
– modalitatea în care a decurs recunoașterea – fără ezitări, cu dificultate
etc.;
– declarațiile persoanei recunoscute și a celei care a efect uat recunoașterea.
3.5.3. Reconstituirea
Reconstituirea poate fi definită ca o activitate procedurală și de tactică
criminalistică, ce constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a
fost săvârșită infracțiunea sau un alt fapt ce prezintă importanță în cauză,
pentru a se stabili dacă fapta s -a comis ori putea fi comisă în împrejurările date.
Obiectul reconstituirii constă în reproducerea cu caracter experimental, în
întregime sau în parte, a faptelor cercetate, a cauzelor și condițiilor în care au
fost săvârșite.
Reconstituirea se dispune în orice moment al desfășurării procesului penal, prin
rezoluție a organului judiciar, după începerea urmăririi penale sau în faza de
judecată, printr -o încheiere dispusă de către instanță. Organul judiciar trebuie
să aprecieze necesitatea și oportunitatea folosirii acestui procedeu, nefiind
statornicită o regulă potrivit căreia reconstituirea s -ar efectua în faza finală a
cercetărilor.
Reconstituirea se efectuează în condiții cât mai apropiate de loc, timp și mod
cu cele în care s -a săvârșit fapta cercetată:
dacă la locul infracțiunii au survenit modificări, se va reface aspectul
inițial;
organul judiciar nu trebuie să se raporteze la timpul astronomic, ci la
condițiile existente în momentul săvârșirii fapte i, de care depind
posibilitățile de vizibilitate, de audibilitate și de orientare;
să se țină seama de condițiile atmosferice existente la data comiterii
faptei;
să se aibă în vedere condițiile de distanță;
particularități ale terenului;
reconstituirea să se execute cu atenție și cât mai exact posibil;
sunt obligatorii regulile privitoare la prezența apărătorului,
reprezentantului legal sau interpretului.
Reguli speciale
Nu se reproduc fapte care pun în pericol siguranța statului, avutul public, viața,
integritatea corporală, sănătatea, onoarea și demnitatea persoanelor. Infractorul
aflat în arest, pe timpul reconstituirii, nu va fi ținut încătușat. Nu vor fi
reconstituite scenele propriu -zise ale infracțiunilor sexuale, nu se va folosi
cadavrul victimei pentru reconstituirea omorului, nu se vor reproduce scenele
de vătămare în locuri periculoase. Nu se va trage cu arma de foc la locul faptei,
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 90 ci doar în poligoane și nu se vor folosi materiale explozive sau de incendiere
decât în locuri special amenajate.
Fixarea rezultatelor
Fixarea rezultatelor reconstituirii se va face prin proce s-verbal , în care vor fi
consemnate toate activitățile desfășurate, cu indicarea procedeelor utilizate, a
rolului îndeplinit de fiecare participant.
Se vor preciza condițiile atmosferice, condițiile în care au fost repetate anumite
secvențe și rezultatul obținut, înlocuirea unor instrumente.
În partea finală a procesului -verbal se vor consemna:
ora începerii și ora terminării;
faptul că procesul -verbal a fost citit participanților, care confirmă
exactitatea celor consemnate;
declarațiile participanților;
efectuarea de fotografii judiciare, schițe, filmări;
semnăturile organului judiciar și ale participanților.
Sarcina de lucru 4
Ce reprezintă prezentarea prin recunoaștere?
Rezumat
Cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procesual penală și de tactică
criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde
s-a comis infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea
urmelor și mijloacelor materiale de probă, precizarea poziției și stării acestora,
având ca scop, stabilirea naturii și împrejurărilor comiterii faptei, precum și
datele identificării făptuitorului. Prin această activitate, organul de urmărire
penală sau instanța de judecată urmărește să constate situația locului săvârșirii
infracțiunii, să descopere și să fixeze urmele infracțiunii, să stabilească poziția
și starea mijloacelor materiale de probă, să stabilească împrejurările în care
infracțiunea a fost comisă. Locul faptei constituie locul unde s -a consumat, în
total sau în parte, o activitate infracțională sau locul unde s -a produs rezultatul
acesteia și unde se găsesc probele ce vor servi la incriminarea celor care au
înfăptuit actul criminal. Audierea (ascultarea) martorilor și a învinui ților este o
activitate procedurală, dar și de tactică criminalistică, prin care anchetatorii iau
cuno ștință de aspectele cunoscute de martori referitoare la modul de comitere a
infrac țiunii. Percheziția reprezintă o activitate de u rmărire penală și de tactică
criminalistică, constând în căutarea în locuință sau asupra unei persoane, la
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 91 locul ei de muncă sau în locurile deschise publicului a obiectelor, valorilor sau
înscrisurilor a căror existență sau deținere este tăgăduită, în ved erea
descoperirii și administrării probelor necesare unei juste soluționări a cauzelor
penale.Ca activitate tactică, percheziția reprezintă un mijloc eficient de
descoperire a obiectelor, valorilor și înscrisurilor de mare importanță în
evidențierea vinovă ției infractorului, dar constituie, în același timp și o
imixtiune în drepturile fundamentale, constituționale ale cetățenilor, iar, uneori,
o constrângere temporară a dreptului de folosință asupra unei clădiri sau
terenuri. Confruntarea constă în ascultar ea simultană a două persoane care au
fost audiate anterior, între care există contradicții și neclarități. Aceasta
reprezintă un procedeu probatoriu cu caracter complementar, un mijloc tactic
de verificare a declarațiilor, de precizare a poziției învinuitu lui sau inculpatului
față de fapta comisă, având și o semnificație tactică a momentului psihologic
creat prin punerea „față în față” a persoanelor care au făcut declarații
contradictorii. Confruntarea elimină nepotrivirile dintre declarațiile date în
aceea și cauză, din motive independente sau dependente de voința celor
ascultați, întărește declarațiile anterioare, în special în cazurile persoanelor care
au o atitudine oscilantă sau încearcă să retracteze declarațiile date anterior.
