Antisemitismul Violent al Anilor 20 Generatia de la 1922

Tema acestei lucrări semestriale este Antisemitismul anilor 20- Generația de la 1922. Consider că, este foarte important să studiem această temă, deoarece rolul principal îl joacă tânăra mișcare studențească antisemită. Putem afirma că, această epocă a fost o perioadă a grevelor studențești dar și a nenumăratelor conflicte ale tinerilor creștini cu evreii.

Așadar, este foarte important să observăm ce rol a avut tânăra generație împotriva evreilor, în ce fel erau priviții studenții evrei de către români și ce măsuri au fost adoptate împotriva acestora.

Mișcarea antisemită nu exista doar la nivelul României, aceasta fiind susținută și de „iudaismul internațional”. În cazul rușilor, revoluția bolșevică a avut un rol semnificativ. Aceștia au văzut în evrei principalii vinovați pentru evoluția situației politice din țară, promovând un antisemitism amenințător. De asemenea, și francezii îi considerau pe evrei principalii vinovați de probleme interne ale țării. Aceștia considerau că, Revoluția din 1789 este „o alinață a masonilor și filozofilor cu aventurierii iacobini”.

Germanii, incapabili să își explice înfrângerea, folosesc teoria „complotului evreiesc”, teorie ce ajunsese și în Statele Unite, unde Henry Ford „a contribuit în mod activ la difuzarea ei”.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, evreii din țară au beneficiat de drepturi civile și politice. Și evreii străini beneficiau de aceste drepturi. Însă, evreilor străini nu li se permitea cumpărarea de imobile, acest drept avându-l doar străinii de rit creștin. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza ține un discurs la 1 ianuarie 1864, vorbind în fața unei delegații israelite: „În 1864 evreii se vor bucura de numeroase drepturi. Încă înainte de a primi o cerere în acest scop, noi hotărâsem de-acum emanciparea gradată, căutând să acordăm treptat drepturile civile și politice egale cu cele ale altor clase. Aș fi vrut să vă dau totul, n-am putut face-o. Veți primi emanciparea gradată. Cu toate acestea , ori pe unde am fost, v-am iubit și n-am făcut niciodată vreo deosebire religioasă”

În urma abdicării forțate a lui Cuza, pe scena politică a României vine prințul Carol de Hohenzollern Sigmarigen.

Așadar, începe o nouă perioadă de hărțuieli și persecuții odată cu venirea pe tronul României a lui Carol în 1866, și de asemenea în urma adoptării Constituției din același an. În Constituția din 1866, articolul 7 prevedea decât drepturile politice ale creștinilor. Cei de altă religie nu puteau obține cetățenia și nici drepturile politice. Evreilor le era interzis stăpânirea pământului și de asemenea nu aveau voie să practice anumite profesii. Toate aceste reguli aveau ca scop delimitarea evreilor de creștini. Astfel, evreii obțin anumite sectoare profesionale și economice; redactează ziare, lucrau pentru moșieri ca arendași, fondau bănci.

Articolul 7 nemulțumea până și autoritățile străine, acestea insistând să fie eliminat. „Chiar și Franța acordase drepturi depline evreilor in 1791, Anglia în 1860, Confederația germană în 1864, Austro-Ungaria în 1867”. În 1878, la Congresul de la Berlin, independența statului român era condiționată strict de acordarea drepturilor de cetățenie tuturor evreilor. Astfel că, în 1879, articolul 7 a fost revizuit, Guvernul acordând cetățenie doar celor care rămâneau în țară zece ani, având obligația de a dovedi că „au fost utili societății în tot acest timp”. La 10 octombrie 1879, Vasile Alecsandri spunea în discursul său din Senat:

„Departe de a fi ostili, să le fim oarecum recunoscători; căci Alianța Israelită prin dorința-i nerăbdătoare și nechibzuită de a obține grabnic drepturi civile și politice pentru colegionarii săi, cât și articolul 44 din tratat, care ne impune nouă, într-un mod draconic, realizarea acestei dorințe, ne amenință și au așteptat în noi instinctul conservării naționale”

După Marea Unire, nu putem vorbi de un stat de etnie română în totalitate. Conform recensământului din 1930 „românii reprezentau 71,9% din totalul populației României Mari, constituind însă doar 58,6 din populația urbană si 75,3% din populația satelor. În același timp, evreii, care reprezentau 4% din totalul populației, constituiau 13,6% din populația urbană și numai 1,6% din cea rurală” .

