Antinomia Trinitara. Dumnezeu Unul In Fiinta Dar Intreit In Persoane
CUPRINS
CONSIDERAȚII GENERALE ……………………………………….. p.7
I. TAINA PREA SFINTEI TREIMI ȘI VIAȚA VEȘNICĂ
I.1. Prea Sfînta Treime, Temeiul Fundamental Al Vieții Veșnice Și Posibilitatea Îndumnezeirii Credincioșilor ………………………. p.14
I.2. Prea Sfânta Treime–Temeiul Și Modelul Bisericii ………….. p. 31
I.3. Sfânta Treime Izvorul Veșnicei Iubiri Și Relația Ei Cu Învierea ……………………………………………………………………………. p. 45
II. REVELAȚIA PREA SFINTEI TREIMI ÎN VECHIUL TESTAMENT ȘI ÎN NOUL TESTAMENT
II.1. Revelația Prea Sfintei Treimi În Vechiul Testament ………. p.55
II.2. Revelația Prea Sfintei Treimi În Noul Testament ………….. p. 66
III. ANTINOMIA TRINITARĂ. DUMNEZEUL CEL VIU SAU DUMNEZEU CA EXISTENȚĂ …………………………… p. 83
III.1. Unime și totuși Treime …………………………………… p. 86
III.2. Paternitate, Filiație și Purcedere ……………………… p. 89
IV. FORMULAREA DOGMEI PREA SFINTEI TREIMI LA PRIMELE SINOADE ECUMENICE DE CĂTRE SFINȚII PĂRINȚI …………………………………………………………………….. p.101
IV. I. Sfântul Atanasie al Alexandriei (293-373) ………………. p. 108
IV.I. Sfântul Ilarie din Poitiers (315-367) ………………………….. p. 116
IV.3.Teologia Treimică la Sfântul Vasile cel Mare (329-379). p. 117
IV. 4. Sfântul Grigorie Teologul (330-390) ……………………p. 124
IV.5. Sfântul Grigorie de Nyssa (335-394) …………………….p. 125
V. PROPRIETĂȚI IPOSTATICE ALE PERSOANELOR DUMNEZEIEȘTI………………………………………………………… p. 128
V.1. Dumnezeu-Tatăl
Transcendența Sa …………………………………………………………….. p. 130
Nenașterea Tatălui …………………………………………………………… p. 133
Monarhia Tatălui …………………………………………………………….. p. 133
V.2. Dumnezeu Fiul …………………………………………………….. p. 135
Fiul cel Unul Născut din Tatăl …………………………………………. p. 136
Numele Fiului ………………………………………………………………… p. 137
Crucea –manifestarea iubirii veșnice a Tatălui ………………….. p. 139
V.3. Sfântul Duh Care de la Tatăl purcede
Proprietatea ipostatică a Sfântului Duh –purcederea ………….. p. 143
Raportul reciproc între Ipostasele și Iconomiile Fiului și Duhului Sfânt ……………………………………………………………………………….. p. 144
Duhul sfințeniei …………………………………………………………………p. 146
Adaosul Filiogue ……………………………………………………………….p. 148
VI. EREZII ANTITRINITARE ……………………………………..p. 154
VI.1. Monarhianismul ……………………………………………… p. 156
VI.2. Subordinaționismul …………………………………………. p. 158
VI.3.Triteismul …………………………………………………………p. 159
VI.4. Unitarianismul …………………………………………………p. 160
CONCLUZII …………………………………………………………….p. 161
=== Bibliografia ===
BIBLIOGRAFIE
I. Izvoare
***Biblia sau Sfânta Scripturã, Societatea Biblicã Interconfesionalã, București-1998
II. Scrieri Patristice
*** Sfinții Părinți despre Nașterea și Întruparea Cuvântului, Ed. “Sophia”, București-2007
Sfântul Atanasie cel Mare, Despre Întruparea Cuvântului, în P.S.B., nr. 16, traducere , introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B. al B.O.R., București-1988
Idem, Cuvânt împotriva arienilor, în P.S.B., vol. 16, trad. de Pr. Prof. Dr. Stãniloae, E.I.B. al B.O.R, București , 1988
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentarii la Evanghelia după Ioan, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „P.S.B.”, vol. 41. E.I.B. al B.O.R., București, 2000
Idem, Glafire, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, în col. „P.S.B.”, vol 39, E.I.B. al B.O.R., București, 1992
Idem, Despre Sfânta Treime, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae în col. „P.S.B ”, vol. 40, E.I.B.al B.O.R., București, 1992
Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască, în Filocalia, vol. 8, Ed. “Humanitas”, București-2002
Sfântul Clement Romanul, Epistola cãtre Corinteni, cap XLVI, 6, în P.S.B. nr. 1, trad. și note Pr. Dr. Fecioru, E.I.B. al B.O.R., București, 1979
Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice, trad. de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, în vol. „Opere Dogmatice”, Ed. “Herald”, București, 2002
Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri dogmatice-polemice, trad. de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în col. „P.S.B.”, vol 30, E.I.B.al B.O.R., București, 1998
Idem, Despre Viața lui Moise sau despre Desăvârșirea prin virtute, în ’’P.S.B.’’vol. 29, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae, E.I.B. al B.O.R., București, 1982
Idem, Marele Cuvânt catehetic, Ed. ”Sofia„, București, 1998
Sfântul Grigorie Palama, Despre cunoștinta naturală, în Filocalia vol. 7, ed. “Humanitas”, București-1999
Idem, Omilie la Pogorârea Sfântului Duh, traducere de Pr. Olimp Căciulă, în M.O., nr. 1-2, 1971
Sfântul Grigorie Sinaitul, Capete după acrostih, în Filocalia, vol. 7, Ed. “Humanitas”, București-2002
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, în „Scrierile Părinților Apostolici,” vol.2, trad. de Pr. Matei Pâslaru, Rm. Vâlcea, 1936
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. D. Fecioru, E.I.B. al B.O.R,București, 2005
Idem, Despre Sfânta Treime. Despre Cântarea Trisaghionului, traducere de Parascheva Grigoriu, Ed. “Sophia”, București-2008
Idem, Despre credința ortodoxă, Valea Plopului, 2000
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol III, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. “Humanitas”, București, 1999
Idem, Ambigua, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B. al B.O.R. București, 1996
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, E.I.B. al B.O.R., București, 1997
Sfântul Simeon Noul Teolog, Epistola către monah, în vol „Discursuri Teologice și Etice”, trad. de diac. Ioan I. Jr., Ed. “Deisis”, Sibiu, 2001
Talasie Libianul, Capete despre dragoste, în Filocalia vol. IV, ed. “Humanitas”, București-2000
Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la Psalmi, trad. de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Edit. “Librăria Teologică”, București, 1939
Idem, Epistola a noua, în P.S.B., vol. 12, Scrieri III, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, E.I.B. al B.O.R., București-1988
Idem, Omilia la Sfântul Mucenic Mamant, în P.S.B., vol. 17, Scrieri I, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, E.I.B. al B.O.R., București, 1986
Idem, Omilii la Hexaemeron, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. “Biserica Ortodoxă”, București, 2004
Idem, Despre Sfântul Duh, în P.S.B., nr. 17, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, E.I.B. al B.O.R., București-1988
III. Manuale și Studii
Arhim. Cleopa Ilie, Predici la Praznice Împărătesti și la Sfinții de peste an, Ed. Episcopiei Romanului, Roman, 1996
Arhimandritul Sofronie, Rugãciunea –experiența vieții veșnice, ediția a III-a, traducere și prezentare de Diac. Ioan I. Icã Jr., Ed. „Deisis”, Sibiu-2007
Bartoș, Emil, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Ed. “Emanuel“, Oradea, 1999
Bobrinskoy , Pr. Prof. Boris, Taina Prea Sfintei Treimi, E.I.B. al B.O.R., București-2005
Idem, Împărtășirea Sfântului Duh, trad. de Măriuca și Adrian Alexandrescu, E.I.B. al B.O.R., București, 1999
Idem, Întrupare și Unitate- Restaurarea cosmosului în Iisus Hristos, Ed. “Libra”, București,1997
Boethius și Salvanius, Mângâierile Filosofiei, în P.S.B., nr. 72, E.I.B. al B.O.R., București-1992
Bota, Pr. Prof. Dr. Ioan M., Patrologia, ediția a II-a, Ed. “Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 2002
Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, Ed. “Didaskalos”, București, 1999
Buchiu, Pr. Conf. Dr. Ștefan, Întrupare și Unitate, Restaurarea Cosmosului în Iisus Hristos, Ed. “Libra”, București, 1997
Clement, Olivier, Viața din inima morții, trad. de Claudiu Soare, Ed. ”Pandora”, Târgoviște, 2001
Idem, Puterea Cuvântului, Ed. “Pandora”, Târgoviște, 1999
Chifãr, Pr. Nicolaie, Istoria Creștinismului, vol. II, Ed. Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000
Chițescu, Prof. N., Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuțã, Teologia Dogmaticã și Simbolicã, vol. I, ediția a II-a, Ed. “Renașterea”, Cluj-Napoca-2004
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Și Cuvântul Trup S-a fãcut, Ed. “Biserica Ortodoxã”, Timișoara, 1993
Coniaris, Anthony M., Introducere în credința și viața Bisericii Ortodoxe, Ed. “Sophia”, București-2001
Cricovean, Pr. Dr. Mircea-Florin, Idei dogmatice în Epistolele Sfântului Vasile cel Mare, Ed. “Emia”, Deva-2004
Evdochimov, Paul., Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, arhiereu vicar, E.I.B. al B.O.R., București,1996
Idem, Duhul Sfânt în tradiția ortodoxă, Ed. “Anastasia”, București, 1995
Ferent, Pr. Lect. Dr. Iosif Aurel, Învățătura despre Sfântul Har privită interconfesional. Implicațiile doctrinare și spirituale ale acestuia, Ed. “Buna-Vestire”, Beiuș, 2001
Iliescu, A.C., Noțiunea de Persoană ca element fundamental într-o interpretare filosofică a dogmelor trinitară și hristologică, Ed. “Oastea Domnului”, Sibiu-1940
Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. de Pr. Vasile Raducă, Ed. „Anastasia”, București-1998
Idem, Vederea lui Dumnezeu, trad. de Maria Cornelia Oros, Ed. “Deisis”, Sibiu, 1995
Idem, Introducere în Teologia Ortodoxă, Edit. Enciclopedică, București,1993
Macarie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, trad. de Gherasim Timuș, vol. I, București, 1886
Meyendorff, John , Teologia Bizantină, trad. din limba engleză de Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, E.I.B. al B.O.R., București, 1997
Idem, Hristos în Teologia Bizantină, E.I.B. al B.O.R., București-1996
Mircea, Prof. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, E.I.B. al B.O.R., București, 1995
Moltmann, Jurgen, Treimea și impărăția lui Dumnezeu, Ed. “Reîntregirea”, Alba-Iulia, 2007
Idem, Crucea lui Iisus Hristos și Sfânta Treime (traducere) în S.T., nr. 5-10, București-1979
Idem, Propunerile dogmatice pentru rezolvarea disputei “Filioque” (trad.), în S.T. nr. 5-10, București-1979
Neaga, Pr. Prof. Nicolae, Hristos în Vechiul Testament, Ed. “Deisis”, Sibiu, 1999
Nellas, Panayotis, Omul, animal Îndumnezeit, trad. de Diac. Ioan I. Ică Jr., Ed. “Deisis” , Sibiu, 1999
Noica, C., Scrieri despre logica de Hermes, Ed. “Cartea Românească”, București-1986
Popescu, Pr. Prof. Dr. D., Iisus Hristos Pantocrator, E.I.B. al B.O.R., București, 2005
Idem/ Diac. Doru Costache, Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Ed. “Libra”, București-1997
Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Îndrumãri Misionare, E.I.B. al B.O.R., București-1998
Răducă, Pr. Prof. Dr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, E.I.B. al B.O.R., București, 1996, p. 158
Rezuș, Pr. Dr. Petru Al., Despre Duhul Sfânt, o sinteză pnevmatologică, Ed.”Deisis”, Sibiu, 1941
Idem, Curs de Teologie Fundamentală, Caransebeș, 1942
Sescu, Pr. Prof. Dr. Petru, Introducere în Sfânta Scriptură, Ed. “Sapientia”, Iași, 2001
Stanciu, Ieromonah M., Sensul creației – Actualitatea cosmologiei la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ed. Așezământului. Studenților “Sfântul Ap. Andrei”, Slobozia, 2000
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. D., Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. “Cristal” , București, 1993
Idem, Teologia Dogmaticã Ortodoxã, vol. I, ediția a II-a, E.I.B. al B.O.R., București-1991
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, E.I.B. al B.O.R., București, 2003
Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, E.I.B. al B.O.R., București-2005
Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990
Idem, Chipul Evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. “Deisis” , Sibiu, 1991
Idem, Teologia Morală Ortodoxă pentru Institutele Teologice, vol III, E.I.B. al B.O.R., București, 1981
Idem, Iubirea creștină, Edit. “Porto-Franco”, Galați, 1993
Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediția a II-a, Ed. “Omniscop” Craiova, 1993
Sterea, Pr. Prof. Dr. Tache, Teologia Dogmaticã și Simbolicã, vol. I, E.I.B. al B.O.R., București-2003
Thunberg, Lars, Omul și cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, traducere de Prof. Dr. Remus Rus, E.I.B. al B.O.R., București-1999
Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Arhim. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, manual pentru Seminariile Teologice, Ed. “Renașterea”, Cluj-Napoca, 2003
Voulgaris, Ch., Studii de Teologie biblică, (trad. rom), Ed. “Sf. Gheorghe Vechi”, București, 2000
Yannaras, Christos, Abecedar al credintei. Introducere în Teologia Ortodoxă, traducere de Pr. Dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, București-1996
IV. Cărți de cult
Triodul, Cântarea a IX-a , Miercuri, Prima Săptămână din Postul Mare, E.I.B. al B.O.R., București-1992
V. Articole
Belențã, I., Istoricul Sinodului Ecumenic de la Niceea, în “Revista Teologicã”, an XXVII, nr. 10-11, 1925
Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dogma Sfintei Treimi, în S.T., anul XXI, nr. 4, București-1991
Idem, Învățătura Ortodoxă despre Dumnezeu- Sfânta Treime, în G.B., nr. 1-2, București-1975
Bria, Magistrand Vasile I., Contribuția Sfântului Atanasie la fixarea dogmei Hristologice, în „Ortodoxia”, anul XXI, nr. 2, 1961
Butnaru, Pr. Magistr. Gh., Jertfa Domnului în cărțile de ritual ale Bisericii, în S.T., nr. 7-8, București-1957
Buzescu, Pr. Prof. N. C., Premisele Ecumeniste în unele cãrți de cult ortodoxe, în “Ortodoxia”, anul XXVII, nr. 4, București, 1975
Idem, Ecleziologia triadocentrică în Canoanele Octoihului, în ’’Ortodoxia” anul XXVIII, nr.2, București, 1976
Chinvasie, Pr. Magistr. Ioan, Învățătura despre Sfântul Duh la Sfântul Vasile cel Mare, în S.T., nr. 7-8, București-1958
Chițescu, Prof. N., Sobornicitatea Bisericii, în S.T., anul VII, nr. 4,București,1955
Fer, Drd. Nicolae, Sfînta Treime și Sobornicitatea Bisericii, în S.T., anul XXIII, nr. 7-8, București,1971
Ciobotea, Dr.Dan Ilie, Dorul după Biserica nedespărțită sau Apelul tainic și irezistibil al iubirii treimice, în „Ortodoxia”, XXXIV, nr. 4,București,1982
Clăjar, Diac. Magistr. Ioan, Structura și cunoașterea Adevărului Revelat, în S.T., anul X, 1958, nr. 9-10
Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Persoana Logosului Iisus Hristos în lumina primelor secole patristice, în S.T., anul XXIV, nr. 9-10, București,1972
Idem., Elementele demonstrației în tratatul « Despre Sfântul Duh », în S.T., nr. 5-6, București-1957
David, Diac. Conf. P. I., Hristos -Cheia Scripturii, în Ortodoxia, anul XXXV, nr. 2, București, 1983
Enciclica lui Fotie către Patriarhii orientali -867 (trad.), în S.T., nr. 2, București, 1930
Gheorghescu, Arhim. Gherasie, Sfânta Treime și actualizarea iconomiei Divine în viața oamenilor prin Biserică, în S.T., anul XXXII, nr. 3-6, București,1980,
Idem, Învățătura despre recapitularea în Hristos în Teologia Ortodoxă, în S.T., nr. 3-4, București-1971
Grecu, Pr. Romul, Despre Prea Sfânta Treime, în S.T., nr. 1-2, București-1974
Ică, Magistr. I. Ioan, Doctrina Fericitului Augustin Despre Sfânta Treime după tratatul „De Trinitate”, în S.T., anul XIII, nr. 3-4, București, 1961
Jivi, Lect. Aurel, 1600 de ani de la Sinodul II Ecumenic. Valoarea ecumenică a Simbolului niceo-constantinopolitan, în S.T., nr. 7-10, București-1981
Joița, Pr. Drd. Alexandru, Lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în S.T., nr. 7-10, București-1980
Jurca, Drd. Constantin Eugen, Învățătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Treime, în S.T. nr. 3, București-1986
Mihoc, Pr. Drd. Constantin, Sfântul Atanasie cel Mare –Despre întruparea Cuvântului și mântuirea, în S.T., nr. 5-6, București-1989
Mircea, Pr . Ion, Îndumnezeirea credinciosului-mărturii biblice, patristice și cultice Ortodoxe, în „Ortodoxia”, anul XXVII, nr. 2, București, 1975
Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Raportul dintre Iisus Hristos și Sfântul Duh, după Epistola a II-a către Corinteni III-IV, în S.T., nr. 3-4, 1967
Popescu, Pr. Drd. Ion, Persoana și lucrarea Duhului Sfânt în scrierea <<De Spirito Sancto>> a Sfântului Vasile cel Mare, în S.T., nr. 4, București-1990
Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Mântuirea a doua creație a lumii, în „Ortodoxia”, anul XXXVIII, nr.2-3, București,1986
Idem, Învățătura Ortodoxă și Catolică despre Biserică, în „Ortodoxia”, anul VII, nr. 4, București,1954
Idem, Îndreptarea și îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, în „Ortodoxia”, XL, nr. 2,București,1988
Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Condamnarea ereziei lui Arie. Simbolul Niceean, în S.T., nr. 1-2, București-1977
Idem. , Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I Ecumenic, pânã la moartea lui Arie, în S.T., anul XIII, nr. 1-2, București, 1961
Sima, Drd. Gheorghe, Îndumnezeirea omului după învătățura Sfântului. Atanasie ce Mare, în S.T., seria a II-a, anul XLII, nr. 4, București,1991
Stãniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Condițiile mântuirii, în S.T., anul III, nr. 5-6, București,1951
Idem, Dumnezeu este iubire, în „Ortodoxia’’, anul XXII, nr.3 ,București, 1971
Idem, Sfânta Treime Creatoarea, Mântuitoarea și Ținta veșnică a tuturor creștinilor, în „Ortodoxia”, anul XXXVIII, nr. 2, București, 1986
Idem, Criteriile prezenței Sfântului Duh, în S.T., seria a II-a, nr. 3-4, București-1967
Idem, Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei, în M.O., nr. 5-9, 1970
Idem, Chipul Lui Hristos în Biserica Răsăriteană: Iisus Hristos, Darul și Cuvântul Suprem al Lui Dumnezeu, în „Ortodoxia”, anul XXV, nr. 1, București, 1973
Idem, Învățătura Sfântului Atanasie cel Mare despre mântuire, în S.T., anul XXV, nr. 7-8, București,1973
Idem, Sfântul Duh și sobornicitatea Bisericii, în „Ortodoxia”, nr. 1, 1967
Idem, Studii recente despre Filioque, în S.T., nr. 7-8, București-1975
Idem, Transparența Bisericii în viața sacramentală, în „Ortodoxia”, anul XXII, nr. 4, București,1970
Idem, Relațiile treimice și viața Bisericii, în rev. “Ortodoxia”, nr. 4, 1964
Idem, Relațiile treimice în viața Bisericii, în „Ortodoxia”, an XVII, nr. 4, București,1964
Idem, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în S.T., anul XXII, nr. 5-6, București, 1970
Idem, Sfânta Treime Creatoarea, mântuitoare și ținta veșnică a tuturor, în “Ortodoxia”, 1986, nr. 2, București, 1986
Idem, Ființa și Ipostasurile în Sfânta Treime după Sfântul Vasile cel Mare, în revista “Ortodoxia’, an XXXI, nr. 1, București, 1979
Turcu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Aspecte dogmatice din corespondența cu Isidor Pelusiotul, în Ortodoxia”, anul XIII, nr. 2, București, 1961
Turcescu, Lucian, Sfântul Grigorie Palama și Teologia Trinitară, în S.T., nr. 4-6, București-1995
Todoran, Pr. Prof. Isidor, Aspecte ecleziologice, în „Mitropolia Ardealului” nr. 7-8, 1961
Voicu, Arhid. Prof. Dr. C., Probelma HOMOUSIOS la Sfântul Atanasie cel Mare, în “Mitropolia Olteniei”, nr.1-2, 1963
Idem, Sfântul Duh în teologia interconfesională, în S.T., nr. 1-2, București-1980
=== DEFINIŢIA DOGMATICĂ A PERSOANEI DUMNEZEULUI OM ===
PLANUL LUCRĂRII
I. Formularea dogmei hristologice
a) Noțiunea de persoană premisa înțelegerii dogmei hristologice
b) Formularea dogmei hristologice în Sinoadele Ecumenice
II. Unirea ipostatică și consecințele ei
a) Comunicarea însușirilor
b) Îndumnezeirea firii umane
c) Lipsa de păcat
d) O singură închinare lui Hristos
e) Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu
III. Chenoza Fiului lui Dumnezeu prin Întrupare și Cruce
FORMULAREA DOGMEI HRISTOLOGICE.
Persoana și lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos este centrul învățăturii de credință, El fiind Cel ce realizează întreaga operă a mântuirii lumii și a omului din robia păcatului și a morții. Învățătura despre Iisus Hristos Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat (Ioan 1,14; Evrei 4,15) așa cum a fost formulată și propovăduită de biserică în sinoade le ecumenice menține unitatea bisericii și prin biserică a lumii. Persoana Sa ca templu al celor două firi: dumnezeiască și omenească este modul suprem prin care umanitatea este unită în mod intim cu divinitatea. Mântuirea este posibilă numai prin unirea cu Dumnezeu realizată prin Hristos Cel ce este Dumnezeu adevărat și Om adevărat.
Formularea dogmei hristologice a realizat-o biserica ortodoxă atunci când au apărut ereziile, proclamând în mod solemn în Sinoade, dogma mântuirii. Dacă la Sinodul I Ecumenic (Niceea 325) Arie este combătut pentru că învăța greșită după care Hristos este subordonat Tatălui, sinodul proclamă consubstanțialitatea Persoanelor treimice; dacă la Sinodul al II-lea Ecumenic se formulează învățătura despre Duhul Sfânt ca Dumnezeu adevărat și odată cu aceasta învățătura despre dogma Sfintei Treimi, la Sinoadele Ecumenice III, IV, VI biserica a definit dogma hristologică, lucrarea Logosului divin, realizată ad extra prin întruparea Sa la plinirea vremii.
a) Noțiunea de persoană premisa înțelegerii dogmei hristologice
Pentru a înțelege corect dogma hristologică, așa cum a fost formulată de biserică, trebuie înțeleasă noțiunea de persoană prin explicațiile pe care le-au făcut părinții capadocieni.
Termenul de „persoană” vine de la grecescul (προςώπον) și din latinescul persona, care se traduce prin masca ce acoperea fața artiștilor în antichitate, când interpretau un rol, și cum față nu are decât omul prin mască s-a înțeles o față umană concretă, persoana-persoană, cum au tradus latinii. Prin numele de „persoană” ce se atribuie doar omului se înțelege că acesta este o ființă spirituală. Ceea ce face ca omul să fie o persoană nu este trupul lui, ci spiritul lui, care dă întregului psiho-fizic caracterul de persoană. Când zicem spirit, înțelegem natură rațională și liberă, care se cunoaște pe sine și se determină pe sine. Dar „persoană” nu înseamnă numai spirit, ci și „ipostas”, adică unitate de sine stătătoare, un întreg care-și are centrul existenței și vieții în sine însuși. Întrucât „ipostas” este numele comun pentru toate existențele individuale concret raționale sau neraționale (ipostas individ) s-a folosit termenul „persoană” pentru ipostazele raționale, „spirituale” , iar pentru cele neraționale, „individ”. Fiecare persoană este o unitate de sine stătătoare (individ) și are specificul ei unic între celelalte persoane (individualitate), ridicat la gradul maxim posibil.
Filozofia greacă cunoștea bine noțiunea de individ, dar ignora noțiunea de persoană precizată de Sfinții Părinți pe plan trinitar și abia după sinodul de la Calcedon a intrat în hristologie și antropologie: ipostasul sau persoana este definit prin deosebirea față de „usia” și „definește modul de a deține ființa umană una și de a participa la viața divină una”. Dar ,,ipostasul este și ceea ce depășește aceste relații în el însuși: unicul în sine însuși. Această noțiune de unicitate ireductibilă și incomparabilă care face din individ o ființă unică, o persoană, ne vine din dogmă. Persoana este, astfel un mod de existență care pătrunde și face personală ființa întreagă. Ea este subiectul și purtătorul căruia îi aparține și în care trăiește ființa ca atare.”
Sfântul Vasile cel Mare arată că ousia, esență, ființă, indică fondul naturii comune a mai multor indivizi, de aceeași specie, ceea ce face ca un lucru să fie el și nu altceva. Ființa este afirmată de ipostasă, pentru că ființa este desăvârșită în fiecare dintre ipostasele de aceeași specie. Pentru aceea ipostasele nu se deosebesc între ele în ceea ce privește ființa, ci în ceea ce privesc accidentele, care sunt însușiri caracteristice. Însușirile caracteristice însă, aparțin ipostaselor, și nu firii. „Ipostasa se definește: ființa împreună cu accidentele. Pentru aceea, ipostasa posedă comunul împreună cu particularul și existența în sine. Ființa însă, nu există în sine, ci este considerată în ipostase” .
În ce privește ființa și deosebirea ei de ipostas, Sfântul Vasile cel Mare zice : ,,Susținem așadar următorul lucru: ceea ce-i specificat într-un chip propriu e arătat prin cuvântul ipostas. Într-adevăr, când spui om îți intră în ureche – prin specificarea nedefinită a acestui cuvânt – o idee cam împrăștiată , astfel încât dacă natura e indicată cu ajutorul acestei numiri ceea ce se subînțelege și care-i indicat propriu-zis prin numele său nu-i specificat . Dimpotrivă, când spui Pavel , atunci arăți tocmai ființa indicată prin acest nume … Ousia este fondul naturii comune mai multor indivizi de aceeași specie de exemplu: omenitate, iar ipostasul este individul subzistent concret , Petru , Pavel , Ioan” .
Formula de la Calcedon folosește termenii de „ipostas” și „prosopon” care înseamnă persoană, dar cu nuanțe diferite. Prosopon-ul este aspectul psihologic al ființei umane întoarsă spre lumea sa interioară, spre conștiința de sine și în această calitate își urmează evoluția trecând prin vârstele propriei sale cunoașteri și etapele însușirii firii pe care o poartă. Ipostasul are aspectul ființei care se deschide și transcende spre altul. Acest al doilea aspect este decisiv pentru a sesiza dimensiunea teandrică a persoanei, fără a uita că Persoana în sens absolut nu există decât în Dumnezeu și că orice persoană umană nu este decât „chipul” Lui. „Persoana își găsește sensul și fericirea numai în bogăția nemărginită de sensuri și ca urmare într-o trăire și comunicare reciprocă infinită a lor cu alte persoane și cu Cuvântul personal, izvorul infinit al tuturor sensurilor, iubitorul tuturor persoanelor în care sensurile sunt încorporate”.
b). Formularea dogmei hristologice în Sinoadele Ecumenice
Sinodul III Ecumenic de la Efes (431) condamnă pe Nestorie care blasfemia pe Mântuitorul Iisus Hristos și pe Feciara Maria prin învățătura Sa considerând că Hristos are două Persoane: Dumnezeiască și omenească, Persoana dumnezeiască este născută din veci din Tatăl iar Persoana omenească născută în timp din Fecioara Maria, aceasta nefiind decât născătoare de om sau de Hristos, antropotocos sau histotocos.
Problema hristologică a început în mare vervă prin lupta dusă între Sfăntul Chiril al Alexandriei și Nestorie care se solidarizează episcopul Ioan de Antiohia pentru a-și întării erezia. La Roma Papa Celestin în anul 430 într-un sinod declară învățătura lui Nestorie erezie, iar la Alexandria Sfântul Chiril a ținut un sinod în care prezintă 12 Anatematisme contra lui Nestorie și învățătura sa. Pe fondul acestor neînțelegeri a fost convocat sinodul de la Efes (431), care pe baza învățături capadocienilor și a Sfântului Chiril condamnă pe Nestorie și învățătura sa greșită, declarând în formula sinodală dogma hristologică: „Mărturisim pe Domnul nostru Iisus, Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut, Dumnezeu adevărat și om adevărat din suflet rațional și trup, înainte de veci născut din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă pe Același pentru noi și pentru a noastră mântuire născut din Maria Fecioara după omenitate, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate. Căci s-a făcut unirea a două firi. De aceea, mărturisim un Hristos, un Fiu, un Domn. După acest înțeles al unirii neamestecate, mărturisim pe Sfânta Fecioară născătoare de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat și S-a făcut om și și-a unit Sieși chiar de la zămislire templu luat din ea. ..”
Mântuitorul Iisus Hristos, vorbind despre sine își atribuie fire Dumnezeiasca si fire omeneasca, numindu-se Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului. In convorbirea cu Nicodim își atribuie omniprezenta însuși a naturii divine si se numește Fiu Unul Născut al lui Dumnezeu, deci având fire dumnezeiasca întrucât e omniprezent : pogorât din cer si totuși existent în cer prin care crezând omul se mântuiește (Ioan 3;15,16,18).
În definiția dogmatică sinodului al III-lea Ecumenic Hristos se numește Dumnezeu desăvârșit si om desăvârșit constatator din suflet rațional si din trup, aceleași deoființă cu Tatăl după dumnezeire si deoființă cu noi după omenitate afara de păcat. Sfinții Părinți față de numeroasele erezii hristologice, sunt unanimi în învățătura despre cele două firi în Hristos. Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu, formulând dovezile clare și precise ale Scripturii și o serie de argumente raționale :
ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni(I Tim. II,5), trebuie să fie Dumnezeu și om.
ca învățător desăvârșit, ca lumina a noastră (Ioan VIII, 12), Mântuitorul trebuia Dumnezeu -om (Lc. IV,18)ca să-l putem cunoaște și nimeni altul nu putea să ne vestească pe Tatăl decât Cuvântul Său ipostatic (Rom.XI, 34)
ca Răscumpărător și Restaurator al neamului omenesc (Galat.III,13; Evr.XII,22,25), Mântuitorul trebuia să aparțină și divinității si omenirii.
Dogma hristologică atinge întreaga ei profunzime în Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Calcedon (451). Eutihie unul din aprigii luptători contra lui Nestorie, interpretează la polul opus Sfântului Chiril, unirea celor două firi în ipostasul Cuvântului Întrupat, afirma că Hristos n-a avut decât o singură fire (monofizitism) pe cea dumnezeiască pentru că la întrupare firea omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască și aceasta a dispărut complet. Consecința acestei erezi, este că dacă Hristos n-a avut nici o legătură cu firea umană, atunci nici mântuirea nu este posibilă.
Definiția Sinodului IV Ecumenic, combătând monofizitismul, arată că în Hristos Dumnezeu sunt două naturi: divină și umană; într-un singur ipostas, „cunoscut în două firi, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit, nedespărțit, fără ca din cauza unirii să se desființeze deosebirea firilor, ci fiecare dintre ele păstrându-și însușirile, ei și unindu-se într-o persoană și într-un ipostas, nu în două persoane, împărțit și despărțit, ci pe unul și același Fiu, Unul născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au învățat mai înainte despre el profeții și precum ne-a învățat Iiisus Hristos Însuși și precum ne-a predat simbolul Părinților”, iar Sinodul VI, combătând monotelismul arată că fiecare fire a lui Hristos își are propria sa voință și lucrare, iar „voința omenească supunându-se voinței Lui dumnezeiești și atotputernice” .Cuvântul însuși a lui Dumnezeu ,,S-a făcut prin întrupare, Mântuitorul prin excelență al creațiunii, al readucerii ei la Dumnezeu. Oamenii în starea de risipire și de afirmare individualistă, orgolioasă, nu pot fi preoți ai acestei lucrări… Făcându-se om pentru realizarea acestei adunări Hristos este Unicul Preot deplin pentru că este Unicul Om care se poate dărui cu devotament absolut Tatălui”.
Părintele Dumitru Stăniloae, arată că expresia „în două firi este echivalentă cu expresia agreată de bisericile precalcedoniene din două firi. Căci expresia întreagă sună astfel: – Unul și Același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit, nedespărțit”.
Termenul cunoscut se referă la subiect accentuând unitatea și unicitatea persoanei sau ipostasul Logosului. Unitatea firilor este cheia înțelegerii formulei hristologice, pentru că: „unitatea însăși nu este un compositum, o juxtapunere de părți legate mai mult sau mai puțin accentuat între ele. Este o juxtapunere dincolo de or ce juxtapunere”. Pentru lămurirea unității în Hristos, a firilor, importantă este teologia lui Leonțiu de Bizanț, care prin teologia enipostazierii arată că în Hristos natura umană nu este de sine stătătoare dar prin această constatare ea nu rămâne o simplă natură fără ipostas, pentru că acest lucru nu există, ea este enipostas pentru că nu există aparte ci în altul: „Ipostaza și enipostaza nu sunt identice așa cum alceva este esența și altceva este ceea ce este esența. Ipostaza indică pe cineva, pe când enipostaza arată esența; ipostaza delimitează persoana prin proprietăți caracteristice; enipostaza arată că nu există accidentul, care își are existența în altul și nu e considerat în sine.”
Cât privește expresia formula o singură persoană „în două firi”, arată că unirea cu firea umană a fost reală, fără ca acesta să se schimbe și nici cea divină, fără amestec, fiecare având însușirile caracteristice. Această învățătură arată pe Hristos Logosul Întrupat ca Dumnezeu adevărat și om adevărat.
„Dumnezeul Revelației, Dumnezeul creștin este iubire, mai precis iubire-…semnificând iubirea de sus în jos, coborâtoare”. În Hristos, Dumnezeu se unește cu firea umană și comuniunea este maximă și unică, căci în locul comuniunii este Cuvântul și cel ce enipostaziază firea omenească este ipostasul dumnezeiesc.
Centrul formulei hristologice îl ocupă Logosul care este Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, identic cu Iisus Hristos. Sfântul Chirl al Alexandiei insistă pe înțelegerea corectă a faptului că Logosul este unul. Hristos, Cuvântul Ipostatic al Tatălui: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era de la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1) născut etern din ființa Tatălui, este Dumnezeu adevărat și om adevărat, având Ipostasul său propriu în două firi: divină și umană, cu două voințe, posedând toate atributele și însușirile care îl fac egal cu Tatăl și Duhul Sfânt: „pentru că n-a fost un timp când n-a fost Dumnezeu Cuvântul- zice Sfântul Ioan Damaschin – Dumnezeu are puterea Cuvântului Său prin El; nu este neipostatic… ci este ipostatic,.. Nașterea Sa este actul prin care se scoate din ființa celui care naște cel ce se naște, asemenea cu El după ființă”. Sau așa cum numește Sfântul Chiril al Alexandriei, nașterea eternă a lui Hristos este: „naștere ființială și liberă de orice tăiere, ținându- L legat și împreună existent în mod integral”. Pentru a evita înțelegerea greșită a Fiului ca produs din ceva exterior ființei lui Dumnezeu, de aceea: „El este Întâiul Născut pentru noi de când s-a făcut ca noi, iar Unul Născut, dat fiind faptul că singur a ieșit din ființa lui Dumnezeu Tatăl”.
Hristologia ortodoxă calcedoniană cuprinde în rezumat următoarele învățături:
Identitatea Logosului dinainte de întrupare cu cel de după întrupare.
Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat, deoofință cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenire, afară de păcat.
Iisus Hristos s-a născut din veac din Ființa Tatălui ca Dumnezeu și în timp după omenitate din Fecioara Maria, ca om.
Nașterea din Feciara Maria s-a făcut pentru mântuirea noastră.
Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu- teotocos.
Ipostasul Logosului este în două firi: Dumnezeiască și omenească, unite fără amestec, schimbare, împărțire, despărțire
Unirea firilor nu suprimă deosebirile lor, fiecare păstrându-și proprietățile specifice.
Iisus Hristos, Cuvântul Întrupat, are o singură Persoană sau ipostas, cu două firi: dumnezeiască și omenească, cu două voințe și lucrări corespunzătoare. Persoana Cuvântului Întrupat, rămâne singur subiect neîmpărțit al celor două firi. Modul de unire al celor două firi este fără de împărțire, despărțire, amestecare sau schimbare.
UNIREA IPOSTATICA ȘI CONSECINȚELE EI
Unirea ipostatică definește realitatea asumării firii omenești prin întruparea Logosului, având loc o unire fizică. Această unire este supremă exprimată în indivizibilitate și inseparabilitate. Sintagma patristică lansată de Sfântul Maxim Mărturisitorul „ceea ce nu a fost asumat nu a fost mântuit” arată importanța dogma unirii ipostatice. Dumnezeu – Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, s-a făcut Fiu al Omului și om, ca să facă dumnezei și fii ai lui Dumnezeu pe toți oamenii. Aceasta o învăța Biserica, zicând: „Intr-o singură Persoană Iisus Hristos e Dumnezeu adevărat și om adevărat ( Mart. Ort. I, 38 ); „Credem ca Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, a luat asupra lui în propriul lui ipostas, trup omenesc (fire omeneasca), conceput din Duhul Sfânt în Pururi Fecioară Maria si s-a făcut om„ (Mart. Dositei decret 7).
Unirea între Cuvântul lui Dumnezeu și firea omenească se numește unire ipostatică. Biserica învață ca unirea ipostatică începând din momentul zămislirii rămâne pentru totdeauna nedespărțită (Mart. Ort. I, 38 ,46 ,56). Firea omenească luata de Cuvântul lui Dumnezeu la zămislire din Fecioara (Is. VII ,14; Lc.I, 31-35) rămâne pentru veșnicie unita cu firea dumnezeiasca. Despărțirea spațială a sufletului de trup prin moarte, nu strica unitatea persoanei în Hristos întrucât și sufletul și trupul păstrează și în moarte, legătura cu ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul prin care erau unite.
Persoana lui Hristos este cea mai larg cuprinzătoare, dar și desăvârșită și liberă, Hristos fiind un ipostas compus, nu în sensul de persoană dublă; ci dual compusă divino – umană, așa cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul. Nici cum este omul, o persoană compusă din trup și suflet în baza legilor naturale, ci El este o persoană compusă în baza virtualității proprii ca și Creator al omului, dar ca și Dumnezeu adevărat și om adevărat, virtualitate actualizată în mod deplin pe de o parte prin voia Sa, iar pe de o altă parte prin nașterea din om, așa cum se naște orice om. Prin întruparea Cuvântului: „omul de acum a fost necompus, fiind simplu după fire și după ipostas, ca unul ce era numai Dumnezeu gol de trup și de toate ale trupului, chiar dacă acum, prin primirea trupului ce are un suflet mintal, s-a făcut ceea ce nu era, compus după ipostas, rămânând ceea ce era simplu după fire ca să te mântuiască pe tine…, Cuvântul, prin identitatea ipostatică a îndumnezeit în sens propriu trupul”.
Trupul aparține prin unirea ipostatică deci în chip absolut Logosului. Acesta a fost asumat în momentul zămislirii din Fecioara Maria, care este născătoare a Logosului divin după omenitate. „În momentul întrupării cele două elemente( divin și uman) pot fi distinse numai cu mintea care le vede lucrând unul cu altul prin unire, în chip inefabil și neamestecat; dar nu le deosebește ci le admite și crede cu putere că din doi e unul”.
Prin unirea cu trupul omenesc Logosul nu a suferit nici o schimbare, rămânând ceea ce era- Dumnezeu și asumând ceea ce nu era- Om. Trupul uman, chiar si după înviere, rămâne trup dar sfințit sau transfigurat, pentru că este cu neputință ca ceva creat să treacă în esența sau Firea divină. De aceea unirea ipostatică este fără amestecare sau schimbare.
Prin Hristos cel ce se unește în mod liber cu omenitatea, se realizează o legătură profundă cu divinitatea, una ipostatică dar și una relațională realizată haric de întreaga omenire: „toate ipostasele umane au pe Ipostasul Cuvântului ca ipostas ultim. Dar firea omenească a lui Hristos Îl are pe Dumnezeu –Cuvântul ca ipostas într-un mod atât de intim, că ea nu mai are un ipostas propriu, ca ceilalți oameni.”
Unirea ipostatică, este punctul de început al mântuirii ce deschide calea cerească a bisericii: „căci Fiul vine în noi trupește ca om, unindu-se cu noi prin binecuvântarea Tainelor și iarăși duhovnicește, ca Dumnezeu, prin lucrarea harul Duhului Său, recreând duhul din noi spre înnoirea vieții și făcându-ne părtași ai firii Lui dumnezeiești deci legătura unității noastre cu Dumnezeu și Tatăl este Hristos, aflându-se ca Dumnezeu, în mod natural în Dumnezeu Născătorul Lui… Drept aceea am fost desăvârșiți în unitatea cu Dumnezeu și Tatăl prin Mijlocitorul Hristos”.
II. a) Comunicarea însușirilor
Comunicarea însușirilor exprimă clar raportul dintre natură și persoană în Iisus Hristos. Dualitatea firilor și unitatea Persoanei lui Hristos este exprimată de Sfântul Ioan Damaschin prin termenul „inhabitare reciprocă”, prin întrepătrundere sau perihoreză: „Cuvântul își împropriază cele omenești, căci ale Lui sunt toate cele ale Sfântului Lui trup, împărtășește corpului cele ale Lui proprii, potrivit modelului comunicării însușirilor din cauza întrepătruderii reciproce”. Astfel firea omenească primește însușiri dumnezeiești, iar firea dumnezeiască, omenești, pentru că Hristos este om deplin și Dumnezeu deplin, care comunică firii omenești puterile dumnezeiești „cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului este în cer” ( Ioan 3,13 ).
Prin comunicarea însușirilor nu se produce nici o comunicare a firilor. Lucrările Mântuitorului sunt teandrice, căci El voiește și lucrează în fiecare din cele două forme ale naturii sale, fiecare fiind nedespărțită de cealaltă. Firile divină și umană având comunitatea existenței în întreg, își comunică reciproc însușirile, însă nu în mod direct ci prin intermediul ipostasului.
Comunicarea însușirilor este posibilă datorită unirii reale a naturilor în Ipostasul lui Hristos, care lucrează atât ca Dumnezeu cât și ca om, fiecare fire păstrându-și însușirile în unitate. De aceea: „Fiul lui Dumnezeu se umanizează fără a înceta să fie Dumnezeu, ci devenind ipostasul firii omenești. Prin aceasta El însușește modurile noastre de gândire și de sensibilitate, pentru a le transfigura, sau umaniza până la capăt, sau a le îndumnezeii”.
Lucrările Mântuitorului sunt teandrice, dumnezeiești și omenești, pentru că și subiectul lor este Dumnezeu și om. Așa cum remarcă teologul Hristos Andrutsos: „baza și criteriul oricărei comunicări a însușirilor o formează propoziția: Dumnezeu este omul și omul este Dumnezeu, nu însă Dumnezeirea este omenire sau om, ori omenirea este Dumnezeire sau Dumnezeu”. Firea Lui omenească, nu este formată printr-un proces exterior și nu-i rămâne asociată fără o legătură profundă cu El, pentru că nu e om simplu, nici Dumnezeu gol. Prin naștere a luat firea umană întreagă pe care o înnoiește prin cele mai presus de fire „căci viețuirea τολίτεία, este viața trăită după legea firii. Iar Domnul fiind îndoit în fire, pe drept cuvânt s-a arătat având o viță corespunzătoare legii dumnezeiești și omenești, îmbinată într-una, fără contopire; o viață nouă fiindcă era modelul lucrării noi a celui ce viețuia în formă nouă”.
Comunicarea însușirilor mărturisește, realitatea întrupării Logosului, arătându-L ca mântuitor al lumii, prin unirea realizată în Ipostasul Său, unire realizată între dumnezeire și omenire, acesta fiind singura modalitate de realizare a scopului celor create.
II.b). Îndumnezeirea firii umane în Hristos este făcută progresiv, iar afectele (pasivitatea) ce caracterizează firea umană, nu ating întru nimic dumnezeirea Sa, pentru că: „trebuie să spunem că Dumnezeu a suferit în trup, dar în nici un caz dumnezeirea,…în timp ce trupul pătimea dumnezeirea era unită cu el, dar cu toate acestea rămânea impasibilă și săvârșea cele mântuitoare”. Prin îndumnezeirea firii umane aceasta a fost ridicată la gradul cel mai înalt posibil, prin Hristos umanitatea șade de-a dreapta Tatălui.
Îndumnezeirea firii omenești, prin Hristos, aduce în ea darurile transfiguratoare, întărind totodată voința omului prin har, fără să se schimbe natura ei „căci dintre firi una a îndumnezeit și alta a fost îndumnezeită…a fost făcută asemenea Lui Dumnezeu …Aceasta nu prin schimbarea firii, ci prin unirea în vederea întrupări, adică după ipostasă, potrivit căreia trupul s-a unit, fără să se despartă, cu Dumnezeu Cuvântul și prin întrepătrunderea firilor uneia în alta, în chipul în care vorbim despre înroșirea fierului în foc”. Întruparea Cuvântului Lui Dumnezeu readuce omului legătura cu divinitatea, comunicându-i prin credința în El și în har dumnezeirea, pentru că Hristos se înalță la Tatăl, cu omenitatea asumată, refăcând astfel rudenia noastră cu Tatăl, El fiind pârga rezidirii noastre, și aluatul ce dospește toată frământătura (ICor.15,47-49).
Mântuitorul Hristos realizează îndumnezeirea firii umane din interior pentru că Ipostasul Său este divino uman „ca om El se leagă de omenilor supună firea omenească, s-o înalțe și s-o unească cu propria lui ființă”.
II.c. Lipsa de păcat
În Sfânta Scriptură, păcatul este desemnat prin denumiri diferite. Astfel în ebreește, este redat prin cuvintele: hattat-îndepărtare de la scop, awom-nedreptate, pesah-rebeliune, sarah-revoltă. Etimologic, hattat corespunde grecescului și înseamnă perversiunea unei voințe, care ne îndepărteză de la scopul suprem și ne face vrăjmași ai lui Dumnezeu. Hatam corespunde lui , pesah lui și , rașah corespunde lui -a face rău. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că păcatul este despărțirea dintre voia noastră gnomică (arbitrară) și voia lui Dumnezeu, ispitire a diavolului, „pe care șarpele cel gândit l-a introdus, înduplecând pe om prin înșelăciune să calce porunca dumnezeiască și să prețuiască cele vremelnice decât cele veșnice”. Păcatul pentru Sfântul Vasile cel Mare este boldul morții, pentru că „plată păcatului este moartea” (Rom. VI, 23) și boldul morții păcatul” (I Cor. XV, 56).
Păcatul este călcarea conștientă și liberă a legii morale sau împotrivirea conștientă și liberă față de voia lui Dumnezeu, exprimată în legea morală, Ca și cunoașterea și voința omenească primește darurile unirii ipostatice iar prin aceasta se face trecerea fireasca la lipsa de păcat a lui Hristos. Lipsa de păcat din sfera voirii si acțiunii corespunde lipsei de eroare din domeniul cunoașterii, numai în cunoaștere se poate concepe un progres, dar un progres moral în Hristos, e de neconceput din cauza unirii naturilor în persoana Logosului. Sfânta Scriptură mărturisește lipsa de păcat a lui Hristos numindu-l Sfânt încă înainte de a se naște (Lc. I,35) ceea ce n-are păcatul strămoșesc. Lipsa oricărui păcat personal (Ioan VIII, 46; XIV,30; I Ioan III,5; I Petru II,12; Is.LIII, 9; EvreiIV,15). Păcatul în firea asumată la întrupare nu a existat, pentru că zămislirea s-a făcut de la Duhul Sfânt, nici în viața Sa în trup pentru că voința Sa umană era întru totul supusă voinței divine, ascultător făcându-se până la moarte și încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 6-8). Lipsa de păcat a lui Hristos nu e numai o nepăcătoșenie de fapt sau relativă, adică putând păcătui, dar nevoind să păcătuiască, ci neputând păcătui. In esența lui păcatul e iubire de sine și egoism, deci în opoziție cu iubirea fata de Dumnezeu. Lipsa păcatului și chiar posibilității lui în Hristos e implicată și misiunea de Mântuitor. Iisus Hristos ne e pilda morală, pentru că lupta lui nu se duce în și cu nepăsare ci cu conștiința că imunitatea față de ispita și-o datorează încordării Sale de voința și puterii mai presus de omenitae pe care o are.
II.d. O singură închinare lui Hristos
Din unirea ipostatică rezulta se cuvine o singură închinare lui Hristos, anume adorarea atât după divinitate cat si după omenitatea sa: „Toți să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinstește pe Fiul , nu cinstește nici pe Tatăl care L-a trimis„ (Ioan V,22-23; apoc. V,11-13; Mt. XXVIII,17; Fapte VII,13-14; Evrei I. 6; II,6-9; I Cor.XV,27; Efes.II,6): „Noi nu adoram trupul despartindu-L de Cuvântul, …fiindcă știm că, Cuvântul s-a făcut trup îl recunoaștem pe acesta însuși chiar în trup fiind Dumnezeu..”.
Biserica Îl slăvește pe Mântuitorul Hristos în doxologii împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, adorându-L ca Dumnezeu adevărat și om adevărat, arătând în aceasta egalitatea și consubstanșialitatea Persoanelor treimice.
II.e. Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu
Cel care s-a născut din Maria e Dumnezeu adevărat din momentul zămislirii Sale minunate în sânul Fecioara (Mart.ort.I,40). Sensul dogmei nu mărturisește că Fecioara Maria a născut firea divina, ci ca ea a născut pe Dumnezeu omul. Ea a născut pe Dumnezeu după omenitatea Sa, nu e Născătoare de om căci omenitatea e unită ipostatic cu Dumnezeu – Cuvântul, care și-a impropriat-o și a îndumnezeit-o.
Conceperea sau zămislirea s-a făcut prin lucrarea divină a Tatălui și a Duhului Sfânt, fără a atinge fecioria Născătoarei de Dumnezeu, care deși avea păcatul strămoșesc, este curățită în momentul conceperii, când îngerul îi spune: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea celui prea Înalt te va umbri… de aceea și Sfântul care se va naște din tine , Fiul lui Dumnezeu se va chema”, iar ea acceptă cu smerenie: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău.” ( Luca 1, 35, 38 ), deci Hristos se întrupează „ nu din voință sau din naștere voluptoasă, ci de la Duhul Sfânt, și în chipul celei dintâi faceri, a lui Adam”, Maria rămânând Fecioară și după naștere.
Sfânta Fecioara Maria a născut o ipostasă în două firi: firea dumnezeiască născută din Tatăl, atemporal, și firea umană luată de Hristos prin întrupare, în timp, născut în trup din Fecioara Preacurata, deci „Cuvântul netrupesc, nestricăcios și nematerialnic al lui Dumnezeu, vine în latura noastră, nefiind departe nici înainte, căci nici o parte a zidirii nu a rămas goală de El…și pogorând la stricăciunea noastră Își ia trup, care nu străin de al nostru… din Fecioara neprihănită ( I Petru 1, 18 )… străin de unirea femeii cu bărbatul…, să se desființeze în El legea stricăciunii… îmbrăcând în mod cuvenit pe toți cu învierea… căci El s-a întrupat ca noi să fim îndumnezeiți”. Astfel Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (teotocos) „a respinge calitatea aceasta a Fecioarei Maria înseamnă a respinge întruparea Fiului lui Dumnezeu, a contesta că Fiul lui Dumnezeu Însuși s-a făcut om, a negă că Iisus Hristos Însuși este Fiul Lui Dumnezeu cel întrupat pentru un dialog etern cu noi, făcându-se în acest scop și persoană omenească.” Nașterea așa cum arată Sfinții Părinți este o însușire a persoanei nu a firii, de aceea Fecioara Maria a născut pe Dumnezeu Cuvântul din care Acesta primește firea umană. Trupul asumat de Mântuitor este zămislit prin pogorârea Duhului Sfânt și din Fecioara Maria, însă nașterea lui Iisus Hristos se realizează sub lege pentru cape cei de sub lege să-i răscumpere (Galateni 4,5-6).
Fecioara Maria este cinstită în mod deosebit în Biserica Ortodoxă, cultul dat Fecioarei Preacurate se numește preacinstire, pentru că ea s-a îndvrednicit a fi Maica lui Dumnezeu Cuvântul, fiind vasul ales și raiul cuvântător, pe care creștinii îl imploră în rugăciune zicând: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu miluiește-ne pe noi”.
CHENOZA FIULUI LUI DUMNEZEU PRIN ÎNTRUPARE ȘI CRUCE
Dumnezeu-Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, s-a făcut Fiu al Omului și om, ca să facă asemenea lui Dumnezeu pe toți oamenii. De aceea, să credem că vom ajunge acolo unde este acum Însuși Hristos, Capul întregului Trup, Biserica (Col. 1, 18) și Înaintemergătorul nostru la Tatăl (Evr. 6, 20).
Viața lui Hristos poate fi împărțita in doua stări : una a umilinței sau a „deșertării” si alta a preamăririi. Starea umilinței începe la întrupare si durează toata viata culminând în moartea pe cruce. Starea preamăririi începe după moarte și cuprinde: coborârea la iad, învierea, înălțarea și șederea de-a dreapta Tatălui.
Patimile și moartea pe cruce a lui Hristos constituie expresia ultimă și desăvârșită a chenozei filantropice a lui Dumnezeu în Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul și vârful cel mai înalt al jertfei răscumpărătoare a neamului omenesc, adusă de Hristos pentru noi și împreună cu noi, cei cuprinși în Sine, lui Dumnezeu-Tatăl.
În chenoză, deci, și anume în chenoza crucii, Hristos a săvârșit întemeierea ipostatică a Bisericii, El devenind acum, în umanitatea Sa, Înaintemergătorul nostru la Tatăl. Prin jertfa crucii și prin coborârea în cele mai de jos ale pământului, adică prin coborârea la iad, Fiul lui Dumnezeu întrupat deschide lumii intrarea la Tatăl, instituind drumul filiației dumnezeiești în Duhul Sfânt.
Viața lui Hristos descrisa de Sfânta Scriptură între naștere și moarte e supusa condițiilor pământești și mărginirilor vieții umane (Ioan I,14; II,21; Lc,IX,32) e viața „zilelor din trup„ și a „lacrimilor” (Evrei V,7) precedată de maiestatea dumnezeiasca de dinainte de întrupare și urmata de încununarea cu mărire si cu cinste după suportarea morții(EvreiII,9) „Bogat fiind pentru noi a sărăcit sa ne îmbogățim prin sărăcia lui „(II Cor. VIII, 9) . (Lc. XXIV ,26), „căci trebuia să desăvârșească prin suferințe pe Acela, pentru care și prin care sunt toate și care a adus pe mulți fiii la mărire, pe Începătorul lor” (Evrei II, 10 ).
Locul scripturistic clasic pentru cele două stări e (Filip. II ,6-11): „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. .”. Ideea deșertării ,ca valoare si micșorare a măririi lui Hristos o exprima si Sfinții Parinți. : „ Cel ce era s-a deșertat si cel ce nu era, a primit, zice Sf. Grigore de Nazianz deșertare numesc eclipsarea si diminuarea măririi.” Chenoza sau înomenirea deplină a Fiului lui Dumnezeu este o dovadă a unirii ipostatice pentru că: „El, S-a pogorât pe Sine prin deșertare, fără a fi silit de cineva la ceasta, ci prin bunăvoirea Tatălui, potrivit voii sale și s-a făcut om, păstrând neatinsăși cu totul neschimbată în sine demnitatea firii proprii și puterea, dar asumând prin icononomie omenescul”.
Chenoza Cuvântului se explică prin scopul ei adică mântuirea omului, care prin neascultare a căzut în păcat, de aceea „cel ce din cauza facerii primului Adam, a primit să se facă om, nu a refuzat să se nască din pricina căderii lui, acceptând facerea ca pogorământ la cel căzut, iar nașterea ca golire de bună voie ( Chenoză), în favoarea celui osândit… prin naștere se îmbracă, la întrupare, asemenea cu omul stricăciunii, întru-cât a luat chip de rob”.
După Bulgacov natura Cuvântului rămâne neschimbată și nemicșorată în Hristos. Prin întrupare Hristos se dezbracă de chipul dumnezeiesc, luând chip de rob, pentru ca după înviere să-și recapete slava cea veșnică. Slava veșnica e sofia necreată. Chenoza e negustarea pentru Sine de către Fiul a fericirii dumnezeiești, deși acesta continuă să existe în viața Sfintei Treimi neschimbându-se nimic. Ipostasul divin s-a micșorat în Hristos reducându-se până la ipostasul omenesc, căci numai așa se putea substituii deplin eului uman. Chenoza e mijlocul prin care Dumnezeu suprimă prăpastia dintre El și om, în Hristos. Numai prin chenoză divinitatea s-a putut cobora în omenitate înobilân-o dinăuntru, nu din afara, ca pe un obiect. Acest lucru e posibil, după Bulgacov iposatasul omenesc e tot de esența divină, ca și Cuvântul, așa ca substituirea unuia prin altul nu întâmpină o piedică prea mare.
Nici Sfânta Scriptură, nici Sfânta Tradiție nu vorbesc nicăieri despre o chenoză reală în sens de renunțare din partea Cuvântului întrupat, la punerea în lucrare a însușirilor Sale dumnezeiești.
Sfinții Părinți precizează sensul unirii ipostatice și accentuează mereu prezenta activă a dumnezeirii Mântuitorului în toată activitatea lui, fără anularea umanității, dar și fără restrângerea divinității. Golirea de slava dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu, care ca Persoană a Sfintei Treimi posedă toate atributele acesteia ca mărire, nemărginire, putere, este un act de iubire supremă ce se revelează deplin nu numai prin întrupare când se arată în chip de rob ci în jertfa crucii când suportă moartea pentru a izbăvii lumea de sub puterea morții.
Chenoza nu este o golire de dumnezeire, o cădere din Dumnezeu a Fiului sau o micșorare a dumnezeirii, pentru că Hristos niciodată nu a încetat să rămână Dumnezeu, El Fiind Dumnezeu-om. Aceasta este chenoza coborârea Fiului lui Dumnezeu în chipul uman, rămânând ceea ce era Dumnezeu dar unit cu umanul: „căci deși a luat chip de rob Cuvântul este în chipul lui Dumnezeu, asemenea trupului, n-a robit pe Cuvântul care e Domn prin fire…și s-a făcut om, prin Chipul de rob, S-a făcut Domnul tuturor și Hristos, spre a sfinții în Duhul pe toți.”
Chenoza trebuie explicata cu raportare la planul mântuirii, conceput si realizat de înțelepciunea si puterea lui Dumnezeu , in si pe temeiul iubirii fata de lume. Moartea lui Hristos este închiderea vechiului eon și începutul altuia. Învierea este tocmai acest eon nou, numit în teologia mai nouă ortodoxă, ziua a opta, care este în limbajul Sfintelor Evanghelii „întâia a sâmbetelor” (Mat. 28, 1). Trupul înviat al Domnului, fiind plin de puterea Duhului este arzător ca focul și numai condescendeța Domnului îl apără pe Toma să nu se ardă la atingerea Lui. „El ține, acum de un plan transcendent planului nostru de trăire. Dar pentru cei ale căror simțiri sunt înălțate prin energia Duhului Sfânt datorită credinței, această transcendență nu e sesizabilă numai prin simțuri ca o realitate exterioară, ci este intrată în comunicare cu ființa lor. Căci are fluiditatea spiritualității și iradierea iubirii maxime. Acest Trup este transcendent numai în sensul că e o realitate din planul Duhului și nu se cere o ridicare la starea de înduhovnicire, care este ținuta noastră, ca astfel numai noi să știm de el prin credință, ci și să ne unim cu el în mod simțit. Aceasta este împărtășirea mai adevărată de El în lumina viitoare neînserată de care vorbește Liturghia ortodoxă”. De fapt, cea care s-a înălțat mai presus de toată începătoria și stăpânirea a fost firea omenească, luată de Mântuitorul prin întrupare, aceea care mai înainte era întinată și urâtă, căci firea dumnezeiască nici n-a murit, nici n-a înviat și nici nu s-a înălțat.Toata lucrarea de mântuire o face Tatăl, dar în Fiul și în Sfântul Duh. Dar nu pentru ca Tatăl n-are suficiente puteri și Fiul la fel. Așa ar fi când Tatăl ar înceta să mai fie activ în lucrarea ce se continuă în Fiul și Fiul în lucrarea ce se împlinește (se finalizează) în Duhul. Dar, de fapt, Cele trei Persoane sunt active de la început pana la sfârșit în fiecare lucrare. Nu insuficienta unei Persoane, ci comunitatea de ființa este motivul pentru care Cele trei Persoane lucrează în comun.