Confruntarea poate fi efe ctuată între persoanele care au fost ascultate în calitate
de învinuit sau inculpat, martori, parte vătămată, parte civilă, parte civilmente
responsabilă, experți sau interpreți.
Teste de autoevaluare
1. Activitatea de cercetare a urmelor infractorului la locul infrac țiunii este
denumită:
a) cercetarea locului faptei;
b) cercetarea la fa ța locului;
c) cercetarea infrac țiunii.
2. Procedeele tactice de audiere folosite de anchetatori sunt:
a) folosirea întrebărilor de detaliu, ascultarea repetată, ascultarea
încruci șată, folosirea probelor de vinovă ție, solicitarea justificării
modului cum a fost folosit timpul într -o anumită perioadă;
b) folosirea întrebărilor de detaliu, ascultarea repetată, ascultarea
încruci șată;
c) folosirea probelor de vinovă ție, solicitarea justific ării modului cum a
fost folosit timpul într -o anumită perioadă.
3. Un aspect deosebit de important al fazei dinamice a cercetării la fa ța locului
este cel al interpretării urmelor prin care se pot lămuri importante probleme,
cum sunt:
a) natura faptei comise, modul de operare, timpul comiterii, numărul
infractorilor;
b) natura faptei comise, timpul comiterii;
c) numărul infractorilor, modul de operare.
4. Măsuri care se iau chiar la fa ța locului, dar imediat, înaintea efectuării
propriu -zise a cercetării su nt:
Florentina Pușcă Criminalistică Tactică
Criminalistică 92 a) delimitarea locului infrac țiunii și marcarea sa, determinarea
modificărilor suferite de locul faptei, asigurarea pazei locului faptei,
identificarea martorilor și stabilirea persoanelor suspecte, efectuarea
de investiga ții și culegerea de informa ții;
b) delimitarea locului infrac țiunii și marcarea sa, determinarea
modificărilor suferite de locul faptei, asigurarea pazei locului faptei;
c) identificarea martorilor și stabilirea persoanelor suspecte, efectuarea
de investiga ții și culegerea de informa ții.
Bibliografie minimală
Codul de procedură penală în vigoare
Cătuna, N. V. (2008). Criminalistică. București: C.H. Beck, pp. 174-213.
Cârjan, L., & Chiper, M. (2009). Criminalistică. Tradi ție și modernism.
București: Curtea Veche, pp. 283 – 380.
Pușcă, F. (2009). Criminalistică . Gala ți: Editura Universitară Danubius, pp.
107-147.
Stancu, E. (2010 ). Tratat de Criminalistică (Ediția a V-a revăzută și adăugită ).
București: Universul Juridic .
Suciu C., (1972 ). Criminalistica . Ed. Didactic ă și Pedagogică, București .
4. ELEMENTE DE CRIMINALISTICĂ METODOLOGICĂ
4.1. Metodica cercetării infrac țiunii de omor 94
4.2. Metodologia investigării infrac țiunilor informatice 99
Obiectivele specifice unității de învățare
Rezumat 102
Teste de autoevaluare 103
Lucrare de verificare 103
Bibliografie minimală 104
Obiective specifice :
La sfâr șitul capitolului, vei avea capacitatea:
să descrii metodica cercetării infrac țiunii de omor;
să identifici particularită țile investigării infrac țiunilor informatice;
să argumentezi modurile de investigare a sistemelor informatice.
Timp mediu est imat pentru studiu individual: 6 ore
Florentina Pușcă Elemente de Criminalistică Metodică
Criminalistică 94
4.1.Metodica cercetării infracțiunii de omor
Omorul este infracțiunea ce face parte din criminalitatea tradițională, cu cel
mai mare impact față de colectivitate, iar rezultatul ei este desființarea fizică a
persoanei. Descoperirea unei persoane moarte într -un anumit loc nu înseamnă
că suntem în fața unei omucideri. De cele mai multe ori pro blema este tratată
de la început ca un omor, dar numai cercetarea locului faptei, necropsia
cadavrului și investigațiile ulterioare elucidează această problemă.
