Antim Ivireanul Fiu al Poporului Roman

=== 8dfe531930d281c2c1c3769c5e67adc7ed526316_505975_1 ===

UNIVERSITATEA …………

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE

Îndrumător Științific:

grad didactic, titlul, Nume

Candidat: Prenume, Nume

………… , 2017

UNIVERSITATEA ………………

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE

Titlul lucrării:

ANTIM IVIREANUL – FIU AL POPORULUI ROMÂN

Îndrumător Științific:

grad didactic, titlul, Nume

Candidat: Prenume, Nume

……….. , 2017

Pagina de gardă

CUPRINS

§ CAPITOLUL I. INTRODUCERE……………………………………………………5

§ CAPITOLUL II. VIAȚA…………………………………………………………………6

1. Originea lui Antim Ivireanul……………………………………………………………..6

2.Venirea în Țara Românească: motivele, data și împrejurările sosirii la București…………………………………………………………………………………………..10

3. Unde a îmbrăcat mantia monahală și unde a învățat meseria de tipograf…………………………………………………………………………………………….14

4. Antim Ivireanul în Țara Românească între 1691 și 1716……………………..15

5. Un moment de mare cumpănă………………………………………………………….27

6. Moartea martirică…………………………………………………………………………..29

§ CAPITOLUL III. ACTIVITATEA……………………………………………….31

1. Antim Ivireanul tipograf…………………………………………………………………31

2. Restaurator și chivernisitor al bisericilor și mănăstirilor……………………..31

3. „De mai multe ori artist” și ctitor al Mănăstirii tuturor sfinților din București………………………………………………………………………………………….37

4. Apărător, alături de Constantin Brâncoveanu, al Bisericii românești și al

Ortodoxiei transilvănene și universale………………………………………………….41

5. Scriitor și predicator………………………………………………………………………48

6. Antim traducătorul și „epopeea” naționalizării cultului………………………51

6. 1. Primele traduceri ale cărților sfinte folosite în cult…………………………56

6. 2. Primele traduceri ale cărților de slujbă………………………………………….59

6. 3. Etapa naționalizării cultului realizată de Dosoftei………………………….63

6. 4. Desăvârșirea procesului de naționalizare a cultului prin Antim Ivireanu……………………………………………………………………………………………66

6. 5. Observații asupra limbii textelor liturgice……………………………………..71

§ CAPITOLUL IV. OPERA……………………………………………………………73

Didahiile -rolul și importanta pentru poporul român………………………….73

§CAPITOLUL V. CONCLUZII………………………………………………………77

§REFERINȚE BIBLIOGRAFICE……………………………………..78

§ANEXE…………………………………………………………….…….88

ANTIM IVIREANUL – FIU AL POPORULUI ROMÂN

§ CAPITOLUL I. INTRODUCERE

Del Chiaro spune că Antim „era dăruit cu însușiri atât de rare, încât știa să facă în chip minunat orice meșteșug, mai ales sculptură, desene și broderii”, „pe care, având în vedere influențele orientale georgiene, în broderii și ornamentații, se poate să le fi învățat chiar încă înainte de a cădea rob”, adică din copilărie și tinerețe. Datorită acestor talente artistice precum și înțelepciunii și viței sale nobile, tânărul Andrei a fost vândut ca „un mărgăritariu scump, legat cu aur” și nu în anonimatul unui lot de sclavi. Înflăcărat patriot și luptător împotriva asupririi turcești și a complicității fanarioților la împilarea poporului român, în urma unei revoluții eșuate, la 10 septembrie 1716, mitropolitul Antim a fost acuzat de trădare, arestat și torturat la ordinul lui Xicolae Mavrocordat. Abia după 250 de ani, la 8 martie 1966, Patriarhia ecumenică a anulat nedreapta sentință de caterisire dată asupra marelui Ierarh Antim Ivireanul. Motivația alegerii acestei teme survine din influența remarcabilă pe care a avut-o Sfântul Antim Ivireanul la formarea conștiinței poporului român. Dacă nu ar fi existat această influență luminată, cultura și cultul românesc posibil ar fi urmat alt drum în formarea lor. Antim Ivireanul a fost omul potrivit la locul potrivit. A fost contemporan cu ultimul domnitor creștin de dinainte de domniile fanariote, Constantin Brâncoveanul, la chemarea căruia a fost poposit în Țara Românească. Structura studiului se împarte în trei părți: prima parte se ocupă de relatarea vieții, a doua parte cercetează opera , pentru ca ultima parte să fie formată din studiu de caz asupra Didahiilor, operă de renume a lui Antim Ivireanul.

Nădăjduim ca prin studiul de față să oferim o viziune cuprinzătoare asupra personalității lui Antim Ivireanul, georgian la origini, dar pe care, prin activitatea și realizările vieții sale, conștiința poporului român l-a îmbrățișat ca fiind un autohton.

§ CAPITOLUL II. VIAȚA

ORIGINEA LUI ANTIM IVIREANUL

Odrăslit în Iviria (c. 1650 d. Hr.), din Iberia Caucazului, în localitatea Ude, Antim Ivireanul provenea dintr-o familie nobilă, din părinții Ioan și Maria, care i-au oferit o educație aleasă. Anton Maria Del-Chiaro, secretarul Sfântului Voievod-Martir Constantin Brâncoveanu, care l-a cunoscut personal, afirma că acesta „fusese sclav de la o vârstă fragedă, dar ajunse, grație talentului ce-i dăruise Dumnezeu, până la cea mai înaltă treaptă eclesiastică". Patriarhul Dositei Notara al Ierusalimului este cel care l-a răscumpărat din robia turcească, l-a tuns monah la Sfântul Mormânt și l-a avut ucenic apropiat, apoi l-a trimis la Iași, la Mănăstirea Cetățuia (închinată Sfântului Mormânt), unde a devenit egumen. După îi spune și numele, era de loc din Iviria (Georgia), crescut în robia turcilor otomani, dar care și-a găsit o a doua casă în Ungrovalahia lui Constantin Brâncoveanu și un al doilea neam în cel românesc.Răpit la 16 ani de turci, a fost vândut la Constantinopol, unde prin destoinicia sa. învățând meșteșugul imprimeriei și limbile turcă, greacă și arabă, și-a redobândit libertatea. Lucrase probabil ca tipograf la patriarhie, căci de acolo venea în Țara Românească, solicitat de Constantin Brâncoveanu. în 1690. Se numea ca mirean .Andrei, și Del Chiaro ne spune că era înzestrat cu talente rare. cunoscând la perfecțiune nu numai arta tiparului, dar și sculptura, pictura și broderia. Numit director al tipografiei mitropoliei din București, Andrei a intrat in tagma monahală schimbându-și numele în Antim și a început să tipărească întâi cărți grecești. Prima tipăritură ieșită din mâinile sale este cartea de învățături (paranetice) ale hă Vasile Macedoneanul către fitil său Leon (1691).

Antim rămâne un caz singular în istoria noastră. El este, într-un fel, și produsul epocii în care a trăit. În altă vreme, sub un alt domn, n-ar fi prins rădăcini adânci și nu s-ar fi dezvoltat. Brâncoveanu a avut nevoie de el, i-a sondat adâncimile și n-a greșit ridicându-l urmaș al lui Teodosie de Veștem. Brâncoveanu, ca și Antim, era un om mândru; mai mult decât Antim, era vanitos. Dar n-a îndrăznit să se atingă de mantia și sfințenia lui, atunci când mitropolitul i s-a dezvăluit hain. Celălalt însă, Mavrocordat, care-și inaugurase domnia în Moldova, bătându-i pe boierii de țară la tălpi, n-a avut nimic din teama de a greși și nici din puterea de a ierta a Brâncoveanului. Brutal, desprins cu totul de năzuințele neamului peste care a fost pus să domnească, slugă supusă turbanului verde de la Istanbul, simțindu-se urât de familiile boierești cu simțăminte patriotice, Nicolae Mavrocordat a putut hotărî moartea lui Antim, dar n-a putut stinge amintirea marelui ierarh. Este interesant de observat că demiterea lui din scaunul de mitropolit, însoțită de caterisirea și afurisenia aruncate de Patriarhia Constantinopolului, Patriarhia ecumenică, sub jurisdicția căreia se afla Mitropolia Țării Românești, n-au fost ținute în seamă, decenii de-a rândul, nici măcar de vârfurile cele mai înalte ale clerului, necum de poporul de rând, conștient de nedreptatea și crima ce fuseseră săvârșite.

Așa se explică faptul că numele său n-a fost șters din lista mitropoliților Țării Românești listă făcută nu din rațiuni istorice, pentru a stabili succesiunea lor în scaun, ci pentru a fi pomeniți la pregătirea tainelor, la proscomedie. Așa se face că la numai câțiva ani de la moarte, îl întâlnim pe cel dintâi om preocupat de Antim și de moștenirea operei sale. Este vorba de popa Stanciu, de la Biserica Tuturor Sfinților, preot de mir, nu călugăr, la altarul fostei Mănăstiri Antim.

Prof. univ. dr. Dan Mihai Bârliba, diplomat de carieră, fost ambasador al României la Tbilisi, Georgia., vorbește , într-un interviu acordat ziarului Lumina, despre pelerinajul său în Georgia. Despre satul în care se presupune că ar fi fost născut Antim, precizează că este vorba de un sat ascuns în Munții Caucaz, înalți de 2.000-3.000 de metri, împăduriți, la doar 6 kilometri de granița actuală cu Turcia, respectiv de punctul de frontieră de trecere rutieră de la Vale, un orășel. Satul se numește Ude, o splendoare cu câteva biserici vechi, dintre care dominantă este biserica cu cupolă care cândva a fost catedrală de alt rit, dar la ora actuală este locașul asociat nemijlocit numelui Antimos Iverieli. Nu s-a născut în acel loc, nu a fost biserica lui, dar este locul de prăznuire, în fiecare an, a lui Antim Ivireanul. În această localitate el s-a născut, se spune, la 1650. Întrucât zona respectivă era ocupată de turci, nu s-au păstrat arhive civile, doar din generație în generație cunoscându-se anumite lucruri. Mai departe, la câțiva kilometri de Ude, în pădure este o chilie din piatră cu lumânări aprinse mereu, cu icoana Mântuitorului Iisus Hristos și cu icoana lui Antimos Iverieli. Se spune că acolo, de când era copil cu numele de mirean Andrei, mergea împreună cu părinții săi extrem de evlavioși, Ioan și Maria, și se ruga, până când a fost luat ca sclav și vândut la Constantinopol, la vârsta adolescenței. Această chilie a fost amenajată cu sprijinul mitropoliei ortodoxe din zonă și este cunoscută drept un loc minunat de binefacere. Este un loc foarte vizitat de pelerini, un preot săvârșește o rugăciune, după care un cor bărbătesc polifonic civil susține un scurt recital religios. Cam atât, nemijlocit, despre locul unde s-a născut, unde nu poți ajunge, din satul Ude, prin pădure, cu nici o mașină, doar cu un cal. Antim Ivireanul este recunoscut ca o mare personalitate și un mare sfânt. Imediat, acestei recunoașteri ei asociază, , în discuții informale cu foarte multă lume din diverse medii – diplomatic, religios, jurnalistic, academic, economic -, recunoștința față de Biserica Ortodoxă Română, care la scurt timp după înlăturarea vechii orânduiri a procedat la canonizarea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul. De la nivelul Patriarhului Ilie al II-lea al Bisericii Ortodoxe a Georgiei, este formulată, în termeni extrem de sinceri, recunoștința pentru partea română, care a avut o asemenea inițiativă cu mult înaintea lor. Ceea ce îi doare încă este că, spre deosebire de România, ei nu au locuri unde să fie marcate viața și activitatea Sfântului Antim Ivireanul. Este un loc în Tbilisi, pe malul râului care împarte în două Capitala, unde este scris în limba georgiană că acolo ar fi fost tipografia trimisă în 1709 de Antim Ivireanul. Acolo a fost tipărită Biblia în georgiană de ucenicii care fuseseră trimiși, împreună cu toată aparatura tipografică a timpului, din Țara Românească. Acel loc unde ar fi fost tipografia este marcat și, bineînțeles, rămân monumentele spirituale care se regăsesc la ora actuală în fondul de aur al Patriarhiei Georgiei ,,Patriarhul Ilie arăta și anumite opere ale Sfântului Antim, dintre care, la loc de cinste, este Biblia în limba georgiană, dar și alte cărți în georgiană apărute la acea tipografie până pe la 1730-1740, ´´după plecarea ierodiaconului Mihail Ștefan și a celorlalți ucenici. Putem spune că Antim Ivireanul și-a marcat prezența chiar în lipsă. El nu a mai călcat prin țara natală de când a plecat, adolescent fiind, dus de turci ca sclav la Constantinopol și eliberat, spre norocul lui, și preluat de Patriarhia Ecumenică. Este foarte cunoscut numele Antimos Iverieli datorită eforturilor intense pe care le fac cercurile academice din Georgia, în special Universitatea de Stat din Tbilisi. Este binecunoscută în Georgia cinstea de care s-a bucurat conaționalul Antim Ivireanul în Țările Române, sub denumirea lui georgiană – Antimos Iverieli. Georgienii sunt onorați și bucuroși – că în Țara Românească a primit înalte demnități, a fost recunoscut și a ajuns până la canonizarea ca sfânt. Georgienii manifestă dorința de a vizita, în număr cât mai mare, Mănăstirea Tuturor Sfinților din București, ctitoria sa. Există o conștiință a lui Antim, dar asociată imediat cu recunoștința pentru tot ceea ce a făcut România și înainte, dar mai ales după 1989, pentru cultivarea memoriei și a operei lui. Un lucru extrem de apreciat, de asemenea, de partea georgiană este faptul că nu a ezitat, în nici o clipă, în tot ceea ce a spus și a scris, să-și spună Antim Ivireanul, adică din Ivir, Iveria, fosta denumire a teritoriului Georgiei actuale. Nu s-a mai întors în Georgia niciodată, dar prin numele său și-a arătat permanent originea.

VENIREA ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ: MOTIVELE, DATA ȘI ÎMPREJURĂRILE SOSIRII LA BUCUREȘTI

În perioada anilor 1680-1690 istoricii apreciază venirea lui Antim în Țara Romanească. Patriarhul Ierusalimului, Dositliei Notarra, l-a răscumpărat și l-a tuns călugăr la Sfântul Mormânt și tot el l-a și hirotonit, probabil în vara lui 1685. De acolo a venit în Moldova prin primăvara-vara lui 1686, la Iași. Așa a ajuns la Mănăstirea Cetățuia, care era metoc al Sfântului Mormânt. Aici studiază asiduu limba română și limba slavonă și tot aici și-a sistematizat cunoștințele teologice de limbă greacă. Din articolul „Documente referitoare la istoria bisericească și politică a românilor”, autor Erbiceanu, C.. aflăm că Antim Ivireanu a fost adus de domnul Constantin Brâncoveanu de la Constantinopol în Țara Românească întrucât cunoștea foarte bine meșteșugul tipăririi cărților. În 1688-, la îndemnul patriarhului Dositliei, Antim a venit pe meleagurile românești pentru a lucra la împlinirea planului patriarhului Dositliei de a apăra Ortodoxia prin tipărirea a cât mai multe cărți de cult și de cultură, inițiativă susținută material si de domnitorii români Serbau Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu. Astfel, patriarhul Dositliei l-a adus la București pe Antim Ivireanul ca acesta să învețe tiparul. Alături de episcopul Mitrofan, “care conducea tipografia domnească, învață și pătrunde în tainele artei tipografice”.

Munca stăruitoare pe care o va fi desfășurat întru acestea, l-a ajutat să-și agonisească, acolo unde se va li aflat, și o oarecare stare materială. în anul 1712, în conflictul ce a avut cu Vodă Brâncoveanu, el amintea acestuia că: „Eu aici, în țară, n-am venit de vreo sărăcie sau lipsă”

După scăparea din robie, tânărul Andrei, de care Del Chiaro spunea că „era egli dotato di si rari talenti, che sapeva mirabilmcntc imitare qualsisia sorta di manifatture, spezialmente in genere d’in- tagli, disegni e ricami”, se pare că a petrecut mai mult în preajma patriarhiei din Constantinopol, uimind pe cei din jur prin iscusințele sale și totodată desâvârșindu-se în meșteșugurile ce l-au ridicat atât dc mult în ochii celor din vremea sa.

În Țarigrad, priceputul Andrei va fi fost cunoscut de unii din înalții ierarhi ortodocși, ce erau în strânse legături cu Biserica Română și cu curtea lui Brâncoveanu. Din rândul acestora nu va fi lipsit desigur Dositei, patriarhul Ierusalimului, care a petrecut atât de mult la noi și care, precum observa Nicolae Iorga, în acel timp la București și în lumea ortodoxă, avea „rolul de supraveghetor al credinței, de organizator al silințelor pentru cultură, de sfetnic ascultat în cele religioase”. Cum acest inimos Ierarh, pentru nevoile Ortodoxiei, dorea ca și la București să se înființeze o tipografic greceasca, așa cum de câțiva ani se făcuse în Iașii Moldovei, va fi vorbit voievodului iubitor de cultură, carc-a lost Brâncoveanu, despre nevoințele ivireanului Andrei – dintre care nici cea tipo- graficeascâ nu va fi lipsit – și-l va fi îndemnat sâ-1 cheme în țară". O asemenea informație despre Sfântul Antim și un asemănător îndemn va fi dat și făcut voievodului și patriarhul ecumenic Dio- nisie Seroglanul și poate că și alte persoane care cunoscuseră pe Sfanțul Antim.

Cum, în același timp, Vodă Brâncoveanu era și el în căutarea unui vrednic urmaș la conducerea tipografiei din București, spre a duce mai departe munca culturală ce avea să se desfășoare aici, nu va fi întârziat a pofti la el în țară pe talentatul ivircan Andrei. Refcrindu-sc la acest fapt, ucenicul Sfântului Antim, ipodiaconul Mihail Iștvanovici, în prefața închinată dascălului său și așezată în fruntea Molitfelnicului pe care l-a tipărit la Râmnic, în anul 1706, spunea:„Aici în țara noastră nu ca acel cgvptenesc Farao, ci cel blând asemene lui David, pre luminatul, zic, și înnâlțatul nostru stăpân și domn Ioann Constantin B.B. Voevod, aflându-te și vâzându-te pre iubire ta de Dumnezeu, și cercetându-ți ascuțita minte, te-au aflat vrednic și iscusit nu întru dezlegări de visuri , ci întru vederoasă și apucătoare de mâna lucruri, carele văzându-le și cu minte pricepându-le minunatul acesta domn, au zis (și poate zice): au doară vom afla om ca acesta, și prooroci’’-.

Ceva mai apoi însuși Antim, în punctul al treilea al apărării sale, din 13 ianuarie 1712, întărea că „aici, în țară n-am venit de voia mea”13, deci a fost chemat. Dând chemare voievodalei poftiri, prea îndemânaticul georgian Andrei a venit la București. Fire înzestrată cu multe înclinări – practice mai ales14, – el a găsit aici un mediu care a contribuit foarte mult la desăvârșirea acestor înclinări ale sale. Căci Vodă Brâncoveanu s-a străduit sa dea curții sale o strălucire deosebită. în acea vreme Tara Românească si mai ales orașul București cu curtea voievodului au fost adăpost pentru mulți din marii ierarhi ai Ortodoxiei acelei vremi și, totodată, „a fost centrul de unde pornea lumina cărții aproape pentru toate popoarele creștine de sub stăpânirea turcilor”. La curtea lui Brâncoveanu se încrucișau două influente culturale: cea italiană și cea grecească. Cea dintâi era reprezentată printr-o seamă de „oameni de cultură”, aflați în serviciul permanent al domnului, ca medicul Iacob Pylarino, George Maiota, grec cu studii făcute la Roma și Veneția, preotul Ioan Avramie, fost paroh al coloniei grecești din Veneția și florentinul Anton Maria Del Chiaro, iar cea greceasca prin patriarhii: Dionisie Seroglanul al Constantinopolului, Dositei și Hrisant Notara ai Ierusalimului, Gherasim Palada al Alexandriei, Atanasie al IV-lea Dabbas, fost al Antiohiei, precum și prin câțiva clerici greci de înaltă cultură, ca: Atanasie al Dristei, proinsofiotul Auxentie, Mitrofan al Nișei, Mitrofan Gregoras din Dodona, Galaction Vidalis ș.a.Între ei s-au numărat Sevastos Kiminites, fost profesor și rector la Marea Școală a Patriarhiei Ecumenice, Ioan Cariofil, și el fost profesor și rector la aceeași Mare școală a Patriarhiei, Ion Comnen, medic și filosof, Iacob Pylarino, medic, contele Bartolomeo Ferrati, un medic excelent practician, înveșmântat cu o eleganță uimitoare și îmbucurătoare pentru ochii bucureștenilor, Manu Apostol, om de afaceri preocupat să investească în tipărirea cărților, Ion Românul, un pseudonim sub care se ascundea secretarul italian Giovanni Candido Romano, Antonio Maria de Chiaro, agerul secretar adus după 1709 tocmai din Florența, medicii Evanghelista Marignazzi, un bun practician, devenit ulterior medic al țarului, și Mihail Schendos van der Beck, aromân în pofida numelui, preocupat de medicină și bogățiile Olteniei. În rândul acestora se număra și cărturarul Antim Ivireanul.În anul 1691, a ajuns conducătorul tipografiei din București. În anul 1696, era egumen al Mănăstirii Snagov, unde a întemeiat o nouă tipografie și a desfășurat o bogată activitate tipografică timp de cinci ani. Și-a continuat lucrarea tipografică în București, între anii 1701-1705. În anul 1705 a fost ales episcop al Râmnicului. La începutul anului 1708, a fost ales mitropolit al Țării Românești, păstorind pe credincioșii români din acest principat românesc până în anul 1716.

