Antropomorphos

CUPRINS

ARGUMENT

1. PARTEA I – Referințe istorice asupra reprezentărilor corpului uman

2. PARTEA A II-A – Corpul feminin ca motiv pictural

Excurs istoric –

3. PARTEA A III- A – Corpul feminin în proiectul pictural personal

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

ARGUMENT

Prezentul demers are la bază reprezentarea figurii umane antropomorfizate. Interesul personal este acela de a abstractiza și decupa corpul senzual feminin, devenind un antropoid. Folosind metoda tradițională ulei pe pânză, compozițiile devin simple, dar și complexe prin plasticitatea carnalității corpului feminin.

Din punct de vedere istoric, portretul pictat semnifică bunăstare, frumusețe, putere socială, iar identitatea noastră este arătată pe față/portret. Nu doresc a reprezenta portretul, ci fragmente din corp, care de obicei sunt ascunse; pictându-le, ies în evidență particularitățile subiectului care se transformă și devin importante.

Subiectul ”corpul uman” a fost tratat de sute de ani, în multiple feluri de abordări, de aceea, intenția mea este aceea de a aplica cunoștințele din domeniul artistic, folosind picturalitatea și interpretarea. Corpul uman este un pretext, un punct de plecare pentru a descoperi adevarata artă. Acesta nu e doar un text al culturii utopice, ci un produs care poate fi citit.

În contemporaneitate, pentru ca un corp să poată fi numit ”feminin”, el trebuie să fie (exagerat de) suplu cu aspect adolescentin, incompatibil cu aspectul real a unei femei adulte. Dar, corpul nu e doar un text al culturii utopice, ci un produs care poate fi citit; nu se raportează la imaginea corpului real, ci la o entitate izolată care survine în același timp ca imaginile lumii.

Corpul feminin poate să fie inocent sau vulgar, atrăgător sau dezgustător, sec sau armonios. De aceea trupul femeii este un subiect important atât în istoria artei, cât și a literaturii și muzicii. Acesta este mult mai expresiv decât al bărbaților, iar senzualitatea cărnii și a pielii face ca lucrarea în care apare o femeie să fie atractivă și interesantă.

Lucrările doresc să dea impresie senzuală a suprafeței pielii, precum și să reprezinte carnalitatea corpului masiv și robust. De aceea un nud feminin întotdeauna provoacă reacții și atrage privitori care își pun întrebări. Doresc , cu ajutorul lucrărilor, să cuceresc publicul prin senzualitatea și sexualitatea femeilor gigante și cărnoase. Am ales ca majoritatea lucrărilor să aibă o dimensiune mare ( și diferită una de cealaltă), deoarece consider că pot descoperi mai bine spațiul( e ușor să stăpânești o suprafață mică, decât una mare), apare libertatea de a explora elementele de limbaj plastic și de a le compune într-un ansamblu armonic. Compozițiile sunt pe principiul celor rubensiene, deoarece depășesc rama, și se continuă în spațiul real.

PARTEA I

Referințe istorice asupra reprezentărilor corpului uman

Corpul uman este numit un sistem complex de armonie proporțională echilibrată perfectă. Din cauza acestor atribute, corpul poartă epitetul ”frumos”, iar de aceea, experimentarea frumuseții este o provocare pentru toți artiștii care au încercat să se exprime. Frumusețea a fost abordată de artiști ca pretext în lucrări.

Corpul este un spațiu cu învelișuri propii(pielea, vocea sa) fiind fizic, poate fi atins, contemplat, simțit. Cu timpul se uzează, reprezintă ce alții văd, este obiect de știință, de artă..

În cartea sa, „Erinnerung uber die Betractung der alten Kunst” , Joachim Winckelmann scria: << Cel mai înalt subiect de artă pentru omul gânditor este omul, sau numai exteriorul său, și artistul are tot atâtea dificultăți în a explora exteriorul omului pe cât are înțeleptul în a explora interiorul. Și subiectul cel mai dificil este frumusețea, oricât de paradoxal ar putea părea aceasta. Dar frumusețea, la drept vorbind, nu e supusă numărului și măsurii.>> (Henri-Pierre Jeudy, Corpul ca obiect de artă, editura EUROSONG&BOOK, 1998, p.28)