Chiar dacă, în faza inițială, un caz pare simplu sau complex, investigarea
omorului trebuie să aibă un caracter organizat, pentru a nu scăpa niciun
amănunt, acest lucru fiind valabil și atunci când autorul a fost identificat
imediat și a recunoscut cu lux de amănunte fapta comisă.
Investigarea omorului trebuie să răspundă la cele șapte întrebări fundamentale:
ce faptă s -a comis, unde, când, cum, de ce, cine a comis -o, cu ajutorul cui.
Ce faptă s -a comis?
Natura și cauzele morții unei persoane se stabilesc de către medicul legist prin
expertiza medico -legală, care are ca obiect autopsia cadavrul ui. În afara acestei
probleme, tot medicul legist stabilește cauza nemijlocită a morții (violentă sau
nonviolentă).
Clasificarea medico -legală a morții face distincție între:
moarte naturală, care se produce după uzura fiziologică a organismului și
care nu necesită investigarea criminalistică sau autopsia medico -legală,
cu excepția cazurilor în care cauza morții a fost atribuită în mod eronat
antecedentelor patologice;
moarte patologică, ce se produce dintr -o cauză internă, patologică, fără o
intervenție de terminantă a factorului extern;
moartea violentă, cauzată de un factor extern: mecanic, fizic, chimic.
Unde s -a comis fapta?
Echipa de cercetare a locului faptei trebuie să stabilească dacă locul în care a
fost găsit cadavrul coincide cu locul în care s -a săvârșit omorul. Locul
săvârșirii faptei oferă prin întreaga sa ambianță date pentru identificarea
criminalului, a persoanelor care l -au ajutat, modul de operare, mijloacele de
transport folosite, drumul parcurs de victimă și de infractor, relațiile ante rioare
dintre ace știa, scopul și motivul faptei.
Locul faptei este un veritabil cazier de urme, de aceea trebuie cercetat după cea
mai eficientă metodă, îmbinând cunoștințele criminalistice cu cele ale logicii;
locul infracțiunii ne poate oferi o singură dată ocazia de a percepe probe
nealterate, științifice, în stare să ne conducă la un deznodământ indubitabil.
(Cârjan & Chiper, 2009, p.380)
Florentina Pușcă Elemente de Criminalistică Metodică
Criminalistică 95 Când s -a comis omorul?
Momentul suprimării vieții victimei constituie o problemă cu semnificații
multiple. Rezu ltatele cercetărilor trebuie să conducă la stabilirea momentului
exact la care a survenit moartea, la încadrarea în timp a activității infracționale
desfășurate de autor. Multe date pot conduce la delimitarea unei perioade de
timp în care autorul a efectua t diverse acte de pregătire, aspect de natură să
permită încadrarea faptei în categoria omorului cu premeditate, cu toate
consecințele juridice care decurg din această împrejurare.
Stabilirea exactă a datei servește nu numai la clarificarea modului în ca re
autorul și -a petrecut timpul înaintea comiterii infracțiunii, ci și la precizarea
intervalului în care acesta s -a aflat în câmpul infrac țional și a activităților
desfășurate după finalizarea actului, aceasta și în scopul contracarării unor false
alibiuri. (Stancu, 2007, p. 516)
Cum s -a săvârșit fapta?
Modul în care a fost comis omorul este stabilit prin interpretarea datelor
obținute de criminalist și medicul legist, prezentând o importanță deosebită
pentru o încadrare corectă a faptei. Se va determina modul concret de operare,
interesând o serie de circumstanțe de natură să servească la încadrarea corectă a
faptei (de exemplu: omorul pri n cruzime sau pentru a înlesni săvârșirea unei
alte infracțiuni). De asemenea, se stabilesc evoluția raportului dinamic victimă –
agresor, natura eventualelor relații dintre cei doi, posibilele încercări de
simulare sau mascare a faptei, respectiv disimulare a omorului prin sinucidere
sau accident.
Stabilirea metodelor și mijloacelor folosite de ucigaș este necesară pentru a se
putea dovedi premeditarea, cunoscut fiind faptul că încadrarea juridică a
omorului premeditat este alta decât cea a omorului. De asem enea, prin acestea
se poate dovedi existența unor complici. În afara aspectului menționat cu
privire la premeditare, care se stabilește de către anchetator, cu ajutorul
medicului legist, prin examinarea cadavrului, se stabilește dacă uciderea a fost
comis ă doar printr -o simplă acțiune (lovirea cu un topor în cap) sau prin acte de
cruzime, știind că acestea pe lângă suferința fizică îndelungată provocată
înaintea morții victimei , trezesc în rândul colectivității umane sentimente de
groază și repulsie.
De ce s-a comis omorul?
Mobilul săvârșirii faptei interesează atât pentru stabilirea cercului de suspecți
în vederea identificării autorului, cât și pentru încadrarea juridică a faptei. În
cercul de suspecți sunt incluse rudele apropiate, vecini, colegi de serviciu,
prieteni, duș mani, până la relații extraconjugale sau de natură infracțională.
