Antisemitismul

ANTISEMITISMUL LUI A.C. CUZA-Ideologia antisemita si consecintele politicii cuziste

1.Introducere

Începând cu a doua jumătate a veacului XIX, odată cu unirea principatelor române și declanșarea procesului alert de modernizare a statului prin profundele reforme sociale, economice și administrative, asistăm la o evidentă deschidere spre ascensiune a indivizilor în societate pe temeiul meritului și al capacității. În acest context, nașterea sistemului meritocratic a determinat ca investiția școlară să capete o nouă valoare socială, care să justifice sacrificiile făcute de cei proveniți din păturile mici și mijlocii (îndeosebi mica burghezie, preoți, învățători și profesori,dar și țărani înstăriți

Antisemitismul care s-a manifestat în România între cele două războaie mondiale a crescut direct din semințele sădite în evenimentele majore ale dezvoltării țării începută la jumătatea secolului al XIX-lea. Din motive care puteau diferi de la o persoană la alta sau de la un grup la altul, în viața politică, culturală și spirituală a societății românești au existat, în forme variate și cu diverse intensități, puternice curente antisemite. Sursele antisemitismului românesc au fost variate. Ceea ce deranja în epocă era numărul evreilor, despre care antisemiții spuneau că este mai mare decât cel din recensămintele oficiale. Ei erau îngrijorați că România ar fi fost la vremea respectivă țara cu cea mai mare procentualitate de evrei din Europa. Potrivit statisticilor lor, în Suedia și Norvegia era 1 evreu la 9000 de locuitori, în Anglia 1 la 3000, în Franța și Italia 1 la 400, pe când în România era 1 evreu la 17 români. Din punct de vedere social, evreii erau priviți ca un pericol, după ce își obținuseră drepturile politice și civile. În acest sens, poetul Octavian Goga nota în articolul Răspuns unor provocări din volumul Mustul fierbe : „…a doua zi după ce și-au pus hârtiile în regulă, se socot îndreptățiți să-și plimbe privirea indiscretă în toate părțile …Când îi ia cineva frumușel de guler, atunci vin cu Liga Drepturilor Omului și se constituie în descendenți direcți ai enciclopediștilor francezi”. În perioada interbelică s-a produs o modificare în evantaiul profesional evreiesc, mulți evrei părăsindu-și ocupațiile comerciale și îndreptându-se spre profesii liberale, ca răspuns la nesiguranța economică și șansele sporite oferite de educație. Astfel a luat naștere caracterul antisemit al culturii române care, conchide Șt. Zeletin, „înstrăinează intelectualitatea noastră față de evrei”. Cel mai adesea șefii mișcărilor antisemite erau profesori universitari. De multe ori ei influențau tineretul studios în această direcție. „Aderenții acestei politici s-au lepădat de ea îndată ce au scăpat de sub influența indirectă a profesorilor respectivi”, ne asigura Traian Bratu.

Iar această idee o regăsim ca o dogmă în spiritul vremii, cu rezultate notabile mai ales din ultimul deceniu al secolului XIX, dar extrem de vizibil după primul război mondial. In această parte, analiza se concentrează asupra activității de profil a antisemitului ieșean A. C. Cuza, cea mai reprezentativă personalitate din domeniu, deoarece, pe de o parte, a avut o activitate longevivă in care influența lui s-a făcut simțită prin indoctrinarea sistematică, realizată prin intermediul rolului de profesor la Universitatea din Iași și prin intermediul nu meroaselor texte produse, iar, pe de altă parte, influența lui s-a făcut simțită prin exemplul practic al politicii lui, la fel de constante și longevive. In acest din urmă sens, trebuie menționat faptul că A. C. Cuza a fost părtaș la producerea majorității semnificative a partidelor extremiste din perioada interbelică, prin fuziune sau prin diviziune, in general in calitate de lider (cel puțin spiritual). A. C. Cuza a constituit un fel de pol al dreptei extreme romanești sau cel puțin un punct de referință față de care se poziționau restul concurenților, fie că il considerau prea radical, fie că il considerau destul de moderat sau ineficace. ).. Din motive care diferi de la o persoană la alta sau de la grup social la altul, în viața politică, culturală și spirituală a societății Romaniei Interbelice au existat, în forme vaste și cu diverse intensități, puternice curente antisemite. Acestea au fost prezente în secolul al XIX-lea care a precedat ascensiunea la puterea a Partidului Național Creștin în 1937, instalarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea în 1938 și a statului național-legionar condus de Ion Antonescu în 1940 – mai scurt si direct, secolul care a culminat cu Holocaustul. Acțiunile antisemite ale acestor guverne succesive s-au inspirat din antisemitsmul patruns în lexiconul românesc de idei mai devreme de anii 1930 și de creșterea influenței și a nazismului în Germania. În timp ce fiecare dintre aceste trei guverne a amestecat în mod oarecum diferit elementele esențiale ale unor concepte antisemite răspândite – accentuând mai mult sau mai puțin anumite teme, poate adăugând unor concepte locale noțiuni adaptate din exprimarea antisemită ne-românească și propunând uneori mai multă, alteori mai puțină violență pentru îndeplinirea scopurilor lor – toate aceste guverne au reprezentat o continuitate esențială cu ideile antisemite românești care își aveau originea în perioada de dinaintea primului război mondial. Este adevărat că politicienii cu vederi antisemite radicale au căpătat o mai mare legitimare în ochii publicului după venirea la putere a lui Hitler în Germania. Dar ceea ce a fost nou sub Partidul Național Creștin, în timpul dictaturii regale și mai ales când puterea a fost luată de Garda de Fier și de Antonescu, nu a fost natura antisemitismului pe care ei l-au adoptat, ci faptul că antisemitismul a trecut din registrul expresiilor verbale și al izbucnirilor ocazionale de violență, în cel al politicii guvernamentale și al acțiunii de stat.

Politicile antisemite ale guvernului Partidului Național-Creștin, ale dictaturii regale și ale statului național-legionar au pregătit terenul pentru evenimentele mult mai grave care aveau să se întâmple în timpul războiului sub regimul Ion Antonescu. Acesta din urmă a dorit să elimine evreii din România prin românizare (deposedarea evreilor de bunurile și de mijloacele lor de existență), deportare și, în fine, prin ucidere. Această schimbare a fost sprijinită – sau cel puțin acceptată – de majoritatea elitei politice, culturale și religioase. Și nici acest lucru nu e de mirare. Chiar și această modificare a politicii s-a făcut în cadrul unei continuități fundamentale cu ideile care fuseseră parte integrantă din discursul politic, intelectual și spiritual al luptei din secolul XIX pentru crearea unui stat românesc independent, pe care Antonescu și acoliții săi doreau să-l restabilească.

A. C. Cuza este primul antisemit român care a elaborat o teorie clară privind antisemitismul. El spunea că pentru evrei, România reprezintă Noua Palestină și că scopul acestora este de a supune populația autohtonă și de a prelua puterea in țara noastră. Argumentul cel mai clar era faptul că evreii reprezentau cea mai mare parte a burgheziei românești.

Capitolul I:Alexandru Constantin Cuza –biografie si ideologia antisemita

1.1 A.C. Cuza –biografia si viata sa politica

A. C. Cuza s-a născut in micul principat Moldova, a inceput agitator intr-o Romanie de 296.000 km2 și a apus in liniște aparte a antisemitismului romanesc.Asemenea versurilor1, acestea erau tributare poetului

constanța lui Cuza, in pofida schimbărilor majore, nu atat in de 140.000 km2, a crescut odată cu țara, ajungand un mare electoral și in privința complexității problemelor apărute, au Eminescu. Dar, spre deosebire de literatură, in politică, criteriul Goga, longevivul politician a promovat o singură idee. S-ar

idee sau ideile, puține și fixe, ale lui Cuza, nu erau foarte originale.in mijlocul unor vremuri extrem de tulburi care au tranșat,intr-un fel, o parte din problemele și o parte din teritoriul o destul de contestată carieră ideologică intr-o Romanie originalității contează mai puțin. Astfel, perseverența și

privința suprafeței țării cat in privința schimbărilor de regim produs o nuanță aparte a vieții politice romanești și o nuanță putea adăuga observațiilor lui Goga faptul că nici respectiva

țării. In tot acest răstimp, dacă e să-i dăm crezare lui Octavian longevivul politician a promovat o singură idee. S-ar putea adăuga observațiilor lui Goga faptul că nici respectiva idee sau ideile, puține și fixe, ale lui Cuza, nu erau foarte originale. Asemenea versurilor1, acestea erau tributare poetului

Eminescu. Dar, spre deosebire de literatură, in politică, criteriul originalității contează mai puțin. Astfel, perseverența și constanța lui Cuza, in pofida schimbărilor majore, nu atat in

privința suprafeței țării cat in privința schimbărilor de regim electoral și in privința complexității problemelor apărute, au produs o nuanță aparte a vieții politice romanești și o nuanță

aparte a antisemitismului romanesc.

Biografia romanțată, realizată de Grigore V. Coban in 1939, il prezintă pe Alexandru Constantin Cuza „ca fiu al lui Constantin Gh. Cuza, din ramura Cuzeștilor și a Smarandei,fiica postelnicului Ioniță Coroi, care se trăgea dintr-o veche familie din Maramureș”. Istoricul Gabriel Asandului, autorul primei monografii despre A. C. Cuza, a intrat in jocul lui Grigore Coban, fără vreun scop anume, oferind o pagină de detalii privind istoria multiseculară a Cuzeștilor. Singura chestiune relevantă din această poveste e faptul tanărul Cuza a beneficiat de intregul suport oferit de capitalul simbolic (și material) pentru a avea succes in societatea romanească a vremii. A copilărit pe moșiile Lețcani, Spinoasa și a studiat la pensionul lui Anton Frey. Iar după moartea părinților (Constantin in 1867, Smaranda in 1870), A. C. Cuza a plecat din țară pentru a-și aprofunda studiile. Intre 1871-1873 a studiat la Dresda, cu recomandarea lui Kogălniceanu, in casa lui Julius Zachler, profesorul și gazda lui – apoi la institutul Krause. După 1877 a lăsat școala germană pentru cea franceză. A susținut bacalaureatul in litere și filosofie la Paris și s-a inscris la Facultatea de Drept din oraș – apoi la Universitatea Veche din Bruxelles (1882) unde a obținut un titlu de doctor in drept. In această perioadă și-a periclitat puțin imaginea romanțată a uceniciei sale intelectual-politice, colaborand cu V. Morțun și C. Mille la revista Dacia viitoare. Colaborarea cu socialiștii a continuat și după intoarcerea in țară (1886). Versurile „de tinerețe” publicate in revista Contemporanul (an II, nr. 18, p. 688) au devenit un serios suport al acuzațiilor de inconsecvență venite fie din partea celor care voiau să discrediteze extrema dreaptă, fie din partea foștilor colaboratori care incercau să se poziționeze ca fiind autenticii ultranaționaliști creștini. Versurile impricinate sună in felul următor:

„La mormantul meu prieteni lăsați popii toți să vie

Dar le spuneți că-n viață gandul meu a fost ateu,

C-am privit religiunea ca o goală comedie,

Spovedania minciună și prohodul o prostie,

Și că cerul pentru mine a fost fără Dumnezeu”.

La primele acuzații de inconsecvență, primite in Parlament,

din partea unui coleg cu vederi mai democrate: „D-le coleg, d-ta una gandești și alta vorbești!”, Cuza a răspuns ironic, evitand subiectul: „Da, domnule coleg, dar numai cand e vorba

de cucoane!”. In ceea ce privește suspiciunile colegilor antisemiți- creștini, Cuza incerca să se apere, de asemenea, prin evitare, impingand cat mai devreme (1889) momentul convertirii

la antisemitism și al aderării la „cauza națională-creștină”. Alegerea lucrării Generația de la 48 și Era nouă e puțin exagerată. Avem mai degrabă de a face cu o transformare graduală

pentru care lucrarea respectivă reprezintă un palid inceput.Oricum, asemenea lui C. Stere care nu dorea să fie etichetat politic, socialistul Cuza nu putea fi doar socialist, ci „socialist de ideĭ și junimist de guvern”. Mai tarziu, a purtat fără rezerve eticheta de național-socialist, devenită intre timp mai degrabă un semn al succesului decat unul al inconsecvenței: „socialismul său e prin excelență național”. Cat despre religiozitate, poate chiar cu un ușor iz antisemit, tot in Contemporanul (mai 1882) era de găsit poezia Isus Nazarineanul, de care nu i-a fost rușine in 1939, cand a publicat-o din nou. Citez pentru exemplificare două versuri:

„Ar sări, ca disperații, Iuda ca și-atunci te-ar vinde,

Și cu toții, plini de ură, ca și-atunci te-ar răstigni”

Activitatea pentru care a rămas in istorie a inceput in 1892,cand poetul cu vederi politice confuze a intrat in Parlament– ca junimist. In 8 februarie 1893, a luat pentru prima oară cuvantul, susținand excluderea evreilor din școlile de meserii – ca antisemit. După alegerile din 1895, nu s-a mai putut prezenta ca junimist, datorită clarificărilor doctrinare. Această nouă

poziționare, care anticipa prematur politica făcută pe gustul mulțimii, i-a dăunat in cadrul sistemului cenzitar. Potrivit lui Constantin Stere, Romania avea la vremea respectivă sistemul „cel mai cenzitar din Europa […] dominația politică a celor 0,09%”. Sfarșitul de secol l-a găsit, deci, in afara succeselor politice. Dar nu tribuna Parlamentului era cel mai eficient canal de

distribuție a ideologiei, deși G. V. Coban o descrie ca pe un spațiu prielnic pentru a caștiga partizani. Nu era de lepădat, insă Universitatea putea face mai mult pentru „cauză” in așteptarea

votului universal: putea forma partizani. Probabil de la Cuza invață C. Z. Codreanu că acela care „stăpanește școlile,maine stăpanește țara”. Din 1901 Cuza a devenit profesor universitar la Facultatea de Drept din Iași, beneficiind de „ajutorul, foarte activ, al lui Ioan Bogdan” – noul socru al lui Nicolae Iorga. Pentru aceasta s-a servit de controversata lucrare Despre poporație (1899), care i-a adus, pe langă titlul de profesor, un premiu din partea Academiei Romane (1899) și două acuzații – una de neseriozitate academică din partea profesorului N. Basilescu (1901), respectiv una de plagiat din partea jurnalistului E. Socor (1911). Cu toate că faptul nu are vreo importanță aparte pentru analiza de față, inclin să cred că acuzațiile sunt puțin exagerate; faptul că cita mult și, uneori, chiar fără să indice pagina sau faptul că uneori termenul apud ar fi fost un semn de precauție și un frumos exercițiu de sinceritate poate fi descris mai degrabă ca neglijență decat furt. Cuza se inscrie fără probleme in standardul profesorului mediocru, prin eforturile istovitoare de a afișa faptul că era la curent cu scrierile vremii. Totuși, firul argumentelor aparținea autorului. Voi reveni pe parcurs asupra acestui aspect, relevand faptul că ideologia lui se baza in mare măsură pe lecturile din tinerețe. Inclin să cred că A. C. Cuza era mai violent in limbaj prin viu grai, in postura de profesor, decat prin tipărituri, in postura de scriitor. Mă refer la cărțile frumos legate, nu la broșuri, care sunt chiar mai violente decat discursurile. Această retrodicție se bazează pe consultarea catorva luări de cuvant din Parlament publicate in volum, in care poate fi urmărit cum anume se manifesta in discuția liberă. De asemenea, mi-am intărit această convingere parcurgand cursurile ținute la Vălenii de munte și cursul său inaugural, publicat in 1901 sub numele Obiectul economiei politice și insemnătatea ei, in care s-a manifestat mai explicit xenofob decat in lucrarea Despre poporație. De exemplu: „Romania pare că a ajuns canalul de scurgere, Cloaca maxima a tuturor necurățeniilor etnice, iar romanul nu mai e in stare să se hrănească, cu munca lui cinstită, in țară la dansul – și piere”. In orice caz, cursurile sale sau, mai exact, „predicile sale de naționalism” au fost extrem de apreciate de studenți precum C. Z. Codreanu. Controversatul profesor a abuzat ani la rand de poziția sa pentru a-și propaga ideologia, formand adepți. Nu trebuie, totuși, să rămanem cu impresia că putea „să propovăduiască de pe catedre – ce-i tună prin cap”. Așa cum A. C. Cuza a incercat să ii sancționeze pe cei care propovăduiau socialismul, tot așa ateii sau intelectualii laici au incercat să sancționeze excesele creștine și tot așa socialiștii și țărăniștii au incercat să sancționeze excesele xenofobe. Istoricul nu trebuie să creeze impresia că nu există rezistență (cum se intamplă uneori, in goana decupajului), dacă vrea să re-creeze un fenomen inteligibil. Cuza nu a avut zile liniștite la catedră. Politica și cariera didactică se susțineau reciproc, dar nu intotdeauna. Incă din 1921 a găsit in Traian Bratu un redutabil inamic, și invers. Iar după 25 de ani de profesorat, ii mărturisește lui G. V. Coban, a fost „inlăturat in modul cel mai samavolnic”,de la „catedra lui scumpă” pe criteriul limitei de varstă. Oricum, in a doua jumătate de veac a vieții, „pedagogia” lui A. C. Cuza s-a orientat cu precădere spre politica propriu-zisă.Din nou spre practică. O parte din motivele pentru ultimele conflicte din universitate s-au datorat acestui aspect al carierei lui. Textele teoretice publicate la bătranețe erau mai degrabă reeditări, de două feluri: in cazul textelor „serioase” se păstra titlul și apăreau cuvinte precum „adăogită”. In schimb, in cazul broșurilor, reeditarea era prilej pentru un nou titlu care să ascundă același conținut. Deci, se pot regăsi două moduri facile de a se face vizibil in campul publicisticii: număr de pagini,respectiv număr de titluri. Pe copertă apare adesea rubrica: „de același autor”. Intrarea in viața politică a secolului XX a caraghiosului personaj A. C. Cuza s-a datorat girului oferit de Nicolae Iorga. Cele două personalități s-au armonizat incă de la apariția Neamului Romanesc (10 mai 1906), dand naștere in 1910 Partidului Naționalist Democratic, o grupare de nișă, asemenea Partidului Conservator-Democrat al lui Tache Ionescu. Acest tip de politică cu doctrină hibridă sau incertă poate fi privit ca simptom al jocului politic in amurgul sistemului cenzitar. Potrivit lui Gabriel Asandului, uniunea spiritual-politică a cuplului Iorga-Cuza a avut la bază admirația comună pentru Eminescu și dimensiunea culturală a naționalismului1. In general, pe intreg parcursul ei, relația celor doi „soț[i] de luptă măreață” ar putea fi descrisă ca fiind „desprinsă din piesele lui Caragiale”– o prietenie vagă de lungă durată, presărată cu injurii, acuze reciproce și impăcări parțiale, iar respectul nu a dispărut nici spre finalul vieții celor doi. De exemplu, după numeroase contre care au urmat certurilor ideologice, in amurgul carierei celor doi (1937), ziarul lui A. C. Cuza ridica in slăvi personalitatea „marelui educator” sau a „celui mai mare cuvantător” al Romaniei, Nicolae Iorga, pe motivul că se trăgea „din rasa marilor romani, cari văd in eternitate”.Date fiind aceste calități, Nicolae Iorga era indreptățit a fi personajul care „să ridice, in numele poporului romanesc, mănușa” aruncată de către reprezentanții „rasei iudaice”. Cat de diferite erau aceste afirmații de afirmațiile din 1923 făcute de A. C. Cuza… Ar părea că nu se referă la același om, ci la rolurile pe care omul respectiv a fost nevoit să le joace. Ironiile din perioada respectivă vizau faptul „că marele savant” și-a schimbat „regimul alimentar” cu care iși hrănea conștiința.In mare parte, putem spune că Nicolae Iorga a fost sursa ambiguităților din relație, dat fiind faptul că A. C. Cuza apare in descrierile epocii ca fiind neschimbat din punct de vedere spiritual-ideologic, in ciuda faptului că incărunțise – confirmand intocmai zicala despre lupul care iși schimbă părul,dar năravul ba. De asemenea, scrierile lui Cuza confirmă aceeași preferință pentru consecvență. In schimb, in cazul lui Nicolae Iorga, consecvența conta mai puțin, datorită faptului că a fost poate cel mai fidel moștenitor al contradicțiilor eminesciene, in toată complexitatea lor – in ciuda sau, poate, tocmai datorită faptului că trăda litera pentru a nu trăda spiritul.E posibil ca una din sursele contradicțiilor doctrinare ale lui Iorga să se fi datorat aprecierii moderate pe care i-opurta in anii ‘20 lui Aristide Blank pentru sprijinirea culturii romane – in forma ei girată de Iorga. Deși i-a produs daune de imagine in fața electoratului xenofob, Iorga a avut o abordare destul de transparentă a chestiunii, atat in memorii, cat și in disputele parlamentare. Pe de altă parte, suportul pe care sporadic l-a acordat ultranaționaliștilor avea la bază doar un calcul indreptat impotriva posibilelor mișcări sociale – plus preferința pentru naționalism. Singura constantă din acest joc semi-ideologic a fost detestarea violenței și teama de a deveni „prizonierul” tinerimii nemanierate. Așadar, dincolo de opțiunile naționaliste, regaliste și ferm conservatoare ale lui Nicolae Iorga, găsim doar reacții conjuncturale, un pragmatism pe termen mediu și scurt. Referindu-ne strict la asocierea politică directă, putem menționa faptul că drumurile celor doi profesori s-au despărțit, la scurt timp (1914), deoarece Iorga pare să fi ințeles faptul că vremurile și problemele se schimbaseră. Sfarșitul Primului Război Mondial a adus cu sine sfarșitul erei cenzitare și noi probleme strategice generate de noul context internațional, național-teritorial și etnic. Naționalismul lui Iorga a devenit mai complex in nuanțe, asemenea noului context. Cuza, in schimb, a rămas constant incercand să culeagă roadele investiției in discursul deja promovat. Ambele strategii s-au dovedit viabile, succesele fiind moderate. Totuși, Cuza nu se simțea foarte bine fără a avea in companie o mare personalitate academică. In acest sens, a avut de așteptat pană in 1921 pentru a avea in preajmă un profesor de calibrul lui Iorga. Acesta a fost N. C. Paulescu – trei doctorate, recunoaștere internațională și un Premiu Nobel scăpat la mustață. Dar la fel de priceput ca primii doi in chestiunile sociale . Odată cu cooptarea acestei personalități, in imaginea partidului condus de Cuza, Naționalist Democrat Creștin (1914-1921), s-au produs importante schimbări, inclusiv in ceea ce privește numele: Uniunea Națională Creștină. Din acest moment, particula D (democrat) a dispărut dintitulatura partidelor lui Cuza, deși el a rămas, de la inceput și pană in final, un parlamentarist convins. Totuși, convingerile sale in acest sens nu trebuie ințelese literal, pentru că nu sunt de aceeași natură precum convingerile naționaliste, nici măcar precum cele religioase. De asemenea, atașamentul pentru monarhie a fost intotdeauna mai puternic decat cel pentru Parlament. Parlamentul era văzut precum un fel de rău necesar, un instrument util, chiar dacă nu unul performant. Gh. T. Pop semnalează apariția unei serii de articole, in Apărarea Națională (1929-1930), sub semnătura A. C. Cuza, care erau favorabile dictaturii. In aceste articole era postulat „falimentul dovedit al partidelor” și „inutilitatea partidelor” „ca organe de guvernare” in „veacul nostru de după război”, care era „veacul dictaturei”. Cuza dădea exemple de reușită din domeniu: dictatura „splendidă” mussoliniană, cea „binefăcătoare” a lui Primo de Rivera și cea a regelui Alexandru al Iugoslaviei. Articolele salutau „atitudinea regelui față de partide”; susțineau privilegiul acestuia de a numi „miniștri săi direct și nu prin șefii de partid”, chiar și pe acela de a conduce