”Corpul omniprezent: Obiect de cult în Antichitate, sediu al tuturor turpitudinilor în Evul Mediu, ”microcosmos”., în Renaștere. Model al artei academice, corpul, masculin sau feminin, ocupă locul central și constituie o referință în artă. Divinul care nu se putea reprezenta se încarnează în corp în pofiva oricărei metafizici. În opere, corpul constituie un loc ideal pentru proiectarea fantasmelor legate de sezualitatea, de la Courbet la Bellmer.”(Istoria Vizuală a artei p.14)

În arta preistorică, prezența omului este demonstrată de apariția unor statuete mici, din fildeș de mamut, (exemplu statuetă care stă în picioare, cu trup uman și cap de leu, 28 cm înălțime descoperită într-o peșteră din valea Lonei). În Mesopotania arta se dezvoltă în felul ei, cu reprezentări(reliefuri și sculpturi) care prezentau forme cubice sau cilindrice, cu ochii redați perfect.

Pe malul Nilului, în Egipt, faraonii și zeițele erau redate sculptural în posturi hieratice, fără detalii, forma lor este stilizată, iar fața este fără expresie. Canonul proporțiilor este redat în picturi și reliefuri unde persoanele cu statut social important sunt în primul plan mai mari, iar cele fără funcție, în spate mici. Capul, picioarele erau reprezentate din profil, iar ochii și torsul din față. Datorită influenței egiptene, în Antichitate, au apărut primele statui ale unor figuri masculine( Kouros) și feminine (Kore).

În epoca clasică( sec V în. Hr.) apare interesul pentru înțelegerea anatomiei corpului uman. Sculptura grecească devine foarte importantă în antichitate. Perioada arhaică (sec VII în.Hr) prezintă kouros și kore, fiind ofrande aduse zeilor, sau ornamente funerare. Statuile aveau ca model (kouros) tineri aristocrați care participaul nud la olimpiade sportive, în schimb (kore) femeile erau reprezentate îmbrăcate. Pe parcursul anilor, statueteșe de tip kouros apar aproape ornamentale, deoarece s-au stilizat mușchii, genunchii, părul și fața.

În timpul perioadei clasice, artiștii sculptori Policlet, Fidias, Praxiteles, Scopas capătă o identitate de artiști. Sculpturile feminine sunt prezentate acum dezbrăcate, iar reprezentările masculine ale atleților sunt echilibrate, proporționate, realiste, redate în mișcare.

În Roma, busturie au adus o contribuție la sculptura din Antichitate, fiind realiste, bine proporționate, echilibrate, reprezentând statutul social al personajului prezentat. Evul Mediu prezintă figurile umane în cadrul Bisericii, Iisus și sfinții sunt principalele personaje pictate. La sfârșitul secolului XII, a început să se picteze cu tempera pe panouri de lemn. Corpul este văzut ca o imagine sfântă.

Renașterea este denumită ca și o mutilație a gândirii figurative unde se eliberează noi viziuni asupra înfățișării exterioare. Corpul se singularizează, frumusețea a câștigat, Masaccio a fost acela care a conceput manierea de a reda prezența carnală, jocul culorilor și formelor rotunde fiind o locuință temporală pentru sufletul nemuritor. Este importantă reprezentarea corpului ”adevărat” care prezintă: Biserica, corpul lui Cristos, comunitatea, corp-orația. ”sexuat, nefericit, ros de viermi pentru totdeauna, hărăzit corupției și înlănțuindu-și sufletele, corpul nu poate- în cel mai bun caz,- decât să fie un instrument folosit în interesul Mântuirii, al mântuirii personale și al celei comunitare în același timp.”( istoria corpului uman, vol 1, p 125)

Leonardo Da Vinci tinde să atingă frumusețea, idealul echilibrului, al ordinii geometrice și armoniei. Începând cu scrierile lui, până în prezent, reprezentarea omului în artă a suferit toate metamorfozele imaginabile. Apare fascinația pentru corpul în repaus/ luminos/ fascinant/ care are întotdeauna un mister.