Mobilul sau motivul infracțiunii constituie impulsul intern care determină
decizia de a săvârși fapta.
Cauze certe ale profilului criminal:
copilăria abrutizată de violența familială sau a străzii, marcată de abuzuri
Florentina Pușcă Elemente de Criminalistică Metodică
Criminalistică 96 sexuale, violente sau incestuoase, de prostituție și proxenetism;
impactul mediului social în care individul „atentează” voluntar sau
involuntar: obișnuința și apoi dependența de un drog, alcoolul sau
barbituricele;
stresul de zi cu zi, imposibilitatea de adaptare, generate de sărăcie;
educație din ce în ce mai precară, care duce la frustrare.
Cine a comis omorul și cu ajutorul cui?
Identificarea autorului, a eventualilor participanți la săvârșirea infracțiunii
(complici, instigatori, tăinuitori) este una dintre problemele centrale ale
cercetări i, de ea depinzând atât desfășu rarea normală a procesului penal, cât și
încadrarea corectă a faptei.
Subiectul activ al infracțiunii de omor poate să fie orice persoană responsabilă
penal. participarea mai multor persoane poate fi indicată de urmele de mâini și
de picioare descoperite la locul faptei, de mucuri ale unor țigări de mărci
diferite, precum și de numărul și natura leziunilor descoperite pe corpul
victimei sau al victimelo r.
De asemenea, stabilirea identității victimei are importanță atât pentru a preciza
direcțiile ulterioare ale anchetei, cât și pentru realizarea scopului acesteia, și
anume identificarea autorului și dovedirea vinovăției acestuia. Dacă nu se
poate stabil i prin documentele de identitate (acestea nefiind găsite asupra
victimei), ea se realizează prin metoda portretului vorbit, apelându -se la
cartotecile criminalistice (decadactilară, monodactilară a persoanelor
dispărute).
Măsurile care se întreprind pentru administrarea probelor :
În ordine cronologică aceste măsuri sunt:
a) Cercetarea la fața locului . Această activitate este recunoscută de toți
practicienii și teoreticienii criminaliști ca fiind cea mai importantă, ea
contribuind substanțial la identific area autorilor și dovedirea vinovăției
acestora. Regulile după care se execută sunt cele descrise în cursul referitor la
„cercetarea locului faptei”, deși se impun câteva precizări . Cercetarea se
realizează de către o echipă, în care, obligatoriu, se vor a fla procurorul,
tehnicianul criminalist și medicul legist. În funcție de locul unde s -a descoperit
cadavrul echipa poate fi alcătuită și din alte persoane, pe care de regulă le
nominalizează procurorul. Prin loc al faptei în cazul omuciderilor se înțeleg
următoarele:
– porțiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea în care a fost
descoperit cadavrul;
– locul unde s -a comis omorul;
– locul unde a fost abandonată victima;
– locul unde a murit victima în ipoteza că agresiunile nu s -au consumat în
Florentina Pușcă Elemente de Criminalistică Metodică
Criminalistică 97 același loc;
– căile de acces sau de plecare de la locul omorului folosite de autor.
În locuința unde s -a descoperit cadavrul, cercetarea nu se reduce doar la
camera unde a fost găsit acesta, ci se extinde în toate încăperile (bucătărie,
baie, balcoane, cameră). În cazul locuințelor din mediul rural, cercetarea
include întreaga gospodărie (hambar, garaj, grajd, curte, grădină). Dacă
cercetarea se face în câmp (loc deschis), ea se extinde pe o suprafață mult
lărgită, pornind de la centru, unde s -a descoperit cadavrul. Rezu ltatul
activităților întreprinse la fața locului se consemnează într -un proces verbal,
respectându -se dispozițiile de procedură penală și criminalistice.
b) Examinarea cadavrului . Aceasta are o mare importanță pentru explicarea
mecanismului formării urmelor. Cadavrul poartă pe el, în funcție de natura
obiectului vulnerant, urme specifice. Activitatea se realizează împreună cu
medicul legist și, deși principalele constatări vor fi menționate în procesul
verbal de cercetare la fața locului, ele vor fi confirmat e în raportul de expertiză
medico -legală care are ca obiect necropsia cadavrului. Examinarea cadavrului
presupune și cercetarea îmbrăcămintei. Examinarea începe cu veșmintele
exterioare, continuându -se cu lenjeria și articolele de încălțăminte.
În cazul omorurilor prin împușcare, urmele armelor de foc suplimentare vor fi
descoperite pe articolele de îmbrăcăminte. Vestimentația este foarte importantă
în procesul de identificare a victimei, când identitatea nu s -a putut stabili
inițial.
c) Dispunerea constatăr ii (expertizei) medico -legale . Examinarea cadavrului
(în exteriorul său) este continuată de medicu l-legist în urma dispunerii de către
anchetator, prin rezoluție motivată pentru constatarea medico -legală. De
regulă, medicului -legist i se solicită să stabil ească: felul morții, leziunile
cauzatoare de moarte, legătura de cauzalitate între leziunile descoperite și
moarte, cauza imediată a morții, mecanismul de producere a leziunilor.