UNDE A ÎMBRĂCAT MANTIA MONAHALĂ ȘI UNDE A ÎNVĂȚAT MESERIA DE TIPOGRAF

Mihail-Gabriel Popescu și Dan Horia Mazilu sunt de părere că, la Constantinopol, Antim și-a format cultura sa și acolo s-a manifestat „talentul său poliglotic”, anume în „mediul Patriarhiei Ecumenice”. Dintre toate meșteșugurile artistice, cea mai mare chemare a sa a fost cea de editor, de tipograf, aducător de lumină și răspânditor de învățătură, o pasiune căreia i-a slujit cu ardoare și la Râmnic, ca și la București, Snagov sau Târgoviște, oricare ar fi fost treapta bisericească la care se ridicase. Cert este că Antim a devenit apoi ucenic tipograf al episcopului Mitrofan al Hușilor (cel care a tipărit Biblia de la București în 1688), de la care a și învățat limba română și și-a desăvârșit arta tiparului. După ce Mitrofan este ales episcop de Buzău în iunie 1690, ieromonahul Antim, preluând tipografia din București, va tipări prima carte semnată de el în luna octombrie a anului 1691.„La îndemnul patriarhului Dosithei Notarra al Ierusalimului, Antim (deja călugăr, poate chiar ieromonah) a venit pe meleagurile românești pentru a lucra la împlinirea planului patriarhului Dosithei de a apăra Ortodoxia prin tipărirea a cât mai multe cărți de cult și de cultură, inițiativă susținută material și de domnitorii români Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu. Sfântul Antim însuși mărturisea în prima sa scrisoarea de apărare din 13 ianuarie 1712 către Constantin Brâncoveanu: „Eu aici, în țară, n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă”.Smeritul între ieromonahi, Antim Ivireanul, tipograful”, după cum însuși se semnează la finalul multor cărți, va lucra peste 26 de ani în ogorul Bisericii, cu precădere în domeniul tipografiei, având ca deziderate: luminarea poporului, instruirea excepțională a preoților și propovăduirea dreptei-credințe în toate limbile pe care le știa.

ANTIM IVIREANUL ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE 1691 ȘI 1716

În acea perioadă, a învățat mai multe limbi străine, precum greaca, araba, slava veche. Tot atunci, s-a inițiat în arta tiparului, caligrafiei, desenului, broderiei. De asemenea, nu s-au stabilit nici împrejurările și data exactă a sosirii sale în Țara Românească. Biografii Sfântului Antim plasează evenimentul între 1688, anul urcării pe tron a lui Constantin Brâncoveanu, și 1691, anul apariției primei tipărituri semnate de Antim. La venirea în Țara Românească era mirean, dar s-a călugărit după puțină vreme. A condus tipografia Mitropoliei, apoi a fost numit egumen al Mănăstirii Snagov. În 1705 a fost înscăunat episcop al Râmnicului, iar peste trei ani i-a fost încredințat scaunul de Mitropolit al Țării Românești.Antim Ivireanul a asistat la sfârșitul domniilor pământene în Țara Românească și la aducerea pe tron a primului domn fanariot. Ultimii doi ani din viața mitropolitului au fost plini de evenimente, ale căror cauze erau ceva mai îndepărtate.Înfrângerea oștilor sultanului sub zidurile Vienei, la 1683, este socotită în istorie drept începutul declinului Imperiului Otoman. Învingători în război, habsburgii austrieci au ocupat o parte din fostele posesiuni ale turcilor din Europa centrală și din Balcani. Simultan, în Răsărit se ridica o nouă putere:Rusia lui Petru cel Mare aspira și ea la o parte cât mai mare din „moștenirea" otomană. Tot veacul al XVIII-lea s-au războit turcii, austriecii și rușii. De cele mai multe ori – pe teritoriul Țărilor Române, devenite astfel teatru de război.Domnitorii  și elitele politice  din Moldova și Țara Românească nu aveau cum rămâne în afara disputelor dintre imperiile vecine. Mitropolitul Antim era potrivnic turcilor. La fel și boierii Cantacuzini, verii domnitorului Constantin Brâncoveanu, convinși că salvarea va veni de la Rusia, putere creștină și ortodoxă. În Moldova vecină, tânărul Dimitrie Cantemir a îmbrățișat cu totul cauza lui Petru cel Mare. Vodă Brâncoveanu a tergiversat opțiunea pentru o tabără sau alta.În timpul războiului ruso-turc din 1711, oastea domnului muntean, cantonată la Urlați-Prahova, a stat neutră, așteptând ca balanța să se încline spre unul sau altul dintre combatanți. Fără știrea domnului, spătarul Toma Cantacuzino, cu o parte a oastei muntene, a trecut într-o noapte prin munții Vrancei, în Moldova, alăturându-se rușilor. La Stănilești, pe Prut, otomanii au biruit armatele rusești, moldovenești și muntene. Dimitrie Cantemir s-a refugiat în Rusia, la curtea țarului, unde avea să rămână până la capătul vieții. Vremuri prea bune nu păreau a se anunța nici pentru Brâncoveanu.Supărat pe defecțiunea lui Toma Cantacuzino, domnul s-a întors împotriva mitropolitului Antim, explică Gabriel Ștrempel. „Cunoscându-l pe Antim Ivireanul ca pe principalul părtaș la complotul lui Toma Cantacuzino și temându-se de consecințele nefaste ce puteau urma din partea turcilor în urma acestui act, Brâncoveanu și-a propus să-l înlăture pe Antim din scaunul mitropolitan" (Antim Ivireanu, „Opere", Ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Editura Minerva, București, 1972). Până la urmă, disputa s-a stins, iar Antim și-a păstrat scaunul. Dar bunele relații dintre domn și mitropolit nu s-au mai refăcut niciodată. În august 1714, domnitorul Constantin Brâncoveanu, cei patru fii și clucerul Ianache Văcărescu au fost uciși la Constantinopol. În opinia lui Nicolae Iorga, Antim Ivireanul n-a regretat tragedia. „Pe când Patriarhul Hrisant se străduia să scape viața lui Brâncoveanu și a neamului lui, Antim  nu făcu nicio încercare pentru aceasta, dovedind, astfel, că avea mai multe însușiri decât inimă, și că era mai bun meșter și luptător politic decât arhiereu și episcop creștin" („Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor", Ediția a II-a, revăzută și adăugită, vol. II, Editura Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, București, 1930). Iorga merge chiar mai departe, în opinia-i mai puțin favorabilă mitropolitului. Citând cronica lui Radu Popescu, istoricul susține că mitropolitul ar fi fost chiar parte în complotul sfârșit cu mazilirea lui Constantin Brâncoveanu. În locul lui Brâncoveanului pe tronul Țării Românești a fost înscăunat Ștefan Cantacuzino. Apropiat al familiei noului domn, Antim părea să fi scăpat de griji. Însă domnia Cantacuzinului a fost scurtă. După un an, acesta a împărtășit soarta lui Vodă Brâncoveanu: a fost ridicat din București, trimis la Stambul și omorât de turci. Plictisit de frecventele trădări ale domnilor munteni, la începutul lui 1716, sultanul a oferit tronul grecului Nicolae Mavrocordat.

La sfârșitul lui octombrie 1688, după zece ani de domnie aspră, închidea ochii Șerban Cantacuzino, doborât de o boală îndelungată (zice N. Iorga în Istoria domniei lui Constantin Brâncoveanu), otrăvit de stolnicul Constantin Cantacuzino și de nepotul lor Constantin Brâncoveanu, marele logofăt ( insinuează Radu Popescu în a sa Cronică). Înainte de moarte, Șerban Cantacuzino trimisese o solie reprezentativă la Pressburg și de acolo la Viena, pentru apropierea de imperiali, în plină expansiune spre est, după despresurarea Vienei. Echilibrul politic, grav deranjat, nu va mai fi restabilit și turcii vor pierde pământ, până când vor înceta să mai prezinte vreun pericol pentru Europa.

Domnul, iertat de Dumnezeu, dar nu și de neamurile spoliate, trebuia înlocuit. S-au adunat Cantacuzinii, cu mic, cu mare, în frunte cu stolnicul și s-au gândit că este mai bine să-l ridice în scaun pe logofătul Constantin Brâncoveanu, bogat și simpatizat de toți boierii, decât pe feciorul celui mort, încă nevârstnic. Stolnicul și Mihai Cantacuzino spătarul erau convinși, de altfel, că în spatele noului domn, nepotul lor, ce avea 34 de ani, vor conduce în realitate ei.

Fecior al lui Papa Brâncoveanu, postelnicul, omorât de seimeni în 1655, și al Stancăi, fiica postelnicului Constantin Cantacuzino și soră, deci, lui Șerban, Drăghici, Mihai, Constantin și Matei Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu n-avea decât un an la moartea tatălui său. A fost crescut și educat prin grija mamei Stanca și a stolnicului învățat, Constantin Cantacuzino. S-a căsătorit cu Marica, fata lui Neagoe postelnicul, fiul lui Antonie vodă din Popești. Avusese doi frați mai mari, morți de tineri133. A dovedit de pe la 20 de ani mari calități administrative și un apetit pentru averi ce nu se va ostoi niciodată. Această sete de bogății, întâlnită la toți Cantacuzinii, despre care vom mai aminti, și care a făcut din domn pe cel mai mare latifundiar al țării, pe dreptate sau pe strâmbătate adunate, va fi una din cauzele sfârșitului său. Preocupările pentru întinderea moșiilor nu l-au părăsit nici în vremea celor mai complicate situații politice prin care a trecut țara, nici atunci când problemele personale ar fi indicat mai multă prudență și îngăduință în raporturile cu mica boierime și cu moșnenii. Venirea lui Antim trebuie situată, deci, între 9 noiembrie 1688, data urcării pe tron a lui Constantin Brâncoveanu, și imprimarea Învățăturilor lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon, mai exact în anii 1689-1690. Antim intra într-o lume ce nu-i era cunoscută decât din relatările arhiereilor de la Constantinopol și mai ales din acelea ale lui Dositei și Hrisant Notara. Relatările vor fi fost ademenitoare, dar Antim, obligat Patriarhiei ecumenice, n-avea de ales: de voie sau mai degrabă de nevoie, cum cu durere a spus-o la un moment dat, el a acceptat invitația domnului. Poate că era sătul și de intriga, meșteșugită, a călugărilor greci de la Patriarhie și de atmosfera din păgânul Istanbul. I-a fost greu la început, căci n-avea de unde cunoaște limba țării. Și apoi singur tipograf și gravor laic, între atâtea sutane de la Mitropolie, trebuie să-l fi stânjenit din cale afară. Ca să-și capete un statut cât de cât stimat sau măcar recunoscut, a acceptat sugestia acelui ieromonah Macarie, așezat în Pomelnic îndată după părinții săi, probabil protosinghel la Mitropolie, și s-a călugărit. Poate că însuși mitropolitul Teodosie îi va fi tuns întru monahism și-l va fi hirotonit preot-călugăr. Aceasta s-a petrecut înainte de data apariției primei cărți tipărite de el, unde, cum am observat, semnează: Antim ieromonahul.

Nu știm data exactă a venirii sale la București. Îl întâlnim aici în octombrie 1691, semnând ca ieromonah Antim cea dintâi carte tipărită de el: A lui Vasile Macedoneanul, împăratul grecilor. Capete îndemnătoare șeasezeci și șase, către fiul său Leon cel Înțelept..Începuturile meseriei de la tipografia domnească din București se dovedesc a fi fost mai mult decât modeste. După Pareneticile lui Vasile Macedoneanul din 1691, cu care se înfățișează pe pământul cuminte al Țării Românești, Antim pregătește pe îndelete tipărirea unei alte cărticele grecești, cu puțin mai mare decât cea dintâi. Titlul, în românește, pe care îl redăm după Bibl. rom. veche,este următorul: Slujbele cuvioasei noastre maici Parascheva cea Nouă și a cuviosului părintelui nostru Grigorie Decapolitul, precum și a sărbătorilor premergătoare intrării în Biserică a prea sfintei Născătoare de Dumnezeu, căci cade în aceiași zi cu sărbătoarea sfântului. Tipărite din porunca și cu cheltuiala preluminatului… Ioan Constantin Basarab, voievod a toată Ungrovlahia… În Bucureștii Ungrovlahiei, 1692, în luna lui iunie, de smeritul între ieromonahi Antim din Iviria179 . Cărticica are 122 pagini, de dimensiuni obișnuite (un in 8), simplu imprimată, fără multe ornamentații, dar cu literă tipografică frumos tăiată. De altfel, în materie tipografică Antim va excela printr-un rafinament de imprimare în grecește cel puțin egal oficinelor venețiene. Un chenar, ce încadrează titlul, din ornamente tipografice, folosite și la cele patru frontispicii din cuprins, o majusculă, două viniete și o stemă a Țării Românești, stema Basarabilor cu vulturul având aripile desfăcute și ținând crucea în cioc, de pe dosul foii de titlu, sunt singurele podoabe ale acestei cărți ce are, în schimb, un cuvânt omagial către domnitor semnat de Radu Grecianu, unul dintre cărturarii de vază ai Țării Românești. Nu vom intra în detalii cu privire la conținutul cărții și la economia textului rezervat celor doi sfinți. Nu știm bine care din cele două sfinte Paraschive beneficiază de difuzarea slujbei pe la mănăstiri (probabil cea care este sărbătorită cu mare fast la Iași, în ziua de 14 octombrie), după cum nu ne putem îndoi că slujba sfântului Grigore Decapolitul aparține lui Matei al Mirelor180 . Ceea ce vrem să subliniem este valoarea artistică a legăturii originale făcută pe lângă tipografia bucureșteană. Unul dintre cele cinci exemple conservate la Academie păstrează, din fericire, vechea legătură în marochin, chiar dacă nu în perfectă stare. Lucrată modern, peste un suport de carton, ca în Occident, cum sunt aproape toate cărțile ieșite de sub tiparnițele lui Antim, și nu pe scoarțe din lemn, legătura frapează prin bogăția barocă a ornamentației, în 179 Bibl. rom. veche, I, p. 326-327; É. Picot, op.cit, p. 529-530; É. Legrand; Bibliographie hellénique, III, p. 8; C. Erbiceanu, Serviciul Cuvioasei Maicei noastre Parascheva și a Sf. Grigorie Decapolitul, ediția din 1692, în „Bis. Ort. Rom.”, XVII (1893-1894), p. 708-715; N. Șerbănescu, Antim Ivireanul tipograf…, p. 701-702. 180 Cf. D. Russo, Studii istorice greco-române, I, p. 163, nota 1. Mențiunea apud. N. Șerbănescu, op.cit., p. 702. 43 aur, care nu este imprimată în adânc, ci este situată aproape de suprafață. Este cam același tip de legătură ca și cea care a fost folosită la Așezământul Mănăstirii Antim sau la Slujba Sf. Antim, arhiepiscopul Nicomediei, manuscrisele de epocă păstrate în colecțiile Academiei. În septembrie 1693, Antim realiza imprimarea uneia dintre cele mai însemnate cărți din întreaga sa practică tipografică. Este vorba de Evangheliarul greco-român, scos tot la București, din dispoziția și cu toată cheltuiala domnului, după cum grăiește titlul: Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie, elinească și rumânească, acuma întâiu alcătuită într-amândoao limbile și după greceasca ai biséricii orânduială așezată, cu a blagocestivului… domn și oblăduitoriu a toată Ungrovlahia Ioan Constantin Băsărabă voevod poruncă și cheltuială, spre cea de obște a pravoslavnicilor folosință… în anul mântuirii 1693. Și s-au tipărit întru sfânta Mitropolie a Ungrovlahii182 . Volum de mari proporții, cu textul dispus pe două coloane ale paginii (în stânga textul grecesc, iar în dreapta cel românesc), având 372 pagini și dimensiunile in 4 mare (33,5 x 23,5 cm), Evangheliarul utilizează, pentru textul grecesc, litera tipografică de la cele două cărți, imprimate în 1691 și 1692, iar pentru textul românesc, litera atât de elegant tăiată în care s-a imprimat Biblia lui Șerban. Paginația este făcută cu caractere grecești și românești, corespunzătoare fiecărei coloane. Toate literele inițiale sunt gravuri în lemn, artistic lucrate, bănuim, de către Antim și sunt imprimate pentru amândouă limbile numai cu cernală roșie. Cu roșu sunt redate și titlurile, colontitlurile și indicațiile tipiconale de la sfârșitul Evangheliarului. Numărul rândurilor din fiecare coloană este egal: 48. Așezarea în pagină este fără reproș, iar erata nu și-ar avea rostul. Dintre cărțile tipărite de Antim, care se remarcă prin sobritate (în pofida calităților sale de desenator și gravor acestea nu sunt decât rar împodobite), Evangheliarul bilingv rămâne printre cele mai atent ornate. O superbă gravură, în trei registre, încadrează textul grecesc și românesc al foii de titlu. Capitelurile celor trei coloane, precum și frunzele palmate de la baza coloanelor laterale amintesc de ornamentele coloanelor pridvorului Mănăstirii Antim. La baza gravurii, între evangheliștii Marcu și Luca, împărații Constantin și Elena, patronii lui Brâncoveanu, sprijină crucea înălțată, cruce de factură rusească, cu bara de jos oblică. Pe dosul foii de titlu se află blazonul Țării Românești, bogat ornat, cu titulatura domnului de jur împrejur în limba greacă. Dedesupt, versurile la stemă, mai exact versurile omagiale adresate domnului de către Șerban Grecianu, vtori logofăt. Patru mari gravuri de evangheliști, pe întreaga pagină și alte patru frontispicii, cu figura lui Hristos între ornamentele florale (cel de la p. 47 se repetă la p. 216), dau un plus de strălucire acestui adevărat monument tipografic. Trei personaje sunt remarcate în procesul de apariție a cărții: Șerban Grecianu, cu stihurile politice și cu prefața către cititori, prin care justifică măsura luată de către Brâncoveanu de a face să apară Evangheliarul în text paralel: ca fiecare cititor să compare singur acuratețea textului românesc, text luat cu siguranță din Biblia lui Șerban, unde el și fratele său Radu au avut un mare rol în traducerea românească. Nu știm câți români, alții decât cei din societatea rafinată levantină din jurul lui Brâncoveanu, vor fi știut grecește și vor fi comunicat traducătorului îndoielile lor lexicale. Numărul lor nu putea fi prea mare. Al doilea personaj, ieromonahul Atanasie Moldoveanul, care nu mai apare în drumul activităților lui Antim, lasă la p. 370 o postfață de scuze pentru greșeli, ca unul ce din porunca domnului a curățat stilistic amândouă textele. Este de bănuit căla această dată. Antim avea nevoie de un supraveghetor, cel puțin pentru textul românesc, ca unul care se afla în procesul de însușire a limbii noii sale patrii. Peste câțiva ani se va putea dispensa de asemenea ajutoare. În sfârșit, Antim însuși, în urma tuturor, se adresează umil cititorilor, ca simplu tipograf, mai puțin înzestrat și priceput decât adevărații meșteri: „Ca și corhorul183 [ = pelinul] între alte verdețe, precum zice pilda, mă arăt și eu, o iubiților cetitori, cătră cei meșteri și iscusiți, înțelepți și nevoitori tipografi…”. El a tipărit cartea, el „Antim de la Iviria”„, cu destulă trudă și nevolnicie. Iar cheltuiala, ca și vrerea aparțin domnului Constantin Brâncoveanu. O dovadă că Antim era tipograf la venirea în țară, ar fi că „nu, de tânărul Andrei nu avea nevoie Brâncoveanu ca «învățat poliglot», ci ca meșter al tiparului, ca unul care își stabilise faima de iscusit în ale «slăvitului meșteșug» (cum îl numea însuși Antim – n.n.)”. Ipoteza instruirii lui Antim în ale tipografiei acasă, în Iviria, nu ne convinge. Pentru că, dacă la 1684 Antim se iniția în arta tipografică la el acasă (de către cine?), nu vedem ce rost mai avea părăsirea țării sale natale spre 1690, când era deja la o vârstă înaintată, și nici nu înțelegem când mai avea timp să se afirme, unde și cum ar fi putut să fie cunoscut de către Dosithei sau de unde să fi auzit Constantin Brâncoveanu despre el, precum nu vedem nici când ar fi avut timp să învețe limba română. Naște așadar o avalanșă de interogații această teză, care nu le poate oferi niciun răspuns.. Acum, în acest prim mesaj adresat de Antim lumii grecești și românești, se întrezăresc calitățile sale de teolog de înaltă pregătire, care vor purta numele său din gură în gură și-i vor netezi calea spre treptele, atât de râvnite, ale răspunderilor de arhiereu. Subtilități dogmatice, de puțini pricepute, apar în contextul celor 46 de rânduri ale coloanei românești, cât cuprinde postfața sa. Nu știm ce tiraj a avut această carte. Bănuim că ea a fost difuzată și în afara spațiului românesc, adică și în lumea greacească. Oricum, ea este des întâlnită atât în Moldova, cât și în Transilvania. În depozitul Academiei se află cincisprezece exemplare, cu scoarțe diferite și imposibil de precizat care a fost tipul folosit la legarea inițială. Exemplarul utilizat de noi, pentru reținerea detaliilor amintite, ar putea avea legătura originală. Aceasta se prezintă deosebit de solid lucrată, în scoarțe de lemn, acoperite cu marochin de culoare vișinie, cu imprimeuri în aur și argint pe amândouă coperțile. În cele opt colțuri (ale ambelor scoarțe) sunt gravate chipurile evangheliștilor, iar în medalioanele centrale sunt imprimate icoane ale răstignirii și înălțării. Exemplarul a fost dăruit de către Stolnic fostului mitropolit Varlaam de la Glavacioc și are următoarea inscripție autografă: „Această sfântă Evanghelie, sfinții sale părintelui mitropolit Varlaam o dăruiește Constantin Cantacuzino. În veacul trecut, cartea aparținea Schitului Fedeleșoiu și a fost puțin folosită. Aceasta ne face să credem că legătura este cea originală. La câteva luni după Evangheliar, în anul 1694, Antim imprimă cea dintâi carte numai în românește: Psaltirea185, o carte de 271 pagini numerotate și aproximativ 12 pagini nenumerotate, la început. Bianu și É. Picot, care au folosit exemplare și mai incomplete decât cel pe care îl avem noi la îndemână din Fondurile Bibliotecii Academiei, indică doar 4 file, adică 8 pagini nenumerotate; două file cu titlul, stema țării, rugăciunea de început și gravura lui David și altele două cu pinax-ul psalmilor după primul verset, din care lipsește însă și începutul și sfârșitul, adică cel puțin încă 2 file. Din păcate, din cele cinci exemplare pe care le-am avut la îndemână pentru studiu nu se poate reconstitui unul complet. Litera este cea utilizată la tipăriturile cărților de la Biblie și până la partea românească din Evangheliarul din 1693. Foarte frumoase majuscule tăiate în lemn, altele decât cele utilizate la Evangheliar, imprimate numai cu negru – ca întregul text de altfel – fac din Psaltire o carte aleasă. Este, după opinia noastră, cea dintâi Psaltire în limba tipărită în Muntenia sub forma aceasta, cu psalmii împărțiți pe catisme186. Imprimarea s-a făcută din porunca domnului „ca să să împarță în dar pravoslavnicilor creștini”, pe care Antim îl numește în preambul „al mieu de bine făcătoriu și milostiv stăpân…”187 . Atât dedicația, cât și următoarele opt versuri la stema țării ne fac să bănuim că Antim, chiar dacă nu cunoaște subtilitățile limbii române, o mânuia cu destulă ușurință: „Prealuminata stemă a Țării Românești, Cu care s-au încoronat vechii Băsărăbești, Blagocestivului domn Constantin s-au dăruit, Că den fericită a lor sămânță s-au odrăslit; Și bunele lor fapte, cât poate, le plinește Și țara despre toți vrăjmașii păzește. Dea-i Dumnezău ani mulți, cu pace să stăpânească; Fericitul lui nume ca lui David să trăiască”. Era și o confirmare aceasta a abilității cu care deprindea Antim limbile străine, abilitate remarcată de contemporani. Versurile erau pe gustul domnului. Brâncoveanu ținea să se știe că este un Basarab, și nu un Cantacuzin. Nu era, deocamdată, o desolidarizare de neamuri, dar norii prevestitori ai crizei, ce urma să se producă, apăruseră la orizont; ne găsim în al șaselea său an de domnie. Stema, destul de modestă ca factură artistică, o reproducere de fapt pe cea din Pravoslavnica mărturisire, imprimată de Mitrofan la Buzău, în 1691. Nu i-o putem atribui lui Antim. Acesta este însă cu siguranță creatorul uneia dintre cele mai reprezentative ilustrații de carte din istoria graficii românești; portretul împăratului David, datat 1694 și imprimat pe ultima pagină nenumerotată. Bogat înveșmântat, cu o coroană voievodală pe cap, figură blândă și interiorizată, David cântă la harpă, șezând. La capătul scaunului lung, pe care stă, este redat modelul de sculptură pe care îl va utiliza Antim la baza stâlpilor de la pridvorul mănăstirii sale. De jur împrejurul portretului oval, inscripția luată din psalmul 151, psalm necanonic: „Mâinile méle au făcut organe și dégetele méle au încheiat Psaltirea”. Gravura în lemn va fi reprodusă și în unele dintre cărțile imprimate la Snagov. În afara gravurilor amintite, mai sunt imprimate, pentru înfrumusețarea volumului, câteva viniete, unele reproduse de mai multe ori, cum este cea de la p. 42, frumoasă reprezentare a izvorului de apă ce curge prin gura unui leu, ca în fântânile arteziene, vinietă pe care o întâlnim și la p. 66, 78, 99 și 239. Pe lângă textul psalmilor, volumul mai cuprinde poemele vechi anexate la toate psaltirile: Cântările lui Moise, Cântarea Annei, mama lui Samuil, a lui Avacum, a Isaiei prorocului, a lui Iona, a celor trei coconi ș.a., precum și Pascalia pe 50 de ani. Tirajul trebuie să fi fost destul de mare, iar difuzarea ei, mai ales în Transilvania, apreciabilă. În Biblioteca județeană Timiș se păstrează o Psaltire slavonească imprimată de Antim în același an 1694 și necunoscută Bibliografiei vechi românești. Este vorba de o carte tipărită pentru Moldova, pe tronul căreia se afla, la acea dată, ginerele lui Constantin Brâncoveanu, Constantin Duca sau Duculeț. Redăm titlul integral al cărții: Psaltire a prorocului și împăratului David, cu molitve rumânești, la toate cathizmele și cu alte mântuitoare rugi și pashalii de 46 de ani, carele s-au tipărit în zilele blagocistivului domn a toată Țara Rumâniască Ioan Constantin voievod, fiind păstoriu turmei lui Hristos preosfințitul mitropolit chir Theodosie, în anii de la Hristos 1694, în sfânta Mitropolie în București. Este un volum de format mic, 15 x 8.5 cm, având 533 pagini. Textul psalmilor este slavonesc, dar unele rugăciuni și indicațiile privind lectura catismelor sunt redate în limba română. Imprimarea a fost făcută cu caracterele tipografice vechi, folosite la tipărirea Bibliei. Cărticica este împodobită cu gravura în lemn a împăratului David și cu o frumoasă reproducere a stemei Țării Românești, cu inițialele de domn oblăduitor ale lui Constantin Brâncoveanu. Lipsesc versurile la stemă.