În Renaștere există o amploare considerabilă de reprezentare a corpului nud, portretul nud apare în secolul XVI, fie reprezentând un erou, fie aparent erotic. În secolul XVII apare reacția împoriva glorificării corpului uman, fiind ”construit din umori și grăsime, secretând mirosuri și transpirație, cu funcții organice de nedescris”.(Cf. Nadeije, Laneyrie-Degen, op. Cit. P 162.sg)

”Pictura corpului este un mod de a figura stări de spirit, emoții ca și cum tabloul ar fi o oglindă misterioasă a ființei. În alegoria mâniei pictată de Giotto ( fresca din capela Scrovegni din Padova) o femeie aplecată pe spate, își sfâșie rochia, dezvelindu-și pieptul în timp ce pletele lungi îi dezvăluie fața, ochii sunt închiși și gura strânsă. Aceste gesturi celebre arată cât de mult reprezentarea sentimentelor e cu atât mai fasinantă cu cât ea tinde o mișcare suspendată a corpului. Fără îndoială că manifestarea virulentă a unui unic sentiment e cea care redă posturii corpului toată frumusețea sa. ”( corpul ca obiect, p.48.)

Arta manierismului prezintă corpuri lirimice; respinge grotescul, se valorifică ”spiritualitatea individului” prin reprezentarea trupurilor realiste a lui Caravaggio. Dramatismul sentimentelor era reprezentat în manierismu prin tenebresism. Caravaggio picta figura umană minuțios detaliată teatral luminată. Manierismul prezintă arta dramatică și exagerată.

Corpul uman nu este doar figura reprezentării clasice, ci chiar fundamentul acesteia.

Arta barocă este influențată de sculptoru Bernini, care caută în lucrările sale să readea idealurile lumii antice. În arta barocă, toți artiștii au reprezentat figura umană bine proporționată, cu detalii minuțioase, cu o atmosferă echilibrată și armonică. Datorită contrastului clar-obscur, artiștii și-au transmis emoțiile prin personajele și scenele redate de ei.

Secolul XVII prezintă rococo-ul și neoclasicismul. Rococo-ul este limitat la designul interior, în schimb, neoclasicismul îi prezintă pe principalii artiști Jacques-Louis David (care se exprimă cu ajutorul forței culorilor în compozițiile narative cu multe personaje) și pe Auguste- Dominique Ingres( pune baza pe compozițiile severe, și pe forța contururilor). Portretul a devenit mai realist și idealizat. Personajele din neoclasicism sunt redate în activitățile lor din viața de zi cu zi.

În romantism( sec XVIII) predomină scene cu dramatism și exces. Decacroix reprezintă figuri umane ca fiind senzuale, proporționate, turbulente emoționate. Apar culori vibrante care oferă lucărilor o emoție specială.

Personajele lui Toulouse Lautrec sunt picturale, dar și grafice(datorită afișelor pe care le făcea), caricaturizate reprezentând teatrul, cabaretul și bordelurile Parisului. Daumier creează corpuri palpabile, sculpturale, Courbet arată omul fizic în condițiile obșnuite ale existenței. Degas realizează corpuri realiste. Femeile pe care le reprezintă sunt conștiente de corpul dezbrăcat pe care îl palpează , mângâie, freacă.

Cu timpul, figurile se detașează de detaliile minuțioase, se deformează, devenind mai plastice și sincere. Intepretarea și imaginația face ca lucrările lui Modigliani să pară sculpturale, deformate și metamorfizate.

Secolul XX a restaurat/aprofundat problema corpului însuflețit prin psihanaliza lui Freud, fiind legat de inconștient. Omul și corpul său devine cel mai mediat și important în reprezentări savante și medicale.

Secolul XX abstractizează și deformează de tot corpul uman, ajungând ca figura să fie doar un pretext. Arta de avangardă modifică proporțiile corpului uman. Artiștii precum Giacometti, Richier, Bacon, s-au preocupat de o imagine deformată, alienată și violentă a omului. În a doua jumătate a secolului XX apare instalația, performance-ul, sculpturi monumentale, cu ajutorul cărora artiștii se exprimă mai liber.

”Ideea de om a fost supusă unei actualizări în urma explorării posibilității video. În fotografiile migălos construite a lui Jeff Wall, omul se găsește într-o stare de totală deziluzie, în timp ce instalațiile video ale lui Bruce Nauman îl portretizează ca încarnarea a unei violențe la limita bestialității, iar lucrările lui Bill Viola îl arată încremenit în timp.” (arta din sec XIX până azi p.433)

Arta contemporană prezintă oamenii care relaționează între ei, fiind ca o comunitate în care fiecare are nevoie de prezenta celuilalt, care fără prezența lor nu s-ar putea efectua instalația (Olafur Eliasson), care implică corpul în diferite acțiuni din cadrul performance-urilor. Mulți artiști se exprimă cu ajutorul reprezentării figurii umane, sau folosindu-se de propriul corp. Vanessa Beecroft se folosește de picturile din Renaștere, pentru a crea singură diferite compoziții contemporane cu femei sumar îmbrăcate, sau nud.