Chenoza sau smerenia Fiului este modul prin care firea umană primește bunătatea și iubirea firii divine, prin unirea intimă cu ea, care o sfințește din interior prin actele mântuitoare săvârșite de Hristos începând de la întrupare culminând cu moartea pe cruce, învierea și înălțarea ei de-a dreapta Tatălui prin Persoana Fiului lui Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE
Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. Pr. Ene Braniște și Pr. T. Bodogae, Edit. Arhiepiscopiei București.
Prof. I. G. Coman, Importanța și sensul desăvârșirii în monahism , în „Studii Teologice” , VII , 1995 , nr. 3-4.
Chițescu, Pr. Prof. N., Teologia dogmatică și simbolică, vol. II I.B.M., București 1956.
Evdokimov, Paul, Femeia și mântuirea lumii, trad. de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, București, 1995.
Galeriu, Pr. Constantin, Jertfă și Răscumpărare, Editura Harisma, București, 1991.
Leonțiu de Bizanț, Contra lui Nestorie, P. G. Col. 1277,D. 1280 A, apud. Pr. Prof. I. G. Coman, Momente și aspecte ale hristologiei precalcedoniene și calcedoniene, în Ortodoxia, XVII, (1965), nr.1.
Mladin, Dr. Nicolae, Bucevschi, Prof. Diac. Dr. Orest, Pavel, Prof. Dr. Constantin, Zăgrean, Pr. Diac. Dr. Ioan, Teologia morală ortodoxă, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evangheli Sfântului Ioan., II, ed. Cit.
Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri. Patea a III-a.. Despre Sfânta Treime, traducere, de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col P.S.B., nr. 40, I.B.M.al. BOR., București 1994.
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica,VI, VIII, trad. Pr. D. Feciorul, I.B.M, București 2001.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, cap. III, trad. Pr. D. Stăniloae în P.S.B. 80, I.B.M., București, 1983.
Idem, Epistolele Sf. Maxim Mărturisitorul despre cele două firi ale lui Hristos și despre viața duhovnicească, în „Scrieri”, partea a doua, trad., introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în P.S.B., vol. 82, E.I.B.M., București, 1990.
Sfântul Vasile cel Mare, Coresondențe, omilia XXXVIII, 2 -3, trad. Pr. Prof. T. Bodogae, în P.S.B. 12, edit., I.B.M., București 1998.
Sfântul Vasile cel Mare, Coresondențe, omilia XXXVIII, 2 -3, trad. Pr. Prof. T. Bodogae, în P.S.B. 12, edit., I.B.M., București 1998.
Idem, Asceticile, în „Scrieri”, partea a doua, trad., introducere, indici și note de Prof. Iorgu D. Ivan, în P.S.B., vol. 18, E.I.B.M. al B.O.R.., București, 1989.
Stăniloae, Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru, Studii de teologie dogmatică, Editura Mitropoliei Olteniei, 1991.
Idem, Hristologia Sinoadelor, în S.T. an. XXXVI, Nr.4, (1974).
Idem, Teologia Dogmatică, vol II. ed. a.II-a, edit. IBM. al BOR., București, 1997.
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, București, 1997.
Tache, Pr. Sterea, Dumnezeu, Omul și Creația în teologia ortodoxă și în preocupările ecumenismului contemporan, în „Ortodoxia”, anul XLIX (1998), nr. 1-2.
Todoran, Isidor, Zăgrean, Ioan, Manual de dogmatică ortodoxă pentru seminariile teologice, ediția a II-a, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2000.
=== l ===
CONSIDERAȚII GENERALE
Credința în Sfânta Treime este centrul, inima întregii teologii creștine, a cultului creștin, a acțiunii sacramentale a Bisericii, deoarece mântuirea credincioșilor este inseparabilã de mãrturia credinței în Dumnezeu Tatãl, Fiul și Sfântul Duh, de unirea cu Dumnezeu, Unul în Ființã și întreit în Fețe sau Ipostasuri. “Așadar, originea teologhisirii despre Dumnezeu, a acestui adevãr fundamental creștin este chiar în Dumnezeu, cãci El S-a revelat ca unime-treime, unul și întreit, monadã-triadã, atât în ce privește natura Sa în Sine, structura Sa tri-ipostaticã și unicã ființialã cât și manifestãrile acestei Dumnezeiri în raport cu lumea create, în special, în raport cu credincioșii”.
Dumnezeu, în ființa Sa, nu poate fi cunoscut de cãtre om, însã, din dragoste fațã de creația Sa, Dumnezeu S-a fãcut cunoscut creaturii Sale rațional, prin ceea ce în creștinism se numește Revelația divinã sau Descoperire dumnezeiascã –atât cât poate ea sã vadã și sã cunoascã: “… și nimeni nu cunoaște cine este Fiul, decât numai Tatãl și cine este Tatãl, decât numai Fiul și cãruia voiește Fiul sã-I descopere” (Luca 10, 22).
Descoperirea aceasta a fost fãcutã pe douã cãi: naturalã și supranaturalã. Prin Revelația naturalã se înțelege cã omul, preotul creației lui Dumnezeu, a descoperit divinitatea prin observațiile sale legate de natura înconjurãtoare: regularitatea cu care se desfãșoarã anumite fenomene ale naturii, observarea propriei vieți interioare, a evenimentelor din societate, din istorie și din lume. Înzestrat cu facultatea gândirii, acesta și-a putut da seama foarte ușor cã acestea nu se pot desfãșura sau nu pot fi produsul întâmplãrii, nu se petrec de la sine, nu se petrec oricum, ci totul se desfãșoarã dupã anumite legi care au fost puse de o Ființã Atotputernicã, Atotînțeleaptã și Atotperfectã care nu poate fi altcineva decât Creatorul și Susținãtorul. Acest tip de descoperire nu era suficientã pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, de aceea omul a susținut nevoia, în dorul sãu dupã fericirea pierdutã din rai, de a-L cunoaște mai profound. Însuși Dumnezeu dorea sã și-L apropie pe om, însã propria voințã a omului îl îndepãrta pe acesta de Creator. Singura soluție viabilã pentru refacerea legãturii omului cu Dumnezeu era asumarea firii umane de cãtre Însuși Acesta, prin care întreaga naturã umanã sã fie ridicatã la starea cea dintâi. Ca atare, în conformitate cu planul din veci al lui Dumnezeu în legãturã cu lumea, a doua Persoanã a Prea Sfintei Treimi, S-a deșertat pe Sine, S-a golit prin întrupare, prin Chenozã, chip de rob luând; S-a nãscut, a murit, a înviat pentru ca prin aceasta sã ne facã moștenitori ai Împãrãției Sale și prin înfiere, fii ai lui Dumnezeu. Aceastã Descoperire se numește Revelația supranaturalã și s-a fãcut prin douã modalitãți: indirect, prin proroci, îngeri, alți trimiși, fiind însoțiți de minuni sau profeții și direct, prin Însuși Fiul lui Dumnezeu Întrupat: “Dupã ce Dumnezeu odinioarã, în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit pãrinților noștri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmã ne-a grãit nouã prin Fiul…” (Evrei 1, 1-2).
Din dragoste, Dumnezeu Se face cunoscut omului, cãci Dumnezeu este iubire și nimic din cele ce a fãcut nu a fãcut fãrã iubire. Iubirea e comuniunea propriei fericiri intratrinitare care se face prin deschiderea spre lume. Cel dintâi bun de care a beneficiat omul din aceastã iubire a lui Dumnezeu, a fost însãși viața, existența sa proprie. Iubirea lui Dumnezeu nu se poate manifesta decât într-o comuniune de douã sau mai multe personae de aceea numai Dumnezeul creștinilor se poate numi IUBIRE, fiindcã numai el este comuniune intratrinitarã, a unor euri desãvârșite. “Iubirea presupune o Ființã comunã în trei Persoane iar <<iubirea>> reciprocã între oameni implicã și ea mai multe personae capabile de iubire în baza unor ființe a lor în oarecare mãsurã. Dar aceastã iubire desãvârșitã între noi presupune iubirea desãvârșitã între Persoanele divine cu o Ființã comunã”.
Nicio altã credințã în afara Ortodoxiei, nu reveleazã adevãrata iubire, ea urmãrește realizarea acestui ideal în concepția sa comunitarã despre viața creștinã mãrturisitã în cadrul “inimii cultului ortodox” care este Sfânta Liturghie: “Sã ne iubim unii pe alții ca într-un gând sã mãrturisim pe Tatãl, pe Fiul și pe Sfântul Duh”, Dumnezeul nostru, Prea Sfânta Treime.
Credința în Dumnezeu-Sfânta Treime constituie învãțãtura specificã fundamentalã a Revelației Noului Testament și deci și a creștinismului. Crezul Niceo-Constantinopolitan (325-381) care rezumã tradiția biblicã kerigmaticã și liturgicã a creștinãtãții ecumenice din primele trei secole are în centrul sãu mãrturisirea ca Ființa lui Dumnezeu, Dumnezeirea cea Una existã și se manifestã în trei existențe personale: “Cred într-Unul Dumnezeu, Tatãl Atotțiitorul, Facãtorul cerului și al pãmântului… Cred în Unul Domn Iisus Hristos prin Care toate s-au fãcut… Cred în Duhul Sfânt, Domnul de viatã fãcãtorul”. Taina de inițiere se face în numele Persoanelor Sfintei Treimi iar lecturile bilice în bisericã sunt introduse prin imnul Trisaghion: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fãrã de moarte miluiește-ne pe noi!”. Orice rugãciune creștinã, laudã, ritual sau slujbã începe și se sfârșește cu invocarea Sfintei Treimi: “În numele Tatãlui și al Fiului și al Sfântului Duh”. “Ortodoxia este cunoscutã prin aceea cã a accentuat aceastã doctrinã trinitarã despre Dumnezeu. Creștinismul ar fi o doctrinã incomplete fãrã doctrina despre Sfânta Treime”.
Învãțãtura despre Sfânta Treime despre un Dumnezeu Unic în Ființa Sa și întreit în Persoane, o aflãm în creștinism. Deși în forme distorsionate sau schimonosite, am putea spune primitive, se întâlnește și în alte religii, ea nu se comparã și nici nu poate fi privitã cu mai mult realism decât în creștinism. “Sfânta Treime este o tainã ce nu poate fi înțeleasã de mintea omeneascã, deoarece cu cunoaștem despre Ea decât cele ce ne-au fost descoperite de cãtre Dumnezeu prin Revelație, ceea ce el a considerat cã mintea noastrã limitatã poate sã suporte. Aceastã descoperire s-a fãcut treptat sau în etape, în funcție de creșterea spiritualã și moralã a oamenilor”.
Taina Dumnezeului celui viu este cea a Tri-Unitãții, acest terment frecvent întâlnit în teologia rusã a secolului nostru care numește pe Trei și pe Unul într-o singurã expresie subliniindu-le simultaneitatea și reciprocitatea. Treimea nu se lasã câtuși de puțin disecatã și nu putem admite, nici mãcar pentru simpla comoditate a expunerii, anterioritatea unui termen în raport cu celãlalt. “Nici n-am apucat sã mã gândesc la Unitate, exclamã Sfântul Grigorie Teologul, și Treimea mã scaldã în strãlucirea Sa. Nici nu am început sã mã gândesc la Treime cã Unitatea mã și atrage iarãși. Atunci când Unul din Trei mi se înfãțișeazã, mi se pare cã este totul, atât îmi este ochiul de plin, atât de mult mã copleșește preaplinul, cãci în mintea mea, prea mãrginitã pentru a cuprinde mãcar Unul, nu mai rãmâne loc pentru mai mult. Când îi unesc pe cei Trei întru același gând, vãd o singurã facile, fãrã a putea despãrți sau analiza lumina unificatã”.
Sfânta Treime este fundamnetul învãțãturii și credinței ortodoxe despre Dumnezeu. Credința în Sfânta Treime delimiteazã învãțãtura creștinã despre Dumnezeu de alte doctrine și concepții, în sensul cã numai o astfel de Dumnezeire este singura mântuitoare ca bazã a comuniunii iubirii cu noi, ca Persoane în veșnicie. Ea ne ferește de a-L confunda pe Dumnezeu cu lumea, așa cum face panteismul sau de a-L considera ca neavând, dupã creare, niciun raport cu creația în general și cu omul în special, cum susțiune deismul. “Credința creștinã într-un singur Dumnezeu ca Ființã dar întreit în Persoane: Tatãl, Fiul și Sfântul Duh ne aratã cã Dumnezeu este transcendent și immanent în același timp, cã este mai presus de lume dar este și în lume”. “Desãvârșirea omului nu poate avea loc decât acolo unde Dumnezeu nu este conceput ca o persoanã singularã ci comuniune de personae în desãvârșitã unitate, într-o singurã Ființã, a omului credincios, într-o unire dupã har cu Acesta”. “Sfânta Treime este suprema tainã a existenței, care împlicã însã, toate, sau fãrã de care nu se poate explica nimic. Deși e o supremã tainã, cel puți în privința scopului pe care-l poate urmãri Sfânta Treime sau sensului pe care îl poate oferi Ea pentru existențã, e deplin acceptabilã din punct de vedere logic. Ea este o iubire fãrã de început și urmãrește o extindere a iubirii. Biserica vede Sfânta Treime ca Dumnezeul iubirii lucrãtoare prin Sfântul Duh în sufletele credincioșilor pentru a-I ridica în relația iubitoare dintre Persoanele ei”.
Biserica s-a vãzut nevoitã, din cauza concepțiilor eronate care au fost formulate în decursul vremurilor, având la baza cauzelor, ambiguitatea termenilor utilizați în explicarea învãțãturii Mântuitorului, sã foloseascã o serie de termeni noi împrumutați din filosofia greacã, sensurile acestor termeni fiind adoptați, în funcție de contextual doctrinar pentrua exprima unitatea Ființei și Treimea Persoanelor. Însãși numirea de “Treime” nu a fost folositã de la început în Bisericã. Cei care o utilizeazã pentru prima datã sunt: în Orient, Teofil al Antiohiei iar în Ocicident, Tertulian.
1. Termeni care se referã la unitatea Ființei divine: ființã, esențã, naturã, fire, substanțã, ipostas etc; au trezit de cele mai multe ori o confuzie pânã la urmã normalã și inevitabilã. De exemplu ousia, esențã, ființã, indicau fondul naturii commune a mai multor indivizi de aceeași specie, ceea ce face ca u om sã fie el și nu altceva sau o realitate și existențã în sine, cãci nu este o existențã sau ființã abstractã, decât existența în anumiți indivizi din aceeașispecie; e necesar sã vedem ființa divinã simultan ca unitate –relație, relație în sânul unitãții. Nu unitatea trebuie sfãrmatã în favoarea relației, nici relația anulatã în favoarea unitãții. Ori Sfânta Treime este mai presus de deosebirea dintre unitate și relație, așa cum le înțelegem noi.
Sfântul Vasile cel Mare, într-o scrisoare adresată, fratelui său, Sfântului Grigorie de Nyssa, explică diferența dintre “ousia” și “ipostas”; astfel “ousia” este fondul naturii, commune mai multor indivizi de aceeași specie iar “ipostas-ul” este individual subsistent concret, între indivizii aceleași specii, fondul naturii este unul comun, indivizii subzistă însă fiecare pentru sine.
“Substanță”- are de regulă înțelesul de esență sau se identifică cu esența, însă acest cuvânt mai are pe lângă acest sens încă două: de subiect al însușirilor sau bază pe care stau și sunt înrădăcinate însușirile și ca esență ce există într-un lucru subziztent în sine sau care nu are existența în alt subiect, lucru pentru care e exista nu are nevoie de un altul, în care sa existe ca un subiect: “fiecărui subiect treimic îi sunt interioare Celelalte… îi sunt în același timp desăvârșit transparente Celelalte ca Euri ale Sale”.
“Fizis”, “natură”, “fire”- sunt considerați de obicei sinonimi cu ființa sau esența, arătând material din care e constituit un lucru sau o ființă, ca de exemplu: natura omului este consituită din trup și suflet rațional, natura sau firea este comună tuturor indivizilor din aceeași specie sau a lucrurilor.
2. Termeni care se referă la Persoanele Sfintei Treimi:
“Ipostas”- modul de subzistență concret a unei “ousii” sau ființe animală, umană, angelică, divină etc. care există în sine și pentru sine; el nu este identic cu naturasau ființa darn u e nici separate de ea întrucât natura este însuși conținutul ontologic pe care o ipostasiază și actualizează, este purtătorul sau subiectul naturii.
“Persoană”- este un ipostas al unei nature spirituale, este numele ce se dă ipostasurilor raționale. Față de ipostas sau individ, persoana implică, pe lângă unicitate, specificitatea și spiritualitatea. Bhoetius definea persoana ca “subsistență individuală a unei nature raționale” iar Sfântul Ioan Damaschin: “persoana este subiectul ce se mainifestă el însuși, prin lucrările și proprietățile sale ca distinct de alte ființe de aceeași natură”.
“Subzistență”- este felul de a exista al substanței și ea este egală cu ipostasul
“Intersubiectivitate”- prin acest termen se exprimă în mod mult mai clar “caracterul spiritual al transparenței sau întrepătrunderii Persoanelor divine care este și o conpenetrare a conștiinței lor”.
“Perihoreză”- termenul este folosit în mod special de Sfântul Ioan Damaschin, atunci când se referă la Dogma Sfintei Treimi și cea hristologică. El face referire la înbtrepătrunderea celor două firi divină și umană în persoana Mântuitorului.
Toți acești termini utilizați în definirea dogmei Prea Sfintei Treimi și pe care i-am prezentat mai sus, se pot aplica pentru înțelegerea teoretică a lui Dumnezeu, însă numai prin analogie fiindcă numai așa poate fi înțeles mai ușor. El nu trebuie identificat totuși nici cu natura, nici cu o persoană în sens creat, deoarece nu poate fi așa ceva. În cel mai rău caz, putem vorbi de o asemănare cu natura sau persoana umană dar în care se exclude orice imperfecțiune. “Ceea ce putem ști despre existența eternă necauzată sau prin sine, folosind negative, cunoașterea celor cauzate, este că acea existență necauzată este de ordin spiritual căci spiritualul, chiar în forma redusă trăită de noi, este nesupus strict legilor ci în mare parte e o existență liberă. Dar existența fără început și fără sfârșit și independentă, ca un ace este în întregime prin sine, n-ar putea fi deplin de sine, prin sine dacă ar avea în sine o lege care să o explice”.
Învățătura despre Sfânta Treime, Una în Ființă dar întreită în Persoane, formulată de Biserică, cuprinde în structura ei și afirmații care pentru gândirea noastră sunt antinomii sau paradoxuri.
Cuvântul “antinomie” înseamnă etimologic: opoziție față de lege, contradicție în legi sau în general contradicție. Pentru exprimarea acestei idei se mai folosește și cuvântul paradox. Spunând că antinomia înseamnă contradicție, nun e mai gândim la o contradicție în care două lucruri s-ar exclude unul pe altul, în sensul că numai unul din el ear fi adevărat iar altul fals ci ne gândim la o contradicție în care lucrurile ce se contrazic sunt justificate, fiecare pentru sine și astfel ele pot sta împreună și astfel ele pot fi conciliate. “În dogmatică mai ales, antinomian u vrea să însemne că numai una din afirmație este adevărată dar nici aceea că niciuna nu e adevărată ci ea exprimă idea că ambele afirmații sunt adevărate dar fiecare îl felul său”. Antinomia este o contradicție între două legi sau principii în aplicarea lor practică într-un caz particular sau între două teze care se exclude reciproc și care sunt considerate în egală măsură adevărate. Iar paradoxul este o propoziție, o teza contrară experienței și opiniei obișnuite, commune, în general admise. O opinie paradoxală poate fi adevărată sau falsă. “Astăzi, antinomia și paradoxul sunt considerate sinonime. În sens general prin atinomie sau paradox se înțelege orice propoziție sau cuplu de propoziții care derogă de la principiile gândirii logice, mai ales de la principiul contradicției, fără ca prin aceasta să fie cu necesitate false”.
Referitor la antinomiile dogmei Sfintei Treimi, nici una din ele nu pot fi pricepute de minte. Noi nu putem înțelege cum sunt nașterea și purcederea veșnică și cu toate că ele își au izvorul din Tatăl, Tatăl nu există înaintea Fiului sau a Duhului Sfânt. De asemenea nici că Fiul e născut din veci și totuși El Se naște continuu. După logica noastră presupune un interval de timp între născător și născut. De asemenea și purcederea. Ceea ce însemană că după logica noastră, Tatăl ar trebui să existe dinaintea Fiului și a Sfântului Duh. Cu toate acestea, dogma Sfintei Treimi ne spune că toți Trei sunt eterni.
În capitolele ce urmează vom încerca să evidențiem că nu se poate vorbi de unitatea dumnezeiască, despre energiile divine, fără a le atribui deîndată ipostasurilor sau Persoanelor Treimice, adică fără a le personalize treimic, căci Persoanele divine califică Ființa Dumnezeiască, Viața Acesteia, pe care El ne-o revelează și ne-o împărtășește în chipul cel mai firesc și în toată bogăția ei.
I. TAINA PREA SFINTEI TREIMI ȘI VIAȚA VEȘNICĂ
I.1. Prea Sfînta Treime, Temeiul Fundamental Al Vieții Veșnice Și Posibilitatea Îndumnezeirii Credincioșilor
Oamenii nu se pot împărtăși de Viața Veșnică decât intrând în comuniune cu Cel ce are Viața prin Sine, deci cu Dumnezeu. Și cum această Viață are în mod sigur în conținutul ei iubirea și conștiința, ea nu poate fi decât în Dumnezeu Cel personal care este Unul în Ființă și Întreit în Persoane,adică comuniune de iubire și viață veșnică. ,,Adevărata și Unica Veșnicie prin Sine este Sfânta Treime. Treimea Persoanelor perfecte este plenitudinea.”
Noi oamenii Îl experiem pe Dumnezeu ca Etern și prin această experiere participăm la Veșnicie, pentru care suntem creați, căci a-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a depăși timpul și a gusta din Veșnicie. Omul, trăind în timp, tânjește mereu după ceva superior, după plenitudine, și aceasta există numai în Dumnezeu.’’Omul trebuie să înceapă în timp a cunoaște această viată, acest timp fiind intervalul dintre Veșnicia din care venim și Veșnicia spre care ne îndreptăm. După cum am spus omul tânjește după plenitudine, această plenitudine absolută nu poate fi decât Dumnezeu, care își are existența în Sine, existență Personală, viața Sa fiind o Comuniune interpersonală.”
Comunicându-se lumii, Treimea Se descoperă ca Veșnicie Tripersonală, Dumnezeu vrea ca la viața Sa Veșnică, la eternitatea Sa fericită să participe și o altă existență, total diferită de El, însăși comuniunea aceasta iubitoare a Treimii în afara Ei constituie extinderea eternității și trăirea acestei eternități în moduri și grade diferite de către făpturile lui Dumnezeu.
De aceea putem spune că temeiul fundamental al vieții este existența Lui Dumnezeu ca Treime de Persoane, dar și că această existență face posibilă comunicarea Veșniciei în lumea care trăiește în timp.’’Astfel, Persoanele Prea Sfintei Treimi sunt singurele Existențe Personale în care iubirii i se asigură caracterul veșnic. În Ele se află izvorul iubirii și al veșniciei, deodată. Fără existența unei iubiri desăvârșite și veșnice, nu se poate explica iubirea din lume și nu se vede nici scopul lumii.”
Fiind Veșnicia Tripersonală, Sfânta Treime este Viața Veșnică pe care o comunică în Sine și în afara Ei. De aceea, despre Veșnicia Lui Dumnezeu, știm din cele ce experiem ca existențe cauzate. ’’Dumnezeu cuprinde în El Veșnicia întrucât este comunitate perfectă și trăiește în Sine Însuși Iubirea interpersonală Veșnică. Pe Existența aceasta Interpersonală Veșnică se întemeiază siguranța nemuririi noastre și a unei comuniunii veșnice interpersonale.”
„Există un Singur Dumnezeu, fără Început, Necauzat, Nemărginit, cuprinzând în El Veșnicia și fiind nemărginit, marele Tată al bunului Fiu Celui fără de început și Unul în totul din El, Unul în Sine, Egal întru totul, astfel încât Unul rămâne Născător pe de-a întregul. Iar Fiul, Puterea și Înțelepciunea Tatălui, rânduitor al lumii și conducător. Dumnezeu din bunul Dumnezeu este Duhul.”
Comunicarea Veșniciei dumnezeiești în raporturile Lui Dumnezeu cu lumea o exprimă foarte frumos Sfântul Apostol Pavel: „Cele nevăzute ale Lui Dumnezeu se văd de la Facerea lumii, înțelegându-se prin făpturi, adică Veșnica Lui putere și dumnezeire” (Rom. 1, 20). ’’Tălmăcind aceste cuvinte, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că aici este vorba de rațiunile lucrurilor întocmite dinainte de veacuri în Dumnezeu, precum Însuși a știut.” Iar veșnica putere și dumnezeire este Providența, care ține lucrurile laolaltă, dat tot atât de bine cele nevăzute ale Lui Dumnezeu pot fi veșnica Lui putere și dumnezeire, descoperită în mărețiile lucrurilor create.
’’Din contemplarea înțeleaptă a creațiunii desprindem rațiunea care ne luminează cu privire la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul, și Duhul Sfânt,căci veșnica putere a Lui Dumnezeu este Cuvântul cel de o Ființă cu El, iar veșnica dumnezeire este Duhul Sfânt… ,căci însăși zidirea iși strigă prin făpturile din ea și iși vestește celor ce pot să audă cu mintea cauza sa, preamărindu-o în chip Întreit, descoperind adică pe Dumnezeu și Tatăl, și puterea Lui negrăită și Dumnezeirea sau pe Fiul Său cel Unul-Născut, și pe Duhul cel Sfânt. Acestea sunt cele nevăzute ale Lui Dumnezeu, văzute din întelegere, de la întemeierea lumii.”
Credința în Veșnicie se fundamentează pe credința în Treime. Aceasta o spune răspicat Fiul lui Dumnezeu întrupat: „Și aceasta este viața veșnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”(Ioan 17, 3).
Sfântul Chiril al Alexandriei spune; ’’Cunoașterea nu se îndeplinește fără privirea la Fiul și deci, fără Sfântul Duh, Unitatea dumnezeiască se cunoaște și se crede în Treime, potrivit Scripturilor.” Cu alte cuvinte, comuniunea Treimică constituie baza și modelul comuniuni persoanelor umane, iar comuniunea supremă a Persoanelor Divine se cuprinde în misterul sau realitatea paternității și deci a filiației. ’’Căci, în mod necesar, Iisus Hristos a spus că cei chemați prin credință la înfiere și viață veșnică trebuie să învețe nu numai că Dumnezeu este singur și adevărat, ci și că e Tatăl și al Cui Tată este, anume al Celui ce pentru noi S-a făcut trup și a fost trimis spre îndreptarea firii cuvântătoare corupte, adică a umanității.”
Nașterea Fiului și purcederea Duhului Sfânt din Tatăl constituie atât baza deosebirii sau distincției dintre Persoanele Sfintei Treimi, cât și baza Unității lor. Astfel, Nașterea și Purcederea sunt acte pe care se întemeiază comuniunea supremă a Persoanelor Treimice. De aceea, acolo unde Nașterea este Veșnică și Comuniunea este veșnică. Dar Paternitatea absolută și Filiația absolută sunt legate de Veșnicie.
Sfântul Simeon Noul Teolog lămurește această legătură între Paternitate și Filiație pe de o parte, spunând: ’’Tatăl este Tată pentru că Naște Veșnic. Tatăl este Tată prin Sine Însuși și de la Sine, deci Tată în întelesul absolut al cuvântului.”
Numai atunci când credem în Iubirea Veșnică și Desăvârșită a Persoanelor divine, numai în acea măsură putem explica misterul iubirii din lume, după cum am mai spus înainte, căci iubirea dintre Persoanele divine fiind eternă și desăvârșită, susține iubirea dintre persoanele umane, făcând din ea factor de sporire a caracterului personal al oamenilor. ’’Cu cât sunt mai legați prin iubire și deci cu cât oamenii se manifestă mai mult ca persoane, cu atât mai mult doresc ca iubirea dintre ei să se înveșnicească.”
Dumnezeu cel Veșnic este Treime de Persoane și ca atare Persoanele Înseși sunt Veșnice. Atributul Veșniciei nu lasă loc nici unei ipoteze privitoare la o întâietate în timp, fiindcă unde nu este timp nu poate fi Tatăl primul și Fiul al doilea.’’Propriu-zis nu se poate cugeta la Veșnicia lui Dumnezeu, decât punând-o pe seama Persoanelor Divine. Dumnezeu este Veșnic fiindcă subzistă în Trei Persoane, Care sunt Veșnice. Căci Veșnicia presupune Viată, iar aceasta presupune comuniunea, adică împreună-viețuirea subiectelor perfecte și egale. Persoanele dumnezeiesti sunt desăvârșite fiindcă există în veci într-o comuniune perfectă, sau comuniunea este perfectă pentru că Persoanele dumnezeiești sunt desăvârșite și veșnice.”
„Prin faptul că Tatăl este Principiul celorlalte Două Persoane și chiar termenul relațiilor din care Ipostasurile iși primesc însușirile lor distincte, căci făcând să purceadă Persoanele, El rânduiește relațiile lor de origine, naștere/purcedere, în raport cu Principiul Unic al Dumnezeirii.”
Veșnicia Lui Dumnezeu consituie o țintă pentru lumea creată și poate fi împărtășită de aceasta, tocmai fiindcă veșnicia Lui Dumnezeu este o veșnicie Personală. Atrăgând spre Ele pe oameni, Persoanele Divine îi atrag spre veșnicie, transmițându-le imboldul de a depăși timpul. Astfel timpul este constituit din aspirațiile noastre spre ceva mai satisfăcător decât ceea ce ne poate oferi el însusi și spre ceva superior, care nu se poate afla în timp, ci numai dincolo de el, adică în Veșnicie. Găsirea Veșniciei este găsirea Lui Dumnezeu, temeiul fundamental al Vieții Veșnice. ’’Viața Veșnică, asadar ,este, Dumnezeu cel Veșnic, subzistent în Trei Persoane Veșnice.”
Sfânta Treime se revelează în mod esențial în opera mântuirii și de aceea Treimea e baza mântuirii.’’Numai existând un Dumnezeu Întreit, Una din Persoanele dumnezeiești, și anume Cea care Se află într-o relație de Fiu față de Alta și poate ramâne în această relație afectuoasă de Fiu și ca om, Se întrupează, punând pe toți frații Săi întru umanitate în această relație de fii față de Tatăl Ceresc, sau pe Tatăl Său în relație de Părinte cu toți oamenii.”
Această Viață Veșnică este fundamentală pentru om, credința în Dumnezeu ar fi absurdă fără credința în viața veșnică. Fără Sfânta Treime nu ar exista un sens real și satisfăcător al vieții umane pamântești, căci cel ce crede în Dumnezeu, Sfânta Treime, implicit crede și în viața veșnică fiindcă Însuși Persoanele Sfintei Treimi sunt Veșnice. Viața lui Dumnezeu este Veșnică sau Dumnezeu este Veșnicia Însăși, ceea ce înseamnă că trăirea în Dumnezeu și cu Dumnezeu este trăirea veșniciei.
Astfel, viața în har e viața în Duh sau viața în Sfânta Treime. Deci orice faptă bună a creștinului se produce din prezența și lucrarea Sfintei Treimi în om.
De aceea toți Sfinții consideră faptele ca mijlocul prin care omul ajunge la simțirea, la experiența harului în Sine, la simțirea prezenței Lui Iisus Hristos, fără de care omul să nu se aștepte la fericirea vederii lui Dumnezeu în lumea viitoare,„Să nu socotești, frate, că te vei mântui numai prin credință, căci credința fără fapte la nimic nu folosește”. Să auzim pe Domnul Care spune: „Nu tot cel ce-mi zice Mie Doamne, Doamne, va intra în Împărăția Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Cel din ceruri.”
Îndumnezeirea este trăirea adevărului Evanghelic sub oblăduirea harului și a Duhului Sfânt sau „Viața în Iisus Hristos”. Împăcat cu Dumnezeu prin opera de răscumpărare a Lui Iisus Hristos, omul creștin este readus din starea de robie a păcatului și a morții și de vrăjmași față de Dumnezeu, la starea de slobozie, din acea robie spirituală la starea de nemurire.’’Dobândind noua calitate de fiu al lui Dumnezeu prin har, el intră și se menține în comuniune intimă cu Sfânta Treime care este temeiul Vieții Veșnice, prin Sfintele Taine și prin noul fel de viață și prin Iisus Hristos adică prin „viața în Iisus Hristos”.
Faptul că Dumnezeu l-a creat pe om ca partener de dialog al Său, dându-i chipul Său și sădind în om aspirație spre asemănarea cu Creatorul Său, înseamnă că l-a creat pentru o existență veșnică, pentru un dialog veșnic și o comuniune veșnică, asemenea Modelului. Zbaterea omului, alergarea sa după fericire, căutarea sa necontenit a ceea ce este autentic, mulțumitor și perfect, setea lui după ceea ce este durabil și consistent, toate acestea dovedesc că este creat pentru a trăi în veșnicie și a gusta infinitatea.
Toate temeiurile vieții veșnice expuse mai sus constituie premizele îndumnezeirii credinciosului. Îndumnezeirea este ea însăși un temei al existenței vieții veșnice, fiindcă aceea nu ar avea rost fără aceasta. Îndumnezeirea omului este afirmarea plenară și desăvârșirea continuă a personalității omului în comuniune cu Dumnezeu. Căci afirmăm că procesul îndumnezeirii nu se încheie niciodată și că dumnezeirea este modul viețuirii sfântului în unire cu Dumnezeu pe veci, implicit afirmăm existența vieții de veci. Baza îndumnezeirii omului s-a pus prin Întruparea Fiului Lui Dumnezeu. „Căci S-a întrupat, ca noi să fim îndumnezeiți.”
În calitate de chip al Prea Sfintei Treimi, omul posedă în el însuși „grăuntele” iubirii care îl duce în sânul Prea Sfintei Treimi, adică spre Viața Veșnică. Setea omului după Dumnezeu nu constă numai în dorința de a-L contempla ca pe ceva „de dincolo”, ci este năzuința de a se uni cu El în cea mai intimă comuniune, de a se transfigura. Astfel tensiunea omului spre unirea cu Dumnezeu este una cu tensiunea lui spre viața veșnică.’’Sfinții Parinți au apărat cu putere ideea că omul aderă în mod liber la Sfânta Treime. Aspirația omului spre Dumnezeu este aspirația lui spre viața veșnică, iar viața veșnică este împărtășirea deplină a omului din Dumnezeu.”
„Oamenii nu pot găsi „viața fără de sfârșit”, deci „odihna” de frământările și îndoielile lor cu rost și fără rost, decât în Tatăl care este izvorul nesfârșit a toată „viața”, dar un Izvor Iubitor. Numai Tatăl unește în Sine izvorul vieții nesfârșite cu izvorul iubirii nesfârșite. Iar în El nu putem ajunge și nu ne putem simți fericiți decât în calitate de fii. Iar calitatea aceasta nu o putem dobândi decât în unire cu Fiul Lui Unul Născut, făcut om.”
Calea Lui Iisus Hristos a fost o coborâre spre ființa creată, o asumare a naturii noastre, calea persoanei create trebuie să fie, în schimb, în Înălțare, o ridicare către Natura Divină. Dar în ambele sensuri, scopul este întâlnirea sau unirea Divinului cu umanul.’’Fără unire nu există îndumnezeire și nici mântuire. Iar unirea înseamnă întâlnirea personală a Lui Dumnezeu cu omul, participarea omului Întreg, cu trup și suflet, cu toate facultațile, însușirile și capacitățile sale la Dumnezeu Cel Personal. Unirea presupune în mod obligatoriu ca Dumnezeu să-i devină interior omului și omul să trăiască în Dumnezeu.”
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru ca unindu-se cu trupul omenesc să umple timpul cu veșnicia Sa și să dea valoare vieții umane pământești. Prin Întruparea Sa, omul a fost ridicat la o noblețe dumnezeiască cu totul nouă, a primit o valoare veșnică și o adîncime de neajuns. El se poate dezvolta la infinit în Dumnezeu, fiindcă poartă strălucirea de frate a Fiului Lui Dumnezeu și de fiu al Tatălui Ceresc. Adâncimea Lui Dumnezeu devine adâncimea omului, eternitatea lui Dumnezeu devine eternitatea omului.
Mântuitorul a precizat limpede că scopul suprem al Întrupării este dobândirea vieții veșnice de către om, când a spus că „Dumnezeu așa a iubit lumea,încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16)”. Deci unirea pe veci a omului cu Dumnezeu în Iisus Hristos are ca țintă supremă dobândirea vieții veșnice de fiecare om, sau realizarea în fiecare om a unirii depline în veșnicie cu Dumnezeu. În rugăciunea Sa către Tatăl, Iisus Hristos dezvăluie legătura dintre prezența Sa în lume și cunoașterea lui Dumnezeu sau dintre unirea Fiului cu trupul omenesc și perspectiva vieții veșnice:„Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească” precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care I-ai dat Lui. Și aceasta este Viața Veșnică „Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (Ioan 17, 2-3).” „Cunoașterea Lui Dumnezeu sau Viața Veșnică nu poate fi dobândită decît în Iisus Hristos, fiindcă în El S-a unit în mod desâvarșit și pe veci omul cu Dumnezeu și deci în El Divinul S-a descoperit umanului în mod deplin.”
Prin Fiul Întrupat intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui, sau vorbim cu El ca niste fii. Căci Duhul Se uneste cu noi în rugăciune, Duhul fiind Cel în care ne rugăm și prin Care ne rugăm.
Revelarea Treimii, prilejuită de Întruparea și activitatea pe pământ a Fiului, nu e decât o atragere a noastră după har, sau prin Duhul Sfânt, în relație filială a Fiului cu Tatăl.’’Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare și îndumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastră în comuniunea cu Persoanele Sfintei Treimi. De aceea Sfinții Părinți iau toate dovezile pentru Sfânta Treime din opera de mântuire realizată în Iisus Hristos.”
Scăparea credincioșilor din starea de păcat și de moarte, este Sfânta Treime, temeiul vieții veșnice, prin Una din Persoanele Ei, căci dacă Iisus Hristos nu ar fi unul din Treime nu ne poate mântui, pentru că nu ne ridică în comuniunea Treimii nemuritoare. Un Dumnezeu monopersonal chiar dacă ar fi creat lumea, nu are în El o persoană care să se poată face și om unit cu oamenii pentru a-i ridica la nemurirea pe care o dă umanității asumate de El ca Dumnezeu.
Faptul că Iisus Hristos fiind Unul din Treime se face om și pătimește cu trupul biruind separarea între Dumnezeu și om, nu se poate explica decât din caracterul Treimic, sau iubitor și liber a Lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu Învinge despărțirea între El și oameni.’’Mărimea nemărginită a iubirii lui Dumnezeu e dată în pornirea coborârii milostive a Lui la făpturi, care le provoacă pe acestea să răspundă cu iubirea lor.”
Împăcat cu Dumnezeu, principiul sau agentul sfințeniei și îndumnezeirii creștinului este Harul Divin, ca energie necreată, și Duhul Sfânt ca Persoană Treimică. El transmite omului credincios și prin el firii înconjurătoare puterea lucrătoare și binefacerile harului mântuitor. Prin aceste energii ale harului, creștinul tinde la „asemănarea cu Dumnezeu și la comuniunea cu El din ce în ce mai mult, dorind cu ardoare fericirea și bunurile spirituale ale vieții veșnice și ca locaș sfânt.
Îndumnezeirea apare ca treapta cea mai înaltă a iconomiei mântuirii adică starea în care energiile necreate și darurile Duhului Sfant devin însușite de credincios, care devine trup și suflet, templul lui Dumnezeu, simțind că Iisus Hristos trăiește în el, iar prin Iisus Hristos întreaga Sfânta Treime.
„Toate creaturile participă la existența, viața, înțelegerea Creatorului, dar El este totuși transcendentul tuturor. Și pe măsură ce creaturile participă prin ceea ce au primit la mai multe din cele proprii Creatorului, sunt mai asemănătoare Lui și participă la mai multe din ale Lui. Este deci evident că numai acele dintre ființe sunt mai aproape de dumnezeire, care participă la Ea în mai multe feluri.”
De aceea tot ceea ce a făcut Dumnzeu pentru lume, creându-o și mântuindu-o, se explică numai în lumina vieții veșnice. Faptul că Dumnezeu l-a creat pe om ca partener al Său de dialog, înzestrându-l cu Chipul Său și înscriind în om înclinația spre asemănarea cu Creatorul Său, dovedește că l-a creat pentru o existență veșnică, pentru un dialog veșnic și o comuniune veșnică, pentru o viață în care omul să depășească timpul, făcând veșnicia prezentă și îl duce în Veșnicie. Întruparea, Jertfa pe Cruce, Învierea, Înălțarea și Pogorârea Duhului Sfânt au urmărit reașezarea omului pe traiectoria vieții veșnice: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”(Ioan 3, 16).
„Fiind prin Sine plenitudinea mai presus de orice determinare și devenire, de orice creștere și descreștere, Dumnezeu a putut aduce la existență o lume destinată împărtășirii de eternitatea Sa, înțeleasă ca plenitudine a comuniunii interpersonale.În aceasta constă rostul creării lumii.”Astfel, datele Revelației, dar și rezultatele cercetării științifice asupra omului ne îndreptățesc să considerăm că al doilea temei dogmatic al vieții veșnice este însuși omul , ființa creată după veșnicie, chemată să-și realizeze rostul deplin prin unirea cu Dumnezeu. Omul este făcut să experieze tot mai intens plenitudinea Divină și să ajungă la odihna pe care i-o asigură viața cu Dumnezeu în veșnicie.
Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază foarte frumos faptul că „Dumnezeu zidind toată firea cea văzută, n-a lăsat-o să se miște numai prin simțire, ci a semănat cu înțelepciune în fiecare dintre speciile care o alcătuiesc rațiuni duhovnicești de-ale înțelepciunii și moduri de purtare cuviincioasă, ca omul, povățuit de legile și modurile naturale ale celor văzute, să afle cu ușurință calea învățăturii care duce spre El.”
Temeiul fundamental al aspiraței omului spre absolut, spre Veșnicie, este Chipul Lui Dumnezeu din el. „Chipul” este construit din suma tuturor darurilor cu care a fost înzestrat omul.„Chipul”Lui Dumnezeu din om este suportul cunoașterii și al nemuririi.’’Omul rămâne nemuritor atâta timp cât e însetat de cunoaștere, până când trăiește în conștiința că are mereu ceva nou de cunoscut, adică până când se află într-o conștiință a legăturii cu Dumnezeu cel infinit, care este și o cunoaștere a lui ca realitate personală.”
Dar la cunoaștere și la nemurire nu poate aspira decât persoana și anume, în virtutea capacității ei de comuniune cu alte persoane. Deci, întrucât comuniunea este apanajul persoanei, iar aceasta prin intermediul comuniunii aspiră la cunoaștere și nemurire, putem spune că recunoaștem Chipul Lui Dumnezeu din om în primul rând în calitatea acestuia de persoană. ’’Chipul ar fi deci, comuniunea interpersonală sădită în noi după modelul comuniunii Treimice, Chipul Dumnezeiesc în om e un Chip al Treimii concretizat în comuniunea umană.”
Drumul spre îndumnezeire, pentru care a fost creat omul, este drumul spre viața veșnică, unirea cu Dumnezeu este intrarea în viața veșnică, experierea Lui Dumnezeu este experierea vieții veșnice, cunoașterea Lui Dumnezeu este cunoașterea vieții veșnice: „Și aceasta este viața veșnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (Ioan 17, 3).
În Sfânta Treime, Ființa Lui Dumnezeu e trăită de Tatăl ca izvorul supraființial a tot ce poate fi, ca plenitudinea prin excelență a existenței. ’’De Sfânta Treime nu se poate spune decât că e izvorul pornit spre dăruirea a toată plenitudinea Sa. De aceea nu se poate înțelege fără Fiul, Căruia îi dăruiește toată existența supraexistentă a Sa. Fiul primindu-o, are un motiv deosebit să cugete cu multumire infinită la Tatăl, care-i dăruiește bogăția infinită a Ființei Lui.”
Omul este chemat să-L caute pe Dumnezeu prin aproapele și prin lucrurile din lume, prin găsirea raționalității lor și în acest fel să depășească timpul și limitele în care l-ar închide lumea aceasta, văzută ca ultima realitate și să trăiască anticipat veșnicia prin raportarea la Dumnezeu și comuniunea interpersonală.’’Ideea centrală în cugetarea Sfântului Grigorie de Nyssa este aceea că omul a fost adus în lume ca să se facă părtaș la bunurile dumnezeiesti.”
„Omul care a fost zidit pentru a se putea bucura de bunurile dumnezeiești trebuia să aibă în el o înrudire firească cu cel din care se împărtășește. De aceea a fost înzestrat cu viață, cu rațiune, cu înțelepciune și cu toate bunătățile pe care numai firea dumnezeiască le are, pentru ca fiecare din acestea să trăiască în el dorul după Dumnezeu cu care se știe înrudit.”
Omul constituie un temei pe baza căruia susținem existența veșniciei, fiindcă omul iși gasește sensul și împlinirea în căutarea veșniciei. Tocmai faptul că omul trăiește în timp cu speranța unei impliniri tot mai satisfăcătoare și durabile, precum și faptul că numai în Dumnezeu găsește omul noutatea absolută și pe deplin mulțumitoare, constituie argumente care susțin destinul veșnic al omului. Astfel, omul, cu aspirațiile, înclinațiile, capacitățile, tensiunile și căutările sale constituie dovada palpabilă a existenței Vieții Veșnice.
Omul se despărțise de Dumnezeu prin păcatul neascultării în rai, intrând în moarte ca urmare a ieșirii din comuniunea cu Viața. Din cauza faptului că se închisese în cercul strâmt și fără sens al morții, omul nu mai era interesat de veșnicie, cu toate acestea el nu și-a pierdut dorul dupa eternitate, fiindcă este legat de aceasta prin creație. Dorul acesta era doar înăbușit și omul nu mai avea puterea să tindă spre perspectiva pentru care a fost creat. Păcatul pusese o barieră între el și viața veșnică și îi slăbiseră puterile de a se avânta spre eternitate, dar aceasta nu înseamnă că omul nu tânjea deloc să treacă din moarte în viață. Momentul istoric în care omenirea a atins punctul culminant al dorinței sale coincide cu evenimentul Întrupării Fiului Lui Dumnezeu.
„Numai dacă la originea lumii e Treimea, și în lucrarea de mântuire a Ei în Iisus Hristos e prezentă Treimea cu Iubirea Ei internă îndreptată spre oameni prin Iisus Hristos, ea este temeiul vieții veșnice, fericirea, bucuria veșnică pentru ei. Numai din Treime suntem, viem în continuare și vom avea fericirea veșnică. Numai prin Treime noi vom avea viața de veci, căci iubirea Ei explică cum Unul din Ea s-a unit cu noi ca om, dându-ne Iubirea Treimii. Fără Sfânta Treime toate rămân inexplicabile și fără rost. Oamenii au fost creați de Sfânta Treime și chemați să se miște spre Ea și odată căzuți, ridicați de Ea și ajutați să înainteze spre sânul Ei, unde să-și găseasca veșnica și fericita odihnă.”
„Hristologia nu se ocupă numai cu viața Lui Iisus Hristos, Dumnezeu și Om pe pământ ci și în Cer, nu Îl are în vedere pe Iisus Hristos într-un timp limitat la durata Răscumpărării, ci Îl are În vedere ca Om În Dumnezeu, adică înveșnicit și ca Om de-a dreapta Tatălui și lucrând până la sfârșitul veacurilor la mântuirea oamenilor.”
Înălțarea Lui Iisus Hristos cu trupul la cer înseamnă trecerea în lumea nevăzută sau intrarea Lui într-o realitate care scapă ochiului material. Prin înălțare Iisus Hristos s-a făcut înainte Mergător al nostru la cer, sau la Veșnica Viață fericită întrucât s-a făcut primul om care a putut intra prin jertfa lui acolo, arătându-se prin ea nu numai prin Sine curat de orice egoism, ci ajutându-ne și pe noi să ne facem așa.
Astfel, în oamenii care se alipesc de Iisus Hristos, se prelungește îndumnezeirea firii omenești realizată de Iisus Hristos în trupul Său, întrucât ei își însușesc starea de îndumnezeire în propriul trup. Atunci „vom cunoaște pe Iisus Hristos Care va străluci în noi prin Duhul Sfânt, pentru că vom avea mintea Lui Iisus Hristos, despre care vorbește Sf. Apostol Pavel, iar această minte a Lui Iisus Hristos este Duhul Sfânt prezent în noi.”
Însă această unire cu Iisus Hristos prin Duhul Sfânt va fi posibilă în veacul viitor numai dacă l-am primit pe Iisus Hristos în noi în viața pământească. Deci de la Iisus Hristos și datorită Lui viața în timp ne e dată pentru a crește spre cea a veșniciei în Iisus Hristos. La aceasta S-a ridicat Iisus Hristos ca om, pentru a ne da și nouă puterea să trăim în timp Învierea și Veșnicia Lui ca arvună.
Viața celui unit cu Iisus Hristos este viața Treimii, viața noastră trebuind să fie sfântă căci așa e viața Lui Iisus Hristos, iar El este Viața în Sine. Astfel, încă din lume, credincioșii uniți cu Iisus Hristos sunt dovezi palpabile, vii ale veșniciei, existențe personale în care se concretizează și verifică existența Vieții Veșnice. „Dar numai un Dumnezeu în Treime, suficient Sieși sau un Dumnezeu al iubirii poate crea în modul acesta absolut liber și cu un astfel de scop lumea dând ființelor conștiente putința ca prin Creatorul lor să se ridice la o viață de tot mai intimă comuniune cu El. Dar pentru aceasta omul creat de Dumnezeu trebuie să fi fost făcut capabil de o astfel de relație cu Dumnezeu. Trebuie să fi fost creat capabil să crească în relația cu Dumnezeu la atâta participare la El încât să ajungă până la îndumnezeire. Astfel omul, deși creat din nimic, se poate împărtăsi de Unica și Infinita existență prin Sine a Lui Dumnezeu crescând în desăvârșirea ei infinită. Nu e din ființa Lui Dumnezeu dar se poate îmbogăti infinit din ea.”
Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre înfiere și îndumnezeire spune: „Cei credincioși prin credință au devenit fii Lui Dumnezeu și prin aceasta sunt vrednici și ei a fi dumnezei.”
Sfinții Părinți atribuie îndumnezeirea noastră și vieții morale „vieții în Iisus Hristos” adică nedespărțite de comuniunea cu El și cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi.
Astfel Sfântul Ignatie Teoforul afirmă că Sfânta Euharistie „este leacul nemuririi, doctorie ca să nu murim, ci să trăim pururea cu Iisus Hristos”.”
Sfântul Grigorie Palama spune: „Noi numai pe Tine te știm Atotputernic din veac și aceste puteri niciodată nu le rupem de la natura Ta. Despre natura Ta ne-am învrednicit să știm ca e Una și simplă și neimpărțită în Sine, despre puterile Tale însă știm că sunt nu numai unelte, ci că și întrec orice număr, cum spun Sfinții Părinți. Și prin fiecare din ele Te faci cunoscut pretutindeni Unitar, simplu și neîmpărțit”. Esența vieții omenești rezidă în părtășia la firea dumnezeiască, în participarea la viața comunională a Sfintei Treimi. Iar această posibilitate de a ne împărtăși și de a experia iubirea comunitară a Sfintei Treimi constituie rațiunea de a fi, întregii făpturi, sădită prin actul creației în firea rațională a ipostasului uman. Viața făpturilor create își are originea în împreună lucrarea Persoanelor Sfintei Treimi, în chemarea dialogică creatoare la existență a Sfintei Treimi.
Avându-și originea în actul creator al Supremei existențe triontice, omul este chemat ca un „alter ego” dintr-un plan existențial mărginit, la dialogul Iubirii și al Vieții infinite. El trebuie să își trăiască viața perihoretic, trebuie să-și asume poziția harică de subiect al energiilor necreate dumnezeiești, și astfel să facă și întregul cosmos din puterea și prin lucrarea Lui Dumnezeu, participant la viața Sfintei Treimi. Să facă transparent în structura dihotomică a ființei sale și în viața sa, Chipul Treimic al Lui Dumnezeu. Desfășurându-se existențial în imanent, însă fiind creat pentru a cuprinde în sine transcendentul sau pentru a trăi veșnicia ființei sale și în viața sa, Chipul Treimic al Lui Dumnezeu. Creat de Sfânta Treime pentru înveșnicirea în iubirea de fiu, omul este persoană, ce-și are rațiunea ființării în bunătatea dumnezeiască, adica este un mister, care face transparentă iubirea tainică a Persoanelor Treimice.
„Desăvârșirea omului nu poate avea loc decât acolo unde Dumnezeu nu este conceput ca o persoană singulară, ci ca o Comunitate de Persoane în desăvârșită Unitate, într-o singură Ființă,și a omului credincios într-o unire după har cu Acesta. Sfânta Treime fiind Viața Veșnică în Sine și Iubire desăvârșită, se poate dărui și altor persoane dacă voiește împărtășindu-le treptat din infinitatea vieții și iubirii Sale, îndumnezeindu-le. Persoanele pot deveni părtașe la această viață dumnezeiscă,în mod treptat.”
Mântuirea și îndumnezeirea celor ce cred în Iisus Hristos nu este decât extinderea relațiilor afectuoase dintre Persoanele dumnezeiești la creaturile conștiente, adică la persoanele umane. De aceea Treimea este baza mântuirii. Dumnezeu vrea să întindă iubirea Sa de Părinte al tuturor, și la alți fii, prin Fiul Său. Aceasta se poate realiza deoarece există un Dumnezeu Unul-Întreit.
’’Sfânta Treime este cea care lucrează mântuirea noastră. În structura supremei Iubiri Interpersonale este dată unica posibilitate de a fi mântuite persoanele umane. Această posibilitate este dată de Sfânta Treime prin Una din Persoanele ei. Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu care se face Om „la plinirea vremii”.”
„Mântuitorul Iisus Hristos a efectuat prin Întruparea Sa părtășia credincioșilor la dumnezeire: „Cel ce a zidit pe Adam, ca să-l zidească iarăși, S-a Întrupat din tine, Preasfântă, în chip văzut îndumnezeind pe oameni” „întrupându-te și făcându-te în chip de rob Stăpâne, m-ai îndumnezeit și cu Tine împreună m-ai preamărit”. Această lucrare de îndumnezeire, adică de readucere a omului căzut la unitatea originară Dumnezeu-Adam paradisiac, a continuat-o Iisus Hristos în decursul vieții Sale și a desăvârșit-o prin jertfa Sa pe Cruce, răscumpărându-l din păcat prin sângele Său Dumnezeiesc: „Neamul omenesc cel robit de tiranul iubitor de păcate, cu Dumnezeiescul sânge l-a răscumpărat Iisus Hristos și îndumnezeindu-l, l-a înnoit, că s-a preaslăvit”.”
„Prin Întrupare, învățătura, suferințele, moartea și Învierea Sa, Logosul ne-a mântuit, asigurându-ne nemurirea sau viața veșnică. Logosul s-a intrupat ca noi să fim îndumnezeiți.” Prin greșeala lui Adam planul dumnezeiesc nu va fi desființat:’’Reînnoirea primului om va fi împlinită de Iisus Hristos, al doilea Adam. Dumnezeu se va face om ca omul să poată deveni dumnezeu. Mântuirea trebuie să se facă însă în raport cu consecvența și demnitatea lui Dumnezeu.”
Omul este Chip și Asemănare a Lui Dumnezeu Cel în Treime, creat spre îndumnezeirea în har. În gândirea Sfântului Atanasie, ”omul, ființă spirituală este preotul întregii creații, tocmai prin faptul că este creat după Chipul și Asemănarea Fiului Lui Dumnezeu care la rândul Său este „după Chipul” Tatălui Ceresc „Făcătorul și Împăratul tuturor, Care este mai presus de toată ființa și gândirea omenească”.”
Omul este îndumnezeit prin Cuvântul Lui Dumnezeu, fiind părtaș în trupul său moștenirii vieții veșnice. ”Îndumnezeirea omului după Sfântul Atanasie este inseparabil legată de cunoașterea și descoperirea Cuvântului.”
De Dumnezeirea Lui Iisus Hristos este legată îndumnezeirea noastră în sensul ei deplin și definitiv. Îndumnezeirea în acest sens nu e posibilă decât printr-o unire a creaturii cu Dumnezeu, Izvorul Suprem al vieții, sau Viața Veșnică propriu-zisă.”Unirea aceasta realizează îndumnezeirea ființei umane, și numai îndumnezeirea reprezintă o imprimare a trăsăturilor dumnezeiești în această ființă, adică o unire interioară a ei cu Dumnezeu Sfânta Treime.”
„Pentru Sfântul Atanasie mântuirea subiectivă se obține prin efortul omului cu puterea Lui Iisus Hristos care și-a îndumnezeit trupul, sfânt și îndumnezeit. Prin această doctrină despre mântuire se degajă o mare încredere în posibilitatea omului de a deveni sfânt, sau de a se îndumnezei.”
Chipul dumnezeiesc în om transpare ca o reflectare harică a Sfintei Treimi în ființa și viața omului.”Duhul Sfânt este Persoana Dumnezeiască, Care îl configurează Treimic pe om, sădindu-i, tainic, în ființa sa, vocația perihoretică.”
Firea omului, împărtășindu-se, prin actul creației, de bogățiile Duhului Dumnezeiesc, s-a născut cu însușirea de Chip al Lui Dumnezeu. Iar aceste bogății ale Sfântului Duh nu sunt altceva decât râuri energetice ale sfințeniei. Persoana umană, nu poate avea sfințenia de la sine. Omul nu poate fi sfânt prin sine însuși, ci numai prin participare.”Sfințenia este o însușire a Firii Dumnezeiești. Dar de ea se poate împărtăși și omul.” Deci, concluzionăm că omul se poate împărtăși prin har de atributele Dumnezeirii sau de bogăția Firii Dumnezeiești. ”A te împărtăși de sfințenie înseamnă a participa la viața iubitoare a Persoanelor Sfintei treimi.” Opera de îndumnezeire este comună Sfintei Treimi, care este împreună lucrătoare, ea este efectuată de Tatăl prin Fiul și prin Duhul Sfânt. În teologia Duhului Sfânt amplu dezvoltată în antifoanele Octoihului este suficient dezvoltată ideea de transformare, de înnoire înfinită a credinciosului, care devine astfel biserică vizibilă, a Duhului, a Sfintei Treimi. Credinciosul se roagă Sfintei Treimi astfel: „Dumnezeul meu…, casă a slavei Tale celei neapropiate mă arată, luminată purtătoare de lumină și neschimbată. Sfânta Treime, Unirea dumnezeiască are unitate de gândire și de voință, unitate lucrătoare, de aceea oricare din Ipostasele Sale operează în sufletul credinciosului ca Unime-Treime.”
Omul a fost creat ca și imagine, chip al întregii Treimi, Treimea fiind după cum am arătat temeiul vieții veșnice, însă această demnitate dumnezeiască a avut, chiar prin modul creației, un pronunțat caracter filial: ”vocația perihoretică a ființei umane nu se poate actualiza decât numai prin Fiul.”
Lucrarea Sfintei Treimi asupra noastră are loc prin Iisus Hristos, în cadrul Bisericii care este plină de energiile dumnezeiești necreate și sfințitoare. Această lucrare este făgăduită mai întâi de Mântuitorul Iisus Hristos: „De mă iubește cineva, va păzi Cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și pe el și va veni la el și ne vom face locaș în el” (Ioan 14, 23). Iar spunându-le ucenicilor că după puțin timp nu-l vor mai vedea, iar după puțin iarăși îl vor vedea, explică aceasta, asigurându-i despre venirea Duhului Adevărului, Care nu va vorbi de la Sine ci câte va auzi de la El va vorbi.
Actele de revelare ale Sfintei Treimi sunt acte mântuitoare și îndumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastră în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin puterea Duhului Sfânt. Această putere ne transfigurează lăuntric și astfel începe procesul lung al desăvârșirii sau îndumnezeirii noastre în Iisus Hristos.