UN MOMENT DE MARE CUMPĂNĂ

În anul 1716 se instalează în tronul Țării Românești Nicolae Mavrocordat, care va provoca prăbușirea lui Antim Ivireanul. Acuzat de vrăjitorie și de „meșteșuguri satanieești´´, dar și de uneltire contra împărăției otomane și a domnitorului, Antim Ivireanul este condamnat la surghiun, pe muntele Sinai, la mănăstirea Sfânta Ecaterina. Domnitorul obține caterisirea și exilarea mitropolitului. Bolnav de podagră, cu o tichie roșie pe cap, acesta fu predat unei escorte, care, în loc săd ducă la destinație, îl măcelari în dreptul localității Galipoli și-l aruncă în râul Tungia, un afluent al Mariței (Bulgaria). Astfel muri la 56 de ani neîmpliniți cel care, după spusele ucenicului său Mihail Ștefanovici, din țara lui scos și în locurile noastre adus, a strălucit ca un mărgăritar neprețuit în aur și ca o rază luminoasă. Demersurile culturale ale acestui suveran luminat sunt relatate de către părintele Safian. Acesta nu crede, de pildă, în teoria amestecului ierarhului în politică și nici în cea a trădării lui Brâncoveanu de către mitropolitul său, împreună cu Cantacuzinii. Trebuie spus că, dacă în privința trădării lui Brâncoveanu, demonstrația exegetului este convingătoare și coincide cu informațiile furnizate de contemporani – de pildă, de Radu Popescu, autor al ironicii iui Nicoiae Mavrocordat pare mai greu de susținut ipoteza neangajării politice a lui Antim. Nu numai pentru că ierarhul era un apropiat al Cantacuzinii or, de care îl unea nădejdea eliberării creștinilor din Imperiul Otoman și, de ce nu?, a restaurării Imperiului Bizantin sub sceptru] acestor mm ași ai unei familii imperiale. Ci și pentru că multe dintre gesturile făcute de mitropolit, în deplină independență de cuget, au fost gesturi cu mare încărcătură politică. De la trimiterea unei tipografii în Georgia și până la îndemnurile la nesupunere fața de turci, strecurate în predicile ținute înaintea domnului și a curții, activitatea lui Antim a avut o netă coloratură anti-otomană, pe care Brâncoveanu o considera riscantă și lipsita de perspective. Istoria i-a dat dreptate voievodului, nu lui Antirn, iar dovezile că raționamentul Iui Brâncoveanu era cel corect le-au plătit cu viața, atât el, cât și Ivireanul (decăzut din scaun, ucis și aruncat în râul Tund]a, în timp ce se îndrepta spre Sinai, în surghiun). Părintele Sofian are însă dreptate să insiste asupra râvnei lui Antim întru păstrarea tradiției și întru slujirea cu cinste, de pe cea mai înaltă treaptă arhierească a Țârii Românești. Antim Ivireanul a fost, probabil, cel dintâi ierarh modem al românilor, care a restabilit condiția mitropolitului de întâi-slătător spiritual al neamului și, totodată, deplina independență a bisericii față de tron și de curtea domnească. Prin poziția adoptată de Antim, spațiul public românesc s-a întors la conceptul bizantin de symphonîa, în descrierea raporturilor dintre puterea laică și cea religioasă. Întru sublinierea acestor caracteristici, deo-potrivă restauratoare și novatoare, ale păstoririi lui Antim, de mare valoare este studiul privind evoluția mănăstirii ctitorite de el și a legatului testamentar pe care trebuia, în concepția cărturarului, să se bazeze activitatea acesteia. Părintele Sofian a demonstrat cât se poate de convingător centrulitutea acestui act de ctitorire, în activitatea lui Antim, dovedită, tragic, de actele distructive la adresa mănăstirii, la care au recurs cei care an vrut să-i întineze memoria. Legatul său testamentar a fost încălcat fără rușine de emisarii celor care, sub acoperirea Patriarhiei din Constantinopol, l-au decăzut din drepturi.

6. MOARTEA MARTIRICĂ

Plecarea la Sinai s-a desfășurat prin sud-estul Peninsulei Balcanice, pe unde trecea de obicei drumul spre Constantinopol și Muntele Sinai: râul Dulcia, orașele Adrianopol, Enos și Galipoli. Din păcate, acest drum nu a fost făcut până la capăt. Părintele Niculae Șerbănescu ține să sublinieze în legătură cu ultimul drum al marelui ierarh:,, Sprijinit pe informațiile date de acești doi contemporani (Del Chiaro și Mitrofan Grigoras n.n.) înclin să cred că în drum spre muntele Sinai mitropolitul Antim și turcii care-1 păzeau au trecut prin orașul Adrianopol, au ajuns în ținutul Galipoli și apoi au călcat drumul ce ducea pe valea fluviului Marița până la orașul Pnos, în apropierea căruia, pare-se după depășirea lui pe temeiul ordinului de pedeapsă capitală primit în drum. soldații turci l-au măcelărit, aruncându-i apoi trupul în apă, după toate probabilitățile, foarte aproape de locul unde fluviul Marița (id. e. Dulcia) se varsă în mare.'"

Chiar actul de caterisire nedreaptă a lui Antim și de înlăturare a lui din scaunul mitropolitan este legat de Mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Sinai unde i se poruncește exilul, socotim noi în mod deliberat acolo. Faptul exilării la închisoare pe viață la mănăstirea Muntelui Sinai (Del Chiaro), este menționat atât de firmanul de condamnare la exil cât și de actul (septembrie 1716) alegerii lui Mitrofan de Nisa, urmașul lui la tronul de mitropolit.'

Iată ultimele etape ale vieții lui Antim, după întoarcerea lui N. Mavrocordat în capitală și închiderea mitropolitului, cu plecarea acestuia spre Sinai: a) sosesc la București, la începutul lunii septembrie 1716 gramata patriarhală de caterisire ” și firmanul împărătesc de condamnare la exil; b) "degradarea" lui Antim, acuzat ca "strigoi și seducător", luându-i-se camilafca de pe cap și dându-i-se în loc "o tichie roșie"; i se citește "sentința de deportare pe viață ia mănăstirea de pe muntele Sinai"; d) în miezul nopții pleacă spre Sinai păzit de câțiva ostași turci31 "de cari Mavrocordat putea fi sigur, și, mulțumită acestora, el nu ajunse niciodată la noul sălaș, ce i se pregătise"35; e) pe drum sosește "porunca, prin care era osândit la moarte", poruncă dată de sultan în înțelegere cu N. Mavrocordat; f) paznicii turci îl ucid și-i aruncă trupul în apa fluviului Marița17.

Ieremia III al Constantinopolului (1716-1726; 1733), cel care l-a caterisit în august 1716 pe Antim, îl numește, în mod deliberat, mai apoi, de mai multe ori, într-o gramată patriarhală referitoare la Mănăstirea Antim din București, emisă în octombrie 1717, cu titlul de "mitropolit al Ungrovlâhiei, ceea ce, între altele, poate indica și ce valoare acorda sentinței ce însuși el dăduse cu numai un an înainte". La inițiativa Patriarhului Justinian, care dorea realizarea unei sărbători în întreaga Biserică Ortodoxă Română, cu prilejul a 250 de ani de la moartea ierarhului nostru, s-a cerut Patriarhului ecumenic Atenagora reabilitarea mitropolitului, dar actul de caterisire, după o căutare ce a durat un an întreg, nu a fost găsit în arhivele din Constantinopol, și nici vreo mențiune referitoare la el în condicile din timpul patriarhului Ieremia III. De asemenea, între timp (adică de la caterisirea lui Antim până la cererea Patriarhului Justinian de anulare a actului) nu s-a ridicat caterisirea mitropolitului Antim, neexistând nici în acest caz vreo hotărâre. Amintim că actul de caterisire a mitropolitului Antim Ivireanul nu a fost semnat de Ultima parte a sentinței, detențiunea pe viață la mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai n-a fost aplicată, căci, din porunca lui N. Mavrocordal, garda care îl întovărășea spre locul de exil. l-a măcelărit pe drum, aruncându-i corpul într-un afluent al Mariței, Tungia, în apropiere de Adrianopol, în prima jumătate a lunii septembrie 1716"

§ CAPITOLUL III. ACTIVITATEA.

ANTIM IVIREANUL TIPOGRAF

Deși Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul s-a născut în Iviria , activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Țara Românească. Este incontestabilă valoarea omului de cultură Antim Ivireanul , fiind în același timp egumen al mănăstirii Snagov, episcop de Vâlcea și mitropolit al Țării Românești. Autorul Didahiilor a avut o însemnată activitate publicistică, fiind tipograf, teolog și gravor. Anul 1968 a însemnat aducerea sa în Țara Românească la porunca voievodului Constantin Brâncoveanul. Limba română a fost un tărâm nou pentru erudit, împreună cu slavona, de altfel. Doar la trei ani de la venirea în Țara Românească este răspunzător de Tipografia din București, unde poate exprima un mod original, dar și controversat totodată de selectare a publicațiilor.Nu numai cărți de cult s-au tipărit sub conducerea sa, dar și laice. Tipografia domnească este mutată în Snagov, în anul 1696. Printre cele 15 cărți publicate în această perioadă, se remarcă Liturghierul greco-arab, unic în lume pentru tipărirea cu caractere arabe. De asemenea, au fost tipărite lucrări grecești, slavone, slavo-române. Primii cinci ani ai secolului al XVII-lea marchează apariția a încă 15 cărți. Ierarhul continuă activitatea de tipograf. Alte 9 lucrări văd lumina tipografului la Mănăstirea Govora, păstrând tradiția slavo-română și grecească. La 22 februarie 1708 preia scaunul mitropolitan al Ugro-Valahiei. Pune temeliile unei tipografii în Târgoviște unde predomină lucrările românești, printre cele 18 lucrări, care au fost tipărite aici. În final, Aantim Ivireanul îmbogățește cultura română, în calitate de editor, redactor și după cum am văzut , tipograf. Sunt 63 de tipărituri care s-au desăvârșit fie sub îndrumarea sa, fie de către el însuși. Prin aceaste lucrări și-a primit renumele de cel mai mare tipograf din pleiada culturii medievale românești.

Viața Sfântului Antim Ivireanul a fost consacrată muncii liturgice. Fie că a slujit ca episcop ori mitropolit, el a fost un om de litere, în principiu prin remarcabila contribuție la activtatea publicistică care se trasmite posterității peste 63 de tipărituri, lucrate de colaboratori sau de către el. După cum spuneam limba de editare este diversă, variind de la greacă, slavonă până la română, implicit cu litere chirilice. Sfântului Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești (1708-1716), în special, reprezintă una din prioritățile Patriarhiei Române datorită valorilor morale și spirituale promovate de înaltul ierarh în vasta sa activitate liturgică, teologică, literară, misionar-pastorală și social-filantropicâ”. Sfântul este cinstit cu fastul liturgic și recunoștința publică, pe care le merită, la București și la Râmnic în ultimele zile ale lunii septembrie 2016. Antim Ivireanul să fie readus în atenția mediului cultural, eclesial și teologic românesc prin operele sale de căpătâi. Părintele Patriarh Daniel a și subliniat în cuvântul înainte al primului volum de „Scrieri Antim Ivireanul, publicat la editura Basilica în 2011, că „reeditarea integrală a scrierilor Sfinților Români, în general, și a operelor sale, Acest efort editorial dedicat operei antimiene constituie un demers „de promovare a spiritualității ortodoxe și a culturii române autentice”. Or, sinteza spiritualității ortodoxe și a culturii române s-a făcut, după părerea mea, nu atât în lucrările originale ale mitropolitului, între care Didahiile și Chipurile Vechiului și Noului Testament ocupă primul loc, cât mai ales în opera liturgică de traductologie întreprinsă de Antim Ivireanul și finalizată prin publicarea celor mai importante cărți de cult în limba română: Psaltirea, Octoihul, Catavasierul, Ceaslovul, Evangheliarul, Uturghierul și Evhologhionul. Tocmai această sinteză suprinde și pune în relief dimensiunea cărturărească și culturală a lui Antim georgianul, pentru că el nefiind un român prin naștere, ci prin imigrație și adopție a reușit, ca nimeni altul înainte și după el, să făurească o limbă liturgică românească care s-a impus în toate edițiile ulterioare ale cărților bisericești amintite. Capodopera acestor cărți o constituie fără-îndoială Dumnezeieștile și Sfintele Liturghii, tipărite de Sf. Antim la Târgoviște, în anul 1713, după ce cu șapte ani mai-nainte publicase la Râmnic într-un singur volum Evhologhionul și Uturghierul. Ediția din 1706 nu a fost insă remarcată decât în secolul trecut, tocmai pentru că cele două cărți erau unite între coperțile aceluiași volum care purta titlul Evhologhion. adecă Molitvenic. După ce edițiile Liturghierului coresian și dosof- teian au fost repuse în lumină de către filologi în anii 1969, respectiv 1980, iată că a venit rândul ediției antimiene să se bucure de o cercetare doctorală realizată de Alina Camil, profesor de limba și literatura română in Bacău, sub coordonarea profesorului Eugen Munteanu de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Studiul filologic zugrăvește contextul istoric și cultural al operei antimiene și subliniază individualitatea ediției Liturghierului din 1713, precum și importanța sa la crearea și fundamentarea limbajului liturgic românesc. în acest scop, autoarea a realizat o prezentare comparativă a mai multor ediții, anterioare și ulterioare, ale Liturghierului, la Brașov in 1570, și de mitropolitul Dosoftei, la Iași in 1679 și 1683. Având în vedem contextul publicării acestei lucrări și calitatea grafică a volumului, ediția de față este una aniversară care ar trebui să suscite atenția tuturor clericilor, teologilor și specialiștilor preocupați de istoria literaturii române vechi și a culturii românești în general. Ediția Liturghierului mitropolitului Antim Ivireanul reprezintă cea de a treia versiune in limba română a acestei cărți de cult, după edițiile tipărite de diaconul Coresi. Lucrarea cuprinde alături de transcrierea interpretativă a textului, însoțit de o serie de facsimile ale ediției din 1713, o introducere, urmată de două studii ample ale autoarei. Meritul incontestabil al lucrării este acela de a aduce la lumina contemporaneității și de a pune în circulație textul celei de-a treia versiuni a Liturghierului românesc, autoarea demonstrând în mod limpede că Liturghierul antimian este realmente cel care a stat la baza tuturor edițiilor ulterioare și a formulei actuale a acestei cărți liturgice fundamentale. În acest sens, cititorul va fi plăcut surprins să constate că foarte multe rugăciuni, precum Împărate ceresc, Tatăl nostru, Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, rostită pentru cei adormiți, rugăciunea plecării capului de la vecernie, rugăciunile utreniei, rugăciunea de dinaintea citirii Evangheliei, apoi Crezul și foarte multe alte rânduieli, consemnate în Liturghierele noastre din ultimele decenii, inclusiv în ediția din 2012, reproduc dacă nu ad literam, cel puțin în foarte mare măsură formularea mitropolitului martir Antim Ivireanul. Antim a fost ales mitropolit al țârii, înscăunat mitropolit eparhiot la Duminica Ortodoxiei (22 februarie 1708). A continuat și aici activitatea tipografică, dar și cea de predicator (din această perioadă datează Didahiile), de sfătuitor domnesc și de ctitor al mănăstirii „Tuturor Sfinților” din București, mănăstirea Antim de astăzi. Între cărțile românești amintim două cu caracter pastoral scrise de Antim: Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (1710) și Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să se păzească fies tecarele din preoți și din diaconi, deplin și cu cinste, datoria hotarului său (1714). Or, dacă ne gândim că de la apariția Liturghierului lui Antim au trecut trei secole, perioadă în care au fost tipărite peste o sută de ediții ale Liturghierului în întreg spațiul românesc, sesizăm mai profund impactul deosebit pe care l-a avut activitatea tipografică a mitropolitului martir în viața Bisericii, în biruința limbii române în cult și, nu în ultimul rând, în unificarea cultural- eclesială și lingvistică a românilor care trăiau în entități politice diferite. Trebuie trecut în revistă, pe baza bibliografiei dedicate circulației cărții vechi românești, 74 de exemplare ale Liturghierului din 1713, cele mai multe identificate în spațiul transilvănean. În final, pentru a ilustra concret cele afirmate anterior, am considerat că este de bun augur să ofer spre exemplificare textul unei rugăciuni pe care o rostesc atât clericii, în taină, în timpul Sf. Liturghii înainte de citirea Evangheliei, cât și toți cei ce iubesc Psaltirea, rostind după catisma a unsprezecea: „Strălucește în inimile noastre, Iubitoriule de oameni, Stăpâne, lumina cea nestricăcioasă a cunoștinții Dumnezeirii Tale și deșchide ochii gândului nostru, spre înțelegerea evangheleștilor Tale propoveduiri.” Pune întru noi și frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcându-le, viiață duhovnicească să petrecem, toate cele ce sânt spre bună-plăcerea Ta și gândind și făcând, Că Tu ești luminarea sufletelor și trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, și Ție mărire înălțăm, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte și cu Preasfântul și bunul și de viiață făcătoriul Duhul Tău, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin” Ultima carte a activității lui Antim a fost tipărită in 1716 la mănăstirea sa: Istoria sfântă adică iudaică a lui Alexandru Mavrocoradat, În egulamentul pentru Așezământul Mănăstirii Antim poruncea: „Las cu blestem și aceasta: să aibă datorie tipograful să învețe meșteșugul tipografiei unul după altul, pentru ca sâ nu piară acest meșteșug din țară, nici să se părăsească lucrul cărților pentru folosul țârii și pentru ajutorul casei”.Tematica didahiilor e bogată și variata. în cele cinci cuvântări rostite la Intrarea Domnului în Ierusalim, a vorbit despre: Căința și îndelunga- răbdare a lui Dumnezeu, Iisus Hristos Răscumpărătorul, Păcatul și căința, Iisus Hristos, biruitorul păcatului, morții și al omului vechi, Spovedania. În cele rostite la Schimbarea la Față a Domnului a expus ascultătorilor despre iubirea jertfelnică a Domnului, întărirea credinței Apostolilor sau ascultarea față de Fiul lui Dumnezeu. La Adormirea Maicii Domnului a scos în relief calitățile Născătoarei de Dumnezeu: vrednicia, bunătatea, înțelepciunea, puterea. Meșteșugul tipografierii se moștenea din generație în generație. Tiparul, cartea biseticeasca este o realitate a vieții bisericești. Prin carte s-a realizat de-a lungul vremii misiunea Bisericii. In ceea ce privește biografia Sfântului Antim ne-am folosit de ultimele cercetări în domeniu care ne indică: locul nașterii, activitatea artistică și culturală de la Ierusalim și mai ales prezența în Moldova iar de aici în Țara Românească fiind adus pentru conducerea tipografiei. Pe lângă unele ateliere s-au creat adevărate școli în acest domeniu, cum au fost cazurile lui Coresi și Antim. Cartea bisericească a avut un dublu rol, aceea de a ține conștiința unității de neam, limbă și credință al românilor din cele trei țări românești și acela de a fi un dreptar liturgic și didactic pentru români. Autoritatea cuvântului scris a primat orice activitate de propovăduire a Evangheliei. Ca model de organizare a textului biblic s-a folosit de exegeză. Majoritatea predicilor relevă un eminent echilibru între erudiție și creație. Tiparul a apărut fie din import prin personalități eclesiastice și politice cum au fost mitropolitul Petru Movilă și Nicolae Milescu de la Kiev și Moscova, din Polonia sau Cehia, ori pur și simplu matrițele și literele au fost create pe teritoriul Țărilor Române. Cu un debut al tiparului în secolul al XVI-lea prin precursori ai acestei îndeletniciri s-a dezvoltat în veacul al XVII-lea și a devenit indispensabilă în ultimele trei veacuri când Biserica Ortodoxă Română a cunoscut și alte forme de dezvoltare (învățământ teologic, presă religioasă). In acest sens stau și alte două dovezi indirecte legate de persoana unui patriarh ecumenic care a trimis în Moldova moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, iar în Banat un arhiereu care ii va păstori pe românii ortodocși din Banat. Numai pe raza protopopiatului Deta au fost identificate mai multe cărți editate de Sfântul Antim Ivireanul: Nu sunt compilate, cum ar fi fost mai simplu, comentariile celebre ale marilor exegeți, pentru că autorul însuși are imense posibilități de asociere a pildelor, a textelor scripturisfinte, în interpretări noi. Antim pune în mișcare uriașa sa cultură teologică în predici fermecătoare unde au loc ciocniri de idei și unde se nasc probleme. Și mai are el talentul rar de a tălmăci ideile cele mai subtile în imagini. Viața cotidiană intră, cu naturalețe, în urzeala celor mai complicate demonstrații teologice.. De Crăciun a amintit de motivele întrupării, scopul, măreția și smerenia Fiului lui Dumnezeu. Didahiile Sf. Antim tratează adevăruri dogmatice, morale sub forma unor cuvinte de laudă adresate Mântuitorului, Maicii Domnului, Sfinților îngeri, Sfinților Constantin și Elena și Nicolae, explică cultul divin, Taina Spovedaniei.