Sara Lucas, artista contemporană din grupul Young British Artists, s-a inspirat din corpul uman prezentând sculpturi abstracte și din nudurile voluptoase a lui Rubens, creând ”Fat, Forty and Flabulous” 1991, fiind o parte dintr-o serie de lucrări pe care le-a făcut copiind tabloide din ziare. Se observă o femeie brunetă, cu o formă nu foarte diferită de a lui Big Sue ( modelul lui Lucian Freud) – femeia este văzută ca un obiect ridicol din articolul Sunday Sport numită ”doamna movilă bezea”.

Corpul uman s-a metamofozat în artă de sute de ani în multiple feluri, el este important în istoria artei, fiind punctul de plecare spre arta contemporană. Fără oameni nu există societate, și fără societate nu există viață, deci orice persoană este importantă !

PARTEA A II-A

Corpul feminin ca motiv pictural

-Excurs istoric-

”Chiar și corpul presupus a fi cel mai urât atinge o stranie frumusețe în momentul dezvelirii”(corpul ca obiect p 83)

Subiectul corpului uman a fost cel mai des folosit ca temă pentru artiști. Tema nudului feminin sau masculin și în special corpul femeii a fost preferat în reprezentările sculpturale, grafice sau picturale de-a lungul timpului.

Nuditatea a reprezentat ori un subiect extravagant, taboo care exprimă sexualitatea și erotismul, ori un mod de a arăta inocența, virginitatea, bunătatea sau corpul perfect.

Dacă privim de la arta preisotrică la cea contemporană, femeia a fost abordată în diferite moduri: de la ființă divină( adorată și venerată înconjurată de îngeri apare Fecioara Maria în lucrările lui Rembrandt și Rubens), prostitualtă (Olympia – Manet care încalcă reguli și taboo-uri), amantă, iubită, soție, fiică, zeiță până la femeie independentă în societate care nu are nevoie de ajutorul bărbatului pentru supraviețuire.

Originea nudului feminin este diferit față de bărbat. Figurinele robuste și adesea lipsite de trăsături faciale ale unor divinități feminine ale fertilității, numite statuete de tip Venus, sunt fregvente întâlnite în cultura gravettiană și, chiar mai abstracte, în cultura magdaleniană. Statueta făcută din calcar moale, Venus din Willendorf de aproximativ 11 cm înălțime, reprezintă o femeie cu sânii rotunzi, spatele, burta și coapsele sunt proeminente, personajul fiind fără brațe, fără chip cu capul acoperit de un păr stilizat. Grăsimea ei este simbolul abundenței fertile a femeii. Statueta primitivă arată preferințele sexuale ale oamenilor din acea vreme. Figurile de femei nud arătate în arta preistorică reprezentau corpuri fertile și sănătoase pentru reproducere.

Nudurile au început să fie semnificative începând din Grecia Antică, unde corpurile sportivilor atletici erau sărbătorite la festivalurile religioase. Figurile feminine reprezentau zeițe atletice, sănătoase, persoane perfecte realizate după canoanele grecești. De exemplu, zeița Aphrodita, la început a fost reprezentată cu veșminte, dar apoi, sculptorul Praxiteles a făcut figura Knidian (Aphrodita) nud, arătând trăsăturile ideale ale frumuseții feminine ale corpului grecesc, stabilind o nouă tradiție pentru nudul feminin.

Nudurile din arta greco-romană reprezintă persoane ideale, perfecte, fiecare având o viziune reprezentând sănătatea, tinerețea, geometria perfectă a corpului uman și echilibrul organic.

Romanii și eleniștii au făcut o mulțime de replici după zeița Aphrodita, numite Venus(în latină), fiind statui care decorau templele sau sanctuarele.

În arta medievală, subiectul des abordat a fost Adam și Eva în Grădina Eden. Cei doi, după ce au săvârșit păcatul originar mușcând din măr, au devenit conștienți de nuditatea lor. Fiecare își vede diferit nuditatea care este creată în mintea spectatorului. Femeia este pedepsită fiind nevoită să se supună bărbatului, iar bărbatul devine cel care poruncă. În arta medievală, această scenă este deseori ilustrată, până în Renaștere, unde, secvența narativă dispare și este pictată doar scena de jenă a nudității dintre Adam și Eva.