„fără vorbărie și cheltuială zadarnică, ci numai prin decretelegi”;și exagerau afirmand că „am avut cinstea de a ne număra printre cei dintai care au contestat rostul parlamentului”. Insă aceste articole trebuie interpretate in context, cand după criza de autoritate a regenței, criză creată mai ales de disputa PNȚ – PNL, a apărut un monarh de la care se așteapta cel puțin aceeași mană forte precum in cazul predecesorului său. De asemenea, trebuie avut in vedere rolul monarhului, permis de Constituție, de a favoriza un partid spre a obține puterea. Că exagera, o dovedește faptul că A. C. Cuza iși exprimase opțiunea pentru parlamentarism chiar și in momentul (1889) in care votul cenzitar nu-i permisese să se desfășoare in largul lui. In aceste condiții, deși om al maselor excluse, Cuza a ales să meargă „pe calea lupteĭ parlamentare, fără vărsare de singe.” Mai mult, l-am găsit de partea parlamentarismului in momentul in care regele Carol al II-lea chiar a ales soluția dictaturii – „bună numai in ce privește ordinea publică, atat”. Poziția lui Cuza vizavi de jocul democratic poate fi clarificată dacă o comparăm cu poziția lui Averescu, adăugandu-I latura extrem-antisemită. Urmand in mod consecvent modelul averescan, Cuza a prevăzut faptul că va obține puterea poziționandu-se ca „singură organizație de ordine”. In această perspectivă, LANC nu putea ajunge la putere nici prin „iluzii” – prin caștigarea alegerilor, deoarece era puțin probabil să obțină procente favorabile – dar nici prin „deziluzii” – prin violență, deoarece guvernele „dispun astăzi de toate mijloacele […] ca să nu poată fi inlăturate, prin violență”. Intre iluzii și deziluzii, respectiv intre democrație și dictatură, Cuza a ales mereu perseverența și calea de mijloc – regele. Soluția formulată camarazilor săi la 1927 s-a dovedit realistă peste un deceniu. Dar pentru a „impune chemarea la putere […] ca o necesitate de stat” mai era nevoie de un ingredient paradoxal: violența – pe care nu o aproba, nu o dezaproba, ci doar o constata. Și nu găsim nicio ambiguitate in poziția lui Cuza, ci doar calcul. E destul să privim rolul partidelor lui Codreanu și chiar și acela al PN-Ț (1937) in poziționarea lui Cuza ca politician de ordine. Violența și anarhia erau ingrediente utile, atat timp cat veneau din partea altora. Partidele „de ordine” nu ar fi avut nicio funcție dacă nu existau partide de „dezordine”, pentru care să apară ca o contrapondere in cadrul practicii „rotative guvernamentale”. „Nu dezaprob […] un simptom al boalei […] Nu aprob […] un mijloc […] care nu e in stare s-o vindece. Constat că boala există”. Iar, privitor la această „boală”, LANC avea intotdeauna un paliativ elegant. Cu rezerve, Cuza poate fi caracterizat ca parlamentarist, după standardul vremii. Chiar dacă pe parcurs unii dintre colaboratorii săi s-au plasat, in mod categoric, impotriva democrației, chiar dacă metaforica luptă pe care a propovăduit-o contra dictaturii partidelor lăsa o anumită ambiguitate și chiar dacă in interiorul partidului obișnuia să spună „liga sunt eu”.Cuza detesta dictatura partidelor deoarece considera că acestea făceau imposibilă „orice manifestare de idei, in afară de organizațiile de partid”. De fapt, prin aceste cuvinte tulburi, Cuza dorea să spună că, prin „individualități independente”, antisemitismul s-ar fi mișcat mai liber prin Parlament. In acest sens, e destul să amintim numărul mare de „individualități” care au migrat de la LANC sau de la alte mișcări antisemite la partide respectabile. La drept vorbind, acestea nu erau nici individualități, nici independente și ar fi fost foarte probabil ca acestea să se armonizeze mai bine in lipsa partidelor, care mai obișnuiau să ceară cateodată membrilor puțină fermitate ideologică. Cuza știa că lupta in afara Parlamentului era riscantă și ilegitimă, cel puțin pentru că dictatura ar fi putut veni și din partea „proletariatului”. E interesantă ințelegerea cinică a acestui fapt, exprimată in versuri stangace:

„Dictatura!

Ura! Ura!

Patrioții toți o cer.

Dictatorul? Mă ofer!”La inceputul colaborării Cuza-Paulescu, svastica și-a făcut „debutul in publicistica romanească”, chiar din primul număr al Apărării Naționale – 1 aprilie 1922. De acum, broșurile celor doi erau insoțite de acest simbol controversat, de altfel foarte popular după 1900 in randul antisemiților central-europeni. Cuza și cuzismul au devenit treptat un punct de referință și un centru al dreptei antisemite, un centru care absorbea și producea partide și ligi. Incepand cu formarea binomului Cuza-Paulescu, cuzismul s-a stabilizat, trecand cu bine peste numeroasele momente centripete și centrifuge hărăzite de cele două decenii interbelice. Astfel, momentul 4 martie 1923 a fost unul al concentrării forțelor de dreapta. După o mare manifestație pentru pomenirea eroilor creștini căzuți in luptă, cu reprezentanți din 42 de județe, cu profesori și studenți de la patru universități, s-a născut LANC. Perioada fuziunilor a cunoscut un maximum in 18 Septembrie 1925, prin inglobarea organizațiilor naționaliste, Acțiunea Național-Creștină, Fascia Națională Romană. In schimb, anii 1926-1927 au fost favorabili dezbinărilor.Mai intai s-a desprins o mică facțiune, incapabilă de a produce un nume nou. De aceea s-a numit LANC-statutar. Grupul care a inițiat ruptura era compus din personalități dubioase ale vieții politice și culturale romanești: Valer Pop (viitorul liberal), Haralamb Vasiliu, profesorii Carlan, Șumuleanu, Brăileanu, Condurache, Ion Zelea Codreanu etc. Totuși, o parte dintre aceștia au revenit la partidul-mamă, in 1928. Maiputernică a fost ruptura din 24 iunie 1927. Tinerii proveniți din pepiniera universitară creată de Cuza, și-au schimbat definitiv stăpanul – „exaltatul fiu al lui Zelea Codreanu” oferindu-le un teren de joacă mai interesant micilor haiduci. Astfel,„sub conducerea” lui Corneliu Zelea Codreanu, aceștia nu concepeau „revenirea” decat in sens invers. Cuza, cu toate că era cotat cu incontestabile „calități spirituale”, nu era văzut ca bun organizator. De aceea, Cuza era oaia rătăcită care trebuia să revină la adevărata mișcare antisemit-creștină. Iar această incăpățanare a creat o situație fericită pentru democrație: doi Fuhrer-i impărțeau un maximum de 25% din electorat, reprezentand intenția de vot pro-xenofob. Anul 1935 a adus noi achiziții: mai intai Nechifor Crainic, care avea sarcina de a se ocupa de tineret, de „lăncieri”; apoi Octavian Goga. Intre timp, Cuza l-a pierdut pe Paulescu (1931), care murise din cauza cancerului la aparatul urinar, dar personalitatea lui Goga a suplinit cu succes pierderea. Octavian Goga a adus cu el nu doar prestigiu intelectual, ci și cea mai mare parte a Partidului Poporului (fără Averescu), redenumit Partidul Național Agrar. Fuziunea (14 iulie 1935)a purtat numele de Partidul Național Creștin. Trebuie amintit faptul că la inființarea Ligii Poporului, strămoșul Partidului Poporului, participase și A. C. Cuza. Intr-un fel, avem de-a face cu o limpezire a apelor și nu cu acea tulburare pe care o prezintă multe dintre marile sinteze de istorie a Romaniei interbelice in incercarea de a recupera orice ar putea fi de valoare. Ar fi interesantă o sinteză a istoriei Romaniei interbelice prin perspectiva traseelor prin partidele de dreapta ale personalităților care nu aveau de oferit nimic electoratului, exceptand dragostea. Distincția actuală intre partidele de dreapta și totalitarismul de dreapta (deși este uneori utilă pentru politologie) este, pe cat de confuză, pe atat de inutilă in ceea ce privește ințelegerea antisemitismului ca fenomen cultural. Mișcarea continuă a personalităților intre partide, dezbinările și fuziunile au avut la bază oportunitățile de afirmare și compatibilitățile ideologice, pe fondul general al unei sumare cristalizări ideologice in raport cu noul sistem electoral. Octavian Goga l-a adus pe Cuza (A. C., dar și pe Gheorghe A.) la guvern după alegerile din 1937. Momentul a insemnat o incununare a indelungatei și perseverentei cariere a „nobilului Octogenar” A. C. Cuza, care in anul respectiv fusese sărbătorit ca „titan”la Ateneul Roman, in prezența solemnă a Inalt Preasfinției Sale Patriarhul și a altor catorva reprezentanți ai inaltului cler. Contrar afirmațiilor din presa anului respectiv, a căror incredere in victorie creștea proporțional cu mărimea literelor din titluri (pe măsură ce se apropiau alegerile), venireala putere a guvernului Goga a luat prin surprindere atat opinia publică, cat și Partidul Național Creștin – spune Vago Bela. Astfel, dincolo de măsurile antisemite pe care avut prilejul să le pună in practică, măsurile „constructive” ale guvernului pot fi comentate folosind cuvintele unui țăran din plasa Teiuși: „ce s-a eftinit acum, n-a fost scump nici inainte”. Totuși, ținand cont de atitudinile și afirmațiile care au precedat momentul 1937, nu se poate afirma că A. C. Cuza a fost luat prin surprindere. Mai degrabă, se poate spune că A C. Cuza nu a ajuns intrutotul la putere, dacă luăm in calcul atat componența cat și durata de viață a guvernului. După guvernul de 44 de zile al Partidului Național Creștin, A. C. Cuza și-a incheiat cariera politică – guvernarea fiind un fel de premiu de consolare. Odată cu el a incetat și parlamentarismul romanesc pentru o bună bucată de vreme. Acest subiect va fi tratat mai pe larg in ultima parte a lucrării.

1.2 Criteriul rasei in ideologia cuzista

Potrivit lui Cuza, rasismul trebuia văzut ca „teorie, care merită toată atenția”. Totuși, la o citire aprofundată, am observat că autorul iși lăsa de cele mai multe ori această promisiune neimplinită, expediind chestiunea, adesea, la secțiunea etcetera: „și tuturor celorlalte cauze, capabile să producă același efect, printre cari poate fi și corcirea, cu strangerea dolihoizilor”. Per ansamblu, putem spune că rolul rasismului este cel mult unul literar. Sangele era mai degrabă o metaforă care venea să dea forță textului decat un concept biologico-metafizic instrumentalizabil in folosul xenofobiei. Este posibil ca neințelegerile privind rasismul lui Cuza, la care contribuie in mare măsură ambiguitatea lui Cuza, să fi apărut in literatura de specialitate datorită analizei inadecvate a uneia dintre broșurile anului 1928: Doctrina naționalistă creștină. Introducere: Cuzismul. Definiție, Teze, Antiteze, Sinteza. Mai exact, de la cuvantul sinteza, văzut ca sinteză a cuzismului, așa cum ar sugera titlul. Titlul promitea o parcurgere rapidă sau cel puțin o introducere călăuzitoare in scrierile lui Cuza. Insă, broșura este dezamăgitoare pentru orice cititor atent al cuzismului. Cuvantul „sinteză” din respectiva broșură nu are legătură cu sinteza a ceea ce a scris A. C. Cuza. Mai mult, cuvantul nu trimite nici măcar la depășirea dialectică a tezelor și antitezelor enumerate, deoarece tezele respective aveau valoare de axiome, antitezele aveau doar rolul de a părea absurde sprijinind in acest mod tezele, iar sinteza era prilejul reluării tezelor, probabil pentru memorare. Dacă dorim să găsim o sinteză a cuzismului, a ceea ce a scris pană la momentul 1928 relativ la chestiune, trebuie să ne referim mai ales la Despre poporație și la cele trei ediții din Naționalitatea in artă. Fără o astfel de observație riscăm să echivalăm cuzismul cu ideologiile xenofobe europene deja cunoscute. Iar, dacă ne limităm la o tratare superficială, putem să fim superficiali pană la capăt, fără ca rezultatele să aibă de suferit. De ce să-I citim cărțile și broșurile plictisitoare, cand e destul să vedem svastica de pe copertă și să povestim și altora ce am văzut? Iată un exemplu. Istoricul Gh. T. Pop sesiza in tezele lui Cuza „o vădită influență a fascismului italian, precum și a nazismului german”, exemplificand cu „teza” următoare: „Nația este totalitatea indivizilor de același sange, formand personalități colective, insuflețite de puterea naturală a nației și muncind fiecare pe un pămant anumit, ca organisme vii productive ale căror organe sunt cele trei clase cu subimpărțirile lor datorită legii naturale a diviziunei muncei”. Gh. T. Pop interpretează prima parte ca influență a nazismului, iar a doua ca influență a corporatismului. Pare plauzibil, deoarece A. C. Cuza a folosit cuvinte similare și a parcurs aceeași bibliografie precum colegii săi europeni mai celebri, insă a citit-o altfel și a citit-o mai devreme: Darwin, Duhring, Chamberlain, Gobineau, Haeckel, Huxley, Lapouge, List, Malthus etc. Cand se confrunta cu astfel de confuzii, obișnuite in epocă, A. C. Cuza răspundea măgulit și jignit in același timp: „Cuziștii sunt dar Hitleriști – intr-adevăr – pentrucă Hitleriștii sunt Cuziști […] Ce era Adolf Hitler la 1889? In anul acela abia se născuse. Ce era la 1893? Avea patru ani”.

