ANPDC – Agenția Națională Pentru Protecția Drepturilor Copilului BTS – Boli cu transmitere sexuală CASI – Computer assisted self-interviewing CNPAC –… [305659]

[anonimizat] – [anonimizat]-[anonimizat] – [anonimizat] – [anonimizat] – [anonimizat] – Non-[anonimizat] – [anonimizat] – [anonimizat] – [anonimizat] – [anonimizat]-BMBR – [anonimizat] – [anonimizat]'s [anonimizat]. Deși, deseori, [anonimizat], hărțuire, [anonimizat].

[anonimizat]-economice, [anonimizat], îmbunătațirilor în comunicare și îmbinarilor culturale.

[anonimizat] a abuzului, face ca acesta să devină tot mai dificil de studiat și încadrat. [anonimizat]. [anonimizat].

Astăzi, abuzul fizic și neglijarea sunt recunoscute pe scară largă drept probleme de interes major. [anonimizat], cât și grupări țintite a [anonimizat].[1]

[anonimizat]. [anonimizat] s-a manifestat aproape în fiecare manieră posibilă : fizică, emoțională, sexuală și de supunere forțată la muncă. [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]-l conferea. Dreptul copiilor de a [anonimizat]. [anonimizat].

Nou-[anonimizat], [anonimizat]. Fetițele, [anonimizat] din mame necăsătorite erau țintele preferate ale infanticidului.[2]

Majoritatea culturilor implică supunerea nou-născuților unor așa-zise teste de supraviețuire. Unii americani nativi iși aruncau nou-nascutii în piscine cu apă, pentru ca mai apoi, să-i salveze doar în condițiile în care se ridicau la suprafață și plangeau. La fel, unii părinți germani iși scufundau nou-nascuții în ape înghețate pentru a le testa capacitățile de supraviețuitori.

Testele de supraviețuire și infanticidul nu se numără printre singurele abuzuri pricinuite de generații întregi de părinți. Încă de la începutul timpurilor, copiii au fost mutilați, bătuți și maltratați. Acest tip de comportament nu numai că era iertat, dar era considerat cel mai eficient mod de creștere și educare a copilului. Copiii au fost și continuă să fie loviți. Baiețeii castrați pentru ca să devină eunuci. Fetițele supuse unor operații de mutilare genitală, ca parte a unor ritualuri, care le permitea să supraviețuiască conform tradițiilor din triburi. David Bakan citează “Abuzul fizic se dezvoltă viguros în umbre private și secrete. Trăiește de pe urma neatenției acordate.”

Abuzul și neglijarea copilului sunt prezentate ca un fenomen social complex, după cum am menționat mai sus, datând din cele mai vechi timpuri. Însă, a fost recunoscut abia în anul 1962 ca fenomen ce definește violența împotriva copilului, din ințiativa lui Henry Kempe, pediatru din Colorado, SUA, care a expus și susținut în fața medicilor conceptul de sindrom al copilului bătut. Începând cu acest moment, problematica copilului maltratat și agresat se transformă nu doar într-o preocupare pentru medicină ci și pentru alte științe.[2]

Definiția abuzului

Din punct de vedere juridic, abuzul reprezintă încălcarea normelor legale care apară relațiile sociale ce asigură copilului o creștere armonioasă și o bună dezvoltare fizică, psihologică și socială. Legislația internațională și națională încearcă să definească criteriile minime pentru asigurarea îngrijirii copilului, inclusiv a celei legale și sociale, în cazurile traumelor produse non-accidental sau în urma acțiunilor medicale neadecvate. Definițiile legale ale maltratării copilului subliniază drepturile la protecția vieții, sănătații, integritații psihice și fizice.