RESTAURATOR ȘI CHIVERNISITOR AL BISERICILOR ȘI MĂNĂSTIRILOR

Bun chivernisitor al Episcopiei Râmnicului: Organizator și om de carte, va tipări în mai puțin de trei ani nouă cărți, începând acum seria unor tipărituri românești menite să ducă la triumful deplin al limbii naționale în Biserică.. Noul arhiereu, prin aducerea tipografiei proprii de la Snagov, își propunea continuarea tipăririi de carte românească …fiindcă n-am altă putere spre ajutorul aproapelui decât ocupațiunea tipografiei…, după cum afirma în prefața Eortologhionului lui Sevastos Kimenitul, publicat la Snagov în 1701. La 16 martie 1705 este ales episcop de Râmnic, iar instalarea sa la Râmnic ca arhiereu avea menirea de a continua tipărirea de carte românească, și sprijinirea românilor din Transilvania, agresați de prozelitismul catolic și protestant. De asemenea, ierarhul sfânt s-a îngrijit de restaurarea multor biserici și mănăstiri din Eparhia Râmnicului, precum: Surpatele, Fedeleșoiu, Cozia și Govora. Retras din viața capitalei, Antim va descoperi la Râmnic setea spirituală a românilor și neajunsurile vieții materiale, lucruri care îl vor apropia de români, până la identificarea cu aceștia. Acum se realizează într-un fel sau altul împământenirea sa. Ctitorind acest centru tipografic, Antim Ivireanul, prin conținutul și calitatea lucrărilor, va ridica dintru început nivelul acestui centru, pe care urmașii săi îi vor confirma statutul de capitală a tipografilor. Printre preocupările de seamă ale Sfântului Antim s-au regăsit și restaurarea și înfrumusețarea sfintelor locașuri din Eparhia Râmnicului Noului Severin. Tipărirea cărților în limba română sau a indicațiilor tipiconale a celor cu text slavon este considerată de Gabriel Ștrempel „un adevărat manifest îndreptat împotriva ideii limbilor sacre, care a ținut neamul nostru în ignoranță spirituală sute de ani, și primul atac al lui Antim îndreptat contra străinilor ce doreau grecizarea formelor noastre liturgice". În scurta vreme cât a condus Eparhia Râmnicului, Antim a sporit și nu a micșorat zestrea instituției ce o păstorea. Întemeietorul limbii literare și liturgice românești"Sfântul Antim, în cursul unui sfert de veac (1691-1716), a tipărit sau a supravegheat tipărirea a 63 de cărți, din care 39 au fost lucrate de el însuși. Astfel, Sfântul Antim este considerat alături de Coresi drept cel mai mare tipograf din vechea cultură românească, devenind prin aceasta "întemeietorul limbii literare și liturgice românești". După limba în care au apărut, 30 erau în greacă, 22 în română, una în slavonă, 6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română și una greco-slavo-română. Câteva lăcașuri monahale (Govora, Strehaia, Fedeleșoiu) îi vor transpune în frescă un chip pe cât de spiritualizat, pe atât de înăsprit de focul lăuntric al luptelor vieții sale dedicate ortodoxiei și neamului nostru. Din puțina informație documentară – scria pr. Niculae Șerbănescu – se poate constata că părintele episcop Antim a chivernisit bine și avutul eparhial, ieșind de acolo, cum însuși spune "cu cinste" și în așa fel încât "nici seama mi-au luat-o nimeni, nici datorie am lăsat, că așa mi-au slujit vremea".. Peste 50 de ani, Patriarhia Ecumenică ridică caterisirea ce fusese aruncată în mod nedrept și brutal asupra Sfântului Antim, pentru ca, la data de 27 septembrie 1992, Sfântul Sinod să împlinească ultimul act de dreptate: mitropolitul Antim Ivireanul este trecut în rândul sfinților (dată la care este și prăznuit). Manifestările religioase instituite în cinstea Sfântului Antim l-au apropiat și mai mult de Râmnic și de râmniceni, astfel încât în anul 1999 era alcătuit un memoriu pentru alegerea Sfântului Antim Ivireanul ca ocrotitor spiritual al municipiului Râmnicu-Vâlcea, memoriu ce a fost publicat în "Curierul de Vâlcea" din 5-6 iunie 1999: Prin sensul inițiativei sale, ca și prin operele de valoare tipărite aici, Sfântul Antim Ivireanul este ctitor al Râmnicului, în calitatea lui de "capitală a tipografilor" în secolul al XVIII-lea (N. Iorga) și ctitor a ceea ce s-a numit mai apoi, cu îndreptățire și în paralel cu Școala Ardeleană, "școala râmniceană" (Al. Duțu), ilustru susținută de urmașii săi Damaschin, Climent, Chesarie, Filaret. Importanța pentru râmniceni a celor trei ani de păstorie a Sfântului Antim Ivireanul este dintre cele mai binecuvântate, căci, în trecerea sa printre noi, cel ce avea să aibă destinul unui sfânt și martir a sfințit locul, timpul și calea Râmnicului în istoria culturală și spirituală națională și în cea sud-est europeană. Sfântul Antim Ivireanul rămâne deschizătorul de drum al veacului de aur al culturii vâlcene, iar pentru noi, un model de viață duhovnicească, de slujire și mai ales de echilibru. Sfântul Antim Ivireanul este scos din scaunul de mitropolit printr-o dispoziție patriarhală de la Constantinopol, arestat, închis și supus tuturor umilințelor la ordinul lui Nicolae Mavrocordat, condamnat la închisoare pe viață la Mănăstirea "Sfânta Ecaterina" de la Muntele Sinai, dar omorât de ostașii turci care îl conduceau spre locul de exil, și trupul lui aruncat în râul Tungia, un afluent al Mariței, lângă Adrianopol.La ședințele Sfântului Sinod pentru comemorarea a 200 de ani de la moartea Sfântului Antim Ivireanul (23-25 mai 1916) s-a propus canonizarea mitropolitului. Sfântul Antim Ivireanul, în scurtă păstorie memorabilă ca episcop al Râmnicului, a adăugat la prestigiul localității noastre, în calitate de "oraș domnesc" și scaun episcopal, o dimensiune culturală cu largi și durabile rezonanțe în istoria, cultura și spiritualitatea românească. Înființând tipografie episcopală în Râmnic, el a făcut – după gândul domnitorului Constantin Brâncoveanu și al său însuși – începutul acelei excepționale opere de sprijinire morală, prin cartea ortodoxă, a românilor din Transilvania și de pretutindeni amenințați, sub stăpânire străină, cu pierderea identității etnice și religioase, începutul acelei opere cultural-educaționale a cărturarilor râmniceni pentru întreținerea și promovarea sentimentului unității naționale prin limbă și religie, prin cuget și simțire.

„DE MAI MULTE ORI ARTIST” ȘI CTITOR AL MĂNĂSTIRII TUTUROR SFINȚILOR DIN BUCUREȘTI

„ Întru slava și mulțumită însuși celui întru troiță Dumnezeu și întru cinstea și lauda tuturor sfinților dimpreună, încât să fie și să se numească mănăstire a Tuturor Sfinților, cărora am și închinat-o și pe numele lor am zidit-o, ca să se prăznuiască întru ea cu mărire și să se cinstească necontenit cu laude și cu cântări, ca niște prieteni ai lui Dumnezeu și ajutători și sprijinitori tuturor pravoslavnicilor creștini” în februarie 1713, de ziua prăznuirii Sfintei Agata, Mitropolitul Antim Ivireanul  se hotărăște să clădească o mănăstire, pe locul unde era o veche biserică de lemn  cu hramul Sfântul Nicolae, în care se păstra Sfântul și Marele Mir. De atunci, an de an, scrie el , “să se îmbrace  o fată  cu ie, cu rochie, cu cizme, cu brâu, și să i se dea 230 bani, pentru căci în ziua pomenirii sale  (a sfintei Agata ), prin descoperire dumnezeiască am hotărât să zidim biserica. Sfântul Antim  pune toată averea sa pentru ridicarea din temelie a acestui Sfânt Lăcaș. Pe de altă parte, în fața ei nevăzută, mănăstirea cucerește inimile prin statura ei duhovnicească și culturală, în care s-au cristalizat rugăciunile și ostenelile ctitorilor, închinătorilor și ale binefăcătorilor ei. Este o dovadă că râvna  și dragostea dusă până la jertfă , ,,după modelul Mântuitorului Hristos s-a păstrat în duhul Sfântului Antim și în inimile urmașilor lui până în zilele noastre.´´În afară de averea sa personală, Mitropolitul Antim mai primește, fie în dar, fie prin cumpărare diverse locuri sau imobile, nu numai de la creștinii din București, dar chiar și din alte orașe. Amintim deci pe Drăgușin Vistiernicul, Constandin logofătul și femeia sa Smaranda, Manea Ceaușul cu fratele său (dau terenuri în București ), Maria Băneasa Mileasca și ginerele ei (“un loc cu venituri în Târgoviște “), Chirca Budeanu ( “un codru de loc” pentru mănăstire), Lefter Vornicu (“6 răzoare de vie “). Zidit-am împrejurul ei chilii destule  și alte lăcașuri pentru odihna egumenului care va fi după vremi și acelora ce vor vrea să aleagă viața sihăstrească adăugând întru ea și altele multe trebuincioase, la care am închinat multe și de toate câștiguri  mutătoare și ne mutătoare pentru îndestularea celor ce vor lăcui întru ea, adică: moșii, vii, mori, stupi și dobitoace de tot felul. Mănăstirea a fost construită în “mahalaua popii lui Ivașco”, nu departe de dealul Mitropoliei, la aproape două sute de metrii spre apus. Sfințirea bisericii are loc în anul 1715, după cum reiese și din pisania frumos sculptată în cadrul portalului monumental al ușii de la intrare, și al cărei conținut scris în versuri în grecește. Ierarhul, și ctitorul  mănăstirii, a întocmit cu mâna lui planurile de execuție ale mănăstirii, două dintre ele rămânând până în zilele noastre, și anume: planul original al bisericii, pe hârtie, atașat în testamentul său și un alt plan, realizat pe pergament ( în 1715) în cuprinsul așezământului mănăstirii. „Încă și biserica am împodobit-o și am înfrumusețat-o cu ajutorul lui Dumnezeu pe dinafară și pe dinlăuntru  cu multe adaose de argint  și cu veșminte scumpe, cu cărți de multe feluri și [cu] altele ce se obișnuiesc a se înzestra zidirile cele cuvioase  și pentru ca se chivernisească  toate nestrămutat, după cugetul meu, și după socoteala cea bună și dreaptă am așezat 32 de capete  în scris întru carele mai pe larg rânduiesc toată îndreptarea mănăstirii precum se vede în condicul cel iscălit al bisericii[…]”. De aceea dorește ca “să aibă datoria tipograful să învețe meșteșugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest meșteșug din țară”.  La mănăstirea Antim, ctitorul înființează pentru prima oară în Țara Românească, o bibliotecă publică de împrumut, menționând că: „de va trebuii cumva cineva să ia vreo carte sau să citească sau să o scrie, sau să caute ceva întrânsa, să se ceară răvaș, iscălit de cel ce o cere, cu făgăduiala că o va trimite înapoi cu termen hotărât, altfel să nu se dea, și să poarte grijă să fie restituită”.Pe de o parte,  în fața ei văzută, Mănăstirea Sfântului Ierarh Martir Ivireanul este o capodoperă a stilului brâncovenesc cu linia ei arhitecturală suplă și echilibrată, cu finețea înfloriturilor în piatră și în lemn rămase din mâna ctitorului, cu farmecul cântării bizantine, mănăstirea atrage atenția oricărui pelerin. Egumenului i se dau instrucțiuni pentru buna chivernisire a averilor și a clădirilor. În munca sa va fi ajutat de cinci epitropi numai din “ciata negustorească”, iar veniturile să fie “ale săracilor”. Dispune de numărul de călugări și locuințele lor în chilii, precum și oamenii de serviciu, asigurând fiecăruia salariul. Rânduiește ca în fiecare an să fie dați la școală un număr de copii pe cheltuiala mănăstirii, acoperindu-le casa, masa, hainele și cărțile. Chiar și bolnavii, indiferent de originea lor, sunt în atenția Sfântului Antim, egumenul și călugării fiind datori să-i cerceteze, ”altfel vor avea blestem de nu-i vor cerceta “.Ca un iubitor de cultură, Mitropolitul Antim, s-a preocupat și de luminarea prin carte a credincioșilor. Poruncește preoților să înmormânteze gratuit pe săracii fără adăpost și să li se facă pomenirile după lege. Tot din veniturile mănăstirii se vor îmbrăca săracii, copii și bătrânii, iar străinilor li se asigură găzduire timp de trei  zile. Prin tipografia de la mănăstire, el urmărește educarea morală și intelectuală a poporului în lumina învățăturii creștine. Gândurile lui Antim se desfășoară concordant cu una dintre afirmațiile Sf. Apostol Pavel în Epistola către Romani: Cele nevăzute ale Lui (n.n. : Dumnezeu) se văd de la facerea lumii. din făpturi (subl.n.). adică veșnica Lui putere și dumnezeire.. Se pare că, probabil la Constantinopol sau, după opinii mai noi, la Ierusalim , Antim ar fi învățat un mod rafinat de a reflecta la puterea alegoriei duhovnicești, mod pe care azi îl putem reconstitui din scrieri creștine timpurii precum cele ale lui Teofil de Antiohia, Irineu de Lion, Gigore de Nissa, un „nor de alți părinți, dintre care îl mai amintim acum doar pe Dionisie Areopagitul (care pe acea vreme nu era un „Pseudo”): din toate lucrurile poate cineva plăsmui intuiții spirituale și frumoase, scoțând din domeniul materiei așa-numitele comparații nepotrivite (asemănări neasemenea) . In același mediu cultural s-au format și cel cunoscut sub numele de Spătarul Milescu, și principele Dimitrie Cantemir, având evidente similitudini de orizont cultural .Istorici cu renume ai literaturii române au afirmat că înclinarea vădită a lui Antim către simbolica mistică ar fi rezultatul influenței exercitate asupra sa de predicile Iui Ilie Miniat. Al. I. Ciurea înlătură aceste afirmații prin sublinierea faptului că Ilie Miniat (care a trăit între anii 1669 – 1714) este contemporanul, nu predecesorul lui Antim, iar predicile i-au fost tipărite pentru prima dată (în limba greacă) abia în anul 1718 la Leipzig .în general sunt studiate și citate doar Didahiile, dar merită toată atenția și Prefețele , din a căror cunoaștere se desprinde concluzia: Sfântul Antim folosește într-o împletire perfectă cele două moduri tradiționale de interpretare: literal-istorică și alegoric-mistică, prezente la Sfinții Părinți. O gândire teologică profundă o descifrăm în acele imagini din manuscrise grecești'" și românești' de secol XVII care o au zugrăvită pe Maica Domnului în potirul trandafirului cu raze (un „rug aprins”), iar Maica Domnului îl ține în brațe pe Pruncul lisus. Dacă există o tradiție bogată care atestă că „rug aprins ” este considerată Fecioara Maria, mai puțin frecventă este conexiunea „rug aprins” – trandafir, conexiune posibilă tocmai prin raportarea frecventă a fiecăreia dintre cele două imagini la Sf. Fecioară. Distrugerea picturii originale din biserica mănăstirii Antim este o pierdere imensă – am fi găsit răspunsul multor întrebăriNu ne oprim acum la semnificațiile motivelor religioase ci le amintim doar pe cele folosite pentru exprimarea artistului Ivireanu: învierea, puritatea, credința, prevederea (acestea două din urmă mai ales în emblemele secolelor-XVl-XVlI). După – unele – interpretări, melcii și- scoicile simbolizau mormint ele- din – care,- la – judecata de- apoi: trebuiau să iasă – cei – îngropați intrîns ele. -După altele, -melcul -mai. -în chipui e pe călugărul care trebuie să stea de veghe la intrarea unei -mănăstiri. St eaua – era – simbolul fericirii de care cei drepși se vor bucura în lumea – viitoare. Melcul este prezent în imagini din creștinismul timpuriu, -la – Aquileia, -de exemplu , -La Murano, în biserica închinată – Sf Eforia și Sf Donato , melcul- este- reprezent at – în – legătură – cu semnul labirintului, pe pavimentul navei laterale stângi-(cea depe -latura -de nord a -bisericii.). Melcul și alte elemente zoomorfe din diferite versiuni care sunt prezente în Italia (în perioada Renașterii) și pe plăcuțele de maiolică ce ce decorează pavimentul unor capele laterale, precum pavilimentul – restaurat al Capelei Vaselli din Catedrala San Petro din Bologna: -Italia.. Exemplele- de peste graniță se pot înmuți cu alți melci din alte programe iconografi ce sau din manuscrise. Adăugăm că în sculpturile cele executate de către Mitropolitul Antim, după cum pretinde tradițiunea se observă melcul sau culbecul la tot pasul pe fierăria broaștei de la ușa principală a bisericii, care acum e la Muzeul Național. Așadar afirmația despre melcul de pe „fierăria broaștei de la ușa principală a bisericii” este veche și nu vine din vreo cercetare a lui Ion Nanu. La noi în țară, ar fi interesant dacă am afla de la colegii de la Cluj în ce măsură există o reprezentare în mozaic a melcului pe pavimentul Mănăstirii din Bizere (plasată pe malul Mureșului, lângă Arad, datată secolul al Xll-lea), paviment descoperit în august 2003 de o echipă de arheologi și istorici de artă, sub conducerea lui A. A. Rusu. Totodată melcul apare în iconografia pridvorului în secolul XVIII, în două contexte: pe peretele de est al pridvorului, (în scena învierii morților din Judecatu din urma) și pe calota de sud a pridvorului, in Psalmul de laudă. Amintim mai jos câteva exemple: În pridvorul bisericii mănăstirii Sinaia (pictată probabil de Pârvu Mutu , pictorul de curte al lui Brâncoveanu și al Cantacuzimlor) se află un melc în Judecata din urmă, în scena învierii morților (perete vest pridvor, la drepta ușii de intrare în biserică). Melcul din Psalmul de laudă de pe calota sudică a pridvorului Mănăstirii Hurezi. Tradiția îi atribuie mitropolitului Antim… sculpturile ce lamentează biserica [n.n.: paraclisul] Episcopiei din Râmnicul Vâlcea unde se găsește motivul des repetat, melcul, care era emblema mitropolitului, simbol al modestiei și credinței..