Astfel, acolo unde Gh. T. Pop vede influență a nazismului se poate găsi o concepție mai veche, care apare la Cuza deja in ediția 1915 a Naționalității in artă. Neințelegerile se datorează faptului că Gh. T. Pop a consultat doar ediția 1927. Cat despre influența corporatismului italian in partea a doua, povestea e chiar mai veche, apare inainte de 1900, in lucrarea Despre poporație – concepția lui Cuza despre clasele ca organe și societatea ca organism va face obiectul ultimului capitol al acestei părți. Dacă dorim neapărat să stabilim o filiație a ideilor organiciste din lucrările lui Cuza, putem spune că autorul și le-a insușit de la Carl Menger. Bineințeles, prezentarea eronată a filiației nu poate șterge similitudinile. Insă scoate la lumină modul in care a fost citit acest autor. Iar dacă la problema citirii mai adăugăm și problema modului in care a scris A. C. Cuza, obținem o problemă cu adevărat complicată. De asemenea,insăși problema privind caracterul pe care l-a luat antisemitismul este suficient de complicată pentru a impune o regandire a subiectului. Este adevărat faptul că in preajma secolului XX in antisemitismul romanesc apar teme noi și cuvinte noi, așa cum a remarcat Leon Volovici: „Dacă pană prin 1880 unul din argumentele de bază ale manifestelor antisemite era refuzul asimilării (explicat prin intoleranța religioasă evreiască), după 1900 teza aceasta tinde să fie inlocuită de un slogan contrar: integrarea evreilor in structurile sociale romanești (proces care ia amploare) trebuie impiedicată, pentru că pune in pericol caracterul național romanesc”.La o privire superficială a textelor vremii, se poate ințelege că in secolul XX avem de a face cu o variantă biologizantă a antisemitismului. La o privire mai atentă, putem vedea că discursul referitor la „pericolul integrării evreilor” poate să nu aibă nicio legătură cu determinismul biologic. E vorba, mai degrabă, de un organicism difuz, de un fel de „rasism cultural”a la Renan, care are de a face mai mult cu aura cuvantului „rasă” decat cu rasismul. Ultima variantă pare mai adecvată pentru a caracteriza antisemitismul perioadei, mai ales că argumentele referitoare la nevoia de a impiedica asimilarea se sprijină, de cele mai multe ori, de la Eminescu incoace, pe teza mai veche a refuzului asimilării. In cazul lui A. C. Cuza, cel puțin, criteriul rasial apare in mai multe luări de poziție, dar joacă un rol secundar in economia argumentării poziției sale antisemite. Formulată ca teză, poziția lui A. C. Cuza față de asimilarea /integrarea evreilor ar fi următoarea: mă impotrivesc asimilării, pentru că evreii sunt neasimilabili. Chiar in ediția din 1927 a Naționalității in artă, cand a adăugat ultima anexă (XIX), Cuza incă susținea (teza lui Mihai Eminescu) că evreii sunt neasimilabili, aducand ca „dovadă” faptul că evreii sunt incapabili să invețe limba romană la un nivel acceptabil pentru a fi considerați romani. Pentru această demonstrație Cuza a ales o traducere a lui Hamlet de William Shakespeare (de Adolf Stern), intr-o romană destul de hazlie. Faptul că a atribuit rezultatul respectiv „incapacității de rasă” e mai degrabă un fel de injurătură, decat parte a unei argumentații rasiste. Inclin să cred că incapacitatea lui Cuza de a argumenta teza rasistă, cu care cochetează, se datorează faptului că prefera, dacă se putea, să nu se contrazică. Iar poziția sa inițială, din studiul Despre poporație (pe care nu l-a renegat niciodată) era impregnată de un determinism cultural-economic. Voi demonstra acest fapt pe parcursul capitolului. Deocamdată, putem vedea că dorința de a nu se contrazice se dezvăluie in faptul că, la reeditare, Cuza prefera să adauge text, in loc să rescrie; iar asta se vede chiar și in prefețele sau postfețele tuturor reeditărilor sale:

„[…] neschimbată in text, dar adăogită […] suntem fericiți a fi in măsură să spunem că aceste adevăruri au putut rămane neatinse in expresia lor.” „[…] textul a rămas, și in această ediție, fără nici o schimbare […] Modificările textului ar fi insemnat apoi că teoria […] a fost greșită ca fond sau greșită ca formă […] Dar eu am satisfacția rară […] că nu”. „[…] eu mențin in totul formula mea dela 1899. Cu mai multă convingere – după doăzeci și nouă de ani – că ea cuprinde intregul adevăr.”

Să ne ocupăm, așadar, de problema rasei in lucrările lui A.C. Cuza. Mai intai ne vom ocupa de o formulare care este incontestabil rasistă: „Religia nației jidănești: este productul acestei rase corcite și degenerate”. E o propoziție clară, afirmand că factorul biologic (rasa) determină cultura (religia). Cu alte cuvinte, propoziția spune că orice reprezentant (individ sau grup) al rasei respective va produce opere cu același caracter, dacă se va incumeta să producă; oriunde și oricand, in orice condiții sociale, economice, politice sau culturale – in mod inevitabil. Avem pentru această propoziție o antiteză. Nu mă refer la „antiteza” care urmează după teza respectivă in aceeași broșură, care spune că „nu este productul acestei rase”, ci la o formulare din anul 1904, reconfirmată in anii 1908, 1915 și 1927: „jidanii sunt un product al Talmudului”. Avem, așadar, o propoziție la fel de clară, afirmand, de data aceasta, că factorul cultural (religia) determină „caracterul” unui grup (evreii). Deci, este evreu orice reprezentant (individ sau grup) al celor care cred și sunt determinați de spiritul sau de cultura evreiască (aici de Talmud) – in mod inevitabil. Teză cu nimic mai „valoroasă” decat prima. Distincția trebuie făcută, totuși, pentru că tezele sunt de natură radical diferită. Abia in această optică (culturalistă) are sens și analogia cuzistă dintre „jidanii paraziți” și „jidăniții co-paraziți.Teoretic, am putea realiza cateva sinteze care să depășească contradicția. De exemplu, rasa și religia sunt două fețe ale aceleiași probleme, sau există alte considerente mai importante decat religia sau rasa care trebuie luate in considerare. Insă, pentru a vedea sinteza lui Cuza referitoare la chestiune, trebuie să mai analizăm cateva luări de poziție:

„Sângele – acea insușire tainică, de neințeles, dar văzută a materiei insuflețite, aceea ce se numește ≪rasa≫, care este in cele mai multe cazuri productul unui amestec determinat, mărgenit, ajuns la unitate deplină, după veacuri de incrucișări continue, intre aceleași elemente, apropiate, ferite de orice amestec străin, in aceleași imprejurări, naturale și sociale, pe acelaș pămint. Rase pure, la animale, nu există, precum nici la oameni, in acest ințeles, nații pure. Sunt numai rase primare, aproape specii, precum este rasa albă, galbenă, neagră, și rase secundare, arii, semiții, mongolii a căror origină nu o cunoaștem. […]

Orice incrucișare nedeterminată, continuă, la animale ca și la oameni, produce corcirea, amestecul haotic, al cărui blestem este sterilitatea. De pildă: ogarul e o rasă cu anumite caractere, cinele de stină cu altele: unul prinde iepuri, celălalt dă de știre și apără turma. Dacă insă vom incrucișa ogarul, cu cinele de stină, vom obține un product care nu va avea un caracter hotărit și in genere nici o insușire pozitivă, utilă, așadar, nu va fi nici cine, nici ogar, cum zice rominul, ci numai o corcitură sterilă cu care nu vei avea nici epure, nici turmă păzită, ceea ce nu il va impiedica să mănince ca alții, ba incă să fie de o lăcomie incă și mai mare decit aceea cu care sint inzestrate animalele, din care se va fi născut, in lipsa oricărui alt instinct mai inalt decit acel egoist al speciei.” Am citat pe larg această problema deoarece reprezintă spațiul cel mai generos acordat „problemei sangelui” in opera lui Cuza. Am omis doar un paragraf care relua ideile din primul. Aici avem de-a face cu cea mai complexă și mai elaborată privire asupra problemei. In celelalte referiri la chestiune găsim doar aluzii contingente, dar prezente in majoritatea lucrărilor, chiar și in volumul de Poezii, epigrame și cugetări in proză: „Moartea unei nații se rezumă in două cuvinte: corcirea și degenerarea. Fizică sau culturală.”. Sunt necesare cateva precizări. Se știe din text că in vizor este „poporul corcit al jidanilor”. Iar cuvantul corcit a fost folosit de Cuza cu sensul de „steril, adică fără nici un folos”, dar niciodată nu a precizat care este diferența dintre amestec și corcire. Cand poate fi considerat amestecul ca fiind „haotic”? Pentru Cuza, „corcirea”, metisajul, nu este atat un pericol care pandește in permanență sangele pur sau genele frumoase ale unei „poporații”, cat un rezultat care este devalorizat din motive utilitariste și atribuit celorlalți. Din nou – ca un fel de injurătură. Amestecul e chiar acceptabil, tot din motive utilitariste, atata vreme cat e vorba de „străinii creștini” – aceștia „vin cu deprinderi tehnice și comerciale superioare, și unii chiar cu capital, pentru a se stabili fără gand de intoarcere”. Tocmai ceea ce le reproșează evreilor. Vedem, de asemenea, că autorul nu precizează momentul in care amestecul devine corcire. Că argumentele rasiste sunt intamplătoare o demonstrează celelalte argumente antisemite, venite dintr-un registru mai vechi și aflate in contradicție cu ceea ce am prezentat pană acum. Referitor la corcire:

„Rasa, sangele lor deosebit ii face pe jidani să tindă a se păstra din instinct, precum și pe celelalte popoare de a refuza să se amestece cu danșii […]. Și s’ar fi putut amesteca și jidanii – cu elemente inrudite cu danșii – dacă nu ar fi fost ingrădiți de religia lor.”

Intr-un discurs ținut in Parlament in iulie 1918, Cuza relua argumentul condiționărilor religioase: „ei nu se asimilează. Pentru că religia lor, cu dogma fundamentală a poporului ales, este in principiu religia neasimilărei”. Deci, nici vorbă de „corcire”, pentru că nici măcar nu se amestecau – fie din motive biologice, din instinct, fie din motive culturale, religia neasimilării. Suntem din nou la tezele lui Mihai Eminescu. In acest sens trebuie ințelese acele concluzii categorice in privința imposibilității asimilării, aflate la limita dorinței antisemitului: „Neamestecandu-se cu noi – și nici nu trebue să se amestece – ei nu pot trăi pe pămantul nostru decat inlăturandu-ne. Afirmarea existenței lor, e negațiunea existenței noastre”. Ba mai mult, Cuza a dat o interpretare aproape culturală chiar și antisemitismului rasist al colegilor săi europeni, care are la bază o neințelegere a „specificului” evreiesc: „Că doar mișcările așa numite antisemite, in Austria, in Germania, in Franța, in Anglia, se indreaptă tocmai impotriva jidanilor asimiliți și care cum se vede nu sunt asimilați.” Distincția fină pe care o face intre asimilare și asimilire constă in faptul că prima e asimilare organică, iar a doua se plasează undeva intre imposibil și fraudă:

„Zadarnic te-ai mai ostenit

Să te botezi, jupane,

Căci apa-i trecătoare

Dar Jidovul rămane

Pentru a nu lăsa impresia că poezia lui Cuza trata doar obsesii, precizez că versurile citate de mine reprezintă aproximativ intreaga aplecare poetică spre antisemitism. Spre deosebire de aceste versuri de ură, restul erau de dragoste – triste spre sfarșitul sec. XIX. Totuși, astfel de afirmații, referitoare la „cripto-jidani” care se „camuflau” in creștini „pentru a-și servi mai bine neamul”, erau de găsit in preajma antisemitului nostru. Așadar, A. C. Cuza nu era foarte departe de rasism iar, dacă ar fi avut de a face cu un număr consistent de evrei asimilați, datele problemei probabil că s-ar fi schimbat. Dar era categoric departe de determinismul biologic. Accentul pus pe „asimilare” arată că discuțiile de după 1878 erau incă vii in sufletul lui. Atat de vii incat interlocutorul de discuție din ședința Camerei Deputaților din 18 iulie 1918, D. D. Pătrășcanu,iși argumenta teza similarității situațiilor din 1879 și 1918 cu faptul că A. C. Cuza vorbea in termenii inaintașilor lui. Putem spune că legislația și discursul politic romanesc, care au făcut aproape tot ce se putea face impotriva incetățenirii evreilor, au avut ca efect secundar și o amanare a rasismului romanesc. Cel puțin scrierile lui Cuza reprezintă o astfel de amanare. Totuși, Cuza oferă premise pentru un viitor rasism; poate nu necesare, dar suficiente. Cateva decenii bune de propagandă de acest fel puteau produce efecte rasiste in cazul in care ar fi existat un proces masiv de convertiri religioase.

„Schimbările de religie fiind puține la număr, interesează mai mult statistica bisericească [decat politica]. Totuși, cand religiunea și rasa formează unul și același lucru, ca la jidani, schimbările de religie pot să aibă o inraurire foarte mare asupra poporației dacă ele s-ar inmulți. Așa, de exemplu, oricat ar fi de dorit ca poporația noastră să absoarbă pe cat se poate mai multe elemente, totuși, in specie, absorbirea, prin incrucișare a unui prea mare număr de elemente evreești, nu ar fi de natură a intări naționalitatea noastră, ca vigoare și ca insușiri, ci de a o slăbi, fără de a inlătura intru nimic primejdia inlocuirei noastre de către jidani.”

Un alt termen cu o puternică sonoritate, preluat din inventarul rasist, se referă la „degenerare”. In literatura rasistă, termenul degenerare apare in stransă legătură cu cel de eugenie. Degenerarea e, in această optică, o tulburare a procesului de selecție naturală, tulburare apărută prin intervenția factorului cultural-moral, care, prin asistență, face posibilă existența „disgrațiaților naturii”, nu doar parazitară, ci și periculoasă pentru specie. Interpretarea lui Cuza, din nou, are la bază un determinism cultural-economic; degenerarea este sinonimă cu „istovirea din cauza lipsei mijloacelor de existență”. Cuza este extrem de departe de rasism, aducand chiar una dintre cele mai severe și mai pertinente critici care pot fi aduse acestei doctrine. Folosește, in acest sens, o teză dintr-un tratat de economie politică aparținand lui Jerome-Adolphe Blanqui: „Incetul cu incetul s-a stabilit in Anglia această curioasă maximă, că orice sărăcie este opera acelui care sufere și că trebue să urmărim victimele, in loc de a urmări cauzele ei”. E greu de stabilit cat de bine a internalizat această critică antisemitul nostru; cert este că Blanqui este citat cel puțin cu același respect precum Vacher de Lapouge. Mai mult, Cuza revine asupra tezei, după 354 de pagini, de această dată folosind cuvintele lui. Recursul la această teză e prilejuit de critica severă pe care o aduce soluției pe care Malthus o dă problemei limitelor resurselor de hrană (rezerva morală a muncitorimii față de inmulțire), soluție pe care o consideră „și greșită și nedreaptă și nefolositoare”: „Asupra lor [muncitorilor] cădea intreaga răspundere a mizeriei a căror victime erau, in societatea modernă”. Acolo unde rasiștii văd merite și gene frumoase, Cuza vede privilegii ascunse și pseudo-darwinism: „Mulțumită proprietăței […] un spirit pozitiv și ingust, o conștiință mai puțin scrupuloasă și o inimă de corsar servește mai bine decat calitățile cele mai rare. Fiul unui bancher rahitic va triumfa in contra tanărului celui mai viguros și mai inteligent dacă s’a născut din părinți săraci.” Inclin să cred că e de partea „declasaților”, deoarece in această poziție cădeau, după statisticile citate, țăranii moldoveni. Cuza era nevoit să lupte de cealaltă parte a baricadei. Dacă Vacher de Lapouge propunea incurajarea viciilor pentru exterminarea vicioșilor, așa cum s-a intamplat in cazul „indienilor vicioși” din vestul sălbatic, in estul sălbatic, Cuza era nevoit să ia partea băștinașilor „viciați”. Datorită acestei particularități locale, degenerarea are in cadrul teoriei lui Cuza doar cauze cultural-materiale, nicidecum biologice. Dacă la oraș aceasta se datorează in special stresului, adică „asuprirei sistemului nervos”, la țară (in Moldova) se datorează „condițiilor geografice nenorocite”, subalimentației și mai ales alcoolismului. Alcoolismul este desemnat drept „cauza de căpetenie a istovirei puterilor fizice și morale ale poporației” și „una dintre din cauzele cele mai puternice de degenerare a poporației, pentru că atacă și puterea ei de producere și puterea ei de reproducere”. In acest sens, Cuza va duce o indelungată luptă cu „obșteasca indiferență”și cu neimplicarea statului, contribuind, alături de A. D. Xenopol, la fondarea (1895) „Ligei contra Alcoolismului”. In această luptă, „demonul cel rĕu” e rachiul „din bucate (cereale) apărut după imbolnăvirea viței de vie de oidium in 1850: „[…] odinioară beția avea un caracter oare cum maĭ vesel și maĭ nevinovat. Beția sumbră, primejdioasă, timpitoare cu urmărĭ atit de grave pentru stat și societate, este un product specific al civilizațieĭ de la sfirșitul secoluluĭ al nouăsprezecelea.” O altă teză preluată din instrumentarul rasist și „denaturată” de Cuza se referă la ceea ce se numea „caracterul constant al popoarelor”. Sunt citați, in acest sens, o serie de autori destul de obscuri precum D. Chwolson, F. Von Hellwald etc. care susțineau că „insușirile raselor, cari au rămas aceleași, de mii de ani de cand le cunoaștem, se explică prin puterea lăuntrică a naturei moștenite, care sfarșește prin a rezista cu succes inrauririlor din afară”. Cuza este parțial de acord cu această teză, reproducand-o cu propriile-i cuvinte și exemple. Cu deosebirea că acceptă teza doar cand se referă la perioade mai scurte de timp, de preferință la prezent, și doar cand se referă la diferențele rasiale cele mai vizibile, de preferință, culoarea pielii: „In toate regiunile, in toate climele, anglo-saxonul și germanul iși păstrează insușirile lor și negrul nu-și schimbă natura prin faptul că-și schimbă [spațiul] de locuință, sau că-și modifică instituțiile”. Insă, cand este vorba de „mii de ani” și de populații de culori asemănătoare, devine sceptic, poate fără să vrea, și dă următorul exemplu: „pe același pămant s-a dezvoltat civilizația strălucită a elenilor și vegetează astăzi poporul grec”. Motivul este, după cum deja ne așteptăm, unul de natură culturală, ca un corector al celor care se intamplă in mod natural. In cele din urmă, cultura joacă „un rol insemnat impotrivind unele tendinți stricătoare și dezvoltand pe altele de folos”. Afirmația are sens, dacă luăm in calcul poziția sa de om călăuzitor. Altfel, dacă toate ar merge de la sine, prin sange, cum se mai justifică rolul „corifeilor” in viața unui neam? Alături de aceste motive, mai mult sau mai puțin previzibile, am mai identificat un motiv, mai straniu, care ar putea explica marginalitatea criteriului rasial in cadrul cuzismului. A. C. Cuza nu se baza pe argumente de tip rasial, pentru că era antisemit. Iar a fi antisemit inseamnă mult mai mult decat a fi coerent cu vreo doctrină; inseamnă a duce o luptă pe toate planurile, folosind orice mijloc posibil, iar in final a incerca a fi coerent, in măsura posibilităților, pentru a nu fi „prins” de adversari. Or, Cuza folosește argumente anti-rasiste pentru a-și susține cat mai științific posibil antisemitismul. Poziția lui se sprijină pe determinismul cultural-economic, cum am spus la inceputul capitolului. Superioritatea economică a evreilor nu trebuia să fie atribuită „unei insușiri a rasei […] după părerea mea, adevărata explicație științifică, a problemei jidanilor și acțiunei lor, in viața economică: [este] religia”. Analizand resorturile intime ale opțiunii lui Cuza putem spune că succesul dușmanului nu merită să fie explicat pornind de la „insușirile rasei” lui, pentru că astfel nu i se mai poate lua… Totuși, nu trebuie să-l considerăm pe Cuza atat de conștient de valoarea politică a argumentelor precum lasă să se ințeleagă descrierea mea anterioară (deși corectă). Miza politică a argumentelor științifice nu este intotdeauna conștientizată. In cazul de față, putem presupune că era destul ca interesul antisemitului să se trezească la auzul unor teze de acest gen, pentru că ii erau favorabile. Propozițiile care aduc explicații utile par intotdeauna mai evidente și sunt mai ușor de internalizat. Mai incărcată de mize politice este o altă chestiune in care Cuza se va implica, luptand impotriva rasismului – pentru a lupta impotriva evreilor. Chestiunea in cauză e una demografică. In a doua jumătate a secolului XIX, tendința generală este de a inlocui „obstacolele represive cu obstacole preventive”. In acest context, cand statistica și demografia incep să caștige un loc de cinste, intrand explicit in vizorul politicii, in Moldova se trăgeau semnale de alarmă in privința sporului demografic slab al etnicilor romani. E greu de precizat dacă prin problematizarea acestei „[abateri] de la cursul normal al lucrurilor, putem zice o monstruozitate demografică ” se urmărea să se atragă atenția asupra chestiunii evreiești, sau invers. Poate puțin din ambele.