Venirea evreilor în România nu era văzut ca un aspect pozitiv, fapt ce a determinat o reacție de respingere, deoarece ei difereau foarte mult de populația română, prin limbă, credință, înfățișare, mentalitate, ocupații. Cei care trăiau la orașe își câștigau existența din cămătărie sau din diverse tranzacții comerciale, iar cei din zona rurală, nu inspirau nici ei prea multă încredere, marea majoritate fiind cârciumari. Vasile Alecsandri îi numea ”lipitorile satelor”. Respingerea democrației și antisemitismul au condus spre o nouă înflorire a dreptei din anii 20.

O primă acțiune de manifestare antisemită în România poate fi considerată cea a lui Corneliu Zelea Codreanu, care în ultimul an la Facultatea de Drept a decis să fie liderul naționalist al studenților. Fiind ales ca Președinte al Asociației Studenților în Drept, a format un grup de studiu săptămânal care avea în centru ”problema jidănească în lumina științei.” Așadar, grupul a avut un rol important și a atras numeroși studenți de la Facultatea de Drept dar și de la alte facultăți. Problemele cu evreii ale lui Corneliu Zelea Codreanu nu reprezentau o noutate pentru acesta, ci erau dobândite de la tatăl său, care fusese un naționalist antisemit convins și care a devenit liderul local al Partidului Naționalist Democrat, partid care avea un program antisemit complet.

Manifestațiile lui Codreanu au fost: ”a perturbat redeschiderea cursurilor în toamnă, a perturbat reprezentarea pieselor evreiești, a distrus birourile publicațiilor democratice și evreiești pe care îi socotea răspunzători pentru favorizarea dușmanilor nației”

Dacă până în 1918 evreii erau excluși din anumite domenii culturale, după război aceștia s-au putut bucura de posibilitățile oferite, restricțiile fiind anulate. Bucurându-se de libertatea oferită, evreii s-au îndreptat către școli și universități. Din cauza numărului mare de studenți, facultățile nu au putut face față acestui asalt. „Lipseau personalul, spațiul, posibilitățile de cazare și întreținere”. Majoritatea studenților, din cauză că nu puteau fi ajutați de acasă, își luau munci suplimentare pentru a putea face față cheltuielilor și pentru a-și putea plăti facultatea. Învățătorii și preoții nu reușeau să ajute toți copiii, iar numărul celor care ajungeau să obțină o diplomă era foarte mic.

După eșecul stângii, România revine din nou la vechile lupte antisemite. La începutul anului 1922 a fost înființată Uniunea Național Creștină de către A. C. Cuza, N. Paulescu, Ion Zelea Codreanu, C. Șumuleanu și A. Naum. Scopul acesteia era „ de a lupta prin toate mijloacele legale pentru sprijinirea intereselor economice, politice și culturale ale românilor, împotriva jidanilor, pentru apărarea ideilor naționaliste, democratice și creștine”. Această uniune a vrut să atragă atenția asupra pericolului evreiesc, editând propria revistă „Apărarea Națională”. Antisemitismul nu se manifesta doar în România, ci și în statele vecine. În Ungaria, după eșecul lui Bela Kun, se adoptase o lege care „limita posibilitățile evreilor de a frecventa școala, în funcție de ponderea lor la întreaga facultate-numerus clausus”.

După mai multe manifestații antisemite și proteste, se cerea ca numerus clausus să fie aplicat atât în universități cât și în barouri, ajungându-se la ideea expulzării celor intrați după 1916 în țară și de asemenea, să nu li se acorde nici naturalizarea. Pe viitor, evreii străini nu mai puteau intra în România și de asemenea li se interzicea să își schimbe numele. Constantin Angelescu, Arthur Văitoianu și I. Th. Florescu îi asigură pe delegații studențimii că tot ce poate fi rezolvat se va face dar că unele cereri nu sunt compatibile cu legile „numerus clausus se poate aplica, eventual, pentru evreii imigrați recent, dar celor care au cetățenie română nu li se poate refuza egalitatea de drepturi”.