Este cunoscută decodificarea pe care o dă Antim însuși în pentru miniatura din propria sa stemă: „Toată suflarea, zice prorocul,/Cânte pre Domnul peste tot locul./Și melcul, încă, coarne înalță,/Ca să-L lăudăm, pre toți ne-nvațu \”

Avem în față o modalitate comparabilă cu a mitropolitului Dosoftei de a prelua esența, nu doar textul Psalmilor – evident Antim face trimitere la psalmul 103. Deci, el – Antim – ne îndeamnă să învățăm de la cele mai umile făpturi (nici măcar pomenite în Psalmii de lauda) a-L cânta pre Domnul. Melcul apare în miniatură în: Testamentul păstrat la BAR, Hrisovul arhieresc păstrat la Arhive. Prezența unui sens neîndoielnic în animalele din consolele cu tetramorful din spațiul naosului, ne îndreptățește să bănuim că și cele patru animale din consolele pronaosului (cu stilizare și mod de execuție similar cu ale celor din naos) sunt purtătoare de semnificații, supunându-se acelorași legi ale „asemănărilor neasemenea" formulate de Dionsie Areopagitul. Animalele din basoreliefurile de pe consolele pronaosului: doi grifoni, în două reprezentări iconografice diferite – pe latura estică a pronaosului (la sud și la nord) , vasilisc, leu (nu este vorba de leu – ci de o manticora: chip de om, dublu rând de colți, coadă de aspidă) – pe latura vestică a pronaosului, anume pe peretele de sud și nord. Istoricii literaturii sau ai artelor consideră animalele reprezentări simbolice ale literelor grecești din numele lui Anthimo. S-au dat tot felul de explicații fanteziste despre aceste animale. Era însă suficientă o consultare a unor dicționare grec-român și român-grec. Iată lista cuvintelor ce corespund deopotrivă inițialeleor și înfățișării animalelor:

A = aetos = vultur ;

N = nikterida = liliac;

TH = thos = șacal (ar mai putea intra în discuție:, TH — therio – animal, fiară; TH = thilastikos = mamifer; TU = thirion = fiară, bestie – totuși „șacal” / = ierax = șoim ;M = melissa = albină (fig. 20);O = ofis = șarpe ; C = saligkaros = melc (Remarcăm că la ultimul cuvânt, deși se referă la echivalentul grecesc, Antim folosește o slovă chirilică. (Deși s-ar putea să fi existat și obiceiul de a scrie astfel în grecește, odată ce așa a trecut în alfabetul chirilic.) Ne-am limita la această interpretare formal filologică, dacă între animale nu s-ar găsi melcul – exact ca în stemă, deci și cu aceeași valoare semnificativă dată de Antim. În mod logic, însemnează că și celelalte animale au fost puse de Antim în jurul imaginii bisericii sale și a stemei de mitroplit, nu dintr-o joacă sterilă de-a literele, ci, foarte probabil, cu aceeași intenție cu care și-a compus stema – să ne transmită convingător anumite mesaje . Analizând Didahiile, Damian P. Bogdan citează pasajul:„ ci să facem cum face ariciul că după ce merge la vie, întâiu se satură el de struguri și apoi scutură vița de cad broboanele pe jos și se tăvălește pre dănsele de se înfig în ghimpii lui și duce și puilor” și susține că Antim pare să fi cunoscut și acea curioasă carte de științe naturale. Ariciul – vine din Fiziologul georgian sau din foarte răspândita carte – mereu retipărită – a lui Damaschin Studitul (amintim: exarh al Patriarhiei de Constantinopol la Kiev timp de aproximativ două decenii!) cunoscută la noi sub titlul de fiziologul lui Damaschin Studitul” (carte legată în unele ediții de la Veneția împreună cu Irmologhionuf). Alte animale din Didahii: fenixul, câinele, scroafa, balaurul, viermele la rădăcina hreanului, năpârca și scorpia (din ale căror corpuri arse se scoate praful de tiriac), desigur corbul și porumbelul, hiară sălbatece, pești, păsări zburătoare, vânătoarea, sunt, de asemenea, numere și flori semnificative, precum garoafa. Simbolica numerelor pare a-i fi fost bine – cunoscută lui Ivireanul. Cităm câteva fragmente ce îi aparțin.referitoare la numere : „Patru sânt râuri denu Raiu ce cură/Pre cumu grăiaște Sfânta Scriptură Patru evanghelii den Ceriu ne tună Și la credință pre toți adună”. (1703, Noul Testament).

4. APĂRĂTOR, ALĂTURI DE CONSTANTIN BRÂNCOVEANUL, AL BISERICII ROMÂNEȘTI ȘI AL

ORTODOXIEI TRANSILVĂNENE ȘI UNIVERSALE

Tipărirea cărților în limba română sau a indicațiilor tipiconalc a celor cu text slavon este considerată de Gabriel Ștrempel un adevărat manifest îndreptat împotriva ideii limbilor sacre, care a ținut neamul nostru în ignoranță spirituală sute de ani și primul atac al lui Antim îndreptat contra străinilor ce doreau grecizarea formelor noastre liturgice.. El a fost cel care a pus bazele curentului cultural al școlii râmnieene, prin aducerea tipografiei la Râmnic, curent ce va lucra pentru afirmarea culturală și spirituală, dar și pentru afirmarea identității naționale românești. Una dintre preocupările de o importanță covârșitoare ale mitropolitului Antim lvireanul a fost zidirea sufletească a credincioșilor prin cuvânt. Vestitele sale Didahii sunt foarte valoroase prin conținutul lor. Sfântul Antim Ivireanul, ca episcop al Râmnicului, a fost cel care a ridicat cultura râmniceană la o înflorire pe care nu o mai cunoscuse până atunci, prin aducerea tipografiei la Râmnic, ce va face din orașul Râmnicu- Vâlcea „capitala cărții tipărite.” Cât a păstorit Eparhia Râmnicului, Sfântul Antim a tipărit 9 cărți, cea mai importantă fiind Tomulbucurier, volum de sute de pagini, cuprinzând cinci lucrări polemice îndreptate împotriva apusenilor. Este vorba despre 28 de predici rostite în cursul arhipăstoririi sale, la diferite sărbători bisericești, ale Maicii Domnului și ale unor sfinți, la care se adaugă șapte cuvântări ocazionale. Scrierile sale subliniază, la modul cel mai concret, datoria noastră, a slujitorilor Bisericii, dar și a tuturor credincioșilor de a mărturisi Cuvântul lui Dumnezeu, de a da mărturie lumii despre iubirea lui Dumnezeu. „De n-ați știut până acum și de n-a fost nimeni să vă învețe, iată că de acum veți ști că am treabă cu toți oamenii, câți sunt în Țara Românească, de la mic până la mare și până la un copil , afară din păgâni și din ceia ce nu sunt de o lege cu noi. Căci în seama mea v-au dat stăpinul Hristos să vă pasc sufletește, ca pre niște oi cuvântătoare și de gâtul meu spânzură sufletele voastre și de la mine va să vă ceară pre toți, iar nu de la alții, până când voi fi păstor.”

Domnia Sfânțului Martir Constantin Brâncooveanu (1688-1714) a reprezentat una dintre cele mai înfloritoare perioade în ceea ce privește dezvoltarea culturală a Țării Românești, în această atmosferă prielnică dezvoltării culturii românești, în care luase ființă Academia Domnească de la Sfântul Sava în 1694, cu predare în limba greacă, Sfântul lerarh Martir Antim ajunge din simplu ieromonah, episcop al Râmnicului și apoi mitropolit al Țării Românești. Precum nu pot oile fără de păstor, așa nici norodul fără de arhiereu și orice va păsa cuiva la cele sufletești alerge la mine ca la un părinte, că-1 voi vindeca, cu ajutorul lui Hristos. încă și poate să zică fieștecine din voi gândul său: dar noi avem nevoi grele asupra noastră și nu putem să facem acestea ce ne zici, ci eu încă zic că este așa și crez. Numai la greul acela sunt și eu părtaș și într-acel jug ce trageți voi, trag și eu". împărtășirea cuvântului lui Dumnezeu celui ce este în necaz sau ispită este o faptă a milei sufletești: „Că de vei îndemna pre cineva să facă vreun bine, milostenie iastc, devei sfătui pre cineva la lucrurile cele sufletești, milostenie iastc, de vei mângâia inima vreunui scârbit cu cuvinte, milostenie iaste”. Lucrarea de vestire a cuvântului lui Dumnezeu estre strâns legată de păzirea poruncilor, doar omul schimbat în Duhul Sfânt, care face ascult re d e Cuvântu1 Său, poate să- L facă cunoscut lumii pe Hristos: „Dobândesc pe Dumnezeu oamenii aceia, care cred drept în El și păzesc cu scumpătate sfintele Lui porunci. Dar, sfințitele Lui porunci se cuprind în aceste două și singure: din iubirea către Dumnezeu și către aproapele. Atunci se realizează și se cunoaște iubirea către Dumnezeu, când păzim, cum am zis, cu scumpătate sfintele Lui porunci, după cum o spune și Domnul în Evanghelii: căci zice că, dacă Mă iubiți pe Mine, păziți poruncile Mele […]. Căci atunci realizăm o astfel de iubire, când ne îndemnăm și ne ajutăm între noi la cele bune și de folos, și la cele trupești, dar mai ales la cele sufletești și mântuitoare, fiecare după putința lui și după capacitatea lui". Sfințit mitropolit, evident, cu acordul lui Constantin Brâncoveanu, Antim ar fi vrut să-i mulțumească domnului printr-un dar cu totul deosebit, pe măsura gustului și rafinamentului acestuia. Om al condeiului și tot odată mântuitor al penelului și al dălții, cum îl recunoaște tradiția, Antim a conceput îndată după înscăunare o operă miniaturistică de proporții și cu totul originală, pe care, încheind-o în vara anului 1709, a dăruit-o lui Constantin Brâncoveanu. Ea este datată 1 iulie și este intitulată: Chipurile Vechiului și Noului Testament, adecă obrazele oamenilor celor vestiți ce să flă in Sfânta Scriptură, in Biblie și in Evanghelie și adunare pre scurt istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor, adeverind a fieștecâruia viața și faptele, atâta a celora ce au viețuit cu viață bună, cât și a a celora ce au viețuit cu viață necuvioasă, Începând de la Adam și pogorând până la Hristos. Acum întâi intr-acest chip alcătuită și așăzată prin multă nevoințâ și osteneală presfințitului mitropolit al Ungrovlahiei chir Antim Ivireanul și închinată cu cucerie, spre semn de dragoste adevărată, prealuminatului și înălțatului marelui domn si oblăduitoriu a toată Tara Românească Ion Constandin Brâncoveanu1 Basarab voevod. Gândul realizării unei asemenea opera — zice Antim — i l-a sugerat tendința lui Brâncoveanu de a se asemui marilor personaje, împărați și profeți, pe care le-a dat antichitatea. De altfel, domnul însuși, din neamul strălucit al Basarabilor, a odrăslit „ca o odraslă cu străluciri de aur” și a înflorit ca o floare cu bun miros, păzită de Dumnezeu pentru facerile de bine pe care le-a revărsat asupra „celor de departe și de aproape” de el. Brâncoveanu, în culmea măririi la această dată, bogat și milostiv, mecenat al culturii întregului orient orthodox, este numit „coroana tuturor domnilor”, care a adunat toate virtuțile: „de la unul cucernicia, de la altul credința.. .de la altul iubirea de streini, de la altul milostivirea și iubirea de săraci…iar mai vârtos…smerenia cea nemărginită” (de margine, zice Antim). In final îi dorește domnului sănătate, viață îndelungată, lui și întregii familii.

.

SCRIITOR ȘI PREDICATOR

În multe dintre lucrările sale exista o critică vehementă a moravurilor vremii. Didahiile reprezintă temelia care a așezat opera lui Antim Ivireanul în rândul celor mai de seamă predicatori creștini din toate timpurile. Analiza cărților originale publicate, dar și a celor două manuscrise duce la constatarea că Antim Ivireanul avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci și una profană întrucât folosea nu doar citate din Biblie, dar și din literatura patristică, respectiv din filosofi antici. Pe lângă lucrările tipărite, au rămas de la el și câteva manuscrise. Primul manuscris rămas, Chipurile Vechiului și Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiți ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie și în Evanghelie și adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor … , cu 22 foi text, la care se adaugă 503 portrete în medalion, 3 schițe și 8 desene, tot în medalion, cu personaje din Vechiul Testament (Târgoviște, 1709, manuscrisul original se găsește la Kiev, iar în România există o copie realizată de dascălul Popa Flor, realizată pe la mijlocul secolului al XVIII-lea). În manuscris a rămas posterității și opera sa omiletică, Didahiile (cu 28 predici la diferite sărbători și 7 cuvântări ocazionale). Înnoirile aduse de Antim în planuri diverse predicii românești, mult mai numeroase decât cele câteva comentate prea succint în paginile anterioare, sunt nu numai o dovadă indiscutabilă de admirabil talent retoric și de intuiție lingvistică, ci și rezultatul cursului urmat de vechea noastră limbă literară după acceptarea românei ca limbă de cult. Primul este extras din psalmul 26 (versetele 2-4): „Când s-apropiia spre mene cei în răutăți să mănânce trupul mieu 2. pelița mea, ceia ce mă supăra, vrăjmașii miei 2. ceia ce mă dodiia,vrăjmașii miei, aceia slăbiră și cădzură. Că se s-are stolispre mene stol2. că se s-are adunaspre mene gloată, nu se va teame inima mea. Și să s-are scula spre mine războiu, eu spre-nsu nedejduiescu. Unul cerșuiu de la Domnul și acela cercu. 2. Unacerșuiu de la Domnul și aceaea cercu”. Sunt bine cunoscute, desigur, nu numai din cercetările de istorie a literaturii române și a limbii noastre literare, versurile din psalmul 103 având rezonanțe similare poeziei eminesciene:

„Preste luciu de genune

Trec corăbii cu minune”

prelucrare a unui fragment („Acolo corăbiile îmblă”) lipsit de orice valențe poetice. Sau versurile de început ale psalmului 41, prin care este exprimată „setea de dumnezeire”:

„În ce chip dorește cerbul de fântână,

Cându-l strânge setea de-l arde-n plămână,

Sufletul mieu, Doamne, așe te dorește,

Cu sete prinsă, de mă veștedzește”. În Cazania la adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu descoperirea sensurilor ascunse în numele Mariam a devenit principiu organizator pentru lauda adusă Sfintei Fecioare, perioadele atent construite subsumând structuri binare (semnificative pentru înțelegerea esenței „împărătesei ceriului și a pământului”, a celei ce „au împăcat ceriul cu pământul”) unor serii enumerative organizate ternar, cu trimitere desigur la Sfânta Treime: ea este aleasă ca soarele, ca luna, ca revărsatul zorilor; este izvor, chiparos, crin; este nor, fecioară și grădină încuiată. O analiză a predicilor rostite de Antim la începutul secolului al XVIII-lea, aplicată deopotrivă formelor lingvistice, registrelor stilistice și structurilor textuale, pune însă în evidență și o greu de egalat capacitate de utilizare a textului sacru și de interpretare a literei acestuia pentru comunicarea eficientă cu credincioșii. O comunicare în care limbajul religios s-a întâlnit în mod fericit cu elemente provenind indiscutabil din cultura laică, într-o simbioză fără precedent în scrisul vechi românesc. Cu orice credincios prezent în biserică, indiferent de rang, dar diferențiat, desigur, după cultura și după capacitatea fiecăruia de a pătrunde semnificațiile textului bisericesc. O comunicare în care citatul religios era aproape didactic explicitat pentru a mări capacitatea de înțelegere de către ascultători a spiritului cărții sfinte și pentru a compensa instrucția, adesea insuficientă, a acestora. Astăzi, când păcatul tinde să fie atotputernic și lipsa modelelor se simte acut, Sfântul Ierarh Antim este un exemplu de dragoste de neam și țară, de oameni și de slove, exemplu de jertfelnicie, răbdare în suferință și înțelepciune. Faptele sale nu au rămas fără ecou peste ani, iar oamenii păstrează cu evlavie numele lui în inimi, și îl au drept chip al nevoinței.Biserica oprește și interzice râsul, fără a insista prea mult asupra formei, condamnând orice joc public care stârnește veselia. De pildă, glava 104 din îndreptarea legii îi condamnă pe clericii care se amuză jucând „coinacele“, „hârjețele“ sau „țintele“ și îi amenință cu caterisirea. Dar această interdicție se leagă și de pierderea timpului cu jocurile de noroc, care, în iureșul destrăbălării, duc la pierderea sufletului. Mult mai atent la râs este mitropolitul Antim Ivireanul, care scrie: „și de glume să te ferești, să nu faci pre oameni să râză, că acestea nu sunt creștinești, ci cu dreptate și cu curățenie și cu smerenie să-ți petreci viața“. Orice preot ar trebui să-i adreseze acest îndemn creștinului venit la spovedanie, recomandându-i modestia și atitudinea umilă. In predicile sale, mitropolitul revine asupra veseliei, asupra râsului care amenință binecuvântata pocăință de fiecare zi a creștinului. „Noi vorbim și râdem și facem cu ochiul, unul altuia, mai rău decât pe la cârciume“, tună mitropolitul în predica sa din Duminica Vameșului. . Râsul, râsul acela voios și sănătos din vremurile bune, râsul inocent al copilăriei, râsul malițios al adolescenței, nu este iertat. Este râsul păcătosului, căci voioșia nu este o stare pe placul divinității. Prima vamă pe care creștinul trebuie să o treacă, în căutarea Paradisului, este vama „Vorbirii în deșert“, unde creștinului i se amintesc toate acele „vorbe fără de treabă și fără de socoteală, mascarale și vorbe de rușine“, toate acele hohote care „nu sunt plăcute lui Dumnezeu“. Rizilul se găsește în vama a treia, „a osândirii și a clevetirii“, când sufletul trebuie să dea socoteală de defăimarea, hulirea, batjocorirea și amuzamentul la care s-a dedat pe seama altora. „Cât de mare rău este ca pre cineva a cleveti, a osândi, a necisti, a huli, a batjocori și a râde de păcatele altuia“, se scrie într-una dintre copiile făcute după Vămile Văzduhului. Vămile Văzduhului, care se referă la importantele trepte pe care sufletul trebuie să le urce spre porțile cerului, sunt copiate și recopiate alături de vieți de sfinți și alte scrieri religioase, cum este, de pildă, acest manuscris din 1817 din care am citat . De altminteri, aceste zile lungi de post par a fi foarte istovitoare. Nu este vorba numai de abstinență alimentară, ci și de una comportamentală. In predicile sale de la începutul secolului al XVIII-lea, mitropolitul Antim Ivireanul critică „chipul posomorât" și acreala creștinului postitor care se îndreaptă cu „silă" către nesățioasele legume. Iată predica atât de concludentă: „mă rușinez a spune de posomorârea celor mâncăcioși, în ce chip se tânguiesc în zilele cele de post: cască adese, să culcă puțin si iară să scoală: dorm în silă și silesc să treacă zilele să nu le priceapă.., cu nepoftă se duc la masă; răpșesc asupra verzelor, înjură legumele zicând «în zadars-au adus în lume". Or, predica mitropolitului se adresează norodului, mulțimii, așa cum și pi ta cele lui Nicolae vodă Mavrogheni (1786-1790) sunt tot pentru cei mulți, cărora li se cere să se „grijească" în așteptarea marii sărbători a învierii, când ar trebui să se îspovidească și să se împărtășească. Exemplele individuale sunt cutremurătoare. Sunt destul de numeroase și acoperă diferite aspecte ale trăirilor de pe vremea abstinenței prelungite. De bună seamă că înțelegerea postului pare alta decât cea oficială, cea din canoane și din prescripții, este o înțelegere simplă, integrată foarte mult din punctul de vedere al regimului alimentar, mai puțin al celui comportamental, dar care trebuie să aducă izbăvirea.