Mai târziu, o mulțime de subiecte au devenit motiv de pictarea a nudurilor. De exemplu, Susanna și bătrânii devine un subiect comun abordat de Tinoretto și de alții, unde noi ne alăturăm bătrânilor din lucrare, devenind spectatori pentru ca să îi spionăm intimitatea Susannei.

Tintoretto- Susanna și bătrânii

Lucas Cranach the Elder- Adam și Eva în Paradis

În Europa, nudul este deseori prezentat ca un subiect ideal, o expresie a spiritului umanitar european. În Renaștearea Nordică, nudurile reprezentate sunt elegane, zvelte și subțiri având corpuri mici. (ex Lucas Cranach the Elder- Adam și Eva în Paradis)

Renașterea din zona Mediteraneană s-a dezvoltat ca o reprezentare a femeilor rigide, nuduri mai mult senzuale, pasionale decât preocupate de gânduri spirituale. (ex. Georgione Venus dormind/ Tizian Venus din Urbino). Mai târziu, Amedeo Modigliani se inspiră din lucrările celor doi și crează un nud feminin culcat modern fiind senzual explicit al corpului expus, fără nici o aluzie mitologică.

Georgione Venus dormind Tizian Venus din Urbino

Amedeo Modigliani Nud culcat

În unele lucrări, nuditatea femeii nu este o expresie a sentimentelor ci reprezintă un semn a supunerii modelului față de pictor. În lucrarea Triumful Venerei a lui Agnolo Bronzino se observă reprezentarea misterului și a dorinței prin catifelarea erotică, de porțelan, în artificialitatea compoziției sale.

În secolul XVII, barocul prosperă prin nudurile voluptoase ale artistului Peter Paul Rubens. Femeile pe care el le pictează sunt sănătoase fiind descrise drept ”cărnoase”. Se zice despre modelele lui Rubens că au atins apogeul frumuseții, iar soția sa, Helen Fourment a fost considerată cea mai frumoasă femeie din Flandra.

Judecata lui Paris devine un subiect mitologic favorit unde bărbații se uită la femei și le judecă. Frumusețea în acest context devine o competiție. Judecata lui Paris este transformată într-un concurs de frumusețe. În alte tradiții, nuditatea este celebrarea iubirii și a sexului activ dintre două persoane; acțiunea fiecăruia îl absoarbe pe celălalt.

Peter Paul Rubens- Judecata lui Paris

Jean-Auguste Dominique Ingres – Baia turcească

În perioada neoclasicistă, artistul se concentrează mai mult pe obținerea unei impresii de eleganță grațioasă, decât pe sugerarea unei senzații de maiestate impunătoare. Privitorul face parte din lucrare deoarece femeile (idealul sublim) sunt parcă conștiente de privirile spectatorului. Compozițiile lui Ingres se inspirau din mitologie, din istoria antică și din imagistica Orientului. Prin această notă Orientală, Ingres si-a câștigat reputația de mare pictor al senzualității feminine și al erotismului de factură exotică.( Ingres- Baia turcească)

Edouard Manet – Olympia Paul Cézanne – A Modern Olympia

Impresioniștii aduc un plus de frumusețe figurilor feminine datorită petelor vibrante de culoare cu care lucrează. Edouard Manet pictează Olympia în 1863, inspirându-se din Venus din Urbino a lui Tizian. Manet prezintă , în locul unei zeițe, o curtezană senină și atrăgătoare, cu un șnur negru la gât, o floare în păr , stâng întinsă în pat pe un șal prețios. Prezența pisicii negre de la picioare accentuează senzația de puternică mândrie feminină. Lucrarea era o jugnire la adresa canonului artistic, cât și a sensibilităților estetice ale publicului parizian, care a identificat nudul drept prostituată. Lucrarea a stârnit un mare scandal împreună cu Dejunul pe iarbă. Peste puțin timp este creată o noua versiune modernă a Olympiei . Inspirat de Manet, Cezanne a pictat un nud vibrant care se cufundă în decorul liber, amplu.