Constantin Angelescu declara:

„Punctul meu de vedere față de cererea privitoare la numerus clausus este cât se poate de clar și, bineînețeles, este punctul de vedere al întregului guvern. Nu se poate admite o atare cerere, și cred că nu se va găsi nici un guvern care s-o admită. E de neconceput să se accepte o distincțiune de această natură, între cetățenii aceleiași țări, făcând deosebire de cult sau de origine”

Numirea unui savant evreu ca rector al Universității din Praga a dus la un val de instigare antievreiască, în anul 1922. Acte de violență antisemite au avut loc în Austria, Ungaria, Polonia și Lituania.

După întoarcerea studenților din vacanță, următorul an de studiu a fost mult mai greu decât cel precedent pentru studenții evrei. Spre exemplu, la Facultatea de Medicină o problemă o constituia sălile de disecție și dotarea lor. Universitățiile nu reușeau să le asigure studenților un număr suficient de cadavre pentru disecții. Această discuție s-a iscat la Cluj, unde lipsa cadavrelor reprezenta o manifestare a antisemitismului. Studenții creștini îi obliga pe evrei să aducă și ei cadavre pentru disecție. Însă, acest lucru era contrar credinței evreiești. Datorită acestui lucru, evreii au încercat cu vehemență să împiedice disecția cadavrelor evreiești, însă, situația a fost văzută tot în detrimentul lor- li se interzicea să mai lucreze pe cadavre creștine. De asemenea, au avut loc și acte de violență antisemite în universități.

Această problemă avea loc și în alte centre universitare europene. Scriitorul Czeslaw Misosz vorbește despre un episod asemănător din Lituania: „La Vilnius, asemenea tulburări, în primăvara anului 1934, au durat trei zile. Ele au început de la o ceartă pentru cadavre. Celula radicală de la universitate reușise să obțină un succes serios, deoarece studenții care lucrau la prosectorium au declarat grevă, cerând ca la secție să fie livrate și cadavre evreiești, proporțional cu numărul de evrei din Facultatea de Medicină”.

Deși Guvernul încerca să facă în așa fel încât și comunitatea evreiască să contribuie la specilizarea medicală, grupurile radicale studențești au făcut în așa fel încât universitățile au rămas închise în majoritatea anului; la Iași anul academic fusese anulat. Pe lângă protestele de la Cluj, manifestații studențești se desfășurau și la București, Iași și Cernăuți. Studenții ajung în atenția Consiliului de Miniștri. Guvernul nu mai permite să mai aibă loc întruniri studențești și totodată, îi cere rectorului de la Cluj să închidă Facultatea de Medicină. Așadar, pentru a rezolva acest conflict, decanul Thoma Ionescu a fost rugat să intervină, reușind să obțină o înțelegere între studenții evrei și cei creștini. La 7 decembrie era semnată următoarea declarație:

„Subsemnații delegați ai studențimii de la Facultatea de Medicină, atât evrei, cât și creștini, animați de dorința de a pune capăt incidentelor care au avut loc între noi, regretăm aceste incidente și noi reprezentanții studențimii evreiești declarăm că toată campania de presă a fost dusă în afară de noi și o regretăm. Tot noi, delegați ai studențimii evreiești recunoaștem că este o anomalie ca, cadavrele evreiești nereclamate să nu fie aduse la sala de disecție ca și cele creștine și ne luăm obligațiunea de a da concursul ca această anomalie să dispară ”

În aceeași săptămână, pe data de 9 decembrie, la București se semnează un memoriu cu principalele doleanțe ale studenților:

„-mediciniștii evrei să disece numai cadavre evreiești(spre a fi cointeresați în rezolvarea chestiunii)”

-să se pretindă examene riguroase de echivalare a studiilor urmate la universități străine

-să se sancționeze provocările, excesele și presa care exagerează tendențios faptele

-să se încurajeze elemenetele naționale”.

Deși, au fost făcute multe încercări pentru a opri acest conflict dintre studenții creștini și studenții evrei, alții nu au încercat altceva, decât să sporească intensitatea acestuia.