Definițiile derivate din științele sociale evidențiază contextul individual, familial și social al maltratării. Maltratarea este orice formă voluntară de acțiune sau omitere a unei acțiuni, care este în detrimentul copilului și are loc profitând de incapacitatea lui de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor și de a se autoservi.[3]

Psihologia are o abordare diferită în ceea ce privește maltratarea, din perspectiva vulnerabilității copilului, în contextul relațiilor dintre părinte/îngrijitor și copil, iar sociologia tratează abuzul copilului ca un incident particular, care reprezintă un spectru mai larg de probleme și factori de risc cu caracter social.

Astfel, copiii pot fi ușor antrenați în acțiuni cu risc pentru ei, pot fi manevrați, mințiți și determinați să comită acte a căror consecințe negative nu pot fi prevăzute. Aflându-se uneori în imposibilitatea de a rezista unor promisiuni, recompense oferite mai ales de către persoanele adulte, care aparent le inspiră încredere și securitate emoțională, copiii pot să cadă ușor pradă agresorilor.[3]

Se cunoaște faptul că cei mici sunt dependenți de îngrijitorii lor pentru că le satisfac atât nevoile fizice cât și pe cele emoționale. Balanța între putere și capacitatea de înțelegere îl poate determina pe adult să profite de pe urma unui copil. Acest profit poate îmbrăca forme extrem de diverse. Spre exemplu, de cele mai multe ori, abuzul sexual este comis de către persoanele cele mai apropiate, părinți, bunici și alte rude, precum și de către adulții „de încredere“, cum ar fi prietenul mamei, profesorul, vecinul sau chiar individul care îngrijește copilul.

Așadar, copilul este stimulat sau obligat să se angajeze în relația abuzivă. Activitatea sexuală este prezentată ca un lucru special, interesant, iar copilul trebuie să se simtă norocos ca ia parte la ceva atât de special. În situația de față, copilului îi lipsește capacitatea de a înțelege ceea ce i se întâmplă. Astăzi, definirea fenomenului de maltratare se face din mai multe perspective : medicală, psihologică, legislativă, culturală ș.a.m.d.

Conform Organizației Mondiale a Sănătății, abuzul reprezintă orice formă de maltratare fizică și/sau psihică, abuz sexual, neglijare, tratarea neglijentă sau exploatarea în scopuri comerciale sau orice alt tip de exploatare, care poate determina daune efective sau potențiale pentru sănătatea, supraviețuirea, dezvoltarea sau demnitatea copilului, în contextul unei relații de responsabilitate, încredere sau autoritate.[3]

Noțiunea de abuz încadreaza generic toate actele de agresiune sau violență comise împotriva minorilor, referindu-se la orice conduită a adultului care are un impact negativ asupra condiției de bunăstare fizică, psihică și socială ce caracterizează toți copiii la vârsta minoratului.

Abuzul fizic, per se, (denumit și violență fizică) este definit prin atingeri sau contacte fizice dureroase intenționate, inclusiv prin intimidarea fizică direcționată asupra copilului, spre exemplu, gestul de a ridica mâna asupra copilului. Abuzul fizic constă în acele traume fizice ( pornind de la vânătăi mici la fracturi sau chiar moarte ) ca rezultat al lovirii, pălmuirii, scuturării, îmbrâncirii, sufocării, aruncării ( cu mâna, piciorul sau alt obiect vulnerant contondent ) , legării, arderii, sechestrării, încătușării, cauzate de persoana abuzatoare. Traumele menționate sunt luate în considerare drept abuz, indiferent dacă persoana a intenționat sau nu să lovească copilul. Dacă o persoană adultă participă pasiv, fără să intervină, la aplicarea violenței, sau încurajează actul de agresiune, se consideră tot o formă de abuz.

De asemenea, se discută și despre violența în scop educativ, o problemă deosebit de importantă legată de violența exercitată de părinți sau educatori în așa-zisul scop educativ, care, în conformitatea cu legea, este interzisă. Este interzis în mod explicit să se aplice orice fel de pedeapsă fizică, este interzisă privarea copilului de drepturile sale, indiferent de contextul în care se află în momentul respectiv.