Fiind sursa inepuizabilă de Iubire jertfelnică, de energii dumnezeiești necreate, Sfânta Treime este bază a spiritualitații creștine.”Viața noastră duhovnicească are ca punct de plecare, comuniunea de viață și iubire treimică, se menține prin energiile inepuizabile sfințitoare ale Duhului Sfânt, este ajutată în nevoințele ascetice și în toate faptele bune săvârșite față de frații noștri întru Iisus Hristos iar când se ajunge pe culmile cele mai înalte ale acestei trăiri este cea care o menține într-un progres nesfârșit.”
Sigur, „omul este o ființă rațională și politică, este ceea ce el mănâncă, produce și simte”. Însă adevărata sa grandoare nu constă totuși în toate acestea, ci în faptul că omul este chemat a se uni cu Dumnezeu: „Îl numesc om pe acela care a înaintat spre Însuși Dumnezeu”.” Pentru Sfinții Părinți, misterul omului, adică al credinciosului, al destinului său, se află situat în perspectiva Iubirii Sfintei Treimi. Triumful, mântuirea și îndumnezeirea omului sunt opera Sfintei Treimi, a voinței iubitoare a Tatălui, a întrupării Fiului, a puterii sfințitoare a Duhului. Dacă Sfânta Treime nu ar exista, omul nu ar fi decât un fragment derizoriu al vieții cosmice, un atom lipsit de importanță în fluxul istoriei.”Dacă Dumnezeu Sfânta Treime există și ne iubește, dacă ne unește unii cu alții în fericirea, în angoasa ruperii noastre de neant, atunci un anumit spațiu al libertății ni se deschide. Omul locuiește strâmtorat în lumea aceasta, fiindcă el stă în iubirea unui model infinit.”
În acest fel este chemat omul să participe la Slava Lui Dumnezeu, la energiile Divine. ”Prin Sfânta Treime, omul poate deveni icoană a frumuseții, a bunătății, a înțelepciunii, a libertății Lui Dumnezeu.”
Oamenii se unesc cu Iisus Hristos nu ipostatic ci prin har sau prin energiile necreate ale Sfintei Treimi. Omul care respectă poruncile Lui Dumnezeu și trăiește viața sfinților pe pământ aude pe Dumnezeu vorbindu-i „Eu am zis dumnezei sunteți” (Ioan 10, 30). „Acel om ajunge să devină dumnezeu și e numit dumnezeu nu prin natură ci prin hotărâre dumnezeiască sau prin har”.”
Orice om poate ajunge la această stare după modelul Lui Iisus Hristos, care este Dumnezeu adevărat dar și om adevărat. Ca om ne-a arătat că se poate să ne înălțăm la Dumnezeu daca avem voință, credință și dragoste. Deci modul de a ajunge îndumnezeiți este imitarea Lui Iisus Hristos, pentru că singur El este călăuza creștinilor pe drumul virtuții, drum pe care Sfinții Părinți mistuiți lăuntric de dorul Lui Iisus Hristos, l-au parcurs nevoindu-se îndelung în viața lor pământească.
„Omul are ca scop și țintă îndumnezeirea, iar dacă pentru aceasta omul ajunge să se nască și anume pentru a fi părtaș al bunurilor dumnezeiești în chip necesar el este astfel alcătuit încât să se poată bucura de aceste bunuri.
Sfântul Apostol Petru spune că noi ne putem transforma în participanți sau mai exact în „împărtășiți ai Naturii Divine” (Petru II, 1-4), formulă sincopată, indicând faptul că în intimitatea unei întâlniri personale vom deveni participanți la însăși Viața Divină:”tocmai prin intermediul acestui lucru imaginea își dobândește asemănarea. Omul asemănării este omul întru Iisus Hristos, Chip al Tatălui în respirația nesfârșită a Duhului, Chip al Fiului.”
Sfântul Grigorie Palama arată că „Sfânta Treime în desăvârșirea Sa, îi îndumnezeiește pe cei ce sunt vrednici de aceasta, unindu-se cu ei nu ipostatic și nici ființial, ci printr-o mică parte din energiile necreate și din dumnezeirea necreată, totuși ea fiind prezentă întreagă în fiecare.”
Omul, spunea Sfântul Vasile cel Mare,”este un animal care a primit vocația de a deveni Dumnezeu. Îndumnezeirea înseamnă distrugerea prin Crucea dătătoare de viață, a tot ceea ce ne împiedică să iubim. Încă de la Întrupare, de la Paște,și de la Pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor, vântul Duhului suflă cu o violență secretă asupra istoriei, am intrat într-o eră a învierii căreia îi cunoaștem convulsiile și promisiunile, în care mântuirea nu este nici colectivă, nici personală, ci în comuniune.”
Sub respirația și focul Sfântului Duh, care prin Iisus Hristos, ne îndreaptă către Tatăl, suntem chemați să participăm la însuși misterul întemeietor, acela al Sfintei Treimi. ”În consens cu imaginea Sfintei Treimi, care este Viața Veșnică în Sine, oamenii sunt chemați la o unitate ontologică, la o iubire ontologică, la o unitate în legătură cu care fiecare are vocația de a fi conștient întru Duhul Sfânt, până la a-i dărui propriul său Chip.”
Omul după cum am mai spus este chemat la asemănare și participare reală la viața Sfintei Treimi. Omul nu este cu adevărat om decât În Dumnezeu, omul nu este cu adevărat om decât îndumnezeit. Însăși ființa sa este uniunea cu Izvorul Vieții. ”Viața care curge din cupa Sf. Împărtășaniei nu este alta decât Iubirea Treimii și Dogma Treimii ne face să simțim că omul poate fi îndumnezeit.”
„Omul pe calea îndumnezeirii, simte simultan amintirea morții și amintirea Sfintei Treimi, căința și plenitudinea, el devine astfel un univers în expansiune, prin participarea la plenitudinea Trinitară care se multiplică în comuniune cu Sfinții.”
Toată existența, este însăși existența Treimică. Duhul Sfânt, prin Iisus Hristos ne îndreaptă către Tatăl, iar întreg misterul Sf. Treimi se înscrie în Numele Acestuia. Fiindcă Tatăl este izvorul Divinității inaccesibile și în legătură cu care nu putem vorbi decât în termeni negativi, care se situează dincolo de toate conceptele, imaginile, Dumnezeu dincolo de Dumnezeu, și în același timp Duhul Sfânt ne permite, întru Iisus Hristos, să Îl numim Tată, cu o nuanță de tandrețe, de familiaritate și repet, de o tandrețe absolut nesfârșită.
I.2. Prea Sfânta Treime–Temeiul Și Modelul Bisericii
Taina Prea Sfintei Treimi constituie temeiul credinței și trăirii noastre creștinești, fiind totodată sufletul viu al Bisericii, pe care o face să trăiască din viața Treimică împărtășită haric tuturor membrilor ei, într-o nesfârșită chenoză a iubirii, care înalță, desăvârșește și îndumnezeiește.
Astfel, Biserica, ca Trup al Lui Iisus Hristos extins în umanitate, prin Duhul Sfânt, în timp și în spațiu, este mediul în care se află prezentă și acționează direct Sfânta Treime „iar comuniunea de iubire dintre membrii Bisericii își are izvorul nesecat în taina iubirii și vieții de comuniune mai presus de fire, ce există în sânul Prea Sfintei Treimi.” Dogma Prea Sfintei Treimi este, de altfel, pentru Biserica ortodoxă fundamentul imuabil al întregii gândiri religioase, al întregii pietăți, al întregii vieți spirituale, al întregii experiențe.
Așadar, temeiul principal al Bisericii nu trebuie căutat prin speculații sofiologice prăpăstioase într-o realitate divină externă și deosebită de Persoanele Treimice, ci în însăși taina vieții comune a Persoanelor Divine. Și acest temei îl înțelegem nu numai în sensul că relațiile Trinitare Divine sunt un model al relațiilor dintre oameni în Biserică, ci și în sensul că ele sunt o putere care produce și adâncește aceste relații. În viața Bisericii este împletită viața Sfintei Treimi. ”Numai pentru că se iubesc, Persoanele Sfintei Treimi, produc și între oameni atmosfera de iubire.”
Dorind cu tot dinadinsul ca iubirea și unitatea din Biserică să fie identică cu cea din sânul Prea Sfintei Treimi, Mântuitorul Însuși, înainte de patimi se roagă Tatălui Ceresc: „Părinte Sfinte, păzește-i întru numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie Una precum suntem Noi. Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toți să fie Una, după cum Tu Părinte întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie Una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie Una, precum Noi una suntem”.
Biserica, în esența ei, este trăirea comună a oamenilor cu Sfânta Treime, participarea lor în comun la viața Persoanelor Sfintei Treimi, comuniunea mai multor persoane umane în aceeași viață Divină. Biserica nu este altceva decât sălășluirea trupului îndumnezeit al Lui Iisus Hristos prin Duhul Sfânt în persoanele umane care cred în Iisus Hristos. Astfel este evident că Biserica îi conduce pe oameni la Înviere sau credincioșii înaintează în Biserică spre Învierea lor. ”Biserica este locul și ambianța în care se înaintează spre împărăția Lui Dumnezeu, fiindcă îl are pe Iisus Hristos, care este Împărat și este totul în toate, iar pe de altă parte, Biserica este o împărăție în mers, în continuă mișcare spre împărăția cerească. Rostul Bisericii este acela de a-i conduce pe membrii săi spre viața veșnică și de a face prezentă viața veșnică în parte în mediul comuniunii eclesiale.”
Viața Bisericii este o integrare în Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sf. Duh. După cum am amintit rugăciunea Lui Iisus Hristos, ne dezvăluie tainica relație intimă de Unitate dintre Persoanele Treimice și ucenicii Lui Iisus Hristos„După cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie Una” (Ioan 17, 22).”Unitatea pe care o căutam noi oamenii decurge din unirea negrăită care există în viața Treimii și se săvârșește în oameni, prin Duhul Sfânt.”
Taina Prea Sfintei Treimi ,reprezintă izvorul și modelul oricărei comuniuni. Acest model Divin al comuniunii se cade a se reproduce într-un mod infinit și în viața oamenilor. El este temelia, El justifică orice iubire, orice dragoste adevărată, și în domeniul spiritual, pentru realizarea unității integrale, El este care stă la baza Bisericii. Lumea a fost creată pentru a deveni Biserică. Biserica într-o oarecare măsură a fost întemeiată în același timp de Dumnezeu pentru ca lumea să participe la eternitatea Sa. ”Biserica este prezența Sfintei Treimi între oameni prin Harul Divin căci în ea Tatăl este prezent prin Fiul și Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt întrucât este în Tatăl și în Fiul, îi ridică pe oameni la o unire harică cu întreaga Sfânta Treime.”
Trup tainic al Lui Iisus Hristos, Biserica apare ca o pliromă a iconomiei Sfintei Treimi (Efes I), ca o realitate divino-umană, teandrică, sacramentală, prin care plinătatea iubirii și vieții treimice este împărtășită oamenilor credincioși în comuniunea iubirii, în trăirea lor comunitară. Noi participăm la aceeași viață, care este viața Lui Dumnezeu, pentru că noi suntem Una în Iisus Hristos, iar viața Trinitară este comunicată prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. ”Ortodoxia nu poate concepe Biserica în afara Sfintei Treimi. Caracterul Trinitar al Bisericii se exprimă în sobornicitate și comuniunea oamenilor credincioși în Duhul Sfânt.”
Teologia ortodoxă vede temeiul sobornicității Bisericii în Sfânta Treime, în plinătatea de viață și de iubire dumnezeiască, în perihoreza Treimică deoarece Biserica în profunzimea ființei sale iși are originea în veșnicele paradigme, în comunitatea absolută a celor Trei Persoane Divine. ”După cum în Sfânta Treime comuniunea de iubire nu este în doi ci în relația dintre Trei și fiecare este prin Altul și pentru Altul, astfel și universalitatea Bisericii se cade a fi înțeleasă ca o comuniune de iubire nu în doi ci în relația dintre cei doi cu al treilea, adică cu întregul, fiecare credincios fiind prin altul, adică prin întreg.”
Această unitate după imaginea Sfintei Treimi o vedem înfăptuită în mod intim în Antropologia creștină și îndeosebi în Biserica Ortodoxă. Din Revelația divină, din teologia patristică și cea ortodoxă contemporană, vedem că Biserica a existat în veșnicele paradigme dumnezeiești și adâncurile ființei ei iși au obârșia în Sfânta Treime. Biserica a luat naștere, ca manifestare exterioară, concretă, socială, din revărsarea iubirii Intratrinitare asupra omenirii căzute în păcat.
„Sfânta Treime se manifestă în iconomia mântuirii prin lucrarea Fiului chiar de la Întrupare și prin lucrarea Sfântului Duh în viața Bisericii.” Ceea ce face posibilă participarea concretă și eficientă a Bisericii la viața Sfintei Treimi este întruparea Fiului Lui Dumnezeu. Prin Întruparea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos a introdus natura umană în intimitatea cea mai profundă a Treimii și i-a dat putința participării veșnice la viața treimică. ”Din acest motiv este Iisus Hristos Capul Bisericii și Biserica este Trupul Său (Efeseni I, 22). Iar prezentarea Bisericii ca Trup al Lui Iisus Hristos nu înseamnă o ecleziologie opusă sau paralelă, vis-a-vis sau alături de imaginea Trinitară a Bisericii. Persoanele umane care formează Trupul tainic al Lui Iisus Hristos participă la viața treimică. Biserica înțeleasă ca Trup al Lui Iisus Hristos este plină de Duhul Sfânt, și prin aceasta plină de viața treimică.”
Astfel, Întruparea este Taina prin care Sfânta Treime intră în comuniune pentru totdeauna cu umanitatea, iar aceasta are loc în Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul Tatălui. ”Prin urmare, de aspectul trinitar al Bisericii se leagă în mod inseparabil aspectul hristologic. Propriu-zis, unul trimite la celălalt și amândouă, la aspectul pnevmatologic, toate trei evidențiind aspectul de comuniune al Bisericii.”
În acest context putem constata, pe de o parte,că aspectul Trinitar al eclesiologiei își are temeiul în aspectul hristologic deoarece „în Iisus Hristos se descoperă taina comuniunii Trinitare”. Dorința Lui este ca Biserica sa dobândească chipul Sfintei Treimi. ”Biserica trăiește în Duhul Sfânt din Iisus Hristos, de aceea Iisus Hristos rămâne permanent Capul Bisericii, Biserica împărtășindu-se continuu de Sfânta Treime ca model, putere și împlinire a vieții ei de comuniune.”
Dumnezeu Cel în Treime este în Biserică ca în Împărăția Lui care înaintează spre forma ei desăvârșită din viață. În Biserică și la orice început al unui lucru în viața de toate zilele, credincioșii se însemnează cu semnul sfintei Cruci, însoțit de invocarea Sfintei Treimi, indicându-se prin aceasta o anumită sălășluire a Treimii în ființa lor. Făcându-ne semnul Crucii odată cu chemarea Sfintei Treimi, îi mulțumim totodată Acesteia pentru iubirea arătată prin Fiul Tatălui față de noi și manifestăm încrederea că așa cum a rânduit Crucea ca mijloc al mântuirii prin Iisus Hristos, la fel prin crucea purtată de noi ca înfrânare de la plăceri egoiste și ca suportare cu Iisus Hristos a necazurilor impuse de împrejurările vieții noastre, mijloc prin care ne mântuiește. ”Crucea e astfel mântuire și laudă adusă Treimii, dar și obligație asumată de noi de a urma Fiului în iubirea Tatălui cu Duhul prin purtarea ei cu ajutorul Treimii.”
„În lumina Sfintei Treimi, se descoperă străfundurile de taină ale ființei Bisericii, și mai ales și adevăratul sens al comuniunii și unității tuturor în Iisus Hristos, în taina Treimică iși are izvorul și cea eclesiologică și universală, în care totul cuprinde partea și partea cuprinde plinătatea totului, credinciosul singurat putând fi asemenea în sfințenie cu întreaga Biserică cu care este în unire prin Duhul Sfânt.”
Prezența lucrătoare aTreimii în Biserica pe care o mărturisesc Apostolii în Epistolele lor, e făcută eficientă în toate timpurile prin rugăciunile de cerere, laudă, de mulțumire, de mărturisire și de binecuvântare a Lui Dumnezeu din partea preotului și a credincioșilor, ca și prin binecuvântările preotului adresate credincioșilor. Prin toate acestea ei arată iubirea Treimii și Ii cer ajutorul pentru o viață care să-i ridice spre ea.”În Epistola către Efeseni, cea mai eclesiologică dintre toate, Sf. Ap. Pavel arată unele fețe ale lucrării Persoanelor Sfintei Treimi în Biserică. După ce dă mulțumită Lui Dumnezeu, Tatăl slavei, pentru darurile Sale cele bogate (1, 16-19), adaugă că El a vădit puterea lui în Iisus Hristos, căruia i-a supus toate și L-a dat cap Bisericii (1, 20-23). Biserica este plinirea Celui care plinește toate întru toți.”Biserica este un temei solid al vieții veșnice prin faptul că este un așezământ însuflețit, viu și lucrător prin Taine și prin celelalte acte sfințitoare. Prin acestea, în Biserică omul credincios trăiește propria viață în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi și urcă spre idealul desăvârșirii din viața viitoare. Viața Bisericii este Viața Treimii, Biserica o cunoaștem prin credință, ca unitate a tuturor oamenilor. Această unitate se arată în iubire, raportată la Dumnezeu și la semeni.
Unitatea Sfintei Treimi poate fi transpusă în unitate a Bisericii înăuntrul căreia sălășluiește Iisus Hristos, capul și izbăvitorul ei.Iisus Hristos dorește ca Biserica să dobândească Chipul Sfintei Treimi. Biserica trăiește în Duhul Sfânt prin Iisus Hristos. De aceea Iisus Hristos rămâne Cap Bisericii pentru ca Biserica să se poată împărtăși continuu de Sfânta Treime ca model, putere și împlinire a vieții ei de comuniune. Exprimând taina vieții de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi, Biserica este ea însăși o icoană a relațiilor treimice, continuând în același timp lucrarea mântuitoare a Întemeietorului ei Divin în lume, ca esență și finalitate a relației personale dintre Dumnezeu și Om. „Biserica, în calitatea ei de icoană a Sfintei Treimi, nu se zidește ca o icoană paralelă sau independentă de Sfânta Treime, ci ca o participare la viața Treimică și ca reflectare în lume a acestei participări. De fapt, când cineva devine creștin sau membru al Bisericii, aceasta se face prin Botezul în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Așadar, a deveni creștin înseamnă a restabili sau a începe comuniunea cu Sfânta Treime.”
Esența Bisericii este înfățișată prin legătura dintre Dumnezeu și om revelată prin faptul că Dumnezeu se face om ca să unească în Ipostasul Său ceea ce este creat cu ceea ce este necreat. ”Iisus Hristos, Dumnezeu-Om, prin extinderea și datorită principiului consubstanțialității, ajunge Hristos-Biserică, Dumnezeu-omenire, plinătatea Divină-umană.” „Omul se mântuiește în Biserică prin Sfintele Taine și astfel omenirea îndumnezeită înfățișează chipul viu al Sfintei Treimi, și anume unitatea naturii omenești în multiplicitatea ipostaselor sale.”
Prin urmare esența Tainelor și a Bisericii constă în unirea dintre Divin și uman întrucât îl fac viu și lucrător, real prezent pe Iisus Hristos. Statura desăvârșită a Lui Iisus Hristos este o dimensiune spirituală atât a Bisericii în unitatea ei cât și expresia omului exemplar restaurat în Iisus Hristos. De aici și echivalența dintre dragostea dumnezeiască exprimată în cuvântul „să fie Una precum noi”, cu unitatea pnevma și hristoforică: „Unde vor fi doi sau trei în numele Meu voi fi și Eu”. Trupul Bisericii unitare în unitatea Trinitară constituie un element de antropologie sacră: „Acolo unde sunt Trei adică Tatăl, Fiul și Sf. Duh, acolo este Biserica, că Biserica este Trupul celor Trei.”
Biserica, deși se alcătuiește din oameni, are însă ca și Cap pe Însuși Iisus Hristos, pe adevăratul Dumnezeu, pe Duhul Sfânt care o învață totdeauna și o face, precum zice Apostolul: „Mireasă curată și neîntinată a Lui Iisus Hristos”; „Stâlp și temelie a adevărului” (1 Tim. 13, 15). Geneza Bisericii începe mai înainte de timp, mai înainte de nașterea istoriei, este „taina ascunsă din veac în Dumnezeu” (Efes 1, 4). Dacă toate formele de viață socială sunt contingente, pot să existe sau să nu existe în funcție de evoluția istorică, Biserica, dimpotrivă, nu provine din istorie ci își are obârșia dincolo de hotarul timpului.”Biserica ascunsă din veci în Dumnezeu, preînchipuită în paradis, preînchipuită în Israel, coboară din cer în limbi de foc, și intră în istorie la Ierusalim în ziua Cincizecimii.”
După chipul comuniunii Trinitare, în care diversitatea persoanelor se împletește armonios cu unitatea naturii Divine, Biserica se constituie la Cincizecime ca un spațiu menit să pună în evidență transfigurarea ființei umane, dar și diversitatea oamenilor, neamurilor și a întregii creații în extinderea și comunicarea reală a puterii necreate și îndumnezeitoare a Sfintei Treimi în Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, ”Biserica este în Iisus Hristos imanentul care are în ea transcendentul, comuniunea Treimică de persoane plină de o nesfârșită iubire față de lume.”
Opera de mântuire al cărei fundament a fost pus în natura omenească a Lui Iisus Hristos, este dusă la implinire în forma Bisericii, care este unirea noastră cu Dumnezeu și între noi. Numai trăind în armonie cu natura, cu Dumnezeu și cu oamenii arătăm că am depășit mărginirea noastră și egoismul nostru ca chip general al păcatului „starea de mântuire echivalează cu apartenența bisericească sau cu concentrarea celor mântuiti în Biserică cu participarea comună la Trupul Lui Iisus Hristos, ridicat mai presus de orice preocupare de sine prin starea de jertfă permanentizată în El.”
Pogorârea Duhului în chip de limbi de foc arată nu numai voința Lui Iisus Hristos de a cuprinde în Biserică toată lumea unificată în iubirea Lui, ci și voința ca în această unitate să se mențină identitatea fiecărei persoane, după modelul Treimic;Iisus Hristos și Duhul Sfânt nu desființează varietatea creației.”La Cincizecime s-a produs un lucru nou și uimitor, precum atunci la Turnul Babel limbile au împărțit lumea, așa cum la Cincizecime limbile au unit-o și au adus la armonie cele dezbinate.”
Coborârea Duhului Sfânt este aceea care dă existență reală Bisericii, punând începutul sălășluirii Trupului îndumnezeit sau pnevmatizat al Lui Iisus Hristos în celelalte ființe umane.
Persoanele Divine coboară de pe planul transcendent al Treimii pe cel imanent al Bisericii, prin energiile necreate, ca să-i înalțe pe credincioși la viața veșnică a Sfintei Treimi. ”Energiile necreate constituie mijlocul prin care Sfânta Treime Se comunică real credincioșilor, ca să-i purifice de patimi și să-i mențină în identitatea și comuniunea Persoanelor. Biserica este Iisus Hristos, extins cu Trupul lui îndumnezeit în umanitate fapt pentru care umanitatea are imprimată în ea pe Iisus Hristos cu trupul Lui îndumnezeit.”
„Misterul răscumpărării și al recapitularii tuturor în Iisus Hristos reprezintă fondul hristologic al Bisericii care este exprimat în mod deosebit în viața sacramentală împreună cu caracterul său de obiectivitate absolută. Opera răscumpărătoare’’ a Mântuitorului Iisus Hristos este o condiție indispensabilă a operei de îndumnezeire a Sfântului Duh care se revarsă în lume prin Biserică, această răscumpărare, adică mântuirea obiectivă și mântuirea subiectivă, sunt inseparabile și de negândit una fără alta, căci ele sunt prezente una în alta, nefiind în cele din urmă decât o singură iconomie a Sfintei Treimi.”
Această iconomie Divină, comună Persoanelor Sfintei Treimi, se numește mântuire, răscumpărare, recapitulare, îndumnezeire și trebuie să aibă loc cu fiecare persoană în parte în Biserică. „Unitatea Bisericii este dată în Iisus Hristos, Unicul ei Cap, Care rămâne deasupra Bisericii ca Trup al său, pentru a înălța pe credincioși la viața comuniunii Trinitare, dar care coboară și în Biserică, prin Duhul Sfânt, ca să contribuie la dezvoltarea Bisericii ca Trup al Său.”
Sfânta Treime cea care este temeiul Sfintei Biserici, își face prezența în ea, în tot timpul, atunci când preotul binecuvintează la începutul Tainelor Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sf. Duh și credincioșii răspunzând „Amin”, această împărăție începe să vină de fapt între credincioși, prin consimțirea lor comună la lauda acestei împărății și prin dorirea ei, ca și prin cererea ajutorului Sfintei Treimi de a se ridica spre ea, prin viața lor. ’’Când în Sf. Liturghie, la îndemnul preotului „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim”, poporul răspunde „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sf. Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”, Sfânta Treime își face și mai accentuată Prezența și Lucrarea Ei în Biserică, de aceea fiind prezentă Treimea iubitoare, se cere ca mărturisirea Ei să o facă credincioșii în iubirea întreolaltă, sau în făgăduința de a se iubi, ca această iubire să se sălășluiască de fapt în ei, sau să crească și mai mult prin lucrarea Treimii chemată prin mărturisirea ei.”
„După rostirea Crezului Niceo-constantinopolitan, care cuprinde credința în Sfânta Treime și în lucrarea ei creatoare și mântuitoare, și în făgăduința veșnicei fericiri ce ne-o va da, preotul le dorește credincioșilor și roagă pe Dumnezeu să le dea cele dorite de Sfântul Apostol Pavel adresaților săi din Corint: <<Harul Domului nostru Iisus Hristos, dragotea Lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sf. Duh să fie cu voi cu toți>>. Credincioșii doresc preotului la fel.” De fapt, acestea ne vin de la Sfânta Treime, pentru că acestea le are Ea Însăși: dragostea și comuniunea. Acestea se realizează în cadrul Sfintei Liturghii, pentru că „întreaga Sfânta Liturghie, rugăciunea prin excelență a Bisericii este o introducere spirituală progresivă în Împărăția sau Comuniunea Sfintei Treimi. Împărtășirea euharistică cu Trupul și Sângele Lui Iisus Hristos este, de fapt, culmea acestei comuniuni cu Treimea în viața sacramentală.”
În ceea ce privește rolul pe care fiecare Persoană Treimică îl desfășoară asupra noastră în Biserică, acesta este foarte bine prezentat în rugăciunea: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfânta slavă Ție!”.
Așadar, de la Tatăl pornește mântuirea noastră în orice act săvârșit în cadrul ei; Duhul Sfânt ne acoperă cu puterea Lui, ne apără în starea în care am fost ridicați, ca să rămânem și să ne întărim în starea de mântuire sau împărăție a Treimii. Prin urmare, viața creștină este viața în Iisus Hristos sau în Duhul Sfânt, căci numai în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt întâlnim și cunoaștem noi pe Tatăl, iar viața în Iisus Hristos sau viața duhovnicească nu este altceva decât o participare directă la Viața treimică. Intrarea în această viață nu se poate face decât prin Botezul făcut în numele Sfintei Treimi, și nu putem să ne împărtășim din plinătatea ei decât prin Harul Divin venit din fiecare Taină.
„Apoi, numai în și prin Sfânta Liturghie, care se încheie cu împărtășirea credincioșilor cu Trupul și Sângele Fiului Întrupat al Tatălui, credincioșii fac în mod special experiența înaintării lor comune în Împărăția Sfintei Treimi, simțindu-o tot mai adânc în ei pe Aceasta, cu iubirea Ei, care devine și iubirea lor întraolaltă și trăind astfel comuniunea tot mai caldă între ei din puterea comuniunii cu Ea.”
Împărtășirea pe care credincioșii o fac cu Trupul și Sângele Domnului nu o fac numai pentru prezent, ci ei o fac pentru a intra în Împărăția Lui Dumnezeu pururea și în vecii vecilor. Iar chipul împărăției viitoare a Lui Dumnezeu îl reprezintă Biserica în care se intră și se înaintează prin Sfintele Taine. Astfel Biserica este forma pământească de „acum” a Împărăției Cerurilor, este arvuna Împărăției desăvârșite. ’’Un alt aspect al relației dintre Biserică și Sfânta Treime este Unitatea. Precum cele Trei Persoane sunt Una, după cuvântul Mântuitorului „ca toți să fie Una”, tot astfel, multitudinea de persoane care intră în Trupul Tainic al Lui Iisus Hristos prin Botez să fie una prin credința și trăirea în aceeași unică dumnezeire.”
După cum am arătat mai sus, Biserica se întemeiază pe Întrupare sau este o întrupare continuă și prin aceea că are menirea și puterea să actualizeze în fiecare credincios și în toți unirea cu Dumnezeu, prin har, după modelul teandric al Lui Iisus Hristos. În acest sens Iisus Hristos, văzut ca rațiunea și iubirea unificatoare a tuturor, este ’’El însuși Biserica, întrucât ea este modul prin care trece din virtualitate în actualitate, pe măsura ce restabilește în cei pe care îi adună în Sine, iubirea față de El și întreolaltă. Biserica nu se poate concepe fără acest rol unificator care este identic cu însăși misiunea ei mântuitoare.”
Rolul unificator al Bisericii, precum și acțiunea ei mântuitoare în Iisus Hristos își găsește temeiul numai în întruparea Mântuitorului. „Domnul S-a întrupat, S-a răstignit, și a înviat ca om, ca să adune pe toți cei dezbinați în Sine, în infinitatea iubirii Sale față de Tatăl și a Fiului față de El. Unificarea aceasta a tuturor în Sine constituie însăși esența mântuirii. Căci unitatea aceasta înseamnă unitatea în Dumnezeu Cel preafericit și Veșnic. De altfel, în afară de Dumnezeu nu este cu putință unitatea, deci nici mântuirea.”
Chezășia unității Bisericii o reprezintă însăși prezența Lui Iisus Hristos în ea, întrucât El lucrează și ca Logos și ca Mântuitor la unirea tuturor cu Sine în spațiul Bisericii: „Unde este Iisus Hristos, este unitate, căci unde este Iisus Hristos este iubirea care vrea să-i îmbrățișeze pe toți în Sine și să-i înfățișeze Tatălui. Unitatea nu se poate dobândi, decât prin înrădăcinarea în Iisus Hristos, care este Cuvântul Lui Dumnezeu devenit accesibil nouă prin întrupare, ca să ne readune pe toți în unitatea Sa. Dezbinarea nu este decât ieșirea din această temelie neschimbată și unitară.”
În Biserică, Iisus Hristos este prezent și lucrează într-un mod superior prezenței și lucrării Sale în lume, înainte de întrupare. Propriu-zis, El S-a întrupat ca să întemeieze Biserica, unindu-o cu Sine și făcându-se prezent și transparent prin Duhul Sfânt în viața și lucrarea ei. ’’Întemeindu-o în Sine, în unirea ipostatică a celor două firi ale Sale, în unitatea teandrică a Persoanei Sale, Iisus Hristos a fundamentat Biserica pe același model unitar teandric, care se prelungește prin Trupul Său jertfit,înviat și deplin pnevmatizat, din El în ea.”
Creatorul și susținătorul unității Bisericii este Întemeietorul Care ne-a unit cu El și S-a unit cu noi și S-a făcut prin toate una cu noi în așa fel încat: „Cel ce privește la această lume nouă a zidirii Bisericii, vede în ea pe Cel ce este și S-a făcut în ea toate în toți”, pe Iisus Hristos „Cel ce a adunat pe cele rătăcite și împrăștiate într-o unitate și le-a făcut pe toate o singură Biserică, o singură turmă.”
Pentru ca modelul teandric să țină de însăși ființa Bisericii, să nu-i rămână exterior sau imposibil de realizat, ’’Iisus Hristos împărtășește necontenit Bisericii Trupul Său îndumnezeit fiecărui credincios al Bisericii, dar nu în mod separat, ci într-o unitate de iubire sau într-o comuniune, ce se adâncește tot mai mult. Din acest trup îndumnezeit sau din Iisus Hristos euharistic, Duhul Sfânt lucrează prin energiile necreate, personalizate și creatoare de comuniune la adunarea tuturor sub același Cap-Iisus Hristos Mântuitorul.” Sfinții Părinți văd temelia unității Bisericii în prezența aceluiași Trup jertfit și înviat, și ca atare, umplut de infinitatea iubirii dumnezeiești în toate mădularele Bisericii. Iar, întrucât Trupul Lui Iisus Hristos este plin de Duhul Sfânt care iradiază din El ca o energie unificatoare și dătătoare de viață și de sfințenie, contrare egoismului separatist, a doua temelie a unității Bisericii este după Sfinții Părinți ,Duhul Sfânt.’’Propriu-zis, el înfățișează Trupul Lui Iisus Hristos și pe Duhul Sfânt ca o dualitate nedespărțită, producând și susținând unitatea Bisericii.”
Această dualitate,Iisus Hristos și Duhul Sfânt, uniți perihoretic între ei cu Tatăl, împărtășesc continuu Bisericii viața din viața comunitară a Sfintei Treimi, sursa și modelul suprem al comuniunii. Astfel, Biserica trăiește în oceanul de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. ’’Așa cum nu se pot despărți Cele Trei Persoane din unitatea lor iubitoare, așa nu se pot despărți nici Biserica de Dumnezeu și nici membrii ei credincioși întraolaltă, în profunzimea vieților.”
Iubirea Lui Dumnezeu, manifestată în Iisus Hristos constituie forța de coeziune a Bisericii: „Că sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul, și nici altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea Lui Dumnezeu arătată întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 38-39).
Într-adevăr angajarea Lui Dumnezeu în istorie se face tot din cauza iubirii și tot în numele Treimii, având drept scop adunarea umanității și creației la comuniunea cu însăși viața Lui Dumnezeu. Înțelegem astfel că Întruparea Fiului, și odată cu aceasta întemeierea Bisericii vizează tocmai transmiterea acestei vieți de comuniune care există în sânul Tatălui. ’’Fiul a fost trimis în lume pentru a introduce umanitatea și a o atrage prin Sfânta Biserică la modul de existență care se află în Treime.Fiul este trimis în lume ca Logosul veșnic existent în Dumnezeu, ca Unul din Treime, ca purtător al vieții Trinitare, iar nu ca persoană separată, izolată. Misiunea Sa, dar în același timp și misiunea Bisericii este în esență dăruirea de Sine a Treimii.”
La fel și Duhul Sfânt,El este trimis să dezvăluie Ființa Lui Dumnezeu ca viată de comuniune și să antreneze lumea să devină părtașă la Viața Divină. Duhul Sfânt este Cel care preaslăvește pe Fiul, deci Cel care dă iconomiei Fiului dimensiunea ei eshatologică. De la Cincizecime, Biserica este dependentă de Duhul Sfânt, Care o leagă de veacul exhatologic. Prin Duhul Sfânt, Biserica trăiește atât în planul istoriei, cât și în cel al exhatologiei. Prin invocarea Duhului Sfânt, Biserica se află în misterul continuității și discontinuității istorice, punând viața sa sub judecata Duhului Sfânt.
Rezultatul lucrării Mântuitorului Iisus Hristos în inimile celor ce cred în El, prin Duhul Sfânt, este Biserica, sau mai exact ea rodește ca Biserică. Din punct de vedere al constituției ei teandrice, ea constă din Iisus Hristos-Capul și din umanitate-Trupul lui, dar Duhul Sfânt este acela care unește pe Iisus Hristos cu oamenii sau pe oameni cu Iisus Hristos, constituind din ei, ca mădulare, un singur Trup, Biserica. El este puterea sfințitoare, de viață-făcătoare unificatoare în Biserică și aceasta pentru că odihnește, strălucește și lucrează din Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu întrupat în toți cei cuprinși de El prin umanitatea asumată. ’’Duhul Sfânt, care coboară la Cincizecime în umanitate, ca trimis de Fiul de la Tatăl sau de la Tatăl și de Fiul întrupat și prin însăși coborârea Lui dă existență reală Bisericii, ca o comunitate concretă a oamenilor cu întreaga Sfânta Treime. Duhul Sfânt face să se constituie Biserica, întemeiată obiectiv de Iisus Hristos prin faptele Lui mântuitoare, în Trupul lui. Dar Duhul Sfânt rămâne pentru totdeauna în Biserică, iradiind neîncetat din Iisus Hristos în cei ce vin la El și odată încorporați în Iisus Hristos cresc în El.”
Prin puterea Duhului Sfânt, Biserica, odată constituită este susținută în existență ca o comunitate de persoane umane în comuniune de viață și iubire cu Persoanele Sfintei Treimi, căci El, prin încorporarea oamenilor în Iisus Hristos, aduce noi mădulare umane în ea, sădește în ele harul și darurile Lui Iisus Hristos și prin aceasta le unifică în Iisus Hristos, sfințindu-le și dându-le viață dumnezeiască din viața Lui Iisus Hristos. Prin puterea Duhului Sfânt curge și crește mai departe viața cea dumnezeiască în Biserică, dar și Biserica însăși crește în Duhul Sfânt sau, mai exact,în Iisus Hristos Însuși, prin lucrarea Duhului Sfânt întreține viața dumnezeiască în Biserică, adică o menține în continuare ca Biserică. ’’Dar Duhul Sfânt nu lucrează în Biserică și în oameni fără colaborarea factorului uman.”
Învățătura despre Sfânta Treime are o însemnătate deosebită pentru viața duhovnicească a credincioșilor. Căci așa cum persoanele Sfintei Treimi există Una în Alta și din Alta, într-o unitate Ființială, tot așa creștinii formează o unitate și o comuniune de credință, nădejde și iubire în Dumnezeu. Creștinul participă prin har la viața Sfintei Treimi: „În ziua aceea, veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu și voi în Mine și Eu în voi.”(Ioan 14, 20). Biserica este un popor al Lui Dumnezeu și o comuniune de viață după chipul Sfintei Treimi (Ioan 17, 22).”
Întreaga viață religioasă ortodoxă iși are centrul în Sfânta Treime, de aceea ecleziologia ortodoxă nu este nici numai teocentrică, hristocentrică sau pnevmatocentrică ci este triadocentrică. Biserica este organismul vizibil al Sfintei Treimi, este organismul viu al prezenței Sale, al lucrării Sale inepuizabile și infinite. Credincioșii din Biserică, care formează Biserica, sunt martorii permanenți ai acestei triadofanii, ei sunt părtași direcți la viața dumnezeirii cea Una, în toate lucrările ei de sfințire și de mântuire.’’Ca martori ai acestei prezențe, ei se împărtășesc direct de la izvorul dumnezeirii, stau în mod permanent sub binefacerile directe ale Cincizecimii pentru că Duhul Sfânt este Viața și dătător de viață, el este viața inepuizabilă a Bisericii.”
Prin lucrarea Sa teofanică Dumnezeu își manifestă prezența Sa în conștiința credinciosului, în Biserica Sa, adică în obștea credincioșilor, ca să plinească cele de lipsă și să vindece pe cele neputincioase.’’Credinciosul, prin acțiunea sa antropofanică în Biserica Lui Dumnezeu, în fața Lui Iisus Hristos, a Persoanei Divine teandrice, își revelează condiția existenței sale și măreția la care aspiră, încearcă să răspundă tulburătoarei întrebări pe care a pus-o conștiinței Sale Sfântul Ioan Damaschin: „Ce vom da în schimb Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă?”
Biserica nu trebuie privită atât ca o instituție cât mai ales ca viață harică plină, viața Dumnezeirii, a Sfintei Treimi care coboară permanent în viața credincioșilor și prin Sfântul Duh îi crește și îi înalță la nivelul purității dumnezeiești, credincioșii transformându-se în locaș al Sfintei Treimi.
„De îndată ce credinciosul s-a transformat în locaș al Sfintei Treimi, care-i pătrunde întreaga ființă, el devine Biserică, similară trupului Lui Iisus Hristos, îndumnezeit odată pentru totdeauna pentru toți credincioșii. Numai în felul acesta poate fi concepută și elaborată o teorie ecleziologică triadocentrică, prin har, în sufletul credinciosului, deci și în Biserică, astfel transformat, îndumnezeit. Această concepție este afirmată curajos de Biserica însăși: ”De acum șarpele nu mă va mai amăgi cu dumnezeire mincinoasă: că Iisus Hristos, îndumnezeitorul firii omenești, acum mi-a deschis mie fără împiedicare cărarea vieții.”
Biserica gândită din veci în planul Lui Dumnezeu cu privire la lume, a primit primul ei fundament în unitatea între oameni întreolaltă și între ei și Dumnezeu în Paradis. Dar acest fundament slăbit prin păcat, a fost refăcut și perfecționat prin Iisus Hristos în care Dumnezeu s-a unit în mod nedespărțit cu omul și pe toți oamenii i-a unit virtual cu sine.
Ea e menită să ducă la actualizare deplină unirea Lui Dumnezeu cu toți oamenii. Astfel văzută, Biserica apare înaintea noastră ca un întreg unind Divinul cu umanul, pe îngeri și pe sfinți, duhurile drepților ajunși la desăvârșire și pe credincioșii trăitori pe pământ, sub un singur Cap: Iisus Hristos, a cărui lumină dumnezeiască își răspândește razele ei și luminează toate adâncurile veacurilor și mileniilor înainte de Întruparea dumnezeiască, întrucât puterea jertfei lui ispășitoare și harul lui răscumpărător, se întinde nu numai până în prezent și în viitor până la sfârșitul lumii, ci de asemenea și în cel mai îndepărtat trecut cuprinzând pe toți cei puși de la Întemeierea lumii în cartea vieții Mielului celui înjunghiat (Apoc. XIII, 8).
’’Biserica vine de la Dumnezeu Sfânta Treime și sfârșește și își află odihna în Sfânta Treime, ea pornește de la Dumnezeu și se întoarce în Dumnezeu pentru a fi la sfârșit deplină și pentru a fi luminată și slăvită în Ierusalimul ceresc și unită cu Împărăția cerească a Lui Dumnezeu, cea fără de sfârșit, având singură caracterul eternității, sub Dumnezeu, Împăratul comun al tuturor, ca „Dumnezeu să fie totul în toate”(I Corinteni, XV, 28).”
Taina Bisericii nu se poate înțelege decât dacă cele două „Iconomii” ale Fiului și a Duhului Sfânt se păstrează neamestecate și inseparabile în interiorul aceleiași învățături despre mântuire. Așadar „cele două mâini ale Tatălui” sau „cele două raze ale Aceluiași Soare” nu lucrează separat și cu atât mai puțin spus Una Alteia, ci într-o reciprocitate și complementaritate a aceleiași dumnezeiești lucrări, care reflectă și cheamă spre perfectă comuniune Treimică. ’’Iisus Hristos dăruiește și trimite Duhul Bisericii la Cincizecime, dar Cel care face prezent pe Iisus Hristos în viața Bisericii este Duhul Sfânt.”
Iisus Hristos se extinde peste veacuri în Biserică prin Duhul Sfânt și tot prin Duhul Biserica trăiește pe Iisus Hristos.Iisus Hristos este mereu prezent în Biserică, în care revarsă prin Duhul bogăția darurilor Sale, iar dacă Biserica cheamă neîncetat Duhul, ea o face pentru ca toate mădularele ei să se umple de Duhul și să crească neîncetat în Iisus Hristos. Introducând puterea Lui Iisus Hristos, în mădularele așezământului teandric al Bisericii, Duhul le transformă, le înnoiește și le îndumnezeiește. Dăruindu-l pe Iisus Hristos, Duhul Sfânt interiorizează în Biserică și în mădularele ei iubirea Lui mântuitoare: „Dumnezeu S-a revărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom. 5, 5). ’’Aceasta pentru că Duhul Sfânt nu este fără Iisus Hristos, în Biserică, ci totdeauna cu și în Fiul și împreună cu Tatăl, făcând din Biserică taina mântuirii noastre.”
„Pentru cei care trăiesc în Biserică prin Duhul, pe Iisus Hristos, acest Duh este puterea dătătoare de viață, izvor de sfințenie, garanția vieții veșnice, Duh al Adevărului și dar al înfierii cerești.’’Duhul așează Biserica odată pentru totdeauna pe temelia unei plenitudini dobândite prin jertfa și învierea Lui Iisus Hristos, ca victorie asupra morții și pnevmatizare a umanității și universului. Tot Duhul face ca această plenitudine să se reverse peste generațiile ce alcătuiesc Biserica, de-a lungul secolelor, reînoind și actualizând în timp veșnica slavă a Lui Iisus Hristos, ca viață a Sfintei Treimi în noi.” Duhul Sfânt cu darurile Sale este tezaurul cel nesecat al Bisericii, din care se împărtășesc credincioșii cuprinși în ea, primind prin Sfintele Taine puterea de a dobândi roadele Duhului Sfânt, adică sfințirea vieții. Din această cauză a treia Persoană a Sfintei Treimi este atât de intim, profund și vital legată de viața Bisericii, încât Ortodoxia, cu toate că e credința în Sfânta Treime, totuși, în toate aspirațiile sale, în tot ceea ce o luminează, în toate scopurile împlinite, este religia Sfântului Duh. Agonisirea Sfântului Duh este supremul scop al vieții în Biserică, iar realizarea acestui scop aduce în viața membrilor Bisericii manifestarea acelui conținut Dumnezeiesc de trăire, pe care Biserica îl numește Sfințenie.
Biserica este percepută mai înainte de toate, ca taină a Celui înviat, ca spațiu al unei Cincizecimi perpetue, ca intrare în existențialitatea Treimică.’’În Iisus Hristos Biserica este Biserica Sfântului Duh, iar sărbătoarea euharistică, pe care se întemeiază Biserica, este în întregime structurată pe ceea ce numim epicleză, adică acea rugăciune a preotului, care strânge în el rugăciunea poporului, adresată Lui Dumnezeu pentru a-și coborî Duhul Sfânt asupra noastră și asupra darurilor aduse înainte, adică asupra pâinii și a vinului, atunci când este vorba de Euharistie. Și am putea spune că cea dintâi epicleză, epicleza originară, este aceea a Lui Iisus Hristos însuși, înviat, urcând la dreapta Tatălui, mijlocind pe lângă acesta coborârea Duhului și a focului Cincizecimii în Biserica așteptării.”
„A intra în Biserică înseamnă așadar, și trebuie să avem curajul a spune, a pătrunde în Sfânta Treime. Dumnezeu fiind Unul Întreit este plenitudinea și izvorul unei Unități depline într-o diferență a totalității. Iar a intra în Biserică înseamnă a fi chemat la o existență unică și diversă, în care se răspândește iubirea Treimii „să fie Una, așa cum Noi suntem Una”.”
Biserica este obiect de credință și în același timp loc de credință „locul unde am crezut”, locul în care se manifestă Sfântul Duh, Slava Sa, și prin El Tatăl și Fiul. Aceasta este dimensiunea Bisericii și rolul său indispensabil.
’’Biserica, în Sfântul Duh, este Sfânta Înviere, loc al unei mereu înnoite Cincizecimi. Acolo unde este Biserica, acolo este și Sfânta Treime, ca model al ei și acolo unde este Sfânta Treime, acolo este și Biserica și Slava sa.”
I.3. Sfânta Treime Izvorul Veșnicei Iubiri Și Relația Ei Cu Învierea
Dumnezeu Sfânta Treime în Ființa Sa rămâne simplu, nemișcat și mai presus de ființă. Dumnezeu se mișcă în afară de Sine prin aducerea într-o ființă a altor existențe și prin împărtășirea lor de bunătatea Sa.’’Mișcarea Lui Dumnezeu este deci, înaintea Lui, numai din bunătate, spre făpturile Sale văzute și nevăzute, făpturi care au primit prin actul creației lor putere de mișcarea spre El și de împărtășire cu El și care, pentru aceasta „toate erau bune foarte(Fac. 1, 31).”
La temelia acestei lumi, a întregii existențe, stă o Iubire Veșnică, desăvârșită și atotputernică: ’’Această iubire este Iubirea Veșnică a Sfintei Treimi. Pentru că iubirea interpersonală Treimică a precedat creația, tot Ea a motivat aducerea la ființă, din nimic, a lumii și a omului, și tot ea a îmbrățișat toată zidirea spre a o face, prin îndumnezeirea după har a omului, părtașa nespusei iubiri și bunătăți dumnezeiești.”
Experiența fundamentală pentru noi ființele omenești, și prin noi, pentru toate făpturile, este experiența comuniunii. Această experiență se înrădăcinează în Dumnezeu Care este El Însuși comuniunea prin excelență, Tatăl, Fiul și Sf. Duh. Iubirea dumnezeiască Intertreimică, stă la originea creării întregii lumi inteligibile și sensibile, și revine la ea considerându-o și scopul întregii creații. Numai iubirea dumnezeiască poate explica sensul existenței umane și cosmice. ’’Datorită acestei iubiri și bunătăți dumnezeiești revărsate în creație din preaplinul lor și lumea poartă pecetea comuniunii, a relațiilor dinamice reciproce dintre părțile sale. Lumea are deci, un model și un sens comunitar eclezial. În ansamblul ei unitar văzut și nevăzut lumea are menirea de a fi Biserică a Lui Dumnezeu, de a fi umplută tot mai deplin de prezența iubitoare și de sfințenia Lui Dumnezeu.”
Sfânta Treime este din veci un act comun de iubire pe măsura caracterului său absolut și a subiectivității Sale pure. În iubirea deplină persoanele nu se dăruiesc numai reciproc și nu se acceptă numai, ci se și afirmă, se pun în existență prin dăruire reciprocă. Iubirea Divină este atoteficientă. Tatăl pune pe Fiul din veci în existență, prin dăruirea integrală a Sa, iar Fiul afirmă pe Tatăl continuu ca Tată, prin faptul că se acceptă pus în existență prin Tatăl, prin faptul că se dăruiește Tatălui ca Fiu. Iar Dumnezeu nu poate fi lipsit de o iubire perfectă și veșnică. ’’Punându-se reciproc în existență prin iubirea perfectă, actele prin care se săvârșește aceasta sunt acte din veci și au un caracter de acte cu totul personale, deși sunt acte în care persoanele sunt împreună active. Iubirea trebuie să preexiste în Dumnezeu , ea trebuie să fie legată de existența Lui eternă. Iubirea este „ființa Lui Dumnezeu”, este „actul Lui substanțial”.”
Iubirea apare ca o manifestare existențială a vieții Divine Treimice, Dumnezeu în Ființa Sa fiind Iubire „Dumnezeu este Iubire” spune Sf. Ap. Ioan. Dumnezeu este Personal, este comuniune în El Însuși și este comuniune cu propria sa făptură, omul, și prin acesta din urmă cu întreaga creație, cu cosmosul. ’’Iubirea Lui Dumnezeu nu se poate menține în viața Treimică fără să se exteriorizeze deoarece ea presupune în mod ontologic o revărsare a bunătății unei persoane spre o altă persoană.”
Iubirea ca și bunătatea, nu trebuie înțeleasă într-un mod care exclude tot oceanul de însușiri și posibilități ale Ființei Divine, ci ca Iubire în sensul special al cuvântului. Actul de veșnică Iubire care este în Dumnezeu înseamnă dăruirea reciprocă și comuniunea perfectă între eu și eu cu tot ce înseamnă ele. Această comuniune înseamnă și adevăr și existență perfectă și caracter absolut. În fiecare însușire sau act Divin se implică toate Celelalte. În iubire este totul.
’’Dacă iubirea ține ființial de Dumnezeu, atunci și raportarea reciprocă în care se manifestă iubirea este Ființială.’’
„Ca să menținem definiția iubirii ca act divin ființial, dar în același timp definiția acestui act ca relație, iar Ființa Divină ca Una, e necesar să vedem Ființa Divină simultan ca relație-unitate, sau viceversa.”
Revelația ne spune că Dumnezeu este Treime de Persoane. Dumnezeu este Treime, Dumnezeu este iubire. Sau altfel spus „Dumnezeu este Iubire pentru că e Treime”. Calea către înțelegerea Lui Dumnezeu, a Lui Dumnezeu în Treime, atât cât este ziditor pentru noi, ne-o deschide iubirea. Numai ea luminează taina Treimii în Unire și totodată, numai Treimea e dragoste absolută, dragostea în Ființa ei. ’’Treimea și dragostea una sunt.”
„Dacă Ființa dumnezeiască ar fi într-o unică Persoană, nu ar fi bună sau iubitoare din eternitate, deci nu ar fi dumnezeiască. Numai existând în Trei Persoane, acestea sunt dumnezeiești, pentru că au o valoare și o relație între ele care le face demne și capabile de iubirea absolută și sunt așa pentru că sunt așa de prezente una în alta, încât fiecare e văzut Dumnezeu întreg, nefiind deci trei Dumnezei.”
Nu infinitatea în Sine dă bucuria iubirii, ci reprezentarea ei de către o altă persoană decât cea proprie. Unde lipsește conștiința, lipsește bucuria. Dar bucuria reală o dă altă conștiință atentă la ea. Iubirea între eu-tu, chiar în planul infinit, vrea să se extindă spre altă persoană, sau bucuria unuia de altul sporește când e însoțită de bucuria unui al treilea, sau când bucuria celor doi trăiește bucuria comună de un al treilea.
„Iubirea presupune totdeauna două eu-uri care se iubesc sau un eu care iubește și un altul care primește iubirea, sau de la cel ce primește știe că e conștient de iubirea lui. Așa cum spune învătătura creștină, iubirea presupune o Ființă comună, Dumnezeu în Trei Persoane, Tatăl, Fiul și Sf. Duh și această iubire desăvârșită presupune multe euri care se iubesc dar care rămân neconfundate într-o unitate maximă.”
Un Dumnezeu fără iubire, fără o atenție veșnică față de cineva nu este Dumnezeu. Fiind Iubire în Ființa Sa nu putem spune că există doar un Tată și un Fiu pentru a exprima misterul etern al comuniunii personale. Un Eu Divin și un Tu Divin nu sunt de ajuns pentru că ar implica mereu tendința spre un egoism în doi. Ar fi o iubire închisă asupra ei înșiși, o caricatură a iubirii pure ce se revarsă spre un al treilea. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu Ce se revarsă, Care Se comunică, Care vrea să se împartă.
’’Iubirea dintre două persoane poate fi pe deplin generoasă numai dacă este întoarsă spre o a treia persoană „Nu pot să mă realizez în iubire dacă nu există în fața mea un tu care mă face responsabil, care face apel la mine și căruia trebuie să-i răspund. Dacă nu ar exista comuniunea în iubire, nu ar exista nici o posibilitate de a fi fericit.”
Noi simțim trebuința să fim iubiți de al treilea ,să iubim pe al treilea, și cu cât îl iubim mai mult împreună, cu atât ne iubim și noi mai mult. Iubirea are drept bază conștiința unei alte persoane.„Ca să reluăm ideea dăruirii, orice iubire între persoană și persoană se manifestă în dăruire. A ține un lucru pentru tine, sau a-l avea pentru tine, înseamnă a nu te bucura de el cu adevărat. Bucuria ta vine din capacitatea altuia de a renunța la el pentru tine, dar și din capacitatea ta de a-l putea da altuia. Lucrurile au rostul demonstrării iubirii între Persoane.”
Din punct de vedere moral, Unul este autosuficiență, egoism, ceva închis în sine însuși, în vreme ce două persoane se deschid într-o anumită măsură către iubire, către întrepătrunderea unuia cu celălalt, către renașterea unuia în favoarea celuilalt. Doi este dorul spre pereche. El este departe de a fi desăvârșit, căci iubindu-l pe celălalt, te iubești în fond pe tine însuți. Celălalt este oglinda ta. Unul nu se iubește, pe când doi da.’’Dar iubirea dezinteresată, exstatică, sacrificială, luminătoare, deschisă, lipsită de îngrădiri, rodnică apare adevărată doar odată cu apariția celui de-al treilea. Iubirea se explică din crearea noastră după chipul Sfintei Treimi, originea iubirii noastre. Omul este creat din iubire după chipul Treimii dumnezeiești.”
Dumnezeu în Treime este comuniune de Persoane ce are la bază iubirea intertreimică. Iubirea aceasta dumnezeiască, din prea plinul bunătății Divine se revarsă în lume creând între oameni o atmosferă de iubire pe care oamenii o respiră și ajung astfel să iubească “și flori și ochi și buze și morminte”.
’’Credința mea este că poetul care a scris aceste cuvinte s-a gândit astfel: florile reprezintă frumusețea universului și a creației în general; ochii, Lumina lumii; buzele, Cuvântul ce aduce toate la existență, iar mormintele reprezintă sfințenia celor trecuți în lumea drepților și nădejdea noastră în Înviere.”
Comuniunea Sfintei Treimi este izvorul suprem și nesecat al iubirii și al dăruirii. În iubirea deplină persoanele nu se dăruiesc numai reciproc și nu se acceptă numai, ci se și afirmă, se pun în existență prin dăruire reciprocă. ’’Treimea este culminația smereniei și a jertfei iubirii. Păcatul individualismului ne împiedică să înțelegem deplin Sfânta Treime, ca desăvârșită identificare a eurilor, fără pierderea de fapt a lor.”
Omul a fost creat de Dumnezeu din iubire și i-a fost dăruit lui să transfigureze, și nu să desfigureze lumea. Dar pentru a transfigura lumea trebuie să urcăm muntele Taborului, să mergem pe drumul Lui Iisus Hristos ca să devenim asemenea Lui după har. Dar „pentru a ne uni cu Iisus Hristos va trebui să trecem prin toate câte a trecut el, să răbdăm și să suferim toate câte a răbdat și a suferit El… căci într-adevăr, de aceea ne și botezăm, ca să ne îngropăm și să înviem împreună cu El, de aceea ne și ungem cu Sfântul Mir, ca să ajungem părtași ai Aceluia care a primit ungerea cea dumnezeiască, de aceea mâncăm hrana cea preasfântă a împărtășaniei și ne adăpăm din dumnezeiescul potir, pentru ca să ne cuminecăm cu Însuși Trupul și Sângele pe care Iisus Hristos le-a luat asupra Sa încă din pântecele Fecioarei. Astfel, cu adevărat noi ne facem una cu Cel ce s-a întrupat și s-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit și a Înviat pentru noi.”
Astfel Fiul Lui Dumnezeu făcut om, ni se dăruiește, rămâne alături de noi și se sălășluiește în noi prin Sfintele Taine, prin jertfa și Învierea sa, ca să întărească și în noi dragostea spre Înviere și spre viața de veci.În acest scop El se unește cu noi cel mai mult prin Sfânta Împărtășanie în timpul Sfintei Liturghii. De aceea „Sfânta Liturghie este prin excelență trăirea cu Iisus Hristos cel jertfit și înviat, ca să întărim în noi duhul iubirii până la jertfa contrară egoismului și să înaintăm astfel spre Înviere și spre împărăția dragostei eterne a Sfintei Treimii.”
Pentru că Dumnezeu este iubire El Se revarsă neîncetat asupra lumii creând între oameni o atmosferă de iubire pe care trebuie să o absorbim în inimile noastre căci „dacă iubire nu avem, nimic nu suntem”, spune Sf. Ap. Pavel, și atunci pășind din epectază în epectază, spre epectază fără de sfârșit, prin lucrarea virtuților,vom ajunge să ne facem părtași de toate darurile Duhului Sfânt: „duhul înțelepciunii, duhul înțelegerii, duhul puterii, duhul cunoașterii, duhul bunei credințe și duhul temerii de Dumnezeu, căci frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii și temelia faptelor bune. ’’Și toată fapta bună se începe din frica de Dumnezeu și se termină în dragostea de Dumnezeu care este legătura desăvârșirii și cea mai înaltă faptă bună.”
Sfântul Ignatie al Antiohiei ne-a învățat ca la orice început al unui lucru în viața noastră de toate zilele să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, însoțit de invocarea Prea Sfintei Treimi, arătând prin aceasta o anumită sălășluire a Treimii în ființa noastră. Făcându-ne acest semn, ne amintim că prin Cruce și prin Înviere ne-a eliberat Fiul întrupat al Tatălui, de robia păcatului și a dușmanului nostru nevăzut.
Prin pomenirea Sfintei Treimi la însemnarea noastră cu semnul Sfintei Cruci arătăm că nu putem despărți Crucea Lui Iisus Hristos de iubirea Și grija Prea Sfintei Treimi față de noi, care a socotit că prin Crucea purtată de Fiul Lui Dumnezeu, ne poate mântui, întărind prin Întrupare, Cruce și Înviere, voința noastră de a ne înfrâna de la pornirile noastre egoiste și de a ne dărui împreună cu Fiul, Tatălui Ceresc prin Duhul Sfânt.
„Întreaga revelație divină este în cele din urmă soteriologică, adică are ca fundament opera de mântuire obiectivă săvârșită de Mântuitorul nostru prin Întrupare, Răstignire, moarte și Înviere, pe care noi o asumăm prin credință, fapte bune și har dumnezeiesc.La comuniunea noastră eternă cu Sfânta Treime se ajunge prin Înviere.” Nu am fi cunoscut nimic din Treime dacă Iisus Hristos nu s-ar fi Întrupat și nu ar fi înviat pentru a noastră mântuire.