„Incă de prin anul 1841 [ne informează Cuza asupra stadiului cercetărilor], un statistician anonim, făcand statistica poporației Moldovei, ne prorocește că ≪impoporarea jidovească a politiilor va intrece in viitorime pe acea a creștinilor” .

C. Cuza intră serios in discuție, prilej cu care se naște acest voluminos studiu, Despre poporație, completat in 1927 cu cateva anexe și cateva broșuri. Iar discuția va continua, in același registru pesimist sau, cel puțin, plin de ingrijorare, chiar și după ce sporul demografic al romanilor va deveni pozitiv – cursurile de la Vălenii de munte din 1909 demonstrează acest fapt. Ceea ce ne interesează in cazul de față este că poziția antisemită a lui Cuza se sprijină tot pe argumente anti-rasiste, pornind de la același determinism cultural-economic: „inmulțirea lor [evreilor] extraordinară, pe unde se poate observa in comparație cu reproducerea inceată a poporației creștine, așa precum se observă in orașele din Romania, nu se datorește unor insușiri ale rasei, ci numai imprejurărilor sociale și economice”.Reia firul și stilul argumentelor și in Anexe: „prolificitatea poporației jidănești […] a fost considerată de unii ca o insușire a rasei: ceea ce de altfel nu rezolvă problema […]. S’a dovedit insă că prolificitatea Jidanilor scade și ea in anumite condiții – prin capilaritate socială, de pildă, la jidanii bogați […] Cum se vede, această explicație e o nouă confirmare a legei poporației, așa cum o precizează formula mea […]” Vedem din nou aceeași predispoziție spre confirmări. Conceptul de capilaritate socială e preluat de la Arsene Dumont și dezvoltat de Cuza pentru a „culturaliza” constrangerile biologice din teoria lui Malthus. Cuza susține că nu scrierile lui Malthus au valoare, ci problema pe care citirea lui Malthus o prilejuiește. Cuza incearcă să recupereze din Malthus doar „fondul”, fără să se lase influențat de concluziile eronate: „teoria economică greșită la care a ajuns Malthus din cauza formei greșite in care și-a exprimat gandirea, și care a trebuit să-l aducă cu fatalitate la incheierile practice greșite la care a ajuns”. In cazul oamenilor, nu „factorii psichici: foamea și iubirea” determină limita inmulțirii populației, ci factorii culturali-economici: „mijloacele cu cari este obicinuită să trăiască”. Foamea și iubirea condiționează doar animalele și, uneori, muncitorii – cand sunt constranși să accepte salariul natural (costul produsului muncă) problematizat de David Ricardo. S-ar putea spune că modul de lucru utilizat de A. C. Cuza este cauza principală a neințelegerilor in privința opțiunilor sale. Asemeni exemplului de mai sus, referitor la raportarea față de Malthus, se pot găsi numeroase alte exemple. Astfel, alegand pasajele dedicate lui Marx, am putea ajunge la concluzia că A. C. Cuza e mai socialist decat era. Cuza este parțial de acord cu toți. La fel stau lucrurile și cu dezacordul său. De aceea sunt posibile fabuloasele sinteze pe care le face, prin care incearcă să devină mai ințelept decat toți. Iar textele lui A. C. Cuza sunt prea complicate pentru miza lor. Nu este la indemana oricui să iși petreacă cateva săptămani bune in compania unui tratat de economie care nu are decat valoare de simptom. De aici și confuziile in privința interpretării cuzismului. De aici și imposibilitatea de a „proba” in manieră „clasică” (folosind cateva citate doveditoare) impresia generală lăsată de citirea integrală a textelor lui A. C. Cuza. Dorința lui de rafinament și complexitate, dublată de neglijență, continuă să creeze cercetătorilor impresia pe care a creat-o profesorului Basilescu, insărcinat cu evaluarea lucrărilor propuse de A. C. Cuza pentru obținerea catedrei de Economie politică și Finanțe a Facultății de Drept: „o operă de fantezie, o inșirare, o ingrămădire de citațiuni și de opiniuni, adesea divergente, din care autorul – și mai puțin incă cititorul său – cu greu se poate descurca”. Vedem că, deși preia termeni și probleme specifice rasismului,modul in care utilizează astfel de instrumente neutralizează, de cele mai multe ori, concluziile la care ne-am aștepta să ajungă. Concluzia ce poate fi trasă l-ar mahni probabil pe A. C. Cuza: in aceste lucrări, rasismul apare ca o formă fără fond. Totuși, nu vreau să insinuez faptul că eșecul rasismului cuzist s-ar datora faptului că cititorii lui au procedat asemenea demersului de față, reținand contradicțiile și ponderand argumentele contradictorii pentru a prinde spiritul. Nici pe departe. Spre deosebire de istoricii care căutau neapărat rasismul in afirmațiile bulversante, cititorii lui Cuza, mai puțin preocupați de taxonomii, au reținut ceva destul de vag, o impresie generală a rasismului ca fiind ceva destul de nebulos și complicat, oarecum inutilizabil. Cu aceasta, inchei referința la rolul criteriului rasial in lucrările lui A. C. Cuza, precizand că am acoperit toate referirile intalnite, nu cantitativ (ar fi un procent de 60 %), ci in specificitatea lor. Ca un fel de concluzie la cele spuse pană acum, l-am putea lăsa pe Cuza să vorbească de la sine, pentru a-i ințelege dialogul cu bibliografia europeană de profil. Pseudo-rasismul vag și confuz al lui Cuza se poate auto-caracteriza printr-un emblematic exemplu: Cuza traduce expresia lui Vacher de Lapouge epuisement des eugeniques prin „istovirea elementelor superioare”. Fie că traducea așa cum ințelegea, fie că traducea ghidat de imaginea pe care o avea despre capacitatea de ințelegere a cititorului, Cuza elimină perspectiva respectivei superiorități. Dacă, pentru autorul francez, superioritatea era biologică, dată de „genele frumoase”, pentru Cuza, aceasta era doar superioritate – probabil de clasă.

Capitolul II: Ideologia antisemita a lui A.C . Cuza

2.1 Antisemitismul “de aplicare “ in viziunea lui Cuza

La capitolul practică, Cuza stătea mai bine decât la teorie, dacă este judecat după regulile practicii. În schimb, dacă este judecat după regulile teoriei, poziția lui era chiar și mai fragilă. Emblematică în acest sens este aprecierea ironică făcută de Nicolae Iorga (28 martie 1928, Neamul Românesc): Reputația lui Cuza „e universală, dar nu în domeniul științei”. Trebuie să înțelegem ironia lui Iorga așa cum a înțeles-o Cuza, reluând doar prima parte, în scop publicitar. Cu alte cuvinte, trebuie să privim doar eficiența demersului. După cum spunea Hannah Arendt, sarcina istoricului nu mai constă în a descoperi un fals sau o neînțelegere, ci de a arăta cum respectiva chestiune ajunge să fie crezută. În ceea ce privește broșurile, sau așa-numitele „scrieri de aplicare”, Cuza nu avea scrupule în a se contrazice, știind că era puțin probabil să fie „prins” sau, în caz contrar, mai mult ca sigur timpul așterne uitarea, lăsând doar perseverența să-și facă efectul; iar efectele pozitive pot depăși efectele negative din punctul de vedere al succesului electoral. Acesta e un motiv utilitarist, pe care nu l-a adus niciodată la suprafață, probabil nici nu l-a conștientizat – de ce să nu îi luăm în calcul buna-credință? În schimb, a produs un alt gen de motive, greu de caracterizat. Afirmațiile lui Theodor Herzl, auto-ironice și cinice, ne-ar putea ajuta să înțelegem această poziționare ambivalentă față de popor specifică politicianului european în perioada de tranziție la politica „maselor”: „Pretutindeni, poporul nu este decât un copil bătrân, care ce-i drept poate fi educat. Însă chiar în condițiile cele mai favorabile, această educație ar avea nevoie de un timp atât de îndelungat încât… ne putem descurca mult mai rapid în alte feluri.” Deși nu la fel de rafinat și îndrăzneț, Cuza avea o poziție similară față de popor: „Mulțimile dar – deși în ultimă analiză sînt totul – nu sînt nimic.”. Această înțelepciune se livrează la pachet cu o a doua, complementară: „Mulțimile trebue să aibă cultul geniilor – geniile, cultul mulțimilor.” Deși nu sunt suficient de clare, afirmațiile lui Cuza pot dezvălui orientarea potrivit căreia nu e nedemn să faci orice pentru a câștiga mulțimea. Pentru un geniu auto-intitulat, nu este nedemn nici faptul de a se coborî la nivelul mulțimii, nici faptul că le refuză membrilor mulțimii calitatea de ființe gânditoare. Despre dragostea față de popor, care oferă temeiul subordonării acestuia, voi vorbi mai pe larg când voi analiza funcția antisemitismului în ideologia cuzistă. Deocamdată să rămânem la practica antisemită, la „scrierile de aplicare”, în care scopul scuză mijloacele.

Scrierile „de aplicare” nu sunt o raritate în cazul antisemitismului. Din contră, cantitativ vorbind, acestea depășesc scrierile teoretico-meditative (de care depind). Referindu-se la antisemitismul secolelor XIX-XX, Charles Kecskeméti folosește expresia „antisemitism aplicativ” pentru a caracteriza un domeniu care tindea să devină mai degrabă aplicat decât inovativ. Iar expresia pare să se potrivească precum o mănușă activității lui A. C. Cuza în domeniu. Situație de înțeles, deoarece exista deja o bibliografie impresionantă care nu putea fi trecută cu vederea de noii producători de discurs antisemit. Pe de o parte, trebuia demonstrată cunoașterea bibliografiei – din motive de legitimare. Pe de altă parte, dificultatea de a aduce încă ceva nou depășea adeseori mizele demersului. Aș putea spune că după secolul XIX antisemitismul este mai mult tehnică decât știință și, din această cauză, devine mai transparent politic. E un fel de știință care se dă de gol foarte ușor; relația dintre producerea de adevăr și putere fiind dezvăluită în parte și de nevoia de a redefini, din mers, poziția de evreu – astfel încât această redefinire să nu modifice structura privilegiilor. Evreul care a adus modernitatea nu trebuie să stea mai bine decât Evreul care l-a ucis pe Cristos. Bineînțeles, redefinirea nu s-a petrecut ca urmare a unui plan diabolic prestabilit, ci prin traducerea, mai mult sau mai puțin spontană, a unor dispoziții. Indivizi diverși, aflați la un moment dat într-o situație conflictuală cu alți indivizi, poziționați ca evrei, pot uza de teze argumente și certitudini oferite de discursul antisemit pentru a-și rezolva problemele. Probleme personale sau probleme „generale”, de diverse naturi, legate de solidaritate, de corupție, de alienare, de ecologie etc. Ce e antisemitismul dacă nu o seducătoare soluție complicată la probleme simple? Parodiindu-l pe JeanPaul Sartre, aș spune că nu antisemiții creează antisemitismul, ci antisemitismul creează antisemiți. Iar aceștia pot contribui (sau nu) la dezvoltarea discursului, pot să-l aplice sau doar să-l perpetueze latent, transmițându-l mai departe pe cale orală sau susținând prin achiziții o piață a producătorilor de texte antisemite. Într-un sens similar, Leon Volovici folosește conceptul antisemitism latent, incluzând și prejudecățile care se reproduc pe cale orală de la o generație la alta, precizând faptul că între antisemitismul latent și cel activ există o relație fluidă, cu granițe ușor de trecut. În acest sens, A. C. Cuza a făcut tot ce se putea face pentru perpetuarea discursului antisemit. S-a remarcat mai puțin în domeniul violenței fizice; dar era conștient, încă din timpul studiilor, că între teorie și practică nu este și nu trebuie să fie vreo ruptură. Și nu a scăpat niciodată prilejul de a semnala și folosul practic al vreunei abordări teoretice. Cât despre broșurile sale antisemite, acestea reprezintă chiar punctul de întâlnire /confuzie dintre putere și adevăr. Astfel, dacă publicul este religios, adevărul trebuie să fie religios. Drept urmare, un politician nu își poate permite să se prezinte ca ateu, ci face puțină incursiune prin imaginarul „teologic”. O regulă a bunului simț politic spune că nu este permisă neglijarea raporturilor de putere deja-existente în societate. Doar un politician utopic s-ar putea aventura împotriva marilor obișnuințe, dar nu e cazul pentru antisemitul nostru. Cuza era un conservator organicist. Niciun organicist nu ar îndrăzni să considere societatea ca fiind excesiv de modelabilă, deci artificială. Chiar pentru reușitele lui Hitler, Cuza a propus o descriere sceptic entuziastă: „o admirabilă utopie”. Totul este „legitim” doar în măsura în care este „posibil”. Cât despre latura morală a acestei raportări politice: „Fiecare are dreptul și datoria să zică umanitatea sunt eu” și „milă nu e și nu trebue să fie. Fiecare voește și are dreptul să trăiască dacă are puterea de a trăi”. Deși este riscant. După cum am văzut în paginile anterioare, arta posibilului i-a adus lui Cuza acuzații de duplicitate – una gândește și alta face – chiar și din partea concurenților antisemiți care i-au re-publicat versurile atee de tinerețe, în 1927. Societatea este, așadar, modelabilă în măsura în care e modelată în direcția care nu se atinge de marile prejudecăți ale bunului simț. Cuza era un idealist, dar știa că „sportul cu ideĭ înaintate” era mai puțin performant decât cel cu prejudecăți. Astfel, cu puțină dibăcie și cu un strop de idealism, o anume descriere a realității se poate impune ca „icoană adevărată a realității”. A problematizat această descoperire destul de devreme, exprimând-o în 1914 (18 iulie), ca parlamentar: „Nu există faptă mai mare decât vorba. Pentru că dacă o faptă schimbă un lucru, o vorbă, sau o serie de vorbe, sau o concepțiune, sau o idee, sau o teorie, schimbă o lume întreagă”. Despre succesele sale în direcția naționalismului a vorbit încă din prefața ediției din 1915 a Naționalității în artă, revenind în 1927 cu mai mult entuziasm:

„Naționalismul, în ultimul timp, a făcut uriașe progrese în spirite”„propaganda naționalistă, prin grai și prin scris – a făcut însemnate progrese, la noi în țară, în ultimul timp.” „În ce mă privește – eu sunt mulțumit, întrucît pot să zic și de data aceasta că «Naționalitatea în Artă» a contribuit și ea cu ceva la această mișcare „

Vedem, așadar, că nu visa când ne spunea că „o vorbă […] schimbă o lume întreagă”, ci doar constata, cu satisfacție. De asemenea, A. C. Cuza a intuit bine și cum anume poate schimba o lume. Chiar dacă nu a spus-o explicit, a făcut-o. Prin perseverență și repetiție. Pentru că o anume descriere a realității se impune mai degrabă prin ceea ce Eric Wolf numește „dezvoltarea redundanței” decât prin „victoria unei logici colective sau a unui impuls estetic”. Mai simplu spus, nu geniul schimbă lumea, ci propaganda. Propaganda pe toate canalele eficiente disponibile este singurul producător de adevăr social. Iar A. C. Cuza pare să fi intuit, cel puțin, acest adevăr al sociologiei: „Trebue să cultivăm poporația prin preoți și învățători”, spune Cuza încă de la începutul carierei.

„Nicĭ o mișcare puternică nu se face decît în urma unor nevoĭ adînc resimțite și a unor convingeri fanatice, carĭ nu pot face alta decît să ducă mișcarea mai departe decît o încuviințează judecata rece. În asemenea împrejurări de luptă însă judecata rece, departe de a fi o calitate, este un defect.”

Privită din această perspectivă, activitatea „cuzistă” politică, profesorală și scriitoricească trebuie reconsiderată. Termenii „turbat, repetitiv, steril”, pe care i-i atribuie Eugen Weber, nu descriu sterilitatea sau fecunditatea demersului cuzist, ci mai degrabă frustrarea (resimțită și de către mine) produsă de momentul în care cercetătorul pătrunde în intimitatea monologului cuzist. Deoarece Cuza nu oferea informații, ci producea adevăr. Variațiunile antisemite cuziste trebuie privite ca un ceva aflat între ritual și slogan publicitar. Ca exemplu, amintesc câteva dintre cele mai percutante sloganuri, care, dincolo de calitatea lor literară ce nu merită a fi discutată, au calitatea de a fi ușor de reținut: „democrație cu perciuni”, „proză cu perciuni”, „idei tăiate împrejur”. Exemplele citate mai sus au fost reținute chiar și de către istoricii care au fost nevoiți să consulte, în zilele noastre, lucrările lui. Ca exemplu evident de ritual, având chiar și conotații religioase incluse, aș aminti modalitatea de a semna lucrările: „Iași, în ziua de «Sfinții Arhangheli», 1905”, „Iași, în ziua de «Schimbarea la față», 1915”, „Iași, în ziua de Invierea Domnului, 25 aprilie 1927”. Obiceiul este preluat și de fiul său, George, care data: „Iași, 6 ianuarie 1935 (Botezul Domnului)”. Exemple similare pot fi găsite și în organizarea partidului, însă nu vom intra în amănunte, deoarece maestrul Cuza a fost întrecut în această privință de discipolul Codreanu . Cuzismul, denumire impusă „de uzul vorbirei”, trebuie privit ca activitate de prozelitism, eminamente politică, care urmărea modelarea societății după caracterul ei natural. Paradoxul aparține cuzismului, aici fiind doar reformulat. Ca un preambul al modelării sociale aducătoare de bine, „eliminarea jidanilor” trebuia privită ca urgență. Totuși, din ceea ce s-a putut observa, activitatea cuzistă s-a epuizat în preambul. În același sens, eficiența demersului cuzist a constat în promovarea antisemitismului. Textele, ideile simple și repetitive, sloganurile, în special cele din broșuri, sunt proiectate într-o așa manieră încât „să poată servi […] acțiunei

imediate”. Deși Cuza avea câteva idei oarecum originale, personale – vom vedea în ultima parte –, cuzismul a fost doar o formă de antisemitism aplicat, în care întreg instrumentarul antisemit era binevenit, cu toate contradicțiile inerente.