August Renoir reprezintă figura feminină senzuală în lucrarea Femeie la soare (1.), pictând un trup frumos delicat , cu o textură mătăsoasă a pielii. În schimb, Egon Schiele (2.) pictează nuduri feminine create din zbuciumul psihologic propriu, rezultând reprezentarea femeii care reflectă înțelegerea feminității și a sexualității ca manifestări deopotrivă atrăgătoare și morbide. Cubismul reprezentat de Pablo Picasso (3.) deformează femeia, o fragmentează, supradimensionează(ex. Domnișoarele din Avignon- femeile par sălbatice, dure datorită influențelor măștii aflicane), Marcel Duchamp în lucrarea Vedere prin ușă (4.) o prezintă senzuală privitorilor având o tentă sexuală, iar Frida Kahlo o prezintă morbidă și bolnăvicioasă.

PARTEA A III- A

Corpul feminin în proiectul pictural personal

Titlul proiectului poartă numele „Antropomorphos” reprezentând figura antropomorfizată, decupată care are trăsături omenești.

Tema abordată nu am stabilit-o la începutul anului III. Pe parcursul semestrelor am experimentat și am încercat să caut rezolvarea corectă a acestei teme. Lucrările mele sunt defapt niște experimente pe care le-am făcut în timp ce îmi căutam stilul.

Lucrările realizate pe parcursul celor două semestre a anului III au avut următorul proces. La început m-am jucat cu acryl pe câteva bucăți mici de carton, am luat câte două bucăți, pe suprafața uneia am pus culoare și multă apă, apoi am presat cu celalată bucată de carton pe suprafața acoperită cu culoare, apoi, când le-am despărțit, pe fiecare parte am găsit efecte interesante. Acele mici schițe mă duceau cu gândul la Wiliam Turner, deoarece aveau o textură și urme vaporoase de culoare. Am încercat același lucru pe pânză, adăugând culoare de ulei. După această etapă de exercițiu, am început să fotografiez părți din corp, apoi le-am decupat creând antropoide. Am pictat cu ulei pe pânza care avea un efect abstract de acryl, diferite părți ale corpului, brațe, umeri, picioare. După un timp, mi-am dat seama că trebuie să aleg dintre reprezentarea femeii sau a bărbatului. Am ales femeia grasă, din cauza pielii și a senzualității acesteia. Artiștii au fost atrași de acest subiect datorită caracteristicilor femeii: corp curat, sănătos, simetric, armonios, echilibrat, senzual, lasciv.

Consider că privitorul trebuie să se confrunte cu lucrarea, de aceea trebuie să existe un spațiu mare plastic, armonios, care să-l seducă și să creeze un dialog între spectator și trupul gigant. De aceea, treptat, dimensiunile lucrărilor pe care le făceam au crescut, ajungând de la 20 X 20 cm, la 100 X 150 cm până la 200 X 150 cm.

Având efectul fundalului abstract, care îl făceam acum cu ulei, terebentină și esență de petrol, am încercat să introduc detalii carnale, astfel încât rezultatul să arate o figură gigantă, care surprinde privitorul cu greutatea grăsimii sale. După un timp am început să folosesc doar terebentină cu puțină culoare de ulei, astfel, am obținut suprafețe de culoare vaporoasă, care arătau după două ședințe ca și cum lucrarea ar fii făcută ”alla prima”.

Din cauză că tema corpului uman a fost abordată de mai mult de 2000 ani, în multiple feluri, am încercat să personalizez subiectul, să combin (nu să copiez) cunoștințele mele artistice cu lucrările maeștrilor Rubens, Jacobo Jordaens, artiștilor contemporani Jenny Saville, Lucian Freud, Alex Kanevsky, Cecily Brown, Ellen Altfest, Joan Semmel, Eric Fischel, etc

Deși corpul uman este echilibrat și armonic, am dorit sa transform această armonie carnală, într-un joc de culori și de semne plastice. M-am inspirat din imaginea artistică din arta lui Rubens.