În Învierea Lui Iisus Hristos se arată Treimea Sfântă, e activă și se descoperă întreaga Sfânta Treime, rămânând astfel descoperită pentru veșnicie, într-o comuniune deplină cu noi.
Sfântul Chiril al Alexandriei, spune că Treimea și Învierea sunt dogme fundamentale, de netăgăduit, ale învățăturii creștine: „Ele sunt începutul și sfârșitul, alfa și omega mântuirii noastre deoarece nu firea aceasta a trupului s-a făcut purtătoare a vieții, ci lucrul s-a săvârșit prin lucrarea firii dumnezeiești și negrăite, care are în ea și puterea de a da viață în chip natural tuturor, Tatăl prin Fiul a lucrat și asupra templului aceluia dumnezeiesc, nu pentru că nu putea Cuvântul să-și învie propriul trup, ci pentru că tot ce lucrează Tatăl lucrează și Fiul, și ceea ce săvârșește Fiul e sigur de la Tatăl, deoarece cuvântul nădejdii noastre și puterea credinței fără pată s-a întors după mărturisirea Sfintei și Celei de o Ființă Treimi la taina referitoare la trup.”
„Învierea este darul desăvârșit al Lui Dumnezeu pentru viața lumii, ’’fiind în strânsă legătură cu Întruparea și Crucea, care le continuă și redă în același timp comuniunea omului cu Sfânta Treime, considerată o nouă creație sau a opta zi a creației, adică un dar total care vine de la Sfânta Treime, care înnoiește pe om și desăvârșește unirea Lui Dumnezeu cu toți oamenii.” Trupul înviat al Mântuitorului Iisus Hristos este un izvor de viață dumnezeiască pentru noi în viața pămîntească, un izvor de putere și de curăție. Este un izvor de putere și pnevmatizare, pentru a ne menține și a spori și noi în curățirea și pnevmatizarea care duce la înviere. De aceasta ține progresul într-o transparență care, ’’fiind o continuă personalizare și întărire a persoanei noastre, este în același timp o întărire a adevăratei comuniuni între noi și Dumnezeu și între noi înșine, comuniune care stă la baza adevăratei spiritualități.”
Prin Înviere, umanitatea Lui Iisus Hristos a fost total străbătută de viața Duhului, Iisus Hristos îl are acum și ca om ,în mod deplin pe Duhul Sfânt în Sine, pe care îl avea din veci, după Dumnezeire.
„Învierea nu se poate explica fără Sfânta Treime. Toată iconomia mântuirii săvârșită de Sfânta Treime se încheie în Înviere. Pe de altă parte, prin Înviere se comunică viața dumnezeiască eternă comună celor Trei Persoane, și prin aceasta cei ce au credință sunt primiți în interiorul comuniunii Treimice. Viața dumnezeiască incoruptibilă se comunică prin Persoanele Sfintei Treimi, prin primirea celor ce cred în comuniunea cu Ele. Viața aceasta nu subzistă în mod real în afara Persoanelor Treimice. Comuniunea între Persoane nu e o relație nesubstanțială, iar ființa nu subzistă decât în persoanele aflate în comunitate. Unirea paradoxală, semnalată de teologul rus Vl. Lossky, între Întrupare și Treime apare și între Înviere și Treime.”
Sfinții Părinți, trăitori încă într-o perioadă în care ideea de persoană și de comuniune interpersonală nu era prea dezvoltată, pun accentul pe Înviere mai mult decât pe împărtășirea naturii umane de viața dumnezeiască incompatibilă.
Sfântul Chiril din Alexandria, deși pare să pună accentul în înțelegerea Învierii, pe viața dumnezeiască incoruptibilă comunicată naturii umane, prin faptul că el consideră Învierea drept operă a tuturor Celor Trei Persoane, vede și natura umană căreia i se comunică viața eternă ca fiind subzistentă în Persoana Cuvântului, apoi în persoanele umane. Sfântul Părinte alexandrin include în înțelegerea învierii atât comunicarea vieții Divine incoruptibile către umanitate, cât și primirea în comuniunea Sfintei Treimi a naturii umane personificate în Cuvântul. Învierea este o operă comună a Sfintei Treimi, pentru că prin comuniune se comunică viața incoruptibilă și eternă naturii umane, dar viața aceasta se comunică de către fiecare Persoană Divină în unire cu Celelalte. „Căci corpul cel căzut este al Celui din sămânța lui David, după trup, adică al Lui Iisus Hristos, care primul a fost ridicat la nestricăciune de către Dumnezeu și Tatăl.” „Aceasta a spus-o și Sf. Ap. Pavel: „Dumnezeu L-a înviat, rupând legăturile morții, pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea”(Fapte 2, 24). Slava pe care o primește Iisus Hristos de la Tatăl pentru mântuirea omului, o primește și Tatăl de la omul mântuit în Iisus Hristos.”
Moartea fiecărui om se petrece de unul singur și pentru fiecare în parte. Dar Hristos-Dumnezeu, care este Calea, Adevărul și Viața, ca viață veșnică și nestricăcioasă, atunci când moare și înviază, o face împreună cu noi, cu firea noastră asumată la Întrupare, realizând comuniunea perfectă cu oamenii, așa cum perfectă este comuniunea în interiorul Treimii, și dă viață celor ce cred în El, primindu-i în această comuniune. ’’Cu cât e mai adâncă comuniunea, cu cât ne unim mai profund cu Iisus Hristos, cu atât e mai deplină viața spirituală. Această viață nu se poate reduce la o comuniune goală, dar nici comuniunea nu constă într-o relație în care nu se comunică o viață.”
Sfântul Chiril din Alexandria atribuie un rol special Sf. Duh în comuniunea vieții dumnezeiești. El comunică mai întâi naturii umane puterea de a primi subzistență în Persoana Cuvântului prin biruirea legilor naturii care se respectă. Dar această forță spirituală nu e decât acolo unde există o comuniune deplină. Pe urmă Duhul Sfânt comunică naturii umane puterea de a învia,prin biruirea din nou a legilor naturii. Duhul comunică această putere spirituală pentru că e Duhul comuniunii, iar comuniunea deplină nu e decât acolo unde e depășită doimea. Dacă o persoană, necomunicând ființa, pierde certitudinea existenței pierzându-se în natură, două persoane riscă de asemenea să se scufunde în monotonie sau în natură, în comunicarea exclusivă, închisă, egoistă dintre ele. Numai existând trei persoane se poate menține o continuă împrospătare atât pentru fiecare, cât și pentru două câte două dintre ele. Numai existând trei persoane, ele nu se confundă una cu alta, sau nu se rup total una de alta. Numai a treia persoană menține între două persoane, care se pot schimba ca partenere, unitatea distinctă și lărgimea iubirii. ’’Numai prin depășirea doimii, viața e cu adevărat bogată, iar în Dumnezeu, nelimitată.Iisus Hristos primește Duhul ca om, pentru că este primit ca om în comunitatea perfectă a Treimii, pentru că prin El și noi să fim primiți în acea comuniune prin har.”
Umanitatea Lui Iisus Hristos devine, prin Înviere, deplin transparentă pentru Duhul Sfânt și iradiantă a Duhului și a energiilor Sale în cei ce participă la această umanitate a Fiului Lui Dumnezeu întrupat. Învierea și Înălțarea Sa a constituit îndumnezeirea supremă a omenității Lui, care înseamnă suprema sensibilizare și transparență a acesteia pentru Tatăl, de fapt pentru întreaga Sfântă Treime și pentru oameni în același timp. Învierea din morți a Mântuitorului Iisus Hristos constituie arătarea puterii dumnezeiești în trup și anume în trupul Cuvântului întrupat. Sfinții Părinți arată că ’’El nu a fost înviat ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi redus la totală neputință, ci din faptul că și-a manifestat puterea încă mai înainte de învierea cu trupul, în sfărâmarea porților iadului și în eliberarea de acolo a celor ce au nădăjduit mai înainte de venirea Lui. El învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu Dumnezeirea și de aceea nu poate fi reținut în iad, ci scapă de el și, prin puterea Lui dumnezeiască eliberează din iad și sufletele celor ce au crezut mai înainte în făgăduințele despre venirea Lui, ale celor ce au contemplat în Logosul vestit din Vechiul Testament intenția venirii Lui în trup.”
Prin Învierea și Înălțarea Sa la ceruri, Iisus Hristos a comunicat firii noastre harul integral al dumnezeirii, introducându-o în Sfânta Treime: întru sineși îndumnezeind omenirea, a suit-o la ceruri Iisus Hristos Dumnezeu și Mântuitorul nostru. Aceasta nu înseamnă că opera de reintegrare în dumnezeire este operă exclusivă a Lui Iisus Hristos.
’’Îndumnezeirea este opera Sfintei Treimi, prin Duhul Sfânt, prin lucrarea căruia însuși Iisus Hristos s-a întrupat și a înviat: „Prin Duhul Sfânt este îndumnezeirea tuturor, bunăvoirea, înțelegerea, pacea și binecuvântarea: că întocmai lucrător este cu Tatăl și cu Cuvântul.”
De aceea Duhul Sfânt umple de viață dumnezeiască umanitatea Lui Iisus Hristos și după nasterea Lui. Sf. Chiril din Alexandria spune: „Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om, primeste Duhul de la Tatăl ca unul din noi, neprimind ceva pentru Sine. Căci El era dătătorul Duhului…îl primește ca om să-l mențină pentru firea noastră, și să înrădăcineze iarăși în noi harul care ne părăsise. Cel ce nu a știut de păcat.”
Iisus Hristos a înviat ca să ne arate că și noi suntem capabili de Înviere. El putea să moară și apoi să se înalțe la Tatăl direct fără să mai treacă prin Înviere, dar trebuia ca noi să cunoaștem drumul spre Înviere, drumul Crucii, drum pe care suntem chemați și noi să-l parcurgem. Sfânta Treime a hotărât Întruparea și Învierea ca om a Fiului, o persoană din Treime, ca Acesta să-i recapituleze pe toți în Sine și să-i aducă în comuniune cu Treimea eternă.Învierea face parte dintr-o mișcare ce se închide în cerc pornind din Treime spre oameni și ridicându-i pe aceștia în Treime. Iisus Hristos pleacă din Treime spre noi și revine în Treime împreună cu noi. Iisus Hristos aduce umanitatea în Treime pentru veșnicie, pentru o comuniune infinită cu Persoanele Treimice. La această lucrare participă toate cele trei Persoane ale Treimii, Tatăl, Fiul și Sf. Duh,în egală măsură la fel cum în toate lucrările divine sunt nedespărțite: „Tatăl în timp ce gândește crează și gândul Lui se face lucru, realizându-se prin Cuvânt și desăvârșindu-se prin Duh”.”
Prin Înviere Iisus Hristos Dumnezeul și Omul și în El umanitatea întreagă se deschide deplin darul Lui Dumnezeu.În Învierea Lui Iisus Hristos și în Înălțarea Lui la cer avem darul suprem al dumnezeirii împărtășit nouă. De abia prin starea de Înviere și prin iradierea neîmpiedicată a Duhului Sfânt din El, comunicarea Sa ca dar suprem al vieții veșnice și iluminarea cuvintelor Sale se înfăptuiesc efectiv pentru toți cei ce voiesc. Numai venind în noi deplin prin Duhul Sfânt după ce trupul Său s-a spiritualizat deplin prin Înviere și Înalțare, cuvintele Lui devin înțelese prin experiența interioară a vieții în Dumnezeu. De abia acum Iisus Hristos cel înviat ni se revelează ca Darul suprem al Lui Dumnezeu, pentru că e darul vieții veșnice, dar și ca Cuvântul suprem, pentru că lămurește deplin rostul nostru ca destinat vieții veșnice. ’’În starea Lui de înviere Iisus Hristos ni se arată ca arvună a Învierii noastre spre viața de veci și ni se dăruiește ca atare în Darul Duhului Sfânt. În Duhul Sfânt îl avem pe Iisus Hristos și învierea noastră în El ca arvună a dăruirii Sale depline în viața viitoare.”
Învierea, pătrunde în iad, pentru ca toate să fie scăldate în lumină. Din coasta străpunsă a Lui Iisus Hristos curg sânge și apă, spune Evanglelia după Ioan.’’Apa și Sângele sunt în Duh – apa botezului și sângele euharistiei”
„În Înviere, universul creat prin Cuvânt și înviat prin Duh, suferă ultima sa metamorfoză. Depinde de aici încolo de alegerea noastră să ne unim sau nu cu slava Divină „focul ascuns, mocnind sub cenușa acestei lumi(…) arde veșmântul morții.”
II. REVELAȚIA PREA SFINTEI TREIMI ÎN VECHIUL TESTAMENT ȘI ÎN NOUL TESTAMENT
II.1. Revelația Prea Sfintei Treimi În Vechiul Testament
Dogma Sfintei Treimi a stârnit de la început un viu interes în sânul creștinismului. Această învățătură ce depășea puterea de convingere a omului a captivat mințile cele mai sclipitoare, dând prilej la o multime de speculații teologice. În acest sens scriitorii creștini se străduiau prin diferite analogii și simboale, ca acest adevăr nou să devină cât mai accesibil minții omenești. Știind bine că analogia și simbolica nu pot înlocui realitatea, rezultatul nu a fost întotdeauna pozitiv.
“Încă de la începutul creștinismului, au fost mulți care au negat această dogmă, neînțelegând taina acestei întreite Ființe Divine și totuși Una. Astfel Biserica a fost nevoită de a apăra învățătura moștenită de la Întemeietorul ei, prin Sfinții Părinți care au căutat să fie cât mai expliciți în expunerile lor, încercând să redea chiar o evoluție istorică a revelării Sfintei Treimi, demonstrând că Vechiul Testament conține urme ale acestei dogme. Cu alte cuvinte, dovedeau că Vechiul Testament a pregătit de-a lungul secolelor, prin învățătura sa, dogma Trinitară, care a fost revelată complet în Noul Testament și în această formă aparține cu exclusivitate tezaurului creștin.”
În Vechiul Testament, transcendența este pregătitoare, a atotprezenței Lui Dumnezeu printre oameni, întru Iisus Hristos și Duhul, vestită de prooroci. ’’Cu toate acestea, post – exilic caracterul inaccesibil al Dumnezeirii se adâncește într-o anghelologie care devine mijlocitoarea esențială între Dumnezeu și poporul Său. În Vechiul Testament, putem ajunge deja la Taina Dumnezeului personal, Care vorbește la persoana întâi și ne îndeamnă să-i răspundem și Care ne revelează numele Său.”
Pentru adevărații creștini, Vechiul Testament cuprinde cuvântul Lui Dumnezeu în Treime închinat. Dumnezeu este Existența în Sine, nu este o emanație sau un demiurg cosmic: “Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșire III, 14), Cel ce Este, Care ne-a zidit și ne-a dat existența specifică,Cel ce ne poartă de grijă (Iov XIX, 25).
’’În Vechiul Testament Dumnezeu se arată direct sau în umbră: <<Să facem om după Chipul și Asemănarea Noastră>> (Facere I, 26) și, <<să nu mai poată trăi cineva care ar încerca să privească fața Lui Dumnezeu>> (Iesire XXXIII, 20).”
Misterul Sfintei Treimi se află indicat, în linii generale, în mai multe locuri din Vechiul Testament. ’’În unele din acestea se face aluzie la o pluritate în Dumnezeu, în altele este vorba de teofanii, în care Dumnezeu se arată în trei persoane, în altele, Persoanele Sfintei Treimi sunt numite cu nume diferite, iar în altele se vorbește despre Mesia ca despre o Persoană divină.”
“Sfinții Părinți au găsit în Legea Veche mai multe texte pe care le-au interpretat drept urme ce mărturisesc existența Sfintei Treimi încă din cele mai vechi scrieri. Textele care se referă la Sfânta Treime pot fi împărțite în trei grupe, în funcție de manifestarea și de rolul fiecărei Persoane Divine.
Prima grupă este formată din texte în care se vorbește despre Dumnezeu la plural, dar ca și cum ar fi Unul. A doua grupă este formată din texte care arată că Persoanele Divine sunt în număr de Trei, fără a le numi sau a arăta diferențele dintre Ele. Iar cea de-a treia grupă este formată din texte care evidențiază Persoanele Divine după nume și după lucrări.
Moise istorisind creația, o redă sub forma unui dialog între Dumnezeu si Cuvântul Său. În acest dialog, ori de câte ori este vorba de a se da viată in mod special ființelor din natură și a organiza elementele create primordial, revin des cuvintele: “Și a zis Dumnezeu: <<Să fie lumină>> (Gen. I, 3) etc. “Și a făcut Dumnezeu Lumina” etc.’’În persoana care zice « Să fie Lumină » Sfântul Vasile cel Mare vede vocea Cauzei prime, iar în răspunsul firesc dat acesteia: <<Și Dumnezeu a făcut Lumina”, vede o mărturisire ce exprimă puterea eficientă și creatoare>>.
Deși Sfântul Vasile cel Mare ne vorbește destul de convingător despre acest dialog dintre Tatăl și Fiul, totuși sunt unii care se îndoiesc de prezența unei a doua Persoane în Sânul Dumnezeirii la creație. Îndoiala e sugerată și întreținută de idei eterodoxe, dar ea va dispărea continuând lectura primului capitol din Geneză.
“La crearea omului, modul de a vorbi al Creatorului se schimbă, El nu mai zice după cum am văzut mai înainte “Să fie” ci întrebuințează pluralul: “Să facem”, care implică cel puțin un sfătuitor “Să facem om după Chipul și după Asemănarea Noastră (Gen. I, 26). Deci la crearea omului nu se mai întrebuințează formula la care ne-am fi așteptat: “Să fie om” ci pluralul “Să facem om”, urmărind de la început situarea lui deasupra celorlalte creaturi de pe suprafața pământului.”
Sfântul Chiril al Alexandriei explică clar că;’’Moise la alcătuirea primei sale cărti Îl prezintă pe Dumnezeu ca Făcător și autor al tuturor, iar la crearea omului spre deosebire de celelalte făpturi a avut loc sfat Dumnezeiesc: “Să facem om după Chipul și Asemănarea Noastră (Fac. I, 26) și după un interval de timp, dezvăluind iar Unitatea Treimică: “Și a făcut Dumnezeu pe om după Chipul Lui. (Fac. 1, 27)”
Astfel în primele cuvinte ale Sfintei Scripturi (Fc. 1, 1) se găsește pluralul numelui lui Dumnezeu, Elohim, verbul propoziției fiind la singular “a făcut”, ’’pluralul Elohim indicând pluritatea de Persoane în Dumnezeu, ca și în alte plurale: “Și a zis Dumnezeu să facem om după Chipul și Asemănarea noastră (Fac. I, 26).”
Părintele Cleopa într-o predică a sa a precizat că la crearea omului în rai Dumnezeu a zis: “Să facem om după Chipul și după Asemănarea Noastră (Facere I, 26). Nu a zis <<Să fac>>, ci <<Să facem>> arătând prin pluralul acesta și celelalte ipostasuri ale Prea Sfintei Treimi, adică Fiul și Duhul Sfânt, care erau langă Tatăl.”
Astfel ca o încununare a creației a făcut Dumnezeu-Tatăl Cel în Treime închinat, ființa rațională în care lumea văzutelor se unește cu lumea nevăzutelor, adică pe om. ’’Însăși lucrarea prin care l-a făcut pe om a fost deosebită de lucrările creației, căci a zis Dumnezeu“Să facem om după Chipul și Asemănarea noastră (Fac. , 26) “Și a făcut Dumnezeu pe om după Chipul Său (Fac , 27).”
În cuvintele “Să facem om după Chipul și Asemănarea Noastră”, Dumnezeu « a vorbit către cineva care din punct de vedere numeric era altul, și care în același timp era și o ființă rațională » a vorbit propriului Său Fiu, Unul Născut din Tatăl, descoperind astfel și egalitatea Fiului cu Tatăl pentru că “Să facem” exprimă tonul unui sfat, limbajul prin care te adresezi unui egal. Deci Dumnezeu se adresează în opera creației, Fiului Său, Aceluia prin care El a creat secolele, Care susține toate lucrurile prin puterea Cuvântului Său.”
Mulți dintre Sfinții Părinți văd în acest citat nu numai pe Tatăl și pe Fiul, ci și a Treia Persoană a Sfintei Treimi, pe Duhul Sfânt. Pluralul “Să facem” le sugerează acestora Sfânta Treime completă, sfatul lui Dumnezeu în cele Trei Fețe și egalitatea celor Trei Persoane Treimice: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. “Si cercetând atent Sfânta Scriptură observăm că Dumnezeu a vorbit cu cei care participă la creație, cu ființa, cu demnitatea și toată slava lor, cu Fiul Său sau Cuvântul și cu Duhul Sfânt Cărora nu le este străin actul creației căci: “Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întemeiat și prin Duhul gurii Lui toată podoaba lor (Ps. XXXII, 6).”
“Deci în ceea ce privește părerea că Dumnezeu a stat de vorbă cu Sine însuși când a zis : « Să facem » o acceptăm, dar atunci când spunem acest lucru ne gândim la Dumnezeu Unul În Ființă și Întreit în Persoane, și nu la Dumnezeu privit ca una și aceeași persoană.”
După această expunere a Sfinților Părinți asupra textului din Gen I, 26, ne dăm seama că aici sunt prezente cel puțin două din Persoanele Sfintei Treimi, iar după unii este prezentă chiar întreaga Sfânta Treime. Cu toate acestea au fost mulți care au susținut că Dumnezeu Tatăl s-a adresat îngerilor prin cuvintele “Să facem”. Sfinții Părinți le-au răspuns acestora spunând că este o nebunie și o totală imprudență a socoti că Dumnezeu s-a sfătuit cu îngerii. El nu s-a putut sfătui cu ei pentru ca îngerii nu pot lua parte la Sfatul lui Dumnezeu.
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că fără greșeală nu îngerilor și altor oarecare puteri raționale le-a spus Dumnezeu: “Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi” (Gen III, 22) și “Veniți să ne pogorâm și să amestecăm pe loc graiul lor (Gen. XI, 7)” ci Sfânta Treime este aceea care, printr-o simplă mișcare a Unicei Sale firi, S-a îndemnat, așa-zicând, pe Sine însusi spre lucrarea îndreptată spre anumite făpturi. De fapt era o faptă sau o lucrare dumnezeiască proprie, ce avea să fie împlinită,căci spune Sfânta Treime cea de o Ființă Ea însăși către Sine “Veniți”.” Odată cu aceste cuvinte “Veniți să Ne pogorâm și să amestecăm pe loc graiul lor” îndată Dumnezeu “i-a împrăștiat pe ei de acolo” (Fc. 11, 8). Deci cuvintele “Veniți să amestecăm” se referă la Acela care s-a pogorât și i-a împrăștiat.”
“În Teofania de la Stejarul Mamvri (Fc. 18, 1, 3) Avraam vede trei bărbați și li se adresează la singular “Doamne de am aflat har înaintea Ta” (Fc. 18, 3).”
În această teofanie de la Stejarul Mamvri (Fc. 10. 1-19) avem o indicație a tripersonalității Lui Dumnezeu. Avraam vede trei bărbați, dar li se închină și se adresează ca și cum ar fi fost unul. Prin aceasta el mărturisește un Dumnezeu în Trei Persoane. ’’Teofania aceasta a intrat în iconografia bisericească, așa că avem destule icoane,în multe Biserici, în care Sfânta Treime e reprezentată în chipul celor trei tineri care s-au arătat lui Avraam.”
De remarcat faptul că totdeauna Sfânta Scriptură vorbește despre această viziune la singular: “Domnul I s-a arătat” și apoi Avraam se adresează la plural celor trei bărbați când vrea să le spele picioarele: “Îngăduiți să vă aduc puțină apă…”(Gen. XVIII, 4), iar când le oferă ospitalitate se adresează ca pentru unul singur: “Doamne, dacă am aflat har înaintea Ta, nu trece cu vederea pe robul Tău”(Gen. XVIII, 3). Din acestea reiese identitatea de substanță a celor Trei Persoane, pentru că lui Avraam i s-au arătat trei persoane și nici unul dintre ei nu era mai mare, sau mai bătrân sau mai puternic.
Analizând viziunea patriarhului Avraam și mai ales cercetând felul de a vorbi al lui, când la singular, când la plural, cu cei trei bărbați, ajungem la concluzia că numai Dumnezeu s-a putut arăta în acest grup, pentru că numai El este în Trinitate și în același timp și în Unitate.
Unii dintre Sfinții Parinți văd în arătarea de la Stejarul Mamvri pe Fiul lui Dumnezeu, Care este numit Domn și conlucrează cu Dumnezeu Tatăl la judecarea Sodomei și Gomorei potrivit Sfintei Scripturi: “Și Domnul a turnat asupra Sodomei și asupra Gomorei ploaie de pucioasă și de foc de la Domnul din cer’’ (Gen. XIX, 24). ’’În această teofanie, Avraam, ca un profet, a văzut cu secole înainte ceea ce trebuia să se întâmple; adică nașterea Fiului lui Dumnezeu Care trebuia să ia trup omenesc, să viețuiască cu oamenii, să mănânce și să ia jugul lor, El care fusese trimis spre a îndeplini voia Tatălui în judecarea Sodomei și Gomorei.”
Pornind de la constatarea că Fiul lui Dumnezeu este Domn și Dumnezeu alături de Dumnezeu Creatorul, Sfântul Iustin Martirul și Filozoful adaugă: “Oare nici acum n-ați înteles, voi prieteni, că unul dintre cei Trei Care este și Dumnezeu și Domn și care slujește Celui din ceruri, Este Domnul celor doi îngeri?
’’Sfântul Iustin conchide spunând că Sfânta Scriptură ne silește să mărturisim existența lui Dumnezeu Tatăl și a Fiului Său în textele amintite, și acest Dumnezeu care s-a arătat și patriarhilor (Gen. XVIII, 1) se numește și înger (Gen. XXXI, 11) și Domn (Gen. XXXI, 10-13) pentru ca și din aceasta să cunoașteți că El slujește Dumnezeului Părintelui tuturor
Teologii Ortodocși au văzut în Geneza XVIII și XIX manifestarea Sfintei Treimi în Vechiul Testament.
În continuare Sf. Iustin Martirul, în stăruința lui de a demonstra existența unei alte Persoane Dumnezeiești alături de Dumnezeu Creatorul, zice: “Dumnezeu a născut din El un Principiu și o Putere rațională care se mai numește de către Duhul Sfânt și Slavă a Domnului (Exod. XVI, 7) și alteori Fiu (Ps. II, 7), alteori Întelepciune (Prov. VIII), alteori Înger, alteori Dumnezeu, alteori Domn și Cuvânt (Ps. XXXII, 6; CVI, 20) și alteori se numește pe Sine Conducător principal de oaste” (Iosua V, 13-14). El este de o Ființă cu Tatăl, fiind Dumnezeu adevărat și acest Dumnezeu însuși, Care s-a născut din Părintele tuturor este și Cuvântul și Înțelepciunea și Slava Celui ce L-a născut, este deci o Persoană distinctă de Dumnezeu Creatorul.”
“Cântarea Serafimilor: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot (Isaia VI, 3) arată Sfânta Treime prin repetarea de trei ori a cuvântului “Sfânt” iar prin singularul “Domnul Savaot” exprimă Unitatea Ființei Dumnezeiești.”
În această viziune a profetului Isaia în care a văzut pe Domnul Savaot șezând pe un tron înalt și înconjurat de serafimii care zburau în jurul Lui strigând : „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot plin este cerul și pământul de mărirea Lui” (Is. VI, 3), se văd urme ale dogmei Sfintei Treimi.
Aceste cuvinte sunt un imn de laudă adus Sfintei Treimi de către cele mai pure ființe și o profeție pentru noi muritorii, căci ele anunță bunurile care trebuie să inunde omenirea, anunță doctrina care va trebui să zguduie și să lumineze tot pamântul, anunță venirea celui care va să spună: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Întreitul „Sfânt, Sfânt, Sfânt” indică Un Dumnezeu Întreit în Persoane, iar „Domnul Savaot” desemnează Unitatea Ființială a Acestui Dumnezeu, deci Sfânt este Tatăl, Sfânt este Fiul, Sfânt este Duhul Sfânt.”
Ideea de tripersonalitate a Lui Dumnezeu reiese și din Psalmul XXXII, 6: „Prin Cuvântul Domnului, cerurile s-au întemeiat și prin Duhul gurii Lui toată podoaba lor.”O altă idee reiese și din citatul: „Și am auzit glasul Domnului care zicea: „Pe cine voi trimite și cine va merge pentru Noi (Isaia VI, 8). Deci o Persoană se adresează Celorlalte, adică Tatăl Se adresează Fiului și Duhului Sfânt.”
„Fiul lui Dumnezeu a participat la crearea îngerilor, a văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer. Toată istoria mântuirii se descoperă în jurul Său.El este norul de zi (Iesire XIII, 21) și „Înger de mare sfat” (Isaia VIII, 6-7) și în afara Lui nu există mântuire. El este stâlpul de foc noaptea (Dent. I, 33), este toiagul de sprijin al Patriarhilor și Profeților, Luminătorul cel Mare, Soarele dreptătii (Ps. XXXIV, 11).”
Tot așa, Cuvântul Lui Dumnezeu și Duhul Lui apar ca Persoane: „Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-au întemeiat Cerurile și prin Duhul Lui toată podoaba lor (Ps. 32, 6).”
’’Persoana Mântuitorului este indicată și în citatele: „Domnul a zis către Mine: „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Ps. II, 7) sau: „Zis-a Domnul Domnului Meu: „Șezi de-a Dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor Tale (Ps. CIV, 1).”
Pentru dovedirea clară că Fiul este Slava proprie a Tatălui,Sf.Chiril al Alexandriei ne redă citatul Psalmistului care spune: „Iar eu întru dreptate mă voi arăta Feței Tale, săturamă-voi când se va arăta Slava Ta (Ps. 16, 15). Iar Fața și Chipul Tatălui și pecetea Ființei Lui cine ar fi altul decât Cuvântul care a ieșit din El, prin care se și face cunoscut celor de pe pamânt, ca umplând de Lumină toate.”
De aceea a și grăit odinioară preaînțeleptului Moise: „Dar viu sunt Eu și viu este Numele Meu și Slava Domnului va umple tot pământul (Num 14, 21). În Iisus Hristos s-a arătat nouă Dumnezeu: „Zidi-va Domnul Sionul și se va arăta în slava Sa” (Ps. 102, 17), căci S-a arătat nouă în Fiul care a spus clar: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14, 9)
Deci Fiul este cu adevărat Slava proprie a lui Dumnezeu Tatăl, El este prin fire Domnul și Împăratul tuturor, dar nu altfel ci precum este și Tatăl Însuși. Iar că a fost făcut în mod vădit de Tatăl ne-a mărturisit prin înțeleptul Psalmist: „Iar Eu am fost pus Împarat de către El (Ps. 2, 6).”
Îngerul Domnului care s-a arătat Agarei pe când aceasta pribegea din cauza Sarei, și pe care Agar l-a numit « Dumnezeu Atotvăzător » (Gen. XVI), apoi arătarea lui Avraam oprindu-l de a împlini sacrificiul propriului său fiu (Gen. XXII, 11), apoi arătarea lui Iacob înainte de a pleca din Mesopotamia (Gen. XXXI, 11-13) și în sfârșit arătarea lui Moise în rugul cel aprins (Ex. III, 3-6) a fost identificat cu Mesia salvator și aducător de viată nouă, principiul și puterea de viată care a fost născut din veci de Tatăl și este numit , Slava Domnului, Fiu, Întelepciune, Înger, Domn etc.
„ El este primul Născut al Tatălui, are un rol deosebit în crearea lumii și mai târziu în iconomia mântuirii omului. Despre El se știe că se va naște în Betleemul Iudeei (Mih V, 1), dintr-o fecioară (Is. VII, 14), va fi Lumina lumii (Is. IX, 1),Preot și Rege după rânduiala lui Melchisedec (Ps. CX, 1-4), Doctorul sufletelor și al trupurilor (Is. LXI, 1), dar va muri în floarea vârstei, jertfindu-se pe Sine ca să aducă Jertfă curată, trebuind să refacă raportul omului cu Dumnezeu.”
Dumnezeiescul Isaia spune că a văzut pe Fiul într-o nu mai mică Slavă căci zice : „Am văzut pe Domnul Savaot șezând pe un tron înalt și prea înalt, și casa era plină de Slava Lui, și Serafimii stăteau împrejurul Lui, șase aripi la unul și șase aripi la altul. Și cu două își acopereau fața, cu două picioarele și cu două zburau. Și striga unul către altul începând cu de trei ori Sfânt și sfârșind prin afirmarea Unității domniei” (Isaia 6, 1-3). De aici reiese că Fiul are tronul cel mai înalt, o transcendență de același nivel cu Tatăl și Puterile din cer stau împrejurul Lui, manifestând modul slujirii celor create și dând mărturie despre Slava Domniei Celui ce Șade pe tron.” „El este deci pe același Tron și egal în Slavă cu Tatăl, deși vrăjmașii încă nu I s-au supus și resping supunerea. Dar va fi scos de pe tronul Dumnezeirii când iși vor supune aceia grumazul Lui și-și vor așterne sub El mintea lor, odinioară neascultătoare și învârtoșată devenind înmuiată spre o deprindere blândă, delicată, suplă, împreună cu voința.”
Pe de altă parte spune Sfântul Chiril al Alexandriei: „N-ar minți și Tatăl Însuși când spune Fiului Care Se va întrupa: „Cere de la Mine și-ți voi da Ție neamurile moștenirea Ta și stăpânirii Tale marginile pământului (Ps. 2, 8).”
A Treia Persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt este prezentat ca sursa sfințeniei (Ps. LI, 12-13, Ps. CXLXII, 10) ca o putere ce vine asupra omului din afară (Ez. III, 12-14) și care poate pătrunde în om pentru o perioadă mai scurtă sau pentru totdeauna, cum este cazul lui Iosif care este plin de Duhul Sfânt (Gen. XLI, 38).
Treimea Persoanelor Dumnezeiești este afirmată la Isaia 6; 1,1 „Duhul Domnului este peste mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc celor robiți liberare și celor în lanțuri mântuire.” „Persoana Duhului Sfânt este indicată și în următoarele texte: „Și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Gen. I, 2).”
„Puterea Duhului pe deasupra apelor sugerează exegeților imaginea vulturului care „se rotește pe deasupra, întinzându-și aripile (Deut. 32, 11), „rafalele și vârtejul aripilor vântului (Ps. 17, 11) pe deasupra haosului” .
„Se purta” este o interpretare pentru încălzea și făcea vie substanța apelor, după asemănarea păsării care-și clocește ouăle și încălzindu-le le împărtășește o anumită forță vitală, adică ’’Duhul pregătea substanța apei pentru a zamisli ființe vii, astfel încât ar ajunge acest pasaj pentru a arăta ceea ce unii pun la îndoială, cum că Duhul Sfânt nu este străin de activitatea creatoare.”
Duhul Sfânt ca Dumnezeu pregătește lucrarea Cuvântului Lui Dumnezeu printr-o adevărată epicleză cosmică. Între Cuvânt și Suflare, relațiile sunt strâns legate. Suflarea poartă Cuvântul, iar Cuvântul dă sens suflării. ’’Dacă întreaga creație este ritmată de porunca: „Și a zis Dumnezeu”, aceasta este pentru că suflarea poartă și întrupează cuvintele Sale, după cum sugerează unul dintre Psalmii care vorbeau despre creație: „Întorcându-ți Tu fața Ta, se vor tulbura, trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi (Ps. 103, 29-30) „Va trimite Cuvântul Lui și le va topi, va sufla Duhul Lui și vor curge apele.”
Dumnezeu le-a vorbit oamenilor de odinioară: „Pentru că Eu sunt cu voi, zice Domnul-Atotțiitorul și Duhul Meu a stătut în mijlocul vostru, îndrazniți” (Agheu 4, 5). Deci dacă Duhul ar fi de altă Fire ca Dumnezeu, n-ar putea face pe Dumnezeu Cel prin fire prezent în noi.” Căci pentru identitatea în Ființă Domn și Dumnezeu este și Duhul. Așa a fost numit de Scriptura de Dumnezeu insuflată. Dumnezeiescul Isaia zice despre cei din sângele lui Israel „: S-a pogorât Duhul de la Domnul și i-a povățuit pe ei. Așa ai povățuit pe poporul Tău ca să-ți faci Ție Nume slăvit” (Is. 63, 14). Iar marele Moise, cunoscând pe Duhul ca Domn și Dumnezeu, zice: „Domnul singur i-a povățuit pe ei și nu era cu ei un Dumnezeu străin” (Dent. 32, 12). Și a mustrat într-o cântare pe cei din Israel: „Adu-ți aminte și să nu uiți cât ai mâniat pe Domnul Dumnezeul Tău în pustie” (Dent. 9, 7). Aici proorocul arată și cine era Domnul Dumnezeul mâniat: „Nu un rob, nici un înger ci Însuși Domnul i-a rânduit pe ei, iar ei neascultând și amărând pe Duhul cel Sfânt al Lui, s-a întors drumul spre dușmănie” (Isaia 63, 9-10). Deci este foarte clar, spune Sf. Chiril, că Duhul Sfânt care povățuiește și pogoară pe cei răscumpărați este Domn și Dumnezeu.”
Și Psalmistul David cânta Lui Dumnezeu: „Unde voi merge de la Duhul Tău și de la Fața Ta unde voi pleca? De mă voi sui la cer Tu ești acolo, de mă voi coborî în iad, Tu de față ești (Ps. 138, 7-8). Deci dacă nu e loc unde nu este Duhul Sfânt și umplându-se toate de Duhul, Dumnezeu este Cel ce le umple, de aceea s-a zis: „Duhul Domnului a umplut lumea, și El care susține toate știe orice șoaptă” (Iut. Sol. 1, 7). Iarăși Iov zice: „ Căci Duhul Dumnezeiesc m-a făcut pe mine, deși Sfintele Scripturi afirmă că Dumnezeu a luat țărână din pământ și a cinstit pe om, alcătuindu-l prin lucrarea mâinilor Lui, dacă spune adevărul cel ce zice: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit (Ps. 118, 73).”
„Cel care cânta din lira sa bine spunea, grăiește Sf. Chiril: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu Duhul Lui toată puterea lor (Ps. 32, 6).”
„Prin Duhul Sfânt se înțelege calitatea ființei dumnezeiești de a fi spirituală și rațională, se înțelege apoi o putere dumnezeiască ce se manifestă în lume ca o putere harismatică ce se va revărsa, în viitor, asupra oamenilor. Dar găsim și locuri când se vede că El este Persoană Dumneaiască. Dumnezeu prin Duhul Sfânt, comunică voia Sa prin intermediul profeților (Zah. VII, 12). Pentru acest motiv cuvintele profeților sunt cuvintele Duhului Sfânt.”
Existența Duhului alături de Tatăl și Fiul este din Veșnicie, căci la crearea lumii nevăzute El este prezent îndeplinind aici alături de Fiul, care aduce îngerii din neexistență în existență, rolul de Sfințitor prin Excelență. Nimic nu se sfințește decât în prezența Duhului. Cele Trei Persoane Divine, care iau parte la creație sunt de o Ființă.
„Sunt și unele texte care par a se contrazice, ba chiar a se exclude. Unele texte într-adevăr pun accentul pe Atotprezența lui Dumnezeu prin manifestările Sale: o prezență absolut reală, care se face accesibilă, adaptându-se la modalitățile cele mai diverse ale existenței omului în fața lui Dumnezeu.” Toate teofaniile Vechiului Testament, ’’Iacov se luptă cu Dumnezeu (Fac. 32, 24) și spune: „Am văzut pe Dumnezeu în față și mântuit a fost sufletul meu” (v. 30), Dumnezeu „grăia lui Moise față către față, cum ar grăi cineva către prietenul său” (Ies. 33, 11; Deut. 34, 10),sau „Auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut”(Iov 42, 5) unul din textele cele mai semnificative ale Vechiului Testament, subliniază evidența vederii lui Dumnezeu.
Iar alte texte dimpotrivă ’’subliniază transcendența absolută și caracterul inaccesibil al lui Dumnezeu,de exemplu pasajul în care Dumnezeu îi spune lui Moise: „Fața Mea nu vei putea să o vezi, că nu poate vedea omul Fața mea și să trăiască.”
Există și alte imagini fundamentale care marchează inaccesibilitatea Lui Dumnezeu, îndeosebi Norul și Întunericul: ’’Norul – când Dumnezeu se pogoară pe muntele Sinai, în foc, iar poporul trebuia să rămână deoparte, ca să nu moară (Ies. 19,6); Întunericul – Psalmul 17, 13: <<Și S-a pus întunericul acoperământ, amintind de urcușul lui Moise pe munte, în întunericul cel luminos>>.”
Această antinomie Întuneric-Lumină este extrem de semnificativă pentru taina lui Dumnezeu cel cu neputință de cunoscut, dar Care în același timp se revelează.
Din tot ce am prezentat ne dăm seama că Dogma Prea Sfintei Treimi în Vechiul Testament este prezentată obscur din motive binecuvântate pentru timpurile acelea, Vechiul Testament fiind o umbră a Noului Testament, ea conținând tipuri ale Revelației creștine.
În creștinism se învață că Tatăl a creat totul prin Fiul, în timp ce Duhul Sfânt crea întotdeauna cu El, căci nu există decât o singură Lucrare a Sfintei Treimi, și atunci cunoscând acest lucru fundamental, când citești textul: „Să facem om…” (Gen. 1, 26) este foarte simplu să înțelegi că Dumnezeu vorbește aici cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi cu care a conlucrat la crearea lumii, sau tot așa îți este usor să-ți explici și textele unde Dumnezeu vorbește la plural despre Sine (Gen. III, 22, XI, 7; Is. VI, 8 etc.). „Sfinții Parinți explică pentru ce în Vechiul Testament nu se descoperă în forma întru totul clară și pe deplin Taina Sfintei Treimi,și anume: evreii păzitori ai Vechiului Testament, s-ar fi abătut cu ușurință de la monoteism, fiind puțin înclinați spre politeism, fiind și înconjurați din toate părțile de păgâni.
Deci pentru a înțelege bine și pe deplin ceea ce în Vechiul Testament „Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților
noștri prin prooroci” (Evrei 1, 1) trebuie să privim și să cugetăm toate ale Vechiului Testament în lumina Noului Testament.” În ceea ce privește Dogma Sfintei Treimi, putem spune că Vechiul Testament conține urme ale ei, pe care dogmatiștii le împart de obicei în trei grupe.
Deci Vechiul Testament pregătește, doar prin monoteismul lui inițial și apoi prin predicarea Fiului, terenul pentru Dogma Sfintei Treimi, care se revelează pe deplin în Noul Testament.
II.2. Revelația Prea Sfintei Treimi În Noul Testament
Învățătura despre Prea Sfânta Treime, specifică creștinismului, este considerată ca o mare taină a creștinătății, care depășește puterea de înțelegere a omului. Cu toate că descoperirea deplină a Lui Dumnezeu nu s-a realizat dintr-o dată ci pe etape, pentru că omul nu l-ar fi putut înțelege în pluralitate, în nici una din scrierile biblice nu găsim o formulare sistematică despre Treime, ’’dar structura Trinitară apare bine conturată în scrierile neotestamentare în care se și afirmă că Dumnezeu s-a manifestat în Iisus Hristos și prin mijlocirea Duhului Sfânt.”
Sfânta Treime care a fost prefigurată în Vechiul Testament se descoperă în deplinătatea ei în Noul Testament. Dacă Vechiul Testament oscila între persoană și lucrare în privința Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, în Noul Testament găsim afirmată, atât Unitatea de Ființă a Dumnezeirii, cât și Persoanele Treimice. Astfel trinitatea Persoanelor și Unitatea Ființei se arată în cuvintele prin care Domnul trimite pe Apostoli la propovăduire: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt; 28, 19). Acesta este unul din textele clasice ale doctrinei trinitare.
Cărțile biblice neotestamentare, scrise după revelarea deplină a Lui Dumnezeu prin Fiul Său, căci numai în Iisus Hristos s-a desăvârșit revelația, nu de puține ori fac aluzii precise la Unica Ființă Divină în care se disting cele Trei Persoane Divine. Mărturiile cele mai relevante pot fi grupate în unele pasaje după cum urmează:
’’Prima formulă trinitară o găsim la Matei 28, 19 cu ordinea arhicunoscută a Persoanelor: Tatăl, Fiul si Sfântul Duh, în numele cărora se săvârșește botezul creștin.”
Adevărul că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt Persoane, se vede din cuvintele: „Botezându-i în numele..”, cuvântul de „nume” nu se folosește când e vorba de lucruri ci numai de persoane, spunând că Sfinții Apostoli trebuie să boteze pe creștini în numele Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh arătând că sunt Trei Persoane egale. Nimeni nu poate fi creștin fără a fi botezat, spunea Iisus Hristos, și nimeni nu poate fi botezat decât în numele Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, adică nimeni nu poate fi creștin până ce nu crede în Treime, aceasta e marea poartă, singura intrare în creștinism, în ortodoxie.
„În Noul Testament apare în plus și adevărul Trinității, care în unele locuri este exprimat cu toată claritatea. Mântuitorul Se manifestă adeseori ca Fiu al lui Dumnezeu. Prin aceasta El arată Sfinților Apostoli că Dumnezeu nu e o singură Persoană, că pe lângă Dumnezeu Tatăl există și El, ca a Doua Persoană a Dumnezeirii. Dar tot El vorbește și despre o a Treia Persoană, care e Duhul Sfânt.”
„Prima Persoană a Dumnezeirii „Tatăl” este Principiul în Divinitate, El are Ființa Divină în Sine și nu a primit-o de la nimeni, a doua Persoană „Fiul” își are Ființa Sa din Tatăl, prin naștere eternă, de aceea ea se numește Fiu, a Treia Persoană își are Ființa tot din Tatăl dar prin purcedere eternă și se cheamă Duhul Sfânt, Ființa tuturor este Una și Aceeasi, ea este Unică, existând o singură dată în cele Trei Persoane Divine.”
Existența a Trei Persoane deosebite între ele rezultă și din cuvintele îngerului: „Duhul Sfânt se va pogori peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta și Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.”(Lc. 1, 35). Aici avem de a face cu Trei persoane: Cel Preaînalt, Sfântul care este Fiul Lui Dumnezeu și Duhul Sfânt.”
Tot în acest sens se explică și textul de la botezul Domnului: „Iar după ce S-a botezat Iisus iată: „Cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste El, și iată un glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit” (Lc. 1, 12).
Aici avem revelația efectivă a celor Trei Persoane. ’’Glasul din ceruri este glasul Tatălui. Fiul Său cel iubit fiind Iisus Hristos, iar Duhul Sfânt este cel care în chip de porumbel se coboară asupra Fiului propriu al lui Dumnezeu, căci aici este vorba despre Fiul propriu al lui Dumnezeu, nu despre o persoană umană, care a devenit fiu al lui Dumnezeu prin împlinirea voii lui.”
În cuvântarea de rămas bun, către Sfinții Apostoli, Domnul vorbește de Tatăl, de Fiul și de un alt Mângâietor, care este Duhul Adevărului, care purcede de la Tatăl: „Iar Eu voi ruga pe Tatăl și vă va da un alt Mângâietor, ca să fie pururea cu voi: Duhul Adevărului…” „Când va veni Mângâietorul pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru mine.”
În epistolele Sfinților Apostoli găsim referințe trinitare. Astfel, Sf. Ap. Pavel spune în binecuvântarea pe care o dă Corintenilor: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea Lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți. Aici cele Trei Persoane sunt deosebite nu numai după numire ci și după darul Dumnezeiesc pe care-l dorește Apostolul credincioșilor de la fiecare Persoană. Tatăl dă darul pe care Fiul îl merită și Duhul Sfânt îl împărtășește.”
Sf. Apostol Petru își începe prima sa epistolă printr-o urare trinitară, către credincioși „aleși după cea mai înainte cunoștință a Lui Dumnezeu Tatăl și sfințiți de către Duhul ca să asculte de credință și sa fie părtași la stropirea cu sângele lui Iisus Hristos.”
Unitatea de ființă a celor trei Persoane Divine precum și unitatea de atribute și de lucrări sunt exprimate în textele: „Eu și Tatăl Meu una suntem” (Ioan X, 30) sau „Tatăl este întru Mine și Eu întru El” (Ioan X, 38).
„Căci cine dintre oameni știe cele ale omului, decât duhul omului care este în El? Așa și cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu.”
Pornind de la cuvintele Mântuitorului adresate Tatălui cu lacrimi de sânge „Precum Tu Părinte întru Mine și Eu întru Tine” (Ioan 17, 20) părintele Stăniloaie definește această prezență reciprocă a persoanelor una în alta ca intersubiectivitate divină și o comentează astfel: „Cele trei subiecte sunt atât de interioare în unitatea lor de ființă, că nu pot fi în nici un fel despărțite, ca să poată fi numerotate ca trei entități separate între ele.”
Referitor la Duhul Lui Dumnezeu, El purcede de la Tatăl și ramâne În Fiul pentru că este legătura interioară dintre Tatăl și Fiul, prin care Tatăl rămâne în Fiul și Fiul în Tatăl așa cum spune și Mântuitorul Iisus Hristos: „Precum Tu Părinte în Mine și Eu în Tine, să fie și ei în Noi, ca toți să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 20-21). Această inhabitare reciprocă a Persoanelor Divine una în alta, prezntată sub forma intersubiectivității divine constituie expresia adevăratei comuniuni trinitare, care depășește orice tendință individualistă colectivistă sau panteistă care bântuie societatea contemporană.
„Astfel, ca legătură interioară între Tatăl și Fiul, Duhul Sfânt depășește atât confuzia dintre Persoanele Divine, cât și separarea dintre Ele, provocate de „Filioque” și pune în evidență caracterul unic și inegalabil al comuniunii trinitare.”
În contextul în care vorbește despre Mângâietorul, Duhul Sfânt, Care se coboară peste Sfinții Apostoli la Cincizecime, Mântuitorul spune: „Dacă mă iubește cineva va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la El și vom face locaș în El” (Ioan 14, 24). De aici reiese că datorită energiilor necreate, lucrarea Sfintei Treimi este nedespărțită, deși fiecare Persoană își are rolul ei propriu în această lucrare. ’’Tatăl este Cauza, Fiul este Mijlocul, iar Duhul Sfânt, capătul lucrării Treimice prin care harul necreat se comunică făpturii, pentru ca faptura să facă experiența vieții noi și îndumnezeite în Iisus Hristos.”
Acest pasaj vorbește despre intimitatea, împreună sălășluirea Tatălui și Fiului: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la El și vom face locaș la el”, deci împreună cu Iisus Hristos suntem înălțați și Tatăl își face locaș în noi.
„Este într-adevăr ceva neașteptat pentru limbajul treimic al Noului Testament: aici nu mai este vorba doar de o înălțare a omului în Iisus Hristos Cel Preaslăvit, „Care-l face să șadă de-a dreapta Tatălui (Efes. 2, 6) ci de la Tatăl Care vine la noi să-și facă locaș în noi.
Aceste texte trebuie mai întâi primite cu deplină smerenie apoi să le cântărim urmările. Tatăl Care prin Ființă sălășluiește în lumina cea neapropiată, de altă parte, Acela care vine și-și face locaș în noi, într-o intimitate fără limite, această antinomie ne arată ea însăși în ce fel toate atributele, toate energiile dumnezeiești, chiar și cele mai înălțătoare, și am putea spune, cele mai proprii Dumnezeirii, ni se dăruiesc prin Împărtășire.”
Taina treimică nu poate fi decât hristologică, deoarece în El îl descoperim pe Tatăl, El ne făgăduiește și ne dăruiește Duhul, așa cum vedem în făgăduința apei celei vii. Numele însuși al Lui Iisus Hristos este pnevmatofor: Iisus Hristos este unsul Duhului.
În Iisus Hristos locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii. Iisus Hristos este deci într-un mod total personal, revelația desăvârșită a tainei Lui Dumnezeu, a vieții, a iubirii, a sfințeniei Lui Dumnezeu și a tri-unității Sale: În Iisus Hristos Îl cunoaștem pe Tatăl, El Însuși este Fiul Întrupat și Îl vestește pe Duhul Sfânt.
În această revelație evanghelică, Treimea și Hristologia sunt de nedespărțit, căci Iisus Hristos este Chipul Tatălui „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”, iar Tatăl și Fiul se revelează reciproc în suflarea, lumina și focul Duhului Sfânt.
Iisus Hristos îl revelează pe Tatăl, îl roagă, îi învață pe oameni să i se roage, subliniind că orice mărturie despre mesianitatea Sa vine de la Tatăl: „Dar voi cine ziceți că sunt?” Răspunzând Simon Petru a zis: „Tu ești Hristosul, Fiul Lui Dumnezeu Celui viu”, iar Iisus răspunzând i-a zis „Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din Ceruri (Mt. 16, 15-17).La rândul Său Tatăl Însuși dă mărturie despre Fiul la Botezul în Iordan, la Schimbarea la față, la intrarea Lui Iisus în Ierusalim pentru ultimul Său Paște (In. 12, 28.
„Deci prin legea Domnului Dumnezeu S-a arătat în chip desăvârșit că deși este Unul dupa Ființă sau după Fire, după Fețe este întreit. Aceasta a înțeles-o și Ioan Evanghelistul în epistola sa cea dintâi când zice: <<Trei sunt Care mărturisesc în Cer…Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, și Aceștia Trei Una sunt (I Ioan, 5, 7) )>>.”.Auzim în Evanghelie pe Mântuitorul zicând „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14, 28). De aici arienii și alți eretici din sec. al III-lea, și al IV-lea, pe baza acestui cuvânt, zic că Tatăl este mai mare decât Fiul cu dumnezeirea, cu ființa, cu firea, cu voia și cu începătoria. Dar niciodată nu trebuie să înțelegem că Tatăl este cu Ființa sau cu Dumnezeirea mai mare decât Fiul, căci cădem în erezia lui Arie.
„Tatăl este mai mare decât Fiul și decât Duhul Sfânt în calitate de Cauză căci în alt loc zice „Eu și Tatăl Meu Una suntem (Ioan 10, 30).” Zicând aici „Una”, arată identitatea Ființei, pentru că ele sunt de o Ființă. Iar în altă parte zice Filip: „Doamne arată-ne nouă pe Tatăl”, iar Mântuitorul îi răspunde: „Filipe, atâta vreme ai fost cu Mine și nu ai cunoscut că Tatăl este întru Mine și Eu întru Tatăl?”(Ioan 14, 8-11). Aceasta este o altă dovadă că cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o Ființă.”
După cum am mai spus Tatăl este revelat de Fiul, Care nu e Fiu unic decât în revelație cu Tatăl „Nimeni nu-L cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl și nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni decât numai Fiul” (Mt. 11, 27). ’’Deci Cuvântul era de la început în revelație cu Tatăl, El Care este Chipul Lui Dumnezeu Celui nevăzut, strălucirea slavei Lui Dumnezeu, Chipul Ființei Sale (Evr. 1, 3).
Duhul Sfânt Care purcede etern din Tatăl este trimis de Tatăl în numele Fiului și de Fiul, pe care L-a uns ca Mesia istoric, ca să dea mărturie despre El. Acesta se revarsă peste toată făptura la Cincizecime.”
Apostolii au afirmat că Dumnezeu a înviat pe Iisus Hristos (I Cor. 15, 15) iar de Dumnezeu spune că e Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos (II Cor. 1, 3) fiind atât de unit cu el încât sunt un singur Dumnezeu. „Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, din Care sunt toate și noi întru El (I Cor. 8, 6).
Toți Apostolii au atribuit Lui Iisus Hristos însuși Învierea (Matei 23, 6, Luca 24, 7, 64, I Cor. 15, 22 etc.). Dar prin aceasta arată că , El este nu numai om ci și Dumnezeu. Și ca să arate că nu este numai om ci și ipostas dumnezeiesc, unit cu Tatăl după Ființă, atribuie Învierea și Tatălui.’’În cuvintele mântuitoare ce le dă oamenilor spune că sunt cuvintele Tatălui Său ca ei să afle că El de la Tatăl a ieșit (Ioan 17, 8-9). El mărturisește că este întru Tatăl și Tatăl întru El și Tatăl Însuși face întru El lucrurile pe care pe de altă parte le face El (Ioan 10, 10-13).”
Toată cuvântarea de la Cina cea de taină este o cuvântare vădit trinitară, daca luăm în considerare că în ea Mântuitorul vorbește și de Duhul Sfânt. Și nu vorbește despre celelalte Persoane ca despărțite de El, ci ca fiind în El, deși pe de altă parte zice că se va duce la Tatăl și va trimite de la Tatăl pe Duhul Sfânt. ’’Plecarea la Tatăl și trimiterea Duhului Sfânt de la El se referă mai mult la relația lui ca om cu Tatăl și cu Duhul. Ca Dumnezeu îl are deplin în El pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, lucrând în El sau împreună cu El.”
Treimea nu e prezentă numai în învățătura Lui Iisus Hristos, ci e și lucrătoare în tot ce face El. El are pe Tatăl și pe Duhul în Sine și ca om la conceperea Sa, întrucât Cel ce se naște ca om este ipostas nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt și de aceea se poate naște ca om din Fecioară și Maica Lui este Născătoare de Dumnezeu. ’’Unirea activă a Tatălui și Duhului Sfânt cu El în actul conceperii o arată îngerul care spune: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri, de aceea Cel ce se va naște din Tine, Fiul Lui Dumnezeu se va chema (Luca 1, 35)” adică e Unul din Treime.”
Tatăl fiind în Iisus Hristos și Iisus Hristos întru Tatăl chiar ca om, prin iubirea pe care o are Tatăl față de Iisus Hristos, odată ce e Fiul Lui, și Iisus Hristos față de Tatăl din același motiv, cei alipiți de Fiul vor fi și ei ca uniți cu Fiul în Tatăl și Tatăl în El. Aceasta „Ca toți să fie una”, după cum Tu Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia să fie în Noi una, ca lumea să vadă că Tu M-ai trimis (Ioan 17, 21).”Deci numai dacă Iisus Hristos este de o Ființă cu Tatăl după Dumnezeire, poate fi unit cu El și ca om și deci pot să fie și cei alipiți de Iisus Hristos uniți neconfundat din punct de vedere personal cu Tatăl și cu Fiul.”
Iisus Hristos i-a învățat pe Apostoli și pe toți cei ce vor crede în El să se roage Tatălui pentru venirea împărăției Lui, deci și a Fiului. „Vie Împărăția Ta” și să-și încheie această rugăciune cu cuvintele: „Că a Ta este Împărăția și Puterea și Slava a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh” (Mate 5, 10-13). ’’De la început i-a învățat că Dumnezeu e un Tată care are un Fiu, iar după ce a înviat, în preajma Înălțării Sale a declarat și despre Sine ca om că S-a făcut Împărat peste toate, împreună cu Tatăl spunând: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ (Matei 28, 19).” Pe temeiul acesta cere să fie botezați cei ce intră în această împărăție, care pe pământ are forma Bisericii, și în numele Lui, ba și a Duhului Sfânt, arătând prin aceasta că și Duhul Sfânt este împreună Împărat cu Tatăl și cu Fiul, iar odihnindu-se peste Fiul și ca om îl face pe Acesta și ca om Împărat, împreună cu Tatăl și cu Sine, pentru a ne face și pe noi.
Mântuitorul Iisus Hristos pe care Tatăl L-a sfințit și L-a trimis în lume a zis că este Fiul Lui Dumnezeu. Însă în alt loc zice „Pentru ei Mă sfințesc pe Mine Însumi” (Ioan XVII, 19). Deci cum L-a dat pe El Tatăl, dacă El s-a dat pe Sine Însuși, căci amândouă le spune Sf. Apostol Pavel (Rom. VIII, 32, Gal. II, 20). Răspunsul este acela că Tatăl și Fiul au o singură Voință și lucrare inseparabilă.
’’Astfel trebuie să înțelegem că Întruparea și nașterea din Fecioară, sub care trebuie să se înțeleagă trimiterea Fiului a fost făcută de una și aceeași lucrare a Tatălui și a Fiului în mod inseparabil de unde firește nu este exclus nici Duhul Sfânt.”
Nici o Persoană Treimică nu poate lucra ceva ad-extra separat sau independent de celelalte Persoane, ci orice lucrare dumnezeiască e lucrată de toate în același timp. În Sfânta Scriptură apare numai o Persoană și ca și cum i s-ar atribui numai ei acea Lucrare. Astfel când Fiul zice celor doi Apostoli că „a ședea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu Mi-i îngăduit să dau decât celor ce li s-a hotărât de Tatăl Meu (Matei XX, 23) nu înseamnă că Tatăl hotărăște aceasta separat de Fiul, sau că Fiul este exclus de la această hotărâre Divină, ci este hotărât și de Fiul Însuși, fiindcă El și Tatăl Una sunt” (Ioan X, 30).”