Medicul legist stabilește cele menționate după examenul externa al cadavrului
și după autopsie. Prin autopsie se înțelege studierea unui cadavru (nu numai
prin văz, dar și prin palpare, secționare, măsurare, cântărire, examene
complementare) în scopul cercetării și găsirii cauzei morții .
d) Dispunerea constatărilor tehnico -științific e sau a expertizelor
criminalistice . În cazul infracțiunilor de omor, în afara urmelor biologice, la
fața locului se pot descoperi majoritatea genurilor de urme (de mâini, de
picioare, ale armelor de foc, ale instrumentelor, documente scrise, urmele
mijloacelor de transport) pentru exploatarea cărora anchetatorii dispun prin
rezoluții motivate efectuarea de expertize criminalistice . În funcție de natura
fiecărui gen de urmă, experților li se solicită să stabilească mecanismul
formării urmelor, poziția pe care au avut -o victima și autorul în momentul
agresiunii și de cele mai multe ori persoana care a lăsat urmele.
e) Identificarea și ascultarea martorilor . Aceasta este una dintre cele mai
urgente sarcini ce trebuie rezolvate de către anchetator. Martorii oculari trebuie
ascultați imediat, înaintea oricăror altor persoane, chiar cu ocazia cercetării
locului faptei . Ascultarea martorului ocular trebuie să lămurească în detaliu
următoarele:
Florentina Pușcă Elemente de Criminalistică Metodică
Criminalistică 98 – locul și timpul când s -a comis omorul;
– împrejurările în care a luat cunoștință despre comiterea omorului;
– locul unde se află și aspectele pe care le -a perceput;
– acțiunile ucigașului, înainte, în timpul și după omor;
– cauzele care au generat starea conflictuală între agresor și victimă;
– instrumentele folosite de autor pentru a ucide victima;
– identitatea ucigașului ori semnalmentele acestuia și ținuta vestimentară;
– identitatea victimei;
– direcția în care s -a deplasat făptuitorul după comiterea omorului;
– alte persoane care mai cunosc aspecte legate de omor și împrejurările în
care aluat la cunoștință despre aceasta;
– posibilitatea de a -l recunoaște pe autor în situația în care l -ar vedea.
f) Identificarea, urmărirea și prinderea făptuitorilor . Scopul activității de
anchetă este identificarea, prinderea autorului și dovedirea vinovăției acestuia.
În funcție de datele obținute în urma cercetării locului faptei, a exploatării
urmelor ridicate (prin expertize criminalistice sau constatări tehnico -științifice),
a audierii martorilor, se poate stabili identitatea ucigașului, după ca re organele
de poliție organizează și realizează darea în urmărire și prinderea acestuia.
Imediat după reținerea autorului omorului, acesta este ascultat de procuror. Prin
ascultarea acestuia trebuie să fie lămurite următoarele probleme:
– modul în care s -a pregătit pentru comiterea omorului;
– care erau ținuta vestimentară și obiectele de încălțăminte purtate în
timpul comiterii omorului;
– dacă o cunoștea pe victimă;
– când s -a întâlnit ultima oară cu victima;
– cauzele care au generat conflictul;
– împrejurările în care s -a comis omorul;
– instrumentele folosite pentru agresiune, loviturile aplicate și în ce zonă a
corpului le -a aplicat;
– acțiunile întreprinse pentru ștergerea urmelor omorului;
– itinerariul parcurs când a părăsit locul omorului.
Obligatoriu, după identif icarea autorului și audierea lui se dispune efectuarea
expertizei psihiatrice, pentru a se stabili dacă ucigașul suferă sau nu de vreo
tulburare psihică. Această expertiză este necesară pentru a se stabili
discernământul autorului și, în funcție de aceasta vinovăția.
Florentina Pușcă Elemente de Criminalistică Metodică
Criminalistică 99
Sarcina de lucru 1
Ce măsuri se întreprind pentru administrarea probelor în cazul
infracțiunii de omor?
4.2. Metodologia investigării infracțiunilor informatice
Prin infracțiune informatică se înțelege orice infracțiune în care un calculator
sau o rețea de calculatoare este obiectul unei infracțiuni sau în care un
calculator sau o rețea de calculatoare este instrumentul sau mediul de înfăptuire
al unei infracțiuni.
Cele mai multe infracțiuni informatice sunt acele infracțiuni î n care modus
operandi nu este îndreptat împotriva funcționării corespunzătoare a unui sistem
informatic sau asupra informațiilor cuprinse în el, ci rezultatul procesării
datelor este utilizat pentru înfăptuirea unor infracțiuni clasice.