”Proporții moderate, carne solidă. Fermă și albă, cu nuanțe de roșu palid, precum culoarea rezultată din amestecul de lape și sânge, sau formată din amestecul de crini și trandafiri; chip grațios, fără riduri, cărnos, contur clar, alb ca zăpada, fără păr […] pielea de pe pântec să fie tare, pântecele nu trebuie să atârne, ci doar să fie ușor moale și să aibă un contur plăcut și curgător de la proeminența cea mai mare, până la partea cea mai de jos a vintrei. Fesele rotunde, cărnoase, de un alb de nea, ridicate, care să nu atârne deloc. Coapsa umflată, […] genunchiul cărnos și rotund. Picioare mici, degete delicate și păr frumos așa cum le cântă Ovidiu.” Citat din Nadeije Laneyrie-Dagen, op.cit., p.138

Unele femei care sunt pictate au poziții erotice, deoarece m-au inspirat lucrările lui Lucian Freud. Lucrările mele nu sunt sexuale în totalitate. Sunt erotice, dar nu am vrut să duc la capăt sexualitatea acestora. Consider că ele sunt interesante asa, nefiind cuminți. Lucian Freud a înțeles că frumusețea este un concept artificial construit de societăți diferite în moduri diferite. El s-a jucat cu dimensiunile pânzelor, cu spațiile claustrofobice, iar orice combinație dintre 2 persoane duce la o atmosferă erotică. Lucian a descoperit că părul și contururile de păr fac un caracter expresiv dramatic. A început să exploreze posibilitatea unei forme libere fără inhibiții, prezentând nuditatea bărbaților fără jenă , priviri ciudate ale oamenilor, detalii ciudate ale feței care cauzează discomfort. Aranjarea fascinantă a membrelor nudurilor stabilesc vectorii compoziției și provoacă interes intens compozițional.

Lucian Freud- Big Sue

Lucian Freud- Sleeping by the Lion Carpet Lucian Freud- Benefits Supervisor Resting

Datorită faptului că lucrările mele sunt ”decupate” și nu reprezintă în totalitate o figură întreagă, antropomorfismul acesta se trage de la sculptorul contemporan Jason Briggs care realizează sculpturi din porțelan, obiecte nemaiîntâlnite, inspirate din carnea corpului uman. Lucrările sale arată compoziții complexe de carne, cu texturi interesante de materiale, și fire de păr care arată corpul umanscârbos sexuat.

Nu cu mult timp în urmă, am fost impresionată enorm atunci când l-am descoperit pe Alex Kanevsky, un artist Philadelphia, America. Nu este un artist foarte cunoscut, dar pentru mine a fost punctul de plecare în realizarea proiectului de licență. Acesta combină corpul femeii cu diferite spații (afară în natură, încăperi din spital, etc.). Femeile sunt pictate în momentele lor intime din viața lor banală, fiind prezentate în scene de interior. Privitorul devine un spectator care nu ar trebui să fie martorul momentelor private pe care acesta le prezintă. Nu pot spune că lucrările mele au ceva împrumutat de la Kanevsky, dar, acesta m-a ajutat să dezvolt ideea femeii voluptoase din lucrările mele. Prezintă o atmosferă emoțională, unde sunt prezente elemente care sunt compuse arbitrar, obținând mișcări blur ale figurilor.

Alex Kanevsky- L.G.

Alex Kanevsky- Couple Resting in Landscape

Picturile mele nu doresc să fie feministe neapărat. Nu am vrut să mă leg de acest subiect controversat dintre bărbați și femei. Pur și simplu am considerat că femeile sunt atractive, interesante, cărnoase, pielea de pe ele este mai lascivă și provoacă reacții asupra privitorilor mai ales când acestea sunt reprezentate nud.

Artista care am întâlnit-o în albume și care m-a impresionat este Jenny Saville. Făcând parte din grupul Young British Artists, ea a ieșit în evidentă din cauza picturii ei feministe, a portretelor / autoportretelor și a nudurilor gigantice expresive și picturale. Jenny lucrează pe dimensiuni mari nuduri obeze figurative. Inspirându-se din lucrările lui Rubens, Freud, ea pictează liber, expresiv, în compozițiile sale se simte culoarea, carnația pielii se observă în urma pensulației sale libere. Pozițiile femeilor pictate sunt lascive, erotice, iar peisajele corporale gigantice surprind privitorul. Forma umană este redusă la linii picturale care delimitează suprafața cu un contur expresiv. Datorită dimensiunilor de până la 4 m a lucrărilor, corpul devine un morman gigant de carne.

Jenny Saville- Hem Jenny Saville-Shift

În secolul XXI, lumea s-a schimbat, fiind în centrul interesului femeile slabe, manechine, dar eu cred că, un artist este atras mai degrabă de semnele plastice pe care le are o femeie voluptoasă, decât de proeminențele oaselor ale femeilor scheletice.

Consider că, datorită acestui proiect personal, am învățat să mă disciplinez, să apreciez artiștii care s-au exprimat folosind natura și omul de lângă ei.