În versetul „Ceea ce face Tatăl, face și Fiul deopotrivă” (Ioan V, 19) adică „Precum Tatăl înviază morții și dă viață, așa și Fiul dă viață cui vrea (Ioan V, 21). Din aceste cuvinte reiese că nu numai Tatăl face minuni, și nici numai Fiul ci fără îndoială numai Dumnezeu Unul, singurul adevărat, adică Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. ’’De această inseparabilitate și unitate desăvârșită de lucrare, învață Sf. Scriptură când zice că Tatăl nu face nimic fără Fiul și Duhul Sfânt, ci numai prin Fiul și Duhul Sfânt (Ioan I, 3, Rom. XI, 36, I Cor. VIII, 6).”
Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt au aceeași adorare și slavă: „Cred în Duhul Sfânt..„Cel ce cu Tatăl și cu Fiul este închinat și împreună slăvit.”Noul Testament e consecvent în a afirma aceasta împreună cu unicitatea, consubstanțialitatea, interacțiunea și interrelația Persoanelor Treimii.
’’În Noul Testament, Fiul vine în Persoană, în forma trupului la Cincizecime, Duhul se răspândește peste Apostoli. În Botezul Domnului după cum am mai spus avem arătarea (epifania) Prea Sfintei Treimi: Tatăl îl adeverește și îl confirmă pe Iisus, cu umanitatea Sa în Iordan, iar Duhul Sfânt Îl unge și se așează peste Fiul.”
Textele care arată deoființimea Fiului cu a Tatălui sunt numeroase. „Fiul omului va veni în slava Tatălui Său” (Matei VI, 27) înseamnă că dacă Fiul are aceeași slavă cu Tatăl are și aceeași Esență.
Pe marginea textului: „iar în zilele acestea mai de pe urmă Dumnezeu ne-a vorbit nouă prin Fiul, care este strălucirea slavei și Chipul Ipostasului Lui” (Evrei 1, 2-3), trebuie să înțelegem că prin cuvântul „Strălucire” Sf. Scriptură arată împreună Veșnicia Fiului cu Tatăl. „Chipul Ipostasului” arată enipostasia, adică ființarea Fiului în Tatăl și implicit a Tatălui în Fiul, iar prin cuvântul „Fiu” se mărturisește atât deoființimea Fiului cu Tatăl cât și perifrastic zis, faptul că Fiul e Fiu și nu e Tată.”
Mântuitorul Iisus Hristos a zis celor ce-L ascultau: „Eu nu sunt din lumea aceasta, iar voi sunteți din lumea aceasta” (Ioan 8, 23). Și iarăși: „Voi sunteți din cele de jos, iar Eu sunt din cele de sus”. Iar înțeleptul Ioan scrie despre El: „Cel ce vine de sus, este deasupra tuturor” (Ioan 3, 31). Și ce înseamnă „de sus” decât sigur Firea cea mai presus de putere, având izvor singur pe Dumnezeu ca Tată al Său.”
Putem afla de la Însuși Fiul, Care spune către Tatăl din ceruri: „Ca toți să fie una, precum Tu, Părinte, ești în Mine și Eu în Tine, ca și ei să fie Una în Noi, ca ăcreadă lumea că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21-23), că El este de o Ființă cu Tatăl căci este cu adevărat din El și este în El prin fire și ființial. Precum nu s-ar putea cugeta și spune cu adevărat și serios, nici în grad cuvenit, deoființă cu noi, dacă nu S-ar fi făcut om așa nici n-ar fi provenit din Dumnezeu, și n-ar fi din Dumnezeu, dacă n-ar fi legat cu El până în unitatea cu El prin rațiunile firii.
Tot El zice către Tatăl din ceruri: „Toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale ale Mele, și am fost proslăvit întru ei” (Ioan 17, 10) ceea ce înseamnă că Tatăl și Fiul trebuie să primească în grad egal cinstirile comune și să fie încununați în măsură egală cu demnitățile supreme.”
Înțelptul Ioan, a declarat deschis: „Și știm că Fiul lui Dumnezeu a venit și ne-a dat nouă priceperea să cunoaștem pe Dumnezeul cel adevarat, adică în Fiul Lui, Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu și viața veșnică” (Ioan 5, 20). Dar și Sfântul Pavel ne poate ajuta căci a vorbit de un singur Dumnezeu, de un singur Domn, Iisus Hristos (I Cor. 8, 6).
Deci Dumnezeu Tatăl ni s-a adus ca singurul și adevăratul Dumnezeu arătându-ni-Se Fiul ca egal cu El și nedespărțit de El. „Profund cunoscător al profetiilor mesianice și al Bibliei în general, Pavel aflase de la martori oculari că în momentul botezului, Duhul lui Dumnezeu a venit și a rămas asupra Lui. De aceea, în abordarea teologică a operei mântuitoare atribuite cu precădere Fiului, subliniază că aceasta nu poate fi în niciun fel despărțită de lucrarea Duhului Sfânt sau a Tatălui. În Epistola către Evrei se precizează că „Fiul S-a adus pe Sine jertfă prin Duhul cel Sfânt (8, 14).”
Cât despre Duhul Sfânt ca a treia Persoană divină, el este identificat cu Dumnezeu de către Sfântul Apostol Luca atunci când prin gura lui Petru spune că cel ce a mințit Duhului, a mințit chiar lui Dumnezeu (Fapte 5, 3-4), fiindcă prin Duhul se deschid oamenii Fiului și Tatălui. Duhul Sfânt, odată cu momentul Cincizecimii, va duce mai departe opera Fiului, va fi cel care ne va ajuta să devenim părtași, fiecare dintre noi, jertfei de pe Golgota vrednici a ne numi fii ai Tatălui Ceresc, El fiind sfințitorul vieții noastre: „El cuprinde în sine minunea sfințeniilor subiective personale în neepuizate aspecte ale Sale, El fiind izvorul dumnezeiesc și însăși sfințenia.”
Părintele Staniloae afirma că: „Cuvântul și Duhul Sfânt sunt cele două Persoane Divine care efectuează Revelația în mod solidar. Amândouă revelează pe Tatăl și se revelează una pe alta, ca și în viața dumnezeiască, între Cuvânt și Duhul Sfânt există o reciprocitate a revelării și ambele împlinesc o revelare comună a Tatălui, Duhul Sfânt fiind cel ce ne deschide posibilitatea de a ne ridica la Tatăl.”
Întreaga viață pământească a lui Iisus este o viață plină de Duhul Sfânt. Hristos încredințează în timpul agoniei, sufletul Său Tatălui. Prin Duhul Sfânt s-a înfăptuit și învierea din morți care va fi o nouă etapă izvorâtoare de har în istoria omenirii și care va pregăti Cincizecimea, adică venirea Duhului Sfânt peste întreaga creație desăvârșind-o prin darurile Sale. “Duhul Sfânt este cel care unește pe creștini cu Dumnezeu dar și pe creștini între ei, prin această acțiune pe verticală cât și pe orizontală a Sfântului Duh menținându-se unitatea în Treime și umanitate precum și unitatea umanității: odihnindu-se din veci în Fiul cel întrupat, El se odihnește după întrupare și în umanitatea personală a lui Hristos și apoi peste toți cei ce se unesc prin credință cu Hristos. Dar prin odihna aceasta în Hristos nu îi unește pe aceștia numai cu Hristos și între ei cu Hristos, ci și cu Tatăl, ca împreună fii cu Hristos ai Tatălui.” De aceea „trebuie subliniat și fapul că: Duhul Sfânt nu apare însă în planul revelației în ultimul loc într-o succesiune temporală ci într-o succesiune soteriologică.”
Duhul Sfânt purcede deci de la Tatăl și odihneste peste Hristos. Tatăl se află la origine, Duhul este mijlocul care se pogoară și odihnește Fiul. Hristos apare astfel drept Cel în care odihnește plinătatea Dumnezeirii, Duhul harului și al sfințeniei. “Tatăl este la originea atât a trimiterii Fiului, cât și a trimiterii Duhului: <<Căci Dumnezeu așa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul născut L-a dat>>; <<Tatăl M-a trimis>>; <<Duhul Sfânt Care de la Tatăl purcede>>, <<El va mărturisi despre Mine>>. Această mișcare fundamentală exprimă deja ordinea inefabilă din Sfânta Treime, ordine în care Tatăl este primul, iar Duhul este mijlocitor.”
Cincizecimea este venirea în persoană a Duhului sfințitor făgăduit și trimis de Hristos, iar Duhul, într-o Cincizecime permanentă asigură prezența lui Hristos în Biserică. Cincizecimea rezolvă presiunea existentă între Hristos Cel înălțat la cer, șezând de-a dreapta Tatălui, și făgăduința Sa: „Iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20).
Duhul Sfânt este propriu Fiului, ca și al Tatălui, aceasta o poate afla cineva fără greutate, deoarece o spune El însuși: „Dacă deci voi, răi fiind, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da celor ce-i cer Lui” (Matei 7, 11). Și iarăși: „Căci nu voi sunteți cei ce grăiți ci Duhul Tatălui vostru grăiește în voi” (Matei 10, 20). Dar și Sfântul Pavel spune celor ce cred: „Iar voi nu sunteți în trup, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acesta nu este al Lui. Dar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat, dar Duhul este viu pentru dreptate „ (Rom. 8, 9-10). „Deci Cel ce îmbracă pe cei de pe pământ cu slavă fiimii, adică Duhul, fiindcă este al Fiului, va săvârși în alții înfierea, dar nu va lucra în Cel căruia este ca adăugat, nefiind introdus din afară, ci ca fiind al Lui în mod ființial și prin El răspândindu-se în cei vrednici să-L primească prin bunăvoirea Tatălui.”
Fiul împărtășește din plinătatea Sa pe Sfântul Duh, căci este lăuntric firii Lui în mod nedespărțit. Duhul din care e toată darea cea bună, după ce Cel ce a desființat stricăciunea și s-a eliberat de lanțurile morții și S-a înălțat, readucându-ne la sfințenie și la frumusețea de la început a firii, L-a suflat în fața Apostolilor ca unei pârgi a neamului zicând: „Luati Duh Sfânt” (Ioan 20, 23). ‘‘Dar dacă tot darul desăvârșit este de sus și de la Tatăl, dar împărtirea Lui o face Fiul, însă nu în mod slujitor, ci mai degrab cu puterea Dumnezeiască, putem spune că prin fire este ceea ce L-a născut pe El adică Dumnezeu adevărat.”
Pentru identitatea ființei, chemarea Duhului de către noi, deși numele Lui este rostit al treilea, se aplică lui Dumnezeu Tatăl, cum altfel se aplică și Fiului. Căci a spus Hristos femeii samarinence, învățând-o foarte bine: „Duh este Dumnezeu, și cei ce se închina Lui trebuie să se închine în Duh și în Adevăr” (Ioan 4, 24). Dar scrie și Pavel: „Apoi toți, cu fața descoperită privind ca în oglindă slava Domnului, ne prefacem în acelasi chip din slavă în slavă, ca de la Domnul Duhul” (II Cor. 3, 18). Și iarăși: „Iar Domnul este Duhul” (II Cor. 3, 17). Așadar, Duhul este de o ființă cu Tatăl și cu Fiul”. Deci pecetea adevarată a Fiului în toată exactitatea similitudinii este cu El, este Fiul Îsuși. Iar asemănarea perfectă și ființială a Fiului este Duhul, după care fiind și noi modelați. Prin sfințenie, ne configurăm după chipul lui Dumnezeu.
Evangheliile, Noul Testament în amsamblul său, nu ne oferă înca, o elaborare teologică a tainei treimice, ci o propovăduiesc sub forma revelației. Revelația treimică precede elaborarea teologică și o întemeiază. Prin urmare, revelația treimică este cea care întemeiată elaborarea teologică, fiindu-i anterioară nu atât din punct de vedere cronologic cât substanțial. „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată: Fiul Cel unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (In. 1, 18). Terminologia „manifestării”, atât de frecventă în Evanghelia după Ioan, se regăsește și în cea după Matei: „Te slăvesc pe Tine Părinte, căci ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor” (…) “Nimeni nu cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt. 11, 25-27). “Revelarea Numelui Tatălui străbate întreaga învățătură a lui Hristos, nu numai la sinoptici, ci și în rugaciunea arhierească: <<Arătat-am Numele Tău>> (In. 17, 6). Conștientizare, afirmare solemnă a importanței unice, a înțelesului esențial al acestui nume de Tată.”
Revelația Tatălui și a Fiului, așa cum spuneam, este reciprocă: „Fiul Îl arată pe Tatăl, iar Tatăl îl arată pe Fiul. În această revelație primară a Tatălui și a Fiului, Duhul Sfânt nu este încă audit. De fapt, El este Duhul revelației. De fiecare dată când este vorba de revelație, sau de mărturie, în mod implicit Duhul Sfânt este prezent.”
Între lucrările Tatălui și cele ale Fiului este o deplină coincidență și unitate: „Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face și Fiul întocmai. Căci Tatăl iubește pe Fiul și-I arată toate câte face El. Căci precum Tatăl are viață în Sine, așa I-a dat și Fiului să aibă viață în Sine și I-a dat putere să facă judecată…”. „Eu nu pot să fac de la Mine nimic, precum aud judec, dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”. Fiul face voia Tatălui. Și aceasta este „ca din toți cei pe care Mi i-ai dat Mie să nu pierd pe nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi” (In. 6, 39). Dar „nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-i este dat de la Tatăl”.
“Acest <<dar al Tatălui>> este Duhul de viață făcător. Fiul nu este niciodată singur: <<Cel ce M-a trimis nu M-a lăsat niciodată singur, fiindcă Eu fac pururea cele placute Lui>> (ln. 8, 28-29). Aici, mărturisirea cu privire la venirea lui Iisus de la Tatăl este hotărâtoare și categorică: <<De la Dumnezeu am ieșit și am venit >>(Lc. 8, 42).”
Și după cum Însuși Domnul a dat putere celor ce L-au primit pe El să se facă fii ai lui Dumnezeu, așa și Duhul Sfânt este Duh al înfierii. Și precum, Domnul nostru Iisus Hristos este Învățător adevărat, după cea zisă: „Voi să nu numiți învățător al vostru pe pământ, căci Unul este dascălul vostru, Hristos„ (Mt. 23, 10), așa are mărturie și Duhul Sfânt că învață pe toți care au crezut în numele Domnului de la Domnul Însuși, Care zice: „Iar Mângâietorul Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, Acela vă va învăța toate”. ”Și precum se spune că Tatăl împarte lucrările la cei vrednici de primirea lucrărilor și Fiul împarte slujirile după vrednicia de slujire, așa și Duhul Sfânt are mărturie că împarte harismele la cei vrednici de primirea harismelor. <<Căci sunt deosebiri ale harismelor dar același Duh, și sunt deosebiri ale slujirilor, dar este Același Dumnezeu, Care lucrează toate în toți>> (I Cor. 12, 2-5).” Vedem de aici cum lucrarea Sfântului Duh este rânduită împreună cu lucrarea Tatălui și a Fiului.
Fiul fiind Cuvântul lui Dumnezeu iar Duhul grai al Fiului, „ținând toate cu graiul puterii Sale” (Evr. 1, 3). Și deoarece e grai al Fiului, pentru aceasta este și al lui Dumnezeu „Sabia Duhului, care este graiul lui Dumnezeu” (Ef. 6, 17). Iar cuvântul și graiul lui Dumnezeu este viu și lucrător.
Fiul este dintotdeauna Fiu, fiind pururi ca înfățisare a lui Dumnezeu, pentru că Fiul este chip firesc al lui Dumnezeu. Dar și Duhul se spune că este chip al Fiului și Duhul lui Dumnezeu este numit și deget a lui Dumnezeu, și Domn și Dumnezeu, ca și Cuvântul. N-a fost lipsit vreodată Fiul de la Tatăl, nici Duhul de la Fiul, ci a fost dintotdeauna aceeași Treime neschimbată și nemodificată.
Cu toate că peste tot Persoana Fiului se propovăduiește pretutindeni că este creatoare, totuși a legat toata creația de Persoana Tatălui. Sau nu este El Cel ce spune: „Un Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate și noi în El, și un Domn Iisus Hristos, prin Care sunt toate și noi prin El” (I Cor. 8, 6). Așa încât doimea este arătată prin doime sau Treimea prin Treime, de asemenea la același Apostol se dă mărturie și la prooroci că doimea nu se desparte.
Este scris în Sfânta Evanghelie „Duhul suflă unde voiește și auzi glasul Lui, dar nu știi de unde vine și încotro se duce. Așa este tot cel născut din Duhul” (In. 3, 8). Tot în Evanghelie zice: „Iar dacă Eu scot demonii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci a ajuns la voi împărăția lui Dumnezeu” (Mt. 12, 28). Și iarăși este scris: „Tot păcatul și hula se vor ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu are iertare” (Mc. 3, 29). “Toate acestea arată că Duhul nu este zidire, deoarece toată zidirea cuvântătoare vorbește odată de la Sine, altă dată de la Dumnezeu”.
Revelația reciprocă a Tatălui și a Fiului ne-a arătat în ce măsură revărsarea Duhului peste Iisus se află în miezul tainei comuniunii treimice. Limbajul Evangheliilor poartă încă frecvent pecetea pneumatologiei tradiționale, dar prezența Duhului tinde să devină copleșitoare îndeosebi în Evanghelia de la Luca, unde constituie cu adevărat cheia și trăsătura cea mai evidentă a hristologiei. “Revenind la Botezul lui Iisus de către Înaintemergătorul în Iordan, este o etapă majoră a revelației Duhului Care purcede de la Tatăl și odihnește peste Fiul, însoțind astfel și confirmând mărturia Tatălui. În pogorârea Duhului sălășluiește Tatăl în Fiul și Fiul în Tatăl, Tatăl iubește pe Fiul și Fiul iubește pe Tatăl, Iisus cunoaște și primește glasul Tatălui”.
“Prin Duhul Sfințeniei, Iisus este rânduit Fiul al Tatălui întru putere. Sfinții Părinți au interpretat pneumatologic hristologia textului paulin, punând accent în primul rând pe rolul Duhului în raporturile intertrinitare”.
Din Epistola către Romani, în mod special apare ideea că, prin jertfa lui Iisus Hristos și datorită Duhului, omul ajunge la o nouă viață, la un nou raport cu Dumnezeu conceput ca Părinte iubitor al tuturor celor care-L mărturisesc pe Hristos ca Fiu al Său. “Și în primul Testament, Dumnezeu S-a revelat omului ca Părinte, însa abia prin Iisus Hristos și Duhul Sfânt, omul se poate adresa liber lui Dumnezeu și cu încredere de Fiu. De aceea cărțile neotestamentare nu mai folosesc atât de abundent termenul de slugă pentru că prin lucrarea Persoanelor treimice, omul este destinat libertății. Prin Hristos de acum credinciosul poate într-adevăr și trebuie să se apropie de Dumnezeu cu aceeași libertate și încredere ca și Hristos de Parintele Său.”
De la Întrupare la Înălțare, întreaga viață pământească a lui Iisus este o viață plină de Duhul, plină de darurile Sale, de semnele Sale, de suflarea și focul Său, în sărăcia supremă prin care Iisus realizează idealul „fericirilor”, al cărui mare și singurul exemplu este El: „Fericiți cei săraci cu Duhul că a acelora este Împărăția Cerurilor” (Mt. 5, 1).
Iisus înfrunta agonia și moartea în singurătate. Dar știe că Tatăl nu L-a părăsit „Iată vine ceasul, și a venit, ca să vă risipiți fiecare la ale sale și pe Mine să Mă lăsați singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatal este cu Mine” (In. 16, 32). Or locașul Tatălui este Duhul Sfânt: „Mângaietorul este prezent în Iisus în ceasul Acesta întunecat către care L-a condus și El continuă să-l facă auzit glasul Tatălui care zice: <<Tu esti Fiul Meu>>. Desigur în lupta și spaima morții, glasul Tatălui pare crud și din ce în ce mai îndepărtat. Dar Iisus continuă să-l audă mulțumită Duhului care este de față <<martor al suferințelor Sale>> și Care-I murmură <<Tu ești Fiul Meu>> și suspină în El <<Avva, Părinte>>”.
Odihna Duhului peste Hristos Iisus descoperă și duce la împlinire misiunea mântuirii dar această finalitate mântuitoare și chenotică a prezenței Duhului în Hristos nu epuizează taina prezenței Sale în Fiul. Dincolo de orice motivație și de orice finalitate, pogorârea Duhului, prezența Sa în plenitudine în Hristos afirmă o permanență a unității lor nu numai în iconomia mântuirii, ci și în viața trinitară însăși, fără nicio altă cauzalitate sau finalitate decât cea a iubirii treimice înseși. Duhul Sfânt este porunca cea nouă a iubirii pe care Iisus o dă ucenicilor Săi. Duhul Sfânt este mulțimea locașurilor Tatălui, unde Iisus se duce să gătească loc.
„Dacă veți cere ceva în numele Meu, Eu voi face… Și Eu voi ruga pe Tatăl, și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Voi Îl cunoașteți că rămâne la voi și în voi va fi” (In. 14, 14-17).
Aici rugăciunea lui Iisus este legată de Duhul, dar nu mai este doar rugăciunea prin și în Duhul, ci rugăciunea pentru Duhul pe Care Îl dăruiește Tatăl. În Duhul Mângâietor, Treimea întreagă își face locașul în cel care-L iubește pe Iisus. Duhul Sfânt este plinătatea revelației și cunoșterea desăvârșită: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (In. 14, 26).
Duhul Sfânt este puterea mărturiei în fața oamenilor, a neamurilor, a lumii, mărturie pentru Iisus, până la moarte: „Dacă M-au prigonit pe Mine și pe voi vă vor prigoni. Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Și voi mărturisiți, pentru că de la început voi sunteți cu Mine” (In. 15, 20, 26-27). “Duhul purcede de la Tatăl și dă mărturie despre Iisus, tot așa cum însoțea glasul Tatălui peste Fiul Preaiubit, la Iordan și pe Tabor, și-L arăta pe Iisus lumii”.
Duhul Sfânt a fost mereu prezent în viața Domnului, devenindu-i ungere și partener inseparabil. O altă scenă în care Duhul se manifesta vizibil, cu putere în viața lui Iisus Hristos, este la ispitirea din Quarantania: „și îndată, Duhul L-a scos din pustiu.” La începutul slujirii publice, Iisus își exprima clar conștiința Sa că El este Hristosul, Cel Uns de Duhul și îndrumat de El. În Duhul El face minuni, vindecă pe cei bolnavi, învie din morți etc. „Hristos vestește Evanghelia în lumina Duhului Sfânt, pretutindeni unde se manifestă Duhul, izbucnește bucuria în mod irezistibil, la fel cum mugurii izbucnesc primăvara mângâindu-ne privirea. Astfel Ioan se mișcă în pântecele Elisabetei, Maria cântă magnificat, păstori vin plini de entuziasm spre Betleem. După fiecare minune sau iertare, izbucnește un vesel cântec de lauda. Cea mai de seama bucurie este aceea a lui Iisus, care vede cum acei mici neștiutori înțeleg totul. Unde sunt cei smeriti, cei mici, guvernează bucuria, acolo este prezent și Duhul Sfânt”.
Citind Evangheliile, vedem că adesea, Iisus se ruga, El Însuși era rugăciune căci Duhul rugăciunii, care purcede de la Tatăl, odihnea peste El și se înălța căre Tată, într-un suspin neîncetat, într-o alternanță nesfârșită de iubire și unitate. Toată rugăciunea lui Iisus este în Duhul. “Din momentul Întrupării, până la Înălțare, viața pământească a lui Iisus Hristos este plină de Duhul, de darurile Lui. Se sfințeste pe Sine în Duhul, se oferă ca jertfă Tatălui în Duhul și își dă Duhul în mâinile Tatălui. Iar Tatăl ca un iubitor al Fiului, Îl invie pe Acesta din morți, pentru acest ultim dar. Așa că de acum încolo, Duhul este cel care va distruge mormintele, singurătățile oamenilor și care îi va umple de bucuria copleșitoare a Învierii”.
„Deși este prezent mereu în viața lui Iisus, Duhul rămâne ascuns ca Persoană, El se ascunde în spatele simbolurilor (putere, lumina, nor, porumbel). El se confundă cu darurile Sale, cu energiile Sale necreate. Dar Duhul nu este o simplă prelungire a lucrării lui Hristos. Căci lucrarea Lui este identică cu lucrarea Domnului Înălțat, în măsura în care aceasta este și lucrarea Tatălui”.
“Lucrarea Duhului nu se dizolvă în cea a Fiului, nu este identică cu lucrarea lui Iisus Hristos și nu este legată doar de efecte minunate, ci și de cele instituționale, în special de Sfintele Taine. Așa că, Cincizecimea aduce nu mai mult, ceva nou față de lucrarea lui Hristos, ea apărând ca un rol și un efect al Întrupării, Duhul nefiind un simplu dublet al Logosului. În lucrarea Sa, Duhul încheie, în alt mod trimiterea de la Tatăl, prin trimiterea Duhului către Fiul. Cincizecimea apare ca țel ultim al iconomiei divine pe pământ, Hristos se reîntoarce la Tatăl ca Duhul să se coboare în lume”.
Prin moartea Sa pe Cruce, în și prin moartea Sa, dându-și Duhul, Iisus Hristos suflă Duhul asupra întregii umanități: „Și-a dat Duhul. Viața izbucnește din moarte, căci Duhul răstoarnă toate evidențele. Acolo unde pare că învinge moartea, înflorește viața. Acolo unde totul pare a se termina, lucrurile de abia încep, Duhul animă totul. Duhul este cel care deschide ochii apostolilor, atâtea lucruri le devin dintr-o dată clare. Duhul Sfânt oferă o privire nouă asupra lui Dumnezeu, o privire adevărată, El este Cel care reface chipul Fiului în noi, căci știm, doar chipul fusese întunecat de păcat și omul avea o imagine falsă despre Dumnezeu. Duhul Sfânt ne învață un adevăr pe care nimeni nu-l cunoștea, poate unii îl intuiau, Dumnezeu este Treimea de Persoane într-o singură Ființă. El este întreit în Persoane și unul în Ființă, căci unde nu este diferență nu este unitate, iubire, iubirea presupunând poli diferiți, adică situarea față în față”.
Sfântul Apostol Pavel se roagă Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos să dăruiască credincioșilor „să fie puternic întăriți prin Duhul Său în omul duhovnicesc și Iisus Hristos să se sălășluiască prin credință în inimile lor” (Efes. 3, 16-17). Inițiativa oricărei lucrări și a oricărui dar, chiar după ce Hristos S-a făcut om și lucrează în noi după Înălțarea la dreapta Tatălui ca om, e de la Tatăl prin Hristos în Duhul Sfânt. În orice dar dat nouă este iubirea întregii Treimi pornind de la Tatăl, făcându-ni-se accesibilă în Fiul Cel Întrupat și împlinindu-se în răspunsul nostru la ea și în creșterea noastră duhovnicescă, întrucât se sălășluiește și rămâne în noi Duhul Sfânt.
Pentru că ne-a făcut fii prin Întruparea Fiului Său, a trimis Dumnezeu Tatăl pe Duhul Fiului Său în inimile noastre care strigă: „Avva Parinte!” (Gal. 4, 6). Deci chiar rugăciunea noastră din simțire fiască este din inițiativa Tatălui, care ne-a făcut fii, trimițând pe Fiul Său ca om la noi, și acum ne trimite continuu în inimi din Fiul Său slăvit ca om pe Duhul Fiului Său, ca să ne putem face asemenea Lui. “Duhul are cheia inimii noastre, dar la descuierea ei trebuie să ne dam și noi învoirea. El este untdelemnul spiritual care învoiește inima noastră pentru dragostea Treimii, este focul care o aprinde pentru ea”.
Așadar lucrarea lui Dumnezeu este una și indivizibilă, de aceea acolo unde este Fiul, acolo se află și Tatăl și Duhul și unde este Duhul acolo este și Tatăl și Fiul. Fiecare Persoană divină contribuie la planul divin cu caracteristicile sale proprii, distincte. Deși doar Fiul se Întrupează, devine istorie și Tatăl și Duhul Sfânt ei fiind implicati în istorie. Este necesară distincția între a fi implicat în istorie și a deveni istorie. “În planul divin, distincția Fiului este de a deveni istorie, iar a Duhului de a-L elibera de sclavia istoriei. În lucrarea Sa în istorie, Duhul Sfânt aduce inăuntrul ei zilele cele din urmă, eshatonul, ceea ce relevă caracterul eshatologic al pneumatologiei, căci Duhul Îl face pe Hristos o Persoană eshatologică, ultimul Adam. În raport cu Hristologia, Pneumatologia descoperă dimensiunea comuniunii, a Bisericii ca Trup a lui Hristos”.
Fiul se întrupează și împlinește lucrarea Sa prin Duhul și Duhul vine în lume trimis de Fiul (In. 15, 26). Vedem că lucrarea Fiului și cea a Duhului sunt interdependente. Duhul Sfânt este situat în centrul lui Hristos.
Pe scurt, dogma Sfintei Treimi se exprima astfel: Dumnezeu este o Ființă în Trei Persoane, potrivit decoperirii Sfântului Ioan: „Trei sunt Care mărturisesc în Cer: Tatăl, Cuvântul și Sfântul Duh, și Aceștia Trei Una Sunt” (I Ioan 5, 7). Este mărturia scripturistică fundamentală a Dumnezeului Celui Viu în Treime preaslăvit. Ni se revelează aici un adevăr capital: Dumnezeu-Unul e Treime, e viață în Treime, iubire în Treime. Dumnezeu Cel viu e Treimea care se iubește, Se mărturisește, comunică și Se comunică reciproc.
III. ANTINOMIA TRINITARĂ. DUMNEZEUL CEL VIU SAU DUMNEZEU CA EXISTENȚĂ
În teologie, întreaga tradiție creștină, se sprijină pe dogma că Dumnezeu este Unul în Ființă și întreit în Persoane iar comuniunea celor Trei Persoane duce la un Dumnezeu în Treime. Dumnezeu este Treimic dar în același timp Unic, unul pentru că Dumnezeu este Treimea Prea Unică și întocmai slăvită. “În Ființă, Treimea este Unime nedespărțită, Dumnezeul cel Prea Înalt, Care unindu-Se în fire, se împarte în Fețe după deosebiri, că nedespărțindu-Se, se desparte, una fiind, se întreiește”. Biserica ne învață ca Dumnezeu este întreit în Persoane dar și că în Dumnezeu există anumite distincții și deosebiri reale: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut iar Duhul Sfânt este purces; Aceste trei Persoane deosebindu-Se în dumnezeirea Feței iar nu după Ființă care în sine este nedespărțită.
Dogma Prea Sfintei Treimi prezintă următoarele antinomii principale:
Dumnezeu este Unul și Trei. Unul după Ființă și trei după Persoane, altfel spus, Dumnezeu este o Ființă în trei Persoane.
Persoanele Treimice sunt una și deosebite, ele se întrepătrund reciproc, locuiesc Una în Alta, fără contopire și amestecare
Fiul și Duhul Sfânt își au în Tatăl principiul cauzator și totuși există deodată cu Tatăl din toată veșnicia, defiindu-I cu nimic inferiori
Dumnezeirea nu este supusă devenirii și totuși se petrece în Ea o naștere și o purcedere
Privitor la prima antinomie, din punct de vedere rațional, între noțiunea de persoană și cea de ființă există acest raport numeric și o anumită solidaritate logică, persoana fiind, ființa sau subiectul de sine existent, de sine conștient, și de sine determinat, concret realizată ca personalitate, în relația sociologică a iubirii conștiente și active cu alte persoane similare. Deci rațiunea noastră nu poate pricepe, pentru care e firesc ca fiecare persoană să-și aibă natura sa numeric deosebită de naturile altor persoane, cum Una și aceeași Ființă divină subzistă întreagă și deodată, adică nerepetându-se în Trei Persoane sau cum Trei Persaone distincte pot avea numeric Una și aceeași Ființă. “Pentru rațiunea umană ar fi fost logic să se spună că unica Ființă divină subzistă într-o singură Persoană divină sau că Dumnezeu este Unul ca Ființă și multiplu ca aspect, ca înfățișare, ca formă și putere de manifestare, sau că cele trei Persaone divine posedă numeric trei naturi divine, adică sunt trei dumnezei. Însă aceasta e tocmai ceea ce învăță, conform logicului antitrinitarismului monarhist și triteist”.
Referitor la adoua antinomie, privită sub un anumit raport, este o derogare de la principiul identității comparate, după care două realități identice cu o atreia sunt cu necesitate identice între ele. Având simultan și integral una și aceeași Ființă divină, cele trei Persoane divine ar trebui, pe temeiul acestui principiu rațional, să fie identice între Ele, adică să se reducă la Una singură. Dar, sub un alt raport, Persoanele Treimice sunt real distincte între Ele, deoarece “Fiecare posedă Fiinta divină într-un mod aparte: Tatăl are Ființa divină neprimind-o de la nimeni și ca Unul care transmite Fiului prin naștere și Duhului Sfânt prin purcedere. Fiul posedă această natură ca Fiu, adică primită prin naștere de la Tatăl iar Duhul Sfânt o posedă ca fiindu-i transmisă de Tatăl prin purcedere. Rămâne deci neînțeles cum modurile diferite de a poseda Ființa divină nu desfințează unitatea numerică a acesteia și simplitatea Dumnezeirii”.
În ceea ce privește a treia antinomie amintită, este tot la fel de neînteleasă de rațiunea noastră. Nu se poate întelege cum Dumnezeu-Tatăl ca unul Care naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt, nu e superior în putere și demnitate și mai vechi decât aceste Persoane. Această egalitate și coeternitate a Fiului și a Duhului Sfânt cu Tatăl depășesc logica minții noastre, pentru care normal e ca cel care naște și purcede să fie superior și să existe înaintea celui născut și celui purces. Neînțeleasă este pentru noi și a patra antinomie, care spune că nașterea Fiului și purcederea Duhului Sfânt nu produc nicio schimbare în Dumnezeu, și că nu anulează și nu contrazic în realitate atributul lor ființial, de nedeveniți, pe care Fiul și Duhul Sfânt, îl au în comun cu Tatăl. “Dumnezeu, fiind infinit în Ființa Sa, inepuizabil în perfecțiunile Sale și nesfârșit în trancendența Sa, rămâne pentru mintea omenească realitatea cea mai paradoxală”. Persoanele Sfintei Treimi nu introduc nicio compoziție în ființa divină. În sine Dumnezeu este spiritul simplu, lipsit de orice compoziție și structură. Numai în raport cu logica noastră, El ne apare ca o realitate de structură paradoxală. Adevărurile divine primesc o structură, un caracter paradoxal pentru noi prin însuși faptul că Dumnezeu cel infinit ni Se revelează utilizând legea și conceptele noastre limitate și prin faptul că noi le recepționăm prin firul structurii noastre cognitive.
Dumnezeu Se revelează ca Treime de Persoane, deoarece în constituția Sa și Ființa Sa este un Dumnezeu Personal. El este o Personalitate în realitatea Sa ființială și de aceea este posibilă experiența Sa în prezența și în actele Sale revelatoare din istoria umană.
Noi credem în Unul Dumnezeu, adică în Tatăl, în Fiul și Sfântul Duh în Care ne-am și botezat, că așa le-a poruncit Domnul să boteze apostolilor, în numele Sfintei Treimi, întru Unul Tatăl, adică credem în Începătura a toate și Cauza, nu din cineva născut, ci fără de cauză și nenăscut. El fiind Făcător al tuturor și firește și al Unuia Născut și Purcezător al Prea Sfântului Duh. Nașterea Fiului este fără de ani și fără de început, pentru că nu s-a adus din neființă în ființă, ci pururea a fost împreună cu Tatăl, veșnic și fără de început din Cel Născut. Pentru că nu a fost cânva Tatăl când să nu fi fost Fiul, ci în același timp Tatăl, în același timp și Fiul cel născut din El. Căci Tată fără de Fiu nu se poate numi iar de a fost cândva nea vând Fiu, nu a fost Tată.
Treimea desemnează Ființa divină unică (ousia) în trei Persoane. Ousia care înseamnă “ceea ce există prin sine”, adică ființa este esența neapropiată, neobiectivată, pletitudinea existenței personale a lui Dumnezeu. Ousia nu este cauza comună a existenței ipostatice sau a relațiilor ipostatice. Persoanele conțin ființa divină, dumnezeirea, Fiecare în modul Său propriu. “Dumnezeu nu este determinat de Ființa Sa să devină Treime, ca de o cauză exterioară ci El constituie sau vădește Ființa Sa în Treime, dă un mod de existență ipostatic, personal dumnezeirii ca semn al comuniunii și libertății Sale”.
Dumnezeu este o singură dumnezeire, o singură voință, o singură ființă nedespărțită, o singură stăpânire fără de început și fără de sfârșit, închinată și preamărită în Treime: “Și Treimea este cu adevărat Treime, neîntregindu-Se dintr-un număr desfăcut, nefiind adunare de unități ca să sufere împărțire, ci subzistență ființială a Unimii, intreit ipostatice. Se poate vorbi deci, de Unul în Treime sau Una în Ipostasuri, înțelegând prin aceasta că o ființă identică este împărtășită integral de cele trei Persoane, fără confuzie și împărțire. Fiul este de o ființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Niciunul din Aceștia trei nu se zice, nu se cugetă și nu se numește fără sau afară de ceilalți”.
Pentru noi există un singur Dumnezeu pentru că există o singură dumnezeire și deși credem că sunt trei, Persoanele au referința către Unime. Căci nu este Unul din cei trei mai Dumnezeu iar altul mai putin Dumnezeu și nici unul mai întâi Dumnezeu iar altul un Dumnezeu mai pe urmă, nici nu se desparte prin voință, nici nu se împarte prin putere. Dumnezeirea este neîmpărțită între împărțiți și ca trei sori uniți între ei o singură amestecare a luminii.
Dumnezeu fiind prin natură nestricăcios și impasibil, deoarece e simplu și necompus, nu este supus patimii și nici stricăciunii, atât în naștere cât și în creare și nici nu are voie de ajutorul cuiva. “Pentru ca cel care naste să nu sufere schimbare și să nu fie Dumnezeu întâi și Dumnezeu pe urmă și să primească adăugire, nașterea la El este fără de început și veșnică, deoarece este opera firii Sale și provine din Ființa Lui. Crearea la Dumnezeu este opera vointei și nu este coeternă cu Dumnezeu, căci ceea ce se aduce de la neexistență nu poate fi coetern cu Cel fără de început și cu Cel care există pururea. La Dumnezeu nașterea este afară de timp, pentru că este imuabil. Prin urmare, Dumnezeu Care există totdeauna, naște pe Cuvântul Său Care este desăvârșit, fără de început și sfânt”.
Sfântul Evanghelist Ioan spune: Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh și Aceștia trei Una sunt” (I In. 5, 7). Această mărturie revelată Evanghelistului Ioan, în care se demonstrează deoființimea Persoanelor Sfintei Treimi, a devenit dogmă la primele Sinoade Ecumenice sub prezența Duhului Sfânt. “Ființa lui Dumnezeu întreită în Persoane, subzistă din eternitate, deci fără de început, în cele trei Persoane: Tatăl cugetat ca fără început și ca inceput, fiind fără început ca Cel nenăcut și început ca Cel care naște și purcede pe cei Care sunt în El după Ființă și sunt din El în veșnicie, adică pe Fiul și pe Duhul Sfânt”.
III.1. Unime și totuși Treime
Teologia creștină a arătat că conceptul “treime” nu acceptă acceptarea a trei principii primordiale. În Sfânta Treime, Dumnezeu-Tatăl este principiul unic, născător al Fiului, purcezător al Duhului Sfânt. Trebuie deci să se afirme în același timp unitatea ființei și nedespărțirea ipostasurilor.
Când Domnul Iisus Hristos zice: « Eu și Tatăl Una suntem » (In. 10, 30), arată identitatea fiintei. Iar când zice: “Eu sunt în Tatăl și Tatăl în Minr” (In. 10, 38) arată nedespărțirea ipostasurilor. Cele trei ipostase în care subzistă ființa divină au nu numai realitatea lor subiectivă, distinctă și și interpersonalitatea lor. În sânul Sfintei Treimi există o perihoreză, o mișcare interpersonală, o comuniune perfectă fără amestecarea ipostasurilor, având un singur principiu. “În Dumnezeu, și nu numai în El, nu voiește și nici nu lucrează fiecare Persoană pentru sine ci este numai o voință, o lucrare, o mișcare, tot ce se voiește și se lucrează este opera unei singure ființe. Și acolo unde este numai o voință și o lucrare, acolo este și existența una în alta a persoanelor sau perihoreza”.
Domnul nostru Iisus ne-a descoperit că Dumnezeu este unul în Ființă dar întreit în Persoane. Faptul că Dumnezeu este Unul reiese din cuvintele: “Ascultă Israele, Domnul nostru Dumnezeu este singurul Domn” (Deut. 6, 4). Iisus Hristos repetă cuvintele din Deuteronom (Mc. 12, 29-30), El Însuși e numit Domn. A crede în Fiul ca Domn nu este contrar credinței într-un Dumnezeu unic. Tatăl este revelat de Fiul ca Unul, etern: “Am venit în numele Tatălui” (In. 5, 43). Iisus îl arată pe Tatăl ca principiu și cauză a Sa. Dumnezeu e Unul dar nu e solitar. Cle trei Persoane sunt subiecte de existență și de viață, identice după ființa lor perfectă și eternă dar distincte după modurile lor de origine cu Tatăl și între ele și cu lumea.
Creștinii ortodocși nu cred că Dumnezeu este o singură Persoană ci în același timp Trei Persoane și nu cred că Dumnezeu este trei firi. Dumnezeu este Unul dacă socotim firea Sa, însă Trei dacă în această unică fire ținem seama de persoanele Sale. De pildă, în ceea ce sunt, trei oameni sunt una: toți sunt fiinte umane. Dar în ceea ce privește cine sunt, ei sunt trei persoane fiecare absolut unic și diferite de ceilalți. Deci, referindu-ne la cine este Dumnezeu, există trei Persoane dar sunt o Ființă. Firea dumnezeiască nu este trei ci una. Una în ceea ce sunt, trei în cine sunt, așa cum spune și Crezul Atanasian: “Iar credinta sobornicească aceasta este: să ne închinăm Unuia Dumnezeului celui în Treime și Treimii în unime. Nici contopind ipostasurile, nici împărțind Ființa, căci una e persoana Tatălui, alta e a Fiului și alta cea a Duhului Sfânt. Dar dumnezeirea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh una este, deopotrivă slava, impreună veșnică măreția”.
Sfânta Treime este absolut singură în perfecțiune, este ființa necompusă, ființa nedispersată care scapă deopotrivă unicității persoanei, dualității materiei și multiplicității esentei. Acesta este singur Dumnezeu, care devine astfel desavârșit, părăsindu-și unicitatea fără a deveni doime și care își realizează esența în Treime. În Dumnezeu, natura Ființei Sale și modul existentei Sale se manifestă simultan și în combinație. Taina Treimii este astfel chiar această manifestare comună în fața credintei, a esenței și existentei divine. “Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că Dumnezeu este <<Monadă>> potrivit principiului esentei Sale, deci unitatea Sa ontologică nu este afectată de faptul că El este ipostatic Trei în Unu și că este Treime potrivit modului Său de existență, ceea ce înseamnă că cele trei Persoane sunt mai mult decât simple modalități, deoarece ele constituie cu adevărat viața personală a lui Dumnezeu”.
Sunt unii de părere că termenul « Treime » nu este potrivit pentru desemnarea divinității, deoarece Treimea exprimă a treia parte a unui întreg, deci corespondentul ei pentru Divinitate ar reprezenta numai pe Una dintre cele trei Persoane a Dumnezeirii: Divinitatea ca întreg ar fi Tri-Treime. Aceștia propun înlocuirea lui cu termenul, Sfânta Trinitate, în loc de Sfânta Treime. Este adevărat că termenii doime, treime, pătrime sunt numerale care arată numai fragmentul divizat al unei unități iar pentru a arăta o entitate compusă din două, trei sau patru unități trebuie folosiți ceilalți termeni ai numeralului și anume: dualitate, trinitate, etc. Însă, în cadrul și intimitatea Prea Sfintei Treimi nu există o ierarhizare a Persoanelor Treimice în sensul unei gradații de mărimie și importanță a uneia sau a două persoane faăț de celelalte. “Tatăl, Fiul și Sfântul Duh au aceeași adorare și slavă. Cele trei Persoane participă la aceeași lucrare în comun, ele operând în mod personal. Treimea are o singură lucrare dar și personală deoarece fiecare lucrează opera comună, după proprietățile personale”.
Teologia trinitară susține că, atât existenta ipostatică a Pesoanelor Treimice cât și comuniunea interpersonală în sânul Tatălui sunt cu putință deoarece Dumnezeu este iubire. Din iubire el Îl naște pe Fiul și-L purcede pe Duhul Sfânt ca ipostase libere. “Numai un Dumnezeu care este în Sine iubire supremă și veșnică subzistă în Treime. Comuniunea intratrinitară nu este determinată de o cauză din afară. Iubirea este cauza unității Ființei și Treimii Persoanelor. Dumnezeu este în Ființa Sa dumnezeiască și veșnică iubirea însăși”.
Faptul că niciun calcul filosofic nu poate soluționa vreodată ecuația Treimii în care 1+1+1=1, a făcut ca triadologia greacă să insiste asupra termenului “hypostasis”. Acesta fiind un cuvânt absolut, indicând faptul că nu există nimic altceva la care obiectul alfat sub investigație să poată fi redus. În mod semnificativ, cuvântul pe care Părinții greci l-au ales să desemneze ceea ce e în comun celor trei Persoane ousia sau ființa, are același sens. Și el poate desemna o singură realitate existentă. Rezultatul este un paradox: Dumnezeu este în mod simultan “trei lucruri” și “un singur lucru”. Sfântul Grigorie Teologul compară Treimea cu trei sori și un singur soare și continuă spunând: “Dacă efortul de a contempla acest paradox se dovedește a fi prea mult și mintea se prăbușește amețită, este exact lucrul la care trebuie să ne așteptăm, deoarece creatura nu poate niciodată să-L cuprindă și să-L înțeleagă pe Creatorul ei”. Sfântul Grigorie de Nazianz spune în continuare: “Cei Trei sunt Una, întâi de toate fiindcă împărtășesc o singură voință și lucrare divină, în al doilea rând fiindcă au o unică obârșie sau cauză”. Tot el susține că fiecare din cele Trei Persoană e prezentă în Celelalte. Toate trei ocupă același spațiu. Cheia e monarhia Tatălui care naște atemporal pe Fiul și suflă pe Duhul. Cei Trei sunt Una fiindcă obârșia și cauza lor este una și aceeași Persoană a Tatălui care dă ousia Sa Fiului și Duhului.
III.2. Paternitate, Filiație și Purcedere
Tatăl este în întregime în Fiul întreg, tot la fel și Sfântul Duh este în întregime în Ei. Niciodată Tatăl nu este despărțit de Fiul și de Duhul Sfânt, nici pe Fiul despărțit de Tatăl și de Duhul, nici pe Duhul exclus din unirea cu Acela din care purcede. În Duhul sunt Tatăl și Fiul: la fel în Fiul este Tatăl împreună cu Duhul, în Tatăl, Fiul este și rămâne împreună veșnic, împreună cu Duhul Sfânt care strălucește cu aceeași strălucire. “Aceste trei Persoane sunt un singur Dumnezeu și nu trei, El este în trei Ipostasuri, Cel ce este, cel veșnic, identic cu Sine Însuși, lăudat de puterile nesfârșite în unitatea Sa de fire, domnie și Dumnezeire. Deși în fiecare dintre aceste trei Persoane se văd caracteristicile proprii firii în comun Dumnezeirii cei trei sunt totuși unul și unul câte unul cei trei există”.
Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, sunt neîmpărțite cu cele trei Persoane, fără amestecare, aceste trei Persoane în care, după firea divină nu există decât o singură tărie, o singură slavă, o singură putere și o singură voință. Tatăl cel Unul precum Fiul, uniți în Duhul Sfânt, Aceștia trei sunt un singur Dumnezeu în chip inexplicabil. Dumnezeu Sfânta Treime este mai presus de orice nume. El este treimic dar cel Unul și unitatea Sa sunt inexprimabile. Veșnicia Fiului, identică cu deoființimea Sa cu Tatăl, e pentru Cuviosul Isidor Pelusiotul o axiomă pe care se reazămă, în fond, însăși egalitatea sau asemănarea veșnică a lui Dumnezeu cu Sine Însuși. Căci coeternitatea, deoființimea și identitatea veșnică a lui Dumnezeu cu Sine Însuși se exprimă reciproc și se cuprind întreolaltă. Cuviosul Isidor spune: “Nimic nu-i atât de propriu naturii divine ca veșnicia. Și dacă Dumnezeu este veșnic, asemenea cu Sine Însuși și dacă nu Și-a adăugat niciodată ceva, atunci Tatăl este de totdeauna. Iar dacă Tatăl este de totdeauna, de totdeauna L-a avut și pe Fiul. În consecință, Fiul este de o veșnicie cu Tatăl. Iar odată demonstrată veșnicia Fiului, o demonstrează în atmosfera acestei gzndiri și deoființimea Sa cu Tatăl“. Dumnezeu are în sine pe Fiul, căci un Dumnezeu Care nu are din veci un Fiu, nu poate fi un Dumnezeu adevărat, prin Care s-au făcut și veacurile dar Care este deoființă și împreună veșnic cu Duhul. El nu este nicodată în afară de Aceștia, datorită neîmpărțirii firii și nici nu se confundă cu Aceștia datorită neamestecării Ipostasurilor. Sfântul Nichita Stithatul spune că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, fiind o unică fire și un unic Dumnezeu în trei ipostasuri, nu se desparte de ființă și firea cea împreună veșnică. « Cele trei Persoane nu pot exista independent una de celelalte căci fiinta nu este divizibilă în simplitatea ei dar nici nu se confundă una cu cealaltă, întrucât ființa nu se compune din mai multe ipostasuri. Ele nu se despart de ființa cea îmreună-veșnică, Fiecare având în Sine pe celelalte două din veșnicie. Ele se despart întru nedespărțire și se unesc rămânând despărțite, fiindcă Dumnezeirea este Una în Trei și Trei în Una. Sfântul Grigorie foarte frumos glăsuieste : <<Unirea nu înseamnă amestecare iar desparțirea nu este înstrăinare>> ».
Sfântul Grigorie Palama spune : « Tatăl înfățișează Sfânta Treime ca un Domn și Dumnezeu al nostru și ca Tată al nostru Care ne naște prin harul Său. Dar în raport cu Fiul ce de o ființă, numai Tatălui I se zice Tată. Și lui I se zice și început în raport cu Fiul și cu Duhul. Când Tatăl este numit început, în raport cu creația, început este și Fiul, dar nu sunt două începături sau principii ci unul. Prin urmare, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt față de creație un singur început și un singur Dumnezeu și Tată » .
Sfântul Ioan Damaschin ne spune : “Trebuie să se știe că fericitei Dumnezeiri nu i-a fost dat de noi numele de paternitate, de fiime și de purcedere ci din contră, ni s-au împărtășit nouă de acolo, după cum spune dumnezeiescu apostol : <<Pentru aceasta îmi plec genunchi în fața Tatălui de la Care e orice paternitate în cer și pe pământ>>. Tatăl se deosebește de Fiul numai in ce privește cauza, adică Fiul a fost născut din Tatăl și nu Tatăl din Fiul și Tatăl în chip natural este cauza Fiului după cum spunem că nu provine focul din lumină, ci mai degrab, lumina din foc. Prin urmare, când auzim că Tatăl este principiul Fiului și mai mare decât Fiul să înțelegem aceasta cu privire la cauză. Si după cum spunem că focul are o altă ființă și lumina alta, tot astfel nu este cu putință să spunem că Tatăl are altă ființă și Fiul alta, ci una și aceeași“.
Duhul Sfânt de asemenea, enipostatic, există în în propria Lui ipostasă, nedespărțit și neseparat de Tatăl și de Fiul, având toate câte au Tatăl și Fiul, afară de nenaștere și naștere. Așadar, toate câte le au Fiul și Duhul, le au de la Tatăl și însăși existența. Dacă nu este Tatăl, nu este nici Fiul și nici Duhul. Cele trei Ipostasuri se deosebesc făra despărțire prin caracteristica propriei ipostase nedeosebindu-se prin ființă. Prin cele trei Ipostasuri cunoaștem că Dumnezeirea este necompusă și neamestecată iar prin faptul că Ipostasele sunt de aceeași ființă, sunt unele în altele și sunt identice în ceea ce privește voința, activitatea, puterea, stăpânirea și mișcarea. Cunoăștem deci ce să spunem, așa că Dumnezeirea este neîmpărțită și că este un singur Dumnezeu: Dumnezeu și Cuvântul și Duhul Lui.
Prea Sfânta Treime este este un singur Dumnezeu dar deosebirea o înțelegem numai în însușirile paternității, fiimii și purcederii potrivit cauzei, cauzatului și desăvârșirii ipostasei, adică modului de existență. Unimea Dumnezeirii este nealcătuită, singură, preastăpânitoare, atotputernică, atotviețuitoare, cu toate acestea, înlăuntrul Sfintei Treimi există diferențe joncționale. a. Tatăl este principiul vieții divine, izvorul dumnezeirii, El este nenăscut dar Îl naște pe Fiul, Tată numai al Fiului și Îl purcede pe Duhul Sfânt; b. Fiul este deoființă cu Tatăl dar născut iar în raport cu Duhul Sfânt, este trimițător; c. Duhul Sfânt este purces din Tatăl și trimis prin Fiul. Aceste acte sunt simultane originar, de aceea sunt incomunicabile Persoanelor Sfintei Treimi, sunt acte, lucrări singulare, personale. Biserica subliniază: Un Dumnezeu este, deci Treimea, nu Tatăl schimbându-Se în Fiu, nici Fiul schimbându-Se în purcedere ci deosebit și laolaltă.
Un adevăr de mare importanță pentru ortodoxie este că Unimea Dumnezeirii este o Unime în Treime dar nu în doime, ceea ce suprimă de la sine teza Filioque. În Tatăl este și Fiul și Sfântul Duh dar Tatăl este Născător al Fiului și Purcezător al Duhului Sfânt. Sfântul Duh este în Tatăl fără să fie Tată, nici Fiu, deoființă cu Ei Care purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul.
Dumnezeu este Unul în Trei, mărturisește conștiința Bisericii devenită dogmă. În înțelegerea acestei dogme care aduce cele mai mari foloase minții omului, tradiția răsăriteană pleacă de la realitatea Ipostasurilor în Care se manifestă Dumnezeu. “La consubstanțialitatea Lor urmând principiul că identitatea lucrării probează unicitatea naturii în timp ce tradiția apuseană pleacă de la unitatea firii Dumnezeiești la identitatea Persoanelor. Treimea desemnează Fiinăț divină unică în trei Persoane. Iar Treimea de Persoane, cum spun Capadocienii, este categoria care explică Ființa lui Dumnezeu care nu este însă cauza comună a existentei ipostatice sau a relațiilor ipostatice. Însă Dumnezeu nu este detrminat de Ființa Sa să devină Treime ca de o cauză exterioară ci El constituie sau vădește Ființa Sa în Treime, dă un mod de existență ipostatic Dumnezeirii ca semn al comuniunii și libertății Sale”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: “Și Treimea este cu adevărat Treime neîntregindu-Se dintr-un număr desfăcut, ci subzistență ființială a Unimii în trei Ipostasuri. Căci Treimea este cu adevărat Unime fiindcă așa este. Șu Unimea cu adevărat Treime fiindcă așa este și Unimea cu adevărat Treime fiindcă așa subzistă. Deoarece Ea este o singură Dumnezeire ce fiintează unitar și subzistă treimic”.
Dumnezeu este el Însuși cu Sine Însuși, cele trei Ipostasuri Dumnezeiești avându-Se și înconjurându-Se între Ele în chip firesc, întreg, veșnic, fără ieșire înafară dar și neamestecat și bine rânduit, așa încât Ele au o singură lucrare, ceea ce nu ar putea afla cineva la niciuna dintre făpturi. Tatăl le dă ființă tuturor, Fiul le dă sensurile iar Duhul Sfânt le sfintește, le dă pornire spre sfințire. Dar unde e Fiul e și Tatăl și unde e Duhul, e și Tatăl și Fiul. numai de la Dumnezeu le vine existența, sensul și mișcarea, spre desăvârșirea tuturor. Mișcarea spre o armonie unitară și sfințenia iubirii și dăruirii reciproce. “Deci, cele trei Persoane, nu pot exista independent, Una de Celelalte, căci Fiinta nu este divizibilă în simplitatea ei dar nici nu se confundă Una cu Celelalte întrucât Ființa nu se compune din mai multe Ipostasuri. Ele nu se despart de Ființa cea împreună veșnică, fiecare având în Sine pe celelalte două din veșnicie”.
Dumnezeu cel unul și Întreit începând de la Unitate se desăvârșește întru Sine în cerc ca un fel de decadă. El are înlăuntrul Său începuturile și sfârșiturile tuturor dar este înafară de toate ca Unul ce este așezat deasupra tuturor. Cel ce a ajuns înlăuntrul Lui a primit în sine rațiunile și cunoștinta lucrurilor. Și stând afară de toate, sălășluiește înlăuntrul tuturor cunoscând începuturile și sfârșiturile tuturor ca unul ce are prin Cuvântul legătura înțelegătoare cu Tatăl și e desăvârșită întru Duhul, fiind în legătură cu Însăși Treimea atotdesăvârșită, nedespărțită și cea deoființă, închinată în Tatăl și în Duhul Sfânt și slăvit într-o fire. “Constituirea reciprocă a Persoanelor în Treime este dată de Ființa lor comună în sensul că este comunicată Fiului și Duhului Sfânt de Tatăl. Tocmai fiindcă Tatăl este originea exclusivă a Fiului și a Duhului Sfânt care sunt deoființă cu El; El este prin Fiul și în Duhul Sfânt ultima origine a celor create”.
Deși Tatăl e nenăscut, iar Fiul născut și Duhul purces, nenașterea Tatălui, nașterea Fiului și purcederea Duhului din Tatăl nu au o succesiune între ele. Deci una și aceeași fire dumnezeiască este în Tatăl nenăscută din eternitate dar totodată este născută cu Fiul din eternitate și în Duhul Sfânt este purcesă din eternitate. “Notiunea de “persoană” este subordonată extensional noțiunii de “ființă”, câștigând astfel în conținutul său trăsăturile “fiintei”. Cu alte cuvinte, Iisus Hristos ca persoană posedă trăsăturile fiintei dumnezeiești precum eternitatea încât nenașterea Tatălui se transmite Fiului din eternitate. La fel se întâmplă și cu Duhul Sfânt purces din Tatăl, eternitatea îi aparține prin purcederea din ființa Tatălui. Din punct de vedere temporal nu necesută succesiune între cele trei Persoane”.
Sfântul Grigorie de Nazianz spune că: “Imediat ce mă gândesc la Unul sunt luminat de strălucirea celor Trei și imediat ce caut să-I deosebesc pe cei Trei sunt purtat înapoi către Unul. Nu pot să cuprind măreția Unuia fără să atribui și o mai mare măreție restului. Când contemplu pe cei Trei împreună, văd o singură lumină și nu pot despărți și măsura lumina cea nedespărțită. Sau când vorbesc despre Dumnezeu, tu trebuie să fi luminat deodată de o singură strălucire și de trei străluciri. Trei în proprietăți ipostase sau persoane dar unul sub aspectul fiintei fiindcă persaonele sunt despărțite în mod nedespărțit și unite fără confuzie”.
Sfântul Grigorie Palama afirmă și el că nu se poate vorbi de bunătatea separată a unei singure persoane a lui Dumnezeu. Fiecare este bună numai pentru că este unită cu Celelalte. Dumnezeu este Dumnezeu numai pentru că este în Treime: “Să luăm deci seama că este un singur Dumnezeu adevărat și desăvârșit în trei Ipostasuri adevărate și desăvârșite. Nu întreit, să nu fie, ci simplu căci bunătatea nu este întreită nicio treime de bunătăți, ci bunătatea cea mai înaltă este Treimea Sfântă”.
Bunătatea Ființei dumnezeiești se arată în relația dintre Persoane, asta vedem din gândirea Sfinților Părinți care gândesc mai complex. Ei nu cugetă ființa separat de persoană. Desigur, ei nu confundă prin aceasta persoanele pentru că nașterea e o proprietate necomunicabilă a Tatălui. După Sfinții Părinți, Sinea Tatălui nu S-ar cunoaște pe ea însăși dacă n-ar avea în oglinda conștinței sale pe Fiul ca o altă conștință a sa. “Aceasta nu înseamnă că Fiul îi aduce Tatălui din afară cunoaștere de sine ci că Tatăl, numai întrucât e subzistenta esenței divine ca Tată, întrucât e Născător al Fiului, Se cunoaște pe Sine. Cu late cuvinte, esența divină, numai întrucât subzistă real în trei Ipostasuri e lumină sau faptul că e lumină se arată în aceea că subzistă în trei Ipostasuri și se cunosc împreună”.
Comuniunea deplină se realizează numai între Persaonele care sunt și se fac transparente ca subiecte pure. “Cu cât sunt și se vădesc mai mult ca subiecte, cu atât raporturile dintre ele sunt de o mai mare și mai liberă comunicativitate și comuniune, de o mai accentuată interioritate și compenetrare conștient reciprocă realizând o mai mare intersubiectivitate. Caracterul pur al subiectelor divine implica o deplină intersubiectivitate a Lor. De aceea se vorbește de un unic Dumnezeu și de trei Euri. Cele trei Subiecte nu se desprind Unul de Altul , Unul din conștinta celorlalte ca să arate Dumnezeirea subzistând separat“.
Substanța conține unitatea iar relația multiplică trinitatea și de aceea sunt arătate separat și deosebiți cele ce sunt în relație. Tatăl și Fiul nu sunt aceeași și nici Sfântul Duh nu este Fiecare dintre cei doi, totuși este același Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. ”Același este drept, același este mare, același este toate care s-au putut atribui potrivit Lui. Orice egal este egal cu egalul și asemenea este asemenea cu asemămenea și același este același cu același. Relația în Trinitate este de asemănare : Tatăl cu Fiul și amândoi cu Duhul Sfânt. Fiecare este același si toți la un loc sunt unul și același”.
Dacă Dumnezeu este izvor și lumină și Tată, nu este îngăduit să se spună că izvorul este uscat, că lumina e fără strălucire, că Dumnezeu e fără Cuvânt (Rațiune). Ca să nu fie Dumnezeu neîntelept, nerațional și fără strălucire. Iar Tatăl ,fiind etern, e necesar ca și Fiul să fie etern. Dacă sunt lucruri și persoane care se mișcă în timp dar imprimate de raționalitate trebuie să fie și un subiect rațional etern ca o origine creatoare a lor. Dar un subiect personal etern nu poate fi singur. “Deci dacă Tatăl este veșnic, veșnic este și Fiul căci prin El S-au făcut veacurile. Tatăl este cel ce este și dacă El este Cel ce este, e necesar să fie și Fiul. Tatăl este Cel ce este cu adevărat sau prin Sine și din eternitate, nu cu o existență primită în afară de Sine. Si până la urmă trebuie să fie o realitate supremă care nu-și mai are existența dinafară de Sine. Ea este Tatăl tuturor prin ecelență, de la E sunt toate. Dar dacă Tatăl este din eternitate ca origine, deci ca Tată trebuie să aibă din veci și un Fiu egal cu Sine și din Ființa Sa. Dar din origine trebuie să iasă din eternitate ceva sau ceva egal cu ea”.
Dacă Treimea este veșnică, nici Duhul Sfânt nu este creatură căci există din veci împreună cu Cuvântul și se află în El. Precum Fiul existând pururea nu este creatură, la fel Treimea, existând pururea nu e în Ea nimic creat. De aceea Duhul Sfânt nu e creatură căci precum a fost pururea, așa este și acum. Și precum este și acum, așa a fost pururea. Și există Treimea, și în Ea Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Și Unul este Dumnezeu, Tatăl cel peste toate și prin toate și în toate. Un Dumnezeu adevărat cu o viață plenară suficientă șieși, e numai un Dumnezeu care este Treime de Persoane în veci.
Deci Treimea e Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Această Treime este sfântă și desăvârșită, neavând în structura Ei ceva din afară, de asemenea în Treime nu există un factor creator și un altul creat în integralitate fiind creatoare și făcătoare. Persoanele sunt nedespărțite prin fire iar lucrarea Sfintei Treimi este una căci Tatăl face pe toate prin Fiul în Duhul Sfânt. “Și așa se păstrează unitatea Sfintei Treimi și așa se propovăduiește în Biserică un Dumnezeu cel peste toate și prin toate și în toate. Peste toate ca Tată, ca origine și izvor. Prin toate, prin Cuvântul, în toate, în Duhul Sfânt, Dumnezeu este Treime nu numai după nume și după vorbă închipuită ci întru adevăr și subzistență”.
Dată fiind unitatea din Sfânta Treime, Persoanele nu pot fi despărțite și nu se poate concepe că Fiul e de altă ființă decât Tatăl sau că Duhul Sfânt e străin de Fiul. Pentru acest motiv, atunci când se spune că Duhul Sfânt este în noi se înțelege implicit că în noi este și Duhul și Tatăl datorită unității de natură. Dacă Treimea este una și se manifestă în unitate, înseamnă că firea rămâne în veci neschimbată ca și sfințenia și eternitatea ei. Căci precum credinta în Treime predată nouă este una și ea ne leagă de Dumnezeu cel ce sustrage ceva din Treime și se botează numai în numele Tatălui sau numai în numele Fiului sau numai în Tatăl și Fiul fără Duhul Sfânt, nu ia nimic, ci rămâne gol și nedesăvârșit atât el însuși cât și cel ce pare să dea. Căci în Treime este desăvârșirea. Astfel, cel ce desparte pe Fiul de Tatăl sau coboară pe Duhul între creaturi, nu are nici pe Fiul, nici pe Tatăl ci este fără Dumnezeu și mai rău ca un necredincios și orice mai degrabă decât un creștin și pe drept cuvânt. Căci precum unul este botezul dat în Tatăl și în Fiul și în Duhul Sfânt și o singură credință în ea cum a zis apostolul, la fel și Sfânta Treime, fiind una în Ea însăși și unită cu ea, nu are nimic din cele create. Aceasta este unitatea neîmpărțită a Treimii și una este credinta în Ea.
Didim cel Orb, supranumit teologul Treimii și-a exprimat gândirea teologică prin formula: o singura natură, trei ipostasuri. Pornind de la această unitate de natură el demonstrează că în Treime nu se poate vorbi decât de o lucrare comună, a celor trei Persoane divine sau deduce unitatea naturii din unitatea lucrării. “Devreme ce Ipostasele posedă aceeași cinstire și lucrare, ele cer aceeași natură nediferind între Ele nici în ceea ce privește divinitatea, nici în ceea ce privește puterea. Bineînteles, această unitate absolută de natură, de voință si de lucrare, transcede rațiunea umană. Așadar, cine se împărtășește de Duhul Sfânt, în același timp se împărtășește de Tatăl și de Fiul și cel care are iubirea Tatălui, o are și pe aceasta în Fiul, dăruită prin Duhul Sfânt. Dar cel ce se împărtășește de Harul lui Iisus Hristos are același har dat de la Tatăl prin Duhul Sfânt. Așadar se arată că în toți este aceeași lucrare a TaTălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Ș întrucât lucrarea este una, una este și Ființa pentru că cele care au aceeași fire sunt “homousia”, având aceleași lucrări dupa cum și cele care sunt de la natura diferită “anaomousia” sunt fiferite și diverse”.
Raportul dintre ceea ce este comun și ceea ce este particular este același ca și cel dintre ființă și ipostas. Fiecare dintre noi participăm la ființă prin ceea ce avem în comun, în schimb însușirile individuale sunt specifiece fiecăruia în parte. De aceea și aici termenul “ființă” este comun tuturor persaonelor treimice cum este cazul cu sfintenia, cu dumnezeirea și cu orice s-ar mai putea înțelege, pe când însușirile specifice le are fiecare separat, cea de Părinte, de Fiu, de Duh Sfânt. De aceea, dacă s-ar spune că Persaonele sunt fără ipostas, o astfel de afrimație e ceva absurd iar dacă am accepta ca adevărate toate trei ipostasele atunci atâtea mărturisim, câte și numărăm. În chipul acesta, prin învăățura “deoființă” se asigură și unitatea dumnezeirii dar și recunoășterea Treimii, adică existenta concomitentă a Tatălui, afiului și a Duhului Sfânt. Dacă nu se admite comuniunea fiintei, se cade foarte ușor în politeism, tot așa cum dacă nu se admite deosebirea ipostaselor se cade în iudaism. Dacă nu se admite Paternitatea, nu se poate vorbi nici de Dumnezeu Tatăl. Nu este suficientă simpla enumerare a diferențelor dintre persoane ci trebuie precizat și faptul că fiecare persoană există într-un ipostas.
Sfântului Grigorie de Nazianz ii revine meritul de a fi lămurit odată pentru totdeauna relația dintre natură și persoane. În Treime există trei ipostasuri dar și raportate la natură divinitatea este una. Ipostasele sunt împărțite fără a fi separate. Divinitatea este una în trei Persoane și cele trei Persoane formează o unitate. Unitatea nu trebuie să fie sinonimă cu confuzia și nici împărțirea cu separarea. Caracerele distinctive ale Persoanelor divine sunt după cum am mai spus: nenașterea, nașterea și purcederea. Numele propriu al Celui ce este făra origine este Tatăl, al Celui născut din eternitate este Fiul iar numele Celui care purcede sau vine fără să fie născut este Duhul Sfânt.
“Dumnezeul Unul este Dumnezeul unificator. Aceasta presupune nu numai o diferențiere modală ci una personală a lui Dumnezeu căci numai persoanele pot fi de acord între ele, nu însă modurile de ființare sau modurile de subzistență. Unirea celor trei Persoane divine nu este presupusă Persoanelor nici ca ființa Lor cea una, nici nu este cauzată , ca Sinele sau identitatea stăpânirii lui Dumnezeu sau în forma comunicării de Sine. Unirea Treimii este deja dată prin comuniunea dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt“.
Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu sunt în niciun caz numai deosebiți unul de altul prin personalitățile lor ci la fel de mult și reciproc și unul în altul una. Conceptul de “persoană” trebuie deci să poartă în sine deja conceptul de unire precum și conceptul unirii lui Dumnezeu trebuie să poarte în sine în mod invers conceptul celor trei Persoane. Conceptul unirii lui Dumnezeu nu poate fi deci situat nici în omogenitatea substanței unice și nici în sinele subiectului absolut și cu atât mai puți într-una din cele trei Persaone ale Treimii: el trebuie să fie perceput în perihoreza Persoanelor Dumnezeiești. “Dacă unitatea lui Dumnezeu nu este recunoscută în unirea Dumnezeului treimic și deci ca unitate perihoretică, atunci arianismul și sabelianismul rămân pericole de neînlăturat ale teologiei creștine”.
Persoanele trinitare în unicitatea lor nu pot fi însă determinate numai prin relația lor față de natura lor comună, limitarea la trei ar fi atunci de neînteles. Personalitatea care în prinvinta naturii divine comune reprezintă fiinta ei de fiecare dată proprie, de neîncetat, înseamnă pe de altă parte referitor la celelalte persoane, relaționalitate. Nautra divină le este comună, particularitatea lor respectivă, însă este determinată de relațiile lor reciproce. Tatăl este, în privinta naturii divine, “individua substanția”, în privința Fiului, trebuie numit însă “Tată”. Pentru Fiul și Duhul nu este astfel. Cele trei Persoane divine există în particularitatea lor respectivă ca Tată, Fiu și ca Duh în relațiile reciproce și sunt determinați de aceste relații. Ele sunt persaone în aceste relații. A fi persoană înseamnă în această privință, a exista în relații. Cele trei Persoane divine posedă aceeași natură dumnezeiască individuală, indivizibilă și una, însă în mod deosebit. Există trei relații în Treime: paternitatea, filiația și suflarea Duhului. Corespunzător acestei diferențe relaționale, Ființa internă a persaonelor este marcată prin relațiie numite. Cele trei Persoane sunt independente în ceea ce privește divinitatea lor ca Persoane, însă sunt legate una de alta în modul cel mai strâns și depind una de alta. “Tatăl există în virtutea iubirii Sale ca El Însuși în întregime cu Fiul, Fiul, în virtutea jertfei Sale, ca El Însuși în Tatăl. Fiecare Persoană își găsește existența și bucuria în celelalte Persoane. Fiecare persaonă primește plinătatea vieții veșnice de la Celelalte”. În Dumnezeul treimic are loc prin schimbul de energii, un proces veșnic de viață. Tatăl există în Fiul, Fiul în Tatăl și amândoi în Duhul, precum Duhul există în amândoi. Ei trăiesc așa de mult Unul în Altul și locuiesc așa de mult Unul în Altul, în virtutea iubirii veșnice încât Ei sunt Una. “Tatal Fiul și Sfântul Duh locuiesc Unul în altul și-și împart viața veșnică tocmai prin însușirile personale care Îi disting Unul de Altul. Ceea ce-I distinge devine în perihoreză ceea ce ii unește veșnic. Circuitul vieții divine veșnice devine desăvârșit prin comuniunea și unitatea în iubirea veșnică a celor trei Persoane diferite. Îăvațătura despre perihoreză unește în mod genial Treimea și unitatea fără a anula Treimea în unitate sau unitatea în Treime”.
Prin perihoreză se evită în învățătura despre Treime orice subordonare. Desigur că Treimea se constituie din Tatăl înmăsura în care El este înteles ca “Izvorul dumnezeirii”. Această “monarhie a Tatălui” este însă valabilă numai pentru constituirea Treimii, nu și pentru circuitul veșnic al vieții dumnezeiești și nici în unirea perihoretică a Treimii. Aici, cele trei Persoane sunt egale între Ele; ele trăiesc și apar Una în alta și prin Celelalte. Unitatea Treimii se constituie de către Tatăl, se concentrează în jurul Fiului și este luminată de către Duhul Sfânt.
“Persoanele trinitare se aduc reciproc și împreună la strălucire prin slavă. Ele strălucesc una prin alta ca formă desăvârșită și se trezesc laolaltă la o frumusețe desăvârșită. Duhul Sfânt aduce la strălucire în veșnicie pe Fiul în Tatăl și transfigurează pe Tatăl în Fiul. El este lumina veșnică în care Tatăl cunoaște pe Fiul și Fiul pe Tatăl. În Duhul Sfânt, viața dumnezeiască veșnică ajunge la conștinta ei însăși și reflectă în aceasta forma ei desăvârșită. În Duhul Sfânt viața dumnezeiască devine conștientă de frumusețea ei veșnică. Prin Duhul Sfânt, viața dumnezeiască devine o sărbătoare sfântă a Treimii”.
Dacă dăruirea și primirea iubitoare e semnului bunătății sau al iubirii, dăruirea și primirea nemărginită sau al iubirii, dăruirea și primirea nemărginitățin de Dumnezeu cel în Treime. El este prin ființa lui întreit personală iubire. “În ce privește Sfânta Treime, teologia răsăriteană a avut ca punct de plecare teologia apofatică, fiiința lui Dumnezeu și prin urmare sensul suprem al relațiilor ipostatice, s-a înteles ca fiind total mai presus de înțelegere, de definire sau demonstrare. Cunoașterea lui Dumnezeu este posibilă însă numai într-atât încât el se revelează pe Sine ca Treime imanentă în iconomia mântuirii în așa fel că transcendentul acționează la nivelul imanent”. Așadar, Fiul și duhul, apar în întreaga Evanghelie ca două Persoane divine trimise în lume, Primul ca să ne grăbească eliberarea personală iar cel de-al doilea, ca să se unească El Însuși cu natura noastră, pentr a o regenera. Fiecare din aceste două Persoane Își are propria relație cu Tatăl, între ele există o relație de reciprocitate datorită purificării Fecioarei de către Duhul, Fiul a putut fi dat oamenilor după cum prin rugăciunea Fiului înălțat de-a dreapta Tatălui, Duhul a fost trimis acestora “Mângâietorul pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl” (In. 15, 26). “ceste două persoane apar în veșnicia care se revarsă egale în demnitate cu Tatăl și identice cu El în esență. Ele trancend lumina în care lucrează și Una și Cealaltă sunt într-adevăr la Tatăl Care nu vine El Însuși îl lume iar apropierea Lor de Tatăl, izvorul naturii divine, permite gândirii noastre să descopere Treimea în incandescența Ei și în statornicia și plinătatea Ei”.
Deci Tatăl este nepricinuit și nenăscut, fiindcă nu este de la cineva, având existența de la Sine Însuși și nimic din toate câte are nu le are de la altcineva ci El este mai vârtos pricina și inceputul existenței și al modului de existență după fire pentru toți. Iar Fiul este din Tatăl prin naștere. Faptul că este diferenăț între naștere și purcedere o știm dar în ce constă diferențierea nu știm sub niciun chip. Simultane sunt și nașterea Fiului din Tatăl și purcederea Duhului Sfânt din Tatăl. Deci toate câte le are Fiul de la Tatăl, le are și Duhul Sfânt de la Tatăl și însăși ființa. “Numai prin aceste proprietăți ipostatice se deosebesc unele de altele, cele trei ipostasuri. Dar nu prin fire ci nedespărțiți se deosebesc prin atributele caracteristice ale fiecărui ipostas. Insă spunem că fiecare dintre cele trei este Ipostas Desăvârșit pentru ca nu cumva sa gândim o singură fire desăvârșită compusă din trei Ipostasuri ndesăvârșite ci o singură ființă simplă, supraesăvârșită și atotdesăvârșită. Căci tot ceea ce constă din mai multe lucruri nedesăvârșite este totdeauna compus. Dar este cu neputință să fie compus ceea ce constă din ipostasuri desăvârșite. De aceea nici nu spunem o fire din ipostasuri ci spunem o fire în ipostasuri”.
Numim nedesăvârșite pe cel care nu păstrează firea lucrului alcătuit din ele căci piatra și lemnul și fierul, fiecare luat în sine este desavârșit după firea lui dar pentru a face o casă din ele, fiecare din ele este nedesăvârșit. Căci niciunul dintre aceștia nu este prin sine casă. “Așadar, numim ipostasurile Sfintei Treimi desăvârșite pentru ca nu cumva să gândim compunere cu privire la firea dumnezeiască și iarăsi spunem că aceste trei Ipostasuri sunt unul în altul ca să nu introduce mulțime și popor de dumnezei. Prin cele trei Ipostasuri desăvârșite recunoșteau ceea ce este necompus și neamestecat iar prin deoființă și prin faptul că Ipostasurile sunt “unul într-altul”, prin identitatea de voință, de energie, de putere, de autoritate și de mișcare, ca să zic așa, recunoșteau ceea ce este nedespărțit și că este un singur Dumnezeu. Căci cu adevărat Unul este Dumnezeu și Dumnezeu este și Cuvântul și Duhul Lui”.
Așadar, cu privire la Dumnezeire, mărturisim o singură Ființă, o singură Fire și o singură Formă. Dar nedespărțite sunt cele trei Ipostasuri, cele trei Persoane cunoscute prin caracteristicile corespunzătoare, adică proprietățile idiomatice. Un caracter al ipostasului părintesc se numește Fiul, nu fiindcă Acesta, ar constitui identitatea Tatălui, ci fiindcă Tatăl se recunoaște și este în mod ființial caracterizat ca Tată prin faptul că are un Fiu. Și fiindcă pururea Fiul având toate ale Tatălui, în Sine Însuși, rămânând Fiu, Îl ridică pe Acela din care este ca o icoană a Lui, neschimbătoare prin fire. De aceea, și spune: “Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl“. Minte fiind, Cel ce este Dumnezeu fără început, este prin fire izvor al Cuvântului, de aceeași fire. Tată fiind este Născător al Fiului, de aceeași fire. Pentru aceasta și este Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Însuși al Tatălui.
IV. FORMULAREA DOGMEI PREA SFINTEI TREIMI LA PRIMELE SINOADE ECUMENICE DE CĂTRE SFINȚII PĂRINȚI
Având în vedere dificultatea înțelegerii dogmei Prea Sfintei Treimi, chiar de la începuturile Bisericii, au apãrut concepții eronate referitoare la Sfãnta Treime, nãscute dintr-o înțelegere defectuoasa a textelor scripturistice trinitare.
Astfel, monarhismul (sec II-III) si subordițianismul cu cele douã extreme ale sale (arianismul si macedonismul) au determinat Biserica sã formuleze și sã apere învãțãtura despre Dumnezeu Unul în Ființã și Întreit în Persoane. Astfel, chiar din timpul Sfinților Apostoli au apãrut scurte mãrturisiri de credințã, numite Simboluri, și cei care urmau sã boteze trebuiau sã le cunoascã.
Cel mai vechi simbol de Credințã este Simbolul apostolic, în care se spune: “Cred în Dumnezeu Tatãl Atotputernic…și în Iisus Hristos, Unicul, Fiul Lui, Domnul nostru. Cred și în Duhul Sfânt”.
Sf. Treime și-a manifestat credința în Sfânta Treime și prin formula Botezului, menționatã în Didahie, ca și prin formula doxological “Mãrire Tatãlui și Fiului și Sfântului Duh”. Foarte de timpuriu, aceastã credințã este mãrturisitã și în rugãciunea “Luminã linã” în care se spune: “Laudãm pe Tatãl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu”.
Pãrinții Apostolici mãrturisesc credința în Sfânta Treime, așa cum au preluat-o din Sfânta Scripturã: “Nu avem noi oare un singur Dumnezeu, un singur Hristos și un singur Duh al harului revãrsat peste noi”?
“În zorii creștinismului credincioșii nu-și puneau întrebarea în ce constã natura lui Dumnezeu sau Ipostasul Dumnezeiesc, ei își mãrturiseau credința prin unele simboluri sau sinonime. Aceste mãrturisiri cuprindeau și învãțãtura despre Sfânta Treime atât cât era necesar și subliniau egalitatea de cinstire precum și identitatea de naturã- consubstanțialitatea Persoanelor divine. Unitatea ființei lui Dumnezeu ,era exprimatã prin aceea cã inițial simbolul numelui lui Dumnezeu se punea doar la început, apoi mãrturisindu-se credințã în fiecare Ipostas”.
Formula rostitã de preot la Botez, care își are temeiul în porunca Mântuitorului (Matei 28, 19) și care era însoitã de practica întreitei scufundãri în apã a celui Botezat, era o altã dovadã a mãrturisirii credinței în Sfânta Treime, cea una dupã naturã dar Întreitã dupã Persoane.
Cultul Bisericii, mãrturisea credința în Dumnezeu. Spre exemplu, Doxologia Micã: “Mãrire Tatãlui și Fiului și Sfântului Duh” sau cântarea de la Vecernie “Luminã linã în care “lãudãm pe Tatãl, pe Fiul si pe Sfântul Duh, Dumnezeu”. Martirii, în drumul lor spre IIsus Hristos, înaintea trecerii pragului acestei vieti, mãrturiseau atât prin cuvinte, cât și prin viața lor, credința în Dumnezeu Sfânta Treime.
Pãrinții Apostolici nu aveau o terminologie bine precizatã dar prin scrierile lor fãceau dovadã cã recunosc atât unitatea Dumnezeirii, care era caracterizatã prin unitatea de naturã precum și deosebirea dintre Ipostasele divine. Spre exemplu, Clement Romanul în epistola cãtre Corinteni spune: “ Nu avem noi oare un singur Dumnezeu, un singur Hrisos si un singur Duh al Harului, revãrsat pentru noi”?
Apologeții, printre care Irineu, Tertulian, Origeu, Sfântul Grigorie Taumaturgul, si alții au apãrut transcendența și imanența lui Dumnezeu mãrturisind unitatea Ființei și Treimea Persoanelor. Tertulian va lãsa formula “tres personae, una essentia”, iar în Rãsãrit pentru prima data, Teofil al Antiohiei, va folosi termenul de Treime: “Treime lui Dumnezeu, a Logosului Sãu și a Înțelepciunii Sale”.
“Trebuie sã subliniem însa faptul cã exista o scãdere în teologia apologeților datoritã faptului cã nu au adâncit învãțãtura despre Sfânta Treime, neexplicând nici relațiile ce se nasc în sânul Prea Sfintei Treimi. În aceastã perioadã se observã o imprecizie a folosirii termenilor trinitari, abia mai târziu, în sec. IV când vor avea loc disputele trinitare, aceștia urmând a se cristaliza.
Sfinții Pãrinți nu și-au elaborat sinteza teologicã decât constrânși de ereziile apãrute: “În urma rãtãcirilor ereticilor și hulitorilor, iatã-ne siliți sã facem ceea ce ar fi fost mai bine sã nu fi fãcut, sã ne urcãm pe înãlțimi amețitoare, sã vorbim de subiecte negrãite, sã pãtrundem pe cãrãri oprite! Da, ar fi trebuit sã îndepilinim doar cu ajutorul credinței porunca ce ne-a fost data: sã ne închinam Tatãlui, sa cinstim împreunã cu El și pe Fiul, sã avem din belșug Duhul Sfânt. Și iatã-ne siliți sã desfãșurãm slabe mijloace ale limbajului nostru pentru a grãi cele de negrãit; suntem duși în greșeala altuia, fiind în primejdia de a tãlmãci cuvinte omenești, ceea ce ar fi trebuit pãstrat cu venerație în adâncul inimii noastre”.
Acest text ne reamintește eleinatul general în care se realizeazã aprofundarea credinței. Sfinții Pãrinți erau pãtrunși de textile Bibliei, ca și de imaginile acesteiacare erau hrana lor duhovniceascã.
“Tema Duhului Sfânt era încã nedeslușitã în gândirea teologicã de dinaintea Sinodului de la Niceea. Sfinților Pãrinți le-a fost greu sã facã diferența între Cuvânt și Tatã sau între Cuvânt și fãpturã, cât și între Taina Fiului și cea a Duhului. Înainte de Niceea, la Roma și Alexandria, nu se pomena aproape deloc de lucrarea Duhului în creație. Trebuie însã sã fim prundenți înainte de a numi aceasta lipsã de gândire pnevmatologicã; putem, într-adevãr doar sã constatãmuneori o identitatea, sau chiar o confuzie de limbaj în ceea ce îi privește pe Hristos și pe Duhul Sfânt, în hristologia pnevmatologicã a Pãrinților din vechime, în epoca postapostolicã.”
“Învãțãtura despre Sfânta Treime a fost stabilitã de cãtre Pãrinții Bisericii în primele secole ale creștinismului, pe fondul unor aprinse discuții teologice. Nu toți cei care primeau Botezul se mulțumeau doar cu mãrturisirea de credințã stabilitã de Bisericã prin Sinoadele existente, ci unii încercau sã înțeleagã misterul Treimii numai cu ajutorul rațiunii, ajungându-se astfel la foarte multe rãstãlmãciri ale adevãrului revelat. Deviațiile de la dreapta credințã care s-au constatat ca fiind existente în ultimã instanțã dovedindu-se a fi erezii periculoase care sãpau la temelia Bisericii, precum și dorința Sfinților Pãrinți de a nu altera unitatea de credințã , au fost factorii care au determinat dezvoltarea, precizarea și formularea adevãrului despre Sfânta Treime de cãtre Bisericã.”
Biserica a ieșit biruitoare din lupta împotriva pãgânismului și a ereziilor. Un teolog afirma cã “triumful gândirii creștine constã în a fi elaborat de-a lungul primelor patru secole și în special în sec. al IV-lea, secol trinitar prin excelențã, o definiție care a permis lumii pãgâne sã-și formeze o idée asupra plinitãții Treimii; aceasta nu a însemnat raționalizarea creștinismului ci creștinarea rațiunii, o transmitere a filosofiei în contemplație,o saturare a gândirii printr-o tainã care nu este un secret de pãstrat, ci o luminã inepuizabilã. Aceasã lucrare mãreațã la care au contribuit Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa și Grigorie de Nazianz precum și Ilarie de Poitiers, a dat în cele din urmã Bisericii posibilitatea de a exprima, prin termenul “Homousios”, Taina divinitãții, în același timp monadã și triadã”.
Apariția ereziilor arianã și apolinaristã deschide, în Bisericã, prima fazã a disputelor hristologice precum și reacția ortodoxã reprezentatã îndeosebi prin Sfântul Atanasie și Pãrinții Capadoceniei.
Numele Sfântului Atanasie este legat de Sinodul I Ecumenic, și prin acesta, de rãpunerea ereziei lui Arie. De aceea, istoria vieții Sfântului Atanasie este a unei epoci întregi, a unei învãțãturi ce avea sã triumfe puțin dupã el.
Arianismul se întinse destul de repede și avea tendința sã rãstoarne învãțãtura descoperitã de Cuvântul lui Dumnezeu, prin negarea divinitãții Acestuia și așezarea Lui în rândul creaturilor. Pentru arieni, Iisus Hristos devenea un compromise între Dumnezeu și omenire. Pentru apolinariști derivând din arieni, logosul a luat în Hristos locul omului interior, adicã al sufletului, și formeazã cu trupul o singurã fire. “Fațã de aceștia și datoritã lor, Sfântul Atanasie dezvoltã o hristologie ortodoxã, însușitã de Sinodul I Ecumenic, ale cãrui formule au fost întemeiate pe clarviziunea <Pãrintelui Ortodoxiei>”.
Speculațiile teologice controversate pe marginea problemei triadologice au fost alimentate și de modul ambiguu în care se foloseau unii teremeni folosiți pentru fixarea învațãturii de credințã.
Termenii Ousia și Hypotasis de multe ori se fãceau neînțeleși iar Apusulși Rãsãritul vor înțelege în mod diferit acești termeni. În Apus, datoritã lui Tertulian care va folosi pentru prima datãformula “Trei Persoane o Ființã” prin tãlmãcirea pe care o dãdea termenului Substanția se înțelegeaDumnezeirea cea Una, comunã, iar prin termenul Persoanã înțelegându-se individualitatea sau existența Ipostaticã, adicã Persoana Tatãlui, Persoana Fiului, și Persoana Sfântului Duh. “În Rãsãrit nu a existatde la început un echivalent grec pentru latinescul persoanã, fiindcã “prosopon” se putea folosi într-un sens modalist. Abia mai tãrziu prin munca pãrinților teologi postniceeni și calcedonieni “prosopon” va avea echivalentul lui hypostasis”.
“Datoritã neclaritãții și impreciziei cu care erau folosiți acești termeni când Rãsãritul vorbea de Trei Ipostaze, Apusul înțelegea Trei Substanțe. Apusenii înțelegeau “Substanțã” atât prin OUSIA cât și prin HYPOSTASIS, ceea ce fãcea pe episcopii occidentali sã-i acuze pe Sfinții Pãrinți din Rãsãrit de triteism sau subordinațianism”.
“Dat fiind aceastã situație, mulți au eșuat în credințã, cãzând în erezie negând consubstanțialitatea celor Trei Ipostase divine, propovãduind cã între Persoanele divine existã o deosebire de naturã care la rândul ei ducea la diferențe de cinstire, și de aici concluzia a Tatãl, Fiul și Sfântul Duh nu pot fi așezați pe aceeași treaptã.”
În discuțiile teologice din sec. III_IV erau angajate mari centre bisericești ca Alexandria sau Antiohia care au aruncat sau favorizat fãrã sã-și dea seama, sãmânța ereziei atât în teologia trinitarã cât și în cea hristologicã; acest fapt fiind cunoscut în istoria Bisericii mai cu seamã, datoritã faptului cã de multe ori problemele de credințã ascundeau în spatele lor pasiuni politice care s-au dovedit a fi extreme de periculoase pentru însași existența Bisericii.
Sfinții Pãrinți vor lupta în acest context din sec. IV pentru a exprima în același timp atât unitatea cât și diversitatea în Treime, arãtând egalitatea între Monadã și Triadã. “La Sinodul I Ecumenic, Atanasie cel Mare va aduce în teologie și va consacra termenul homoonsios. Alãturi de acesta teologia creștinã va uzita și termenii OUSIA și IPOSTASIS dar care nu au fost lãmuriți pe deplin pentru cã la început aceste expresii erau aproape sinonime, prima desemnând natura, iar cea de-a doua singularitatea Persoanelor divine”.
“Sfinții Pãrinți întruniți la Sinodul I de la Niceea în anul 325 au condamnat erezia lui Arie, dar aceasta nu se stinse, ci de acum înainte începurã marile certuri teologice și tulburãri provocate în sânul Bisericii de arieni, care au durat mai bine de o jumãtate de secol”.
Arianismul este o concepție rațional-umanã de înțelegere a creștinismului, o coborâre a lui de la înãlțimea de religie revelatã de Dumnezeu-Tatãl prin Însuși Fiul Sãu, Iisus Hristos, la nivelul religiilor naturale pãgâne. Arianismul acrediteazã teoria unui monoteism raționalist, bine construit și susținut de argumente sofistice ispititoare,cu scopul de a câștiga elita lumii greco-romană concepția despre un Dumnezeu pluralist.
“Arie fiind influențat de interpretarea istorico-literalã a Sfintei Scripturi promovatã de școala din Antiohia și de principiile gnostico-filozofice ale gnosticismului alexandrine, promovat de Basilide și Valentin, a încercat de fapt sã explice filozofic taina Întrupãrii logosului pe baza raționalistã specificã filosofiei grecesti. Astfel s-a ajuns la negarea egalitãții și sonsubstanțialitãții Fiului cu Dumnezeu Tatãl și a dumnezeirii Lui. Se susținea subordinațianismul, adicã Fiul lui Dumnezeu ar fi mai mic decât Dumnezeu Tatãl”.
Arianismul are urmãtoarele principii:
1. Numai Dumnezeu Tatãl este principiul necreat și nenãscut, iar denumirea de Tatã include în sine întâietatea și superioritatea sa fațã de Fiul și în același timp stabilește inferioritatea Fiului fațã de Tatãl.
Avem de-a face aici cu un monoteism de tip subordinaționist. Ca fundament bibilic este invocat versetul din Evanghelia de la Ioan (14, 28) <Tatãl este mai mare decât Mine>, fãrã a înțelege cã aici se referã la firea umanã a Mântuitorului și nu la firea Dumnezeiascã.
2. Fiul este creat prin voința Tatãlui, nu din Ființa Lui, ci din nimic ca prima Sa creaturã, darn u din veșnicie. Fiul are un început, în timp ce Tatãl este fãrã de început.Pentru susținerea acestei teorii se invocã urmãtoarele versete biblice: ”Fiul Meu ești Tu, Eu astãzi te-am nãscut” (Ps 2,7; Ev 1. 1,3) și “Domnul m-a zidit la începutul lucrãrilor Lui; înainte de lucrãrile Lui cele mai de demult”(Prov. 8,22), fãcându-se referire la Logodul întrupat care este numit de unii Sfinți Pãrinți ”cel creat” datoritã umanitãții Sale care a fost create.
În concepția arianã Fiul fiind o creaturã a Tatãlui nu poate fi numit deoființã cu Tatãl.
3. Deși Fiul este Dumnezeu, Iisus Hristos este dupã Ființã o creaturã a Tatãlui, schimbãtoare, mãrginitã, imperfectã și capabilã de a pãcãtui, I se cuvine cinstea cea mai mare deoarece prin El Dumnezeu a creat totul inclusive timpul.
4. Scopul creãrii Fiului a fost crearea Universului, deoarece Dumnezeu, principiul nevãzut și nepãtruns, nu putea crea Universul material decât prin intermediul unui Demiurg. Preluând din gnosticism învãțãtura conform cãreia material este rea în sine, Arie învațã cã Dumnezeu nu poate veni în contact direct cu materia, cãci altfel s-ar întina de acesta.
5. La crearea Universului, Fiul a primit mãreția și puterea creatoare a Tatãlui. De aceea El poate fi numit Dumnezeu cãci, datoritã harului Dumnezeiesc primit de la Tatãl, a devenit Fiu adoptive al Tatãlui. Divinitatea Fiului nu este identical cu a Tatãlui pentru cã este o divinitate împrumutatã, El nefiind Dumnezeu prin Ființa ci prin participare.
“Arie, inițiatorul acestei erezii, a fost preot într-o parorhie oarecare din Alexandria. S-a dedicate comentariilor la Scripturã, fiind primul care i-a acuzat pe niceeni de a fi introdus termeni nescripturistici. În urma unei neîțelegeri cu episcopul Alexandru, în anul 319 s-a refugiat la prietenul sãu Eusebiu de Nicomidia”.
Se pare cã declanșarea arianismului, care a promovat conflictul dintre Arie și episcopul Alexandru al Alexandriei (313-328) a fost rezultatul invidiei determinate de alegerea lui Alexandru și nu a lui, ca episcop al celui de-al treilea scaun Episcopal ca importanțã din Imperiul Roman.
“Arie cautã sã sublinieze transcendența divinã în spiritual unui monoteism strict. El afirmã unitatea dumnezeiascã și simplitatea acesteia, impotriva Origenismului, care vorbește despre o materie veșnicã preexistentã. Arie subliniazã faptul cã Fiul nu a existat dintodeauna <era un timp când El nu era>. Fiul este, desigur, nãscut, dar Arie nu deosebește aceastã naștere de ceație, naștere prin voințã, iar nu prin Ființã, în opinia lui, Cuvântul a fost nãscut ca cea dintâi dintre fãpturi”.
Începând cu anul 318 Arie și-a propagat public învãțãtura sa greșitã câștigând mulți adepți printre preoți, deacon și cãlugãrii din Alexandria. Episcolpul Alexandru vãzând cã erezia are mare aderențã printre creștini și pãgâni și a devenit un real pericol pentru Bisericã, a convocat pe episcopii din Egipt, Siria și Pentapole, într-un sinod care s-a ținut la Alexandria în anul 320/321. Dupã confruntãri teologice intre episcopi și Arie, susținut de adepții lui, sinodul a aprobat in unanimiate învâțãtura cã Fiul lui Dumnezeu este de o ființã și veșnic cu Tatãl. Arie, episcopii Secundus de Ptolemaida, Theonas de Marmarica și alți câțiva preoți au fost excomunicați, aceștia fiind adepți ai arianismului.
“Pentru cei ce puneau accentul deosebit pe argumentul soteriologic al dumnezeirii lui Iisus Hristos, ca și al întrupãrii lui Dumnezeu, ca de pildã Sfântul Atanasie cel Mare, care a participat la Niceea și a combãtut arianismul, a spune cã Mântuitorul este o creaturã înseamnã o absurditate”.
Sfântul Atanasie cel Mare, supranumit <Pãrintele ortodoxiei>, împotriva afirmației lui Arie, cã Fiul S-ar fi nãscut din voia liberã a Tatãlui-dilemã a cãrei amfibologie trebuie rezolvatã , afirmã cã Fiul se naște din Ființa Tatãlui, expresie corectatã ulterior de Pãrinții Capadocieni, care afirmã nașterea Cuvântului din Ipostasul Tatãlui, cãci OUSIA este comunã celor Trei. “Pe vremea lui Atanasie, Ousia și Ipostas erau încã sinonime. Sinodul de la Niceea afirmã deosebirea fundamentalã dintre naștere și creare, facere, prin expresia din Simbol: nãscut, nu fãcut. Origen confunda acești doi termeni, afirmând veșnicia lumii, cel puțin în gândirea lui Dumnezeu. Arie, în aceeași perspectivã, susținea temporalitatea nașterii Fiului.”
Termenul <Homoousios> o datã cu Sfântul Atanasie, și îndeosebi prin Scrisorile sale cãtre Serapion, va deveni stindarul credinței niceene. Și totuși, Sfântul Atanasie nu-l folosise deloc în primele sale scrieri. Ulterior el, iși va da seama de importanța sa, capitalã și nu va ezita sã-l aplice Sfântului Duh.
Întreaga putere a dogmei acestei taine este instituitã dintr-o datã doar prin termenul <HOMOOUSIOS>, pe care cei 318 Pãrinți l-au proclamat în mod suveran în Sinod, cãci acest termen aratã atât unitatea realã, cât și deosebirea realã. Nu ne putem aminti fãrã un fior sacru elipsa uneia și de o veșnicã însemnãtate prin importanța sa filozoficã și dogmaticã, elipsã în care <homoousios> a rãsunat pentru prima datã , ca un tunet, deasupra Orașului Vietriei (Niceea). “Termenul <homoousios> nu numai cã exprimã dogma hristologicã, ci oferea totodatã o evaluare duhovniceascã a regulilor rațiunii. La origine, termenul de homoousios era trinitar. În 451, la Calcedon, va avea loc un transfer al acestuia în hristologie, vorbind despre dubla deoființare a lui Hristos, atât cu omenitatea cât și cu Dumnezeirea”.
Dupã cum am mai spus cei care au dat în cele din urmã Bisericii posibilitatea de a exprima, prin termenul HOMOUSIOS, Taina divinitãții în același timp monadã și triadã au fost Sfântul Atanasie din Alexandria, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Grigorie de Nazianz, precum și Sfântul Ilarie de Poitiers.
IV. 1. Sfântul Atanasie al Alexandriei (293-373)
Pentru Sfântul Atanasie, problema lui homoousios este înainte de toate, o problemã hristologicã ce privește direct mântuirea omului. Dacã Fiul lui Dumnezeu nu este de o ființã cu Tatãl, mântuirea noastrã este iluzie, cãci mântuirea înseamnã unirea firii omenești cu Tatãl: “El Însuși S-a fãcut om, pentru ca noi sã fim fãcuți Dumnezei, și El însuși S-a fãcut vãzut prin trupul Sãu, pentru ca noi sã avem idee despre Tatãl nevãzut; și a indurate El Însuși batjocura oamenilor, pentru ca noii sã ne facem pãrtași nemuririi. Astfel, în centrul viziunii trinitare a Sfântului Atanasiese aflã teologia Cuvântului întrupat. Fãptura trãiește din Împãrtãșirea cu Cuvântul lui Dumnezeu”.
Împotriva susținerii lui Arie, cã Fiul este creaturã a Tatãlui, un produs al voinței Acestuia, Sfântul Atanasie afirmã cã numele de fiu implicã noțiunea de nãscut, de copil; iar a fi nãscut înseamnã a veni din ființa tatãlui, iar nu din voința lui. Dar nașterea Fiului din Tatãl nu-i asemãnãtoare celei omenești: dacã în cea omeneascã copilul ca unitate separatã de pãrinții sãi, în cea divinã,Cel Nãscut e veșnic deoființã cu Nãscãtorul.
Fiul și Tatãl sunt într-o unire dupã ființã. Combãtând și ironizând pe Arie, Sfântul Atanasie zice cã dacã logosul nu existadin veșnicie cu Tatãl, nu exista Sfânta Treime veșnicã. Dacã Fiul nu s-a nãscut din Ființa Tatãlui, și a ieșit din nimic, Sfânta Treime se formeazã din Același nimic. “Acestea fiind astfel, cel ce declarã pe Fiul creaturã e necredincios. Cãci va fi silit sã spunã cã e creaturã și izvorul tâșnitor, dacã e creaturã Înțelepciunea și Cuvântul între Care sunt cele ale Tatãlui. Și se va putea vedea și din acestea putreziciunea ereziei nebunești a arienilor”.
Sfântul Atanasie susține o Treime consubstanțialã, arãtând cã Persoanele Ei nu-s creature, deoarece nimic din ceea ce a fost creat nu poate fi așezat intr-însa și deci <în întregime Ea este un singur Dumnezeu, Treimea este indivizibilã>. Iisus Hristos este înrãdãcinat natural în Treime, așa cã El a putut zice Apostolilor: <Mergând, învãțați toate neamurile, botezându-le în numele Tatãlui și a Fiului și a Sfântului Duh>(Mt XXVIII, 19) fapt ce dovedește cã Ființa Treimii este principuil, rãdãcina și izvorul Fiului.
“Înțeleasã în sens eretic, Treimea e alcãtuitã din firi și din ființe strãine și fãrã legãturã. Ca trimis și slujitor al Tatãlui, Fiul are la rândul sãu ca interpret pe Sfântul Duh, deoarece este o creaturã a Tatãlui din Fiul. Prin Duhul Sfânt, ceraturã a Fiului, se introduce în Treime un element strãin”.
Sfântul Atanasie mânat de conștiința cea bunã, spune arienilor cã întrecându-se cu ei înșiși, și necugetând nimic mai mult decât ceea ce e în afara Scripturilor, asemenea saducheilor, au înțeles Scripturile de Dumnezeu insuflate dupã cugetãrile omenești. Aceastã cugetare a arienilor este pieritoare și supusã stricãciunii. Cãci Cuvântul adevãrului pe care ar trebui ei sã-l înțeleagã este acesta: “Dacã Dumnezeu este izvor și luminã și Tatã, nu e îngãduit sã se spunã cã izvorul este uscat, cã lumina este fãrã strãlucire, cã Dumnezeu este fãrã Cuvânt, ca sã nu fie Dumnezeu neînțelept, nerațional, și fãrã strãlucire. Iar Tatãl fiind etern, e necesar ca și Fiul sã fie etern. Cãcu cele ce le înțelegem în Tatãl e neîndoielnic cã sunt și în Fiul”. De fapt, Însuși Fiul a spus: “Toate câte le are Tatãl ale Mele sunt și toate cele Mele sunt ale Tatãlui”. Deci dacã Tatãl este veșnic, veșnic este și Fiul. Cãci prin El s-au fãcut veacurile( Ev 1,2). Tatãl este Cel ce este. Dar dacã El este Cel ce este, este necesar sã fie și Fiul. Dacã nu e îngãduit deci sã se spunã despre Tatãl: “a fost cândva când n-a fost”, nu e îngãduit sã se spunã nici despre Fiul: “a fost cândva când n-a fost”. Dacã Tatãl este luminã, deci Fiul este strãlucire și luminã adevãratã. Tatãl este Dumnezeu Adevãrat, Dumnezeu Adevãrat este și Fiul. Cãci a scris Ioan: “Suntem întru Cel Adevãrat, întru Fiul Lui, Iisus Hristos. Acesta este Dumnezeu Cel Adevãrat și Viața Veșnicã”( I Ioan 3, 20).
Fiindcã cele ce sunt ale Tatãlui, Acelea sunt în Fiul și iarãși Acestea se înțeleg în Tatãl. Așa se înțelege și Cuvântul: “Eu și Tatãl una suntem”(Ioan 10, 30). Și dacã vezi în Tatãl, cele ce vezi în Fiul, bine se spune: “Cel ce Mã vede pe Mine vede pe Tatãl” (Ioan 14, 9).
“Pentru Sfântul Atanasie, Treimea este o singurã și veșnicã Dumnezeire. Pornind de la acest principiu, el spune cã Tatãl și Fiul sunt absolut o unitate prin unirea Dumnezeirii și firii lor. În Sfânta Treime se aflã și Sfântul Duh, Ipostas divin, nu creaturã, ci Dumnezeu Însuși, așa cum atestã Sfânta Scripturã. El are aceeași unitate pe care Fiul o are cu Tatãl. El este Deoființã cu Tatãl și cu Fiul <<Tatãl lucrezã prin Fiul în Duhul Sfânt>> este o formulã tradiționalã însușitã și de Sfântul Atanasie”.
Pentru a explica aceste realitãți suprasensibile, Sfântul Atanasie recurge la câteva analogii și comparații dintre care: soarele care e format din disc, raze și luminã, dar în fond este unul, tot așa și <Dumnezeu cel Adevãrat este Unul, dar fețe ale lui Dumnezeu sunt trei, a Tatãlui, a Fiului și a Sfântului Duh>.Tatãl naște pe Fiul așa cum soarele naște raze, “așa cum raza soarelui nu se desparte, nici din cer nu lipsește, nici de pe pãmânt, ci este și în discul soarelui și în aer și pe pãmânt și pretudindeni și nici de la cele de sus nu se lipsește, nici de la cele de jos, așa și Cuvântul lui Dumnezeu, S-a pogorât pe pãmânt și a fost în sânurile Tatãlui nedespãrțit și sus și jos, și pretutindeni și de nicãieri nu lipsea. Și continuã: precum discul soarelui naște raza și purcede lumina așa și Dumnezeu Tatãl naște pe Fiul și purcede pe Sfântul Duh. Folosindu-se în continuare de comparația cu sufletul, focul, cuvântul, pentru a expune mai plastic întrepãtrunderea persoanelor Sfintei Treimi, Sfântul Atanasie conclude dumnezeirea și deoființarea Acestora.
“Raportul intratrinitar este explicat astfel de Sfântul Atanasie: Tatãl și Fiul ne apar ca adevãrat Tatã și adevãrat Fiu. “Ei sunt doi, zice Sfântul Atanasie, pentru cã Tatãl și Fiul nu sunt același, cum susține Sabelie, ci Tatãl este Tatã și Fiul este Fiu. Și pentru cã Tatãl este prin esențã Tatã, naște pe Fiul din veșnicie și în mod necesar, dar fãrã a se împãrți. Propriu Cuvântului este numirea: Dumnezeu cel Adevãrat, care este rațiunea însãși Tatãlui. Acesta este chipul propriu și perfect al Tatãlui.”
El continuã spunând cã întreaga lucrare creatoare și mântuitoare a lui Dumnezeu se realizeazã prin mijlocirea Cuvântului Întrupat, Chip Adevãrat al Tatãlui: “Cuvântul se întinde în toate laturile, în sus și în jos, în adâncime și în lãrgime, în sus cãtre creție și în jos cãtre Intrupare, în adândcime, cãtre iad, în lãrgime, cãtre lume: și umple totul de cunoașterea lui Dumnezeu. Cuvântul este deci, superior creației, din veci cu Tatãl, nãscut nu din voia Tatãlui, ci din Ființa Acestuia. Pentru Atanasie, ousia este încã sinonim cu Ipostas. Pãrinții capadocieni vor determina noul sens al cuvintelor, atribuind ipostasului specificitatea unicã a Persoanelor, iar ousiei, ceea ce este comun Celor Trei. Totul a fost creat <prin Cuvânt>, afirmã neîncetat Sfântul Atanasie. Și Același Cuvânt Creator se întrupeazã, oferind morții momeala unui trup muritor. Aceasta se nâpustește asupra lui și dã peste Cuvântul vieții, Care o nimicește.”
Îndumnezeirea omului este, deci, o consecințã a Întrupãrii. Prin Dumnezeirea în Iisus Hristos, omul este Îndumnezeit. De acum înainte trupul nu mai este pãmântesc, ci este fãcut Cuvânt prin mijlocirea Cuvântului Care pentru noi S-a fãcut trup.
“Sfântul Atanasie a fãcut deosebirea între <<a fi Chip și a fi dupã Chipul>>. Nu folosește expresia <<a fi Chip>> decât pentru Hristos. Numai Iisus Hristos este Chipul neschimbabil al Tatãlui, omul este fãcut dupã chip, potrivit Chipului, participã la Chip. Chipul indicând: 1.transcendența Cuvântului Dumnezeiesc fatã de creație; 2. pãrtãșia acesteia la creația dumnezeiascã prin mijlocirea Cuvântului”
“Consecința învãțãturii lui Arie era cã Fiul nu poate fi nici egal nici consubstanțial cu Tatãl, întrucât e considerat strãin Acestuia chiar în natura și proprietãțile sale. Dupã cum am mai spus, termenul pe care Sfântul Atanasie îl consacrã explicãrii Intrepãtrunderii Tatãlui cu Fiul este HOMOOUSIOS. Acest termen, devenit pentru unii cuvântul cel mai adeDumcvat explicãrii raportului Cuvântului cu Tatãl, iar pentru alții piatrã de poticnire, cere câteva explicații. Termenul nu se gãsește explicit în Sfânta Scripturã, totuși ara oarecare temei în cuvintele: << Eu și Tatãl una suntem (Ioan X,30), și toate câte am auzit de la Tatãl Meu v-am fãcut cunoscut>>(Ioan XV,15). El explicã în modul cel mai precis comuniunea de naturã și esențã între Tatãl și Fiul”.
Prin acest termen HOMOOUSIOS, Sfântul Pãrinte înțelege cã Fiul este adevãrat Dumnezeu, avânt ca și Tatãl naturã divinã și proprietãțile esențiale în virtutea unei nașteri proprii și naturale. “Sfântul Atanasie interpretând acest termen în adevãratul înțeles, rezolvã și putința sãlașului lui Iisu Hristos în sânul Tatãlui și înacelași timp Întruparea Lui. Fiul este deci din natura Tatãlui și deci nedespãrțit și consubstanțial. Sfântul Atanasie argumenteazã cã cele ce sunt de naturã diferitã sunt de substanțã diferitã, dar cele ce sunt de aceeași naturã, sunt consubstanțiale”.
La alcãtuirea Simbolului de credințã care sã afirme într-o formã scurtã și precisã Dumnezeirea Fiului, egalitatea și consubstanțialitatea Lui cu Tatãl, sã explice sensul și scopul Întrupãrii Fiului Lui Dumnezeu, și semnificația jertfei Lui pentru rãscumpãrarea și mântuirea tuturor, unii sinodali au avut rețineri fațã de folosirea termenului De o Ființã HOMOUSIOS, motivând cã nu etse întâlnit în Sfânta Scripturã sau cã ar reactiva antitrinitanismul subordinaționist, promovat de Pavel de Samosata, primul care folosește termenul în sens eretic. Dimpotrivã, Sfântul Atanasie considera cã este cel mai potrivit termen care înlãturã orice fel de interpretare arianã și împreunã cu alți sinodali- Marcel de Ancyra, Eustadie al Antiohiei și episcopii occidentali, a demonstrate cã el a fost folosit în sens ortodox de pãrinți și scripturi bisericești cum ar fi: Clement Alexandrinul, Origen, Dionisie al Alexandriei, tertulian, Dionisie al Romei, etc.
În continuare, Sfântul Atanasie, se întreabã: <<cum poate din substanța Tatãlui sã se nascã un Cuvânt schimbãtor și stricãcios?>>, aceasta punând-o împotriva lui Arie care susținea într-un pasaj cã <<Fiul este de naturã schimbãtoare și nestatornicã>>. Schimbarea Fiului implicã o mișcare în sânul Prea Sfintei Treimi. Or, zice Sfântul Atanasie: <<Chipul lui Dumnezeu cel ce-i neschimbat, e neschimbat, deoarece Iisus Hristos e ieri, azi și în veci Același (Evr. XIII,8). “Sfântul Atanasie zice în continuare, Iisus Hristos, Cuvântul nu a fost mai întâi om și pe urmã S-a fãcut Dumnezeu, ci fiind Dumnezeu S-a fãcut mai pe urmã om. Fiindcã era Fiul lui Dumnezeu, Acesta L-a fãcut la plinirea vremii Fiul Omului. El a existat și existã deodatã cu Tatãl iar ceea este al Tatãlui nu este strain, ci dimpotrivã, propriu Lui. Fiul nu este o parte din Dumnezeu, ci Fiul din aceeași Substanțã.Participarea acestiua la ființã Tatãlui implicã identitatea de naturã”.
Împotiva susținerii lui Arie cã Dumnezeu-Logosul n-a putut depãși stadiul unui instrument intermediar folosit la crearea lumii, Sfântul Atanasie spune cã între Creator și creaturã nu existã vreun intermediary, Dumnezeu, zice el, nu-i atât de slab încât sã nu poatã crea singur, și nici atât de neputincios pentru nu a gãsi de cuviințã sã cheme El Însuși toate la viațã. Sfântul Atanasie precizeazã cã Dumnezue se numește “nefãcut” în contradicție cu fãpturile. Cu alte cuvinte, El singur are în Sine originea ființei Sale, iar creaturile o au din El. De aici concluzia ã aceste formule nu se pot aplica Fiului prin care toate S-au fãcut, deoarece el este fãcãtorul în Tatãl.
“Fiul nu e un produs al Ființei Tatãlui și nici nu e luay neant, ci este din Ființa Tatãlui, veșnic cu El. Iisus este deci Dumnezeu Adevãrat. El face parte din unitatea dumnezeiascã cuprinsã în Trinitate. Fãrã îndoialã cã nu e decât o naturã, dar în Trei Ipostase distincte”.
Pe parcrsul discuțiilor s-au profilat trei direcții: o majoritate- în frunte cu episcopii Alexandru al Alexandriei, Osius de Cordoba și diaconul Atanasie care a fost cel mai aprig luptãtor împotriva lui Arie, care susținea dupã cum am relatat Dumnezeirea Fiului și egalitatea și consubstanțialitatea Lui cu Tatãl; un grup de peste 20 de episcope în frunte cu Secundus de Ptolemaida și Theonas de Marmarica care susțineau învãțãtura lui Arie; și un grup format în jurul lui Eusebiumde Nicomidia alcãtuit din câțiva episcopi, care susțineau o formulã intermediarã între Ortodoxie și arianism, conform cãreia Mântuitorul Iisus Hristos ar fi asemãnãtor dupã Ființã cu Tatãl, ceea ce înseamnã o formula diluatã de arianism numit mai târziu semiarianism. În fine, Eusebiu de Cezarea a prezentat și el o formula proprie care un subordinaționism moderat.
În urma confruntãrilor teologice foarte aprinse Sinodul a respins toate încercãrile de a diminua dumnezeirea Fiului și au mãrturisit cã El este Dumnezeu Adevãrat si Om Adevãrat, egal și Consubstanțial cu Tatãl. Aceastã mãrturisire de credințã a fost expusã în 7 articole de credințã care formeazã Simbolul de Credințã niceean:
“Credem într-unul Dumnezeu, Tatãl Atotputernic, FacAtorul tuturor celor vãzute și nevãzute.
Și într-unul Domn Iisus Hristtos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Nãscut din Tatãl, adicã din Ființa Tatãlui, Dumnezue din Dumnezeu, Luminã din Luminã, Dumnezeu Adevãrat din Dumnezeu Adevãrat, nãscut, nu fãcut, deoființã cu tatãl prin Care toate s-au fãcut cele din Cer și cele de pe pãmânt.
Credem în Cel Care pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastrã S-a pogorât din Cer și S-a Întrupat și S-a fãcut om și a suferit și a înviat a treia zi: S-a suit la Ceruei și vine ca sã judece pe cei ce tãiesc și pe cei morți. Credem și în Duhul Sfânt”.
Dupã aceastã mãrturisire de Credința, Arie cel care susținea cu privire la Fiul, cã a fost un timp când nu era, cã a fost înainte de a fi nãscut, precum cã a fost din cele ce nu exista, sau mai bine zis cã Fiul este Schimbãtor, este antematizat de Sfãnta Bisericã Soborniceascã și Apostoleascã. Vedem însã cã dupã acest Simbol de Credințã mãrturisit de pãrinții Bisericii termenii Ipostas și Ființã nu erau încã bine definiți, fiind chiar echivalenți. Acest lucru va crea mari dificultãți în timpul disp[utelor hristologice începând cu secolul al V-lea.
“Acest Simbol de Credințã niceean, Mãrturisit de Sfinții Pãrinți ai Bisericii constituie primul document scris care trebuie respectat și crezut, dupã Sfânta Scripturã, pentru cã reprezintã adevãrul relevant de Dumnezeu în formã precisã și concise. Tradiția oralã începe sã devinã Tradiție scrisã prin expresii mai precise despre adevãrul revelat în Sfânta Scripturã”.
Acest Simbol de Credință Niceean, mărturisit de Sfinții Părinți ai Bisericii constituie primul document scris care trebuie respectat și crezut; după Sfânta Scriptură, pentru că reprezintă adevărul revelat de Dumnezeu în formă precisă și concisă. Tradiția orală începe să devină Tradiție scrisă, prin expresii mai precise, despre adevărul revelat în Sfânta Scriptură. Între Sinodul de la Niceea și cel de la Constantinopol, putem distinge două perioade, despărțite de Sinodul de la Constantinopol din 360, sinod antiarian care a marcat în același timp apogeul dar și sfârșitul arianismului. O mare problemă era faptul că după momentul Niceea, cei care primeau această mărturisire de credință, cu timpul au început să o rastălmăcească și astfel au schimbat sensul lui homousios dat de sinodali. Îl amintim aici doar pe Marcel de Ancyra sau înaintea acestuia pe Sabelie. “Marcel de Ancyra era un atiarian cu atât mai îndârjit cu cât atașamentul său pătimaș și unilateral la vechiul principiu al monarhiei dumnezeiești îl face să alunece în erezia opusă și simetrică: adversarii lui par să nu se fi înșelat descoperind la ei un modalism marturisit sau implicit, vechea eroare a lui Sabelie. Fostul său prieten și tovarăș de luptă, Sfântul Atanasie, rupe legăturile cu el, fără a-l declara eretic”.
Prin întoarcerea din exil a lui Arie, fiind trimis aici în urma hotărârilor de la Sinodul I, arianismul se întărește din nou, profinlându-se pe trei direcții: arianismul extremist sau radical care nega consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl învățând că El este asemănător cu Tatăl în toate și după Ființă, adepții fiind numiți anomei avându-i în frunde pe diaconul Aetius și episcopul Eunomius al Cizicului; arianismul moderat sau semiarianismul, cu cei mai mulția adepți, avându-i în frunte pe Eusebiu al Nicomidiei care afirma că Fiul este asemănător după Ființă cu Tatăl; arianismul omian, apărut după 358, avându-l în frunte pe Acachie de Cezareea în Palestina, care afirma că Fiul este “asemănător cu Tatăl în toate sau asemănător cu Tatăl după Scripturi. Adepții celor trei direcții, deși combăteau reciproc, formau adeseori front comun împotriva ortodocșilor care apărau credința mărturisită la Niceea, că Fiul este deoființă cu Tatăl”.
Aceste formule vădesc permanenta grijă de a se demarca de expresiile extreme ale arianismului, dar sunt caracterizate de o lipsa de precizie teologică în ceea ce privește relația dintre Cuvântul și Tatăl, și de ele sunt pline textele care condamnă sabelianismul și “homousios”.
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Ioan Gură de Aur îl combat pe Eunomie care sistematiza raționalismul teologic. Potrivit teoriei lui Eunomie cum că Fiul și Duhul ar fi făpturi, Duhul fiind de rangul al treilea în cinstire și ființă. Sinodul de la Antiohia, după 358, se află în luptă fățișă împotriva eunomienilor, cu Vasile de Ancyra. “Puțin câte puțin, teama de <<Homousios>> este depășită ca și cea de triteism, acuză pe care Fericitul Ieronim o va aduce totuși capadocienilor în scrierile sale către papa Damasus, spunând că este de ajuns a spune: <<o singură natură, trei Persoane subzistente, deplin egale, coeterne. Să nu se mai rostească: trei Ipostasuri, ci să se păstreze unul singur>>. Cuvântul <<ipostas>> va fi tradus în latină prin <<substanția>>, ceea ce va alimenta neînțelegerea căci substanția este de fapt sinonim cu ousia”.
Sfântul Ilarie din Poitiers deschide ochii apusenilor asupra evoluției terminologiei teologice a Răsăritului. Formula “o Ousia în trei Ipostasuri” a fost proclamată la Sinodul de la Alexandria, din 362. astfel termenul de “ousia” este rezervat pentru Substanța una a lui Dumnezeu iar cel de “ipostas”, semnifică Persoanele. Vedem aici un progres în terminologia trinitară, deoarece până atunci “ousia” și “ipostas” fuseseră folosiți sinonimi, asta până la Părinții Capadocieni. Însuși Sfântul Atanasie care nu a făcut inițial, nicio diferență între acești termeni, după Sinodul din 362, se alătură Sinodului și acceptă diferențierea.
IV.2. Sfântul Ilarie din Poitiers (315-367), supranumit Atanasie al Apusului, va sluji drept legătura între cele două jumătăți ale Bisericii Universale. Acesta, fiind asemenea Sfântului Atanasie cel Mare, un luptător aprig împotriva arianismului; respinge tezele ereziei ariene prinvind firea creată a Fiului și demonstrează pornind de la Scripturi, unitatea Sa de ființă, de slavă și de lucrare cu Tatăl. Sfântul Ilarie formulează principul caracterului inefabil al nașterii Fiului veșnic. El spune: “Iisus Hristos poruncește Apostolilor Săi să boteze, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, adică mărturisind pe Fiul, Unul Născut și Darul. Fiul este Chipul Tatălui, Chip viu al Dumnezeului celui viu, Forma desăvârșită a naturii Sale preafericite, Pecete a lui Dumnezeu. Chiar în timpul întrupării Sale, nu este mai puțin Chip desăvârșit al Tatălui, prin puterea lucrărilor Sale. Întruparea lui Dumnezeu, îngăduie omului să devină Dumnezeu”.
Pnevmatologia Sfântului Ilarie se mișcă excusiv în planul dăruririi harului treimic oamenilor. Prin Însăși Firea, spune Sfântul Ilarie, Duhul Sfânt este nedespărțit de Tatăl în Fiul. El purcede de la Tatăl, primește de la Tatăl și de la Fiul și El este Cel care ne introduce în sublimitatea vieții dumnezeiești. Darul Duhului se descoperă din foloasele pe care ni le oferă: “Or acest Dar unic, care este în Hristos, este oferit în chip desăvârșit tuturor. El este în întregime la dispoziția noastră, dar este dăruit în măsură în care, fiecare vrem să-l primim. El rămâne în noi în măsura în care fiecare voim să-l merităm. Rămânând cu noi până la sfârșitul vremii, el este mângâierea așteptării noastre”.
De asemenea, la Sfântul Ilarie, referitor la Sfânta Euharistie, constituie un argument de ordin pastoral, spre folosul creștinilor, un apel la viața trăită a Euharistiei ca hrană cerească și legătura de unitate a comunității veșnice cu Hristos. A nega unitatea firească a Tatălui și a Fiului înseamnă a nega realitatea împărtășirii Euharistice cu Hristos. Deci, dacă Sfânta Euharistie ne dă o experiență inalienabilă de unitate profundă chiar firească cu Hristos, avea să spună Sfântul Ilarie, atunci suntem constrânși să admitem și să mărturisim că “și prin unitatea de fire Fiul Îl are în El pe Tatăl în Duhul, încât trăiește El Însuși prin Tatăl”.
De la Sfânta Euharistie la Sfânta Treime, această comuniune duce pentru Sfântul Ilarie, către tema intimității Treimice, la care Sfânta Euharistie ne face părtași, al cărei adevăr ni-l revelează și pe care ni-l dă a mărturisi.
IV.3. Teologia Treimică la Sfântul Vasile cel Mare (329-379)
După exilarea lui Arie și după formularea dogmei ca Fiul este deoființă cu Tatăl, născut din Ipostasul Tatălui mai înainte de veci, criza ariană a continuat în alte versiuni mai ales în perioada 351-361, când semiarienii au fost sprijiniți de Constanțiu. Aceștia au ocupat timp de 40 de ani Bisericile ortodoxe din Constantinopol. Însuși Valens, împărat în partea Orientală din 364 este botezat arian în 366. “Frământările ariene fiind departe de ase fi epuizat, după moartea Sfântului Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile este considerat ca lider în lupta pentru susținerea adevărului și apărării termenilor homousios, ousia și ipostasis care se referă la Sfânta Treime. Activitatea Sfântului Vasile pe teren dogmatic se poate încadra din 362, când a avut loc Sinodul de la Alexandria și post-mortem până în 381 când a avut loc Sinodul II Ecumenic. Până în anul 362 Sfântul Vasile nu scrie nimic cu privire la acest domeniu dar după 362 gândirea vasiliană va deveni treptat normativă pentru Părinții Orientali și mai ales pentru părinții Sinodului II Eciumenic deși Sfântul Vasile nu mai era în viață de aproape trei ani”.
Toate strădaniile Sfântului Vasile cel Mare au fost puse în apărarea divinității Fiului, încercând să păstreze intacte proprietățile personale divine și apoi, cu aceeași strădanie a apărat și divinitatea Sfântului Duh de atacurile pnevmatomahilor. Un teolog remarca faptul că: “în expunerea dogmei Prea Sfintei Treimi, Sfântul Vasile cel Mare este primul sfânt părinte la care întâlnim distincția clară între termenii: deoființă (ousia), ipostas (ipostasis) și lucrare (energia), termeni care erau folosiți și înainte de el, dar nu îndeajuns de explicați, în special cel de ființă și ipostas, întrebuințați și de Sfântul Atanasie cel Mare, dar pe care-l întrebuința pentru a denumi substanța. Însă după Sinodul din Alexandria di anul 362, Sfântul Atanasie întrebuințează termenul de “ipostasis” pentru a denumi persoana așa cum învăța Sfântul Vasile”.
Pentru a-i întări pe credincioși în credința adevărată, Sfântul Vasile a făcut eforturi susținute în definirea dreptei credințe, căutând termenii cei mai potriviți și stabilirea sensurilor adevărate ale acestor termeni. A fost nevoie de aceasta, deoarece nu numai ereticii întrebuințau ca: ființă, ipostas, persoană în sensuri greșite dar chiar între creștinii adevărați, mulți nu făceau deosebire între ființă și între ideea de persoană, confundându-le una cu alta. De aceea el, în primul rând, a trebuit să definească conceptele de ființă și ipostas. Astfe, în epistola 214 spune: “Raportul dintre ceea ce-i comun și particular, e același ca și cel dintre ființă și ipostas, pentru că fiecare dintre noi participăm la “ființă” prin ceea ce avem în comun, în schimb, însușirile individuale sunt specifice fiecăruia în parte. De aceea și aici termenul “ființă” e comun tuturor persoanelor treimice, cum e cazul cu sfințenia, cu dumnezeirea și cu orice s-ar putea înțelege, pe când însușirile specifice le au fiecare separat: cea de Părinte, cea de Fiu sau Putere sfințitoare”.
La Sinodul din Alexandria din 362 s-a acceptat formula de împăcare între episcopii creștini: o singură ființă dar în Trei Persoane dar se permitea să se vorbească de unul sau trei Ipostase în Dumnezeu, ceea ce a dus la constrângeri nesfârșite. Episcopii ortodocși au hotărât să primească în rândurile lor pe oricare dintre arienii care doresc să se întoarcă la comuniunea cu Biserica, chiar dacă nu acceptă formula “deoființă”, fiind destul să recunoască despre Fiul că este Dumnezeu Adevărat. Sfântul Vasile a fost de acord cu această formulă, spunând: “noi cunoaștem existența a Trei Ipostasuri și totuși vorbim de o singură bunătate, o singură putere, o singură dumnezeire”.
Celor care aveau îndoieli legate de modul cum se păstrează credința într-un singur Dumnezeu, marturisind trei ipostase, Sfântul le răspunde: “Unul este Dumnezeu și Tatăl și Unul este Fiul Unul-Născut și Unul este Duhul Sfânt. Noi nu numărăm Persoanele Sfintei Treimi, în sensul că plecând de la unitate ajungem la pluritate pentru că nu zicem unul, doi sau trei, nici primul, al doilea și al treilea și prin urmare adorând pe Dumnezeu din Dumnezeu mărturisim specificul ipostaselor și rămânem la credința într-un singur Dumnezeu”.
Sfântul Vasile cel Mare a fost un susținător al termenului de “Tată” ca fiind cel mai potrivit concept pentru prima persoană a Sfintei Treimi. Acest lucru l-a susținut mai ales în controversa cu Eunomiu care era un arian regorist, un anomeu, ucenic al lui Aețiu, ce datorită mândriei, susținea că termenul cel mai potrivit pentru prima persoană a Sfintei Treimi este “Nenăscutul” că “nenașterea” nu e un concept, ci e chiar ființa Tatălui, ființă care poate fi cunoscută așa cum ne cunoaște El pe noi. Eunomiu vedea în Sfânta Treime numai stratificări, subordonători, izolări. De aceea, ființa lui Dumnezeu pe lângă că e nenăscută, nici nu poate naște, este sterilă astfel izolându-se, în loc să fie comuniune. Sfântul Vasile însă, arată că (cu toate că termenul “nenăscut” este noțiunea corectă pentru a desemna prima persoană a Sfintei Treimi), termenul de “Tată” este mult mai potrivit, acesta implicând și termenul de “Nenăscut”. Sfântul Vasile cel Mare spune că “nenașterea” nu e ființa lui Dumnezeu ci este un concept așa cum este și “nestricăcios, neschimbător”, un concept care nu arată ce este Dumnezeu ci cum este Dumnezeu iar esența nu este din realitate absențe la Dumnezeu ci este însăși ființa lui Dumnezeu pe care a o număra între cele neeexistente, este cea mai mare nelegiuire.
După Sfântul Vasile, “Tatăl nu trebuie considerat (ca atare) ci ca Tată al Domnului nostru Iisus Hristos. Fiul este chipul bunătății Tatălui, pecetea asemenea Chipului, Care întru Sine arată pe Tatăl. Fiul este strălucirea slavei și chipul ființei Lui, este Chipul lui Dumnezeu celui nevăzut întrupând în El toată ființa Sa. Cel ce este născut din Ființa Tatălui, este Unul-Născut, adică Unicul-Născut, Singurul-Născut”.
Tatăl, ca Cel ce este Bun și Desăvârșit din veșnicie, este Tată din veșnicie, născând din eternitate pe Fiul, pentru că mintea noastră nu trece prin niciun gol de la noțiunea de Fiu la cea de Tată, ce-l unește nedistanțat pe Fiul de Tatăl, Fiul având o singură Ființă cu Tatăl sau cel mai corect spunem că este deoființă cu Tatăl, numind pe Fiul cel Unul-Născut “lumină din lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat și recunoscându-i și alte însușiri de acest fel, la urmă adăugându-i și expresia <<deoființă>>.
Cu toate că Fiul este « Chipul Dumnezeului Celui nevăzut » și au o singură ființă, Tatăl rămâne Tată și principiu, cauză a Fiului iar Fiul rămâne Fiu, având cauza în Tatăl dar fiind născut din veșnicie. Astfel, urmașii lui Pavel de Samosata socoteau că în Dumnezeu Ființa cea Unică este un unic ipostas iar Fiul și Tatăl și Duhul Sfânt sunt numai puteri ale acestui unic ipostas. O interpretare apropiată a urmașilor lui Sabelie, ca Marcel de Ancyra și aderenții lui care susțineau că Tatăl și Fiul nu sunt persoane reale ci numai niște măști, niște roluri succesive pentru Unul și Același Ipostas. Urmașii lui Pavel de Samosata, susțineau în schimb că termenul « deoființă » ne duce cu gândul în același timp atât la ființă cât și la ceea ce este proprie din ființă, așa încât odată împărțită, ființa dă numirea “deoființă și celor care în care a fost împărțită”.
Sfântul Vasile cel Mare spune acestora că În Dumnezeu Tatăl și în Dumnezeu Fiul, substanța sau ființa nu-i mai bătrână decât Ei Înșiși, așa încât Persoanele divine nu pot fi socotite una mai mare decât cealaltă căci ce ar putea fi mai vechi sau mai bătrân decât Cel nenăscut. Eunomiu ajungea la înțelegerea total eronată a termenilor treimici: Fiul e Unul Născut pentru singur a fost născut și creat de unul singur prin puterea celui Nenăscut din care cauză a fost făcut slujitorul desăvârșit. Sfântul Vasile însă îi răspune: “Dacă a fost numit Unul-Născut, nu pentru că a fost singurul născut de Unul singur și dacă <<a fi creat>> și a fi născut e totuna, de ce nu-l numești si <<Unul Creat>>? Fiul nu este o simplă unealtă neînsuflețită ci toate câte există, există prin Fiul și aceasta pentru că voința divină țâșnind din Prima Cauză ca dintr-un izvor, pornește la lucrare prin propriul Ei Chip Dumnezeu Cuvântul”.
Pentru înțelegerea corectă a termenilor “nenaștere” și “naștere”, Sfântul Vasile cel Mare spune: “Nașterea și Nenașterea sunt proprietăți distinctive considerate în substanță care călăuzesc la o idee clară și netulbure despre Tatăl și Fiul. Căci prin proprietăți se face o distincție în ceea ce e comun datorită caracteristicilor care le particularizează, fără să sfărâme unitatea Ființei”.
Conceptul de “Fiu”, ca și cazul termenului “Tată”, este denumirea cea mai proprie pentru persoana a doua a Sfintei Treimi. Astfel, pentru a două persoană a Sfintei Treimi se mai folosesc și termenii: “Cel ce este”, “Înger de mare sfat”, “Lumină”, “Viață”, “Înțelepciune” dar mai ales termenul “Cuvânt”. “Când auzim că Unul-Născut este numit Cuvânt, spune Sfântul Vasile cel Mare, să ne ferim ca nu cumva din slăbiciunea minții noastre să ne coborâm la gânduri pământești și josnice. Este numit <<Cuvânt>> pentru că arată că iese din minte, pentru că S-a născut fără suferință, pentru că este Chipul celui Care L-a născut, arătând în El Însuși, în întregime pe Cel ce L-a născut și fără să se despartă întru ceva de Cel ce L-a născut are totuși o existență desăvârșită în El Însuși așa precum și cuvântul înfățișează în întregime gândirea noastră”.
Sfântul Vasile cel Mare evidențiază faptul că Cuvântul nostru, îndată ce a fost rostit a și încetat de a mai fi, pe când despre Cuvântul lui Dumnezeu, psalmistul spune: “În veac Doamne, Cuvântul Tău rămâne în cer, Cuvântul lui Dumnezeu este Viață și Adevăr” iar cuvântul omului nu se numește nici om, nici nu este lângă om, ci în om, nu este nici viu, nici nu ființează prin sine însuși.
A treia persoană a Sfintei Treimi este Sfântul Duh. Sfântul Vasile, cinstind cu evlavie pe Sfântul Duh, a căutat să formuleze cât mai exact termenii referitori la Acesta, precum și relația Acestuia cu Fiul și cu Tatăl, deducând egalitatea de fiinăță a Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul.
Eunomiu, nu se lăsa, spunând și despre Sfântul Duh: “Păzind în toate învățătura sfinților, de la care primimd învățătura că el este al treilea ca demnitate și ca ordin, noi am crezut că și prin natură El este al treilea”. Eunomiu numea pe Sfântul Duh creatură susținând că dacă se va ridica cineva prin creaturi la cunoașterea substanței, va afla că Fiul este creatura Celui nenăscut iar Mâgâietorul creatura Unului Născut. De asemenea, Eunomiu susținea că dacă Duhul Sfânt nu este Nenăscut și nici Născut, atunci este creatură. Sfântul Vasile răspune: “Atât de dparte se găsește Sfântul Duh de natura creată, pe cât de departe se află Cel ce este Unic față de creaturile cele ce sunt multe, este atât de unit cu Tatăl și cu Fiul, pe cât de unită este celula de celulă. Duhul Sfânt este din Dumnezeu și nu după cum provin de la Dumnezeu toate, ci provine <<din Dumnezeu>>, adică e Dumnezeu, nu prin naștere ca Fiul ci ca suflare a gurii Sale. Gura trebuie înțeleasă aici nu ca un mădular, ci într-un chip vrednic de Dumnezeu, Duhul nefiind nici o suflare care se risipește, asemenea oamenilor, ci Duhul fiind ființă vie, dătătoare de sfințenie”.
Sfântul Vasile spune că aceleași nume care se folosesc pentru Sfântul Duh, se folosesc și pentru Tatăl și Fiul și anume Bun, Sfânt, Duh, Domn căci lucrările Duhului sunt aceleași cu celelalte persoane treimice, Duhul e nedespărțit de Tatăl ș de Fiul din orice punct de vedere, atât la crearea lumii spirituale cât și la mântuirea oamenilor și judecata viitoare. Sfântul Vasile cel Mare nu mărturisea în tratatul “Despre Sfântul Duh” că Duhul Sfânt este Dumnezeu, dar folosea termeni sinonimi care nu iritau pe adversari, ci îi făceau să recunoască ei înșiși deoființimea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul. Oricare ar fi fost expresiile pe care le-a folosit, egalitatea de cinstire, comuniunea de natură sau unire de Ipostase, subînțelege totdeauna ideea de homousios. “Preamărim pe Sfântul Duh împreună cu Tatăl și cu Fiul, deoarece suntem convinși că El nu este străin de firea Dumnezeiască. De fapt, lipsa de respect față de Sfântul Duh este lipsă de respect față de Fiul și față de Tatăl. Dacă Duhul este o creatură, atunci nu este Dumnezeu dar în Scriptură se spune : <<Duhul Dumnezeiesc este Cel ce m-a făcut pe mine>>. Sfânta Treime constituie o unitate în care trebuie să credem și să O mărturisim căci nuj e suficient să mărturisim o Persoană a Acesteia și pe Celelalte să Le tăgăduim ».
Duhul Sfânt participă împreună cu Tatăl și cu Fiul la toate acțiunile din istoria mântuirii. Deoarece unitatea de acțiune implică și unitatea de voință. Din punct de vedere al ființei, Duhul Sfânt etse caracterizat de nematerialitate și simplitate. Suntem datori să păstrăm neatinsă și nesmintită rânduiala pe care am primit-o chiard in gura Mântuitorului atunci când a zis : « Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh ».
Așadar, Sfântul Vasile cel Mare este un cald susținător al comuniunii intertreimice. Principiul comuniunii intertreimice este Tatăl, Care Se dăruiește pe Sine prin nașterea Fiului iar prin purcederea Sfântului Duh, constituindu-se ca Sfânta Treime a comuniunii din veșnicie, comuniunea având ca bază nu deoființimea impersonală ci tri-ipostatică cu care însușirile personale nu rup unitatea ființei ci disting ipostasurile și menț cu care însușirile personale nu rup unitatea ființei ci disting ipostasurile și mențin comuniunea. Duhul Sfânt este pentru Sfântul Vasile, loc și spațiu al închinării, căci înafara Duhului noi suntem morți, loc al sfințeniei treimice, într-o mișcare care coboară la noi, Acesta nu mai este Chip al Tatălui Care este Cuvântul ci Locul unde se împărtășește Chipul.
Duhul Sfânt este prezent permanent în lucrarea mântuitoare a Fiului Întrupat; făptura este limitată pe când Duhul este pretutindeni, deci pe Cel ce este pretutindeni și împreună cu Dumnezeu, de ce natură se cuvine a-L socoti? În Sfânta Treime cauza sau principiul este Tatăl dar fără Sfântul Duh nu-L putem cunoaște pe Tatăl pentru că drumul cunoașterii lui Dumnezeu pornește de la Duhul cel Unul, prin Fiul cel Unul la Tatăl cel Unul.
Eunomie, susținând că originea Duhului este Fiul, va fi corectat de Sfântul Vasile care spune că: “Dacă Duhul Sfânt este trimis în lume de către Fiul, înseamnă că nu se întâmplă din veșnicie acest lucru ci doar temporal”. Or proprietățile personale ale celor Trei Persoane divine sunt: pentru Tatăl însușirea de Nenăscut, pentru Fiul cea de Născut iar nu făcut și pentru Sfântul Duh cea de Purcezător din Tatăl, nu din Fiul, purcederea fiind și ea din veșnicie.Lucrarea Sfântului Duh nu poate să fie separată de lucrarea Tatălui și a Fiului deoarece Tatăl, Fiul și Sfântul Duh împreună sfințesc, împreună dau viață, luminează, mângâie și săvârșesc în același fel toate lururile asemănătoare. Așadar, pentru cei care-s vrednici, trebuie să credem că tot ce se lucrează în ei, e în comun lucrarea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. În ceea ce privește lucrările Sfântului Duh, ereticii nu au dreptate atunci când socotesc în rândul creaturilor ipostasul Sfântului Duh deoarece numai Dumnezeu este Cel Care sfintește, dăruiește binecuvântare, nu și creatura, astfel că Duhul Sfânt trebuie să se bucure de aceeași cinstire precum Tatăl și Fiul. “Între Tatăl și Fiul și Sfântul Duh există o relație interioară. De la Tatăl avem harul prin jertfa Fiului Care a adus harul pentru oameni dar care nu este străin de Duhul Sfânt. Harul aparține lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”.
Pnevmatologia vasiliană este caracterizată de autenticitate fiind hotărâtoare pentru stabilirea învățăturii de credință având ca obiect divinitatea Sfântului Duh de către Părinții Sinodali de la Constantinopol, arătând în același timp că Sfântul Duh este Cel care lucrează în noi ducându-ne la asemănarea cu Dumnezeu. “Rodul operei Sfântului Vasile și al Sinodului este formula de astăzi, folosită în toate slujbele bisericești și anume: <<Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh>> dar și de semnificația mai amplă a acestei cinstiri a Duhului Sfânt care pune în valoare epicleza, favorizează extinderea Mirungerii, stabilirea liturgică a serbării Cinzecimei și rugăciunea către Sfântul Duh ca atare; toate acestea fiind lucrări care s-au crsitalizat în acea epocă”.
Deș a adormit în Domnul în anul 379, inainte de Sinodul II Ecumenic, Sfântul Vasile cel Mare va fi prezent la acesta în stabilirea dogmei despre Sfântul Duh.
IV.4. Sfântul Grigorie Teologul (330-390)
Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul, scriitor, poet, predicator de mare talent, este cunoscut mai ales pentru “Cuvântările Teologice” scrise pentru a combate părerile anomienilor, eutihienilor și pnevmatomahilor. Lui i se datorează câteva precizări esențiale de termeni.
Sfântul Grigorie distinge în iconomia divină trei perioade: legea Vechiului Tetament, Evanghelia lui Hristos, Cinzecimea sau Venirea Duhului Sfânt. Fiecare perioadă revelează o Persoană distinctă a Sfintei Treimi. În a treia perioadă, după Cinzecime, Dumnezeu Se descoperă ca Sfântul Duh.
Pentru Sfântul Grigorie, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh reprezintă termeni de relație, adică desemnează relațiile interne între cele Trei Persoane. Aceste nume nu se referă însă la substanța divină, identică și comună ci la originea, la principiul fiecărei Persoane. “Dumnezeu-Tatăl” nu se referă nici la ființă, nici la lucrare, ci la relația de origine și de comuniune ființială ce există între Tatăl și Fiul. Aceste distincții find: Nenașterea, Nașterea și Purcederea. Tatăl este originea Dumnezeirii care se vădește în Fiul și Sfântul Duh, în primul ca Fiu Născut, în Cel de-al doilea ca Duh purces.
Dumnezeu este Unul în trei Persoane, fiecare cu proprietatea Sa, nedespărțind naturile, după învățătura lui Arie, care pe bună dreptate a fost numită nebunie, dar nici să cădem în sărăcia iudaică și să presupunem un fel de invidie în natura dumnezeiască atribuind numai Celui născut Dumnezeirea și temându-ne că în acest caz s-ar pierde pentru noi oarecum divinitatea, mărturisind că este Tatăl unui Dumnezeu adevărat și de o ființă cu El. În fine, nu trebuie să acceptăm nici existența altor trei principii primordiale care se împotrivesc și se războiesc între ele, introducând printr-o asemenea greșeală poliarhia elinică de care abia am scăpat.
Sfântul Grigorie stăruie cu tărie asupra dumnezeirii Sfântului Duh. La Sfântul Grigorie nu mai găsim iconomia doctrinară a Sfântului Vasile, el neadmițând compromisuri de limbaj care ar dăuna adevărului. “Duhul, ascultați-mă bine, pe Duhul noi Îl mărturisim ca Dumnezeu. Duhul este Dumnezeu iar dacă Duhul este făptură zadarnic te-ai botezat căci dacă Duhului nu I se aduce închinare, cum mă îndumnezeiește El prin botez iar dacă este vrednic de închinare și de toată evlavia, cum nu e Dumnezeu? Căci de la Duhul Sfânt ne este nașterea din nou, de la nașterea din nou e recrearea, de la recreare cunoașterea Celui ce ne recrează”.
Sfântul Grigorie definește proprietatea ipostatică a Duhului Sfânt ca “ekporensis” (purcedere), arătând astfel locul Duhului în unitatea imuabilă a vieții dumnezeiești și în cadrul tradițional al “monarhiei” Tatălui, singurul izvor al Dumnezeirii Fiului și Duhului. Taina purcederii este foarte mare, aceasta rămâne nepătrunsă: “știm că Duhul purcede dar nu știm ce înseamnă purcederea însăși”. Sfântul Grigorie spunea: “Cel care-L vede pe Dumnezeu trece de la Unul la Trei și invers, copleșit de întregul soare. Nici nu am început să cuget la Unitate și Treimea mă și scaldă în slava Sa. Nici nu am început bine să cuget la Treime și Unitatea mă și cuprinde din nou. Când adun pe cei Trei în aceeași cugetare, văd o singură flacără, fără a putea împărți sau analiza lumina unificată”.
IV.5. Sfântul Grigorie de Nyssa (335-394)
În lucrarea sa “Despre Sfânta Treime”, Sfântul Grigorie respinge ideea că în Treime ar fi trei Dumnezei. Distincțiile între cele Trei Persoane nu pot fi stabilite pe baza relațiilor sau lucrărilor lor externe, care implică grade de putere și glorie, ceea ce determină distincțiile sunt relațiile interne ale Persoanelor. Contra lui Apolinarie, Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă integritatea naturii umane a Domnului Hristos. Ca urmare a unirii ipostatice, are loc comunicarea proprietăților unei naturi către cealaltă natură. “Sfântul Grigorie de Nyssa va stărui asupra legăturii dintre Cel Uns și Ungere, dintre Iisus Hristos și Duhul și va elabora bazele unei teologii a Numelor divine ca tot atâtea energii veșnice (Împărăție, Înțelepciune, Ungere), comune Persoanelor Treimice dar asumate de Fiecare potrivit modului Său propriu și unic”.
Tradiția Ortodoxă i-a numit pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Grigorie de Nyssa “treimea care a cântat Treimea”. Aflăm la ei o mare familiaritate și comuniune de duh și de gândire. Cei doi sfinți de pe urmă au dus la bun sfârșit elaborarea terminologică și doctrinară a Tainei Treimice inițiate de Sfântul Vasile cel Mare cu atâta clarviziune, încât se discută dacă nu cumva ale lui sunt unele scrisori și omilii ale acestora. Acești sfinți pe care i-am comemorat, au avut o fundamentală contribuție în fixarea dogmei și terminologiei trinitare. Sinodul I Ecumenic, avându-l ca Stâlp al Ortodoxiei pe Sfântul Atanasie cel Mare, iar Sinodul II Ecumenic, prin reafirmarea Crezului de la Niceea, prin completarea acestuia cu articolul de credință despre Sfântul Duh, prin condamnarea arianismului în cele trei forme cunoscute și a pnevmatomahilor, constituie un triumf al ortodoxiei Părinților Capadocieni. Într-adevăr ei explicând dogma de la Niceea, raportul între Substanța Divină și Trei Persoane ale Treimii.
Acest Sinod II Ecumenic completează scurtul articol și anume al treilea al Sinodului de la Niceea: “Cred în Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică, mărturisind calitatea de Domn a Duhului, în spiritul Sfântului Vasile. Formula <<închinat și slăvit>> sunt inspirați tot de la Sfântul Vasile”.
Scopul Sinodului II Ecumenic este de a se pronunța în legătură cu afirmația pnevmatomahilor, formulată de Macedonie din Constantinopol, că Duhul Sfânt este creatură. Sinodul se referă la diversele variante ale arianismului. Este de remarcat participarea la Sinod a unei pleiade de mari teologi și personalități bisericești ale timpului : Meletie de Antiohia, Grigorie de Constantinopol, Timotei de Alexandria, Chiril al Iersualimului, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta.
Teologia trinitară a Sfântului Vasile cel Mare a influiențat în mod absolut Sinodul, deși murise înainte cu doi ani. Acesta n-a folosit însă, termenul “Homousios” și Duhului Sfânt, termen folosit pentru a defini consubstanțialiatea Fiului Întrupat cu Tatăl, fapt pentru care nu a putut fi impus și nici cerut să fie aplicat în Crez, Duhului Sfânt. Sfântul Vasile folosește cu precădere termenul “homotimos”, în sensul că Duhului I se cuvine o adorare și cinstire indentice cu cea a Tatălui și a Fiului. Preocupat să evite termeni abstracți și necunoscuți, Sinodul Ecumenic din 381, recurge la denumiri și expresii biblice acceptate în limbajul liturgic: “Cred și în Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul Care din Tatăl purcede Care cu Tatăl și cu Fiul este adorat și mărit, Care a vorbit prin proroci”. Sinodul a schimbat cuvintele “De la Tatăl” cu “din Tatăl” purcede, acest termen din urmă recunoscând “monarhia Tatălui” dar și Persoana ca entiate care are existența în sine a lui Dumnezeu.
Expresia “Cel ce cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit” este folosită ca echivalentă pentru “homousios”, pentru a exprima consubstanțialitatea și co-eternitatea lui Dumnezeu ca Treime de Persoane. În cele din urmă, credința în Dumnezeu o Ființă, întreit în Persoane cu ajutorul marilor noștri sfinți și luptători, iese învingătoare, datorită lor avem astăzi Simbolul de Credință.
Cu Părinții Capadocieni, doctrinele fundamentale ale creștinismului ca și terminologia trinitară sunt definitiv stabilite și organizate, folosindu-se argumente sistematice. După cum am văzut, ei fac distincție clară între “ousia” și “hypostasis”, termeni folosiți la Niceea ca sinonime. “Ousia” desemnează esența comună, adică dumnezeirea iar “hypostasis” exprimă subzistența personală. Deci Dumnezeu este o Unitate de Ființă în Treime de Ipostase. Distincțiile sau proprietățile ipostatice arată relațiile interne de origine, nu o separare în Dumnezeire. Persoanele sunt caracterizate prin nume ipostatice: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul, Dumnezeu-Preasfântul Duh. Ipostasele nu au venit una după alta, ci există concomitent din veșnicie în mod personal. Caracterul definitoriu al Tatălui este Nenașterea, a Fiului Nașterea din veșnicie iar a Duhului Purcederea. Duhul Sfânt purcede din Tatăl și e dat lumii prin Fiul, după cum și Fiul S-a născut în lume prin Duhul. Dacă Fiul este Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul este Gura lui Dumnezeu.
Trebuie știut că ceea ce se afirmă despre Dumnezeu, vine din necesitatea de a comunica faptul că este Dumnezeu, ca Cel din Care cine existența dar nu și ce este. Noi afirmăm despre Dumnezeu câte trebuie să spunem acum, dar noi nu-L putem cunoaște așa cum el se cunoaște pe Sine. Dumnezeu nu Se lasă specializat, localizat, limitat la un loc. Acesta este sensul « Înălțării » Sale la cer. Creștinii nu-L pot obiectiva pe Dumnezeu, nu pot să-L insereze în sfra imanenței. Dumnezeu este în afară de toate cele ce există în sensul că este nemărginit și de aceea El le poate cuprinde și susține pe toate și poate fi prezent în toate.
V. PROPRIETĂȚI IPOSTATICE ALE PERSOANELOR DUMNEZEIEȘTI
Într-adevăr credinta în Dumnezeu Sfânta Treime constituie învățătura fundamentală și specifică a Bisericii creștine. Crezul ortodox niceoconstantinopolitan, în care se rezumă tradiția Bisericii Apostolice și patristice are în centrul lui mărturisirea că Dumnezeu este Unul în Ființa Sa dumnezeiască dar întreit în Persoanele Sale: “Cred într-Unul Dumnezeu Tatăl Atotțiitorul… Cred în unul Domn Iisus Hristos… Cred în Duhul Sfânt”. Orice rugăciune creștină, laudă, taină sau slujbă bisericească începe și sfârșește cu invocarea Sfintei Treimi: “În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”; “Că Ție se cuvine toată mărirea, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”.
Dogma Sfintei Treimi cuprinde nunumai mărturisirea despre Unitatea Ființei, despre deoființimea și egalitatea celor trei Ipostasuri ci și învățătura despre însușirile fiecărei persoane, adică ce este propriu unei persoane și o face distinctă de celelalte. “Nașterea după trup a Fiului prin participarea Duhului Sfânt și trmiterea în timp a Sfântului Duh de către Fiul nu strică unitatea veșnică a celor trei Persoane dumnezeiești. Prin urmare, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt deoființă și egali între Ei (In. 18, 21), deosebindu-Se după modul lor de existență: Tatăl este nenăscut și nepurces, Fiul este născut din veci din Tatăl și Se întrupează prin colaborarea cu Duhul Sfânt iar Sfântul Duh este purces din Tatăl din veci și trimis în timp de către Fiul”.
Taina Treimii constă de fapt în modul de a exista al unei Persoane în alta și din alta sau în relație de origine și legăturile dintre Persoane în comuniunea ființială: modul în care Dumnezeu Unul se mișcă și se constituie ca Dumnezeu-Treime aparține Persoanelor, Unitatea lui Dumnezeu este dată de unicitatea Tatălui, adică de felul în care El ipostaziază ființa. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nazianz spune că monada se mișcă spre diadă și se oprește în triadă. Persoanele sunt caracterizate prin nume ipostatice: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Cuvântul, Dumnezeu Prea Sfântul Duh. Ipostasele nu au venit una după alta ci există concomitent din veșnicie în mod personal. Sfântul Ioan Damaschin spune: “Proprietățile specifice ipostasurilor dumnezeiești sunt distincte nu din aceea că există diferențe specifice la fiecare ipostas în parte, ca în diferentele specifice ale genurilor sa speciilor ci distincția lor rezultă din modurile de existență diferite: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, de aceea toate câte are Tatăl sunt și ale Fiului, înafară de nenaștere care nu înseamnă diferență de fire, de vrednicie ci mod de existență”.
Odată cu încetarea disputelor în jurul naturii și ipostasului, distincția dintre natură și ipostas fiind acceptată în mod universal, riscul ca proprietățile idiomatice (specifice) ale ipostasului să fie considerate și proprietăți ale firii a dispărut complet, “căci numai prin aceste proprietăți ipostatice se deosebesc unele de altele cele trei Ipostasuri. Dar nu prin fire ci nedespărțit se deosebesc prin atributele caracteristice ale fiecărui ipostas”.
Trebuie să mărturisim cu evlavie nenașterea, nașterea și purcederea, cele trei însușiri personale, nemișcate și neschimbate ale Sfintei Treimi: “Pe Tatăl ca nenăscut și fără de început, pe Fiul ca născut și împreună fără de început, pe Duhul Sfânt ca purces din Tatăl dat prin Fiul și împreună veșnic”. Proprietățile ipostatice, personale, nu trebuie să fie confundate cu atributele comune, identice ale Dumnezeirii: “Or, Tatăl nu este numele firii sau lucrării sau al proprietății comune, ci numele ipostasului iar felul în care El ipostaziasă ființa este nenașterea. Proprietățile ipostatice trebuie să fie atribuite numai persoanelor respective fără confuzie. Astfel Tatăl este născătorul Cuvântului și purcezătorul Duhului prin Cuvânt. Cuvântul este ipostasă prin naștere din Tatăl, fiind puterea enipostatică a Tatălui. Duhul este purces, nu născut din Tatăl prin Fiul. Tatăl este purcezătorul Duhului revelator, Cel care revelează misterul Treimii”.
Când Sfânta Scriptură vorbește de Dumnezeu la plural, o face pentru a indica cele trei Ipostasuri, “a înfățișează, adică, în chip tainic modul existenței Treimii, fără de început și de o Ființă, dat fiind că Treimea Ipostasurilor este cea mai deplină unitate după ființă. Căci Dumnezeu este unitate în Treime și Treime în unitate”. “Persoanelor dumnezeiești, ca existențe din eternitate, arată că iubirea este fără de început și cauză și din faptul că una dintre Persoane este Tatăl, alta Fiu și o a treia Sfântul Duh al iubirii care pornește din Tatăl spre Fiul și se întoarce ca rașpuns de la Fiul la Tatăl”. Existența conștientă de Sine din eternitate “având în sine bunătatea neoriginată de nimeni, deci nemarginită, nu poate să nu fie și fecundă. Dar fecunditatea nu exuistă în sporirea ființei care e nemărginită, ci în capacitatea de a naște și o altă conștință, sau două alte conștințe care să se bucure de această bunătate”. Căci este o singură fire, o singură bunătate, o singură putere, o singură voință, o singură energie și o singură tărie, una și aceeași. Nu trei asemănătoare unele cu altele, ci una și aceeași mișcare a celor trei Ipostasuri. Și fiecare dintre acestea are unul și același lucru față de celălalt și nu are nimic mai puțin decât el, fiindcă Unul și Acelăși sunt: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, afară de nenaștere, naștere și purcedere. Spunem Unul și Același dar avem în minte totodată ceea ce le deosebește, adică proprietățile idiomatice, fiecărui Ipostas în parte. “Căci cunoaștem un singur Dumnezeu dar gândim diferența numai cu privire la proprietățile idiomatice ale părințimii, ale fiirii și ale purcederii, în funcție de Pricinuitor, și Pricinuit și după faptul că este Ipostas desăvârșit, adică după modelul de existență”.
V.1. Dumnezeu-Tatăl
Transcendența Sa
Cea dintâi Persoană a Sfintei Treimi este Dumnezeu Tatăl despre care Simbolul de Credință spune: “Cred întru Unul Dumnezeu Tatăl Atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului, al celor văzute și nevătute”. În virtutea trancendenței Lui, între Dumnezeu și creație există o deosebire de substanță, ontologică, dar prin energiile Sale creatoare, proniatoare “cele nevăzute ale Lui, adică veșnica Lui putere și dumnezeire se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din fapturi” (Rom. 1, 20).
Sfântul Irineu, care-L numea pe Tatăl “nevăzutul Fiului”, arăta transcendența primei Persoane a Sfintei Treimi: “În sânul Treimii există o relație perfectă de cunoăștere și de iubire între Persoane. Tatăl cunoaște pe Fiul și Fiul cunoaște pe Tatăl. În Dumnezeu, a cunoaște și a naște coincid. Fiul este chip desăvârșit al Tatălui. Duhul, la rândul Său este cunoașterea reciprocă, odihna Tatălui în Fiul și întoarcerea Fiului către Tatăl, Pacea, Bucuria veșnice ale Paternității și Filiației”. De aceea “nu putem spune ce este Dumnezeu ci mărturisim cu smerenie că nu avem o cunoaștere exactă despre El. A mărturisi necunoștința în cele care privesc pe Dumnezeu este semnul unei mari cunoștințe. <<Măriți, așadar, pe Domnul împreună cu mine și să înălțăm Numele Lui împreună>>”. Spune Sfântul Chiril mai departe: “Chiar dacă vei vedea cu mintea toate cerurile, totuși cunoaște că nici cerurile nu vor putea să laude pe Dumnezeu așa cum este El, nici chiar dacă vor glăsui mai puternic decât tunetul. Și dacă atâtea bolte ale cerului nu pot să laude după vrednicie pe Dumnezeu, cum oare vor putea pământul și cenușa, cele mai mici și mai neîsemnate dintre existențe să înalțe cântare vrednică lui Dumnezeu sau să vorbească după vrednicie despre Dumnezeu Care ține înconjurul pământului și care are pe locuitorii lui ca pe niște lăcuste?”.
După Ființa Sa veșnică, Dumnezeu este necuprins, nevăzut și de negrăit. În Ființa Sa negrăită, Dumnezeu este inaccesibil: Moise n-a văzut Fața lui Dumnezeu (Ieș. 33, 23) iar Sfântul Evanghelist Ioan spune: “Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (In. 1, 18). Vorbirea despre Dumnezeu are anumite limite deoarece Ființa Sa de nepătruns nu poate fi exprimată în cuvintele noastre omenești sau în comparație cu celelalte existențe. Dar el nu este un Dumnezeu “necunoscut” pentru că el are un nume (Is.45, 15) care exprimă caracterul Său personal iar prin energiile Sale necreate, El se coboară și intră în comuniune cu credinciosul prin creație, prin pronie, prin lucrarea de mântuire. “Sfânta Scriptură folosește adesea, pentru a descrie lucrările lui Dumnezeu, în afară de Ființa Sa, însușiri împrumutate de la oameni. Dar nu trebuie să atribuim lui Dumnezeu ceea ce ne aparține nouă și să formăm astfel de imagine falsă despre El. Orice reprezentare sau imagine despre Dumnezeu care l-ar identifica cu firea creată este idolatrie” .
În rugăciunile noastre ne putem adresa lui Dumnezeu în diferite feluri: “din adâncul prăpastiei condiției noastre de făpturi îl chemăm pe Dumnezeu ca Ziditor și de pe culmea filiației noastre dumnezeiești strigăm către Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos Care ni L-a trimis pe Duhul Sfânt. Când aflați în rugăciune Îl contemplăm pe Ziditorul și Dumnezeul nostru, abisul fiintei noastre ne apare nemărginit iar privirea se pierde în înaltul cerului: <<Dintru adâncuri am strigat către Tine Doamne, auzi glasul meu>>”.
Pentru noi există un Dumnezeu înfricoșător, mai înalt decât cerurile. Minunat, de neajuns, Căruia sufletului nostru Îi înalță cântare de laudă și de mulțumire pentru slava și lucrarea Sa plină de har, cutremurându-se în fața atotputerniciei Sale. “Pentru evlavie ne este de ajuns aceasta, numai că avem un Dumnezeu pe care nici îngerii nu-L pot vedea în Ființa Sa, ci atât cât sunt și ei în stare și că avem un singur Dumnezeu Care este Dumnezeu, există totdeauna și este totdeauna la fel cu El Însuși, nu are alt Tată, nimeni nu este mai puternic decât El, Ființa Sa fiind uniformă”.
Astfe, Dumnezeu este Duh, adică Ființă vie, personală, netrupească și nematerială care este însăși viața noastră și care împărtășește sufletul vieții noastre “căci în El trăim și ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28). Iisus Hristos Însuși mărturisește că: “Dumnezeu este Duh și cei care I se închină trebuie să I se închine în Duh și Adevăr” (In. 4, 24). El este “Dumnezeu cel viu” (Ier. 10, 10), principiul veșnic și forța vieții, Cel care ține în existență toată suflarea: “Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului” (Ps. 103, 30-31).
Dumnezeu nu primește existența din afară, nu o are prin participare, de aceea Ființa Sa, nefiind adusă la existență din neexistență, nu are nimic contrar. “Pe cât sunt de departe cerurile de la pământ, așa de departe sunt căile Mele de căile voastre și cugetele Mele de cugetele voastre” (Is 55, 9). Deși este Creatorul omului, Dumnezeu este absolut diferit după Ființa Sa spirituală de om, care este compus din trup și suflet creat : “Eu sunt Dumnezeu Atotputernic și nu om“ (Osea 11, 9), “Dumnezeu nu-i ca omul“ (Numeri 13, 19). În raport cu ființele și făpturile El este Celălalt Care nu are nicio asemănare : « <<Cu cine veți asemăna voi pe Cel atotputernic și unde veți găsi altul asemenea Lui… Cu cine mă asemănați voi ca să fiu asemenea ?>> zice Dumnezeu » (Is. 40, 48, 18, 35).
În vorbirea biblică, « cerul » nu înseamnă numai o parte a spațiului ci mai laes starea de apropiere de Dumnezeu și simbolul trancendenței lui Dumnezeu. “Dacă Tatăl este Cel care locuiește în ceruri, în lumină neapripiată, pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă. El ne este revelat prin Fiul și în Duhul Sfânt iar dacă Fiul și Duhul Îl revelează desăvârșit, El este această revelație însăși. Acesta este sensul ultim al paternității, rodul ultim al epiclezei euharistice: <<Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem>> … <<Și ne învrednicește pe noi Stăpâne, cu îndrăznire fără de osândă să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată și a zice: Tatăl nostru>>”.
Nenașterea Tatălui
După cum am spus, Persoanele dumnezeiești sunt caracterizate prin nume ipostatice. Ipostasele nu au venit una după alta ci există concomitent din veșnicie în mod personal. Propriu Ipostasului Tatălui este de a fi fără cauză, fără origine. Acești termeni negativi, poartă toată greutatea unicității Tatălui, singurul Care nu Și-a primit de la un alt ipostas originea Sa în Dumnezeire. Dar acești termeni nu sunt suficienți și noțiunea de “nenăscut precizează mai mult caracterul unic al Celui care nu-și are originea din altcineva”.
Tatăl este necauzat și nenăscut căci nu este din cineva. El Își are existența de la Sine Însuși și nu are de la altul ceva din ceea ce are. Noțiunea de « nenăscut » nu este aplicată de Sfinții Părinți decât Tatălui, niciodată Duhului. Aceasta este proprietatea Sa inalienabilă, caracteristică, negativă, apofatică a Ipostasului Său și nu în definiția Sa. “Așadar, credem într-un Dumnezeu, un început fără de început, nezidit, nenăscut, nepieritor și nemuritor, veșnic, nesfârșit, necircumscris, nemărginit, nesfârșit în putere, simplu, necompus, începutul și pricina tuturor, nu născut din cineva, fără de pricină și nenăscut ci El singur fiind Făcătorul tuturor, Tatăl prin Fire al unuia și singurului Unul-Născut Fiului Lui, al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și Purcezătorul Duhului Sfânt”.
Monarhia Tatălui
Tatăl nu este numai fără cauză, nenăscut dar este și cauză, principiu al ființării nu numai a făpturii ci și al Ipostasurilor Treimice ale Fiului și Duhului. Vladimir Lossky spune: “Monarhia Tatălui este relația ipostatică care generează atât Uimea cât și Treimea. La rândul lor, Persoanele Treimii există prin aceea că posedă natura dumnezeiască, posesia lor constă tocmai în faptul că Își primesc natura de la Tatăl. Astfel încât am putea spune că Tatăl este Dumnezeu iar Fiul și Sfântul Duh sunt Dumnezeu întrucât au aceeași Ființă (ousia) primită de la Tatăl”.
Monarhia Tatălui care înseamnă principiul unic este constitutivă Treimii dar aceasta nu înseamnă monarhianism, deoarece Tatăl care comunică ființa divină, nu o reduce la o existență uni-ipostatică. Principiul existenței lui Dumnezeu ca Treime de Persoane este deci Tatăl, care ipostaziasă Ființa în felul Său propriu și din libertatea și iubirea Sa o comunică Fiului prin naștere și Duhului prin purcedere. Întreaga Treime Își are unicul centru în Tatăl. El este Dumnezeirea care Se revelează prin nașterea Fiului și purcederea Duhului. În El începe ordinea Ipostasurilor, ordinea fiind ontologică în El Își au originea Ipostasurile Fiului și Duhului care-L revelează pe El. El Însuși e doar revelat, nu revelează. In aceste sens, Dumnezeu-Tatăl este numit adeseori simplu : Dumnezeu, într-un sens primar. Acest principiu la « monarhiei » în Dumnezeire trebuie socotit cu sfințenie drept baza biblică și patristică despre Sfânta Treime. Monarhia sau unica obârșie face din toate relațiile reciproce ale Ipostasurilor un unic act al Sfintei Treimi, le leagă și el întemeiază. Dar această poziție deosebită a Tatălui ca prim Ipostas în Sfânta Treime nu lezează egalitatea de cinstire și egalitatea în dumnezeire a tuturor Ipostasurilor ci stabilește între Ele doar o distincție. Uneori, Cuvântul lui Dumnezeu exprimă această distincție în cuvinte, care într-o oarecare măsură înseamnă « inegalitate » și dau prilej subordinaționismului. Ca de pildă cuvintele Mântuitorului : « Tatăl Meu este mai mare decât Mine ». ”Însă cuvintele <<mai mare>> nu pot fi interpretate în sensul unei negări a egalității de cinstire cu cu referire la revelația lor reciprocă. Tatăl se revelează în Fiul, nu invers. Numai despre Tatăl se poate spune că e <<mai mare>> acest lucru nu poate fi spus nici despre Fiul, nici despre Sfântul Duh, nici în relația lor față de Tatăl, nici în relațiile lor reciproce”.
Sfântul Grigorie de Nazianz spune că: “Tatăl este mai mare decât Fiul nu prin fire ci prin <<cauzalitate>>, căci între cei egali prin fire nu există nici mai mare, nici mai mic după ființă”. Cauzalitate Îi aparține Tatălui.acesta este principiul fundamental al monarhiei căci acolo unde este un singur principiu, unitatea nu este desființată. Sfântul Grigorie spune mai departe: Credința în Dumnezeirea cea una este păzită atunci când raportăm pe Fiul și pe Sfântul Duh la o singură Cauză”.
Sfântul Ioan Damaschin afirmă: “Tatăl singur este cauza Dumnezeirii și nu o transmite. Tatăl nu este din cineva ci spunem că el este Tatăl Fiului. Pe Fiul nu-L numim nici cauză, nici Tată ci spunem că El este din Tatăl și este Fiu al Tatălui. Iar Duhul cel Sfânt spunem că este din Tatăl și-L numim Duh al Tatălui. Nu spunem că Duhul este din Fiul dar Îl numim Duhul Fiului”.
În sfârșit, cauzalitatea Tatălui implică totdeauna o relație tri-ipostatică, într-o simultaneitate și coincidență absolută de relație cu Fiul și cu Duhul. “Monarhia nu se manifestă decât în, prin și pentru Treime, în relația celor Trei, într-o relație totdeauna ternară, exluzând orice opoziție, orice diadă”.
V.2. Dumnezeu Fiul
A doua Persoană a Sfintei Treimi este Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu despre Care Simbolul de Credință spune: “Cred întru Unul Domn iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, născut nu făcut, Cel deoființă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om. Și S-a rastignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat. Și a înviat a treia zi după Scripturi. Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui. Si iarăși va să vină cu slavă să judece viii și mortii, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit“ (Art. 2-7).
Această mărturisire de credință a Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325, care afirmă, împotriva ereziei ariene deoființimea Fiului cu Tatăl, a fost dezvoltată și clarificată de Sinoadele Ecumenice ulterioare (III, IV, V) în fața diferitelor erezii care s-au ivit după Sinodul de la Niceea și care negau, fie unirea celor două firi, dumnezeiască și omenească, fie realitatea voinței omenești în Pesoana Fiului. Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din 451 a adoptat dogma potrivit căreia Iisus Hristos este Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, de o Ființă cu Dumnezeul cel veșnic și nevăzut, după firea dumnezeiască și de o ființă cu noi după firea omenească ; cele două firi desăvârșite, fiind unite în mod tainic în persoana divină unică a Cuvântului lui Dumnezeu, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire și fără despărțire. Iar Sinodul de la Constantinopol din 680-681 a afirmat că Fiul întrupat are două voințe naturale și două energii, una creată și alta necreată, unite în mod neseparat în subiectul unic al Cuvântului.
Fiul cel Unul Născut din Tatăl
“Unule Născut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu” (Antifonul II). Fiul și Tatăl coexistă ca Persoane distincte în care se ipostasiasă Ființa lui Dumnezeu din veșnicie. Facultatea de a naște aparține Tatălui din veșnicie. Când spunem că Fiul este mai înainte de toți vecii, arătăm că nașterea Lui este în afară de timp și fără de început “căci Fiul lui Dumnezeu, <<strălucirea slavei>>, chipul Ipostasului Tatălui. Înțelepciunea și Puterea cea vie, Cuvântul lui cel enipostatic, icoana substanțială desăvârșită și vie a nevăzutului Dumnezeu, nu a fost adusă la existență din neexistență ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl și în Tatăl , născut din El din veșnicie și fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl când n-a fost Fiul ci odată cu Tatăl și cu Fiul Care S-a născut din El. Căci Dumnezeu nu S-ar putea numi Tată fără Fiu”.
Pentru Sfântul Vasile, numele cel mai personal pentru Cel de-al doilea Ipostas este “Fiul”, pentru Sfântul Grigorie de Nazianz este “Cel Născut” iar pentru Sfântul Grigorie de Nyssa “Cel Unul Născut, Singurul Născut”, ceea ce exprimă specificitatea Sa incomunicabilă față de alți fii și față de Duhul. Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: “Tu cred întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut. Spunem <<Unul Domn Iisus Hristos>> pentru ca să fie unică Fiimea. Spunem <<Unul>> ca să nu presupunem că este și un alt Fiu”. Sfântul Ioan Damaschin spune: “Este Unul Născut fiindcă Unul dintr-Unul Tatăl S-a născut în chip unic. Fiindcă n-a mai fost nicio altă naștere asemenea cu nașterea Fiului lui Dumnezeu, nici nu există un alt Fiu al lui Dumnezeu”
Nu trebuie confundată nașterea care detrmină raportul Tatălui cu Fiul cu zidirea sau creația care determină relația Creatorului cu creația. “Este insă necucernic să spunem cu privire la nașterea Fiului că a mijlocit oarecum vreme și că existența Fiului este posterioară existenței Tatălui. Deoarece spunem că nașterea Fiului este din Tatăl, adică din natura Lui. Iar dacă admitem că Fiul nu există dintru început cu Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în Ipostasa Tatălui, anume că nefiind dintru început Tată, a devenit pe urmă Tată”. “Tot ceea ce aparține Tatălui este văzut în Fiul și tot ceea ce aparține Fiului aparține Tatălui, întrucât Fiul sălășluiește întreg în Tatăl și la rândul Său Îl are pe Tatăl întreg în Sine. Iată de ce Ipostasul devine ca o formă și un chip care îngăduie să cunoaștem pe Tatăl iar Ipostasul Tatălui este recunoscut în forma Fiului”.
Numele Fiului
Într-adevăr, din cuvintele Sfintei Scripturi, reiese că Fiul este a doua Persoană a Sfintei Treimi, în care Dumnezeu S-a întrupat și a locuit în mijlocul nostru (In. 1, 14). Înainte de întrupare, Fiul cel Unul Născut al Tatălui exista înainte de veci: “La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu” (In. 1, 1). El este mai înainte de toate și toate pentru El sunt așezate (Coloseni 1, 3). Cuvântul cel veșnic S-a făcut Trup (In. 1, 14). În Iisus Hristos am văzut pe Dumnezeu în persoană, în timp și spațiu (In. 14, 7). În el Dumnezeu este prezent și lucrează personal în lume: “Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru” (Lc. 17, 21). În el, viața veșnică care este la Tatăl s-a manifestat în lume (I In. 1, 3). Fiul este revelația deplină și finală a tainei lui Dumnezeu.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu este una dintre cele mai mari taine ale credinței creștine. Despre aceasta, Sfântul Apostol Pavel spune: “Cu adevărat mare este taina creștinătății: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume, s-a înălțat întru slavă” (II Tim. 3, 16). “Sfinții Părinți au dat o mare importanță faptului Întrupării pe care l-au înțeles a fi nedespărțit de faptul mântuirii. Ei au arătat că Iisus Hristos a mântuit ceea ce Și-a asumat prin întruparea Sa, astfel încât dacă Iisus Hristos n-a luat firea omenească în mod real și deplin, atunci nici mântuirea naostră nu s-a înfăptuit. Așadar, numai dacă Iisus Hristos este de o ființă cu Tatăl și de o ființă cu noi este cu putință îndumnezeirea noastră”.
Trebuie să credem întru Unul domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut. “Iisus Hristos se numește <<Ușă>> dar să nu crezi ca din pricina acestei numiri este o ușă de lemn, ci este o ușă cugetătoare, vie, care deosebește pe cei care intră… se numește <<Cale>>, însă nu este o cale călcată de picioare ci una care conduce la Tatăl cel dinceruri. Se numește <<Oaie>> dar nu o oaie necuvântătoare ci oaie care curățește prin cinstitul ei sânge lumea de păcate, Care este duă înaintea Celui ce o tunde și cunoaște când trebuie să tacă. Această oaie se numește iarăși <<Păstor” când zice: <<Eu sunt Păstorul cel Bun>>. Se numește oaie din pricina omenității Sale și Păstor din pricina iubirii de oameni a dumnezeirii Sale”.
Astfel Logosul desemnează lucrarea creatoare și mântuitoare a lui Dumnezeu, acest nume implică o nevoință a Cuvântului, cu toate că ar trebui evitată primejdia de a descrie Logosul, drept o manifestare a lui Dumnezeu Însuși. Nune ca “Iisus”, “Hristos” se raportează la întrupare dar au toate untemei etern: “Viață, Adevăr, Dragoste, Înțelepciune”. Acestea sunt nume care se poat aplica celor trei Persoane, căci arată cooperarea treimică în iconomie, rămânând totdată nume proprii ale Fiului cel Care ni-l descoperă pe Dumnezeu Tatăl și iubirea Lui părintească.
Vladimir Lossky spune: “Toate numele dumnezeiești care ne împărtășesc viața comună celor Trei ne vin de la Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh. Tatăl este izvorul, Fiul manifestarea, Duhul, puterea care manifestă. Astfel Tatăl este Izvorul Înțelepciunii, Fiul Înțelepciunea însăși, Duhul puterea care ne face să ne însușim Înțelepciunea. Sau de asemenea, Tatăl este Izvorul Iubirii, Fiul, Iubirea care se revelează, Duhul, Iubirea împlinită în noi. Sau potrivit admirabilei formule a mitropolitului Filaret, Tatăl este iubirea care raștignește, Fiul iubirea rastignită, Duhul iubirea triumfătoare. Numele dumnezeiești sunt revărsarea vieții dumnezeiești al cărei izvor este Tatăl, pe care ne-o arată Fiul iar Duhul ne-o împărtășește”.
Fiul se numește “Hristos”, adică “Uns”, nefiind uns de mâini omenești ci a fost uns din veșnicie de Tatăl spre Arhieria Sa. Se numește « mort » nu pentru că s-a sălășluit între cei morți, precum toți cei din iad ci ca fiind singurul slobod între cei morți. Se numește « Fiul Omului » nu ca fiecare dintre noi, născut din pământ ci ca Unul Care vine pe nori să judece viii și morții. Se numește “Domn”, nenumindu-se așa în sens impropriu ca oamenii ci ca Unul ce are domnie firească și cosmică. Se numește “Iisus” din pricina vindecărilor Sale mântuitoare. Se numește “Fiu” nu pentru că ar fi fost înfiat ci pentru că a fost născut în chip natural. Însă chiar dacă minunile Lui sunt multe, totuși este o singură Persoană. Mântuitorul vine spre folosul fiecărui om în diferite chipuri. “Pentru cei care au nevoie de bucurie este <<Vie>>, pentru cei care au nevoie să intre este <<Ușă>>. Pentru cei care au nevoie să aducă rugăciuni, este <<Arhiereu>> iarăși pentru cei care u păcate este <<Oaie>> ca să fie înjunghiată în locul lor. Se face tuturor toate, totuși rămâne ceea ce este după fire“. Iisus Hristos este numit cu două nume. Cu « Iisus » pentru că mântuie și cu « Hristos » pentru că este preot. Sfântul vasile Îl numește pe Fiul « Chipul celui Nevăzut », expresie întâlnită la Sfântul Atanasie și la Sfântul Chiril. Pentru Sfântul Atanasie cuvântul « chip » echivalează cu deoființă. Căci Fiul lui Dumnezeu, strălucirea Slavei, chipul Ipostasului Tatălui, Înțelepciunea și Puterea cea vie, Cuvântul cel enipostatic, icoana întemeiată, desăvârșită și vie a nevăzutului Dumnezeu (Coloseni, 1, 13). Nu a fost adus la a fi dintru a nu fi ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl și în Tatăl născut din el din veșnicie și fără de început. Căci n-a fost cânva Tatăl când n-a fost Fiul ci odată cu Tatăl și Fiul Care S-a născut din El. «Cuvântul se numește și <<Strălucire>> (Evrei 1, 3) din pricină că S-a născut din Tatăl fără împreunare și în chip nepătimaș, în afară de timp, nestricăcios și nedespărțit ».
Așadar, numele dumnezeiești și omenești ale lui Iisus sunt asemenea treptelor unei scări care ne înalță la viața dumnezeiască. Întrucât Dumnezeu este incomprehensuibil, este și făra de nume, dar din pricina bunătății lui nespuse, a binevoit să fie numit prin acelea care sunt proprii naturii noastre.
În concluzie, putem spune că atributele dumnezeiești sunt toate pe deplin însușite de fiecare ipostas treimic, purtând în același timp structura treimică a mișcării revelației și a împărtășirii harului dumnezeiesc în lume. Astfel Tatăl este izvorul iubirii, al vieții, înțelepciunii, Fiul este manifestarea acestora, Duhul Sfânt este darul împărtășirii vieții dumnezeiești către făptură, întru care se aduce laudă lui Dumnezeu. ”Fiul este Fiul propriu al Tatălui și Ipostatic al Lui, de aceeași fire cu Tatăl, având diverse nume <<iconomice>>: Rațiunea, Cuvântul, Înțelepciunea și Puterea Tatălui pentru că toate prin Elau fost făcute și prin El toate există. Tatăl săvârșește prin El totul, însă Fiul are un aport specific la orice operă a Tatălui, ceea ce dovedește personalitatea și dumnezeirea Sa indiscutabilă”.
Crucea –manifestarea iubirii veșnice a Tatălui
În iconomia mântuirii, Fiului întrupat i-a fost dată lucrarea de răscumpărare și judecata viitoare. Sfinții Părinți explică faptul acesta, arătând că există o legătură atât între actul creației și întrupare cât și între întrupare și mântuire. Dumnezeu-Cuvântul vine să mântuiască lumea, deoarece prin El și pentru El a fost creată: “Toate ptin el s-au făcut și nimic fără el nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In. 1,3). Lumea a fost creată în Iisus Hristos și pentru Iisus Hristos: “Toate s-au făcut prin El și pentru El” (Coloseni 1, 16).
Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că: “pentru Iisus Hristos a primit creația începutul existenței sale. El este centrul spre care converge întreaga creație: <<Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, începutul și sfârșitul>> (Apoc. 22, 13)”. “Ați fost răscumpărați cu scumpul sânge al lui Iisus Hristos ca al unui miel nevinovat și neprihănit Care a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii dar Care S-a arătat în anii cei mai de pe urmă pentru voi. Și i se vor închina fiarei toți cei care locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii în cartea vieții Mielului celui înjunghiat” (Apoc. 13, 8). De a semenea, Epistola către Efeseni vorbește despre alegerea noastră încă dinainte de întemeierea lumii, pentru a fi înfiați în Iisus Hristos: “Precum ne-a și ales înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, mai înainte rânduindu-ne în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos. Făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotință, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremurilor întru Care rânduiți fiind mai inainte după rânduiala Celui ce toate le lucrează potrivit sfatului voii Sale” (Efeseni 1, 4-5; 9, 11; Mt. 25, 34). “Dim mărturiile Evangheliilor reiese că Iisus a cunoscut drumul vieții Sale și a fost conștient că faptele Sale și destinul Său fac parte din voința Tatălui și a considerat jertfa drept singura cale de a asculta voia Tatălui. Deși fără de păcat, deși fără nicio vină în fața autorităților religioase și civile, El a acceptat în mod liber, să sufere pentru mântuirea neamului omenesc. De aceea pe Sfântul Apostol Petru, care îi ceruse să renunțe la drumul jertfei, îl mustră: <<Înapoia Mea satano>> (Mt. 16, 23)”.
Slujirea arhierească reprezintă partea centrală a activității mântuitoare a lui Hristos și ea a fost subliniată de marii profeți ai Vechiului Testament, încheind cu Sfântul Ioan Botezătorul când a spus despre Iisus Hristos: “Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (In. 1, 29, 36). “Lumea a fost creată deci spre a fi recapitulată și îndumnezeită în Iisus Hristos. Astfel, întruparea a avut scopul de a înnoi firea noastră și creația potrivit cu starea lui Iisus Hristos, de a o desăvârși pe drumul îndumnezeirii în și prin Iisus Hristos”.
Sfântul Atanasie cel Mare spune că: “Dumnezeu S-a făcut om ca omul să devină Dumnezeu” iar procesul îndumnezeirii noastre a început chiar în Iisus Hristos, căci Cuvântul a îndumnezeit în sens propriu, firea umană pe care a luat-o. “În firea Sa omenească, el a fost uns și consacrat prin ungerea dumnezeirii (Fapte 10, 18). Dumnezeu S- a făcut om, cu adevărat deplin, ca să lucreze El Însuși mântuirea noastră prin trupul Său și El a refăcut firea noastră în El, arătând prin aceasta că putem deveni și noi ceea ce ne-a arătat El“.
Dar întruparea are și scopul de a răscumpăra oaia piedută (Lc. 15, 46), de a ridica păcatul lumii (In. 1, 29/Evr. 1, 3): “Căci Fiul Omului nu a venit ca să I se slujească ci ca el să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți” (Mc. 10, 45). Din iubirea față de noi, Fiul S-a dat pe sine pentr noi, prinos și jertfă lui Dumnezeu, întru miros ce bună mireasmă (Efes. 5, 2). Iisus Hristos este adevăratul Miel pascal (I Pt. 1, 19), el a luat asupra Sa păcatele noastre și le-a răscumpărat cu prețul Sângelui Său. În el “avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor” (Coloseni 1, 14). Prin jertfa Sa El este mijlocitorul împăcării, al unui Nou Tetament între Dumnezeu și om” (Evr. 8, 6).
Patimile Sale, suferința, rastignirea, moartea și învierea “constituie cel mai important și cel mai cunoscut fapt din viața lui Iisus Hristos. Evangheliștii descriu cu multe amănunte ultimele evenimente din viața și activitatea lui Iisus Hristos și aceasta datorită faptului că activitatea Mântuitorului în Ierusalim, în săptămâna în care a început cu sosirea Sa pentru a serba ultimul Paști și a culminat cu Învierea Sa, reprezintă punctul culminant, central și final al operei Sale răscumpărătoare”.
Jertfa de pe cruce este actul în care Hristos a distrus moartea, nu de la distanță, ci luptându-Se El Însuși cu ea, în trupul Său. Unul din Treime, cu trupul pentru noi S-a răstignit și cu moartea Sa a biruit moartea. În moartea Sa, el este și arhiereu care aduce jertfe și Fertfa care se aduce (Evr. 9, 24-25). Dar pentru că viața noastră era ascunsă în el, Iisus Hristos a biruit moasrtea și în numele nostru și împreună cu noi. Cu trupul Lui a biruit stricăciunea morții și cu rana Lui noi toți ne-am vindecat. Toți am pătimit împreună cu El și toți împreună cu El. Prin Învierea Sa, “din moarte la viață și de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.
Jertfa lui Iisus Hristos precum și sfințirea noastră este o taină a proniei iubitoare a Tatălui Care voiește să ne mântuiască și să ne facă părtași la viața necreată și veșnică a Prea Sfintei Treimi. ”Crucea este cea mai puternică manifestare a iubiri Tatălui ca iubire jertfelnică, crucificatoare, iubirea Tatălui compătimește în mișcarea sinergiei treimice cu Fiul întrupat. Dumnezeu a suferit suferințele noastre chiar înainte de a suferi Crucea, înainte de a fi în trupul nostru. Or, dacă n-ar fi suferit, n-ar fi venit să împărtășească cu noi viața omenească. Mai întâi a suferit, apoi a coborât. Dar ce pătimire este aceasta pe care a resimțit-o pentru noi? Pătimirea Dragostei”.
Prin înălțarea Sa la cer, Iisus Hristos stă de-a dreapta Tatălui adică în starea de slavă, împreună cu pârga firii noastre, până la a doua Sa venire pentru judecata cea de pe pământ. Judecata aparține Fiului deoarece El a ridicat pe oameni la ascultarea de fii ai lui Dumnezeu și deoarece El trebuie să ne adune în sine, pe cei ai Săi pe care să-i în fățișeze Tatălui spre bucuria veșnică.
“Fiul suferă moartea pe cruce în singurătate, Tatăl îndură moartea Fiului de aceea moartea Fiului corespunde durerii Tatălui. Aici, iubirea Tatălui ce se comunică pe sine descrie suferința infinită din cauza jertfei Fiului. Aici, iubirea responsabilă a Fiului devine durere infinită de a fi alungat și adandonat de către Tatăl. Ceea ce se întâmplă pe Golgota, ajunge până în adâncul Dumnezeirii și marchează viața Treimică în veșnicie. Sfântul Apostol Pavel a interpretat acest eveniment de pe Golgota al părăsirii de Dumnezeu pe Cruce ca jertfă a Fiului și jertfa Fiului ca un bine al lui Dumnezeu”. Cine recunoaște prezența și iubirea lui Dumnezeu în părăsirea de Dumnezeu a Fiului răstignit, acela vede pe Dumnezeu în toate lucrurile, așa precum un om, după o experiență a morții simte vivacitatea tuturor lucrurilor într-un mod de nebănuit mai înainte.
Evanghelia după Ioan rezumă jertfa în următoarele propoziții de vârf: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că pe Unicul Său Fiu cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” (In. 3, 16). “Părăsirea lui Iisus pe cruce, abandonarea fiului de către Tatăl și iubirea care face totul pentru omul cel pierdut, dă totul suferă toate. Dumnezeu este iubire, adica Dumnezeu este jertfă, adică Dumnezeu există pentru noi pe Cruce. Exprimat în mod treimic: Tatăl Îl lasă pe Fiul să Se răstignească prin Duhul”. Sfântul Filaret al Moscovei spune: “Tatăl este iubirea care răstignește, Fiul este iubirea răstignită și DuhulSfânt este puterea de nebiruit a Crucii”.
V.3. Sfântul Duh Care de la Tatăl purcede
A treia Persoană a Sfintei Treimi este Duhul Sfânt, despre care articolul 8 din Crez, stabili la Sinodul II de la Constantinopol (381) spune: “Cred și întru Duhul Sfânt, domnul de viață făcătorul care din Tatăl purcede Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit Care a grăit prin proroci”.
Proprietatea ipostatică a Sfântului Duh –purcederea
Sfântul Duh, a treia Persoană dumnezeiască, vrednic de închinare împreună cu Tatăl și cu Fiul, purcede din Tatăl, adică stă veșnic într-o relație specială cu E. Participând la facerea și pronierea lumii ca “Domn făcător de viață și pregătind prin proroci mântuirea, Dumnezeu adevărat, nedespărțit de Tatăl și de Fiul, Duhul Sfânt participă personal la întreaga iconomie, toate în El desăvârșindu-se”.
Există o dificultate, anume a vorbi despre Duhul , spre deosebire de Tatăl și Fiul, ale Căror nume înseși experiența umană cea mai fundamentală. “În ceea ce-L privește pe Duhul, Se ascunde în spatele feței lui Iisus Hristos, în spatele feței Tatălui, se confund și se identifică cu strălucirea însăși a firii dumnezeiești, cu energia treimică. În sfârșit se interiorizează în ceea ce are omul mai lăntric și mai personal”.
Sfântul Grigorie Palama numește “pnevma” harul treimic, energia îndumnezeitoare comună celor trei: Tatălui, Fiului ca și Sfântului Duh ca ipostas dumnezeiesc. “Duhul Ipostatic este Persoana dumnezeiască Care împărtășește în chip personal darul Tatălui și al Fiului” . Duhul Sfânt are și există în propria Lui Ipostasă, veșnic, neseparat, consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul. “Modul Lui de existență e determinat de faptul că iese din Tatăl Care Își are existența de la el însuși și care e deci principiul celorlalte persoane, prin purcedere, prin Fiul. De asemenea credem și în Sfântul Duh, Domnul și făcătorul de viață, Care purcede din Tatăl i se odihnește în Fiul, împreună închinat și slăvit cu Tatăl și cu Fiul, ca fiind de aceeași ființă și coetern”.
Tremenul de “Purcedere” nu este o definiție, el nu face decât să sublinieze caracterul inefabil al provenienței Duhului de la Tatăl. Astfel formula Simbolului de Credință “Care de la tatăl purcede”, direct inspirată din In. 15, 26, departe de a defini modul de origine al Duhului, subliniază caracterul Său tainic. “Nu putem să mărturisim decât că purcede, adică provine de la Tatăl dar și că este în El și către El. Purcederea din Tatăl nu epuizează taina Duhului, El provine de la Tatăl în mod unic și inalienabil”. Sfinții Părinți insistă apofatic asupra faptului că nu știu nici ce înseamnă născut nici purces, termenii arătând doar faptul că sunt existențe, vieți diferite. Deosebirea între Ipostasuri nu este nici cantitativă, nici separatoare, că le situează mai presus de număr nu implică multiplicitate ci semnifică plenitudine în Triadă, stabilitate absolută și necesară.
Sfinții Părinți subliniau concomitența Fiului și a duhului, comuniunea lor veșnică, izvorâtă din Izvorul însuși al Ființei Tatălui. Duhul nu este absent în naștere, nici Fiul în purcedere. Nu putem spune asta decât la modul negativ, fără a ne lăsa antrenați în nicio afirmație pozitivă mai explicită decât însuși faptul de a afirma că Fiul și Duhul Sfânt sunt în același timp, simulta, iesiți de la Tatăl. Așadar, precum Tatăl este Unul și Fiul este Unul și tot așa și Sfântul Duh Unul este, fiind entități ca o unitate.
Raportul reciproc între Ipostasele și Iconomiile Fiului și Duhului Sfânt
Duhul Sfânt este deoființă cu Tatăl și cu Fiul cu care există înainte de veacuri și cu care împărtășește aceeași voință, putere și lucrare dumnezeiască având Persoană și lucrare proprie. El purcede din veci din Tatăl dar este trimis în timp de Fiul. Sfântul Ioan Damaschin spune că: “Duhul purcede de la Tatăl și se odihnește în Fiul prin Care se dă și se face cunoscut. El se odihnește în Fiul, strălucește prin Fiul și este trimis de către Fiul. De aceea se numește nu numai Duh al Tatălui ci și Duh al Fiului”. Tot el spune că: “Duhul lui Dumnezeu este o putere substanțială care există într-o ipostasă proprie ei însăși care purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul și Îl face cunoscut. Nu poate să se despartă de Dumnezeu în care există și de Cuvântul pe care Îl însotește și nici nu se pierde în neexistență ci există în chip substanțial după asemănarea Cuvântului. Duhul Sfânt este viu, liber, de sine stătător, activ, voiește totdeauna binele și în orice intenție a Lui puterea coincide cu voința, este fără de început și fără de sfârșit. Niciodată Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici Duhul adevărului”.
Duhul conlucrează și el la întruparea Fiului care s-a născut după trup de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. Dumnezeu Cuvântul, prin pogorârea Sfântului Duh, s-a unit cu Fecioara Maria și dintr-însa s-a născut om desăvârșit, fără să-și amestece sau să-și schimbe firea. Iar la botezul în Iordan, Duhul Sfânt s-a coborât peste umanitatea lui Hristos pentru a o desăvârși (Mt. 3, 16).
Duhul este deoființă cu Tatăl și cu Fiul cu care coexistă înainte de veacuri și cu care împărtășește aceeași voință, putere și lucrare dumnezeiască având persoană proprie și mișcare liberă în sine. Duhul Sfânt ia parte la creație și la întreaga iconomie și mântuire. Pentru Sfântul Grigorie de Nazianz, Duhul este co-creator cu Fiul atât în creație cât și în Înviere. Sfântul Vasile vorbește de trei moduri în care persoanele Treimii sun cauze ale creației: “Tatăl este cauza inițiatoare a tot cea a creat, deoarece din voința Sa se crează totul. Fiul este cauza eficientă, deoarece prin el vine la existență tot ce a creat iar Duhul Sfânt este cauza sfințitoare pentru că prin El ajunge creația la desăvârșire”.
Toți Sfinții Părinți vorbesc de o iconomie proprie Duhului Sfânt pe care o identifică cu sfințirea în Iisus Hristos, el fiind sfințenia însăși. Orice dar sfințitor vine de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Noi, cei ce-L experiem pe Dumnezeu ne unim cu Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt sau Duhul imprimă în sufletul nostru imaginea Fiului Care este chipul Tatălui. Nu trebuie să spunem că Duhul înlocuiește pe Iisus Hristos ci Îl aduce în noi, îl modelează în noi, mai exact ne modelează în El. În Duhul Sfânt primim forma Sfintei Treimi care este libertatea în comuniune. Cu alte cuvinte, îndumnezeirea este lucrarea proprie Duhului. “Între Fiul și Duhul Sfânt există o legătură inseparabilă dar neconfundantă. Cele două Persoane divine, fiul și Duhul Sfânt reprezintă cele două mâini ale Tatălui care au fost trimise să lucreze în lume. Lucrarea lor, specifică fiecărei Persoane se completează reciproc și se continuă una în alta. Iisus Hristos e Dumnezeirea revelată ca suflare de viață ca dimensiune de viață făcător în cadrul Dumnezeirii cu adevărat, ca fundament al existenței create și ca normă a ei. Duhul Sfânt ne dă puterea, ne dă elanul să realizăm ceea ce știm prin Logosul întrupat, ceea ce a realizat prin El însuși ca model ceea ce a realizat în Iisus Hristos, ne dă puterea să ne incadrăm în Iisus Hristos și să ne facem asemenea Lui”.
Dumnezeu este dragostea însăși. El se actualizează ca dragoste în Persoana Fiului iar prin Duhul Sfânt Care este în mod necesar și Duhul Fiului revarsă această dragoste în inimile noastre. Sfântul Vasile cel Mare spune : « Puterile cerurilor prin Duhul au fost întărite (…)Avea să vină Iisus Hristos, Duhul Sfânt I-a luat-o înainte. Are loc întruparea, Duhul este nedespărțit, s-au săvârșit minuni, s-au acordat harismele vindecărilor, toate s-au făcut prin Duhul Sfânt. Demonii au fost alungați în numele lui Dumnezeu. Când diavolul a fost certat, Duhul era de față. Izbăvirea de păcate s-a făcut prin harul Duhului : <<Căci v-ați spălat și v-ați sfințit în numele Domnului nostru Iisus Hristos și în Duhul Sfânt>> (I Cor. 6, 1) ».
Putem vorbi aici despre o îndoită revelație, despre o mărturie reciprocă a Fiului prin Duhul și a Duhului prin Fiul. Duhul îl face prezent pe Hristos iar Iisus Hristos preamărit ne trimite pe Duhul, două misiuni reciproce, a Fiului și a Duhului a căror origine se află întotdeauna în Părintele luminilor. Vorbind de prezența lui Iisus prin Sfântul Duh, Sfântul Chiril al Alexandriei nu înțelege o prezență a Lui printr-un reprezentant ci consideră pe Duhul Sfânt ca “Cel prin care Iisus Hristos lucrează în credincioși și în biserică iar lucrarea lui Dumnezeu comună celor Trei își are capăt tot în Duhul, așa după cum mâna este ultimul organ prin care puterea întregului corp omenesc se finalizează și se concretizează într-o faptă. Sfânta Treime împlinește întreagă orice lucrare dar lucrarea se concretizează intr-un rezultat prin Duhul Sfânt”.
Duhul sfințeniei
Sfintenia este procesul de tramsfigurare subiectivă a credincioșilor prin participarea nemijlocită la viața lui Iisus Hristos care este sfintenia însăși, adică prin consacrarea sau prefacerea darurilor dar scopul acesteia este slujirea credincioșilor. “Creștinii sunt sfinți deoarece sunt părtași ai lui Iisus Hristos și ai Duhului Sfânt, împreună lucrători cu Dumnezeu. Sfintenia își are originea în Iisus Hristos dar ea ne vine prin Duhul care ne pune în comuniune cu Iisus Hristos”.
Sfântul Vasile vede în sfințenie “proprietatea personală a Duhului, El desemna comuniunea drept modul propriu al relației Sale cu Tatăl și cu Fiul și de asemenea, drept modul energiei Sale dătătoare de viață, în analogie profundă, viața treimică și împărtășirea Sa în lume. Întru El este viața și sfintenie în afară de El, intunericul, moartea și iadul”.
Sfântul Duh este sfințitorul și îndumnezeitorul, vistierul bunătăților și dătătorul de viață, Cel care face ca iubirea lui Dumnezeu să se reverse în inimile noastre. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că fără venirea Duhului Sfânt Biserica nu ar fi luat ființă. Aceasta deoarece toată firea avea nevoie de sfințirea Sfântului Duh și deoarece nimeni nu putea să intre în împărăția lui Dumnezeu fără nașterea din apă și din Duh Sfânt, adică fără a fi primit în mod real o viață nouă în Duhul Sfânt. “De nu se va naște cineva din aapă și din Duh Sfânt, nu va putea să intre în împărăția cerurilor” (In. 3, 5).
Biserica a fost întemeiată la Cinzecime, când duhul Sfânt, în chip de limbi de foc a coborât deasupra Apostolilor și a celor care erau cu ei. Duhul Sfânt dă Bisericii darul de a păzi adevărul, o călăuzește și o ferește de orice greșeală (In. 14, 26). Duhul Sfânt care cunoaște adâncurile lui Dumnezeu (I Cor. 2, 10) a inspirat pe profeții dinainte de Iisus Hristos și pe autorii cărților Vechiului și Noului Testament. “Unde este Duhul Sfânt, Sfințitorul și Îndumnezeitorul tuturor, Cel care a vorbit în Lege și Profeți, în Vechiul și Noul Testament”.
Totuși sfințenia nu trebuie să o atribuim doar Sfântului Duh deoarece Înșuși Mântuitorul spune în Evanghelie, adresându-Se Tatălui Său în legătură cu ucenicii: “Părinte, sfintește-i întru numele Tău” (In. 17, 17). Așadar, pentru cei care sunt vrednici, trebuie să credem că tot ce lucrează în ei e în comun lucrarea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Cel care recunoaște că și lucrurile de deasupra noastră sunt generate de puterea Duhului Sfânt împreună cu Tatăl și Fiul, face în această problemă o afirmație sprijinită pe o dovadă evidentă care e luată din însăși viața noastră. Deci, identitatea de acțiune în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt arată limpede absoluta asemănare de natură.
Adaosul Filiogue
Doctrina romano-catolică care spune că Duhul sfânt purcede și de la Tatăl și de la Fiul este rezultatul aplicării eronate a metodei aproprierii. “Astfel, caracteristica personală a Tatălui de purcezător al Duhului Sfânt e atribuită și Fiului în virtutea dumnezeirii Lor comune sau altfel spus, relațiile interpersonale dintre Tatăl și Duhul e privită ca similară legăturii dintre Fiul și Duhul Sfânt”.
Purcederea Duhului Sfânt din Tatăl și din Fiul a fost pentru prima dată în cadrul controversei ariene și nestoriene: în lupta contra acestor două mișcări a fost necesar să se arate predominanța lucrării Cuvântului în lume, ceea ce au făcut pe de parte Fericitul Augustin în <<De Trinitate>> împotriva arienilor, și pe de altă parte Sfântul Chiril al Alexandriei împotriva nestorienilor.
“Filiogue își are originea în speculațiile Fericitului Augustin care afirmă prelucrând concepția ambroziană că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl ca izvor primar iar prin darul veșnic pe care Tatăl îl face Fiului, purcede de la Tatăl și de la Fiul în comuniune. Istoria formulei <<filiogue>> începe de fapt, mai precis la jumătatea secolului VI în Spania. Confruntați cu invazia goților arieni și încercând convertirea acestora la credința niceo-constantinopolitană, episcopatul și teologii spanioli, în frunte cu distinsul ierarh Isidor al Sevillei, au aflat în scrierile Fericitului Augustin ceea ce li se părea a fi soluția pentru problema pusă de arieni: Fiul este egal cu Tatăl, pentru că Duhul Sfânt purcede și de la El. Încercând însă să rezolve o anumită problemă de ordin misionar, teologii spanioli au ajuns la un nou tip de subordinaționism deoarece dacă Duhul provine de la Tatăl și de la Fiul, Acesta are o poziție secundară față de Tatăl și Fiul, deschinzând astfel capitolul doctrinar cu cele mai nefaste consecințe pentru Biserica lui Iisus Hristos”.
Înțelegerea autentică ortodoxă a Treimii e indisolubil legată de abordarea care pleacă de la ipostasurile concrete și din aceasta de “monarhia” Tatălui. Pentru cine leagă unitatea Treimii de unitatea de origine al celui ce-al doilea și al treilea ipostas în ipostasul dintâi, pentru acela, odată cu introducerea unui al doilea principiu, Treimea își pierde baza. De aceea, în teologia oetodoxă, disputa în jurul lui filioque privește posibilitatea de gândire a Treimii pur și simplu și prin aceasta se constituie și punerea sub semnul întrebării a celei mai importante învățături a Bisericii Ortdoxe, o spargere a unității Treimii prin introducerea unui al doilea principiu.
În anul 381, Sinodul II Ecumenic a acceptat următorul text, prin care mărturisea divinitatea Duhului Sfânt: “Și în Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit”. “Sprijinindu-se ferm pe textul original al Simbolului de Credință, mai întâi Biserica veche iar mai apoi toate bisericile răsăritene au învățat purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl conform textului In. 15, 26: <<Iar când va veni Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului Care de la Tatăl purcede>>”.
Începând cu cererea făcută de Henric II, la încoronarea sa ca împărat roman în 1014 la Roma, ca Simbolul de Credință niceo-constantinopolitan să fie preluat în misa romană, el este rostit în Occident în forma lărgită: “Și Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul Care de la Tatăl și de la Fiul purcede, Care împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit”.
Decisiv pentru dezvoltarea învățăturii despre purcederea Duhului Sfânt “ex patre filiogue” a fost contribuția Fericitului Augustin care susținea că Tatăl și Fiul suflă reciproc pe Duhul Sfânt. Pentru aceasta Duhul sfânt este darul reciproc al Tatălui către Fiul și al Fiului către Tatăl. El este darul Lor reciproc, legătura de iubire care leagă intreolaltă pe Tatăl și pe Fiul. Fericitul Augustin, negândind intratrinitar, el a plecat de la faptul că Duhul Sfânt este un cadou, un dar. Pentru că e un dar făcut creaturii, duhul purcede de la Tatăl și de la Fiul ca darul lor reciproc.
Aprobat ca învățătură și ca adaos la Simbol în câteva sinoade spaniole ținute la Toledo, între anii 589-693, condamnat la Conciliul de la Lateran din anul 649 și de papii Martin și Agaton, filiogue a părtruns în Franța la sfârșitul secolului al VIII-lea prin insistențele lui Carol cel Mare, care visându-se împărat și teolog duăp moda constantinopolitană, “a văzut în filioque posibilitatea unei noi direcții în teologia și cultura Occidentală ceea ce-i permite eliberarea de <<complexul bizantin>>”.
În Simbolul de Credință, Filioque a fost acceptat pentru prima dată în Spania. După ce era învățat în fond deja de sinoadele spaniole ulterioare, el a fost primit oficial în Crez de Conciliul III de la Toledo din 589, ca o afirmație cu țintă clar antiariană, sinodul confirmând trecerea regelui vizigot Rekkared de la arianism la ortodoxie. În acest context, motivul pentru introducerea lui filioque a fost cu totul naivă: ”trebuia spus ceva despre cel de-al doilea Ipostas al Sfintei Treimi care să exprime egalitatea Lui în rang cu primul Ipostas. Astfel, problemele hristologiei se extindeau în pnevmatologie, deoarece, pentru a accentua mai puternic divinitatea lui Iisus Hristos, era acceptată o diminuare a afirmațiilor despre Duhul Sfânt”.
În 589 s-a decretat în Spania, recitarea în misă, înainte de Tatăl nostrum a Simbolului de Credință lărgit cu Filioque. “Carol cel Mare a pus ca în capelă să fie rostit îndată dupa evanghelie, de asemenea cu filioque pe care apoi teologii de la curte l-au apărat într-un mod deosebit de vehement”. De altfel, dacă papa Leon al III-lea, deși aprobase hotărârea conciliului filioquist convocat de Carol la Ahhen în anul 809, din punct de vedere material, n-a aprobat schimbarea textului Crezului. “Pentru a scoate în evidență textul original, în redactarea sa neschimbată, el a pus să fie expuse în bazilica Sfântului Petru din Roma, două plăci de metal cu textul în greacă și latină, cu textul Simbolului de Credință fără adaosul filioque”.
Cu toată această opoziție, la propunerea lui Henric al II-lea, papa Benedict al VIII-lea acceptă în 1014 Crezul interpolat în Biserica din Roma fără consimțământul Bisericii Răsăritene. După Reformă (sec. XVI) a fost generalizat în bisericile protestante. “Îvățătura catolică despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl și de la Fiul ca dintr-un singur principiu, formulată cu intenția de a întări comuniunea între Tatăl și Fiul păcătuiește împotriva extinderii generoase a iubirii dintre Tatăl și Fiul și a menținerii distincte a Persoanelor Lor ba chiar a Persoanei Duhului Sfânt. Accentuând iubirea dintre Tatăl și Fiul până la confundarea Lor într-un singur principiu al purcederii Duhului Sfânt, teologia catolică nu mai vede pe Aceștia ca fiind Persoane distincte iar aceasta face imposibilă chiar iubirea între Ele”.
Biserica Răsăriteană a luat relativ târziu poziție față de procedura occidentului. Într-un mod încă destul de rezervat, se referă la Filioque Sfântul Ioan Damaschin (650-750) în faimoasa sa Expunere exactă a credinței ortodoxe. El fundamentează unitatea lui Dumnezeu pe unitatea de origine a Fiului și a Duhului Sfânt și spune: “De aceea nu spunem că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei Dumnezei ci mai degrab că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu, întrucât Fiul și Duhul se reduc la o singură obârșie, nu sunt nici compuși nici contopiți, în sensul contopirii lui Sabelie”.
Mai departe, Sfântul Ioan Damaschin, în prezentarea relației Fiului și a Duhului cu Tatăl, respinge nepolemic, dar fără echivoc, filioque: “Pe Fiul nu-L numim nici cauză, nici Tată, ci spunem că el este din Tatăl și este Fiu al Tatălui iar Duhul Sfânt spunem că este din Tatăl și Îl numim Duh al Tatălui. Nu spunem că Duhul este din Fiul și Îl numim Duh al Fiului… Despre Fiul nu spunem că este Fiu al Duhului și nici din Duhul”.
De fapt, răsăritenii au luat contact cu filioque mai întâi prin Sfântul Maxim Mărturisitorul care descria această învățătură ca o încercare de relaționare intimă între Fiul și Duhul iar apoi prin intermediul unor călugări franci aflați în pelerinaj la Ierusalim în anul 809, respingându-l de la bun început ca inovație nou eclesială și anticanonică. Atât în ce privește conținutul, cât și în ce privește forma. Într-adevăr, canonul 7 al Sinodului Ecumenic din Efes (431), interzice schimbarea textului Crezului din 381. de aceea ortodocșii n-au încetat să acuze că filioque a fost introdus în mod necanonic în Crez.
Cel care a respins hotărât și argumentat în tradiția Bisericii, noua învățătură, a fost Sfântul Fotie, patriarh al Constantinopolului (820-891) în Enciclica pe care o trimite patriarhilor orientali în 867, care spune : «Adresată patriarhilor orientali, într-o vreme când misionarii romani trimiși de papa Nicolae I pătrunseră în Bulgaria, Enciclica lui Fotie constituie primul act de denunțare a învățăturii teologice greșite cuprinse în formula filioque, recunoscută în versiunea originală în Simbolul de Credință și în tradiția teologică răsăriteană » .
Foit scrie în Enciclica sa din 867 două argumente principale contra doctrinei filioque, pe care deși nu le dezvoltă, totuși le consideră decisive : « Primul numai amintit este că formula <<Duhul purcede de la Fiul>> nu are temeiul unei dogme, ea este contra învățăturii Evangheliilor, se opune hotărârile Sinoadelo Ecumenice, falsifică doctrina Sfinților Părinți. Astfel filioque conține o dcotrină necunoscută în Revelația biblică și în Tradiția dogmatică a Bisericii Ortodoxe. Al doilea argument demonstrează o eroare în doctrina despre Duhul Sfânt, constituie o eroare antitrinitară, o deviație în însăși dogma despre Dumnezeu-Sfânta Treime. Sfântul Fotie susține că prin filioque se introduc două cauze în Sfânta Treime : una a Fiului și a Duhului, Tatăl; și alta a Duhului, Tatăl și Fiul. Astfel, prin filioque se neagă unitatea de principiu din Sfânta Treime și se strică raportul între ceea ce e comun în Dumnezeu și între ceea ce e propriu ipostaselor treimice ».
Fotie subliniază în mod repetat că prin Filioque se amestecă însușirile Persoanelor. După învățătura ortodoxă unele însușiri sunt comune Treimii altele numai unei Persoane. Purcederea Duhului nu e ceva comun celor trei Persoane ci e proprie uneia din Ele, Tatălui. “Dacă în purcederea din Tatăl e Duhul se recunoaște însușirea Acestuia, tot astfel și în nașterea Fiului se recunoaște însușirea Fiului”, scrie Fotie.
Dacă s-ar admite formula apuseană că Duhul purcede de la Tatăl și de la Fiul ar însemna că Duhul se deosebește prin mai multe însușiri de Tatăl decât Fiul, întrucât le e comună Tatălui și Fiului purcederea Duhului de la Ei, pe când Duhului îi este proprie purcederea și de la Tatăl și încă de la Fiul. Iar dacă Duhul se distinge prin mai multe deosebiri decât Fiul, Fiul trebuie să fie mai apropiat de ființă Tatălui decât Duhul.
În anul 867, un Sinod întrunit la Constantinopol îl depune și excomunică pe papa Nicolae I dar în urma unei lovituri la palat Vasile II ajunge pe tron și Mihail III este asasinat. Fotie este alungat și Ignatie reinstalat și reconcilierea cu Roma realizată. Sinodul de la Constantinopol din 869-870 pe care apusenii îl vor numi mult timp Sinodul VIII Ecumenic, îl excomunică pe Fotie. Dar legații papei Adrian II sunt obligați să recunoască revenirea Bulgariei sub jurisdicția Constantinopolului. Dizgrația lui Fotie a fost scurtă. Vasile II îl recheamă, Ignatie moare în 877 și papa Ioan VIII îl recunoaște la rândul său pe Fotie drept patriarh al Constantinopolului.
Sinodul de la Constantinopol din 879 îl reabilitează pe Fotie în prezența legaților papei, anulează hotărârile și condamnările din 869, condamnă orice adaos la Crezul de la Niceea, excuzând deci adaosul filiogue. Această sumară trecere în revistă arată complexitatea cadrului istoric și ponderea considerentelor politice care au intervenit în această chestiune.
“Generalizat ca doctrină în Biserica Occidentală prin insistențele puterii seculare la începutul sec al XI-lea de papa Benedict al VIII-lea, în 1014, filioque a denamitat unitatea Bisericii, producând marea schismă din 1054 și împiedicând până astăzi respirația comună ai celor doi plămâni ai creștinismului: cel occidental și cel oriental”. Chiar dacă teologii latini care au urmat invocau tradiția Bisericii, speculând de la Augustin, oscilând intre biblica monarhie a Tatălui și filioque, au trasat o direcție importantă a gândirii apusene, confuzia între planul “ad intra” (teologic) și “ad extra” (iconomic). Faptul este concret în interpretarea occidentală a textului din In. 15, 26 care vorbește de purcederea teologică a Duhului din Tatăl și despre trinitatea iconomică a Duhului către Fiul: pentru latini, fiul nu L-ar putea trimite pe Duhul Sfânt decât dacă Acesta ar purcede și de la El. “Prin confuzia între cele două planuri, în virtutea firii comune, ar fi posibile și alte apropieri în sânul Treimii: nașterea Fiului din Duhul, purcederea Tatălui din Fiul”.
Filioque introduce un factor haotic în triadologie, confundând proprietățile personale și relativizând relațiile interpersonale, ceea ce presupune mari dificultăți în afirmarea imuabilității divine. În fond, pemtru occidentali, doar Ființa lui Dumnezeu e neschimbătoare, Persoanele pierzându-și consistența. Acest orgoliu al Bisericilor despărțite care a cutezat să modifice Simbolul întregii Biserici fără consimțământul fraților lor, nu a fost ispirat de iubire.
În concluzie, Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl căci numai Tatăl este izvorul și originea dumnezeirii Fiului și a Duhului. “Nu se poate deci aplica aici categoria de cauzalitate la relațiile Fiului și Duhului, în timp ce pentru scolastica Evului Mediu acesta era singurul mod de a-L desosebi. Deosebirea dintre ipostasuri nu recurge dintr-un raționament teologic, ci este de natură preteoretică, aparține domeniului experienței duhovnicești, care ea însăși este temeiul demersului teologic”.
Occidentul creștin, plecând de la premisa exteriorității dintre firea și persoanele divine, a dezvoltat două triadologii: romano-catolică, cu accentul pe unitatea firii și protestantă, cu accentul pe diversitatea persoanelor. Triadologia ortodoxă pornește de la tema perihorezei pentru a afirma în același timp concomitența Persoanelor și comuniunea sau existența Lor relațională. “in plan eclesiologic, această concepție a determinat structura sobornicească sau comunitară a Bisericii, care după chipul antinomiei trinitare, fiecare persoană divină ipostasiasă integral firea dar împreună cu Celelalte două, însemnând că fiecare Biserică locală este Biserică Universală a lui Iisus Hristos dar împreună cu Bisericile surori. Nici unitatea fără diversitate, nici diversitatea fără unitate. Modelul propus e cel al persoanei în comuniunea persoanelor”.
VI. EREZII ANTITRINITARE
Afânta Treime este una din cele mai mari taine ale creștinismului, ea putând fi înțeleasă foarte puțin de mintea omenească, dar au existat unii oameni, cum sunt raționaliștii care au negat-o pur și simplu iar alții, căutând să o facă înțeleasă doar prin rațiune, au ajuns la concluzii contrare Revelației. Acești oameni, doar pe baza rațiunii, au deviat de la învățătura Bisericii, dând naștere unor erezii care sub diferite forme, dăinuiesc până în zilele noastre.
Este erezii antitrinitare, având ca motivare dificultatea înțelegerii tainei Prea Sfintei Treimi, au început încă de la începutul Bisericii. Până în secolul al IV-lea, doctrina Treimii care depășea granitele obișnuite ale rațiunii umane, a fost în centrul discuțiilor teologice: “În aceste discuții și în același timp dispute au fost folosite nu numai diferite metode de exegeză biblică și termeni teologici cu sensuri variate ci și argumente logice și speculații filosofice luate din sistemele timpului” .
Aceste dispute au luat naștere nu numai din cauza folosirii noțiunii care nu poate concepe Treimea în Unime, ei și din lipsa de precizie a termenilor prin care se exprimă Ființa și Treimea Divină în primele secole creștine. “Cuvintele <<ousia>>, <<fisis>>, <<ipostasis>> erau înțelese de unii ca exprimând ființa iar de alții ca referindu-se la Persoanele divine. Această neprecizare până spre sfârșitul secolului IV”.
Abia după Sinodul II Ecumenic din 381 sunt definiți exact termenii care desemnau Ființa și Persoanele. “Dificultatea adordării raționale a tainei Prea Sfintei Treimi explică numărul mare de erezii care s-au grupat în adevărate sisteme eretice care în timp s-au provocat și intercondiționat. Acestea au fost precedate de erezii născute din contactul creștinismului cu iudaismului și de gnosticism”.
Gnosticismul a constituit un pericol serios pentru creștinism, acesta intenționând să transforme creștinismul într-o filosofie cu caracter religios. Doctrina acestora este că “din eternitate există un Dumnezeu suprem și bun dar necunoscut, acest Dumnezeu fiind plenitudinea perfecțiunii și izvorul a tot ce există, din el emanând existențele numite eoni, prin care crează existențele inferioare”. În sfârșit, toate argumentele raționaliștilor că Sfânta Treime trebuie negată deoarece nu poate fi concepută de minte, nu sunt valabile.
În general, teologia creștină a fost confruntată cu rmătoarele probleme: ce proprietăți distinge Fiul de Tatăl? În ce sens este divin, egal cu Tatăl? Ce determină distincțiile dintre cele trei Persoane? Din toate aceste întrebări și din multe altele au determinat și tendințele principale antitrinitare:
Tendințele monarhianiste care atribuiau numai celui nenăscut Tatălui, în timp ce nașterea Fiului din Tatăl este secundară
Tendințe sobordinaționiste care învățau că Fiul este o ființă mai mică decât Tatăl, deci inferioară și inegală deși coetern, afirmație făcută și de Origen că Fiul este coetern Tatălui dar subordonat
Tendințe modaliste după care există o trinitate numai pentru Revelația în exterior a lui Dumnezeu dar nu ca subzistență individuală sau existență ipostatică.
Împotriva acestor tendințe exclusive care încălcau principiile fundamentale ale credinței creștine, a intervenit Biserica făcând cunoscută poziția ortodoxă. Așadar, biserica creștină, în totalitatea ei, n-a admis nici să fie împărțită ființa lui Dumnezeu și nici ca o parte a Treimii să fie numită creatură, ci a mărturisit un Dumnezeu unic și cele trei Persoane libere, pe fiecare cu proprietatea Sa. “După cum am văzut, Părinții Capadocieni consideră că la originea acestor devieri teologice există două influiențe și anume: pe de o parte critica creștinismului formulată de teologia iudaică, un fel de monarhianism reducționist și pe de altă parte de poliarhia elenistă care sugera existența a trei principii primordiale. Teologia iudaică nu recunoaște că Fiul este născut din Tatăl din eternitate și că El există în virtutea propriei Sale persoane. Ea afirmă că Fiul este și El ca ceilalți fii ai lui Dumnezeu care se bucură de filiație prin har, nu prin ființă”.
VI.1. Monarhianismul
Această erezie învață că Dumnezeu este Unul singur și el nu poate exista ca unitate de Persoane. Această erezie a pornit de la “intenția de a combate teza celor care susțineau multiplicitatea eonilor (ebioniții) dar și dualismul teist, în frunte cu Marcion, care respingeau învățătura despre Logos exprimată în Evanghelia de la Ioan, doctrina Logosului fiind la baza speculațiilor gnostice în general”.
Totuși monarhianismul nu neglijează să vorbească despre Persoanele divine, acestea arătând o armonie între unitatea și trinitatea lui Dumnezeu. “insă Persoanele sunt privite dintr-un punct opus celui ortodox, fiind confundate una cu alta. Monarhienii vorbesc despre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh dar Îi privesc ca pe niște puteri sau numai ca niște moduri de manifestare ale uneia și aceeași Persoane dumnezeiești” .
Cei care considerau Persaonele puteri au fost numiți monarhieni dinamici iar cei care considerau ca moduri de manifestare se numeau monarhieni modaliști. “Monarhianismul dinamic a fost numit adopțianism, deparece spunea că omul Hristos devine Dumnezeu pentru că este adoptat de Acesta ca Fiu al Său iar cel modalist s-a mai numit și unitarian deoarece spuneau că Dumnezeu este Unul dar se manifestă în diferite moduri” .
Teza principală a monarhianismului este aceea că divinitatea lui Hristos nu poate fi echivalată în nicio formă cu cea a Tatălui, deoarece acest fapt ar distruge monarhia, principiul unității lui Dumnezeu, și astfel Trinitatea este respinsă.
Reprezentanții de seamă ai monarhianismului dinamic sau ebionitic sunt: Teodot din Bizanț (sec. II), Teodot Bancherul (sec. III) și mai ales Pavel de Samosata. Acest Teodot din Bizanț a fost primul care a zis că Iisus Hristos este un simplu om. Acesta este condamnat de Biserica din Roma în 193 pentru că a refuzat să atribuie lui Iisus Hristos numele de Dumnezeu. La fel și urmașul său Artemon care era modalist. “Modalismul apare în Asia Mică și se dezvoltă la Roma propagat de Raxcas către 190, apoi de Noet de Smyrna și de Sabelie. Această variantă este opusă radical ideii de trinitate, identificând pe Iisus Hristos cu Tatăl. Iisus Hristos este Dumnezeu dar Hristos e Tatăl Însuși. Cele trei Ipostasuri reprezintă moduri în care Dumnezeu apare în exterior“.
Un loc deosebit în contextul monarhianismului dinamic îl ocupă Paul de Samosata, fost episcop al Antiohiei, condamnat de un sinod din anul 268. acesta a sistematizat erezia denumită monarhianism, a fost combătut de origeniștii din Alexandria. “Paul de Samosata nega subzistența personală a Cuvântului lui Dumnezeu, Acesta fiind doar o putere a Tatălui, singura Persoană divină, principiul unic al ființei divine”.
La Paul de Samosata, învățătura despre unitatea lui Dumnezeu este esențială, el considerând că creștinismul este o religie monoteistă. “Această unitate este de așa natură încât numai Tatăl posedă dumnezeirea și este Dumnezeu cu adevărat. Nici Fiul nu este Dumnezeu, nici Cuvântul, nici Întelepciunea. Cuvântul este puterea lui Dumnezeu de unde și denumirea de monarhianism dinamic, deci nu e o persoană distinctă care coexistă cu El. Iisus este un om dar în el a locuit Înțelepciunea sau Puterea lui Dumnezeu. El devine Fiu numai după întrupare, după ce S-a născut din pântecele maicii Sale. Paul face astfel deosebirea dintre Cuvânt și Fiu, spunând că Fiul este Cuvântul întrupat doar în sensul că în Fiul sălășluiește înțelepciunea așa cum a locuit în Moise și în profeți”. După spusele lui, între Iisus și Cuvântul este doar o unire morală. Deci numai pe Tatăl îl consideră Dumnezeu, Fiul fiind un simplu om care a primit în el ca într-un templu putere de sus.
Paul de Samosata a preluat adopțianismul lui Teodot, acesta considerând că Iisus care s-a născut miraculos dintr-o fecioară a primit, la botezul în Iordan Duhul Sfânt, de aceea este Hristos. Paul spune că a fost răstignit, a înviat și a mântuit lumea prin ascultarea Sa, pentru care Dumnezeu L-a adoptat ca Fiul Său, între ei creându-se o relație de iubire, nefiind o unitate de substanță. “Paul de Samosata folosește termenul <<homousios>> în sensul că Logosul face parte din ființa dumnezeiască a Tatălui și aceasta pentru a nega că Cuvântul are o subzistență sau ipostasă proprie. Astfel el nu acceptă nici existența Cuvântului ca Ipostasă –Persoană complet egală, alături de Tatăl, nici unirea reală a Fiului cu umanitatea în Iisus Hristos”.
Paul de Samosata a fost depus și excomunicat la anul 269 de un sinod din Antiohia, dar erezia lui, care a fost condamnată de acel sinod mai avea adepți și în sec. IV. Astfel, între adepții ei se numără în acel secol Fotin, fost episcop de Syrmium.
Monarhismul modalist, combătând arianismul care separa pe Tatăl de Fiul în mod radical, avându-l în frunte pe Sabelie, susținea că Tatăl și Fiul trebuie să fie interpretați ca diferite aspecte, moduri sau condiții în care ființa dumnezeiască apare în exterior nu ca persoane distincte în unitatea Dumnezeirii. Dumnezeu, în propria Sa ființă nediferențiată, simplă, este numai o singură persoană dar în relație cu creați Sa, se exprimă în trei moduri. Sabelie nega astfel distincțiile ipostatice în ființa divină.
VI.2. Subordinaționismul
Apare în secolul IV și se manifestă sub forma arianismului și a macedonianismului, provocând grave tulburări în Biserică. “Arianismul este învățătura lui Arie, preot în Alexandrai, care invocând anumite texte biblice, susține că ființa lui Dumnezeu este unică și incomunicabilă și trage concluzia că Fiul nu are o natură identică cu Tatăl. Separând firea Tatălui de cea a Fiului, Arie face o diferență între <<născut>> și <<creat>> de unde reiese inferioritatea Fiului”. Fiul, spune Arie, are un început, deoarece cu toate că merită să-L numim Dumnezeu, fiind superior oamenilor, el nu e Dumnezeu în mod adevărat, prin naștere ci este creat. Arie, mergând pe întelesul rătăcit al versetelor, “Tatăl este mai mare decât Mine”, el spune că: “A fost un timp când Fiul nu era”; adică Tatăl a existat mai înainte de Fiul. El se deosebește de celelalte creaturi, dar nu este de aceeași natură cu Tatăl, fiind cea dintâi dintre creaturi, înțelepciunea creată sau “chipul lui Dumnezeu”, instrumentul prin care Tatăl a creat celelalte creaturi. “Arie a fost combătut la Sinodul I Ecumenic, cu toate că a fost apărat de Eusebiu, de episcopii Alexandru și Atanasie de Alexandria. Sinodul a formulat răspunsul ortodox împotriva ereziei ariene sub diverse expresii: <<Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel deoființă, Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii>>. Esența Fiului este identică cu a Tatălui, iar nașterea Sa din Tatăl este din veci, ceea ce înseamnă că Tatăl n-a existat vreodată fără Fiul”. Disputa ariană nu se sfârșește cu Sinodul I Ecumenic deoarece arianismul este adoptat de urmașii împăratului Constantin: Constant (353-362) și Valens (364-378), aceștia persecutând pe susținătorii Crezului de la Niceea.
Așadar, prin subordinaționism Arie recurge la cea mai gravă erezie pe care o cunoaște istoria Bisericii.
Macedonianismul este tot o formă de subordinaționism dar cu privire la Persoana Sfântului Duh. Începând cu anul 357, Actius, cel care dezvoltase arianismul până la forma lui radicală, învățând că Fiul este neasemănător cu Tatăl, ca și ucenicul său Eunomiu, au abordat și problema dumnezeirii Duhului Sfânt, spunând că dacă Fiul este creatură, atunci și Duhul Sfânt este creatură, Fiul fiind prima creatură a Tatălui iar Duhul Sfânt prima creatură a Fiului. Concluzia era că Duhul Sfânt este al treilea după număr, grad sau divinitate și al treilea după natură.
Un adversar vehement al Duhului Sfânt s-a arătat Macedonie, episcop de Constantinopol (362), învățând că Duhul este o creatură și un rob al lui Dumnezeu Tatăl. “Partizanii lui Macedonie numiți pnevmatomahi, au fost severi combătuți de Părinții Capadocieni. Sinodul II Ecumenic (381) a sondamnat erezia lui Macedonie, adoptând un articol de credință despre Duhul Sfânt fără să folosească expresia <<homousios>>. Sinodul de la Trulan, în canonul 1, confirmă acest articol, în care se formulează: <<Teologia Duhului Sfânt>>, respingând erezia lui Macedonie și declară că Duhul Sfânt este consubstanțial cu Hristos Dumnezeul nostru”.
Printre Părinții care au apărat divinitatea Duhului Sfânt, un loc fundamental îl ocupă Sfântul Atanasie cel Mare, Didim cel Orb și Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie Teologul.
VI.3.Triteismul
Susține existența a trei dumnezei, separând Persoanele în care Ființa divină există. “Face deci, tocmai contrariul a ceea ce învață Simbolul atanasian, de a nu împărți Ființa în Dumnezeu. Inițiatorul acestei erezii a fost Ioan Filopon (sec. VI), motiv pentru care se mai numește și filoponism. Acesta susțineac că noțiunea de ființă divină este sinonimă cu ceea ce se înțelege prin gen, adică așa cum natura umană se repetă în indivizii separați, la fel și natura sau ființa divină se repetă în Persoanele Divine separate.” Astfel încât nu există un singur Dumnezeu ci Trei, Persoanele neputând exista decât separat.
“Triteismul a degenerat în tetrateism, o altă erezie care susținea că pe lângă cele trei Persoane, ființa divină are existență proprie alături de Tatăl, de Fiul și de Sfântul Duh”.
Pentru combaterea triteismului sau tetrateismului Biserica nu a vut nevoie de hotărâri speciale, deoarece aceste erezii au fost combătute prin Simbolul de Credință și implicit condamnate prin Sinoadele I și II Ecumenic.
VI.4. Unitarianismul
Unitarianismul sau antitrinitarii moderni, au apărut odată cu apariția protestantismului. Acesta, spre deosebire de triteism, care împărțea ființa după cele trei Persoane și susținea existența a trei dumnezei separați, pornind de la unitatea fiintei, susținea existența unei singure Persoane care poate fi după caz Tatăl sau Fiul.
În secolul XVI, Arminius reactivează erezia lui Arie și a lui Macedonie. Dumnezeu Tatăl ca principiul central al divinității, posedă în exclusivitate natura divină pe care o împărtășește Fiului și Duhului Sfânt. Tatăl care naște este mai mare decât Fiul care este născut și decât Duhul Sfânt care este purces.
În secolul XVIII Faust Socinus, în Polonia, a dat antitrinitanismului modern o organizație dezvoltând și sistematizând această doctrină. Adepții lui se numesc socinieni sau unitarieni, întrucât învată că Dumnezeu este numai o Persoană, adică Tatăl. După ei, învățătura despre Sfânta Treime nu e cuprinsă nicăieri în Sfânta Scriptură și pe deasupra ea contrazice și rațiunea. Fiul este un om simplu, născut într-un mod supranatural și trimis în lume pentru mântuirea neamului omenesc, iar Duhul Sfânt e numai o putere a lui Dumnezeu care slujește pe om.
Protestantismul liberal de astăzi este antitrinitar, acesta căutând să înlăture formulele trinitare din simboale și ritual. În cerc larg protestant, Iisus Hristos este conceput ca fiu al lui Dumnezeu.
CONCLUZII
Sfânta Treime este o unitate în care trebuie să credem și să o mărturisim, căci nu este suficient să mărturisim o Persoană a Acesteia și pe celelalte să le tăgăduim.
Principiul comuniunii intertreimice este Tatăl Care Se dăruiește pe Sine prin naștere Fiului iar prin purcedere Duhului Sfânt, constituindu-Se ca Sfânta Treime a comuniunii din veșnicie, comuniunea având ca bază nu deoființimea împersonală ci tri-ipostatică în care însușirile personale nu rup unitatea Ființei ci disting Ipostasurile și mențin comuniunea.
Tipic ortodox, când vorbim de Sfânta Treime, nu punem accentul doar pe Ființa Ei ci și pe caracterul de Persoane a Sfintei Treimi. Biserica Ortodoxă, după cum am arătat vede Sfânta Treime ca Dumnezeul iubirii lucrătoare prin Duhul Sfânt în sufletele credincioșilor pentru a-i ridica în relațiile iubitoare dintre Persoanele Ei. Trebuie știtu că nu dogma ca atare ne poate mântui ci relația personală cu fiecare dintre Persoanele Prea Sfintei Treimi, relația aceasta fiind una comunitară, adică în comuniune.
Astfel, Persoanele Prea Sfintei Treimi sunt singurele existențe personale în care iubirii i se asigură caracterul veșnic. Asadar, temeiul principal al Bisericii nu trebuie cautat prin speculatii sofiologice prapastioase intr-o realitate divina externa și deosebita de Persoanele Treimice, ci în insasi taina vietii comune a persoanelor divine. Și acest temei il intelegem numai în sensul ca relatiile trinitare divine sunt un model al relatiilor dintre oameni în Biserica, ci și în sensul ca ele sunt o putere care produce și adanceste aceste relatii. în viata Bisericii e impletita viata Sfintei Treimi. Numai pentru ca se iubesc persoanele Sfintei Treimi, ele produc și intre oameni atmosfera de iubire.
Metoda pentru “înțelegerea” acestor paradoxuri în Sfânta Treime ne este oferitã de arhimandritul Sofronie zicând: “Cunoașterea este conceputã înainte de toate ca o comuniune existențialã, o comunitate de viațã. E cu neputințã sã cunoaștem ceea ce transcende în mod absolut subiectul cunoscãtor. A cunoaște înseamnã a integra în viața proprie, a face lucrul cunoscut <<immanent>>. Orice cunoaștere, e adevãrat, implicã deja un element de <<imanențã>>, dar potrivit acestei perspective, cunoașterea desãvârșitã nu poate fi înțeleasã decât ca unitate în existențã. Dacã e adevãrat cã iubirii îi este propriu faptul de a uni, atunci trebuie sã spunem, de asemenea cã mãsura cunoașterii corespunde mãsurii iubirii. Astfel, în Sfânta Treime, Iubirea absolutã și Cunoașterea absolutã sunt identice, fãrã ca aceastã sã aboleascã distincția lor”.
Părintele Stăniloae, în urma cercetărilor sale, pune foarte bine accentul pe nevoia aceasta a Persoanelor Sfintei Treimi de a trăi Una pentru Cealaltă, spunând: “Dacã iubirea între Tatãl suprem și numai Tatã al unui Fiu unic ni se descoperã în cea mai înaltã iubire, fãrã început și fãrã sfârșit, iubirea aceasta se aratã desãvârșitã, existând din eternitate o altã Persoanã cãtre Care se îndreaptã iubirea dintre Tatãl și Fiul și Care, la rândul ei se bucurã cu fiecare dintre ei de celãlalt. Simplul fapt cã e o persoanã decât cele douã aflate în relație, poate aduce o notã nouã, sporitã, între iubirea dintre cele douã, primind într-o nouã evidențã importanța ei. Nu infinitatea în sine dã bucuria iubirii, ci reprezentarea ei de cãtre o altã persoanã decât cea proprie. Unde lipsește conștiința, lipsește bucuria”.
Taina Treimii celei de o ființă și mai presus de fire constitue temeiul credinței și trăirii noastre creștinești, fiind totodata sufletul viu al Bisericii, pe care o face să trăiască din viața treimică, împărtășită haric tuturor membrilor ei, într-o nesfârșită chenoza a iubirii, care înalță, desăvârșește și îndumnezește. Astfel, Biserica, Trup al lui Hristos extins în umanitate, prin Duhul Sfânt, în timp și spațiu, este mediul în care se află prezentă și acționeaza direct Sfânta Treime, iar comuniunea de iubire dintre membrii Bisericii își are izvorul în taina iubirii și vieții de comuniune mai presus de fire, ce există în sânul Sfintei Treimi.
“Așadar, temeiul principal al Bisericii nu trebuie căutat prin speculații sofiologice prăpăstioase într-o relație divină externă și deosebită de Persoanele Treimice, ci în însăși taina vieții commune a Persoanelor divine”. Și acest temei îl înțelegem numai în sensul cã relațiile trinitare divine sunt un model al relațiilor dintre oameni în Biserică, ci, și în sensul că ele sunt o putere care produc și adâncec aceste relații.
În viața Bisericii este împletită viața Sfintei Treimi. Numai că se iubesc Persoanele Sfintei Treimi, Ele produc și între oameni atmosfera de iubire. Este arhicunoscut că întreaga creștinătate își fundamentează învățăturile religioase pe Biblie, pe care o și consideră inspiratã de Dumnezeu. Deosebirea dintre Biblie și celelalte cărți sacre este însă remarcabilă. Mai mult decât oricare altă carte a lumii, Biblia ne vorbește despre Dumnezeu, și o face într-o manieră aparte. N-o face într-un mod descriptiv, așa cum încearcă anumite discipline din diverse domenii ale științei umane. Cu toate că Dumnezeul biblic s-a relevat ca un Dumnezeu personal, totuși Biblia nu conține vreun tratat despre Dumnezeu, fiind Dumnezeul biblic scapă oricărei posibilitați de investigație umană. Treimea este un mister de credință în sensul strict, unul dintre tainele ascunse în Dumnezeu, care nu pot fi cunoscute dacã nu sunt relevate de sus. Desigur, Dumnezeu a lăsat urme ale Persoanei trinitare în lucrarea creației și în Revelația Sa de-a lungul Vechiului Testament și al Noului Testament. Dar, intimitatea Ființei Sale ca Treime Sfântă constitue un mister inaccesibil rațiunii lăsate în puterile ei și chiar credinței lui Isreal înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu și trimiterea Duhului Sfânt.
Dogma Sfintei Treimi este, de altfel, pentru Biserica Ortodoxã fundamental imuabil al întregii gândiri religioase, al întregii pietãți, al întregii vieți spirituale, al întregii experiențe.
„Așadar, în primul loc, să fie pusă ca temelie în sufletul vostru, dogma despre Dumnezeu”, îndeamnă Sfântul Chiril al Ierusalimului, pe cei care se pregateau să devină creștini prin Taina Botezului. Într-adevăr, credința în Dumnezeu-Sfânta Treime constituie învățătura fundamentală și specifică a Bisericii Creștine. Crezul ortodox niceo-constantinopolitan, în care se rezumă tradiția Bisericii apostolice șă patristice, are în centrul lui mărturisirea că Dumnezeu este Unul în ființa Sa dumnezeiască și întreit în Persoanele Sale: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul… Cred în Unul Domn Iisus Hristos… Cred în Duhul Sfânt”. Orice rugăciune creștină, laudă, taină sau slujbă bisericească începe și sfârșește cu invocarea Sfintei Treimi: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”… „Că Ție se cuvine toată mărirea, cinstea și închinarea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Antinomia Trinitara. Dumnezeu Unul In Fiinta Dar Intreit In Persoane (ID: 167104)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.