„«Cuzism»; s-a numit, dela o vreme, la noi, ceeace se numește, de obiceiu: «antisemitism»” [deși] „«antisemitism», este un termin nepotrivit, cum bine s’a spus. Căci nu este vorba aici, de «semiți», ci de «jidani»: cari nu sunt semiți.”

Instrumentarul antisemit se regăsește în toate lucrările autorului, însă broșurile sunt locul în care pare să se concentreze toată tipologia. De exemplu, în broșura Doctrina naționalistă creștină, de la 1928, din care tocmai am citat. Ca o precizare, această „sinteză” a cuzismului a apărut în momentul în care mișcarea de dreapta a cunoscut cea mai puternică fragmentare, existând o concurență serioasă în privința cuceririi monopolului asupra discursului xenofob, concurență manifestată mai ales prin revendicarea „adevăratului” naționalism creștin și antisemit. Probabil acesta e unul din principalele motive pentru care Cuza a promovat denumirea de cuzism, pentru a desemna antisemitismul „veritabil” românesc, diferit de „antisemitismul paralitic” al celorlalte partide. „Aceasta este și o garanție, ca să nu i se imprime mișcării de apărare națională-creștină, altă direcție.” Respectiva broșură conține, tehnic vorbind, 10 teze. De fapt, sunt fie mai puține, deoarece ideile de bază se repetă în diferite teze, fie mai multe, deoarece teza 10 este urmată de „afirmarea dela urmă, că nația românească, numai prin eliminarea jidanilor, își mai poate salva existența”. Această teză-bonus (sau malus) are aceeași consistență cu propozițiile considerate teze și numerotate ca atare. În plus apare atât la capitolul „Antiteze”, cât și la așa-numitul capitol „Sinteza”. Decalogul cuzist, așa cum este construit, îmi permite, deci, să-l ignor, să propun o structură mai inteligibilă a ideologiei, să aleg „din totalitatea elementelor ei, biologice, teologice, economice, sociologice, istorice” doar ceea a fost accentuat și folosit suficient în activitatea cuzistă.

O formulare mai coerentă a antisemitismului apare în volumul de versuri, epigrame și cugetări, în care Cuza scoate în relief doar patru mari aspecte, dezvăluind publicului amator „o împătrită problemă: biologică, în originea ei; teologică, în înțelesul ei; economică și culturală, în urmările ei; politică și socială, în soluția ei”. Vedem că, în cazul „cugetărilor”, taxonomia e ceva mai limpede; activitatea profesorală a lăsat totuși urme. Însă nu voi folosi nici această taxonomie; pe de o parte, pentru a nu intra în confuziile dintre problema biologică-teologică, respectiv problema cultural-politică; pe de altă parte, pentru a scoate în relief nu atât expunerea problemei, cât originea problematizării. Interpretul nu trebuie să-i permită interpretatului să-l subordoneze structural. Deci, în locul împătritei probleme, voi descrie o îndoită problematizare pentru o singură problemă. Cele două mari surse ale cuzismului au fost: (1) „legea divină, a învățăturei lui Isus” și (2) „legea naturală a naționalităței”. Că acestea sunt sursele fundamentale, cele care ar trebui să conteze pentru electoratul virtual al lui Cuza, o demonstrează apariția lor în numele partidelor sale : UNC, LANC, PNC.

Prima din sursele importante ale cuzismului, care poate fi numită sursa originară sau matricea antisemitismului, este anti-iudaismul bisericii. Cu deosebirea că „secta d-lui A. C. Cuza”accentua spiritul luptei împotriva „împărăției Satanei” și introducea numeroase elemente „științifice” (de fapt, rasiste) contradictorii, completând „lupta pentru credință” cu „lupta pentru știință” care era deja „tot atât de necesară”. Lupta dintre „știință și credință” era considerată ca „idioție a «laboratorilor»” deoarece, „știința și credința, se complinesc, nu se înlătură”. Așa cum ne-a obișnuit, A. C. Cuza nu se mulțumea cu un singur tip de argumente, chiar dacă mai multe tipuri nu aduc întotdeauna mai multă certitudine. Anti-iudaismul clasic a fost, deci, îmbunătățit cu argumente din mistica științifică antisemită occidentală, într-o asemenea măsură încât a provocat reacții din partea unor membri ai bisericii. Scrierile de acest gen ale lui Cuza au fost considerate, mai în glumă mai în serios, erezii. Din polemica pe care a purtat-o cu arhimandritul Scriban , în broșura Eroarea teologiei și adevărul bisericei, se poate vedea că puterea sintetizatoare i-a adus lui Cuza și neplăceri. Chiar din zona electoral sensibilă a ortodoxiei. Reacția lui Cuza la astfel de acuzații a fost ambivalentă, menținându-și punctul de vedere, dar într-un mod maleabil, deoarece a fost un abil politician:

„Respectez sfânta noastră Biserică, așa precum este – chiar având la bază eroarea teologiei. Întrucât ea este biserica părinților noștri, și dându-mi bine seamă, că baza ei dogmatică nu se poate schimba dintr-odată.”

Eroarea în cauză consta, pe de o parte, în utilizarea Vechiului Testament ca suport teologic, iar pe de altă parte, în interpretarea Noului Testament în spiritul de toleranță și iertare. Din această pricină lupta împotriva evreilor părea a fi cel puțin îngreunată, dacă nu imposibilă. Deoarece în Vechiul Testament evreii apar ca popor ales, iar toleranța și iertarea se împacă destul de greu cu instigarea la violență. Cuza a găsit, de fapt, incoerența anti-iudaismului și a încearcat să o rezolve, să o depășească astfel încât argumentele anti-iudaismului să poată fi utilizate în continuare, pentru că publicul local este mai receptiv la astfel de argumente. Cuza a atribuit respectiva „eroare teologică” tradiției, care „este interpretare transmisă […] [deci] operă omenească, și aparține unui timp anumit”. Raportarea cuzistă ambivalentă față de tradiție a fost legitimată de asumpții cu iz de rigoare științifică, susținând: „Dogmei trebue dar ori când să tindem a-i substitui adevărul. Dacă dogma îl cuprinde, – rămăne. Dacă nu îl cuprinde: ea nu are drept să existe, ca dogmă”. Miza era, după cum am spus, instrumentalizarea imaginarului religios în folosul antisemitismului. Propozițiile sale cu iz teologic nu erau neapărat ortodoxe (în toate sensurile), dar asta e mai puțin important; dogma se poate îmblânzi, în timp. Important e să rămână suficient de vagi, ca să nu producă scandal prematur și inutil. Astfel, Vechiul Testament era descris ca „Ucigăl-Crucea”, deoarece producea „îndobitocirea” și deturnarea creștinismului de pe adevăratul său drum, „în spiritul lui Isus”, care trebuia să ducă spre „«înființarea împărăției lui Dumnezeu», pe pământ: posibilă numai prin desființarea împărăției Satanei. Cu eliminarea jidanilor”.

„Creștinii, nu luptă pentru civilizația lor, dar nici măcar nu se apără. Cauza este una singură: amestecul «Testamentului Nou», cu «Testamentul Vechiu», care întunecă înțelegerea amândurora”.

Pentru îndreptarea erorii, Cuza avea propuneri minimale, dovedind abilitate politică. Acestea se rezumă la eliminarea Vechiului Testament din programa școlară, studiul acestuia rămânând în seama celor care doresc să aprofundeze teologia. De asemenea, avea și propuneri maximale, dovedind intransigență ideologică. Acestea urmau a face obiectul propagandei, care propovăduia eliminarea definitivă a Vechiului Testament și reinterpretarea, pe cât posibil abuzivă, a celui nou.

„Urmașii nu au înțeles că cuvântul lui Isus este adevărat nu numai în spiritul lui, dar și în litera lui, când a zis că Jîdanii sînt de la părintele lor diavolul: ucigătorul de oameni și tatăl minciunei”. „Noi nu vom putea scăpa de jidani, câtă vreme cartea jidănească a Vechiului Testament – cu « poporul ales » în jurul căruia se învârte istoria lumei – va continua să fie amestecată cu Noul Testament: falșificând învățătura lui Isus, care este, cum am zis altă dată, « antisemitism superior » […]”

Despre acest antisemitism superior, A. C. Cuza obișnuia să vorbească de câte ori avea ocazia, chiar și în cadrul atât de impropriu al Parlamentului (ședința din 12 dec. 1930): „Dacă este Dumnezeu Hristos, atunci este antisemit”. Această expresie, încă metaforică, devine cu adevărat ridicolă în momentul în care a devenit obișnuință, intrând în uzul vorbirii / scrierii cuziste; când nici ghilimelele, rămase probabil tot din obișnuință, nu reușeau să-i sustragă caracterul reificat: „Isus, răstignit de jidani, din cauza «antisemitismului» său”. Iar pentru a ieși din paradoxul evreului-antisemit, Cuza a încercat să tranșeze ideologic problema antisemitismului superior. În această logică, nici Moise, „care știm că era egiptean”, nici Isus, care era „Galileean, după trup”, nu puteau fi revendicați ca evrei. Doar Ezra, responsabil pentru forma Vechiului Testament, rămânea evreu. În schimb, Isus trebuia să fie arian:

„Dar Isus, nu se deosebește de jidani, numai în spirit […] ci și în corp, dovedind că el nu era din sângele lor, și în deosebi, că nu se coborea din neamul lui David […]”. „Galileean – de origine arică – se vede că Isus are caracterul Galileenilor, spiritul aric: spiritul de luptă și de jertfire dezinteresată pentru bine și adevăr, spirit idealist.”

„Nefalșificat”, Noul Testament este pe cât de simplu, pe atât de complicat. Adevărata învățătură a lui Isus, dezinteresată și idealistă, nu prevede „pace și ertare; care știm că a fost proclamată de Isus numai pentru jigniri personale.

„Nu este: îndurarea, ertarea, îngăduirea pasivă. Ci tocmai contrarul lor: lupta. Lupta: adevărului contra minciunii. Lupta: binelui împotriva răului. Lupta: luminei contra întunerecului.”

Din decupajele cuziste, observăm că textele evangheliilor (e preferat, în acest sens, Matei) au lăsat o portiță. Și Cuza nu a fost primul care a folosit-o. Jignirile personale trebuie iertate, micile probleme contingente trebuie privite cu îngăduință pasivă; dar nu se poate face niciodată rabat de la duhul sfânt. Adevărul este unul singur și lupta pentru adevăr justifică totul. „Isus reprezintă dar totodată și o învățătură simbolică: învățătură ideală, că adevărul nu piere; învățătură idealistă, că el nu triumfă decât prin jertfirea de sine.”Deci, pentru jigniri la adresa spiritului, pentru apărarea adevărului, lupta și jertfa se prescriu. Rămâne la latitudinea luptătorului care din cei doi termeni să fie înțeles ca atare și care să fie înțeles în sens metaforic. De asemenea, rămâne de stabilit (prin propagandă) care este adevărul și cât de mult legăm spiritul /spiritul-dizolvant, duhul /duhul-rău, de emițător. Pentru că de la idealism la materialism e doar un pas. Vedem aici una dintre marile mize ale esențialismului, ale legitimării politicii prin formulări ideologice în termeni de lege divină sau de lege naturală. Astfel formulată, lupta se dă la un alt nivel decât cel inter-individual. Nu mai avem în fața ochilor o negociere sau o luptă vulgară între oameni, nici măcar între grupuri, ci o luptă pe tărâmul ideilor pentru care indivizii sunt doar purtători sau, chiar mai puțin – ipostaze. Pe acest tărâm, Cuza pendula între idealism și materialism, dovedind calități de prestidigitator. Ca exemplu, la două pagini distanță, el era un înfocat idealist și înfiera materialismul – ca mai apoi să dea o explicație materialistă opțiunii sale:

„Nu vă adunați tezaure pe pământ […] că unde este tesaurul vostru, acolo va fi inima voastră”: „Isus opune […] [dogmei] materialiste a jidanilor, dogma idealistă a unei vieți superioare”. [Urmează explicația materialistă:] „Jidanii au ajuns prin bani să se facă stăpâni pe avuțiile noastre, pe orașele noastre, pe școlile noastre – pe sufletele noastre”

De aici reiese că infrastructura tezaurelor din cer sunt cele de pe pământ. Așadar, unde este inima antisemitului? Inima, sufletul, fericirea și dragostea lui trec prin Marx, nu foarte bine rumegat. Dar, cum am mai spus, pentru antisemitismul aplicat puțin contează de unde provin argumentele sau cât de bine se integrează în ansamblu – eficiența lor trebuie să fie locală, publicul nu citește cu foarte multă atenție textul, iar de la un text la altul uită. De aceea, cel puțin în Cazul A. C. Cuza, sensul cuvântului ideologie, așa cum îl dă Hannah Arendt („logica unei idei”), ar fi prea politicos. Cuza nu a îmbrăcat niciodată „cămașa de forță a logicii” pentru a îmbrățișa antisemitismul. Deoarece, așa cum a descoperit micul nostru teoretician, „în realitate lucrurile se petrec altfel și nu au aceeași precisiune absolută [ca în teorie]”.

Cea de-a doua sursă importantă a cuzismului este naționalismul. Recursul la naționalism apare inițial în lucrările lui Cuza ca fiind izvorât dintr-o dublă decepție – socială și națională. Deocamdată este greu de lămurit dacă decepția e una reală sau dacă e doar o formă retorică dintr-o încercare de legitimare a acestei opțiuni pentru „terenul strâmt al egoismului” – naționalism. Cert este că, înainte de 1900, cel puțin este de regăsit un real dialog critic, depășind cadrele ideologice, la care A. C. Cuza obișnuia să ia parte. Această afirmație se bazează pe analiza comparativă, având în vedere schimbările survenite în discursul aceluiași personaj. În secolul XX, Cuza nu mai avea dubii (și nevoie de legitimare) în această privință – naționalismul nu mai era o problemă, ci o certitudine, nu mai apărea ca opțiune, ci ca un dat, ca lege naturală care devenise ea însăși cadru de discuție pentru alte opțiuni. Aș numi decepția inițială, și recursul la naționalismul antisemit care i-au urmat, „îndoiala de sine a socialistului” – parodiind astfel o expresie marxistă folosită de Cuza în descrierea lui Sismondi. Deși de acord cu principiile umanist-universaliste ale socialismului, Cuza căuta un teren mai ferm pentru ancorarea prezentului politic.

„Intru cîtă vreme și înfrățirea tuturor popoarelor și proprietatea colectivă nu sînt de cît idealuri cătră care aspirăm, nevoea ne poruncește a sta pe pe terenul strîmt al egoismului atît ca popor față cu celelalte popoare, cît și ca indivizĭ față cu indiviziĭ ceilaltĭ.”

Autorul a revenit și ulterior la astfel de argumente pesimist-realist-conservatoare: „În lumina principiului poporației și chestiunea păcei generale se lămurește dar pe deplin, apărând ca un vis generos și ca o anticipare a unor timpuri, în cari trebuie să credem, dar cari sunt încă prea departe de noi.” Aceasta a fost una dintre acuzele pe care le-a adus „Ligei Națiunilor” – aceasta nu putea constitui o „realitate pe care să te poți rezema” Naționalismul apărea, așadar, ca un rău necesar al vremurilor, dar care putea și trebuia să fie depășit, pentru o soluție care să facă posibilă o lume mai bună. „Încheierea practică la care trebuie să ajungem e că politica naționalistă e singura firească, legitimă și cuminte, în starea actuală de lucruri.” Această soluție cuminte și provizorie a devenit ulterior unică, definitivă și naturală. Primul Război Mondial și Revoluția din Octombrie au spulberat în A. C. Cuza și îndoiala, și socialistul, și credința în pacea generală viitoare. Au rămas doar prejudecățile și naționalismul. Cuvântul universal a devenit unul cu subînțeles, ascunzând „problema parazitismului jidănesc, universal […]”. Fiul său, George, folosea ca ironie sintagma „made in Univers”. Universalismul ascundea intenții oculte. Chiar și sionismul ascundea „stăpânirea parazitară a lumei de către jidani”. În prefața ediției din 1927 a lucrării Naționalitatea în artă Cuza pare să se fi străduit mai mult ca niciodată să întemeieze naționalismul ca lege naturală: „Scopul este să dovedească existența unei legi a naționalităței, ca lege naturală. O lege naturală, după definiție, este modul constant de manifestare a unei puteri a naturei”. Totuși, autorul a menținut definiția circulară (mai veche) din motto: „Naționalitatea este puterea creiatoare a culturii umane – cultura, puterea creiatoare a naționalităței”. Este ca și cum și-ar justifica rolul de implementator al acestei legi a naturii. Strict logic, contradicția nu este foarte mare: cel care implementează legile naturii contribuie doar la scurtarea perioadei de tranziție. Cu alte cuvinte, Cuza încerca să susțină că „de la cultura pământului […] la cultura spiritului” activitatea cultivatorului în folosul naturii nu ține decât de rezultate, de productivitate. Însă, pentru astfel de rezultate e nevoie de criterii de puritate, ca la selecția boabelor. „Fiecare cu sângele ei”. Doar „românii de sânge” pot crea o cultură „adevărat românească”. Din nou, nu trebuie să ne lăsăm induși în eroare de limbajul metaforic. Avem de-a face, în acest caz, mai degrabă cu ultimul val al luptei împotriva formelor fără fond, decât cu un prim val al rasismului – care, totuși, este anticipat.

„Popoarele formate, își pot permite luxul tuturor ideilor și chiar a experimentelor extravagante – și nu fără pagubă. Dar popoarele în formațiune, au nevoie de norme lămurite de conducere, pentru a se formà.”

„Liber-pansorii”sunt, în acest sens, mai puțin utili decât cei asemeni bătrânului Cuza, care se descria, la 1929, ca „partizan hotărât și fără rezervă al «ideii preconcepute»”. Ideea preconcepută nu e atât naționalismul dus până la capăt, cât cea mai importantă (consistentă) consecință a acestuia – antisemitismul. Iar antisemitismul, poate chiar datorită „principiului naționalității”, nu este dus până la capăt – deși nu este tocmai sigur dacă o astfel de „împlinire” e o problemă teoretică sau o soluție tehnică. Voi da un singur exemplu (utilizarea unui termen) în acest sens, cu ajutorul căruia cred că voi putea să închei problema surselor cuzismului. Termenul ales de mine ca emblematic este „eliminare”, un termen extrem de violent și, în cazul de față, extrem de ambiguu.