Spre exemplu, Doctorul Minovici declară: „ de câte ori este o întrunire studențească, mă simt atras de către dumneavoastră. Totul este să nu bateți în retragere, pentru că o

mișcare studențească nu trebuie să dea greș. Eu vă doresc izbândă și vă rog să mă considerați un student bătrân”.

Pe 31 ianuarie 1923, la București, în timpul unei dezbateri cu privire la problemele mișcărilor antisemite, A Ștern vorbește despre evenimentele care au avut loc la Universitatea din București și ai căror făptuitori au fost chiar studenții români. Acesta povestește cum, tinerii evrei care erau doritori să învețe carte au mers la școală pentru a asista la cursuri. Fiind priviți cu ură de către colegii lor români, aceștia fost alungați din Universitate. Mulți dintre ei au fost batjocoriți, loviți, având răni și vânătăi.

Aceste întâmplări nu aveau loc doar în Universitate, ci și pe străzile orașului. Toți studenții erau organizați în grupui și strigau „jos jidanii, jos porcii”. Tot A. Stern povestește despre ziarele care circulau în această perioadă. O remarcă deosebit de importantă este asupra ziarului „Dacia Nouă” din Cluj. În acest ziar, tinerii români afirmă despre evrei: „dacă rușinea nu-i cuprinde- adică pe colegii evrei- și vor continua a ne insulta aici în țara noastră, îi vom strivi în sânge. Le vom sfărâma capetele ca la șerpii veninoși și le vom spulbera creierii în vânt. A sunat ceasul când toți cei ce se opun dezvoltării noastre naționale vor fi stârpiți ca lăcustele. Dacă nimeni nu ne face dreptate ne vom face noi. Avem nevoie de cadavre la Institutul de Anatomie”

La 4 martie 1923, s-a constituit Liga Apărării Național Creștine. Obiectivul acestei organizații era: „eliminarea jidanilor din toate ramurile de activitat, în primul rând di universități”. Aceasta reunește profesorii și studenții celor patru universități și delegații din cele 42 de județe. Programul Lanc prevedea un număr limit pentru evrei în toate domeniile de activitate. Președintele organizației era A. C. Cuza, iar cu organizarea se ocupa chiar Corneliu Zelea Codreanu. Irina Livezeanu.

Studenții au pus la cale un complot ale căror victime trebuia să fie chiar rabinii, bancherii evrei, jurnaliștii și unii miniștri care se opuseseră agitației antisemite. Corneliu Zelea Codreanu îi considera pe miniștrii fiind „români ticăloși, cari pentru arginții Iudei și-au trădat neamul”. Poliția a aflat de acest complot înainte ca ultimele detalii să fie clarificate. Așadar, mișcarea studențească care avea să piardă din intensitate, renaște cu foarte multă forță. În urma procesului împotriva conspiratorilor studențești, Codreanu și militanții săi au fost achitați, în timp ce, Ion. I. Moța a trebuit să rămână în arest deoarece în timpul dezbaterii îl rănise grav pe Vernichescu.

În timp ce Guvernul manifesta o stare de neliniște, Bucureștiul, Iașiul, Clujul și Cernăuți au fost puse sub stare de asediu. La Iași, prefectul Constantin Manciu impune un sistem riguros. După ce poliția află ca se intenționează asasinarea lui Manciu, aceasta recurge la adoptarea unor măsuri neobișnuite. În urma procesului care a fost intentat de câțiva membrii LANC, Codreanu reușește să îl împuște pe Manciu. Chiar și din această sitație, Codreanu reușește să iasă nevinovat.

În 1923, Codreanu pune bazele unei organizații proprii de tineret pe care o denumește „Arhanghelul Mihail”. Această organizație cuprindea trei secții diferite: tineretul rural, elevii de liceu și studenții. Secția ce cuprindea elevii de liceu era numită „Frăție de Cruce”.