Păstrarea postului este un act de o însemnătate deosebită, mai ales printre femei: „însă zice că precum el vinerea și miercurea mănâncă carne să urmez si eu asemenea. Că ce este Dumnezeu și legea creștinească?", se plânge Smaranda din Ploiești la 26 februarie 1814 de soțul ei, Nițul. Acesta se opune cu vehemență oricărei reguli din timpul postulului.

ANTIM TRADUCĂTORUL ȘI „EPOPEEA” NAȚIONALIZĂRII CULTULUI

Întristat de slaba pregătim a preoților, mitropolitul Antim a tipărit în 1710 la Târgoviște: Învățătura bisericească la cele mai trebwncuoase si mai de folos pentru învățătura preoților, acum într- acest tipărită m Sfânta Mitropolie în Târgoviște la anul de la Hnstos 1710. Să se dea în dar preoților). Era un mic catehism împărțit în trei părți cu 14 capitole, necesar preoților pentru catehizarea eradici osii or.D crin ța și efortul lui Antim în ceea ce privește pregătirea clerului reprezintă o dorință mai veche a acestuia. încă din momentul venirii sale pe scaunul episcopal al Râmnicului va depune eforturi considerabile în educarea preoților, pe care i-a găsit mereu tributari unor cutume și obiceiuri locale ce nu aveau nici o legătură cu normele și canoanele bisericești. Cu toate îndemnurile mitropolitului, preoții nu s-au arătat interesați de învățătura sa așa că 4 ani mai târziu în 1714 tipărește o nouă broșură : Capete de poruncă la toată ceata bisericească. în cele 17 foi mitropolitul fixa 12 îndatoriri de căpetenie pentru preoți, totodată amenințându-i că de nu le vor respecta vor fi trecuți în rândul țăranilor. Exceptând lucrările tipărite, de la mitropolitul Antim ne-au rămas o serie de scrieri în manuscris. Cea mai însemnată lucrare se numește Chipurile Vechiului și Noului Testament. cunoscută și sub numele de Arborele genealogic a lui Iisus Hritos sau Rodoslovie. A fost scrisa în 1709 la Târaoviste si dedicată lui Brâncoveanu. Este un manuscris frumos, caligrafiat în întregime de mâna lui Antim. îmbodobit cu trei schițe lucrate în culori și cu 515 chipuri așezate în medalion. Manuscrisul original se păstrează astăzi în Biblioteca Academiei de Științe de la Kiev .Colaborarea domnitorului Brâncoveanul cu mitropolitul Antim a fost una productivă, mai ales din punct de vedere cultural. Din interesul lor pentru cultură, atât Țara Românească, cât și întreaga ortodoxie s-au îmbogățit considerabil, înșiruirea tuturor cărților tipărite sub egida celor doua personaje marcante ale sfârșitului secolului al XVII -lea și începutul celui de al XVIII -lea. este una dificilă, deoarece în cele cinci tipografii muntene s-au tipărit nu mai puțin de 80 de lucrări scrise în șase limbi, exceptând lucrările cu locul de apariție nesigur și cele imprimate cu ajutorul domnitorului în Orientul Apropiat, la Tiflis și Alep (Giurescu. 2010). Nu în ultimul rând trebuie amintit faptul că multe dintre aceste cărți erau în ediție biligvă. Astfel cu toate că prețul și durata de tipărire erau duble, ele au văzut lumina tiparului pentru că se dorea o pregătire a clerului românesc care trecea printr-o perioadă dificilă a existenței sale datorita tocmai lipsei lor de pregătire. Introducerea limbii române în cult a fost un amplu proces ce a necisitat o perioadă îndelungată de timp. Cu toate că limba slavonă nu mai era folosita în cancelariile domnești, mulți dintre episcopii munteni și moldoveni respingeau înlocuirea acesteia cu cea română. Astfel, scopul tipări tu il or biligve este unul de natură didactică. Antim este un vizionai’ al secolului său, grija lui pentru transmiterea valorilor culturale, pentru îmbogățirea și accesibilitatea lor. vădește această trăsătură a sa. Traducerile lui Antim vizează două categorii de persoane. El se adresează cercurilor înalte, oamenilor de cultură, prin preocuparea sa nobilă, dar și celor ce reprezentau marea masă a populației Țării Românești, țăranilor. Cu privirea la prima categorie. Antim tipărește cârti în limbile greacă, slavă și română. Aceste traduceri nu fac decât deschidă o nouă viziune asupra materialului scris, pentru ca mai târziu, să faciliteze accesul oamenilor la ele. Cu privire la cea de a doua categorie, cea numeroasă. Antim încearcă mai întâi să formeze o pregătire clerului de mir. cât și celui monalial prin tipărirea și distribuirea gratuită a unor materiale cu carcter pur didactic și în conformitate cu canoanele și învățătura de credința ortodoxă. Mitropolitul înceracâ să înlăture toate cutumele si obiceiurile de factură necrestinâ. ce se întâlneau în diferite regiuni ale țârii – parte din ele sunt întâlnite și astăzi – printr-o uniformizare a cultului creștin ortodox, dată de publicarea și distribuirea molitfelnicelor traduse în limba română. Pregătirea preoților era privita ca o primă etapă a unui proces mai lung. ce avea ca scop pregătirea întregii populații. Nu se poate vorbi la acea dată despre organizarea unor școli accesibile tuturor, pentru că nici fondurile, dar mai ales mentalitatea vremii nu o permitea. Se poate observa totuși, ca rolul acestor preoți cu o oarecare pregătire teologică, era acela de a forma la rândul lor buni creștini. Biserica prin reprezentanții ei, înaintează într-o etapă în care încearcă să educe, sa învețe și să explice credincioșilor săi. credința creștin ortodoxă. Așa se poate explica tipărirea Mărturisirii de credință a mitropolitului Petru Movilă, tipărirea molitfelnicelor în limba română, cât și a liturghierelor slavo-române. iar mai apoi române. Încurajarea oficierii serviciilor religioase ale cultului divin-public în limba română, reprezintă o nouă provocare a acelor vremuri, dar având în vedere faptul că însuși mitropolitul încuraja această nouă direcție, clerul se bucura atât de susținere cât și de oblăduire. Astfel, slujirea Liturghiei în limba română va marca desăvârșirea naționalizării cultului, deoarece introducerea limbii române în Biserică a avut o sferă mult mai largă, oficierea întregii Liturghii reprezentând etapa finală a proiectului demarat de Antim. Buna colaborare dintre scaunul mitropolitan și cel domnesc asigura o stare echilibrată și prosperă vieții religioase a acelor vremuri, iar faptul că domnitorul Brâncoveanu a știu să ducă o politică externă precaută, a favorizat dezvoltarea politico- administrativă și cultural religiosă. prin prisma reangajării în conflicte armate de amploare a teritoriului din Țara Românească. Predicile și activitatea tipografică a mitropolitului Andm subliniază într-un mod evident raportul intereacțiunii dintre religia ortodoxă, spiritualitate și creativitate. Tot în acesta tonalitate a armonizării religiei, spiritualității și creativității se situează zidirea mănăstirii Antim din București. Realizarea artistică a mănăstirii reprezintă o mărturie elocventă a vieții culturale bucureștene de la începutul secolului XVIII-lea. Întregul complex – biserică, chilii, paraclis, clopotniță, case egumenești – a fost executat, atât arhitectonic cât și pictural, potrivit planurilor întocmite de marele ierarh fiind singura biserica ridicata în secolul al XVIII-lea cu planul în formă treflată. Tradiția menționează că toate sculpturile din piatra ale tâmplei, ale picioarelor coloanelor și ale ancadramentelor, ca și pictura din biserica mare și din paraclis, au fost executate după schițele mitropolitului ctitor, care a și pictat câteva icoane pe fresca zidurilor, alături de Preda Zugravul; pictate de el sunt și cele două icoane: Icoana Tuturor Sfinților și Icoana celor patru sfinți.

6. 1. PRIMELE TRADUCERI ALE CĂRȚILOR SFINTE FOLOSITE ÎN CULT

Rolul de a definitiva procesul implementării limbii române în literatura de cult i-a revenit mitropolitului Antim Ivireanul, considerat creatorul limbii noastre liturgice, care va publica o nouă versiune a Liturghieruiui în limba română, prin care „slavona era gonită din ultimul ei adăpost''. S-au avansat însă ipoteze, deloc improbabile, privind atribuțiile restrânse ale lui Antim Ivire anul, care s-ar fi limitat doar la editarea textului, iar traducerea propriu-zisă rămasă într-un cu un msianonimat, i-ar fi aparținut dascălului Damaschin, ajuns apoi episcop al Buzăului și, respectiv, al Râmnicului". Cu toate că admitea calitatea sa desăvârșită de traducător al cărților sfinte. N. Iorga era contrariat de faptul că Damaschin a acceptat să-și treacă lucrările sale „supt alt nume ca pe vremurile când era doar un simplu dascăl. ´´Ediția din 1582 va fi reluată în Evanghelia gneeo-română tipărită de Antim Ivire anul, tot la București, în 1693, în care textul original în paralel era menit „să să dezleage îndoirea" față de exactitatea traducerii, pentru ca același ilustru ieromonah să o tipărească din nou în română, la Snagov, în 1697, de data aceasta , diortosită mai cu multă nevoință". Cartea este împărțită acum, pentru prima oară, pe capitole, ..pentru ca să poată afla fieștecine mai lesne ce i-ar trebui la Tetraevanghe, așa cum se precizează într-o notă. Acesta va fi textul-etalon pentru reeditările viitoare ale Evangheliei, care s-a constituit prin conlucrarea. în diferite etape, a unor cărturari recunoscuți în epocă, traducători, revizori și tipografi, între care stolnicul Iordache Cantacuzino, logofeții Radu și Șeiban Greceanu, ieromonahul Atanasie Moldoveanul, Antim Ivire anul și, negreșit, dascălul Damaschin, tălmăcitorul prin excelență al cărților noastre de ritual. Evanghelia lui Antim Ivireanul din 1697, reprodusă cu fidelitate mai întâi în ediția bucureșteană din 1723, se va impune ca un punct de reper pentru alte ediții din secolul al XVIII-lea. Importanța Liturghierului de la 1713. Față de cele menționate până acum, aducem ca mărturie și alte aprecieri asupra importanței Liturghierului antimian: " Marele merit al lui Antim este că a tipărit Liturghierul în românește la 1713, apoi Ceaslovul la 1715; traducerea acestor două cărți în românește a revoluționat cu desăvârșire serviciul divin și prin aceasta slavonismul a primit o lovitură de moarte" . Liturghierul din 1713 se bucură până în prezent și de o primă ediție critică elabotată în cadrul cercetării doctorale de către dr. Alina Camil în cadrul Facultății de Litere din Iași. Studiul nostru însumează noi date și deschide noi perspective pentru evoluția cercetării viitoare. Despre frumusețea și importanța limbii din Didahiile lui Antim a fost elaborată o amplă cercetare doctorală de către conf. dr. Gianina Picioruș, în cadrul Universității din București, cercetare al cărei conținut beneficiază de o prezență continuă în spațiul virtual la site-ul www.teologiepentruazi.ro , iar despre influența limbii grecești asupra cântărilor liturgice, aducem, în încheiere, mărturia lui I. Bălan: "Cîntările noastre bisericești au fost scrise toate în cea mai frumoasă poezie populară grecească, și dacă ar fi ales Dumnezeu neamul nostru în locul poporului grecesc, ca noi să dăm cântările liturgice celor de tip oriental, am fi făcut niște doine frumoase și sfinte, care ar fi întrecut cu ceva cântările ce se aud pe la pelerinaje. Această formă e cea mai aleasă și mai plăcută poporului adânc pătruns de sentimente mai puternice. Limba cărților din secolul al XVIII-lea e de toată frumusețea".

6. 2. PRIMELE TRADUCERI ALE CĂRȚILOR DE SLUJBĂ

Contribuția lui Antim Ivireanul la introducerea definitivă a limbii române în cult este rodul unui efort deplin cum o dovedește justificarea bibiic-teologica a traducerii și editării cărților de slujbă în limba poporului cu care se deschid două dintre cărțile tipărite de el, Este vorba de cele două Molitveinice din 1705 și 1713, In această justificare, el citează textele din I Corinteni 14,6 și 19, precum și răspunsul lui Teodor Balsamon la întrebarea patriarhului Mar cu al Alexandriei dacă diferitele popoare ortodoxe pot sluji Sfânta Liturghie în limba lor sau sunt obligate să slujească în limba greacă, Balsamon, citind cuvintele Apostolului Pavel din Romani 1, 29, îndreptățește traducerea și folosirea cărților de slujbă în limbile diferitelor popoare ortodoxe. Se știe că până spre sfârșitul secolului al XVII-lea, limba de cult în bisericile noastre a fost slavona. Pe de altă parte, în vremea în care a activat Antim, începuse să exercite o influență deosebită la noi cultura greacă, mai ales asupra păturii boierești și a curții domnești. Societatea românească, în ansamblul ei, își avea cultura proprie, în limba română, în acest context, Antîm Ivireanul aduce o contribuție esențială la triumful limbii române în Biserică, în cultul bisericesc, El cunoștea nevoile poporului și se va face ecoul păstoriților săi, tipărind în românește principalele cărți de slujbă, multe dintre ele pentru prima dată. Astfel, sunt de remarcat, după un Ceaslov slavo-român (Snagov, 1703), Antologhionul (Râmnic, 1705), Molitvelnicul (cu două ediții: Râmnic, 1706, și Târgoviște, 1713), Octoihul slavo-român (Râmnic, 1706) și Octoihul românesc (Târgoviște, 1712), Liîurghierul (Târgoviște, 1713), Catav as ierul (mai întâi în limbile slavonă, română și greacă, Târgoviște, 1713, și apoi, de două ori, integral, în limba română, Târgoviște 1714 și 1715), Ceaslovul (Târgoviște, 1715) și altele. Dintre acestea, Antim Ivireanul însuși a tradus, probabil, doar Molitvelnicul din 1706'. Dar el este cel care a patronat opera de traducere, care a ales textele și a revizuit aceste texte. în plus, îi revine prezentarea artistică (ilustrarea cu gravuri, realizarea unor ffontispicii, apoi majusculele și vinietele, executate în xilogravură) a tuturor acestor cărți. Departe de patria sa natală. Antim Ivire anul nil i-a uitat nici pe conaționalii săi. Aflând că Iviria dorește înființarea unei tipografii. Antim a stăruit pe lângă Constantin Brâncoveanu ca să-i ajute pe georgieni. Având aprobarea domnitorului. Antim Ivireanul l-a trimis în Georgia pe Mihail Iștanovici (fiul lui Ștefan), cel mai vechi și mai priceput ucenic al său. împreună cu o echipă de lucrători tipografi. Aceștia au întemeiat prima tipografie georgiană la Tbilisi. în 1709. în același an. ei au scos și prima tipăritură georgiană, anume o Evanghelie. In anul 1710. au tipărit și un Liturghier georgian. Se crede că același Mihail Iștanovici s-a îngrijit și de tipărirea Apostolului în limba georgiană". Convins că fiecare popor trebuie să citească cuvântul lui Dumnezeu și să se roage în limba proprie. Antim a lucrat și spre folosul altor popoare ortodoxe. A tipărit o mulțime de cărți în limba greacă, printre care un Antologhion de peste 2000 de pagini (Snagov. 1967), o Psaltire (Snagov. 1700) și altele. Făcând el însuși litere arabe, a tipărit și două cărți grec o-arabe pentru credincioșii Patriarhiei Antiohiei. anume un Liturghier (Snagov. 1701) și un Ceaslov (București. 1702). Tipografia arabă de la Snagov va fi dată apoi (în 1704) Patriarhului Atanasie Dabbas; instalată de acesta la Alep. în Siria, ea va fi prima tipografie arabă a creștinilor ortodocși de acolo, de sub teascurile ei ieșind mai multe cărți, printre care o Psaltire arabă (în 1706), având pe verso-ul foii de titlu stema domnească a Țării Românești. înconjurată de literele începătoare ale numelui lui Brâncoveanu în grecește".

6. 3. ETAPA NAȚIONALIZĂRII CULTULUI REALIZATĂ DE DOSOFTEI

Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, este cunoscut mai ales pentru dragostea și hotărârea cu care a luptat pentru traducerea în limba română a cărților bisericești necesare, astfel încât poporul să înțeleagă cele rostite în biserică. El cunoaștea multe limbi: elina, neogreacă, latina, slavona, polona, rusa. ucraineana. Cunoștințele lui de limbi străine au influențat mult structura sintactică și lexicală a cărților sale românești. Fiind conștient de necesitatea introducerii limbii române în biserica. Dosoftei este cel dintâi care începe o acțiune de înlocuire a limbii slavone din serviciul religios, traducând în românește și publicând Liturghieml (Iași. 1679). Pe lângă aceasta au mai fost traduse și alte cărți și rugăciuni.Cea dintâi lucrarea apărut cu titlul: Psaltirea de-nțeles a sfântului împărat prooroc Da vid tipărită întru blagoslovitele zile măriei sale prea luminatului întru Iisus Hristos Ioan Duca Voievod cu mila Lui Dumnezeu, domn Țării Moldovei cu cheltuiala măriei sale și poslușania smereniei noastre Dosoftei mitropolitul Sucevei în tiparnița sfintei motropolii în Iași în anul de la facerea lumii luna aprilie, ziua II. Această Psaltire, tradusă de Dosoftei. fiind una dm Cărțile Vechiului Testament, a intrat în cultul creștin datorită frumuseței conținutului ei, alcătuit din 150 de psalmi, atribuiți lui David și altor autori. Psalmii sunt grupați în 20 de Catisme, ce conțin o grupă mai mare sau mai mică de psalmi, în funcție de lungimea acestora. Spre exemplu, Catisma a XlII-a cuprinde 10 psalmi (Ps. 91-100), iar Catisma aXIV-a doar patru. Psaltirea de-nțeles este prima carte tipărită la Iași după reutilarea tipografiei mitropoliei, efectuată de Dosoftei. După cum reese din foaia de titlu. Psaltirea de-nțeles a văzut lumina tiparului în 1680 la Iași, datorită sprijinului material al domnitorului țării. La tipar a lucrat vechea și buna cunoștință a mitropolitului – călugărul Mitrofan. Pe atunci la tipografia ieșeană lucra și Antim Ivireanul și poate că la apariția cărții și-a adus și el aportul. De netăgăduit este faptul că la Iași l-a cunoscut pe Dosoftei care i-a stârnit dorința de a introduce limba română în Biserică. Știut este că devenind. Mitropolii al Ungrovlahiei, tipărește la București în 1694 o Psaltire, care. în principiu, e identică cu cea a lui Dosofiei din 1680. efectuând doar câteva modificări neînsemnate. Izvoarele folosite de Dosoftei la alcătuirea Psaltirea de-nțeles ar putea fi considerate următoarele: în prima jumătate a secolului al XVH-lea în Moldova circulau mai multe manuscrise cu Psaltiri traduse în limba română, dintre care unele s-au păstrat până în zilele noastre, de exemplu, cel cu nr. 540 de la Biblioteca Academiei Române. Au mai fost și altele, care au stat la baza Psaltirei de la Buzău din 1703 a lui Grigorie Râmniceanu. Dar aceste versiuni sunt di fente de Psaltirea lui Dosoftei. Probabil că Dosoftei la traducerea Psalmilor s-a folosit. în primul rând. de originalul grec al Septuagmtei, consultând și variant Vulga- tei fericitului Ieronim. Acest lucru îl vom afla chiar de la Dosoftei care între Psaltire și Pas cal ie scrie următoarele: Iubite cititoriu, să socotești această tablă, că-ntr-însa am îndreptat bogate cminte ce re află schimbate într-această carte, carele Rumânia nu săpotrh!ește cu Sărbia, pentru că cică s-au tălmăcit de pre izvodul sfetii Ieronim, carele-i elinește și latinește și evreiaște. Deci noi depre-acel izvodfoarte am sâlit de-am pus cuvintele precum să află acolo.

Miracolul apariției lui Dosoftei ca poet complet format, atunci cînd poezia românească nu exista încă sub aspect cult, are proporțiile unui fenomen inexplicabil. Se poate spune despre Dosoftei ceea ce, mai tîrziu, Maiorescu va afirma despre Eminescu: „Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie ființă încît să-l fi abătut vreun contact cu lumea. Ar fi fost crescut Eminescu în România sau în Franța și nu în Austria și Germania, Eminescu rămînea același”. Este perfect valabil pentru Dosoftei. Mitropolitul Moldovei a fost unul dintre acei poeți care se nasc prin accident, indiferent de locul și de timpul în care văd lumina zilei. „Miracolul Dosoftei” apare însă și mai pregnant decît cel eminescian; poetul s-a ivit pe teren gol, unde nu existase aproape nici o tradiție a poeziei și nici măcar o limbă literară complet constituită. S-a văzut astfel silit să inventeze o limbă literară adecvată și să imagineze un cod poetic românesc. Sunt remarcate trei categorii diferite de texte: traduceri în versuri ale psalmilor; comentarii și glose ale lui Dosoftei pe marginea acestora; în fine, versuri originale semnalate ca atare de autorul însuși. Stilul personal, puternic și inspirat, unește cele trei specii de text într-un șuvoi continuu, unitar stilistic; doar o examinare erudită și atentă la nuanțele fiecărei strofe mai poate identifica astăzi cele trei straturi care compun poezia lui Dosoftei. Dosoftei avea obligația să acopere cei peste 2000 de ani scurși între lumea biblică și cea din secolul al XVII-lea, oferind cititorului un tablou comprehensibil al arhaității. Pe de altă parte, el trecea de la proză la poezie – și nu la orice fel de poezie, ci la cea evoluată a secolului XVII: două constrângeri grave care dau măsura pariului uriaș făcut de Dosoftei cînd s-a decis – fără să fie întru totul conștient de semnificația actului său – să creeze poezia cultă româneasca. A avut de imaginat altă lume și de adoptat alt limbaj – totul înlr-o limbă literară pînă atunci inexistentă.