„[…] eliminarea indivizilor, ca să eliminăm colectivitatea și eliminarea colectivității, prin măsuri generale, ca să eliminăm indivizii.” [Sau o exprimare și mai biologică:] „un corp sănătos nu sufere de îmbolnăvirea celulelor sale, ci le eliminează”

Dincolo de violența limbajului, găsim același organicism difuz animat de un naționalism care, voi arăta că, cel puțin la nivel declarativ, poate fi considerat (la limită) drept herderian. De asemenea sunt încă prezente reminiscențe din discursul tânărului Cuza, care declara la 1893: „Nu dorim rĕul nimĕnuĭ, dorim însă binele nostru”

„Eliminarea – este procesul organic al scoaterei oricăror corpuri străine introduse în sânul organismelor, și pe care acestea nu le pot asimila.”„Jidanul eliminat, în comerț, de pildă, sau în industrie, își va căuta el singur altă existență aiurea […] statornicindu-se și ei undeva, pe un teritoriu neocupat […] Eliminarea se vede dar, că este singura soluție posibilă a problemei jidovești, conformă cu interesul tuturor națiilor, și chiar al jidanilor, cari nu vor mai fi, precum sunt, un obiect de ură și de dispreț pretutindeni.”

Cel puțin la nivel declarativ, Cuza a mers uneori chiar mai departe, admițând încetățenirea celor „cari și-au făcut datoria pe front […] cu condiția ca ceilalți jidani, prea numeroși la noi, să-și caute o țară aiurea”. În acest sens, Cuza a argumentat ideologic („pornind de la încheierile practice”) binefacerile bilaterale pe care le-ar aduce eliminarea, în sensul de expulzare din Europa. Cu aceeași „rigoare” științifică precum în cazul arianismului Nazariteanului, autorul a susținut că „jidanii sunt singurul neam de pe lume, lipsit de folklor”, fapt care se datorează lipsei unui cămin național. Din același motiv, pentru că sunt nevoiți a se mișca într-un cadru cultural străin, „corifeii semiți în artă”, Offenbach, Halevy, Börne și Heine, sunt doar talente și nu genii: „Oricum, din operele acestor talente, care nu se poate contesta, celelalte popoare nu au câștigat nimic. Dar oare nația jidovească, prin înstrăinarea lor, cine ar puteà zice că nu a pierdut?”Deși întrebarea este retorică, A. C. Cuza oferă, pentru orice eventualitate, un răspuns: „Nimic pentru dânșii – dar mai rău decât nimic pentru noi […]”. Soluția colonizării extra-europene bilateral acceptabile a apărut chiar și în broșura cea mai violent antisemită, la teza numărul 10, purtând numele „Acțiunea imediată”, de la care ne-am aștepta la cunoscutele grozăvii:

„Acțiunea imediată: de eliminare a jidanilor din orice domeniu – și așezarea lor pe un pământ liber, pe care să își creieze și ei cultura lor proprie, muncind productiv – este o necesitate de existență, pentru toate națiile […]”

Este greu de susținut dacă era vorba sau nu despre un fel de soluția Madagascar, deoarece acele 44 de zile de guvernare nu au putut confirma o asemenea supoziție. De asemenea, contextul cultural-tehnic înclină spre a infirma supoziția. În acest sens, putem cita o ironie cuzistă din 28 noiembrie 1936, care se va dovedi macabră: Germanii „nu sunt ca și noi să înceapă un lucru și să-l lase neterminat” Totuși, afirmațiile făcute în presă la finalul anului 1937 păreau să susțină cu sinceritate o „soluție națională” pentru evrei, având ca teritoriu Madagascarul, care îi era lui Cuza „nespus de drag: în primul rând, din cauza depărtării lui”. Spre deosebire de Madagascar, Palestina părea a fi prea aproape, iar pământul ei „indivizibil” trebuia să aparțină creștinilor și arabilor – cu care se dezvoltaseră deja contacte antisemite chiar și în România.

„Veți conveni că am dreptul să fiu mulțumit, și în cazul acesta cași, în genere, cu soluția, singura posibilă a problemei jidănești, care nu poate fi alta decât – după cum am spus-o încă din anul 1890: ELIMINAREA JIDANILOR. Unde? Mi se zicea atunci. Unde? Apoi uite, cum se vede: la Madagascar! Dar poate fi și aiurea, oriunde, ca să nu ne supărăm”

Pentru a gira astfel de afirmații, Cuza s-a folosit de exemple cât se putea de respectabile, culese din întâmplările diplomatice care aveau ca personaje principale actori din Franța și Marea Britanie. Am putea spune că există o constantă în preferința pentru amplasarea antisemitismului într-un cadru cât de cât democratic. Încă de la începutul perioadei interbelice, A. C. Cuza încerca să prezinte chestiunea în format democratic, apelând la exemple respectabile, precum rasismul american:

„D-lor, fiecare țară își are problemele sale. America liberală are problema negrilor și problema galbenilor […] Ce a făcut America cu pieile roșii […] ? I-a luat și i-a dus în anumite teritorii din care nu putea să iasă. Față de acest popor, și nu venetic, ci autocton […] americanii, cari voesc să-și păstreze ființa lor etnică neamestecată și cari au datoria să apere civilizația albilor, în regiunea aceia, civilizație superioară, au luat măsuri contra invaziei japoneze și chineze […]”

În finalul acestor aprecieri, dintre care unele pot părea extravagante, se impune o precizare menită a înlătura eventualele neînțelegeri. Prezentând cuzismul ca ideologie care are la bază un naționalism organicist și nu rasismul sau ca ideologie compatibilă cu parlamentarismul, este departe de mine intenția de a minimaliza nocivitatea doctrinei. Dimpotrivă, încerc să înlătur distincția (și confuzia care-i urmează), făcută de către marea majoritate a istoricilor români, între naționalismul (și antisemitismul) extremist și naționalismul (și antisemitismul) rezonabil. Acest tip de distincții, din punct de vedere metodologic, au darul de a separa studierea unor probleme, ocultând similitudinile, circulația ideilor și structura discursivă în care acestea se mișcă; iar din punct de vedere politic, căci adevărul e politic, chiar dacă aparține trecutului, această metodă oferă un aer de respectabilitate aripii temperate. Iar această respectabilitate artificial creată poate fi exploatată în cazul „recuperărilor” de autori, odinioară puși la index, care se petrec acum, în lunga perioadă post-comunistă. Însă avem de a face cu o tradiție care nu merită reinventată. Măcar nu într-o manieră atât de necritică. Cel puțin în cazul studiului antisemitismului, distincțiile, atât cele graduale /cantitative, cât și cele contextuale /calitative, fac dificilă înțelegerea acestuia ca fenomen cultural. De asemenea, încerc să înlătur la fel de păguboasa distincție între vorbă și faptă, care le permite neo-legionarilor și supraviețuitorilor legionari „codreniști” să ceară să nu fie judecați după fapte, ci după intenții, după ceea „ce au vrut legionarii să fie”. Cât despre fina distincție între „simiști” / „codreniști” prin care se încearcă recuperarea idealurilor din spatele crimelor (unii au ucis mai puțin, într-o manieră mai demnă și din motive „mai înalte”), această distincție este pe cât de inconsistentă pe atât de periculoasă. Chiar și fără crime, ideologia trebuie să primească o interpretare adecvată. Merită amintită, în acest sens, aprecierea „Dictaturii Regale” pe care o face Al. Gh. Savu, unul din istoricii din „vechiul regim” care nu a fost întrutotul înghițit de limbajul de lemn al vremii: „Adevărul este că ea [Dictatura Regală] a produs o scădere nu valorică, ci numerică a activului legiunii.” Drumul de la vorbă la faptă ține doar de coerență; și nu are neapărat nevoie de un nebun, ci doar de un vorbitor sincer aflat într-o poziție executivă sigură. Neutralitatea istoricului trebuie să se oprească, și cred că de facto se oprește și inconștient, în momentul în care descoperă modele de problematizare care și-au dovedit nocivitatea în trecut, dar care supraviețuiesc în prezent într-o formă oarecum atenuată.

2.2 Funcția antisemitismului în ideologia cuzistă

Apariția liberalismului a însemnat o extindere a privilegiilor, nu neapărat o înlăturare a lor. S-au înlăturat treptat (votul cenzitar fiind expresia acestui proces gradual) doar privilegiile formale. În schimb, s-a încercat menținerea pe cale ideologică a privilegiilor informale; rasismul modern fiind una dintre expresiile încercării de a menține distincția de clasă în contextul dispariției procedurii formale de distincționare. Nu intru în amănunte, deoarece am prezentat în introducere câteva strategii de acest fel și, în plus, există o întreagă discuție pe această temă în „sociologia de stânga”. Ceea ce ne interesează deocamdată e faptul că foarte multe dintre mișcările de „extremă dreaptă” au repetat această logică a ierarhiilor. Iar acesta este singurul criteriu după care majoritatea acestor mișcări pot fi caracterizate ca fiind „de dreapta”. Conservatorismul mișcărilor de dreapta interbelice românești s-a manifestat în special în direcția menținerii distincțiilor și ierarhiilor sociale. Altfel, dacă luăm criteriul privind raportarea la proprietatea privată, extremiștii noștri, atât cuziștii cât și legionarii, se plasau la stânga liberalilor, care se plasau la stânga vechilor conservatori. Dacă pentru (neo-)liberali proprietatea avea o „funcție socială” – înscrisă și în Constituția „liberală” de la 1923 – pentru extremiști aceasta avea o funcție națională. Cuza susținea exproprierea ca posibilitate, „pe baza principiului de utilitate națională”. Se poate afirma, fără exagerare, că extrema dreaptă practica un fel de socialism cenzitar, în care tributul de sânge, loialitatea, apartenența tribală și alte produse simbolice deveniseră bunuri tranzacționabile într-o economie lărgită. Această ipoteză se verifică dacă analizăm doctrina socio-economică a lui A. C. Cuza. Statul ideal din viziunea lui Cuza nu le sugera cu cinism supușilor să se îmbogățească pentru a accede la ceea ce democrația avea de oferit, ci să dovedească loialitate. În acest sens, existau două tipuri de loialitate. Una care era imposibilă, deoarece venea din partea celor „neasimilabili”, care nu puteau decât să destabilizeze legile naturii, deoarece puteau eluda concurența darwiniană benefică, expediind-o de la nivelul inter-individual la cel de grup din cauza așa-numitei „afinități organice”. Iar, în această logică, concurența darwiniană neloială, „lupta de rasă”, risca oricând să se politizeze, tulburând ordinea de stat într-o măsură asemănătoare luptei de clasă. Celălalt tip de loialitate se poate subsuma „misteriosului” concept de meritocrație. În această optică, devenea de la sine înțeles faptul că, îmbrățișând cauza naționalismului, „clasa dirigentă”, după cum o dovedește numele, își merita poziția dominantă doar în măsura în care reușea să facă „să se dezvolte puterile care […] vor conserva [societatea], formând acea conștiință clară a mulțimii despre interesele proprii”. La fel și celelalte clase, într-o ierarhie a funcțiilor social-naționale pe care le îndeplinesc.

Apariția lucrării Despre poporație reprezenta, printre altele, o astfel de încercare de a lărgi economia politică, încercare ce stătea în strânsă legătură cu aceea de a depăși contradicțiile dintre liberalism și marxism. Cuza a intrat în discuția lansată de școala economică naționalistă, folosindu-se de Malthus. Dar nu atât de doctrina malthusiană cât de interesul malthusian asupra resurselor neglijate de economia politică clasică. Doctrina lui Cuza era un fel de malthusianism inversat. Dacă miza explicită a lui Malthus era scăderea populației sau adecvarea acesteia la mijloacele de existență pentru a elimina nevoia de asistență socială, pentru Cuza, care știa că malthusianismul era mai degrabă o scuză decât o soluție, miza era, din contra, creșterea populației. Pentru că, în cele din urmă, puterea unei națiuni era, la vremea respectivă, direct proporțională cu mărimea populației. Iar din această perspectivă, presiunea malthusiană, ca și concurența darwiniană, departe de a fi fost o sursă a mizeriei generalizate, reprezentau „adevărata pârghie a propășirei omenești”, care impulsiona la a „perfecționa pururea mijloacele de producție”. În cel mai rău caz, presiunea malthusiană, înainte de a deveni nocivă, putea fi exportată – de preferință în colonii, cu toate că, în cazul României, problema nu se putea pune în acești termeni.

[Deși] „producerea și creșterea fiecărui individ […] necesită o cantitate determinată de muncă și de sacrificii” [cei care sunt nevoiți să plece] „nu au valoare economică […] întrucât nu se pot întrebuința […] dacă nu e cerere […]”. [Așadar] „Toate legile împotriva emigrației sunt dar nedrepte. Când împiedicăm o poporație prea îndesită [care resimte presiunea malthusiană] de a ieși pe la fruntarii, ea se duce pe ușa mormintelor”. „Muncitorii cari părăsesc o țară, sunt sfinți cari sufăr și cari fac și pe alții să sufere. Ei nu pot dar să facă un serviciu mai mare patriei lor decât părăsind-o.”

Excedentul de „poporație” – la nevoie exportabil – rămânea singura garanție a viitorului unei nații. Pentru că nici exceentul bugetar, nici excedentul de bunuri și capital, nici buna organizare a statului, nici chiar nivelul cultural (educațional) ridicat nu puteau garanta o dezvoltare durabilă. De aceea, nici „avuția” (A. Smith, D. Ricardo), nici „munca” (K. Marx) nu trebuiau privite ca fundament pentru știința economică, ci „poporația”. Iar ca promisiune /garanție mesianică, care să răsplătească „poporația” pentru măreția adusă țării, Cuza a folosit o idee deturnată din marxism: națiunea trebuie „să fie stăpână pe mijloacele de producție”.

„În fața celor două școli economice, liberală și marxistă, în continuă supralicitare, s’a ridicat școala economică naționalistă, al cărei reprezentant de frunte este Frederic List.”„Pentru noi problema poporației fiind problema fundamentală a științei, ea trebue să fie și principiul ei organizator.” [Deci, economiștii nu trebuie să se ocupe] „numai de binefacerile pe care le aduc mașinile […] [nesocotind] inconvenientele introducerii lor pentru viața muncitorilor […]. Se poate iarăși ca privind numai la veniturile statului să avem în vedere numai sporirea lor momentană, chiar cu mijloace dăunătoare sănătăței, cum ar fi de pildă lăsarea cu totul liberă a comerțului cu băuturi spirtoase; […] bogăția statului nu se poate întemeia pe ruinarea fizică și morală a poporației […]”

Deși nu este cazul să emit judecăți de valoare asupra acestei doctrine care încerca să lărgească sfera economicului, trebuie menționat faptul că, fundamentând economia politică pe populație, avem de a face cu ceea ce eugeniștii de la Cluj numeau biopolitică, dar la un nivel mai rudimentar. Ce altceva poate fi „politica poporației”? Iar dacă argumentele mai sus citate pot să apară ca fiind pertinente ca și critică (fie socială, fie politică) din afara economicului, acestea reprezintă cu totul altceva atunci când sunt integrate în spațiul economicului – deoarece evaluarea pozitivă a domeniului vieții are drept corolar posibilizarea unor evaluări negative referitoare la acest domeniu sensibil. Voi da un exemplu, folositor și pentru argumentația ulterioară:

„Un bolnav sau altcum neputincios, zice von Mohl, nu numai că nu sporește avuția intelectuală și fizică a unui popor și a statului; ci din contra trăiește numai ca un trântor pe seama lor; un om care moare de tânăr, mai înainte să fi ajuns la vârsta în care poate să producă, a pricinuit numai cheltuială”.

Chiar și aceste afirmații, care pentru un ochi critic apar ca scandaloase, erau folosite de către Cuza, fără ca acesta să observe reversul medaliei, ca argumente pentru a susține cele mai bune intenții. Și anume, ideea referitoare la datoria statului de a se ocupa de „starea culturei intelectuale” și de „starea fizică a poporației”. Încercarea curajoasă de a depăși contradicțiile dintre liberalism și marxism, dintre avuție și muncă, era dublată de o a doua încercare, la fel de curajoasă – și anume aceea de a depăși contradicțiile dintre liberalism și conservatorism. Afirmația nu este doar o speculație, deoarece însuși Cuza recunoștea acest fapt în „cugetările” sale: „«Conservatorismul» și «liberalismul» sunt contraziceri pe care le rezolvă «naționalismul»: cuprinzându-le pe amândouă”. Astfel, devine tot mai greu de înțeles ce anume trebuie să însemne „poporația” pentru Cuza, care nu a făcut niciun fel de precizare în acest sens. Acest concept vag este prea de la sine înțeles. Totuși, dacă încercăm să intrăm în logica lui Cuza, observăm că autarhia marxismului se împacă destul de bine cu spațiul vital al naționalismului, care se împacă la fel de bine cu un liberalism local. Toate cu condiția ca autarhia să fie una ofensivă, având la bază macroconcurența darwiniană. Iar etatismul reprezenta, pentru conservatorismul socialist al lui Cuza, singura garanție atât pentru menținerea ierarhiilor sociale, cât și pentru protecția claselor defavorizate. Statul lui Cuza trebuia să fie un mare senior care își trata bine supușii; chiar dacă autorul recunoștea că sistemul tutorial reprezintă mai degrabă „interesul tutorului și nu al pupilului”. Probabil, Cuza s-ar fi descris pe sine ca extremist de centru, mândru că a reușit să găsească și să formalizeze „a treia cale”, calea de mijloc ca ideologie politică. Iar din această perspectivă, se poate intui mai ușor ce anume trebuie să reprezinte „poporația”. Este societatea din lumea lui Cuza, așa cum a descoperit-o în copilărie, și pe care încearcă să o mențină, pe cât posibil neschimbată. Doar evoluția graduală, naturală și civilizată, putea garanta includerea unor cercuri tot mai largi în lumea bunăstării, care trebuia să rămână, totuși, o promisiune pentru toți. Dar, până atunci, singura administrare legitimă era cea care urma incontestabilele legi ale naturii (umane și divine). „Poporația” poate fi descrisă ca un produs fizic și cultural, stabilizabil, rezultat dintr-o evoluție lentă care se pierde în negura vremii. „Poporația” este un organism viu, este structura socială a unei nații, în care clasele sociale reprezintă necesarele organe – care, inevitabil, trebuie să coopereze.