Lipsa unei structuri bine organizate îl nemulțumea pe Codreanu. Însă, lucrul cel mai important era că, manifestările antisemite nu duceau lipsă de acte de violență spectaculoase. Mișcarea studențească antisemită era susținută chiar și de unele grupuri din interiorul Partidului Liberal și Partidului Poporului. Așadar, se spera la obținerea unor avantaje în urma tulburărilor studențești. Studenții români nu erau sprijiniți numai de Cuza, Șumulescu, Paulescu, ci și de alte persoane mai puțin implicate politic precum: Petru Bogdan, Sextil Pușcariu, Nicolae Șerban, etc.

În martie 1923, Sextil Pușcariu, profesor de filozofie și fost rector al Universității din Cluj, declara în ziarul „Conștiința Românească” că mișcarea studențească este „o reacție spontană și sănătoasă a instinctului de conservare națională”. Acesta susținea întreaga mișcare studențească, fiind de acord cu cererile pentru numerus clausus, pe care le vedea a fi în interesul tuturor care vor binele țării.

În august 1925, s-a decretat starea de asediu în Județul Putna. Tătărescu, subsecretarul de stat, declara că această stare de asediu trebuie să „asigure guvernului posibilitatea de a pune capăt mișcării antisemite și anarhice și regretabilelor incidente din ultimul timp”.

Tulburările antisemite erau provocate parțial de evrei, parțial de români. „Guvernul va pune capăt uneltirilor tuturor celor care caută să profite de pe urma acestei miscări”.

Studenții erau susținuți de reviste precum „Țara noastră”, „Liberatea din Orăștie” sau ziare importante, „Universul și Cuvântul”. De asemenea, erau susținuți și de Biserica Ortodoxă, însuși patriarhul ținând discursuri antievreiești. Profesorii de gimnaziu, funcționarii, avocații, judecătorii, militarii, sprijineau și ei studenții, oferindu-le bani și cazare celor exmatriculați din cămine.

Mișcarea studențească antisemită era preocupată mai mult de îmbunătățirea căminelor, laboratoarelor, cantinelor și a condițiilor din universități, decât de reducerea numărului de evrei din universități (numerus clausus). Ca urmare, Codreanu și apropiații săi au mers la București și la Cluj pentru a discuta problema evreiască.

În anul 1930, Legiunea a fost relansată sub denumirea „Garda de Fier”. Tulburări antisemite au avut loc în Maramureș, Bucovina și Basarabia. La Borșa erau foarte multi locuitori evrei. Reporterul ziarului „Cuvântul” spunea că: „În Borșa, cum te scobori din gară, și până la satul numit Șesul, către Prislop, pe distanța de cca 10 km, numai evrei vezi în dreapta și în stânga drumului”. Așadar, în vara anului 1930, orașul Borșa a fost provocat un incendiu, fiind distruse case evreiești, case românești dar și germane.

Deși au fost foarte mulți care au susținut mișcarea studențească antisemită, au existat personalități care luptau și împotriva acestei mișcări și a manifestațiilor studențești. Una dintre aceste personalități este chiar Nicolae Iorga care a demisionat de la catedra de la Universitatea din București, în semn de protest pentru cererile care vizau„numerus clausus”. De asemenea, și profesorul Cantacuzino a demisionat împreună cu Iorga. Profesorul Constantin Bacaloglu de la Facultatea de Medicină, din Iași, respinge cererea de a-i elimina pe studenții evrei. Decanul C. I. Parhon, rectorul universității din Iași, Traian Bratu au luptat de asemenea împotriva manifestațiilor studențești.

Consider că, tânăra generație antisemită era manipulată de forțele conducătoare ale organizațiilor care nu își doreau altceva decât să ajungă la țelul propus.

BIBLIOGRAFIE

Armin Heinen „Legiunea Arhanghelul Mihail- Mișcare socială și organizație politică”; Editura Humanitas, București, 1999

Irina Livezeanu „Cultură și naționalism în România Mare 1918-1930”; Editura Humanitas; 1998

Francisco Veiga „Istoria Gărzii de Fier 1919-1941”; Editura Humanitas; 1993; Ediția a-2-a

Maria Someșan „Mișcarea studențească de la 1922” – Despre Holocaust și Comunism; Anuarul Institutului Român de Istorie recentă;Volumul I, 2002; Editura Polirom

Carol Iancu ”Evreii din România de la excludere la emancipare (1866-1919)”; Editura Hasefer, București, 1996