6. 4. DESĂVÂRȘIREA PROCESULUI DE NAȚIONALIZARE A CULTULUI PRIN ANTIM IVIREANUL

Autorul „Didahiilor“:, Antim Ivireanul a contribuit la progresul limbii române literare, întărind elementele sale neaoșe populare și înmulțindu-le. El a prelungit viața unor arhaisme, a căror dispariție ar fi sărăcit limba ei și izul ei din străbuni. Totodată a introdus neologisme, mai ales de origine greacă, îmbogățind astfel limba. În „Antim, logos și personalitate“ (1971), Eugen Negriei spune despre scrierile mitropolitului că sunt „meteorice“. El realizează, de asemenea, o analiză atentă asupra operei lui Antim. Pentru E. Negriei: ea constituie o revoluție și în sens beletristic, avansând ideea de public.. Actul de naștere al discursului românesc nu poate fi în altă parte. Antim Ivireanul, „cel mai învățat mitropolit ce a stat vreodată în scaunul Ungrovlahiei“ (G. Ștrempel) rămâne în istorie drept unul dintre marii ctitori ai limbii noastre, cel căruia îi datorăm „izbânda ei ca limbă liturgică, reușind prin talentele sale multiple și abilitatea sa neîntrecută să joace un rol important în viața Țării Românești“. Teolog, artist, autor, tipograf, episcop și mitropolit român, Antim Ivireanul a fost subiectul unor scrieri interesante, destinate cunoașterii aprofundate a propriei vieți și a operelor sale. El a fost cel care a pus bazele primei biblioteci publice, în secolul al XVIII-lea, în București. A fost un veritabil creator de limbaj bisericesc în limba română și întemeietor de tipografii în limbile arabă și georgiană (pentru prima dată în lume). Meritele sale deosebite sunt recunoscute . Antim conducea cu îngrijire afaceri, mănăstirii Snagovului și întrebuința tot timpul ce-i rămânea spre tipărirea opurilor folositoare națiunii și bisericii române. El lucra astfel cu zel într-un timp când cultura la români nu sta pe o treaptă îmbucurătoare și când limba română nu mulți o puteau mânui cum trebuie, Antim Ivireanul este cel care a reușit să elimine limba slavonă din cult, înlocuind-o cu una liturgică românească clară, înțeleasă de contemporani: „Antim e unul dintre bărbații aceia care au dat naștere dialectului bisericesc“.Contextul liturgic până la Sfântul Antim Ivireanul – se slujea în limba slavonă, care, în cea mai mare parte, nu era cunoscută nici de preot, nici de credincioși. Slujbele bisericești și, mai ales, Sfânta Liturghie nu erau pe înțelesul credincioșilor, de aceea, pericolul unei raportări obscure, superstițioase, chiar magice față sfintele slujbe era foarte mare. Dacă în secolul al XII-lea s-a reușit doar introducerea indicațiilor tipiconale și a lecturilor biblice în limba română, Sfântul Antim Ivireanul este cel care traduce Sfânta Liturghie pe înțelesul poporului. Atât gestul acesta, cât și alte gesturi făcute de către Sfântul Antim din dragoste pentru popor, i-au adus diferite împotriviri. A tipărit cărți folositoare pentru preoți și credincioși – adevărate opere de cateheză românească, primele definiții în limba română a ceea ce reprezintă Ortodoxia. Sfântul Antim Ivireanul – un georgian mai român decât românii, un moment de înviere pentru ortodoxia românească. Un fapt la fel de interesant ca însăși prezența formelor contrase în textele lui Antim Ivireanul este persistența lor în copiile din secolul al XVIII-lea, în speță în versiunile ms. 549 B, de la Căldărușani, al didahiilor și în ms. 67 N, de la Craiova. Autorul copiei de la Căldărușani (care a lucrat direct după copia grămăticului Efremj nu a modificat decît într-un singur loc forma găsită în predici: să fie prurnit, în loc de să fie primit, ms. 549 B (O: 115). Versiunea următoare, ms. 67 N, de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, realizată în școala de copiști de la București după versiunea B, nu prezintă alte diferențe în privința formei discutate. Ceea ce înseamnă că fonetismul cu [i] era cunoscut în Țara Românească înainte de 1780, înainte de primele atestări pe care le oferă Ion Gheție, poate chiar din vremea lui Antim Ivireanul. Urmărind proporția dintre formele cu [e] și cele cu [i] în cazul lui den și pren și al compuselor lor, constatăm la Antim Ivireanul orientarea spre norma nouă. Mitropolitului i-au fost mai la îndemînă variantele noi ale cuvintelor. Prin opțiunea sa, Antim Ivireanul se alătură scrisului cronicăresc din Muntenia din acea perioadă (căci alternanțele den – din etc. sînt numeroase în opera lui Constantin Cantacuzino, Radu Popescu etc.), îndepărtîndu-se de norma păzită încă în textele religioase, în Biblia de la București, de exemplu, unde prepoziția den cunoaște „sute de ocurențe, în timp ce varianta cu -i-, din, apare abia de 12 ori în compuse ca denainte, den(n)apoi. dencăti, den(n)afară. dendărătul, denpreună, dentăi-dentâi, nu apare niciodată vreo variantă cu -i-. Iar în cazul lui dentr(u), celor 45 de ocurențe din BB, Fac. li se opune o singură atestare cu -i-, dintru (17.16), după cum forma dintre este atestată numai o singură dată” (Arvinte 1988: 52), în ML D l, 42.24. În unele regiuni, [i] (< [e]) > [î] în din. dintre etc., fiind vorba, de fapt, de durificarea lui d. notată în „Muntenia propriu-zisă, răsăritul Olteniei și colțul sudestic al Transilvaniei (Brașov) și în Banat, Crișana sudică și centrală” (Gheție 1975: 132). Des întâlnită în scrierile laice muntenești ale vremii, această inovație populară apare rar la Antim Ivireanul: dinții: CVNT 1709 (O: 262). In cazul altor cuvinte cil [e] etimologic în aceeași poziție se constată la Antim Ivireanul tendința de adoptare a fonetismului nou cil [i], deși norma tradițională își păstra, grație ocurenței majoritare din textele literare nordice și sudice, caracterul de fapt lingvistic cult. Verbul pricepe nu apare în textele din 1693. 1694. iar mai tîrziu este folosit, ca și derivatele sale. cu fonetismul nou: IPTP 1705: am priceput (O: 355). nepriceputul (O: 350). nepriceputa (O: 3 52), pricepe (O: 350), să priceapă (O: 357), să pricepi (O: 353); CVNT 1709: a pricepe (O: 269). Substantivul inemă respectă norma tradițională în Postf. 1693 (O: 397), însă în Pred. 1694 apare scris inima (51); în textele ulterioare sînt întrebuințate aproape în exclusivitate formele noi: IPTP 1705: inima (O: 351. 358), inimă (O: 351. 354). inimii (O: 351, 352, 354, 356); CVNT 1709: inima (O: 242, 290), inimii (O: 243), inimile (O: 249); ÎB 1710: inima (O: 377), inimă (O: 366, 3 75), inimii (O: 374); AMA 1713: inimii (O: 339); CP 1714: inima (O: 387), inimă (O: 388); foarte rar apare forma mai apropiată de etimon: inemii: IPTP 1705 (O: 351). Pe lângă acestea, în textele lui Antim Ivireanul apare și forme cu fonetismul nou muntenesc, cu [e] protonic > [i]: Ded. 1694: biserică (O: 399); CL 1699: biserica (20''), bisericii (20'); ÎB 1710: biserica (O: 382); C 1715: biserecă (13r), biserica (21', 511). Frecvența situațiilor în care este încălcată norma literară este mult inferioară celei a situațiilor cînd se respectă norma. Constatăm, de asemenea, că greșeala însoțește norma pe tot parcursul activității lui Antim, fără o modificare a ponderii formei populare de la o etapă la alta. Aceste două fapte indică la Antim Ivireanul, pe de o parte, asimilare concomitentă a celor două modalități de pronunție și de scriere a cuvîntului și, pe de altă parte, conștientizarea statutului de abatere de la normă a formei cu [i]. Cu toate că există posibilitatea ca unele dintre formele cu [i] descoperite în textele lui Antim, în forma păstrată pînă la noi, să nu aparțină autorului (faptul că apar atît de rar și cu precădere în texte tipărite de altcineva – Gheorghe Radovici este tipograful lucrărilor din 1710 și 1715 – îndreptățește o atitudine circumspectă, cu atît mai mult cu cît dedicația din 1715, text cu siguranță mai atent așezat în tipar, prezintă numai forme cu [e], pe cînd în cuprinsul ceaslovului apare și varianta cu [i]), ocurențele din Didahii, 1694 și cele din 1699 demonstrează cele afiimate anterior despre limba deprinsă și utilizată de acesta.O analiză lingvistică a textelor lui Antim, la nivelul fonetic, evidențiază relativ puține abateri de la norma literară comună în secolul al XVII-le a – începutul secolului al XVIII-lea sau specifică vâri antei muntenești. Dintre acestea, o parte sînt fenomene de tip nordic explicabile prin influența altor texte (nordice sau sudice) sau a colaboratorilor lui, Celelalte sînt particularități neliterare sudice, așadar din aceeași unitate sintopică. pe care Antim le-a putut cunoaște și din cărțile laice, dar și din vorbirea curentă, Am urmărit momentul cînd asemenea forme apar în textele cărturarului, concentrîndu-ne atenția în demersul de față asupra abaterilor ce vizează sistemul vocalic și care sînt dovedite de un număr satisfăcător de ocurențe, în texte din toată perioada activității sale.

6. 5. OBSERVAȚII ASUPRA LIMBII TEXTELOR LITURGICE

Adoptarea, formulei occidentale „pâinea cotidiana“ implica adesea necesitatea explici tarii conținutului doctrinar al versetului. O asemenea atitudine reperam de pilda la Antim Ivireanul, care interpretează semnificațiile rugăciunii pentru cititorii săi, preoții cărora le era dedicată cărticica tipărită la 1710: „Cu această rugăciune cerem mai vârtos de la Dumnezeu hrana cea preste fire a sufletului, carea iaste cuvântul lui Dumnezeu, după cum laMatheiu, cap. 4 zice: ,,Nu numai cu pâine va trăi omul, ce cu tot cuvântul ce iaste din rostul lui Dumnezeu.´´ În sintagma hrana cea preste fire se poate identifica cu ușurință un ecou al formulei panis supersubstantialis creată de Hieronymus și propusă de el în Mat. 6:11. Utilizată adesea în comentarii teologice referitoare la pâinea cuminecării, expresia pâinea (hrana) cea preste fire atestă persistența interpretării metafizice, euharisticc, în mediile culte românești, deși formula occidentală, concreți stă, fusese d ei a adoptată și, practic, generalizată. Cea mai clară situație în acest sens se prezintă în traducerea românească a Mărturisirii ortodoxe a lui Petru Movilă, efectuată și tipărită la Snagov, în 1691, de Radu Greceanu. în originalul grecesc al traducerii lui Radu Greceanu, realizat în 1642 de Mcletic Sirigul și tipărit la Snagov în 1699, în pasajul în care Petru Movilă expune semnificațiile teologice ale rugăciunii domnești, este reprodusă întocmai formularea din Mat. 6:11. Autorii ediției din 1942 ai Mărturisirii ortodoxe menționează în Indice, s.v. pâine, căîn textul original, redactat de Petru Movilă în limba latină, sintagma în discuție apărea în forma panis supersubstantialis. Cu toate acestea, Radu Greceanu traduce versetul respectiv astfel: pâinea noastră cea de toate zilele dănoao astăzi (MâRT. ORT. 1691, II, 19), supunându-se, probabil, unei tradiții orale deia stabile. în comentariul teologic secvent reapare locuțiunea cea preste fire (echivalând gr. Emouoiog), într-o forma identici cu cea utilizata de Antim Ivircanul. Acest fapt ne permite si afirmăm ci expresia cipitase deia caracterul unei norme lexicale în stilul bisericesc al epocii. Amplul comentariu însoțitor indici semnificațiile dogmatice ale pâinii invocate în rugăciune: „întâi, cuprinde hrana sufletului nostru cea preste fire ce este cuvântul lui Dumnezeu (…). A doa, cuprinde la sine ceialaltă mâncare a sufletului, adecate cumenecătura trupului și a sângelui lui Hristos (…). A treia (…), sa cuprinde toate câte sunt de treabă ca să ne păzim viața noastră în lumea aceasta, atât câte folosesc spre hrană, cât si celelalte, ce ne trebuiește să trăim“ (MART. ORT. 1691, 11, 19).

Mai târziu, într-o nouă traducere moderni a Mărturisirii ortodoxe, Filaret Scriban optează în textul rugăciunii pentru formula oriental-contemplativi: pâinea noastră cea spre ființă dă-ni-o nouă astăzi (MâRT. Ort. 1844, II, 19), contribuind la constituirea unei noi tradiții interpretative Cărturarul renunță în textul comentariului secvcnt la expresia ce a preste fire din edițiile anterioare ale Mărturisirii ortodoxe și traduce mai simplu în greacă prin aleasa pâine. Să mai remarcăm faptul că versiunea contemporani a Mărturisirii ortodoxe, publicată de Alexandru Elian în 1981, recurge la aceeași soluție ca și Radu Greceanu: în textul ca atare al rugăciunii domnești apare sintagma pâinea noastră cea de toate zilele, pe când în comentariul teologic explicativ se preferi expresia hrana cea mai presus de fire (MâRT. ORT. 1981, II, 19). Ci formula de inspirație occidentali pâinea noastră cea de toate zilele a dobândit o circulație cvasigenerală în mediile populare românești din ultimele două-trei secole este unfapt dovedit și de persistența sa în cea mai mare parte din edițiile integrale ale Bibliei în limba româna. Cap de serie în aceasta direcție este însăși Biblia de la București ( 1688), cea dintâi tipărire integrală a Sfintei Scripturi în limba română. Este recunoscută de altfel orientarea obicctivistă a lui Milcscu și a revizorilor săi succesivi în alegerea izvoarelor traducerii lor. Ei nu se sficsc să aleagă drept sursă principală o ediție protestantă, Septnagmta tipărită la Frankfurt în 1597, apreciată ca „izvod căreie-i mai ales decât toate“, pe care o compară permanent cu alte versiuni, inclusiv Vulgata lui Hieronymus și alte traduceri latinești umaniste.

§ CAPITOLUL IV. OPERA

DIDAHIILE -ROLUL ȘI IMPORTANTA PENTRU POPORUL ROMÂN

Din Didahii reiese că Antim Ivireanul, pe lângă cultura lui teologică, a dispus și de o cultură generală vastă și temeinică, folosind adesea pe filozofi (a se vedea, de plidă, citarea lui Socrate, la 173, r, 24, fără ca totuși Antim să-l numească, ci spunând numai: după cum zice un filosof). Apoi, menționarea lui Anaxagora, Aristotel, Democrit și Anaxament, la 243, rândul 16. A se avea în vedere și Pildele filosofești și maximele unor vechi filosofi, tipărite în anul 1713, la Târgoviște, sub păstorirea sa, citarea unor istorici în cărțile populare care circulau în acel timp, ceea ce face pe marele mitropolit să afirme, în deplini cunoștință, că pentru alcătuirea unei predici trebuie multă materie. Pe filozofi îi folosește cu discernământ, cum însuși spune într-o altă operă, unde afirmă că a adunat din sentințele vechilor gânditori numai pe cele mai excelente și mai potrivite (Sfaturi creștin-politice). Din istorici, aduce păreri sau fapte, ca exemple și argumente. Din cărțile populare alege imagini sugestive, punându-le în slujba aplicațiunilor sale, ca în acest caz, în care folosește Fiziologul: „Când ieșim de la biserică, să nu ieșim deșerți, ci să facem cum face ariciul…" De altfel, cultura și vasta informare a mitropolitului Antim ni se mai descoperă și din alte lucrări ale sale, cum a fost cazul cu Chipurile Vechiului și Noului Testament, despre care am mai vorbit. De asemenea, în Sfaturile creștino-politice, Antim arată prețuirea pe care a acordat-o el științelor în general, spunând: Când noblețea și demnitățile se înfrumusețează cu științi, cu sfaturi și povițuiri, atunci îl fac pe om înțelept, bine văzut de roți, lăudat și admirat în veacuri nenumărate (…); virtutea este foarte bună, bună este însă și știința, care crește prin învățătură și dau o reputație frumoasă";Preotul Victor Popescu vorbește despre o predilecție a poporului nostru pentru limba vechilor cazanii, pe care a experimentat-o practic. Neîncrederea poporului față de ceea ce înseamnă noutate l-a făcut să disimuleze lectura cazaniei, adaptând cuprinsul predicii sale la limbajul acestei cărți: „Am luat cazania s-o citesc în întregime, am citit din Octoih, toate sedelnele și canoanele de la utrenie și am scris predica într-o limbă asemănătoare, cu imagini și comparații luate din natură, apropiindu-mă de sufletul mistic care străbate aceste cărți. Când a fost timpul să vorbesc, am stat în strană, am pus foile mele între foile cazaniei care stătea deschisă și am început să citesc. Toată lumea era cu ochii spre mine. N-a mai plecat nimeni din biserică, iar la sfârșit toți au strigat: Să ne traești! După amiază, tot satul știa și vorbea că frumoasă cazanie am spus!“—. Același lucru îl constatăm și în cazul preotului și poetului Alexandru Mateevici (1888-1917), care a apărat din tot sufletul capacitatea creativă a limbii române, împotriva celor care susțineau că limba română este o „limbă necultivată, săracă și inaptă pentru a se putea crea în ea opere literare“—, el le-a răspuns prin poemul „Limba noastră“, în care definea limba română ca „limbă a vechilor cazanii“. Acest poem i-a zguduit puternic pe cei cărora l-a citit pentru prima dată în sala eparhiala din Chișinău, la deschiderea cursurilor pentru învățători, în vara anului 1917, în ciuda acestei situații, trebuie recunoscut faptul că interferența omilcticii cu filologia a creat premise favorabile succesului predicii românești. Exemplul clasic în această privință îl constituie mitropolitul Antim Ivireanul care, prin Didahiile sale, a contribuit semnificativ la dezvoltarea limbii literare române. Acest prestigiu se datorează, în principal, felului în care a știut să valorifice limba populară. Gabriel Ștrempel, într-um studiu introductiv la opera mitropolitului Antim Ivireanul, subliniază acest fapt după cum urmează: „Limba scrierilor lui Antim, naturală și vioaie, lipsită de frazeologie și exagerări, este limba vechilor cazanii, aceea grăită și înțeleasă pe întregul pământ românesc“. Prin urmare, mitropolitul Antim Ivireanul este cel care „a înzestrat cultura românească cu cea mai înaltă expresie a cuvântului rostit până la acea data, elaborând nemuritoarele Didahii, operă care îl așază printre cei mai mari oratori bisericești ai tuturor timpurilor“, a predicat într-o limbă înțeleasă de ascultătorii săi, ținând cont de realitatea înconjurătoare. În contextul în care putem vorbi despre contribuția Bisericii la dezvoltarea limbii românești, este interesant de observat modul în care întărirea caracterului literar al limbii române deschidea noi perspective în domeniul liturgic și, implicit, în cel pastoral-omiletic. Pe de altă parte, prin predicile sale (Didahii) rostite de la înălțimea amvonului Mitropoliei din București, unde erau ascultate cu marc interes, Antim Ivireanul se apropie extrem de sensibil atât de literatura religioasă, cât și de oameni, promovând pătrunderea în dimensiunea filantropiei creștine. Prin predicile sale, Antim Ivireanul concretizează exegeze biblice extrem de bine fixate teologic și dogmatic. Fiind dorit de mulțimea care asculta predicile sale, putem spune că Didahiile reprezintă căi prin care omul își conturează o relație strânsă cu Dumnezeu, iar Antim devine un apărător al dreptei credințe, un luminător al vieții monahale și un promotor al filantropiei creștine. Antim Ivireanul surprinde excesele și slăbiciunile contemporanilor săi pe care se simte dalor să le îndrepte, după modelul Sfântului Ioan Hrisoslomul (Gură de Aur). Mitropolitul face cunoscut un set de „bunătăți”, adică dc virtuți prin caic să se apropie de Dumnezeu. Aslfel, există „bunătăți sufletești” și „bunătăți trupești”, aspecte care ancorează în sfera unor „bunătăți” primordiale pentru redescopcnrea valorilor umanității. Vitejia, dreptatea, curățirea și bunătatea sunt primele „bunătăți” menționate, iar eele trupeșii sunt întregimea, frumusețea, sănătatea și tăria. Aceste valori sunt extrem de importante pentru procesul de conturare al valorilor primordiale ale creștinismului: smerenia, credința și dragostea față de Dumnezeu și față de oameni. Antim Ivireanul schimbă mentalitatea enoriașilor, spunându-le că aceștia nu trebuie să ancoreze în păcatul mândriei; doar crezând în Dumnezeu și păstrând o legătură cu acesta, vor putea avea parte de mântuire. Lăcașul credinței este în sufletul omului, centrul virtuților.