CONCLUZIE

Fiind un ansamblu armonios, corpul uman este o provocare pentru orice artist care dorește să facă artă. Pe parcursul istoriei artei, corpul este abordat ca fiind un mijloc prin care se observă caracteristicile epocilor din care lucrările fac parte, se stabilește consumerismul, propaganda religioasă și socială, feminismul etc. .

În prima parte am arătat reprezentarea figurii umane în istoria artei, toți artiștii au pornit de la reprezentarea corpului uman, apoi, cu timpul, unii au continuat redarea figurii realiste, alții au deformat , decorticat, au transpus corpul prin propriul filtru și l- au personalizat.

În a doua parte, nudul feminin este prezentat ca un punct de plecare pentru numeroase lucrări, atât picturale, grafice, sculpturale, ajungându-se la performance-uri(corpul devine obiectul de artă) și instalație. Reprezentarea frumuseții este importantă pe tot parcursul curentelor artistice, iar de aceea nudul feminin este un subiect important deoarece este senzual, frumos, echilibrat, armonios, erotic.

Prin proiectul meu mi-am propus să conving privitorii cu picturalitatea și prospețimea lucrărilor mele, cât și să îi seduc cu lascivitatea carnalității nudurilor robuste.

Se poate vedea două tipuri de abordări în lucrările mele. Primul tip- am încercat să îmbin între ele elementele de limbaj plastic( pata de culoare, punctul, linii) rezultând lucrări cu caracter abstract, dar și figurativ. Al doilea tip: am încercat să redau calitățile pielii omului: elasticitate, textură și să le interpretez folosind tușe și accente/vibrații de culoare.

Corpul nu mai trebuie să redea perfecțiunea, ci prin el trebuie să simți vibrațiile volumelor și a formelor curbe, să vezi picturalitatea și plasticitatea texturii învelișului.

Prin firea lui, omul caută frumosul și, prin urmare, a inventat arta pentru ca arta să procure pentru el frumosul. Cine suntem însă noi, cei de azi, și ce așteptăm AZI de la lumea artei? Ne mai mulțumește oare pe noi, arta celor care-au murit de mult? Indiferent de răspunsul fiecăruia în parte, realitatea e că, dincolo de aparențe, în arta contemporană frumosul există. Frumosul ascuns așteaptă…Cel mai trist este că, mai departe de asta, totul depinde de noi. (Adina Teofan, Corpul ca ready-made)

BIBLIOGRAFIE

Jeudy, Henri-Pierre. Corpul ca obiect de artă. editura EUROSONG&BOOK, 1998

Dămean, Diana. De la femeia-obiect la imaginea-identitate: reprezentările feminității în cultura de masă. Editura Lumen, Iași, 2006

Alain Corbin, Jean-Jeaques Courtine, George Vigarello(coord.). istoria corpului. Vol I. De la Renaștere la Secolul Luminilor –volum coordonat de Georges Vigarello, editura ART, 2007

Feaver, Willliam. Lucian Freud – Drawings. Editura London: Blain/Southern, 2012

HUGHES, Robert. Lucian Freud. Editura Londra: Thames & Hudson, 1989

Julius, Anthony. Transgresiuni. Ofensele artei. Editura Vellant, 2008

Peter Delius Verlag GmbH & Co, Arta Din preistorie la Renașterea timpurie, trad. Alexandru Macovei, Editura LITERA, București 2010

Peter Delius Verlag GmbH & Co, Arta De la apogeul Renașterii până în secolul XVIII, trad. Alexandru Macovei, Editura LITERA, București 2010

Peter Delius Verlag GmbH & Co, Arta Din secolul XIX până azi, trad. Alexandru Macovei, Editura LITERA, București 2010

SURSE

Jean Sorabella, Independent Scholar, http://www.metmuseum.org/toah/hd/nuan/hd_nuan.htm , (05.06.2015)

Arts and Parts, Arts and Parts, S01E01 – Smith and Saville, https://www.youtube.com/watch?v=oWvAFXkW1po , (05.06.2015)

Sooke Alastair, Lucian Freud and the art of the full-figured nude, STATE OF THE ART, BBC, 12 May 2015, http://www.bbc.com/culture/story/20150512-is-this-nude-really-shocking , ( 05.06.2015)

ANEXE

Etapele lucrărilor:

Lucrări: