Antrenamentul Mental In Reeducarea Mersului LA Pacientii CU Afectiuni ALE Neuronului Motor Central

CAPITOLUL I INTRODUCERE

I. 1. ACTUALITATEA TEMEI…………………………………………………..7

I. 2. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI……………………………………….9

I. 3. IPOTEZELE CERCETǍRII………………………………………………..11.

I. 4. SCOPUL ȘI OBIECTIVELE CERCETǍRII………………………….12

CAPITOLUL II FUNDAMENTAREA TEORETICǍ A CERCETǍRII

II.1. SINDROMUL DE NEURON MOTOR CENTRAL…………………14

II. 2. NOȚIUNI DE PSIHOMOTRICITATE………………………………….15

II. 3. REEDUCAREA MERSULUI……………………………………………….20

II. 4. ANTRENAMENTUL MENTAL………………………………………….22

II. 5. RELAXAREA- SAU PRACTICA REGLǍRII ȘI

AUTOREGLǍRII STǍRILOR PSIHICE………………………………23

CAPITOLUL III ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE CERCETǍRII

1. ORGANIZAREA CERCETǍRII……………………………………………..28

1. 1. DURATA ȘI ETAPELE CERCETǍRII……………………………28.

1. 2. LOCUL DE DESFǍȘURARE ȘI CONDIȚIILE DE BAZǍ

MATERIALǍ……………………………………………………………..27

1. 3. EȘANTIONUL DE SUBIECȚI CUPRINȘI ÎN

CERCETARE……………………………………………………………….27

2. METODOLOGIA CERCETǍRII

2. 1. DOCUMENTAREA TEORETICǍ………………………………….29

2. 2. METODA ANCHETEI…………………………………………………..30

2. 3. METODA OBSERVAȚIEI……………………………………………..31

2. 4. METODE DE MǍSURARE…………………………………………..32

2. 5. TEHNICI MODERNE DE ÎNREGISTRARE FOLOSITE ÎN

DECURSUL CERCETǍRII………………………………………….33

CAPITOLUL IV CONȚINUTUL PROGRAMELOR FOLOSITE, DINAMICA

REZULTATELOR ȘI INTERPRETAREA DATELOR

IV. 1. METODOLOGIA ȘI CONȚINUTUL PROGRAMELOR DE

RECUPERARE……………………………………………………….35

IV. 2. PREZENTAREA FIECǍRUI SUBIECT ȘI

INTERPRETAREA DATELOR……………………………….44

CAPITOLUL V CONCLUZII………………………………………………………………56.

CAPITOLUL VI ANEXE……………………………………………………………………..58

CAPITOLUL VII BIBLIOGRAFIE………………………………………………………59

„Suntem ceea ce gândim.

Tot ceea ce suntem își are sursa în gândurile noastre.

Cu gândurile noastre creăm lumea ”

GAUTAMA BUDDHA

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

I. 1. ACTUALITATEA TEMEI

Experimentările făcute începând cu deceniul al patrulea al secolului nostru au condus la cunoașterea mult mai diferențiată a idiomotricității și a legăturilor ei cu procesele cognitive, fie senzoriale, fie logice – în condițiile în care reprezentările mișcărilor au fost folosite pentru învățarea, corectarea, sau perfecționarea mișcărilor, dar și pentru ”activare” și ”programare” în vederea execuției, sau, în plus, ca o ”anticipare” și ”angrenare” a unui scenariu de comportament în anumite situații.

Antrenamentul mental este o tehnică specifică de influențare a capacității psihice, integrate într-un sistem de metode și tehnici de reglare și autoreglare a stărilor psihice și de formare de deprinderi psihice.

Antrenamentul mental a fost conceput, ca un mijloc complementar al metodelor practice de învățare și perfecționare a deprinderilor motrice.

Primele evidențieri ale efectelor imaginării unei mișcări au fost puse pe seama unor procese care se produc în sistemul nervos răspunzător de comanda și desfășurarea mișcării, în condițiile în care ultima verigă, executorie, este inhibată.

Fenomenul ideomotor a fost considerat ca mecanism fundamental al micromișcărilor din mușchi, când se imaginează o anumită mișcare

S. M. Murphi (1992) realizează o sinteză a diferitelor explicații furnizate de cercetătorii domeniului și prezintă un ansamblu de teorii asupra fenomenelor idiomotorii, învățării în reprezentare, sau rafinării prin antrenament mental a mecanismului sistemului cognitiv – motric astfel:

Teoria psihoneuromusculară explică exersarea mentală prin faptul că mușchii angajați în mișcare încep să fie ușor inervați în timpul repetării, suficient pentru a oferii feed-back kinestezic care poate fi utilizat în adaptarea deprinderii în încercările următoare;

Teoria învățării simbolice, numită și ”ipoteza simbolico-perceptivă” (Denis, 1985), afirmă că efectele exersării mentale se datorează faptului că aceasta permite subiecților să se pregătească și să-și planifice execuția. Secvențele sarcinii pot fi repetate, caracteristicile spațiale ale deprinderii pot fi luate în considerație, scopurile sarcinii pot fi clarificate, iar execuția poate fi planificată. Toate acestea se produc în sistemul nervos central, fără intervenția neuropsihomusculară, execuțiile ne implicând musculatura periferică.

Teorii integratoare în care sunt cuprinse:

A. Teoria psihofiziologică a procesării informațiilor a lui Lang. O imagine este organizată funcțional și stocată în creier ca un set finit de propoziții și cuprinde două tipuri de informații: 1) informații stimuli și 2) informații răspunsuri .Imaginea se consideră că înglobează și programul motor, ca tipar pentru răspunsul deschis-practic.

B. Teoria ” repetării vizual – motric – comportamentale” a lui Suinn, care spune că imaginea trebuie să fie un proces holistic care integrează total experiența, inclusiv indicatorii vizuali, auditivi, tactili, kinestezici și emoționali.

C. Teoria triplului cod a lui Ahsen care recunoaște importanța procesului psihofiziologic al reprezentării, dar merge mai departe și propune integrarea unui element nou, și anume, semnificația pe care o are reprezentarea pentru individ.

I.2. Motivarea alegerii temei

De multe ori năzuința oamenilor de a întreprinde o acțiune în sensul ameliorării stării lor de sănătate, este înpiedicată de ivirea unor îndoieli, a unor gânduri neraționale, “negative”.

Acestea au darul de a anula concentrarea pe esența problemei, de a submina încrederea în sine și de a ridica nivelul anxietății.

Din cele mai vechi timpuri , oamenii au observat că gândurile negre atrag după ele insuccesul și , invers , că de cele mai multe ori gândurile pozitive, optimiste sunt urmate de rezultate bune.

În evenimentele critice ale vieții, cum este un insucces sau o boală , deprinderea de a gândi pozitiv este de mare ajutor. Formarea deprinderii de a gândi pozitiv , se bazează pe fenomenul de autosugestie și de exprimare subvocală (exprimare în limbaj intern), în forma afirmativă. Cel care dorește să-și sporească eficiența, să fie mai încrezător în sine și să depășească barierele pe care le ridică unele îndoieli trebuie, de la început, să-și propună scopuri rezonabile , iar scopurile mari, deosebite să le fracționeze în altele mai mici, imediate. Pentru formarea deprinderii de a gândi pozitiv, trebuie să devii mai întâi capabil să înlături gândurile negative care-ți apar în minte.

Gândurile negative, însoțite de sentimentele corespunzătoare, creează așa numita “profeție”, fiind urmate de lipsa de energie, lipsa de efort, fiind o scuză pentru insucces. Gândurile conduc corpul, iar imaginea unei acțiuni negative o provoacă așa. Lipsa de încredere este, de regulă, rezultatul imaginii negative despre sine, în timp ce încrederea în sine este rezultatul imaginii pozitive.

Argumentele pentru susținerea eficienței antrenamentului metal sunt cel puțin de două feluri: cele care se referă la mecanismele neuropsihice și cognitive ale reprezentărilor mișcărilor și cele care dovedesc efectele acestuia în mod experimental.

Pe măsură ce preocupările pentru învățare motrică și relaxare s-au dezvoltat și diversificat și aceste cercetări experimentale asupra repetării în reprezentare a mișcărilor-baza antrenamentului mental s-au înmulțit.

Schmidt (1991) relatează că antrenamentul mental a dat aproape aceleași rezultate ca antrenamentul fizic și că performanțele sunt superioare dacă se alternează antrenamentul practic cu antrenamentul mental.

Iată câteva din direcțiile în care antrenamentul mental este util:

În stadiile inițiale ale învățării motrice, pentru clarificarea sarcinii motrice;

Corectarea sau precizarea unor părți ale deprinderilor în curs de învățare;

Descompunerea unei secvențe motrice, pentru a-i identifica etapele;

Dobândirea încrederii și atitudinii pozitive față de ce trebuie făcut;

Scăderea nesiguranței privind evenimentele viitoare, teama sau frica de eșec;

Reducerea gândirii negative;

Creșterea eficienței învățării în asociere cu repetarea practică;

Clarificarea caracteristicilor spațiale, temporale și energetice ale acțiunilor în curs de învățare;

Controlul atenției-focalizarea și concentrarea ei;

Recuperarea după accidentări sau îmbolnăviri, vizualizarea însănătoșirii, lupta contra durerii;

Realizarea unei atitudini pozitive ;

Dezvoltarea autoîncrederii;

Pregătirea corpului și minții pentru o anumita activitate;

Reglarea motivației;

Această enumerare nu face altceva decât să sugereze mulțimea căilor prin care antrenamentul mental poate contribuii la ameliorarea ființei umane, în mod deosebit a acelei ființe care dorește să-și depășească condiția.

I.3. IPOTEZELE CERCETĂRII

În cercetare, am pornit de la considerentul că în cazul aparițiilor sechelelor membrelor inferioare consecutive unei afecțiuni neurologice măsurile kinetoterapeutice trebuie să vizeze întreaga viață a pacientului, acționând în urmatoarele direcții:

Cunoașterea și combaterea factorilor de risc, care favorizează apariția si menținerea sechelelor (posturile deficitare, lipsa unui program de mișcare, imobilizare prelungită, etc.);

Prevenirea apariției sechelelor prin informarea și educarea pacientului în privința necesității respectării unui regim de viață igienic și recuperator.

Reconsiderarea atitudinii pacientului față de reluarea activității fizice;

Reintegrarea în viața socială și familială.

Acestea fiind direcțiile de interes și acționând în scopul conștientizării de către pacient a necesității de a adopta o atitudine pozitivă și o serie de reguli igienice de viață, se poate spera într-o inserție, pe toate planurile, mai rapidă.

Ipotezele de la care am pornit în cercetare au fost urmatoarele:

Dacă aplicăm antrenamentul mental putem îmbunătăți starea psihică a pacienților cu sindrom de neuron motor central?

Aantrenamentul mental poate spori încrederea pacienților în evoluția favorabilă a procesului de recuperare, înlăturând teama de eșec în reluarea funcțională a mersului?

I.4. Scopul si obiectivele cercetării.

Obiectivele cercetării s-au aflat într-o strânsă legătura cu motivul pentru care am ales această temă și cu baza teoretică de la care am pornit, ele fiind formulate:

Semnalizarea riscurilor care decurg din tratarea necorespunzătoare a afecțiunilor neurologice și importanța precocității recuperării prin kinetoterapie;

Stimularea tuturor factorilor implicați în asigurarea stării de sănătate a populației în vederea extinderii cercetării în legătură cu această problemă și a popularizării rezultatelor pentru ca sfera de aplicabilitate să poată fi antrenamentul practic cu antrenamentul mental.

Iată câteva din direcțiile în care antrenamentul mental este util:

În stadiile inițiale ale învățării motrice, pentru clarificarea sarcinii motrice;

Corectarea sau precizarea unor părți ale deprinderilor în curs de învățare;

Descompunerea unei secvențe motrice, pentru a-i identifica etapele;

Dobândirea încrederii și atitudinii pozitive față de ce trebuie făcut;

Scăderea nesiguranței privind evenimentele viitoare, teama sau frica de eșec;

Reducerea gândirii negative;

Creșterea eficienței învățării în asociere cu repetarea practică;

Clarificarea caracteristicilor spațiale, temporale și energetice ale acțiunilor în curs de învățare;

Controlul atenției-focalizarea și concentrarea ei;

Recuperarea după accidentări sau îmbolnăviri, vizualizarea însănătoșirii, lupta contra durerii;

Realizarea unei atitudini pozitive ;

Dezvoltarea autoîncrederii;

Pregătirea corpului și minții pentru o anumita activitate;

Reglarea motivației;

Această enumerare nu face altceva decât să sugereze mulțimea căilor prin care antrenamentul mental poate contribuii la ameliorarea ființei umane, în mod deosebit a acelei ființe care dorește să-și depășească condiția.

I.3. IPOTEZELE CERCETĂRII

În cercetare, am pornit de la considerentul că în cazul aparițiilor sechelelor membrelor inferioare consecutive unei afecțiuni neurologice măsurile kinetoterapeutice trebuie să vizeze întreaga viață a pacientului, acționând în urmatoarele direcții:

Cunoașterea și combaterea factorilor de risc, care favorizează apariția si menținerea sechelelor (posturile deficitare, lipsa unui program de mișcare, imobilizare prelungită, etc.);

Prevenirea apariției sechelelor prin informarea și educarea pacientului în privința necesității respectării unui regim de viață igienic și recuperator.

Reconsiderarea atitudinii pacientului față de reluarea activității fizice;

Reintegrarea în viața socială și familială.

Acestea fiind direcțiile de interes și acționând în scopul conștientizării de către pacient a necesității de a adopta o atitudine pozitivă și o serie de reguli igienice de viață, se poate spera într-o inserție, pe toate planurile, mai rapidă.

Ipotezele de la care am pornit în cercetare au fost urmatoarele:

Dacă aplicăm antrenamentul mental putem îmbunătăți starea psihică a pacienților cu sindrom de neuron motor central?

Aantrenamentul mental poate spori încrederea pacienților în evoluția favorabilă a procesului de recuperare, înlăturând teama de eșec în reluarea funcțională a mersului?

I.4. Scopul si obiectivele cercetării.

Obiectivele cercetării s-au aflat într-o strânsă legătura cu motivul pentru care am ales această temă și cu baza teoretică de la care am pornit, ele fiind formulate:

Semnalizarea riscurilor care decurg din tratarea necorespunzătoare a afecțiunilor neurologice și importanța precocității recuperării prin kinetoterapie;

Stimularea tuturor factorilor implicați în asigurarea stării de sănătate a populației în vederea extinderii cercetării în legătură cu această problemă și a popularizării rezultatelor pentru ca sfera de aplicabilitate să poată fi mărită treptat în timp.

Constituirea rezultatelor obținute în argumente în favoarea aplicării antrenamentului mental în recuperarea neurologică și nu numai.

Corelarea efectelor acestor programe cu cele specifice afecțiunilor generale, atât în cadrul ședinței de exercitare, cât și în cadrul întregului program kinetoterapeutic.

CAPITOLUL II

FUNDAMENTARE TEORETICǍ

II. 1. Sindromul de neuron motor central

Ansamblul de simptome provocate de leziunile fascicolului piramidal pe traiectul său encefalic sau medular poartă numele de sindrom de neuron motor central sau sindrom piramidal.

Fascicolul piramidal este porțiunea inițială a căii motorii si este format de axonii neuronilor motori centrali, care î-și au corpurile celulare localizate in circumvoluția frontală ascendentă. Fascicolul piramidal leagă scoarța motorie cu neuronal motor periferic.

Manifestarea principală a sindromului piramidal este hemiplegia, caracterizată prin pierderea motilității voluntare a unei jumătății a corpului, datorită lezării unilaterale a căii piramidale. Cauzele principale sunt: accidentele vasculare cerebrale, tumorile intracraniene și, mai rar, traumatismele. In general, hemiplegia evoluează în două faze: prima de hemiplegie flască, cu hipotonie și reflexe osteo-tendinoase abolite, a doua de hemiplegie spasmodică, cu contracturi si reflexe exagerate. Debutul poate fi progresiv (tulburări de mers, de vorbire, jenă in mișcări etc.).

Diagnosticul topografic și etiologic al leziunilor motoneuronilor centrali

Fiecare emisferă comandă motricitatea voluntară de partea opusă corpului și de aceea leziunile localizate intre cortex si decusația piramidelor determină o hemiplegie încrucișată in raport cu leziunea, in timp ce leziunile situate sub decusație determină semne clinice de aceeași parte.

Topografia hemiplegică, monoplegică inferioară sau paraplegică reflectă extinderea si sediul leziunii:

Leziunile motoneuronilor corticali se manifestă printr-o hemiplegie mai mult sau mai puțin întinsă, cu deficit motor inegal și neproporțional, in sensul că poate predomina exclusiv la un membru, realizând o monoplegie crurală (ramolismentul arterei cerebrale anterioare), brahială sau facio – brahială ( ramolismentul arterei sylviene), sau paralizii disociate automatic – voluntare ( paralizia mișcărilor voluntare, cu păstrarea celor automate: paralizia facială tip central, paralizia mișcărilor oculare etc. sau paralizia mișcărilor automate, cu păstrarea celor voluntare: dispariția mișcărilor de balansare a brațelor etc.), de multe ori asociate cu tulburări de limbaj, etc.;

Leziunile la nivel capsular, prin procese patologice vasculare, tumorale etc. realizează hemiplegia capsulară, în care deficitul motor este global, interesând în mod egal și contralateral atât membrul superior, cât si cel inferior. Hemiplegia capsulară este totală, atingând in același grad fața și membrele si frecvent este pură, nefiind însoțită de tulburări senzitive ,tulburări de limbaj .Totuși dacă leziunile se extind, prin apropiere fată de striule optice și nucleii striați, apar tulburări senzitive ( hemiplegie capsulo-talamică sau capsulo-striată);

Leziunile la nivelul trunchiului cerebral determină hemiplegie asociată cu lezarea unui nerv cranian, realizând sindroamele alterne, caracterizate prin paralizie directă ( de aceeași parte ) a nervului cranian ( prin lezarea fasciculului geniculat după încrucișare, sau prin lezarea nucleului sau fibrelor radiculare ale nervului cranian) și hemiplegie încrucișată (prin lezarea fasciculului piramidal.

II. 2. NOȚIUNI DE PSIHOMOTRICITATE

Psihomotricitatea este puternic ancorată în biologic, fiind o funcție bazală, ce cuprinde în structura ei fenomene de natură psihică, generate de mișcarea corpului și exprimate prin mișcările voluntare cărora le condiționează utilizarea în cadrul acțiunilor. Se poate afirma importanța deosebită a funcției motrice ca purtător, ca fundament al unității psihosomatice a ființei. De aceea, prin psihomotor se acționează asupra somaticului și asupra psihicului și mai ales asupra unității și armoniei lor.

Terapiile prin mișcare sau prin relaxare psihosomatică care și-au dovedit efectele benefice și în disfuncțiile somatice și în cele psihice sunt argumentat de necontestat în sprijinul ideii susținute.

Psihomotricitatea înseamnă conjugarea dintre psihic și motric, însă, în psihomotricitate, psihicul și motricul se intersectează numai parțial.

Bazele neurofiziologice

Orice activitate motrică voluntară este declanșată suprasegmentar (supraspinal) de către formațiunile piramidale și extrapiramidale care sunt impulsuri cu acțiune depolarizantă asupra motoneuronilor medulari, de unde se va declanșa excitația pentru contracția musculară.

Activitatea C.S.M.- cortexului senzitivo motor – realizează planificarea si comanda mișcării prin activarea:

a. unor grupuri, lanțuri musculare:

– lanț cinematic închis

– lanț cinematic deschis

b. unor mișcări globale in sine;

c. individuala a unor mușchi.

Atât aderența senzitivă cât și eferența motorie sunt organizate și proiectate la nivelul CSM-ului sub forma somatotopică, adică ca o hartă a corpului sub forma:

homunculus senzitiv;

homunculus motor.

Imaginea acestor homunculuși este clasica, un omuleț cu capul in jos, având mana cu palmele, fata cu limba, enorme in comparație cu tot restul corpului.

Exista o foarte mare disponibilitate a CSM-ului de a schimba de la o arie motorie la alta, controlul mișcării in funcție de cerințele venite din exterior, modificându-se astfel “strategiile mișcării “.

Din CSM coboară tractul cortico spinal care merge pe partea laterala medulara enervând mai ales musculatura distală ( la periferie, caudal, la capete ).

Fibrele care pleacă de la aceste arii si trec prin piramidele bulbare reprezintă caile piramidale ( sistemul piramidal), în timp ce fibrele care ocolesc piramidele sunt căile extrapiramidale ( sistemul extrapiramidal).

Sistemul piramidal

Asigură motricitatea voluntară, telekinezia, de control și declanșarea intențională a activității aparatului motor muscular. Este un sistem facilitator-activator, direct pentru motoneuronii medulari. Sunt necesare stimulări repetitive pentru ca să obținem un răspuns motor.

Se consideră de către specialiști, că sistemul piramidal venit de la aria IV creează un fond de excitație permanentă a motoneuronilor și pe acest fond, diverse influxuri venite din alte părții ale scoarței ar comanda si realiza mișcările.

Acest fond de excitație este determinat de activitatea continuă ritmică a sistemului piramidal (~10 impulsuri / sec), care nu creează mișcarea dar participă la menținerea tonusului muscular (prin excitarea motoneuronilor α tonici ).

Imaginea și schema corporală

Termenul de schemă corporală a fost introdus în 1893 de doctorul Bonnier Head.

Definiția clasică a schemei corporale a fost dată de A.Porot care susține că această reprezintă “ imaginea pe care o are fiecare despre corpul său, imagine totală sau parțială, percepută în stare statică, dinamică sau în raportul părților corpului între ele și mai ales a raporturilor acestuia cu spațiul si mediul înconjurător”.

Schema corporală se construiește, se dezvoltă, se formează puțin câte puțin datorită achizițiilor senzitive, senzoriale, kinestezice sau vizuale. S-a considerat, de către o serie de cercetători între 1987-1992 ( Gandevia, Burke, etc.), că semnalul primar care determină conștientizarea asupra poziției și mișcării unui segment ar pleca din proprioceptorii articulari.

Aceste achiziții sunt integrate progresiv in G.I.F. (gradul de independentă funcțională), A.D.L. (activities daily living), adică în viața cognitivă a individului.

În neurologie prin imaginea corpului se înțelege un proces integrator superior al unei competențe sau achiziții. Este vorba de identificarea, recunoașterea, localizarea orientarea corectă a diverselor părți, zone ale corpului.

Sinteza finală a dezvoltării imaginii corporale constă în perceperea propriului corp ca unic și diferit de al celorlalți, în perceperea “EU”- lui ca obiect si subiect.

Corpul propriu integrat in schema corporală

Prin corp propriu înțelegem reprezentarea pe care și-o face fiecare persoană despre propriul corp, conștientizarea fiecărui punct, zonă, părți ale sale, situației lor și conștiința unicității corpului.

După J. Le Boulach, schema corporală reprezintă organizarea senzațiilor legate de propriul corp în relație cu elementele mediului exterior.

Aceasta, spune G.B.Soubrian, va fi elaborat datorită interpretării și preluării experiențelor corporale.

Repetarea, exersarea, experiența, oră de oră, zi de zi a realizării conștientizării generale și globale a corpului este deosebit de importantă, chiar dacă individul este incapabil să se situeze și să reproducă postura și poziția părților corpului. El capătă astfel o cunoaștere a corpului care este mai mult sau mai puțin precisă, în funcție de vârstă și de maturizarea sistemului nervos.

Organizarea imaginii corporale și a schemei corporale

Aceasta parcurge mai multe etape:

Stadiul de descoperire a corpului, adică de corp văzut;

Stadiul de cunoaștere a părților corpului adică de corp perceput;

Stadiul de corp reprezentat, adică apare organizarea spațio-corporală.

Stadiul de descoperire al corpului

La început pacientul percepe, reușește să simtă corpul global, ca un tot. In această perioadă mersul reprezintă o etapa decisivă, deoarece căutarea echilibrului pune în acțiune întregul ansamblu corporal și reprezintă începutul explorării spațiului. Experiența primului pas este cea a schimbării orizontului. Până în acest moment corpul culcat, așezat sau în patru labe are un contact cu o suprafață mare cu solul.

Atunci când începe să apară echilibrul static (ortostatismul ) și cel dinamic (mersul), corpul vine in contact cu solul prin plante.

În acest moment el trebuie să realizeze un echilibru propriu legat de experiențele psihomotrice anterioare.

Stadiul de corp perceput

Durează de la 2 ani și jumătate până la aproximativ 6 ani. Copilul va învăța treptat diferitele părți ale corpului prin percepțiile trăite și prin modalitățile ce permit abstractizări. Aceasta se realizează printr-o manieră internă, simțindu-și fiecare parte din corp, și una externă văzându-și segmentele corpului în oglindă, văzând diferite fotografii etc.

Stadiul de corp reprezentat

Apare după vârsta de 6 ani. Este etapa în care corpul devine “operativ”, adică poate acționa asupra lumii externe , asupra propriei motricității.

Imaginea corporală devine schema corporală operantă și copilul capătă noi disponibilități corporale ce-i permit să domine spțial , mediul înconjurător.

Construirea , formarea schemei corporale (după M. Dugas) este influențată de acțiunea unor variabile distincte din care amintim :

Temporalitatea ;

Lateralitatea ;

Limbajul ;

Imaginea reflectată .

R. Ducroquet si colaboratorii. afirmă că “mersul “ se realizează în patru faze

In prima fază ambele membre inferioare se sprijină pe sol și sunt depărtate ca brațele unui compas. Această fază este denumită etapa de “sprijin dublu cu elan posterior”. Membrul inferior posterior este cel propulsor, adică cel dinamic ce asigură înaintarea .

Faza a doua este de “oscilații” , reprezintă o etapă in care membrul inferior posterior se desprinde de pe sol și depășește celălalt membru către anterior . Este o perioada de oscilații in jurul centrului de gravitație, iar greutatea corporală este sprijinită pe un singur membru inferior (unipodalism) .

In faza a treia, membrul inferior deplasat revine pe sol înaintea celui stabil și va primi întreaga greutate corporală ( membru de sprijin ). Această etapă se numește “de sprijin dublu, anterior, de recepție”. Membrul inferior care a înaintat are rolul de a măsura, a frâna, echilibra avansarea.

Faza a patra, de ”sprijin unilateral” este cea in care membrul inferior care a frânat și a amortizat mișcarea devine unicul suport. Pentru a ajunge la mers sunt necesare mii și mii de exerciții de încercări susținute pentru dobândirea, “simțul echilibrului” in poziția verticală.

Achiziția mersului este produsul final al unui proces de maturizare nervoasă. Prin mers se evidențiază cel mai bine capacitatea individului de a coordona mișcările de a le raporta atât la sine, cât și la mediul ambiant.

II. 3. REEDUCAREA MERSULUI

Reeducarea funcțională a mersului trebuie considerată un capitol special al recuperării, mersul fiind o mișcare complexă care antrenează tot corpul – lanțurile cinematice ale întregului organism uman.

Mersul constituie un procedeu natural de deplasare în care sunt folosite mișcări ciclice adică fazele care compun mersul se succed mereu în aceiași ordine. In mers, spre deosebire de alergare există în permanență contactul cu solul cu un membru inferior (un singur picior) sprijin unilateral sau cu ambele membre inferioare (călcâi-varf ), sprijin dublu.

Ciclul complet al mișcărilor membrelor inferioare în mers formează pasul dublu in care fiecare membru inferior trece prin perioadele de sprijin, oscilant și din nou sprijin. Mersul, ca mecanism motor, prezintă un mecanism de analiză deosebit de important în kinetologie și patologie. Profesorul Gheorghe Marinescu a fost primul care a înțeles rolul și valoarea studierii mersului, în general, și a mersului la bolnav, pentru diagnosticarea bolii. Kinetoterapeutul trebuie să participe activ pe baza cunoștințelor de biomecanică, anatomie, fiziologie, etc. la evaluarea și analiza corectă a mersului pacienților pentru a înregistra deficitele funcționale, musculare, articulare, de coordonare neuro-mio-artro-kinetică, pentru a încerca după aceea reeducarea, recâștigarea și normalizarea acestei deprinderi de primă importanță pentru ființa umană.

Mersul, ca mecanism motor, prezintă un obiectiv de analiză deosebit de important in kinetoterapie, dat fiind faptul că se constituie în repere de apreciere, semnalate în semiologie și de profesorul Pendefunda.

Steindler dă cea mai scurtă definiție a mersului numindu-l

“ bipedalism alternativ”. Componenta indisolubil legată de mers este pasul.

Ciclul complet al unui pas este format din doua faze fundamentale:

sprijin (anterior si posterior, impulsul);

balansul;

Există o serie de subdiviziuni ale acestor faze. Este suficientă analiza a 4 secvențe ale unui pas:

atacul cu talonul;

poziția medie;

desprinderea;

balansarea;

Schemele normale ale acestor faze sunt:

Faza I : atacul cu talonul:

Capul și trunchiul verticale, brațul opus este proiectat înainte;

Bazinul face o ușoara rotație anterioară;

Genunchiul piciorului de atac este extins;

Piciorul respectiv este în unghi drept cu gamba;

Faza a II-a: poziția medie:

Capul si trunchiul verticale;

Brațele apropiate de axa corpului;

Bazinul foarte ușor rotat anterior și ușor înclinat spre stânga;

Coapsa dreapta moderat rotate extern;

Genunchiul drept extins iar cel stâng ușor flectat.

Faza a III-a desprinderea de sol a piciorului:

Capul și trunchiul verticale;

Brațul drept înaintea axului corpului cu cotul ușor flectat,

brațul stâng ușor îndărătul axului corpului cu cotul extins;

Bazinul în rotație anterioară;

Coapsa dreaptă in ușoară rotație externă;

Genunchiul drept ușor flectat;

Glezna dreaptă in flexie plantară;

Piciorul se sprijină pe partea anterioară;

Degetele în extensie din MCF.

Faza a IV-a balansarea:

Capul și trunchiul verticale;

Brațele în apropierea axului corpului;

Bazinul cu foarte ușoară rotație anterioară;

Șoldul in ușoară rotație internă;

Coapsa și genunchiul drept flectate;

Membrul de sprijin este aliniat vertical la bazin;

Piciorul în unghi drept pe gamba și ușor eversat.

II. 4. ANTRENAMENTUL MENTAL

Antrenamentul mental este o procedură de antrenament care grupează pregătirea pshiologică sau mentală și practica mentală propriu-zisă, adică repetarea simbolică a unei acțiuni motrice în afara execuției ei reale.

Această repetiție poate fi verbală sau, cel mai adesea, imaginată, subiectul fiind invitat să se vadă și / sau să se simtă executând mișcarea sau o parte a ei. El utilizează deci imagini vizuale, kinestezice, chiar auditive pentru a-si evoca acțiunile.

Eficacitatea este evidentă, dar depinde de o serie de factori:

capacitatea de imaginare a subiecților;

precizia imaginii.

Antrenamentul mental este o realizare metodică a ultimilor cinci decenii și a fost dezvoltat din nevoia de optimizare a performanței umane, dincolo de tehnicile curente utilizate până în această perioadă.

La ora actuală, nu se poate vorbi despre antrenament mental fără al lega de concepte ca “pregătire mentală”, “practică mentală”, “exersare mentală”, “antrenament invizibil”.

Definiții:

,,Antrenamentul mental este o procedură de antrenament care grupează pregătirea psihologică (sau mentală) și practica mentală propriu-zisă, adică repetarea simbolică a unei acțiuni motrice în afara execuției ei reale. Această repetiție poate să fie verbală sau, cel mai adesea , imaginată ,subiectul fiind invitat să se vadă și-sau să se simtă executând mișcarea sau o parte a ei. El utilizează deci imagini vizuale, kinestezice, chiar auditive pentru a-și evoca acțiunile”. Marielle Cadopi

„Antrenamentul mental este o metodă practică în care execuția unei sarcini este imaginată sau vizualizată, fără execuția fizică observabilă”. R. Schmidt

II. 5. RELAXAREA- sau practica reglării și autoreglării stărilor psihice

Civilizația, prin progresul ei tehnic, prin confortul pe care îl conferă, are nu numai avantaje, ci și unele neajunsuri. Acestea, departe de a fi simple, pun probleme tot mai acute, când este vorba de propriul nostru echilibru psihic.

Chiar și omul nesportiv, trăiește o stare de tensiune psihică, de încordare caracteristică ritmului din ce în ce mai accelerat al tuturor activitățiilor cotidiene.

Este lesne de înțeles că în acest sens se poate ajunge ușor la suprasolicitarea celulei nervoase.

Ccnceptele de reglare și autoreglare

Termenii de reglare și autoreglare se referă la ansamblul acțiunilor de dirijare și conducere a comportamentului, de realizare a unei conduite optime. Pentru că viața, evenimentele ei, solicită la maximum posibilitățile omului, cunoașterea particularităților reglării și autoreglării, a modalităților de realizare a acestora, a includerii în programul de recuperare a unor acțiuni cu caracter reglator constituie cheia obținerii unor foarte bune rezultate.

Obiectivul principal al reglării și autoreglării stărilor psihice este obținerea comportamentului eficient, cu randament cât mai înalt.

Reglarea specific umană depășește nivelul comportamentului eficient, cu randament cât mai înalt.

Reglarea specific umană depășește nivelul comportamentelor instinctive, de simplă adaptare biologică caracterizându-se prin conștientizare, raționalitate și capătă datorită funcției sale simbolice un caracter prospectiv, anticipativ, creator.

Reglarea implică posibilitatea dirijării comportamentului unui individ de către o altă persoană (prin cuvânt sau mijloace de acțiune fiziologică: substanțe medicamentoase, procedee de masaj, încălzire).

Autoreglarea este realizată de către însuși individul pun cauză, care-și dirijează în mod conștient comportamentul.

Reglarea și autoreglarea stărilor psihice ale pacienților, reprezintă nucleul pregătirii psihologice a acestora. Pacientul învață prin demersurile reglatorii să-și creeze o stare psihică optimă, să-și mențină un tonus psihic corespunzător activităților zilnice.

a. Metode de reglare – prin intervenție exterioară:

convorbire terapeutică cu kinetoterapeutul,

demonstrația, convingerea,

sugestia,

procedee de desensibilizare,

procedee fiziologice (saună, masaj, duș).

b. Metode de autoreglare

autoeducația,

autosugestia,

relaxarea,

antrenamentul psihoton,

antrenament mental.

Aceste metode rezolvă următoarele probleme pentru pacient:

creșterea clarității și preciziei reprezentării mișcărilor care stau la baza realizării actelor motrice;

creșterea gradului de concetrare a atenției și dirijării acesteia spre unele elemente care de regulă, scapă controlului conștient al pacientului;

antrenarea stabilității atenției și reducerea fluctuației acesteia;

ajută la mobilizarea în vederea efortului ce trebuie depus pentru execuția corectă;

eliminarea stărilor afective negative, a ideilor obsesive asupra bolii;

mobilizarea motivațională optimală pentru obținerea rezultatului dorit;

se creează obișnuința de a se deconecta de factorii perturbatori;

educarea stabilității psihice;

abordarea cu calm a situațiilor de așteptare prelungită;

refacerea rapidă și eficientă a rezervelor de energie nervoasă.

Tonusul muscular ca punct de plecare al relaxării

Este cunoscut faptul că, în timpul unor stări emoționale puternice sau atunci când avem de făcut față unei sarcini dificile, resimțim și un anumit grad de încordare musculară. Dimpotrivă când suntem liniștiți, relaxați, musculatura se destinde, tonusul muscular scade.

Având în vedere legătura strânsă dintre tonusul muscular și stările afective, tehnicile de relaxare încearcă prin scăderea tonusului muscular să reducă gradul de încordare psihică. Deci punctul de plecare al relaxării îl reprezintă tonusul muscular, la baza căruia se află o stare de hipotonie musculară (tonus muscular scăzut).

Tonusul reprezintă starea de contractură ușoară, fiziologică, cu caracter permanent, în care se află întreaga musculatură a organismului stare întreținută prin impulsuri nervoase cu frecvență scurtă. Repetarea stimulărilor nervoase conduce la contracții repetate, care se traduc pe plan muscular printr-o creștere a încordării –hipertonie musculară. O dată cu diminuarea stimulării nervoase se instalează starea inversă, hipotonie musculară, stare ce este caracteristică relaxării.

Fenomenul de relaxare

Termenul de relaxare semnifică o deconectare generală a individului de activitatea sa cotidiană. În sens restrâns relaxarea este o tehnică psihoterapeutică și autoformativă fundamentată științific, care urmărește realizarea unei decontracții musculare și nervoase, având ca efect economisirea energiei fizice și psihice, creșterea rezistenței la stres a organismului și diminuarea efectelor negative ale stresului deja instalat.

Caracterizarea psihofiziologică a stării de relaxare

Analizând cu atenție starea în care se găsește subiectul în timpul relaxării, putem desprinde câteva caracteristici generale ale acesteia:

în starea de relaxare apare frecvent trăirea senzației de greutate și căldură în membre;

se remarcă de asemenea, o modificare a dinamicii atenției în sensul unei orientări selective a acesteia asupra formulelor comandante și în același timp o scădere a interesului subiectului pentru stimulări exteriori;

în timpul relaxării, subiectul trăiește o stare de pasivitate în raport cu ambința; pasivitatea se accentează atunci când relaxarea este comandată din exterior de către terapeut, și scade pe măsură ce pacientul învață singur să-și autocomande starea de relaxare;

aproape toți pacienții remarcă instalarea în timpul relaxării a unei stări afective aparte, de nuanță pozitivă; ei trăiesc o stare de liniște, de calm, de destindere;

starea de relaxare este o modalitate de activare a disponibilităților latente ale ființei umane, fapt demonstrat de efectele favorabile ale relaxării asupra stării psihice și fizice a subiecților;

Tehnica de inducere a stării de relaxare, prezintă următoarele caracteristici:

presupune o anumită standardizare a conduitei subiectului, cu efecte sugestive și autosugestie;

implică exercițiu, practicare sistematică și regulată;

în cursul practicării relaxării este absolut necesară o anumită verbalizare a efectelor pe care trebuie să le obțină subiectul, această verbalizare având de asemenea un rol sugestiv și autosugestiv;

pentru realizarea cu succes a relaxării este necesară un aport imaginativ sporit din partea subiectului, pentru ca el să poată trăi deplin starea de relaxare și să beneficieze de efectele acesteia, trebuie să dispună de o anumită capacitate de a se transpune în sistem, de a juca un rol, de a se identifica cu situația.

CAPITOLUL III

ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE

CERCETǍRII

III.1. Locul de desfășurare și condițiile de bază materială

Cercetarea s-a desfășurat la domiciliul pacienților unde am găsit condițiile necesare pentru desfășurarea antrenamentului mental. Locuințele proprii ale fiecărui pacient în parte au constituit mediul optim pentru însușirea metodei cât și pentru facilitarea relaxării, aceștia fiind obișnuiți cu propria locuință.

Baza materială pe care am folosit-o în cercetare a fost reprezentată de: televizor, video-player, fotografii, chinograme, teste psihologice, casetofon, casete

de muzică relaxantă în funcție de preferințele pacienților.

III.2. Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare

Cercetarea s-a făcut pe un eșantion de trei subiecți, după cum urmează:

LOTUL MARTOR

III. 3. Durata și etapele cercetării

Pentru cercetare mi-am selecționat trei subiecti, ce au intrat în tratament în perioada noiembrie 2004- mai 2005.

Cercetarea s-a desfășurat astfel:

În prima etapa: a avut loc documentarea teoretică, care a constat în studierea materialului din literatura de specialitate și stabilirea legăturii cu specialiștii implicați în echipa interdisciplinară de recuperare;

În a 2-a etapă: am selecționat subiecții și mi-am alcătuit grupa destinată cercetării. De asemenea, în cadrul acestei etape, mi-am pregătit materialele pentru testare si tratament

.

În etapa a 3-a: am elaborat si am aplicat programele de kinetoterapie, în vederea recuperări pacienților după o evaluare individuală.

În etapa finală: am apreciat evoluția dinamică a parametrilor, am prelucrat grafic datele obținute, care au fost interpretate.

III. 4. METDOLOGIA CERCETÃRII

Alegerea celor mai adecvate metode de cercetare este o cerința impusă de obiectul și scopul cercetării, de necesitatea verificării unor aspecte noi sau ne verificate complet.

Metodele de cercetare, considerate cele mai adecvate scopului și obiectului cercetării de față, (cu mențiunea că, deși dominante într-o etapă sau alta),

s-au îmbinat și completat pe parcursul întregii cercetări. În continuare sunt prezentate metodele de cercetare folosite în cadrul cercetări de față.

III. 4.1. Metoda documentarii teoretice

Pentru fixarea obiectivelor și scopului cercetării, a premiselor inițiale, a fost necesară o activitate de documentare riguroasă, referitoare la cercetările efectuate până la această dată și rezultatele acestora. Este de la sine înțeles ca documentarea a continuat pe toată durata cercetării, în vederea elucidării teoretice a unor probleme sau teorii nou apărute, sau din necesitatea introducerii unor tehnici și metode de lucru noi, mai adecvate, altele decât cele stabilite anterior.

Astfel am obținut informațiile pentru studiere: tratate de medicină, reviste de specialitate, note de curs etc.; după cum reiese din lista bibliografică.

Am urmărit menținerea în actualitate prin (in același timp am realizat aspectele respective):

Nivelul științific optim activității practice crescute și prospectării celei viitoare;

Eliminarea marilor dificultăți de readaptare, reacomodare și revenire la prezentul momentului, fiind întâmpinate de cei care nu au continuitate și obișnuință documentării permanente.

Am utilizat următoarele documente informatice:

Documente primare si secundare, care se constituie după criterii bibliografice;

Documente publicate si nepublicate după criteriul extinderii sferei de publicare.

Sistemul de informare l-am concretizat într-un complex, format din metodele și regulile de prelucrare și regăsire a informației; mijloacele tehnice folosite pentru efectuarea acestor procedee într-o unitate funcțională, împărțindu-se în două categorii:

Sisteme tradiționale caracterizate prin folosirea unor sisteme de clasificare ierarhizate, prestabilite de tipul clasificării zecimale universale, acesta fiind un sistem de clasificare a publicațiilor după conținutul acestora aplicat la întocmirea cataloagelor sistematice și a indexurilor alfabetice;

Sisteme de informare moderne, care operează cu termenul, acesta reprezentând corespondentul modern al cataloagelor tradiționale. Ele s-au dezvoltat in ultimile doua decenii, după care profesorul englez MORTIMER TARIBE a elaborat o metodologie de prelucrare si organizare a informației, bazata pe ideea indexării coordonate, care pleacă de la concepția potrivit căreia: conținutul oricărui domeniu poate fi caracterizat destul de complet si precis printr-o lista corespunzătoare de așa numitele “cuvinte cheie”. Ne fiind încrucișate într-o structură ierarhizată, această noua metodă se caracterizează printr-o mare flexibilitate, oferind libertate deplina in descrierea documentari

III. 4.2. Metoda anchetei

Face parte din metodele de cercetare complexe ale kinetotrapiei, ocupând un loc important în obținerea informației necesare.

Metoda a fost folosită în scopul cunoașterii subiecților în dinamica evoluției lor, pentru cunoașterea condițiilor în care au generat afecțiunile și sechelele acestora care ar fi putut da, pe baza corelațiilor, un tablou cât mai complex asupra aspectelor obiective și subiective legate de subiecți și de perspectivele evoluției acestora în timp.

In cercetarea științifică-în general – cât și în aceea a domeniului nostru, metoda anchetei se folosește în scopul de a completa datele rezultate în urma aplicării celorlalte metode de cercetare, în vederea înțelegerii complete și corecte a unor factori, care au implicații în evoluția cercetării.

In domeniul activităților corporale, metoda anchetei se folosește atât pentru studiul opiniei, motivelor, atitudinilor, obișnuințelor, cât și pentru cunoașterea altor aspecte ale factorilor de conștiință și comportament.

În experimentarea unei structuri de teste, a unui program ce se aplică în vederea investigării unei deprinderi sau abilității oarecare, nu putem ignora subiectivitatea celui care lucrează. Acesta este motivul pentru care cercetătorul trebuie să investigheze-în vederea studiului – relatările verbale ale celor doi (kinetoterapeut si pacient), percepțiile, impresiile, gândurile, intențiile. Astfel se cunoaște măsura în care acesta a recepționat indicațiile, cât și gradul de mobilizare și conștientizare în timpul activității.

Am utilizat metoda anchetei sub două forme:

-anamneză, care a constat în stabilirea istoricului și evoluția bolii de bază, a tulburărilor sechelare și a tratamentului anterior aplicat;

– interviul, în care discuțiile cu aparținătorii și celelalte persoane implicate în reinserția socială a pacienților au constituit fundamentul pentru stabilirea priorităților și direcțiilor programului recuperator prin kinetotrapie.

III. 4.3. Metoda observației

În cercetarea de față am folosit observația sistemică, extensivă, directă si experimentală, urmărind obținerea unor informații noi privitoare la modificările determinate de boală în comportamentul motor și general al subiecților: simptomatologie, modificări față de parametrii normali, receptivitate, posibilități de executare și eficiență a programului de kinetoterapie aplicat, evoluția dinamică a subiecților. Informațiile obținute

s-au înregistrat în fișe individuale de protocol, în care notarea diferitelor variabile s-a realizat cifric, prin semne sau descriere terminologia, pentru a servi în final analizei statistice și reprezentări grafice.

Observația este contemplarea intenționată a unui obiect, fenomen, proces, document, în vederea cunoașterii științifice a acestora prin înregistrarea și prelucrarea datelor obținute. De obicei, observația se efectuează vizual, dar sunt cazuri, cum ar fi investigațiile somatoscopice si funcționale, când la observație iau parte si alți analizatori (tactil, auditiv).

Principalele aspecte pe care le-am observat au fost:

Mersul (stadiu, mijloace corective, evoluție și dezvoltare);

Dezvoltare psihică si mentală;

Integrarea socio-educațională în mediu familial.

Importanți sunt și indicatorii cantitativi și calitativi, care se observă și se evaluează, deoarece au o direcționare deosebită spre obiectivizarea cercetării. Acești indicatori trebuie urmăriți în dinamica lor: goniometria și testingul muscular reprezintă indicatori cantitativi, iar graficele reprezintă aspectele calitative.

Interpretarea rezultatelor este partea cea mai dificilă, pentru care se impune o pregătire prealabilă și experiență din partea cercetătorului, deoarece ea conduce la niveluri de interpretare după profunzimea, extensia, durata și intensitatea observației.

III. 4.4. Metoda experimentală

Experimentul este un sistem complex de cunoaștere, care implică o activitate metodică cu caracter premeditat, orientată spre un scop precis și desfășurată în condiții dinainte stabilite de cercetător, care urmărește declanșarea unor fenomene dorite de el si stabilirea corelațiilor dintre acestea, în scopul verificării unor ipoteze formulate în prealabil.

Este o activitate empiorico – teoretică complexa cu caracter premeditat pe baza unui raționament logic, care urmărește producerea unui fenomen/ unui răspuns în condițiile dorite de cercetător.

Am utilizat următoarele tipuri de experiment:

Experimentul de explorare / de investigare- cunoaștere în scopul descoperirii relațiilor între două variabile;

Experimentul de verificare / confirmare – tipul fundamental, având ca scop verificarea ipotezelor formulate la începutul cercetării;

Experimentul direct a fost efectuat în condiții normale și firești ale activității.

III. 4.5. Metode de măsurare (explorare si evaluare)

Metodele au fost utilizate în vederea stabilirii stadiului, a gradului deficienței sau progresului care permite integrarea subiecților intr-o anumită categorie.
Ca instrumente de măsurare am folosit: Scara de apreciere a depresiei a lui Hamilton (17 itemi); Scara de apreciere a anxietății a lui Hamilton; Chestionarul de senzații corporale;

III. 4.6. Metodologia înregistrării, prelucrării și reprezentării grafice a datelor

Concomitent cu cercetarea propriu-zisă s-a efectuat și înregistrarea comportamentelor studiate și consemnarea rezultatelor obținute. Informațiile rezultate din cercetare au fost înregistrate în protocoale și fișe individuale, esențial fiind conținutul informațional necesar cunoașterii și nu forma.

După încheierea cercetării propriu-zise, a urmat etapa de adunare a materialului si prelucrarea datelor: verificarea cantitativă si calitativă, cuprinderea lui in tabele centralizatoare, care reprezintă cea mai obiectivă formă de prezentare a informațiilor obținute prin observație și experiment.

Reprezentarea grafică a materialului rezultat din cercetare a constituit o metoda utilă, nu numai pentru înțelegerea sugestivă a datelor obținute, dar și ca mijloc de studiu care ușurează, în mare măsură, analiza și sinteza rezultatelor.

Valorile numerice obținute in urma testărilor au fost prelucrate statistic, atât in

faza inițiala, cât si în cea finală, dar mai ales în dinamica lor pe parcursul

desfășurării experimentului și pentru a avea o mai bună evidență a lor,

reprezentate grafic, ceea ce dă posibilitatea urmăririi cu mai multă ușurință a

evoluției subiecților.

III.2.7. Tehnici moderne de înregistrare a rezultatelor

Denture tehnicile moderne de înregistrare, folosite ca metode obiective de susținere a conținutului cercetării, am apelat la fotografii, incercând să surprindem o serie de imagini ce reprezintă anumite momente în cadrul experimentului, tehnici și metode concrete de lucru.

CAPITOLUL IV

CONȚINUTUL PROGRAMELOR FOLOSITE, DINAMICA REZULTATELOR ȘI INTERPRETAREA LOR

IV.1. CONȚINUTUL PROGRAMULUI ȘI METODOLOGIA FOLOSITǍ

Relaxarea analitică Jacobson

Este inspirată de cercetarea asupra fiziologiei sistemului muscular, relaxarea fiind definită ca absența oricărei contracții musculare.

Metoda este elaborată pornind de la ideea că reducerea intensității reacțiilor emoționale se realizează prin intermediul detensionării musculare, ce are ca efect diminuarea impulsurilor proprioceptive și interoceptive care contribuie la întreținerea stării de tensiune nervoasă.

Mușchiul relaxat eliberează crerul de surplusul de excitație care împiedică funcționarea eficientă a atenției, a concentrării, posibilitățile de decizie și selecție.

Metoda constă într-o reducere voluntară a tonusului muscular prin conștientizarea stării de relaxare și diminuarea celei de tensiune.

Terapeutul învață pacientul să-și dezvolte simțul kinestezic tensionând, timp de 7- 8 secunde și apoi relaxând, timp de 15 secunde fiecare grup muscular într-o manieră progresivă și într-o anumită ordine: flexorii, extensorii ( inițial pe partea stângă, apoi pe cea dreaptă), se continuă cu mușchii membrelor inferioare, cu cei abdominali, toracici, spinali și faciali, se identifică reziduurile tensionale din anumite grupe de mușchi până ajung la o relaxare musculară totală, fază în care pacientul este încurajat să – și dirijeze reprezentările și sentimentele, spre cele cu un conținut ideo – afectiv pozitiv.

Relaxarea progresivă este învățată în mai multe etape:

învățarea sub îndrumarea terpeutului, 1- 3 ședințe pe săptămână, timp de câteva luni ;

practicarea concomitentă a exercițiilor, individual, de două ori pe zi, 30 minute ședința.

Relaxarea sintetică – Antrenamentul autogen Schultz

Considerat la ora actuală cel mai răspândit sistem de relaxare, este o metodă bine fundamentată științific, verificată experimental și clinic, ce are la bază o abordare globală, de ansamblu, a personalității subiectului, fiind în esență o tehnică psihoterapeutică.

Metoda a fost elaborată de psihiatrul german Schultz, care definește antrenamentul autogen ca un exercițiu generat (genos ) din interiorul eului (autos). Principiul metodei este de a introduce pe baza de experiențe psihologice determinate rațional, o deconectare generală a organismului care prin analogie cu vechile tratate asupra hipnozei permite toate realizările specifice stărilor autentice sugestive.

Concepția metodei durează din anii 1908- 1912 având ca sursă hipnoza fracționată a lui Oscar Vogt. În cadrul acestei metode, subiectul hipnotizat în mod repetat, trezit, interogat cu privire la starea sa și apoi rehipnotizat la un nivel și mai profund. Schultz a început să investigheze valoarea terapeutică a hipnozei și halucinațiile apărute la subiecții normali. El a observat că, în stare hipnotică, aceștia raportau în mod repetat anumite reacții fiziologice și psihologice, cum ar fi senzații de greutate și căldură în membre, modificări ale ritmului cardiac și respirator.

Schultz pornește de la premisa că, devreme ce aceste reacții apăreau în mod spontan în stare de hipnoză, părea fi indusă invers o stare hipnoidă , prin concentrarea asupra reacțiilor psihofizologice respective. Exercițiile standard incluse în antrenamentul autogen au fost elaborate special pentru a verifica această ipoteză.

Schultz a observat, de asemenea că o atitudine relaxată și pasivă din partea subiectului este mai utilă pentru introducerea unei stări hipnotice prin intermediu exercițiilor standard (partea 1) și a denumit această stare a subiectului stare autogenă ( autogenerată ).

Pe baza studiului halucinațiilor la subiecții normali, el a dezvoltat o serie de exerciții mentale care constituie baza antrenamentului autogen avansat (partea a 2-a).

Metoda completă este elaborată și publicată în 1920.

Scopul antrenamentului autogen, așa cum a fost conceput de autorul său, cât și de cei care l-au preluat și dezvoltat mai târziu constă în obținerea de către subiecți a unor reacții psihice și psihofiziologice adecvate, înlăturarea reacțiilor și comportamentelor neadecvate și realizarea pe această cale a unei eficiențe personale și sociale crescute.

Trebuie menționat însă faptul că antrenamentul autogen susține dar nu înlocuiește un tratament corespunzător unei stări de sănătate perturbate. Mai recent, la noi în țară, metoda a început să fie utilizată în medicina preventivă pentru creșterea rezistenței la frustrare și la alți factori stresanți.

Componentele antrenamentului mental

Făcând parte dintr-un sistem complex de metode și tehnici destinate să amelioreze capacitatea psihică a individului, antrenamentul mental este condiționat de câteva tehnici care îi asigură fie orientarea, fie condițiile practicării, fie, în sfârșit, valorificarea mai eficientă a rezultatelor.

O primă condiție a eficienței acestuia este starea de relaxare a subiectului, liniștea și securitatea lui psihică. Mecanismul realizării antrenamentului mental, cel care stă la baza contribuției la învățarea acțiunilor, la pregătirea activă a lor, la realizarea unor stări psihice pozitive, optimiste, este mecanismul reprezentărilor ideo – motorii, al imaginării.

Cum procesul formării și rafinării reprezentărilor mișcărilor este, în același timp, proces pedagogic și de auto formare, el nu se poate realiza fără participarea conștientă a individului, fără angajarea limbajului interior, al autovorbirii, autocomenzilor și autoevaluării.

Cum este și firesc, acest proces de autoeducație și autodidacție nu se va putea efectua cu succes decât în condițiile folosirii autosugestiei, pregătită și metodizată de kinetoterapreut în colaborare cu psihologul.

În sfârșit, ca în orice demers conștient care are un anumit scop, stabilirea, organizarea, urmărirea și evaluarea scopurilor, este atât prima, cât și ultima dintre operațiile necesare obținerii succesului antrenamentului mental.

Reprezentările mișcărilor

Indiferent care este ipoteza explicativă a modului cum se produc afecte în reprezentarea imaginată a mișcărilor, substratul este constituit de reprezentările mișcărilor în curs de învățare sau de cele ale mișcărilor învățate care urmează a fi menținute sau îmbunătățite.

Toate manualele de psihologie consideră reprezentările ca imagini consecutive perceperii unui obiect sau fenomen – în cazul nostru a mișcărilor altora sau a mișcărilor proprii, mai ales – imagini care apar în lipsa obiectului sau fenomenului și care sunt declanșate prin evocarea în limbaj intern sau la sugestia altei persoane.

De regulă, reprezentările au grade calitative diferite, de la simple imagini consecutive la reprezentări vii până la reprezentări cu caracter generalizat, care fac trecerea spre noțiuni.

Într-un studiu de referință, Mihai Epuran descrie procesul formării și dezvoltării reprezentării mișcărilor de la reprezentări vagi și preponderent vizuale la reprezentări complexe, multisenzoriale, care sunt nu numai imagini a ceea ce trebuie să facă, dar chiar imagini acum face, adică “ reprezentări de lucru”.

Dinamica formării reprezentărilor

Subiectul se vede pe sine făcând o anumită mișcare, comandând-o și controlând-o prin toate registrele senzoriale stimulate cândva de mișcările reale.

Modelul învățării unei mișcări are ca substrat intim formarea reprezentării, de la reprezentarea inițială la cea finală, prin tehnici și metode verbale și non verbale, folosite de kinetoterapeut, și prin execuții practice succesive, dublate de analiza propriilor senzații și verbalizarea lor de cel care învață.

Reprezentările mișcărilor au astfel un caracter complex și se dezvoltă stadial.

Dinamica lor va depinde de caracteristicile subiiecților, de măiestria kinetoterapeutului și de condițiile de organizare a însuși procesului de învățare.

S-a constatat faptul că cel care învață va continua să execute și în gând mișcările chiar fără să vrea. Uneori, în somn, subiectul face unele mișcări în mod spontan, ca urmare apariției în minte a unei imagini trăite mai intens în timpul lecției de învățare.

Întâlnirea teoriei cu practica a condus de-a lungul anilor la precizarea condițiilor de psihopedagogice de practicare a repetării în reprezentare a mișcărilor, la antrenamentul mental așa cum este el înțeles astăzi.

Astfel se explică de ce conceptul actual de antrenament mental nu se limitează la repetarea mișcărilor în reprezentare și cuprinde o gamă mai largă de metode și tehnici “mentale”, constituite pe “fundația” mecanismului ideomotor al reprezentărilor și pe funcțiile cognitivă și reglatorie a limbajului.

Referințele cu privire la utilizarea repetării în reprezentare a mișcărilor de către subiecții care temporar nu au posibilitatea exersării practice sunt numeroase și au fost evocate mai sus.

Etapele și condițiile învățării repetării mișcărilor în reprezentare

Există mai multe etape ale învățării tehnicii “ antrenamentului mental “, ale însușirii modalităților eficiente de reprezentare a mișcărilor, precum și mai multe modalități de prezentare a lor

R. Christina ( 1988) descrie următoarea secvență:

stagiul inițial : observarea și ascultarea indicațiilor;

Acest stagiu poate fi numit și “cognitiv”, aflând ce trebuie să facă.

stagiul intermediar: reprezentările vii , implantate în minte, sunt folosite pentru păstrarea modului corect de execuție ( închizi ochii

și-ți imaginezi execuția în condițiile concrete ale ambianței);

stagiul avansat: în care reprezentarea este eficientă după ce s-a învățat.

Pașii utilizării tehnicii antrenamentului mental sunt (după MIKES J.)

Alegerea scopului;

Găsirea unui loc liniștit;

Relaxarea;

Repetarea mentală;

Folosirea sugestiei.

Singer R. citat de Magill R., a stabilit că în învățarea unei deprinderi sunt necesari cinci pași ( dintre care primii trei cuprind elemente ale repetării mentale).

subiectul să fie gata fizic, mental și emoțional;

să imagineze mental efectuarea acțiunii;

să se concentreze intens numai asupra unui indicator relevant al acțiunii;

executarea acțiunii;

evaluarea performanței realizată.

Condițiile instruiri și ale practicării antrenamentului mental sunt, desigur, foarte multe, așa cum s-au văzut unele dintre ele și în cele de mai sus.

O primă categorie de condiții privește subiectul. Aici reținem:

capacitate de imaginare, ca aptitudine naturală, dar care poate fi îmbunătățită prin exersare;

motivație, dorința de a se supune unui program riguros – la început de autocontrol.

A doua condiție se referă la kinetoterapeut și constă în vocația pedagogică și în mod deosebit, la capacitatea sa de a comunica eficient cu subiectul, de a-i motiva, stimula, sugestiona și de a le propune strategiile cele mai eficiente.

A treia condiție este proprie subiectului și kinetoterapeutului și privește organizarea activității comune:

stabilirea scopurilor;

organizarea în etape a antrenamentului;

stabilirea modalităților de obiectivare și evaluare a rezultatelor.

A patra condiție se referă la cerințele sau restricțiile activității propriu – zise ale antrenamentului mental:

este bine să se folosească o ambianță liniștită, mai ales la începutul practicii;

starea de relaxare este condiția prealabilă a începerii ședinței de exersare în reprezentare;

concentrarea, calmul și buna dispoziție sunt și ele obligatorii în tehnica aceasta;

scenele imaginate să semene cât mai mult cu cele reale;

să se folosească cuvinte “stimul”;

În privința timpului, perioadei sau momentului CÂND este bine să se efectueze antrenamentul mental, nu sunt restricții, ba am putea spune că există o mare libertate de alegere din partea subiectului și kinetoterapeutului.

Câteva enumerări sunt utile:

între seriile repetărilor practice ;

în perioada de odihnă;

când subiectul s-a plictisit de repetări concrete etc..

Perturbări și dificultăți ale cursului obișnuit al antrenamentului mental

Dificultățile pe care le întâmpinăm în cadrul efectuării antrenamentului mental țin pe de o parte de esența metodei, pe de altă parte de particularitățile individuale și tipologice ale subiecților.

În primul rând trebuie să vorbim de atitudinea psihologică a subiectului în fața metodei.

Orice terapie necesită un oarecare grad de înțelegere și de inteligență, fără de care o muncă este imposibilă.

Utilizarea antrenamentului mental presupune ca o condiție prealabilă ca pacientul “să înțeleagă” sensul terapii pe care o propunem, într-o formă care să corespundă mentalității sale.

Cu această înțelegere el trebuie să aducă de asemeni o anumită disponibilitate interioară care să-i permită să se exerseze consecvent.

Antrenamentul mental este un exercițiu în care cerem pacientului să știe ce trebuie să facă și scopul metodei. Primul punct din pregătirea psihică necesară constă în a lămuri pacientul asupra fundamentelor, sensului și scopului metodei.

Va trebui deci să formulăm descrierea de o asemenea manieră încât pacientul să poată să înțeleagă mesajul transmis astfel încât pacienții mai ’’receptivi’’ s-ar putea să solicite să li se traseze în linii mari sensul și mersul metodei pe când la cei mai puțin “receptivi” va trebuii explicat mai detaliat, pe înțelesul lor.

Faptul că subiecții ar fi informați asupra sensului și scopului metodei, nu garantează încă succesul acesteia. Se pot dezvolta în continuare dubii și ezitării, în două direcții: fie că pacientul se întreabă dacă experiențele trăite sunt “reale”, “adevărate”, etc. sau este vorba numai de imaginație, fie că pacientul deși admite posibilitatea unor astfel de experiențe se crede incapabil de a le realiza deoarece se estimează “prea bolnav pentru așa ceva” sau “prea nervos” pentru a se putea să se concentreze cu o astfel de intensitate, sau altele de acest gen. Trebuie să adăugăm ca dificultate în munca individuală cu pacienții, imposibilitatea demonstrării pe alte persoane fapt care determină șanse mici să anuleze prejudecățile unui pacient sceptic.

SUGETIA SI AUTOSUGESTIA

Fenomenul sugestiei este cunoscut din cele mai vechi timpuri și este folosit de multe ori în mod empiric de cei care doresc să obțină de la partenerii lor de comunicare fie un anumit fel de comportament, fie o modificare de atitudine.

Din punct de vedere științific sugestia constă din influențarea altei persoane fără ca aceasta să-și dea seama. Vladimir Gheorghiu (1977) arată că sugestia este o incitație susceptibilă să declanșeze reacții spontane, comportament ne critic și necontrolat, carte se desfășoară mai mult sau mai puțin conștient.

Sugestia poate influența toate procesele psihice, de la senzații și percepții, la raționamente, atitudini și decizii.

În fenomenul sugestiv sunt de luat în considerație trei factori: incitația sugestivă, nivelul de sugestibilitate a persoanei în cauză și reacțiile acesteia.

Unele afirmații pot fi formulate și in forma sonoră, ceea ce va permite controlul și ajutorul din partea psihologului sau kinetoterapeutului.

Înainte de un eveniment important sau într-o situație dificilă față de care ai manifestat gânduri negative , va trebui să înlături gândurile acestea, pe care trebuie să le consideri ne raționale , nefirești și păgubitoare.

Repetarea mentală constituie imaginarea unei mișcări, situații, sau serii de evenimente. Când o acțiune este imaginată, se produc impulsuri care se deplasează pe traseele nervoase asociate cu mișcarea. Stimularea facilitează paternurile neurologice care produc o creștere a eficacității subsecvențelor imaginate ale acțiunii, când va fi efectuată.

Repetarea mentală nu este un înlocuitor al practicii. Poate fi folosită pentru ameliorarea practici și este mai eficace decât antrenamentul prin observare (învățarea prin observare).

Obiective de tratament:

Refacerea engramelor motorii ale mersului;

Consolidarea percepției schemei corporale;

Creșterea motivației pentru o participare activă și conștientă la programele de kinetoterapie;

Formarea deprinderii de autorelaxare și gestionare a situațiilor cu caracter anxios sau deprimant

IV. 2. PREZENTAREA FIECǍRUI SUBIECT ȘI INTERPRETAREA DATELOR

Pacientul B. A., în vârstă de 48 de ani, de profesie inginer constructor, a fost luat în evidență în data de 16. 10. 2004 și a ieșit din program în data de 17. 05. 2005. Diagnosticul clinic, stabilit de medical neurolog, a fost de accident vascular cerebral hemoragic sechelar (august 2004), cu hematom drept, hemiplegie stângă, HTA esențială stadiul II.

Evoluția stării psihice măsurată prin intermediul testelor Hamilton de anxietate și depresie, precum și receptivitatea de pe parcursul experimentului, este evidențiată în tabelele 1, 2, 3, iar graficele 1, 2, 3 și 4 prezintă reprezentarea grafică a acestei evoluții .

Tabel 1. Dinamica evoluției depresiei

Graficul 1. Dinamica evoluției depresiei

Tabel 2. Dinamica evoluției anxietății

Grafic 2. Dinamica evoluției anxietății

Tabel 3. Dinamica evoluției receptivității

Gragic 3. Dinamica evoluției receptivității

Pacientul a fost sceptic inițial în ceea ce privește utilitatea metodei, pentru ca pe parcurs în urma discuției și cu membrii familiei, să-și schimbe punctul de vedere.

Interes deosebit a manifestat pentru antrenamentul mental respectând fiecare etapă și citind diferite materiale pe această temă.

Așa cum reiese și din interpretarea grafică a rezultatelor testelor care măsoară gradul de anxietate respectiv de depresie, acestea au avut un traseu descendent.

Pacienta L. E., în vârstă de 46 de ani, de profesie gestionară, a fost luată în evidență în data de 18.10.2004 și a ieșit din experiment în data de 10.05.2005. diagnosticul clinic este de : AVC sechelar (2004) cu hemiplegie pe partea dreaptă, HTA st. II, DZ tip. II.

Evoluția stării psihice măsurată prin intermediul testelor Hamilton de anxietate și depresie, precum și receptivitatea de pe parcursul experimentului, este evidențiată în tabelele: 4, 5, 6, iar graficele: 4, 5 și 6, prezintă reprezentarea grafică a acestei evoluții.

Tabel 4. Dinamica evoluției depresiei

Grafic 4. Dinamica evoluției depresiei

Tabel 4. Dinamica evoluției anxietății

Grafic 4. Dinamica evoluției anxietății

Tabel 5. Dinamica evoluției receptivității

Gragic 5. Dinamica evoluției receptivității

Am colaborat foarte bine cu pacienta pe tot parcursul cercetării, aceasta fiind o fire deschisă și foarte veselă. Metoda a constituit o noutate pentru pacientă fapt care a motivat-o. Pacienta a conștientizat faptul că în cea mai mare măsură reușita metodei depinde și de gradul ei de implicare.

Pacientul U. M., în vârstă de 46 de ani, de profesie ofițer superior artilerie, a fost luat în evidență în data de 17.10.2004 și a ieșit din experiment in data de 17.05.2005. S-a prezentat cu urmatorul diagnostic clinic: accident vascular cerebral hemoragic sechelar în 2003 cu hemilpegie dreapta: hipertensiune arterială esențială stadiul II.

Evoluția stării psihice măsurată prin intermediul testelor Hamilton de anxietate și depresie, precum și receptivitatea de pe parcursul experimentului, este evidențiată în tabelele 7, 8, 9, iar graficele 7, 8 și 9 prezintă reprezentarea grafică a acestei evoluții.

Tabel 7. Dinamica evoluției depresiei

Grafic 7. Dinamica evoluției depresiei

Tabel 8. Dinamica evoluției anxietății

Grafic 8. Dinamica evoluției anxietății

Tabel 9. Dinamica evoluției receptivității

Gragic 9. Dinamica evoluției receptivității

Pacientul a manifestat înteres încă de la început pentru această metodă colaborând foarte bine cu el pe tot parcursul cercetării. Exercițiile de relaxare și autosugestie au fost o noutate pentru el trezindu-i interesul încă de la prima ședința în care expunerea mea cu privire la modul în care va decurge programul de tratament au fost întrerupte de mai multe ori cu tot felul de întrebări. Interes a manifesta și pentru metodele de evaluare deoarece la testele aplicate nu a aflat rezultatul decat la sfârșitul cercetării. Au existat situații în care nu am putut urma programul stabilit, acesta fiind unul foarte flexibil adaptându-se și în funcție de starea lui emoțională și de capacitatea de concentrare. Astfel în zilele în care pacientul manifesta o scădere a gradului de atenție, antrenamentul autogen Schultz era înlocuit cu unul care necesită un grad “mai scăzut “ de atenție, dar care în mare are acelasi efect – relaxarea Jacobson.

Pe lângă lotul de pacienți pe care l-am avut în cercetare a mai existat și un lot martor, compus din trei pacienți cu hemiplegie dreaptă care au urmat doar tratament kinetoterapeutic fără antrenament mental.

La aceștia se poate observa o evoluție nefavorabilă a stării psihice manifestată prin creșterea valorilor anxietății și depresiei (testările s-au făcut inițial și final).

Față de pacienții care au făcut și antrenament mental, aceștia prezentau un oarecare dezinteres și față de programul de kinetoterapie manifestat prin lipsa de participare conștientă și activă.

Tabel 10. Dinamica evoluției Tabel 11. Dinamica evoluției

depresiei anxietății

Grafic 10. Dinamica evoluției depresiei

Grafic 11. Dinamica evoluției anxietății

CAPITOLUL V

CONCLUZII

Cercetarea mea și-a propus inițial să stabilească câteva repere în ceea ce privește rolul aplicării antrenamentului mental în reeducarea mersului la pacienții cu sindrom de neuron motor central. Ca bază teoretico – conceptuală, am stabilit inițial două ipoteze, de la care am pornit în cercetare.

În urma aplicării în practică, acestea s-au realizat în proporție de 60%, argumentând astfel:

Aplicarea antrenamentului mental poate conduce la îmbunătățirea stărilor psihice, dar limitarea este dată de posibilitățile specifice vârstei, experienței motrice anterioare, motivație, precum și interesul pe care îl acordă pacientul programului de recuperare.

Aplicarea antrenamentului mental poate determina înlăturarea fobiei de accidentare în momentul reluării mersului și creșterea încrederii în evoluția favorabilă a procesului recuperator, cu condiția ca în paralel să participe activ și conștient la programele de recuperare medicală prin kinetoterapie.

Lucrarea de față se dovedește a fi o acoperire a golului din literatura de specialitate în ceea ce privește aplicarea antrenamentului mental în procesul recuperator, prin faptul că demonstrează fără echivoc valoarea acestuia și a kinetoterapiei în general, pentru reeducarea mersului la pacienții cu sindrom de neuron motor central.

CAPITOLUL VI

ANEXE

ANEXA I

DESCRIEREA PROGRAMULUI :

ANTRENAMENTUL PSIHOTON

Înainte de începerea demersului kinetoterapeutic, s-a prezentat în mod succint metoda antrenamentului psihoton, după ce în prealabil, aceștia au fost sensibilizați teoretic prin materialele puse la dispoziție.

Pacienților le trebuie explicat în ce constă metoda și care sunt pașii de urmat pentru a înlătura, încă de la început orice dubiu privind eficiența și rolul pe care poate să-l aibă antrenamentul mental, în cadrul schemei generale de tratament prin kinetoterapie.

Deasemenea trebuie explicat faptul că metoda antrenamentului mental este un fel de gimnastică psihică ce are în vedere în special componentele psihice în special cele din sfera motivației și a receptivității.

Totodată, s-au dat explicațiile necesare în problemele confuze pe care, uneori le-a ridicat desfășurarea metodei.

În prima perioadă programul de intervenție psihokinetoterapeutică s-a desfășurat zilnic lăsând astfel posibilitatea adaptării cu noile tipuri de exerciții.

S-au avut în vedere îndepărtarea oricăror factori perturbatori stresanți (lumina puternică, zgomote, etc.) .

Pentru accentuarea stării de confort a pacientului s-a apelat la meloterapie –ținând cont și de preferințele acestora.

Durata ședinței a fost variabilă în funcție de dispoziția pacienților, limita optimă de durată a antrenamentului psihoton s-a convenit a fi în prima fază de 20- 25 minute.

Poziția corpului

După ce pacientul a luat poziția culcat (decubit dorsal) pe o suprafață dură, sub capul pacientului se așează o pernuță, iar corpul trebuie să stea cât mai lejer, cu picioarele întinse, relaxate, ușor depărtate unul de altul și cu vârfurile în afară.

– Brațele sunt ușor depărtate de trunchi și îndoite din articulația cotului. Ele nu trebuie să stea depărtate, întrucât în aceasta poziție, se contractă.

O importanță deosebită o are poziția capului, în acest sens pacientul adoptă varianta care i se potrivește cel mai bine (în care se simte confortabil, fără contracția mușchilor gâtului și ai cefei), iar privirea să fie înainte.

Corpul trebuie îmbrăcat cât mai sumar și foarte lejer. Este de preferat treningul (sau șort și tricou). Se recomandă evitarea accesoriilor jenante pentru mușchi sau pentru circulația sangvină: ceasuri, brățări, inele, șosete elastice, agrafe pentru strânsul părului, etc.

De asemenea, în cursul programului nu se forțează obținerea senzațiilor dorite sau a relaxării deoarece acestea nu se pot obține prin constrângere; va trebui să se treacă natural, fără rigiditate, de la o senzație la alta; va trebui să se încerce reprezentarea formulelor (de exemplu: “brațul meu este foarte greu”) sub forma de senzații auditive sau vizuale; nu gândim o idee sau o comandă, ci o vedem, o auzim; ne vom lăsa absorbiți de viziunile și reprezentările imaginare ale diverselor comenzi cuprinse în formula exercițiului.

Nu ne vom crampona de formule, ci ne vom da frâu liber imaginației, chiar dacă aparent se capătă senzația îndepărtării de la formula tip. Vom reda în continuare formulele folosite pe etape ale fiecărui exercițiu folosit.

Vom avea grijă ca pacienții să nu-și încrucișeze picioarele și să nu-și atingă mâinile în timpul antrenamentului autogen. În ambele cazuri, ar survenii percepții senzoriale externe, inhibând sarcina senzorială, prin stimulări alternative

După luarea poziției recomandate, pacintul cu ochii închiși se începelucrul astfel:

Invităm mai întâi pacientul să se pătrundă de formula “sunt calm” și să și-o facă cât mai “prezentă” posibil.

Această actualizare va depinde de tipul psihologic al pacientului, de care va trebui întotdeauna să ținem seama.

Fără să le acordăm o valoare absolută, putem totuși să distingem tipuri vizuale, acustice, mixte, și acustico motrice.

Subiecții care î-și vor face prezentă formula “sunt calm” își induc o stare de o valoare psihologică genereală foarte interesantă.

Etapa I. Exercițiile implică relaxarea diferitelor grupe de mușchi fără nici o contracție prealabilă, prin inducerea senzației de greutate și căldură alături de controlul respirator prin comenzi relaxatorii.

Obținerea senzației de calm și liniște interioară se realizează prin următoarele mijloace:

Corpul se contractă puternic de câteva ori, apoi se relaxează cât mai profund și se rămâne în această stare; proba contracție – relaxare ajută să se sesizeze diferența între cele două stări musculare antagoniste;

Se respiră adânc și profund de 4- 5 ori, apoi ritmul respirației se încetinește; la fel și amplitudinea trebuie să scadă ( proba respirației adânci și profunde – respirație lentă și superficială servește aceluiași scop de sesizare a diferențelor);

ochii se închid, pleoapele se acoperă cu ceva moale și dens, atunci când în cameră nu este suficient de întuneric;

1. Însușirea senzației de greutate:

Vă rog să luați poziția de bază;

Închideți ochii și încercați să vă relaxați;

Toți mușchii mei sunt destinși și relaxați;

O liniște plăcută mă înconjoară;

Calmul mă inundă;

Nimic nu-mi tulbură liniștea;

Simt o pace și o liniște profundă;

Sunt complet calmă;

Brațul meu drept este foarte greu;

O greutate ca de plumb îmi cuprinde umărul, brațul, palma și ajunge până în vârful degetelor;

Brațul meu drept este foarte greu;

Simt liniște și greutate;

Brațul meu stâng este greu, foarte greu;

O greutate ca de plumb îmi cuprinde piciorul drept;

Piciorul meu stâng este greu, foarte greu;

O greutate ca de plumb îmi cuprinde piciorul stâng;

Piciorul meu stâng este greu din ce in ce mai greu;

Sunt calm, relaxat;

Simt o pace interioară;

Întregul meu corp este relaxat;

Umerii, brațele, palmele, picioarele sunt grele;

Întregul meu corp este greu, foarte greu;

Sunt în întregime relaxat, cu desăvârșire calmă;

Liniștea și pacea mă înconjoară.

2. Experiența căldurii:

O căldură plăcută îmi cuprinde brațul drept, mâna dreaptă și ajunge până în vârful degetelor;

Brațul meu drept este cald, învăluit într-o căldură odihnitoare;

Sunt calmă, foarte calmă, relaxată;

O căldură plăcută îmi cuprinde brațul stâng, mâna stângă și ajunge până în vârful degetelor;

Brațul meu stâng este cald;

Simt liniște, greutate, căldură;

Piciorul meu drept este cald;

O căldură agreabilă îmi cuprinde piciorul drept;

Piciorul meu stâng este cald, din ce în ce mai cald;

O căldură plăcută îmi cuprinde piciorul meu stâng;

Simt liniște, greutate, căldură;

Liniștea și echilibrul mă înconjoară;

Sunt cu desăvârșire liniștit, calm;

Întregul meu corp este destins, relaxat;

Inima mea bate liniștit și egal;

Sunt calm, destins, relaxat;

Respirația mea este liniștită și rară;

Respir liber și liniștit calmul din jurul meu;

Sunt calm, destins, relaxat;

Liniștea și echilibrul mă înconjoară ca într-o baie caldă;

Simt o liniște și o pace interioară;

Liniște, echilibru, calm.

(Pauză mare)

Mișcați brațele în sus și în jos de trei ori;

Strângeți pumnii… relaxații…;

Respirați profund… încă o dată…și încă o dată;

Deschideți ochii… Vă ridicați și vă reluați activitatea.

3. Reglarea ritmului respirator

În mod normal individul respiră fără efort, fără zgomot-silențios, întregul proces respirator desfășurându-se în mod inconștient și involuntar.

Dacă însă vom încerca să modificăm conștient respirația, făcând-o mai profundă, vom constata că ea este mai corectă, mai igienică și mai utilă organismului.

Pentru aceasta se sugerează comenzile următoare:

Sunt în întregime liniștit;

Sunt cu desăvârșire calm;

Toți mușchii mei sunt destinși și relaxați;

O liniște plăcută mă inundă;

Simt liniște și pace interioară;

Întregul meu corp zace fără vlagă, inert;

Tot corpul îmi este scăldat într-o căldura plăcută și liniștitoare, ca într-o baie caldă;

Respirația mea este liniștită și rară;

Aerul este curat și proaspăt;

Respir adânc și calm acest aer curat;

Mă simt proaspăt cum este aerul din jurul meu;

Aerul pătrunde în nări, în trahee, în bronhii, până în plămâni;

Văd cu ochii minții cum acest aer pătrunde în corpul meu;

Respir calm și liniștit;

Mă scald într-o baie de aer plăcut și înviorător;

Plămânii se mișcă liniștiți;

Plămânii mei vor fi odihniți, calmi, puternici, cum sunt eu, calm, odihnit, puternic;

Aerul care mă înconjoară este ca un balsam dătător de viață;

În preajma mea totul respiră un aer tonic, proaspăt ca de înălțimi;

Aerul din jurul meu întărește corpul și creierul meu;

Respirația mea este rară, liniștită, calmă, rară, liniștită, calmă;

Liniște, greutate, căldură;

Liniștea și echilibrul mă înconjoară;

Mă las cuprins în voie de tihnă senină și de necontenitul echilibru din jurul meu;

( Pauză mare )

Mișcați brațele în sus și în jos de trei ori;

Strânge-ți pumnii……relaxați-i;

Respirați profund,….încă o dată,…… și încă o dată;

Deschideți ochii. Vă ridicați încet și vă reluați activitatea;

Comenzile date subiecților se repetă de mai multe ori, după necesitate, mărind astfel considerabil efectul autosugestiv.

După fiecare ședință de 3 – 5 minute au fost alocate întocmirii unui protocol în care au fost consemnate stările percepute de fiecare subiect în parte, fie ele negative sau pozitive.

În primele 3 luni s-a urmărit în special investigarea intensității anxietății și a receptivității la metoda antrenamentului psihoton.

În etapa a doua de antrenament psihoton s-au introdus exerciții noi pe lângă cele învățate anterior.

1. Exercițiu pentru reglarea frecvenței cardiace;

Vă rog să luați poziția de bază;

Închideți ochii și încercați să vă relaxați;

Sunt în întregime calm;

Toți mușchii mei sunt destinși și odihniți;

O liniște plăcută mă înconjoară;

Calmul mă inundă;

Nimic nu-mi tulbură liniștea;

Simt liniște și pace interioară;

Întreg corpul meu zace fără vlagă inert;

Întreg corpul meu este greu;

Trupul meu este cuprins de o greutate copleșitoare și zace aton, destins ca un arc în repaus, greu ca o stană de piatră;

Tot corpul meu este cuprins de o căldură plăcută și liniștitoare ca o baie caldă;

Inima mea bate liniștit, egal și ritmic;

Inima împrăștie sângele cald în tot corpul meu;

Simt cum îmi încălzește umărul stâng, brațul stâng și răsfira o căldură moleșitoare până în vârful degetelor;

Inima mea bate puternic și calm;

Sunt calm, relaxat, puternic și stăpân pe mintea și pe corpul meu;

Inima lucrează de la sine, de abia îmi dau seama cum sângele pompat îmi încălzește tot corpul;

Inima bate egal, liniștit de la sine;

Încerc să-mi ascult inima;

Inima mea bate rar și puternic;

Simt o senzație odihnitoare în tot corpul;

Liniște, greutate, căldură;

Mă las cuprins în voie de tihna senină și de necontenitul echilibru din jurul meu;

Liniștea și echilibru mă înconjoară

(Pauză mare)

Mișcați brațele în sus și în jos de trei ori

Strângeți pumnii… relaxați-i

Respirați profund… încă o dată…și încă o dată

Deschideți ochii. Va ridicați încet și vă reluații activitatea.

2. EXERCIȚII PENTRU CAP ȘI PENTRU CONTROLUL ZONEI CEFALICE

Luați poziția de bază

Închideți ochii și încercați să vă relaxați

Am o față senină și calmă

Fața mea este calmă și liniștită

Mă simt eliberată de orice gând

Nu mă preocupă nimic altceva, decât corpul și fața mea

Mușchii feței sunt moi și relaxați

Fruntea mea este netedă, fără nici un gând

Mă simt relaxată, calmă, liniștită

Pleoapele mele sunt grele ca de plumb

Îmi simt pleoapele cuprinse de o greutate plăcută, moleșitoare, relaxantă

Mușchii feței mele sunt relaxați

Bărbia atârnă destinsă

Limba este foarte grea

Maxilarul este și el greu

Maxilarul, pleoapele și limba sunt grele

Simt o moleșeală grea, plăcută, odihnitoare care îmi cuprinde fața în întregime

Toată fața mea este relaxată

Nimic nu mă poate nemulțumi

Toată fața mea este relaxată

Nimic nu mă poate nemulțumi

Toată fața mea este relaxată

Sunt eliberat de gânduri și de neliniște

Aici și acum încerc să mă domin, să mă controlez

Voi reuși acest lucru pentru că vreau să reușesc

Corpul meu este supus voinței mele

Sunt, calm, relaxat, liniștit

Pleoapele mele sunt grele, calde, nemișcate

Liniște, greutate, echilibru

Liniștea și echilibru mă împresoară

Mă las cuprins în voie de tihna senină și calmul din jurul meu

(Pauză mare)

Mișcați brațele în sus și în jos de trei ori

Strângeți pumnii… relaxați-i

Respirați profund…încă o dată…și încă o dată

Deschideți ochii încet

Vă sculați și vă reluați activitatea

NOTÃ: Între comenzi se intercalează pauze semnificative, pentru a lăsa un oarecare timp sistemului nervos să prelucreze și să emită un răspuns optim în conformitate cu aceste formule.

ETAPA A TREIA a antrenamentului psihoton.

În această etapă s-a avut în vedere continuarea exercițiilor efectuate în etapele anterioare și fixarea programului prin repetiție. Totodată a scăzut considerabil și durata de execuție a antrenamentului de la 25 minute la 15 minute.

EXERCIȚIU PENTRU ELIMINAREA HIPERTONIILOR ȘI PENTRU CONTROLUL MUSCULATURII

Vă rog luați poziția de bază

Închideți ochii și încercați să vă relaxați

Sunt calm, cu desăvârșire calm

liniște plăcută mă inundă

Pleoapele mele sunt grele, nemișcate

Toți mușchii mei sunt destinși și relaxați

Corpul meu este greu, din ce în ce mai greu

Umerii, brațele, palmele sunt grele ca de plumb

greutate plăcută îmi învăluie corpul

Calmul mă inundă

Pleoapele mele sunt grele, din ce în ce mai grele

lumină caldă, purificatoare mă străbate prin tot corpul, din cap până în

vârful degetelor

Nimic nu-mi tulbură liniștea

Sunt relaxat, toți mușchii mei sunt destinși

Mă simt odihnit, puternic, stăpân pe corpul meu

căldură plăcută mă învăluie ca într-o baie caldă

Corpul meu este supus voinței mele

Sunt eliberat de orice gând, de orice oboseală

Întreg corpul meu zace fără vlagă, inert

greutate fireasca îmi inundă tot corpul

Liniște și greutate

Liniștea și echilibru mă înconjoară

În jurul meu e numai calm și necontenit echilibru

Mișcați brațele în sus și în jos

Strângeți pumnii…relaxați-i

Respirați profund…încă o dată…și încă o dată

Deschideți ochii

Vă ridicați încet și vă reluați activitatea.

EXERCIȚII PENTRU CREȘTEREA TONUSULI PSIHIC ȘI FIZIC

Poziția de plecare: șezând pe un scaun, cu tălpile paralele, depărtate la o lățime de umeri. Ochii sunt închiși și îndreptați spre glanda pineală (între sprâncene). Mâinile atârnă în mod natural pe lângă corp, iar limba atinge cerul gurii.

Execuția: se inspiră profund, dilatând abdomenul, apoi cutia toracică și în cele din urmă ridicând umerii și trăgându-i înapoi. Se reține respirația timp de câteva secunde, încordând întregul corp și în special zona inferioară a abdomenului. Se expiră lent contractând abdomenul, apoi cutia toracică și în cele din urmă lăsând umerii în jos. Expirația va dura de două ori mai mult decât inspirația. Atenția se îndreaptă asupra creării unei senzații de căldură în zona danțianului (punct de acupunctură situat la două degete sub ombilic), numit și “oceanul energiei”. Se repetă mental:

La fiecare inspirație: “sunt calm și energic”;

La fiecare expirație: “mă părăsește toată oboseala neliniștea”.

Precizării:

La început exercițiul s-a efectuat în fața oglinzii, cu ochii deschiși pentru a putea vedea și învăța poziția și execuția corectă. Pe parcurs s-a trecut la poziția cu ochii închiși.

Acest exercițiu a fost efectuat de pacienți înaintea programului propriu-zis de kinetoterapie

ETAPELE EFECTUǍRII ANTRENAMENTULUI MENTAL

Etapa I: Formarea reprezentărilor mișcărilor

Kinetoterapeutul: – Demonstrează și explică mișcările ( tehnica gesturilor motrice) și caracteristicile spațiale, temporale, energetice ale acestora.

utilizează și alte mijloace intuitive și verbale pentru clarificarea reprezentărilor mișcărilor: fotografii, chinograme, înregistrări video, aprecieri, încurajări etc.

îndrumă activitatea mentală a pacienților în toate etapele antrenamentului.

Pacientul :

Urmărește atent, dar nu încordat expunerea kinetoterapeutului;

Reproduce verbal indicațiile de execuție;

Încearcă să “execute” după model și indicații;

Relatează verbal ce a dorit, la ce s-a așteptat și ce a reușit efectiv;

Etapa a II- a: Educarea capacității de concentrare asupra propriilor reprezentării

Pacientul: – Învață să observe (studieze) atent fotografii și chinograme ale execuției gesturilor motrice – analizând progresiv și în etape fazele mersului.

Observarea acelorași imagini se repetă mult, la intervale de o zi, câte 5-10 minute de fiecare dată, până ce pacientul apreciază că cunoaște fiecare detaliu al execuției, putând imagina exact întreaga mișcare și particularitățile ei de execuție.

După execuție, pacientul își revizuiește mental timp de 10 -15 s ce și cum a executat, abia apoi relatează ce și cum a făcut și primește întărirea (aprecierea) de la kinetoterapeut.

Dacă pacientul are unele dificultăți de concentrare a atenției asupra imaginilor sau execuțiilor, se vor da sarcini limitate de observație și de relatare (numai o fază a mersului). Se va grada apoi tempoul individual, până la dobândirea capacității de observare totală.

Etapa a III- a: Antrenamentul mental propriu-zis

Se efectuează de către pacienții care au reușit o reprezentare mentală la un nivel satisfăcător de pretenție.

Ședințe zilnice de 5 minute, apoi, pe măsura dobândiri capacității de control a reprezentărilor de 10 – 12 minute. Pacientul trebuie să fie liniștit și relaxat.

Dacă întâmplător devine anxios sau nervos întrerupe, se relaxează trece la o oarecare activitate neutră afectiv (lectura de exemplu) și revine când crede că va putea să se concentreze.

Se recomandă camera aerisită înainte și după ședința de antrenament mental, cu evitarea sau înlăturarea stimulilor perturbatori.

Formule folosite în timpul antrenamentului mental:

Am să fac tot ce -mi stă în putință ca să -mi recuperez mersul.

Sunt relaxat si calm.

Mă văd mergând.

Piciorul meu drept pășește.

Călcâiul meu drept atinge solul.

Am să merg din nou

Îmi las greutatea pe piciorul meu drept

Simt greutaea corpului în piciorul meu drept

Ridic călcâiul meu drept și rămân în sprijin doar cu varful piciorului meu drep.

Ridic piciorul de la sol.

Mă pregătesc pentru un nou pas.

Merg fară nici un ajutor.

Merg la fel de bine ca înainte.

.

ANEXA II

FIȘǍ INDIVIDUALǍ NR. 1

I. DATE PERSONALE

II. ANAMNEZA:

În anul 2004, luna august, pacientul se afla în plină activitate, când pe fondul oboselii și a temperaturii foarte ridicate acuză o stare generală alterată manifetată prin cefalee intensă și stare de vomă.

A înterupt activitatea și a plecat spre casă, dar în moentul când a ajuns i s-a făcut rău și a leșinat. A fost dus la Spitalul Județean Bacău, la Secția de Urgențe, unde i s-au acordat primul ajutor și apoi în stare de comă a fost trimis la Clinica de Neurologie II Iași, unde i s-au pus diagnosticul clinic și de unde a ieșit cu hemiplegie stângă în stadiul flasc. A început recuperarea în 2004 și a prezentat o evoluție lent pozitivă.

Este pacient al Centrului de zi pentru vârstnici din anul 2004, unde beneficiază de tratament kinetoterapeutic.

III. EXAMENUL PE APARATE

TEGUMENTE ȘI MUCOASE: normal colorat, fără leziuni de contingență

APARAT LOCOMOTOR: deficit motor mediu la nivelul membrului

inferior stâng

APARAT RESPIRATOR: normal clinic

APARAT CARDIOVASCULAR: TA= 170/ 100 mm Hg, p= 87 bătăii pe

minut

APARAT DIGESTIV: ficat cu lob stâng la 3 cm sub rebord de consistență

crescută cu margini rotunjite

APARAT UROGENITAL: polachiurie, nicturie

EXAMEN NEUROPSIHIC: ROT absente pe stângul, hemipareză facială

Stânga

FIȘǍ INDIVIDUALǍ NR. 2

I.DATE PERSONALE

II. ANAMNEZǍ

Pacienta L. E., în vârstă de 46 de ani locuiește în orașul Bacău împreună cu soțul și fiica cea mică la casă în condiții foarte bune.

În luna ianuarie 2004 a suferit un accident vascular cerebral cu inundare hemoragică a ventricolului IV frontal care sub tratament medicamentos s-a resorbit intervenția chirurgicală ne mai având indicație.

Accidentul a survenit pe fondul HTA și a hiperglicemiei, pacienta acuzând de mai multe zile o stare de disconfort manifestat prin cefalee intensă, stare de vomă și o hiperiritabilitate.

Pacienta a fost internată pentru investigații și tratament la Spitalul de Neurochirurgie din Iași.

Pacienta a fost externată în luna martie 2004, aceasta prezentând parestezii la nivelul membrului superior drept iar la nivelul membrului inferior drept un ușor deficit motor manifestat prin tulburări de mers datorat hipotoniei musculare.

III. EXAMENUL PE APARATE

TEGUMENTE ȘI MUCOASE: normal colorate, fără leziuni de contingență

APARAT LOCOMOTOR: deficit motor moderat la nivelul membrului

inferior drept

APARAT RESPIRATOR: normal clinic

APARAT CARDIO- VASCULAR: T.A.= 150/ 100 mmHg (sub tratament),

P = 62pulsații/ minut

APARAT DIGESTIV: normal clinic

APARAT UROGENITAL: disurie cu polachiurie

ORGANE DE SIMȚ: hipoacuzie dreapta

EXAMEN NEUROPSIHIC: ROT prezente bilateral exagerate pe dreapta,

parestezii hemicorp drept

FIȘǍ INDIVIDUALǍ NR. 3

I. DATE PERSONALE

II. ANAMNEZǍ

Pacientul U. M. în vârstă de 46 de ani de ocupație pensioner, a suferit în anul 2004 un accident vascular cerebral pe fondul unei hipertensiuni arteriale netratate corespunzător. M. își amintește că în ziua accidentului starea sa psihică era foarte deteriorată primind vești foarte proaste de la nora sa în legătură cu starea de sănătate a fiului său, care suferise un accident de circulație.

Pacientul nu-și amintește exact cum s-a produs accidental el devenind conștient la spital. Este nefumător și consumă alcool ocazional. Nu a suferit de nici o boală gravă ducând o viață foarte ordonată evitând orice exces.

III. EXAMENUL PE APARATE

TEGUMENTE ȘI MUCOASE: normal colorate fără escoriații

APARAT LOCOMOTOR: impotență funcțională relativă la nivelul membrului

inferior stâng, cu o scădere a forței de prehensiune a

membrului de aceeași parte

APARAT RESPIRATOR: normal clinic

APARAT UROGENITAL: adenom de prostată cu disurie și poliurie

ORGANE DE SIMȚ: normal clinic

EXAMEN NEUROPSIHIC: ROT exagerate pe stânga

ANEXA III

PREZENTAREA INSTRUMENTULUI DE EVALUARE

SCARĂ DE APRECIERE A ANXIETĂȚII (HAMILTON)

Aplicații:

Este scara de anxietate cea mai utilizată. Ea a fost concepută pentru a fi utilizată în scopul de a evalua severitatea anxietății.

Mod de redactare:

Ea comportă 14 itemi pe care le va cota un evaluator după o convorbire clinică clasică. După Pichot P., nota 0 corespunde la absența manifestării simptomelor; nota 1 corespunde la manifestări de intensitate ușoară; nota 2 corespunde la manifestări de intensitate medie; nota 3 la manifestări de intensitate puternică și nota 4 la manifestări de intensitate extremă, în mod veritabil invalidante. Nota 4 nu trebuie să fie atribuită decât în mod excepțional. Evaluarea este determinată de simptomatologia actuală adică, comportamentul în cursul convorbirii sau al simptomelor de o durată maxim de o săptămână.

Evaluarea:

Nota globală este suma obținută la fiecare din itemi. Este posibil de a avea două note parțiale: o notă de anxietate psihică (sumă a itemilor 1-2-3-4-5-6-14) și o notă de anxietate somatică (suma itemilor de la 7 la 13)

Norme- după Bech și colaboratorii,1989:

* de la 0 la 5 = fără anxietate;

* de la 6 la 14 = anxietate minoră;

* 15 și mai mult = anxietate majoră.

Concluzie:

Scara de anxietate a lui Hamilton este foarte larg utilizată din cauza marii sale sensibilități la schimbare. Inconvenientul său este că anumiți itemi n-au fost suficient definiți de Hamilton.

Pentru a remedia acesta, Bech și col., au pus la punct un manual de evaluare tradus în franceză (Masson, 1989). Pe de altă parte cercetarea criteriilor de omogenitate prin modelul lui Rasch a arătat că ele nu pot fi găsite pentru scorul total și cele două note parțiale, ceea ce ar pune problema utilizării acestor scoruri (Bech șI coaboratorii, 1992).

NUME:……………………………

PRENUME:……………………..

DATĂ: ………………………….

Evaluare:

0= absent ; 1= ușor ; 2= mediu ; 3= puternic ; 4= maximal.

1. Dispoziție anxioasă: ………………………………

Neliniște – Așteptare de mai rău – Teamă (anticipare cu frică) – Iritabilitate.

2. Tensiune: ……………………………………………….

Senzații de tensiune – Oboseală – Imposibilitatea de a se destinde – Reacție de tresărire – Plânsete facile – Tremurături – Senzația de a fi incapabil de a rămâne pe loc.

3. Frică: ………………………………………………………

De negru – De oameni pe care nu-i cunoști – De a fi abandonat singur – De animale mari – De ciculație – De mulțime.

4. Insomnie: ………………………………………………

Dificultăți de adormire – Somn întrerupt – Somn nesatisfăcător cu oboseală la trezire – Vise penibile – Coșmaruri – Terori nocturne.

5.Funcții intelectuale (cognitive): ……………….

Dificultăți de concentrare – Memorie rea.

6. Dispoziție depresivă: ………………………………

Pierderea intereselor – A nu-i mai face plăcere nimic – Depresie – Insomnie de dimineață (insomnie de trezire)- Variații ale dispoziției în timpul zilei.

7. Simptome somatice generale (musculare): …………….

Dureri în mușchi – Rigidități musculare – Spasme musculare – Scrâșniri ale dinților – Voce nesigură.

8. Simptome somatice generale (senzoriale): …………….

Țiuituri de urechi – Reprezentări amestecate – Bufeuri de căldură sau de frig – Senzații de slăbiciune – Senzații de furnicături.

9. Simptome cardio-vasculare: …………………………………..

Tahicardie – Palpitații – Dureri în piept – Bătaie a vaselor – Senzații sincopale – Extrasistole.

10. Simptome respiratorii: ………………………………………….

Greutate pe piept sau senzație de constricție – Suspine – Senzații de sufocare – Dispnee.

11. Simptome gastro-intestinale: …………………………………

Dispepsie: dureri înainte sau după masă, senzații de căldură, balonare, piroză, greață, vomitături, gol în stomac.

Dificultăți pentru a înghiți – Vînturi – "Colici" abdominale – Barborisme – Diaree – Pierdere de greutate – Constipație.

12. Simptome genito-urinare: …………………………………….

Micțiuni frecvente – Urgență a micțiunii – Menoragii – Amenoree – Apariția unei frigidități – Ejaculare precoce – Absența erecției -Impotența.

13. Simptome ale sistemului nervos autonome: …………

Gură uscată – Acces de roșeață – Paloare – Amețeli – Tendința la transpirație – Cefalee de tensiune – Enervare.

14. Comportament în timpul convorbirii: …………………….

General: Încordat, incomodat – Agitație nervoasă : a mâinilor, își palpează degetele, strânge pumnii. Ticuri, își strânge batista – Instabilitate du-te / vino – Tremurătură a mâinilor – Frunte încrețită – Facies încordat – Creștere a tonusului muscular – Respirație gâfâitoare – Paloare facială.

Fiziologic: Își înghite saliva – Eructații – Tahicardie la repaus – Ritm respiratoriu la mai mult de 20/min

Reflexe cu tendoane vii – Tremurătură – Dilatare pupilară – Exoftalmie – Transpirație – Bătăi ale pleoapelor.

Total general: ………………………………………………………………..

Scara de depresie a lui Hamilton (cu 17 itemi)

Aplica]ii:

Ea are ca obiectiv să evalueze schimbările de intensitate ale depresiei. Ea a fost acceptată la nivel internațional ca scară de depresie. Numeroase versiuni există, noi o prezentăm pe cea cu 17 itemi recomandată de autorul însuși.

Mod de redactare:

Ea este completată de evaluator după convorbirea cu pacientul și se sprijină pe săptămâna scursă. Numărul de întrebări trebuie să fie minim. 9 itemi sunt cotați pe o scară de 5 puncte, 8 itemi sunt cotați pe o scară de 3 puncte. Evaluările de la 0 la 4 corespund simptomelor absente, nesigure sau nesemnificative, ușoare, medii, sau importante. Evaluările de la 0 la 2 corespund la simptome absente, nesigure sau ușoare, medii sau importante. Un manual de evaluare a fost a fost pus la punct de Williams (1988) și tradus de Guelfi (1993).

Evaluarea:

Ajunge să se adune scorurile pentru a obține nota totală. Itemul 16 posedă o dublă evaluare: pierderea în greutate după spusele pacientului sau apreciată prin cântăriri, în general evaluarea după afirmațiile pacientului este reținută. Dar în anumite studii, poate fi important să se evalueze pierderea în greutate prin cântărire. Evaluatorul trebuie să aleagă una din evaluările de la 0 la 2 și să nu coteze decât una singură pentru scorul total.

Norme:

Un scor de 18 sau mai mult definește o stare depresivă moderată (Korner și col., 1990).

După Beck și col. (1988):

de la 0 la 7: fără depresie;

de la 8 la 17: depresie ușoară;

de la 18 la 25: depresie moderată;

de la 26 la 52: depresie severă;

Concluzie:

Scara de depresie a lui Hamilton nu este o scară de diagnostic, ci un bun indicator al intensității globale a depresiei. Ea este suficient de sensibilă pentru a preciza schimbările sub tratament.

NUME:………………………………..PRENUME:………………………………..

DATA:………………………………..

DISPOZIȚIE DEPRESIVÃ (tristețe, sentiment de a fi fără speranță, neputință, auto depășire)

Absent.

Aceste stări afective nu sunt semnalate decât dacă se interoghează subiectul.

Aceste stări afective sunt semnalate verbal spontan.

Subiectul comunică aceste stări afective non verbale, de exemplu prin expresia sa facială, atitudinea sa, vocea sa și tedința sa de a plânge.

Subiectul nu comunică practice decât aceste stări afective în comunicările sale spontane verbale și non verbale.

_____________________________________________________________I____I

SENTIMENTE DE CULPABILITATE

Absent.

Își adresează reproșuri lui însuși, are impresia că el a cauzat un prejudiciu oamenilor.

Idei de culpabilitate sau meditație asupra erorilor trecute sau asupra acțiunilor condamnabile.

Boala actuală este o pedeapsă. Idei delirante de culpabilitate.

Aude voci care îl acuză sau îl denunță și / sau are halucinații vizuale amenințătoare.

_____________________________________________________________I_____I

3.SINUCIDERE

0. Absent.

1. Are impresia că viața nu merită osteneala de a fi trăită.

2. Dorește să fie mort sau echivalent: orice gând de moarte posibilă dirijat contra lui însuși.

3. Idei sau gest de sinucidere.

4. Tentative de sinucidere (să se coteze 4 orice tentativă serioasă).

____________________________________________________I_____I

4.INSOMNIE LA ÎNCEPUTUL NOPȚII

Fără dificultate de a adormi.

Se plânge de dificultăți eventuale de a adormi.

Se plânge în fiecare seară de dificultăți la adormire.

_____________________________________________________________I_____I

5. INSOMNIE LA MIJLOCUL NOPȚII

Fără dificultate.

Bolnavul se plânge de a fi agitat și tulburat în timpul nopții.

El se trezește în timpul nopții (să se coteze 2 la toate dățile în care bolnavul se scoală din pat- excepție- dacă este pentru a urina ).

_____________________________________________________________I_____I

6. INSOMNIE DE DIMINEAȚÃ

Fără dificultate.

Se trezește foarte devreme dimineața, dar readoarme.

Incapabil de a readormi dacă el se trezește.

_____________________________________________________________I_____I

7. MUNCÃ ȘI ACTIVITÃȚI

Fără dificultate.

Gânduri și sentimente de incapacitate, oboseală sau slăbiciune raportându-se la activități profesionale sau de destindere.

Pierdere de interes în activitățile profesionale sau de destindere – sau bine descris de pacient, sau indirect prin apatia sa, indecizia sa și ezitările sale (el are impresia că trebuie să se forțeze pentru a face o activitate ).

Diminuarea timpului de activitate sau diminuarea productivității.

Și-a încetat munca sa din cauza bolii sale actuale.

_____________________________________________________________I_____I

8. ÎNCETINIRE ( încetineală a gândirii și a limbajului; scădere a facultății de concentrare; scădere a activității motrice ).

Limbaj și gânduri normale.

Ușoară încetinire în convorbire.

Încetinire manifestată în convorbire.

Convorbire dificilă.

Stupoare convorbire imposibilă.

_____________________________________________________________I_____I

9. AGITAȚIE

Nici una.

Crispări, tremor muscular.

Se joacă cu mâinile, cu părul; nu poate sta liniștit.

Se mișcă, nu poate rămâne liniștit.

Își răsucește mâinile, își roade unghiile, își smulge părul, își mușcă buzele.

_____________________________________________________________I_____I

10. ANXIETATE PSIHICÃ

Nici o tulburare.

Tensiune subiectivă și iritabilitate (anxietate ușoară).

Își face griji față de problemele minore (anxietate moderată).

Atitudine neliniștită, vizibilă în expresia facială și în limbaj (anxietate severă).

Frici exprimate fără a se pune întrebări (anxietate invalidantă).

_____________________________________________________________I_____I

11. ANXIETATE SOMATICÃ

Absentă

Discretă (gastro – intestinale, gură uscată tulburări digestive diaree, colici, eructații).

Medie.

Gravă ( cardio – vasculare: palpitații, cefalee).

Uimind subiectul de incapacitatea funcțională.

_____________________________________________________________I_____I

12. SIMPTOME SOMATICE GASTRO- INTESTINALE

Nici unul.

Pierdere de apetit, dar mănâncă fără a fi îndemnat de cineva. Sentiment de greutate abdominală.

Are dificultății de a mânca în absența îndemnurilor din partea familiei. Cere sau are nevoie de laxative, de medicamente intestinale sau gastrice.

_____________________________________________________________I_____I

13. IMPTOME SOMATICE GENERALE

Nici unul.

Greutate în member, la spate sau la cap. Dureri în spate, cefalee, dureri musculare. Pierdere de energie și oboseală.

Cotați cu doi în cazul în care orice simptom este evident.

____________________________________________________________I_____I

14. SIMPTOME GENERALE

Absente.

Ușoare.

Grave.

____________________________________________________________I_____I

15. IPOHONDRIA

Absentă

Atenția concentrată pe propriul său corp

Preocupări despre sănătatea sa.

Plângeri frecvente, cereri de ajutor, convingerea de a fi bolnav fizic.

Idei delirante ipohondrice.

____________________________________________________________I_____I

16. PIERDERE DE GREUTATE ( după spusele pacientului)

Fără pierdere de greutate.

Pierdere de greutate probabilă legată de boala actuală.

Pierdere în greutate sigură.

PIERDERE DE GREUTATE (apreciate prin cântăriri ).

Mai puțin de 500 g. pe săptămână.

Mai mult de 500 g. pe săptămână.

Mai mult de 1 kg. pe săptămână.

_____________________________________________________________I____I

17. CONȘTIENTIZARE

Recunoaște că este bolnav și deprimat.

Recunoaște că el este bolnav, dar o atribuie hranei, climatului, surmenajului, nevoii de repaos, etc.

Neagă că el este bolnav.

_____________________________________________________________I_____I

SCOR TOTAL:

_____________________________________________________________I____I

ANEXA IV

Restructurarea cognitivă în cadrul procesului „săgeții verticale”

(adaptat după Wells, 1999)

Cercul vicios al anxietății (Butler,1989)

CAPITOLUL VII

BIBLIOGRAFIE

BADIU, G., TEODORESCU, I., , EXARCU, I., FIZIOLOGIA ȘI FIZIOPATOLOGIA SISTEMULUI NERVOS, EDITURA MEDICALǍ, BUCUREȘTI, 1978

BOTEZ, M., I., NEUROPSIHOLOGIE CLINICǍ ȘI NEUROLOGIA COMPORTAMENTULUI, ED. A-II-a, EDITURA MEDICALǍ, BUCUREȘTI, 1996

COMES, L., ACCIDENTUL VASCULAR CEREBRAL ISCHEMIC PROFILAXIE ȘI TRATAMENT MEDICAL- ACTUALITǍȚI ȘI CONTROVERSE, EDITURA DACIA, CLUJ-NAPOCA, 1996

GELDER, M., GATH, D., MAYOU R., TRATAT DE PSIHIATRIE OXFORD EDIȚIA A-II-A, EDITAT DE ASOCIAȚIA PSIHIATRILOR LIBERI DIN ROMÎNIA ȘI GENEVA INIȚIATIVE ON PSYCHIATRY, 1994

EPURAN, M., ANTRENAMENT MENTAL, CONSPECTE. NOTE. SINTEZǍ, SPORTUL DE PERFORMANȚǍ, NR. 453-454, BUCUREȘTI, 2002

EPURAN, M., HOLDEVICI, I., TONIȚA, F., PSIHOLOGIA SPORTULUI DE PERFORMANȚǍ- TEORIE ȘI PRACTICǍ, FEST, BUCUREȘTI, 2001

MARCOVICI, H., ZOLOG, A., ACCIDENTUL VASCULAR CEREBRAL- CLINICǍ ȘI TERAPIE, EDITURA FACLA, TIMIȘOARA, 1990

VLAD, T., PENDEFUNDA, L., RECUPERAREA BOLNAVULUI HEMIPLEGIC ADULT, EDITURA CONTACT INTERNAȚIONAL, IAȘI, 1992

VOICULESCU, I., C., PETRICU, I., ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA OMULUI- EDIȚIA A IV- A, EDITURA MEDICALǍ, BUCUREȘTI, 1971

SBENGHE, T., RECUPEREAREA MEDICALǍ LA DOMICILIUL BOLNAVULUI, EDITURA MEDICALǍ, BUCUREȘTI, 1996

SBENGHE, T., KINESIOLOGIE ȘTIINȚA MIȘCǍRII, EDITURA MEDICALǍ, BUCUREȘTI, 2002

SBENGHE, T., RECUPERAREA MEDICALǍ A SECHELELOR POSTTRAUMATICE ALE MEMBRELOR, EDITURA MEDICALǍ, BUCUREȘTI, 1981

PÁSZTAI, Z., KINETOTERAPIA ÎN NEUROPEDIATRIE, EDITURA ARIONDA, ORADEA, 2004

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN LUCRARE

A.D.L. – activities daily living

AVC – accident vascular cerebral

C. S. M. – cortex senzitiv motor

DZ – diabet zaharat

G.I.F.- gradul de independență funcțional

HTA – hipertensiune arterială

MCF – metacarpo – falangian

P – pulsul

ROT – reflexe osteotendinoase

TA – tensiunea arterială

1