§CAPITOLUL V. CONCLUZII

Cercetările întreprinse de noi în ultimii ani au adus la lumină, treptat, detalii din biografia neștiută a Sfântului Antim și nu putem considera încheiate încă investigațiile printre scrierile medievale românești, georgiene, grecești și turcești. De aceea și această expunere biografică poate fi îmbunătățită continuu și sperăm că vor urma după noi alți căutători care vor prelungi cercetările pe fronturile deschise de noi și vor aduce în viitor mai multe lămuriri. Din nefericire, desi a fost canonizat in 1992, putini credinciosi au citit viata si predicile Sf. Antim, exceptie facand poate activitatea sa de tiparire si raspandire a cuvantului adevarului dumnezeiesc, destul de cunoscuta datorita istoriei literaturii romane studiate in scoala. “Scarbele robiei celei vavilonesti” nu l-au ocolit pe mitropolitul Antim, care, învinuit de primul domnitor fanariot de uneltiri, ajunge în temniță, apoi este caterisit pe nedrept de patriarhul din Constantinopol pentru mestesugiri satanicesti și pentru ca s-a ridicat împotriva stăpânirii turcești, ca, în final, sa indure moarte mucenicească atunci când, în drum spre Manastirea Sf. Ecaterina din muntele Sinai, unde fusese exilat, ostașii din escorta îi curmă viața. După cum spune slujba lui Antim Ivireanul:,, Slujitor binecredincios ai fost al Marelui Arhiereu, îndreptător credinței și mângâietor poporului. Pentru aceasta, după vrednicie ai fost rânduit egumen al mănăstirii Snagovului, episcop al Râmnicului și apoi mitropolit al Țării Românești. Că, turma dreptcredincioșilor păstorindu-o cu toiagul smereniei și al iubirii, pildă te-ai făcut tuturor și ca o lumină pe toți i-ai călăuzit spre Hristos, Sfinte Ierarhe Antim.´´. Am arătat în acest studiu că cinstea adusă personalității lui Antim Ivireanul nu este în zadar, am arătat o viață dedicată muncii neobosite pentru cultură și aproape, o viață care ar putea constitui un model pentru fiecare dintre noi.

§REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Zalina Gabriela Neagu, Comori bibliografice antimiene în bibliotecile Aacademiei Române, Ed. Biblacard, București, 2016, p.5.

Robert Vasile Nechifor, Canonizarea Sfântului Antim Ivireanul, revista Astro, nr.8/2004,

Negriei, Eugen-Mtwi Ivireanul-logos și personalitate, Ed. DU Style, București, 1977,

Cartojan, Nicolae-ZstorMf literaturii române vechi, Fundația Regelui Mihai I, București, 1945,

Gabriel Ștrempel, Antim Ivireanul, București, Ed. Academiei Române, 1997,

Alexandru Briciu, Pe urmele Sfântului Antim Ivireanu în Georgia natală, 11 aprilie 2016, în ziarul Lumina.

Aniversări culturale 2016, Editura Bibliotecii Naționale a României ȘTREMPEL, Gabriel. Antim Ivireanul. București : Editura Academiei Române, 1997 : Semne,

Nicolae Iorga, Istoria Literaturii românești, voi. II, București,1928, p

Ioan Biaku, Nerva Hodoș, Bibliografie românească veche 1508-1880, voi. I, București, 1903,

Damian Bogdan, Sfântul Antim Ivireanu, un ierarh misionar și martir, Basilica, București, 2016,

Mihai Săsăujan, Antim – ivireanul cu suflet de român, septembrie 2009, în ziarul Lumina.

Arhim.Mihail Stanciu, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, slujitor al Bisericii prin cuvânt și faptă, broșură Mănăstirea Antim.

ȘTREMPEL, Studiu introductiv la voi. ANTIM IVIREANUL, Predici, Ed. Academiei RPR, București, 1962,);

N. Șerbanescu, "Mitropolitul Antim Ivireanul, 1716 – septembrie – 1966". MO 9-10/1966,

N. Iorga, Istoria Bisericii Românești, voi. II, p. 56, apud N. ȘERBĂNESCU, op. cit, p. SOI.

Mitrofan Grigoras, Cronica Țării Românești, în D. RUSSO, Studii istorice greco-romane, t II, București, 1939, p. 443, apud N. ȘERBÂNESCU, Mitropolitul…

Anuarul Facultății de Teologie București, 2001, Adrian Marinescu, Aspecte ale legăturilor Mitropolitului Antim Ivireanu cu Sinaiul,

Cristina Diac, Sfântul Antim Ivireanul și comploturile Politice în revista Historia, mai 2016.

Gianina Picioruș, Antim Ivireanul, avangarda literară a Paradisului, Ed. Teologie pentru Azi, București, 2010.

Virgil Molin. Antim Ivireanul editor și tipograf la Râmnic, în rev. Mitropolia Olteniei, XVIII (1966), nr. 9-10.

Magistrand Turcu Nicolae, Viața și activitatea cultural-tipografică a episcopului Mitrofan al Buzăului, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXXIII (1965), nr. 3-4.

Pr. Niculae Șerbănescu, Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești – 275 de ani de la moartea sa martirică — (1716-1991).

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. II (secolele XVII și XVIII), ediția a Il-a. Ed. IBMBOR. București. 1994.

Cf. Pr. Conf. Al. I. Ciurea, Antim Ivireanul predicator și orator, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXIV (1956), nr. 8-9.

Pr. Niculae Șerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, 1716 – septembrie – 1966. în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXIV (1966), nr. 11.

N. Iorga, Mitropolitul /Intim Ivireanul în luptă cu Ierusalimul pentru drepturile bisericii sale, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LII (1934), nr. 11-12.

Ioseliani, Epistola Patriarhului Dositei în Georgia, 1866, apud. Fanny Djindjihașvili, Antim Ivireanul.

N. Dobrcscu. Viața șt faptele lui Antim Ivireanul, Mitropolitul Ungrovlahiei, București, 1910.

Pr. Nomikos Mihail Vaporis, Mărturisitori ai lui Hristos. Viețile Noilor Mucenici ortodocși din vremea stăpânirii turcești (1437 – I860), în românește de Constantin Făgețan. Ed. Sofia, București, 2002.

Mihai C. Udma și Elena Burlacu, Dicționar al Sfinților, ed. Oxford, traducere din Hugh Fanner, Ed. Univers enciclopedic, București. 1999.

Pr. Niculae Șerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV( 1956), nr. 8-9.

Arhid. Prof. Dr. Petru I. David. Caută și vei afla, ediția a 5-a, ms. comput., p. 711

Pr. Icon. Stavrofor Dumitru Bălașa, Martiriu! Părintelui mitropolit Antim Ivireanul (1716), în rev. Lumina lumii, revista Fundației culturale „Sfântul Antim Ivireanul”. Râmnicu Vâlcea. VII, nr.7/1998,

Ioan St. Lazăr, Sfântul Antim Ivireanul „vistierie de daruri ”, Ed. Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2000,

Marta Anineanu, Alexandru Odobescu, Opere, II, Scrieri din anii 1861-1870. Antume, Ed. Academiei RSR, București, 1967.

Ghenadie Enăceanu, Condica sfântă, vol. I, București, 1886.

N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XIII! – lea, voi. I, F,d. Minerva, București, 1901.

Constantin Erbiceanu Notițe biografice despre Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, în: Didahiile țimite în Mitropolia din București de Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei, 1709-1716. Ed. Ministerului Cultelor și al Instrucțiunei Publice , București, 1888.

Fanny D|indjthașvi, Antim Ivireanul, cărturar umanist. Ed. Junimea, Iași, 1982.

Anton Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluțiile Valahiei, în românește de S. Cris-Cristian, București 1914.

N. Iorga, Despre Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LV (1937), nr. 11-12.

Gabriel Ștrempel, Opere, ediție eritică și studiu introductiv de, Ed. Minerva, București, 1972.

Dan Floria Mazilu. Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Ed. Minerva, București, 1999.

Vasile Grecu, Influența bizantină în literatura română, Ed. Bizantină, București, 1990.

Mircea Gheorghe Ardulan, Antim Ivireanul, Dumnezeieștile și Sfintele Liturghii, Târgoviște, 1713., Ed. Basilica, București, 2015, 543 p. în Tabor, nr 3/martie 2017.

Mitrofan Grigoras, Cronica Țării Românești, în D. RUSSO, Studii istorice greco-romăne, t. II, București, 1939, p. 443, apud N. ȘERBÂNESCU, Mitropolitul…,

Adrian Marinescu , Anuarul Facultății de Teologie București, 2001, , Aaspecte ale legăturilor Mitropolitului Antim Ivireanu cu Sinaiul,

Arhimandrit Mihail Stanciu și Academician Gabriel Ștrempel, Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, , Editura Basilica, București, 2011,

Șerban Ionescu. Panait I. Panait. Constantin Vodă Brâncoveanu. Viața Domnia. Epoca, Editura Științifică, București 1969

Eugen Negriei. Antim. Logos și personalitate, Editura Minerea. București. 1971.

Alexandru I. Ciurea, Antim Ivireanul predicator și orator în rev. ..Biserica Ortodoxă Româna1', 1956. nr. 8-9.

Dumitru Belu. ..Predicile lui Antim Ivireanul – O ediție critică a predicilor lui Antim", în rev ..Mitropolia Ardealului", 1963. nr. 1-3.

Sorin Preda. Jurnalismul cultural și de opinie. Editura Pălirăm. Iași. 2006.

Doru Radăsav. Sentimentul religios Ia români, Editura Dacia. Cluj – Napoca. 1997. Virgi1 Mălin… Căpiști moldoveni în Banat la începutul secolului al XVIII -lea în rev ..Mitropolia Banatului, nr. 4-6/1964

Virgi.1 Vintilescu, Consemnări literare Repere literare bănățene (De la începuturi până la 1880), Editura de Vest. Timișoara. 1995

Mircea Pâcurariu. Tiparul în Biserica Ortodoxă Română, Editura Andreiana. Sibiu. 2016. p. 15. (Se va prescurta în continuare Tiparul în Biserica Ortodoxă…).

Mircea Păcurariu. Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. București. 1992

Preot dr. Valentin Bugarut, Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul și al tipografilor bisericești, Analele Aradului, nr.22/2016.,

pr. Constantin Cîrstea și pr. Constantin Olariu http://ziarullumina.ro/cel-mai-mare-tipograf-din-vechea-cultura-romaneasca-22151.html in Ziarul Lumina, septenbrie, 2010, Arhim. Sofian Boghiu, Sfântul Antim Ivireanul și Mănăstirea tuturor sfinților, Ed. Bizantină, 2005,

Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților, Prof. Univ. Dr. Dinică CIOBOTEA, Pr. Lect. Dr. Ion R1ZEA,coord, Sfântul Constantin Brâncoveanu ocrotitorul Episcopiei Slatinei și Romanaților, Editura Episcopiei Slatinei și Romanaților, Slatina, 2014,

Gabriel Ștrempel, Antim Ivireonul, Editura Academiei Române, București, 1997 (în nuare: G. Ștrempel, Antim, 1997), p. 322 (mai ales n. 2), 326-327, 337 (mai ales n. 37)

Gabriel Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești. Editura Științifică și Enciclopedică. București. 1987, vol. III, p. 93: Ms. rom. 3342 (1713),

Dedicație la cartea lui Sevastas Chimenitul, Sfanțul Antim Ivireanul. Scrieri, ediție îngrijită de Arhim. Mihail Stanciu și Prof. Dr. Gabriel Ștrempel, Ed. Basilica, București. 2016.

Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, Studia Theolocica- Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, mărturisitor al dreptei credințe și reper al culturii românești,

http://arhiepiscopiaramnicului.ro/sites/default/files/arhiepiscopiaramnicului/attachments/2017/03/ma_2016.pdf

Șerbănescu, Done, Protopopiatul Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul – Oltenița, Editura Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, București, 2013,

Sofian Boghiu, arhimandrit, Sfântul Antim Ivireanul și Mănăstirea Tuturor Sfinților, Editura Bizantină, București, 2005,

http://manastireaantim.ro/

Picioruș, Gianina Maria-Cristina A., Antim Ivireanul – personalitate complexă a literaturii române, Ed. Universității București, București, 2009,

Vasiliu, Cezar, Istorie și credință, Editura Antim Ivireanul, București, 2004.

Teodorescu, Dorin, Antim Ivireanul, episcop al Râmnicului, Editura Fundației "Universitatea pentru Toți" București, 2004

Petrescu, Florian, Antim Ivireanu – Mitropolit cărturar al Vlahiei, Editura Antim Ivireanul, București, 2004

Manta, Marius, Antim Ivireanu. "Dumnezeieștile și sfintele Liturghii", reeditate la superlativ, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2001,

Lazăr, Ion, Constantin Brâncoveanu – domn al faptei creatoare și al jertfei sfințitoare, Ed. Rotipo, București, 2004,

Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească. Ierarhia îngerească. Traducere și studiu introductiv Cicerone lordăchescu. Postfață Ștefan Afloroaie, lași, 1994. Pentru mai multe detalii și bibliografie, vezi Velculescu, Guruianu, Fiziolog. Bestiar,

Hamat, Petru, Antim Ivireanu – matrice estetică și element subiacent al reprezentării (I), Editura Universitatea din Craiova, Craiova, 2001

Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, Viața Sfântului martir Constantin-Vodă Brâncoveanu și a celor împreună pătimitor cu dânsul, Editura Sfântul Antim Ivireanul, București, 2014,

Emilian Lovișteanul, episcop, Între bucuria vieții și darul nemuririi, Editura Sfântul Antim Ivireanul, București, 2014,.

Dură, Ioan, Patriarhul Ierusalimului (1669-1707) și ierarhii Râmnicului, Ilarion și Antim Ivireanul, Editura Sfântul Antim Ivireanul, București, 2004,

V. Brătulescu, Antim Ivireanul. ctitor, în BOR, 1956, p. 821, unde face trimitere la: Genadie Craioveanu, Testamentul lui Antim Ivireanu. BOR, IX, 1885,

Chirilă, Adina, Limba scrierilor lui Antim Ivireanul, Editura Universității "Al. I. Cuza", Iași, 2013,

Cârstea, David, Monografia Mănăstirii Frăsinei, Editura Sfântul Antim Ivireanul, Editura Universității "Al. I. Cuza", Iași, 2013,

Botezatu, Monica, Mitropolitul Antim Ivireanu, Editura Revers, București, 2014,

Ariton, Costache, De la melcul lui Antim Ivireanu la melcii lui Ion Barbu, Editura Revers, București, 2003,

Balahura, Ramona Larisa, Contribuția ierarhilor Varlaam și Antim Ivireanul la dezvoltarea oratoriei românești, Universitatea din București, București, 2009,

http://ziarullumina.ro/cel-mai-mare-tipograf-din-vechea-cultura-romaneasca.html

http://parohiaortodoxabirda.blogspot.ro/2016/

Antim Ivireanul, Didahii, Litera, București, 2011,

Andrei, Nicolae A. Biografii triste. Capitolul: Antim Ivireanul. Craiova: Alma, 1999,

Badară, Doru. Context și motivații pentru alegerea lui Antim Ivireanul ca episcop la Râmnic, in: Antimiana II. Bacău: Babei. 2012,

Balahura, Ramona Larisa, Contribuția ierarhilor Varlaam și Antim Ivireanul la dezvoltarea oratoriei românești, Universitatea din București, București, 2009,

Eugen Negrici, Antim. Logos și personalitate, Hiperion, București, 1971.,

Ion Gheție (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), București, 1997,

Gh. Chivu, Limba română de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Variantele stilistice, București, 2000,

Al. I. Ciurea, Antim Ivireanul, predicator și orator, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV, 1956, nr. 8-9,

Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, II, București, 1998,

(BOR, Fond Manuscrise, mss. 1817, f. 28v).

Constanța Vintilă-Diculescu, Patimă și desfătare, Humanitas, București, 2015,

Antim Ivireanul, Opere, Didahii, ediție critică de Gabriel Ștrempel, Minerva, București, 1997,

Cartojan. N., Istoria literaturii române vechi, Ed. Minerva. București, 1980,

Damian P. B.: (1956). Viața lui Antim Ivireanul. Biserica Ortodoxă Română, nr. 8-9. LXXIV

Giurescu C. C., Istoria Românilor, voL III. Ed. ALL. București, 2010,

lorga. N.. (1934). Notă contribuții la istoria Bisericii noastre. Mitropolitul Antim Ivireanul înluptă cu Ierusalimul pentru drepturile Bisericii sale. Tipografia cărților bisericești. București,

lorga. N., Istoria literaturii române în secolul al XttU-lea (1688-1821), voi L I.E.D.P.. București; 1969,

Șerbănescu. N.. Antim Ivireanul Tipograf, Biserica Ortodoxă Română, nr. 8-9. LXXIV,1956, București,

Raduleseu. M., Antim Ivireanul, învățător, scriitor, personaj., Ed. Ramida. București;1997,

Barbu Teodo rescu, Episcopul Damaschin și contribuția sa la crearea limbii literare române, în MO, XEL. 1960, nr. 9—12,

Condica sântă, publicată dupre original de archiereul Ghenadie Craioveanu (Enăceanui), voi. L București, Tipo-Litografia Cărților Bisericești 1886,

Alex. Lepădatu, Damaschin episcopul și dascălul traducătorul cărților noastre de ritual, în CVL, XL, 1906, nr. 6—3,

I. Rămnreami Antim Ivireanul, luptător pemru Ortodoxie, în „Biserica Ortodoxa Româna”, LXXIV, nr. 8 -9/195 6,

Antonie Plămădeala, Mitropolitul Ardealului, Biblia de la București. 1688-1988, în ,Mitropolia Ardealului”, XXXIII (1988), nr. 6, noiembrie-decembrie,

Damian P. Bogdan, Legăturile Țărilor Române cu Georgia Antim Ivireanul, în „Studii. Revistă de istorie” IV, octombrie-decembrie 1951,

Gheție. Ion. Baza dialectală a românei literare. Editura Academiei Republicii Socialiste, România. București. 1975,

Iacob Niculina. Istoria limbii române, Suport de Curs,

Rosetti. Cazacu. Onu. Istoria limbii române literare. VI. Minerva, București. 1971,

Dosoftei, Psaltirea în versuri 1673, Mitropolia Moldovei și Sucevei. Iași. 1974,

Berechet, Ștefan, Documente slave de prin arhivele ruse. București. 1920, p. 133.

Răzvan Voncu, Fragmente de noapte, Ideea Europeană, București, 2012,

Arvinte. V.. 1988. Studiu lingvistic asupra primei cărți (Facerea) din Biblia de la București (1688), în comparație cu ms. 45 și cu ms. 4389. în MLD 1:47,

Gheție. I. 1975. Baza dialectală a Românei literare, Editura Academiei Române. București Gheție. I.. 1997. Istoria limbii române literare., Epoca veche (1532-1780). coordonator: Ion Gheție – București. Editura Academiei Române,

Iacob. Niculina. 2001. Limbajul biblic românesc (1640-1800). voi. II. Biblia de la Blaj – text de referință în tradiția biblică românească. Editura Universității „Ștefan cel Mare”. Suceava,

Manea. Laura., Dosojiei. Viața și petreacerea svmților. Studiu lingvistic. Partea I. Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”; Iași, 2006,

Finuța Asan, Derivarea cu sufixe și prefixe in Psaltirea Hurmuzachi, în SMFC, I,

Vasile Arvinte, Studii și cercetări lingvistice XIV (1963), nr. 4,

Densușianu Ovid Densușianu, „Limba română în secolul al XVII-lea"

Ovid Densușianu, Opere, VII. Ediție critică și comentarii de Valeriu Rusu, București, 1977,

Catehismul creștinului ortodox, de Irineu, Mitropolitul Moldovei și Sucevei. Ediție nouă, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1990,

Mihail- Gabriel Popescu, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivire anul – Cărmuitor bisericesc și propovăduitor al Evangheliei, EXB.M.Q., București, 1969,

Pr.. Mihail Bulacii, predica „Biserica și copiii", în Cuvinte din Evanghelie pentru suflet românesc, Tipografia Căiților Regale, București, 1944,

Pr. prof. Zacharia Boia, Semințe din agrul lui Christos. Cuvântări bisericești pe toate duminicile, prasnicele și serbătorile de preste an, precum și la casitale bisericești, publice și private, Tiparul Tipografiei Archidiecesane, Sibiu, 1899,

Arhim. Eufrosin Poteca, Predid și cuvântări, Sfânta Mănăstire Bistrița, Eparhia Râmnicului, 1993, pp. 85, 87, Pr, Toma Chiricuță, Predici, Editura Anastasia, 1996,

Andrei Pleșu, în Prefață Ia „Timpul rugului aprins" de André Scrima, Editura Humanitas, București, 2000,

Bogdan Aurel Teleanu, Metaforă și misiune, Doxologia, Iași, 2007,

Pr. Pompiliu Gavra și colectivul, Slujire și misiune în lumea contemporană, Azbest Publishing, București, 2015,

Fascicola I, Istoria literaturii române. Texte și autori, Cartea Românească S. A., București, 1921,

Greceanu, Ștefan, Scrierile lui Radu Logofătul Cronicarul, Institutul de

Arte Grafice Carol Goble, București, 1904,

Cartojan, Cărțile populare în literatura românească, vol. I. București, 1929,

Em. Sâvoiu, „ Capetele de poruncă” ale lui Antim Ivireanul.

§ANEXA NR.1

Didahiile, ediție din anul 1809