În funcție de cri teriul rolului avut de sistemele informatice în comiterea
infracțiunii putem distinge:
infracțiuni săvârșite cu ajutorul sistemelor informatice, în care sistemele
informatice constituie un instrument de facilitare a comiterii unor
infracțiuni;
infracțiuni săvârșite prin intermediul sistemelor informatice, în care
sistemele informatice constituie ținta infracțiunii.
Un rol pe care sistemele informatice îl pot juca în ancheta criminalistică este
acela de rol de mediul de stocare și regăsire a indiciilor sau probelor ce privesc
modul de săvârșire a unei infracțiuni.
4.2.1. Particularitățile investigării infracțiunilor informatice
Pregătirea investigării
Investigarea criminalistică a sistemelor informatice poate fi definită ca
utilizarea de metode științifice și certe de asigurare, strângere, validare,
identificare, analiză, interpretare, documentare și prezentare a probelor de
natură digitală obținute din surse de natură informatică, în scopul facilitării
descoperirii adevărului în cadrul procesului penal.
Etapele pentru investigarea criminalistică de natură informatică:
identificarea incidentului – recunoașterea unui incident și determinarea
tipului acestuia;
Florentina Pușcă Elemente de Criminalistică Metodică
Criminalistică 100 pregătirea investigației – pregătirea instrumentelor, verificarea
procedurilor, obținerea documentelor ce permit percheziția;
formularea strategiei de abordare – formularea unei strategii în funcție de
tehnologia implicată și de posibilele consecințe asupra persoanelor și
instituțiilor implicate. Scopul formulării acestei strategii este să
maximizeze potențialul obținerii de probe relevante, minimizând
impactul negativ asupra victimei;
asigurarea probelor – izolarea, asigurarea și păstrarea probelor d e natură
fizică și digitală. Aceasta include îndepărtarea celor care ar putea
denatura probele în orice fel;
strângerea probelor – înregistrarea ambianței fizice și copierea probelor
digitale folosind practici și proceduri comune acceptate;
examinarea prob elor – examinarea în profunzime a probelor, în căutarea
elementelor care sunt în legătură cu fapta penală investigată. Acest lucru
presupune localizarea și identificarea probelor, precum și documentarea
fiecărui pas, în scopul facilitării analizei;
analiza probelor – determinarea semnificației probelor și relevarea
concluziilor cu privire la fapta investigată;
prezentarea probelor – sintetizarea concluziilor și prezentarea lor într -un
mod inteligibil pentru nespecialiști. Această sinteză trebuie susținută d e o
documentație tehnică detaliată;
restituirea probelor – returnarea către proprietarii de drept a obiectelor
reținute în timpul investigației. (Cârjan & Chiper, 2009, p.478)
4.2.2. Probele digitale
Probele digitale sunt acele informații cu valoare probantă pentru organele de
urmărire penală și pentru instanțele judecătorești, care sunt stocate, prelucrate
sau transmise prin intermediul unui sistem informatic. Ele sunt definite ca fiind
orice informaț ie cu valoare probantă care este stocată, prelucrată sau transmisă
într-un format digital.
Probele digitale cuprind probele informatice, probele audio digitale, video
digitale, cele produse sau transmise prin telefoane mobile, faxuri digitale. Este
nevoi e de echipamente de investigație și de softuri specifice pentru a face ca
aceste probe să fie disponibile, tangibile și utilizabile. Astfel de probe sunt
foarte „fragile”, în sensul că pot fi modificate sau pot dispărea foarte ușor, prin
metode care, de mu lte ori, sunt la îndemâna făptuitorilor. Din această cauză,
investigatorii trebuie să ia măsuri speciale de protecție, pentru a strânge, păstra
și examina aceste probe.
Florentina Pușcă Elemente de Criminalistică Metodică
Criminalistică 101 Prelevarea probelor prin prisma procedurilor de cercetare a locului faptei
Odată ajunși la locul în care se află sistemele informatice ce fac obiectul
percheziției, investigatorii se vor asigura de posibilitatea de a fi accesate, fără a
interveni în vreun fel asupra modului de funcționare. Înainte de a trece la
examinarea sisteme lor informatice, nu trebuie neglijate procedurile
criminalistice tradiționale de analiză a spațiului percheziționat, cum ar fi
prelevarea probelor fizice (amprente, alte urme materiale).
O primă decizie ce trebuie luată privește explorarea judiciară a s istemului
informatic la locul faptei sau ridicarea acestuia și analiza în laborator. În luarea
acestei decizii, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
calitatea superioară a investigării sistemului efectuată în condiții de
laborator;
măsura în care ridicarea sistemului informatic afectează activitatea
suspectului.
Următoarele criterii sunt utile în aprecierea oportunității ridicării sistemelor
informatice:
criteriul volumului probelor1;
criteriul dificultăților de natură tehnică2.