Teoria claselor sociale a fost pe deplin dezvoltată în studiul său Despre poporație, apoi au apărut mici adăugiri în ultimele două ediții ale Naționalității în artă (în anexe) și, ulterior, a fost popularizată prin diversele broșuri, ca argument suplimentar în favoarea antisemitismului. Procedând invers, voi arăta cum anume a adus antisemitismul argumente suplimentare în favoarea teoriei claselor – sau, cu alte cuvinte, funcția antisemitismului în ideologia cuzistă ca element esențial în justificarea ierarhiilor. Cele trei clase sociale (rurală și producătoare; industrială și mijlocitoare; dirigentă) trebuiau să fie „determinate de felul îndeletnicirilor lor și a venitului din care se întrețin”. Clasa rurală /producătoare a fost călcâiul lui Ahile pentru o astfel de abordare, deoarece era clasa care, pentru veniturile cele mai mici, trebuia să asigure resursele necesare celorlalte clase. În această clasă intrau cei care se ocupau cu solul și subsolul patriei: țărani, pescari, horticultori, lucrători forestieri și mineri. În același timp, aceasta era clasa creditată cu cel mai sigur capital simbolic, deoarece, pe de o parte, era clasa cea mai românească dintre toate (într-o optică etnicizată) iar, pe de altă parte, era clasa cu cea mai mare rată de fertilitate (într-o optică biopolitizată). În plus, era clasa care producea singurele bunuri românești exportabile (într-o optică strict economică). Sau, în cuvintele autorului: „Munca reală, efectivă, în direct contact cu natura, este singurul drept de existență al popoarelor, indiferent de altminterea de organizarea lor politică”. Pentru ca teoria claselor să pară cât de cât echitabilă și funcțională, Cuza avea nevoie, pe de o parte, de o structură stabilă („cu caracter permanent”) care să asigure perpetuarea ierarhiilor necesare. Pe de altă parte, avea nevoie de o structură mobilă („unul și același popor, care se găsește în diferite stadii de dezvoltare”) ca să asigure perpetuarea iluziei includerii unor cercuri tot mai largi în acea lume a bunăstării. Soluția dialectică a constat în conceperea unei structuri permeabile, în care clasele reprezentau „o întreită selecție a celor mai buni”. În plus, ca element explicativ esențial, teoria lui Cuza avea nevoie de un, să spunem, dușman al permeabilității, care să explice eșecurile și amânările inerente.

„[…] poporația rurală produce necontenit excedente puternice […] absorbite de necesitățile crescânde ale agriculturii, prin colonizare internă continuă” [Însă] „ce devin elementele prisoselnice ale satelor? […] în mod firesc, tind a năvăli la orașe […]. aici feciorii de gospodari cei mai ageri, obișnuiți cu disciplina nevoii, caută să intre prin ateliere și prăvălii […]. Cu încetul, dintre dânșii se ridică cei mai destoinici, ca șefi de servicii și patroni, îmbogățindu-se și lăsând locul altora […]. Din rândul fiilor acestor patroni îmbogățiți, se aleg apoi elementele clasei dirigente, chemate a conduce destinele unei nații […].”

Alături de această permeabilitate care avea la bază meritocrația, efortul și răbdarea „feciorilor ageri”, Cuza concepuse un al doilea tip de permeabilitate, legat de circulația capitalului (inclusiv biologic) între clasa mijlocitoare și clasa dirigentă. Acest tip special de permeabilitate era metaforic conceput precum un curs liber al „sângelui și al averii”, circulație realizată prin căsătorii de mezalianță. Scopul era ca „straturile sănătoase de jos, să hrănească straturile, pururea supuse îmbolnăvirei și sărăciei, de sus”. Iar dacă în trecut acest circuit natural al capitalurilor unui neam era blocat de existența privilegiilor aristocratice, în lumea lui Cuza, singurul (de fapt dublu) „pericol” al liberei circulații rămânea „o clasă de mijloc străină, interpunându-se ca o pătură izolatoare” care putea întrerupe „legătura dintre diferitele părți ale organismului”. În aceeași logică a claselor social-naturale, exista și riscul apariției unei clase dirigente „jidovească [care] nu poate să reprezinte idealurile poporului românesc, în forme corespunzătoare geniului său național”.

„prin împroprietăriri succesive, excedentele clasei rurale au rămas tot la țară, pe când orașele noastre se alimentau, în tot timpul acesta, prin năvălirea continuă a Jidanilor din Galiția și Rusia, din rezervorul lor neistovit, în apropiere de noi.”

Cu alte cuvinte, Cuza a reușit, precum un magician, să se opună împroprietării țăranilor și să-și prezinte, în același timp, poziția contra intereselor acestora ca pe o poziție pentru interesele lor „mai înalte”, pe care încă nu reușeau să le înțeleagă, deoarece nu fuseseră suficient de bine lămuriți de către clasa dirigentă. Astfel, începe să se dezvăluie funcția antisemitismului: a crea iluzii, a întreține speranțe, a prezenta ca progresiste cele mai conservatoare atitudini, a explica eșecurile și întârzierile rezolvării chestiunii inechității (totuși promisă) – menținând neschimbată, în tot acest timp, structura privilegiilor. Despre nedreptate doar se vorbea, în schimb, de rezolvarea ei trebuia să se ocupe capricioasa permeabilitate socială, anevoiosul progres tehnic și, eventual, evoluția.

[Pentru că]„nu stă în putința nimănui de a o înlătura acum. Ea își are explicațiunea ei și legitimarea în necesitățile evoluțiunei și va dispărea la timp. Până atunci ne rămâne mângâierea că clasele sociale nu alcătuesc, în societatea modernă, caste închise, din cari indivizii nu mai pot ieși.” „Dar pentru ca speranțele aceste legitime să se realizeze cândva – și aice ne oprim în fața unei încheieri practice de cea mai mare însemnătate – se cere numai decât ca poporația să fie omogenă, ca toate clasele în care ea se împarte să fie de același neam, sau înrudite de aproape ca să se poată amesteca”

Am spus în capitolul precedent că antisemitismul a fost o seducătoare soluție complicată la probleme simple. În cazul lui A. C. Cuza, soluția seducătoare a fost, după cum se poate vedea, extrem de complicată și de nerezolvat. Chiar și în termenii propuși de dânsul. Era mult mai simplu să opteze fie pentru ierarhii, fie pentru dreptate socială, fără complicații inutile și poate cu un minim dezavantaj electoral, dat fiind specificul românesc interbelic de a câștiga alegerile după accederea la guvernare. Cuza, însă, a ales calea de mijloc. Mai mult, a ales-o într-o formă care, în mod necesar, trebuie să aibă la bază xenofobia. De asemenea, autorul însuși era conștient că acea „clasă mijlocitoare” românească era greu de format iar procesul cerea timp:

„Mulți din Românii noștri astăzi, trebue s’o recunoaștem, nu sunt în de ajuns de conștienți la lucru, în de ajuns de ageri, în de ajuns de economi, în de ajuns de cruțători ai timpului, așa că adese e foarte greu să te servești de dânșii pentru anumite lucrări. Aici trebue să intervină controlul și educația.” „E o rea deprindere a lenei timpurii, pe care statul nu o poate tolera. El are nevoie de muncitori ageri, în toate ramurile, nu de vagabonzi. Și dacă, părinții nu-și înțeleg datoria, să intervină el pentru a li-o impune, decretând învățământul profesional obligatoriu, în tot cazul, controlând felul de existență al copiilor lor, și urmărind cu pedepse aspre, vagabondagiul infantil.”

În cazul de față, referindu-se la chestiuni care chiar cereau timp, Cuza se grăbea, propunând intervenția statului pentru schimbarea grabnică a mentalității românului, controlând prin intermediul statului și cu pedepse aspre specificul local în folosul unei modernizări întru omogenitate. Un conservator ar trebui să aibă răbdarea necesară pentru a nu grăbi lucrurile în mod utopic, însă Cuza a fost un conservator prin opțiune și un progresist prin ideologie manifestă. Sloganul formării clasei de mijloc naționale a apărut pretutindeni pe unde apărea A. C. Cuza, chiar și prefața unui manual de clasa a IV-a: „Școalele industriale […] ca unele ce sunt chemate a contribui la formarea clasei de mijloc naționale”. În schimb, dacă privim mai atent propunerile LANC referitoare la învățământ, vedem „reduceri de taxe școlare” doar pentru copiii funcționarilor. Însă în cazul celor de la țară, care erau mult mai afectați de problemele învățământului românesc și care reprezentau publicul țintă al promisiunilor evoluționiste, Cuza nu avea nimic de oferit pentru ieșirea din poziția „predestinată” de evoluție, nici măcar sub forma unei promisiuni care să trădeze o minimă preocupare pentru chestiune. Propunerile pe care le putem găsi urmăreau specializarea pentru poziția pe care deja o ocupau în sistemul „natural” al claselor sociale: „pentru fete, războaie de țesut” .Activitatea didactică a profesorului A. C. Cuza pare a fi influențat în mod decisiv activitatea politicianului antisemit A. C. Cuza – și invers. Lupta pe care acesta o ducea împotriva evreilor, care „otrăveau” stomacul cu băuturi spirtoase și sufletul cu neîncredere sau chiar ateism, nu avea la bază neapărat o fixație de ordin psihologic (după sentința multor istorici), ci mai degrabă o opțiune de natură teoretică. Această opțiune poate fi pe scurt definită drept „cale de mijloc”, concept cu iz de înțelepciune pentru o Românie care avea de ales între drumuri deja deschise și bătătorite de alții. Încercarea lui Cuza de a altoi doctrina conservatoare cu rămurele bine alese din marxism și liberalism a avut drept corolar antisemitismul. Pentru că antisemitismul a avut funcția de a explica de ce „în realitate lucrurile se petrec altfel și nu au aceeași precisiune absolută [ca în teorie]”. Viziunea lui asupra economiei politice și, în special, teoria asupra claselor sociale devenea astfel imună la critică, fie din partea celor care credeau în justiție socială, fie din partea celor care credeau în libertate economică, deoarece „clasa de mijloc alogenă” funcționa în sprijinul teoriei sale ca „pătură izolatoare” care bloca drumul atât spre evoluție sociala a individului (de obicei, țăran nefericit), cât și drumul spre evoluție economică a nației. Antisemitismul putea explica de ce ierarhiile erau necesare, lumea trecutului era bună și trebuia să rămână așa cum era. Promisiunile cu rezolvări amânate și suferința nu trebuiau să fie văzute ca inerente sistemului, ci aberației din sistem datorată „interpunerii”.

CAPITOLUL III:CONSECINTELE SI PRODUSELE IDEOLOGIEI CUZISTE

3.1 Corneliu Zelea Codreanu:biografie

A. C. Cuza și-a extins influența, pe de o parte, prin numeroasele alianțe strategice efectuate de-a lungul carierei iar, pe de altă parte, prin sprijinirea prin diverse mijloace a tinerilor care dovedeau loialitate față de spiritul doctrinei. Mijloacele de motivare și îndrumare a tinerilor camarazi variau de la influență academică sau politică până la ajutor financiar. Importanța acestor stimulente simbolice sau materiale s-a văzut în momentele când au dispărut odată cu simpatia mentorului. Când a avut de întâlnit personalități mai puternice, precum Iorga sau Goga, a trebuit să plece în momentul în care au apărut diferențe majore de opinie, respectiv să se adapteze întru armonizarea ideologiei. De asemenea, chiar și în cazul tinerilor oarecum dependenți de poziția lui și care, cu nuanțe diferite, îi urmau calea, Cuza a întâlnit opoziții și contestări în privința calităților sale de organizator. Astfel de reproșuri au stat la baza marii schisme, mai mult sau mai puțin amiabile, a xenofobiei românești, care a produs un tânăr și frumos candidat pentru postul de ‘Mesia național’. În strategia de poziționare în câmpul politic a tânărului Codreanu, se pot observa numeroase reproșuri în privința capacității lui Cuza de a duce la capăt producția politică de adevăr social.

Corneliu Zelea-Codreanu s-a născut la 13 septembrie 1899, Corneliu Zelea-Codreanu a fost unul din cei șapte copii ai îndrăgitului naționalist antisemit Ion Zelea-Codreanu. Tatăl său făcea parte din conducerea Partidului Naționalist-Democrat înainte de 1916 iar, după război, a devenit membru al LANC. În general, cariera politică a lui Ion, iar mai apoi cea a lui Corneliu, a fost legată de opțiunile strategice ale lui A. C. Cuza. Naș de căsătorie al părinților lui și, mai târziu, naș de botez al lui Corneliu, A. C. Cuza a jucat cu succes rolul de părinte spiritual, ghidându-l atât în alegerea carierei profesionale, cât și a celei politice. Astfel, în 1919, după o instruire militară itinerantă tânărul Corneliu a optat pentru o facultate care îl apropia puțin de viața civilă. Facultatea de drept din Iași nu avea nimic în comun cu milităria și nici cu teologia, dar spiritul decanului A. C. Cuza compensa respectivele neajunsuri:

„Aici luminează ca un far, la catedra de Economie Politică, marea personalitate a profesorului Cuza. […] Aici, ca nicăeri în altă parte, studentul simte plutind prin văzduh pe deasupra Iașului tăcut, cu chemări nepătrunse și cu îndemnurile lor sfinte, duhurile marilor înaintași. Studentul ieșean, în liniștea nopții târzii, aude alergând înebunit de durere pe străzile întortochiate și străine ale Iașului, sufletul lui Mihai Eminescu care cântă ca o nălucă: Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii/ Mânca-i-ar casa pustia/ Și neamul nemernicia…”

Cântările despre câine ale nălucii eminesciene care i-au mângâiat copilăria și care s-au îngemănat cu cele referitoare la comunism auzite la școala militară au găsit la Universitatea din Iași un teren propice. Străinii (evreii), comuniștii și puținii intelectuali progresiști dădeau Iașiului o trăsătură specifică; iar studenții români care părăsiseră lumea rurală puteau foarte ușor să asocieze sentimentul alienării cu această exotică alteritate întâlnită: „Grupul acestora, redus ca număr, era copleșit de masa imensă a studenților jidani veniți din Basarabia, toți agenți și propagatori ai comunismului.”. Pe de o parte ca răspuns la noul context, pe de altă parte ca evoluție ideologică firească, C. Z. Codreanu a început să se implice în viața politică locală. Organizația fascistă „Garda Conștiinței Naționale”, condusă de Constantin Pancu și patronată spiritual de A. C. Cuza, l-a atras grație declarațiilor de luptă anticomunistă. Alegerea lui C. Z. Codreanu de a activa în organizația lui Pancu s-a dovedit a fi una bună din perspectiva pregătirii sale profesionale: „Într-un an de zile am învățat atâta antisemitism ca să-mi ajungă pe trei vieți de om.” Însă pregătirea profesională propriu-zisă a avut de suferit de pe urma acestei alegeri. În 1921, C. Z. Codreanu a fost exmatriculat de către senatul Universității, pentru actele sale de violență. Dar decanul și protectorul A. C. Cuza a determinat consiliul profesoral să nu recunoască hotărârea Senatului Universității. La sfârșitul studiilor, Codreanu va beneficia doar de certificatul eliberat de facultatea de Drept. În 1922, C. Z. Codreanu a decis să își lărgească orizonturile intelectuale în domeniul economiei politice și nu numai, plecând pentru scurt timp în Germania. Din declarațiile sale, înțelegem că a fost motivat de dorința de „a duce ideile și credințele noastre peste hotare”, convins fiind că problema evreiască, având un caracter internațional, nu poate fi rezolvată decât printr-o reacție conjugată la nivel internațional. Conform unui raport al Serviciului special din Iași, vizita sa în Germania avea ca scop studiul modului de organizare a mișcărilor naționalist-antisemite ale studenților germani. După întoarcerea din Germania, C. Z. Codreanu a mobilizat Asociația Studenților Creștini pentru aduce (prin numerus clausus) Universitatea din Iași la zi cu ultimele născociri din domeniu. Inițiativa lui C. Z. Codreanu privind organizarea studențimii ieșene a beneficiat, din toate punctele de vedere, de sprijinul mentorului său spiritual A. C. Cuza. Totuși, nemulțumit de moderația și pragmatismul mentorului, C. Z. Codreanu hotărăște înființarea „Grupului Codreanu”, împreună cu alți membri din LANC. Ulterior, grupul a fost cunoscut ca „Grupul Văcăreștenilor”, după nu mele închisorii în care au intrat respectivii în urma unui prim complot, eșuat – proiectat împotriva rabinilor, bancherilor și jurnaliștilor evrei, și împotriva unor miniștri. În pofida simbolicei dizidențe, „Văcăreștii” au fost susținuți de A. C. Cuza și N. C. Paulescu în fața opiniei publice: „În numele dlui A. C. Cuza, în numele meu, în numele tuturor profesorilor dela toate universitățile românești, cari simt și gândesc la fel cu noi, viu să vă declar că adânca și hotărâta noastră convingere este că procesul acesta nu e al acestor 6 studenți, azi pe banca acuzării, nici al întregei studențimi românești, ci e procesul neamului nostru întreg împotriva altui neam străin, ce ne-a năpădit țara și vrea s’o stăpânească!” Plasat pe această orbită, roadele au început să apară. În 25 octombrie 1924, Codreanu a avut parte de o primă mare reușită în carieră, prin asasinarea prefectului poliției din Iași, C. G. Manciu. Conflictul dintre antisemiții ieșeni și Manciu s-a datorat faptului că prefectului îi fusese desemnată ca principală sarcină restabilirea ordinii în oraș, tulburată de diferitele mișcări ale studenților. Din spusele lui Codreanu, am putea trage concluzia că totul a avut la bază o eroare de interpretare. Manciu, neînțelegând activitățile de primăvară ale studențimii creștine, s-a dedat unor abuzuri. Codreanu plantase, cât se poate de pașnic, „pătlăgele roșii, varză, 4 straturi de ceapă, restul fasole”. Din acest motiv la „4 fără cinci minute dimineața”, se afla împreună cu un „număr de 62 de prieteni” în grădinile de zarzavat din „fundul curții caselor d-nei Ghica și la Copou”. Întâmplător, la această acțiune menită a revoluționa agricultura nocturnă, C. Z. Codreanu avea asupra sa planul casei prefectului Manciu. Dat fiind faptul că Manciu devenise ținta a numeroase amenințări cu moartea și a unor încercări eșuate de asasinare, organele de ordine n-au reușit să înțeleagă sensul exact al acțiunilor tinerimii. În urma acestei arestări, C. Z. Codreanu l-a acționat în judecată pe prefectul Manciu, pentru abuz de putere. La ieșirea din tribunal, Codreanu l-a pedepsit împușcându-l. Dar partea cea mai interesantă a cazului s-a petrecut după săvârșirea crimei. Printr-o interpretare neobișnuit de largă a principiului „legitimei apărări”, tânărul Codreanu a fost achitat în urma procesului de la Turnu Severin, grație unui lobby extrem de eficient al naționaliștilor din toate colțurile țării. Putem spune că Apărarea națională a avut dreptate când afirma că cel judecat trebuia să fie mortul și nu ucigașul.Nicolae Iorga a fost unul din puținii indivizi din anturajul lui A. C. Cuza care a condamnat crima fără echivoc – sau care, după spusele lui Octavian Goga, „și-a mâncat tablele legii”. Ceea ce este cunoscut în istorie drept „cazul Manciu” i-a adus tânărului Codreanu o popularitate care să-i asigure un rol mai important în rândul dreptei radicale. Contextul părea favorabil din toate punctele de vedere. Mai ales în interiorul partidului. O parte din membrii LANC păreau să nu se mai mulțumească cu violența simbolică, văzând în violența fizică o armă politică la modă, demnă de luat în calcul. Drept urmare, tânărul aspirant a pus problema reorganizării LANC după principii cvasi-militare, lovindu-se de opoziția lui A. C. Cuza. Bătrânul lider a avut destul de mult de suferit de pe urma „cazului Manciu”, fiind nevoit să tranșeze o problemă delicată. Reacția de dezaprobare a Senatului Universității din Iași l-a făcut să adopte o poziție manifest anti-violentă, fiind în joc cariera sa universitară. Iar radicalii doreau mai multă violență. Soluția diplomatică găsită de A. C. Cuza pentru rezolvarea acestor divergențe, care tindeau să complice situația deja complicată, a constat în sprijinirea financiară a tânărului neastâmpărat, pentru a studia în Franța. Plecarea la studii se derula și pe fundalul deteriorării relațiilor personale între familiile Cuza și Codreanu, provocată de faptul că Iredenta Zelea-Codreanu, sora lui Corneliu, aștepta un copil al cărui tată era considerat Gh. Cuza, care nu voia legitimarea acestei relații. Din acest motiv poate, respectivul act de generozitate l-a avut în calcul și pe Ion Moța – parte sau soluție a problemei. Tânărul Moța a rezolvat elegant acest aspect al problemei, folosindu-se de bogatele cunoștințe teologice dobândite în familie.

Dacă istoricul Gabriel Asandului are dreptate, finanțarea plecării celor doi în Franța poate fi privită și ca o reacție a lui A. C. Cuza față de capitalul de imagine acumulat de C. Z. Codreanu din „cazul Manciu” și din căsătoria cu Elena Ilinoiu. Organizată la Focșani de Hristache Solomon, membru marcant al LANC, acest eveniment s-a transformat într-un important eveniment politic. Cumulând toate aceste date, putem observa că nu prea mai era loc suficient într-un singur partid pentru cele două personalități. Un scurt interludiu s-a petrecut în 1926. C. Z. Codreanu a făcut o vizită în România pentru a participa la alegeri, dar nu a obținut suficiente voturi în județul Putna, întorcându-se în Franța. Ulterior, colaboratorul anatemizat, Mihai Stelescu, a declarat că acest eșec a fost motivul real pentru care C. Z. Codreanu a părăsit LANC. De asemenea, deoarece în 1927 LANC a pierdut 50% din voturile obținute în 1926, tensiunile „strategice” deja existente s-au accentuat. În 1927, C. Z. Codreanu s-a întors definitiv în țară și în politică, fondând „Legiunea Arhanghelului Mihail” (LAM), al cărei conducător se autoproclamă. Noua organizație a fost denumită după icoana Sf. Arhanghel Mihail care se afla pe ușa din stânga a bisericii din închisoarea Văcărești, un simbol al organizației, în fața ei făcându-se de gardă în permanență. Totuși, după această ruptură destul de evidentă, a mai avut loc o tentativă de negociere cu A. C. Cuza în privința demisiei acestuia de la conducerea LANC, însă fără niciun rezultat în direcția scontată. Concurența a devenit inevitabilă, Codreanu urmărind atragerea tinerilor, studenților și foștilor colegi de facultate care erau membri LANC. Astfel, în campania sa de promovare, C. Z. Codreanu a pus accentul pe similaritatea cu scopurile LANC, diferențierea făcându-se doar prin consecvența și hotărârea în maniera de a atinge aceste scopuri și prin adoptarea unui nou stil politic, bazat pe disciplină, ierarhie, angajament și fapte. Însă eforturile sale nu au dat rezultate. În primii doi de funcționare, a încercat crearea unei structuri organizaționale și a unei imagini care să-l distingă totuși de LANC. Dificultățile financiare și lipsa protectorilor au îngreunat realizarea acestor obiective. Dacă materia n-a avut niciun rol, relațiile personale cu certitudine au avut. Astfel, sistemul de relații a permis recrutarea unor „bătrâni protectori” care ulterior au devenit membri ai „Senatului Legiunii”. Iar, între timp, membrii de rând ai LAM s-au ocupat de chestiuni mai concrete precum cultivarea zarzavaturilor în grădina d-nei Ghica. Aceste produse ale tinerilor politicieni erau transportate spre vânzare cu ajutorul unei camionete („căprioara”), cumpărată din banii strânși de elevii de liceu din „Frățiile de Cruce” (FDC). Camioneta a devenit un personaj important în viața partidului, semnând câteva rânduri drăgălașe în Cărticica șefului de cuib. Comerțul cu „căprioara” și zarzavaturile doamnei Ghica era special proiectat pentru contracararea concurenței evreilor, prin scăderea prețurilor. De asemenea, au reluat, în 1928, activitatea de fabricare a cărămizilor de la Ungheni în scopul Planurile inițiale în ceea ce privește organizarea LAM au rămas în cea mai mare parte a lor doar în stadiul de proiect. Structurarea „legiunii” era prevăzută în patru subdiviziuni arbitrare: (1) tineretul masculin, (2) bărbații de orice vârstă care doreau să susțină tineretul, (3) femeile care aveau, de asemenea, rol de susținere a tineretului, (4) românii din afara țării, cu un rol incert. Un „Sfat al Legiunii” era prevăzut cu atribuții de conducere. Un „Senat al Legiunii” era prevăzut să joace un rol consultativ, cu membri în vârstă de cel puțin 50 de ani, din toate clasele sociale, care „au trăit o viață de mare corectitudine, au dat dovadă de credință în viitorul legionar și de înțelepciune ”. Prima structură funcțională din cadrul LAM, în primii doi de ani de viață, a fost „Frățiile de Cruce”, formate din grupul care avusese cea mai mare aderență până atunci la principiile mișcării: elevii de liceu (și chiar de vârste mai mici). Specializarea pe minori a fost rezultatul limitărilor, atât în ceea ce privește zona de acțiune a LAM, care opera în afara orașelor universitare (acestea fiind zona de acțiune a LANC), cât și, în ceea ce privește disponibilitatea personalulului recrutabil. Aceasta, potrivit istoricului Francisco Veiga, s-a datorat importanței crescute a rolului tinerilor în societatea de după război, caracterizată printr-un număr redus al populației masculine adulte. Structura LAM s-a definitivat odată cu apariția „cuiburilor”. Asemenea celorlalte denumiri neobișnuite, denumirea de „cuib” făcea trimitere la o chestiune intimă a grupului fondator – în cazul de față la „cuiburile de șoimi” de la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealului, iar „cetățuia” (celula grupurilor de femei) trimitea la Congresul studenților antisemiți din 1923 de la Mănăstirea Cetățuia. La începutul anului 1929 erau aproximativ 40-50 de cuiburi. Cuiburile reprezentau celula de bază a organizației în privința maturilor, fiind formate din trei până la treisprezece persoane. Apariția cuibului se producea în mod spontan, era suficient să existe trei legionari care să se întâlnească periodic sub conducerea unui „șef natural”; în momentul în care se ajungea la treisprezece persoane, celula se multiplica prin diviziune. „Cuibul” avea un șef, un casier, un corespondent și un curier, subordonându-se „cuiburilor superioare” (din care s-a desprins), organizației de plasă, apoi celei județene și de regiune, care era condusă de comandanți. Cu alte cuvinte, deși „cuibul n’are comitet”, oricine dorea o funcție putea s-o obțină foarte ușor, divizând în mod natural un cuib, cu condiția să fie multiplu de patru, pentru a se plia pe funcțiile de curier, corespondent, casier și șef. Drept urmare, cu toate că structura era ierarhizată, bazată pe supunere (tradusă în onoare), flexibilitatea nivelelor inferioare și folosirea modelului familial producea suficientă motivare respectivilor membri. Procesul de motivare era dublat de unul de educare, pe care l-aș numi propagandă internă continuă, folosind modelul disciplinei militare. Iar pentru eliminarea concurenței privind îndoctrinarea, procedura era „să raporteze șefului său și Șefului Legiunii […] să dea pe față uneltirile vrășmașe”. Organizarea în „cuiburi” era percepută ca având mai multe avantaje: răspundea dispersiunii geografice a membrilor, puțin numeroși; permitea controlul provocatorilor și identificarea /eliminarea tentativelor de disidență. Structura pe „cuiburi”, bazată pe relații informale, improvizație și spontaneitate, reflecta opțiunea generală de a concepe mai degrabă un ordin decât un partid: „Cuibul adunat e o biserică”. Inițial, această modalitate de diferențiere față de celelalte partide a contribuit la limitarea numărului potențialilor adepți. De asemenea, mijloacele de promovare, cum ar fi conferințele culturale, șezătorile și procesiunile religioase, se dovediseră puțin eficiente în atragerea de noi membri. Sfârșitul anului 1929 și începutul anului 1930 au marcat debutul unei schimbări în strategia de comunicare, Codreanu dovedind adevărate abilități de marketing politic. Prima campanie de promovare în rândul maselor a avut loc în județul Covurlui, învecinat cu Basarabia. Această campanie a avut un pronunțat caracter de procesiune religioasă, accentuând latura ritualică și simbolică – discursul neavând un rol central. Modul de promovare concorda cu ideologia, simbolistica și maniera de funcționare a LAM.

În acest cadru, caracterul eminamente informal al mișcării capătă sens, ca împlinire a „căii de mijloc” cuziste care, promițând totul, nu oferă nimic: o mișcare diafană, cu o ideologie pe măsură, consumând cu aviditate lumina reflectoarelor. Astfel, fiecare membru, alegător sau simpatizant avea o marjă consistentă de libertate în a imagina „legiunea” lui, creditând un fel de cec în alb. Se poate observa că nu doar mesajul era impregnat cu „religiozitate”, ci și tehnica transmiterii lui. Dacă părăsim această impresie generală, pentru a ne ocupa de micile detalii tehnice, putem observa că LAM abundă de simboluri și ritualuri: numele organizației, sistemul formalizat al martirilor cultul fanatic al icoanei Arhanghelului Mihail, Sf. Anton, pe care Codreanu îl considera protectorul său și al cărui scapular îl purta la gât, postul, rugăciunile, costumele populare țărănești, cămășile verzi, imnurile, distincțiile onorifice (cum ar fi „Crucea albă” și „Crucea verde”, acordate pentru merite deosebite în finanțarea grupării și pentru fapte de excepțională însemnătate în cadrul legiunii), denumirile diferitelor structuri ale organizației care trimit la evenimente din istoria acesteia etc. În această ordine de idei, campania din 1930 în Basarabia a fost spectaculoasă ca impact vizual, având elementele specifice ale unei regii marca Codreanu: „legionari” călare, costume populare românești sau cămăși verzi, cruci de pânză albe cusute pe piept și cruci de lemn purtate de călăreți. La acestea s-au adăugat cele două ore de discurs ale tatălui lui C. Z. Codreanu, la mitingul de încheiere a campaniei de la Cahul. Succesul acestor campanii l-au determinat pe Codreanu să se gândească la o extindere a mișcării sale pe plan național, un prim pas în această direcție fiind înființarea în iunie 1930 a „Gărzii de Fier”, în interiorul căreia LAM avea rol de element fondator al mișcării. Schimbarea denumirii organizației din „Legiunea Arhanghelului Mihail” în „Garda de Fier” s-a produs cu aceeași preocupare a lui C. Z. Codreanu pentru impactul asupra publicului și pentru imaginea care se dorește a fi transmisă. Astfel, s-au dezbătut cele mai potrivite denumiri, vehiculându-se nume ca „Falanga anticomunistă”, „Apărătorii neamului”, „Căștile neînvinse”, „Garda de oțel”, într-un final alegându-se cea cu cel mai mare impact perceput: „Garda de Fier”. Sub noul său nume, mișcarea legionară a avut o nouă campanie, de mari proporții, în Basarabia, cu sprijinul lui Alexandru Vaida-Voevod și, inspirat parcă de această infuzie de nou sau de sprijinul puterii, C. Z. Codreanu a revenit la acțiunile sale favorite: atacurile, incendierea și atentatul. Anul 1931 aduce primul succes politic propriu-zis, Codreanu obținând primul său loc de deputat în Parlament. Sub denumirea „Grupului Corneliu Zelea Codreanu” a apărut chiar un program electoral, în care erau compilate promisiuni țărăniste și propuneri de guvernare pe baza unui sistem corporatist. Inițial, rezultatele alegerilor nu au fost spectaculoase pentru C. Z. Codreanu, însă la câteva zile după alegeri, situația s-a schimbat în mod favorabil, prin apariția unui loc vacant de deputat în județul Neamț. Norocul și abilitățile de marketing politic ale lui Codreanu, care a trimis în Neamț echipe de propagandă, au dat roade. Din acest moment, lupta politică nu mai era un teren de neglijat. Relativa instabilitate politică a începutului de domnie a lui Carol al II-lea a fost propice propagandei prin numeroasele alegeri. Iar alegerile care au urmat după căderea guvernului IorgaArgetoianu i-au adus un număr dublu de voturi față de anul precedent. În 1932, Codreanu și partidul lui și-au stabilit definitiv sediul în București. Până în 1933 a fost o perioadă de consolidare atât pe plan intern, cât și ca imagine publică. Codreanu a acordat o mare atenție campaniilor de promovare, urmărind extinderea mișcării la nivel național. Preocuparea pentru simbolistică a rămas o constantă de-a lungul întregii istorii a mișcării legionare conduse de C. Z. Codreanu, indiferent de numele pe care l-au luat organizațiile conduse de acesta. De asemenea, se poate observa o preocupare constantă în privința coerenței între caracterul mișcării și imaginea transmisă publicului. Astfel, între anii 1932-1933, pentru a se adapta imaginii unui partid de mase, C. Z. Codreanu a completat schimbările structurale și strategice cu o schimbare a propriei imagini, abandonând costumul popular și imaginea de „haiduc” în favoarea unei imagini mai sobre, de „om politic” – costum de culoare închisă și cravată.

În mai și iunie 1933 a avut loc una dintre cele mai extinse campanii de promovare, prin intermediul așa-numitei „Echipe a Morții” care a străbătut o mare parte a României. Această denumire pare să fie una dintre preferatele lui Codreanu. Începând cu sfârșitul lui ‘33 aceste echipe au lucrat în scopuri ceva mai conforme cu denumirea, având în vedere inamici externi, dar și interni. Odată cu căderea guvernului lui Vaida-Voevod, în imaginația lui C. Z. Codreanu s-a profilat un inamic asemănător lui Manciu, I. G. Duca, „omul cu suflet de fiară” și „sluga bancherilor iudeo-masoni dela Paris”. După un pattern devenit clasic, pericolul Duca a fost înlăturat. „Prigonitorul” a fost asasinat în 29 decembrie 1933, la 9 zile după ce liberalii câștigaseră alegerile și la 19 de zile după ce Duca întărise hotărârea de scoatere în afara legii a „Legiunii Arhanghelului Mihail” și a „Gărzii de Fier” printr-o serie de arestări. Șeful grupului a reușit să fugă, reapărând după ce s-au liniștit apele. După modelul deja cunoscut, vinovații morali au fost achitați, fiind condamnați la închisoare pe viață doar autorii direcți ai atentatului. După aceste evenimente, totul a revenit la normal după cunoscuta schemă; în 10 decembrie 1934, Codreanu înființează o nouă organizație de partid legală: „Totul pentru Țară”, președintele partidului fiind generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino-Grăniceru. Anul 1936 a adus cu sine atentatul asupra lui Mihai Stelescu și o înmormântare de succes a doi dintre membrii mișcării. Cei doi membri, Ion Moța și Vasile Marin, înrolați împreună cu alți cinci „legionari” în armata franchistă, au murit în războiul civil din Spania. Moartea celor doi și grandioasa procesiune de înmormântare a acestora s-a dovedit a fi cea mai eficientă propagandă pentru mișcare. Astfel, după înmormântarea celor doi, fluxul de militanți a crescut considerabil, la sfârșitul anului 1937 numărul de „cuiburi” fiind aproape triplu (34.000) față de începutul aceluiași an. Spre deosebire de Moța și Marin care au avut norocul să moară înainte de a deveni competitori pentru șefia extremismului, Stelescu a devenit incomod și, după excludere, a produs organizații similare precum „Vulturul Alb” și „Cruciada Românismului”. Între două atentate (Duca, Stelescu) și o înmormântare, C. Z. Codreanu se ocupa de consolidarea structurii, atragerea de noi membri, concurarea comercială a evreilor și plantarea a cinci sute de pomi, plus diverse cantități de ceapă, usturoi, cartofi etc.

Anul 1936 a marcat apariția unui nou inamic, regele Carol, punctul de pornire fiind Congresul studențesc de la Târgu-Mureș. În cadrul acestui congres, au fost condamnați la moarte diverși „politiciani” și s-au constituit, din nou, celebrele echipe ale morții. La acestea s-au adăugat critici la adresa Elenei Lupescu, plus o scrisoare trimisă de C. Z. Codreanu lui Carol prin care cerea o re-orientare, în relațiile internaționale, înspre puterile fasciste. Drept urmare, au fost închise mai întâi, preventiv, cantinele și căminele studențești iar, mai apoi, după atentatul împotriva rectorului Universității din Iași, toate universitățile. În logica luptei împotriva amantei regelui, C. Z. Codreanu și Iuliu Maniu au încheiat un pact pre-electoral „de neagresiune” (1937), prin care se stabilea „înconjurarea actelor și limbajului de violență și de denigrare; dar nu împiedică afirmarea ideologiei proprii și discuția de bună credință”. Pactul a însemnat un plus de respectabilitate pentru imaginea lui Codreanu și un plus de anarhie pentru viața politică românească. Reflectând confuzia oarecum generalizată la nivel internațional, datorată calculului strategic eficient care tindea să subordoneze opțiunile ideologice, pactul se înscrie în ceea ce poate fi cu prudență numit Realpolitik-a lui Iuliu Maniu. Rezultatele alegerilor plasează mișcarea lui Codreanu, cu cele 15,5 procente, pe locul trei în cursa electorală. Acest moment, deși modest, a constituit apogeul politic al lui Corneliu Zelea Codreanu. Însă zborul curmat al Arhanghelului i-a asigurat o posteritate pe care crimele personale nu ar fi reușit să i-o ofere. La începutul lui 1938, C. Z. Codreanu a fost arestat, judecat și închis, mai întâi șase luni, pentru calomnie, mai apoi, spre mirarea sa, zece ani de muncă silnică, pentru înaltă trădare. În însemnările făcute la închisoarea Jilava, putem regăsi o față mai umană a lui Codreanu decât după experiența de la Văcărești, preocupat de micile obiecte și suflete care îi populau singurătatea. În timpul unui transfer dintr-o închisoare în alta, în data de 30 noiembrie 1938, C. Z. Codreanu, „nicadorii” și „decemvirii” au fost, în cele din urmă, împușcați. Sfârșitul violent, învăluit în mister, reprezintă întâmplarea care a închis în mod coerent imaginea diafană a celui care a fost, puțin neinspirat, poreclit „Căpitanul”, dând o forță impresionantă ritualului „strigării numelor morților și răspunsul « prezent » luat din practica fascistă”. Astfel, doctrina, promovarea și finalul constituie o imagine coerentă, „structurată religios”, a cărei putere de seducție are la bază evitarea limitelor pe care le impun expresia clară și acțiunea concretă.