4.2.3. Moduri de investigare a sistemelor informatice
În legătură cu modul de examinare criminalistică a sistemelor informatice,
trebuie arătat faptul că acestea se referă la examinarea hard diskului, cât și a
altor medii de stocare a datelor. Referitor la primu l caz, este necesar ca toate
mediile de stocare folosite în timpul procesului de examinare să fie pregătite
recent și verificate antivirus, iar programele informatice folosite să prezinte
licență și să poată fi folosite de instituția respectivă. Originalul este examinat
fizic, consemnându -se orice element care ar putea avea calitate de probă în
cadrul urmăririi penale. Copia sau imaginea hard disk -ului original va fi
examinată, iar conținutul acestuia va fi descris într -un proces -verbal. În ceea ce
privește informațiile digitale șterse și care mai pot fi recuperate, vor fi salvate,
realizându -se o nouă listare a tuturor fișierelor, indiferent dacă acestea conțin
sau nu potențiale probe.
În mod obligatoriu, se va realiza o imprimare sau o copie a tot ceea ce aparent
constituie probe, fișierul de unde aceste posibile probe au fost obținute fiind
notat pe foaie imprimată, toate probele fiind marcate, numerotate, asigurate și
transmise în mod corespunzător.
1 Particularitatea sistemelor informatice de a permite stocarea unui volum foarte mare de informație într -un spațiu de
dimensiuni fizice reduse face ca investigația să necesite un volum mare de timp pentru obținerea probelor relevante.
2 Prima problemă est e cea a evitării distrugerii datelor în decursul investigației. Analiza sistemelor informatice de către
investigatori care nu au cunoștințe suficiente asupra echipamentului sau programelor utilizate poate duce la distrugerea din
greșeală a datelor. A doua problemă este reprezentată de reconstituirea sistemului în laborator. Din cauza varietății foarte
mari a componentelor tehnice ale calculatoarelor, pentru ca sistemul să poată funcționa corect în laborator este necesară
ridicarea tuturor echipamentelor pre zente la locul percheziției. În cazul ridicării parțiale a componentelor sistemului este
posibilă prezența unor incompatibilități fie între echipamentele sistemului informatic ridicat și cele din laborator, fie înt re
programele de pe sistemul ridicat și ec hipamentele din laborator.
Florentina Pușcă Elemente de Criminalistică Metodică
Criminalistică 102 Toate probele vor fi marcate, numerotate, asigurate și transmise în mod
corespunzător.
Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism
este autorizată să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru verificarea,
preluarea, stocarea și descoperirea informațiilor privitoare la infracțiunile date
în competența sa în condițiile legii, iar în acest sens, atunci când sunt indicii
temeinice cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni prin
intermediul sistemelor informatice, în scopul strângerii de probe sau al
identif icării făptuitorilor, se poate dispune conservarea imediată a datelor
informatice ori a datelor referitoare la traficul internațional față de care există
pericolul distrugerii ori al alterării. (Brent, 2008, p.131)
Sarcina de lucru 2
Care sunt particularitățile investigării infracțiunilor informatice?
Rezumat
Omorul este infracțiunea ce face parte din criminalitatea tradițională, cu cel
mai mare impact față de colectivitate, iar rezultatul ei este desființarea fizică a
persoanei. Descoperirea unei persoane moarte într -un anumit loc nu înseamnă
că suntem în fața unei omucideri. De cele mai multe ori problema este tratată
de la început ca un omor, dar numai cercetarea locului faptei, necropsia
cadavrului și investigațiile ulterioare elucidează această problemă. Chiar dacă,
în faza inițială, un caz pare simplu sau complex, investigarea omorului trebuie
să aibă un caracter organizat, pentru a nu scăpa niciun amănunt, acest lucru
fiind valabil și atunci când autorul a fost identificat imediat și a recunoscut cu
lux de amănunte fapta comisă. Investigarea omorului trebu ie să răspundă la
cele șapte întrebări fundamentale: ce faptă s -a comis, unde, când, cum, de ce,
cine a comis -o, cu ajutorul cui. Prin infracțiune informatică se înțelege orice
infracțiune în care un calculator sau o rețea de calculatoare este obiectul une i
infracțiuni sau în care un calculator sau o rețea de calculatoare este
instrumentul sau mediul de înfăptuire al unei infracțiuni. Cele mai multe
infracțiuni informatice sunt acele infracțiuni în care modus operandi nu este
îndreptat împotriva funcționări i corespunzătoare a unui sistem informatic sau
asupra informațiilor cuprinse în el, ci rezultatul procesării datelor este utilizat
pentru înfăptuirea unor infracțiuni clasice.
Florentina Pușcă Elemente de Criminalistică Metodică
Criminalistică 103
Teste de autoevaluare
1. Problemele care trebuie lămurite în cursul cercetării infrac țiunii de omor
sunt:
a) locul și timpul săvâr șirii infrac țiunii, metodele și mijloacele folosite
pentru comiterea infrac țiunii, identitatea victimei, mobilul și scopul
omuciderii;
b) locul și timpul săvâr șirii infrac țiunii, metodele și mijloacele folosite
pentru comiterea infrac țiunii;
c) identitatea victimei, mobilul și scopul omuciderii.
2. Măsurile care se întreprind pentru administrarea probelor (în cazul
infrac țiunii de omor) sunt:
a) cercetarea la fa ța locului, examinarea cadavrului, dispunerea
constatăr ii medico -legale, dispunerea constatărilor tehnico -științifice
sau a expertizelor criminalistice, identificarea și ascultarea martorilor,
identificarea, urmărirea și prinderea făptuitorilor;
b) examinarea cadavrului, dispunerea constatării medico -legale,
dispunerea constatărilor tehnico -științifice sau a expertizelor
criminalistice;
c) identificarea și ascultarea martorilor, identificarea, urmărirea și
prinderea făptuitorilor.
3. În locuin ța unde s -a descoperit cadavrul, cercetarea nu se reduce doar la
camera unde a fost găsit acesta, ci se extinde în:
a) bucătărie, baie, garaj;
b) toate încăperile;
c) balcoane, camere.
4. Examinarea cadavrului (în cazul infrac țiunii de omor) are o mare importan ță
pentru:
a) explicarea mecanismului formării urmelor;
b) stabilirea locului săvâr șirii infrac țiunii;
c) stabilirea mobilului omuciderii.
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 și 4
1. Comentează diferen ța dintre audierea martorului și audierea
învinuitului/inculpatului.
2. Precizează metodica cercetării infrac țiunii de omor.
Florentina Pușcă Elemente de Criminalistică Metodică
Criminalistică 104
Bibliografie minimală
Codul de procedură penală în vigoare
Brent, T. E. (2008). Criminal Profiling. An introduction to behavioral evidence
analysis. Burlington: Elsevier, pp. 131.
Cârjan, L. & Chiper, M. (2009). Criminalistică. Tradi ție și modernism.
București: Curtea Veche, pp. 380 -478.
Pușcă, F. (2009). Criminalistică . Gala ți: Editura Universitară Danubius, pp.
147-160.
Stancu, E. (2010 ). Tratat de Criminalistică (Ediția a V-a revăzută și adăugită ).
Bucur ești: Universul Juridic .
Suciu C., (1972). Criminalistica. Ed. Didactică și Pedagogică. București.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Unitatea I
1. b; 2. a; 3. a; 4. a.
Unitatea II
1. b; 2. c; 3. b; 4. a.
Unitatea III
1. b; 2. a; 3. a; 4. a.
Unitatea IV
1. a; 2. a; 3.b; 4. a.
Florentina Pușcă Elemente de Criminalistică Metodică
Criminalistică 105
Bibliografie de elaborare a cursului
Codul de procedură penală în vigoare, cu ultimele modificări și completări.
Brent, T. E. (2008). Criminal Profiling. An introduction to behavioral evidence analysis.
Burlington: Elsevier.
Geberth, V. J. (2006). Practical Homicide Investigation. Tactics, Procedures and Forensic
Techniques (Ediția a IV -a ed.). New York: Taylor & Francis.
Ciopraga, A. (1996). Criminalistica -Tratat de tactică. Iași: Gama.
Ștefănescu, P., & Cârjan, L. (2001). Știință versus Crimă. București: Curtea Veche.
Platt, R. (2003). Crime Scene, the ultimate guide to forensic science. New York: DK
Publishing.
Dan, N. & Anghelescu, I. (1984). Dicționar de criminalistică. București: Editura Științifică și
Enciclopedică.
Bercheșan, V. & Ruiu, M. (2004). Tratat de tehnică criminalistică. București: Little Star.
Kirk, P. L. (1974). Crime Investigation (a II-a ed.). New York: Willey.
Stancu, E. (2010 ). Tratat de Criminalistică (Ediția a V-a revăzută și adăugită ). București:
Universul Juridic.
Pășescu, G. & Constantin, I. (1996). Secretele amprentelor papilare. București: Național.
Cârjan, L. & Chiper, M. (2009). Criminalistică. Tradiție și modernism. București: Curtea
Veche.
Pășescu, G. (2000). Interpretarea criminalistică a u rmelor la locul faptei. București:
Național.
Mircea, I. (1999). Criminalistica. București: Lumina Lex.
Bercheșan, V. (2002). Cercetarea penală (Criminalistica – Teorie și Practică). Îndrumar
complet de cercetare penală (Ediția a II -a ed.). București: Icar.
Cârjan, L. (2005). Tratat de Criminalistică. București: Pinguin Book.
Culcea, D. (1998). Criminalistică. Note de curs. București: Național.
Ionescu, F. (2007). Criminalistica (Vol. I). București: Editura Universitară.
Ciopraga, A. & Iacobuță, I. (1997). Criminalistică. Iași: Editura Fundației „Chemarea”.
Cătuna, N. V. (2008). Criminalistică. București: C.H. Beck.
Suciu C., (1972). Criminalistica. Ed. Didactică și Pedagogică. București.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Anul I V, semestrul I UNIVERSITATEA DANUBIUS DIN GALAȚI [625131] (ID: 625131)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.