Este dreptul copilului să-i fie respectate integritatea și demnitatea ca persoană, să fie protejat împotriva oricăror forme de abuz fizic și/sau acte ce îi pun în pericol traiul în sânul familiei ( naturală ori substitutivă ) sau indiferent de instituția în care este copilul ( creșă, grădiniță, școală, centru de plasament ș.a.m.d). Indiferent dacă unele pedepse fizice sunt apreciate ca fiind ușoare, ele pot produce efecte emoționale grave și pe termen lung, astfel încât, nu se poate recomanda o soluție pentru eradicarea acestor pedepse corporale “ușoare și acceptate”.[3]

Interviul cu copii și adolescenții suspectați de abuz

Intervievarea copiilor și adolescenților care se suspectează a fi victime ale unui posibil abuz sexual necesită cunoștințe de dezvoltare a copilului, inclusiv capacitatea de a vorbi, factori care influențează probabilitatea și tipul de dezvăluire și tehnici corespunzătoare de abordare.

În plus, dat fiind faptul că mai multe persoane se pot ocupa de interviu, colaborarea și cooperarea sunt necesare pentru a se asigura că interviurile sunt eficiente. Protocoalele și abordările variază în funcție de comunitate. În timp ce unele permit și încurajează colectarea antecedentelor medicale, altele preferă interviuri limitate efectuate de către profesioniști. Rațiunile pentru limitarea interviurilor suplimentare, cum ar fi cele cu medicul, includ afirmații multiple constatând că interviurile sunt traumatizante pentru copii iar inconsistențele unui potențial interviu sunt mult puțin probabil de apărat în instanță.[4]

Cu toate acestea, deoarece copiii abuzați, în mod obișnuit, divulgă informații elementare, într-o fază precoce, se consideră că evaluările medico-legale care constau într-un singur interviu pot avea ca rezultat dezvăluiri incomplete și determinări mai puțin precise, în special în cazurile în care istoricul sau datele de altă natură lipsesc sau sunt inconcluzive.

Copiii intervievați de mai mult de o persoană, uneori, furnizează informații diferite sau contradictorii. Aceste diferențe nu diminuează neapărat credibilitatea copilului. O serie de factori pot conduce la un istoric contradictoriu[4]. Tabelul 1 rezumă acești factori în funcție de cararacteristicile interviului, ale copilului, factorilor legați de abuz și mediului familial.

Tabel 1 – Factori care pot altera informațiile divulgate de către copiii și adolescenți

Tipurile de abuz

Raportul global privind sănătatea și violența definește patru forme distincte de abuz asupra copilului : abuzul emoțional, abuzul fizic, abuzul sexual și neglijarea. Totodată, formele nu se exclud reciproc, așadar abuzul sexual îl conține și pe cel fizic și emoțional, în timp ce abuzul fizic îl conține pe cel emoțional și neglijarea. [5]

Abuzul emoțional

Constă în acționarea asupra psihicului copilului, un mod unic sau repetat, abordând o atitudine ostilă sau neglijentă, care îl determină pe copil să evolueze în umbra unor deformări ale autoaprecierii, însoțită de pierderea încrederii în sine cu complicații extensive ce includ procese deficitare de dezvoltare și socializare. [5]

Forme de abuz emoțional și caracteristici

Așadar, abuzul emoțional este o acțiune cronică determinată de părinți sau alți indivizi în grija cărora se află copiii, acțiune care participă în mod negativ la dezvoltarea imaginii de sine a copilului în cauză. Adultul antrenează un comportament intenționat jignitor, batjocoritor și ironic, devalorizând sau umilind copilul în momente semnificative. Ulterior, în dezvoltarea conștiinței de sine se va resimți atacul vătămător al părintelui/individului responsabil de abuz.[5]

Această formă de abuz nu face referire strict la situațiile singulare, în care copilul este doar respins de către un părinte mult prea preocupat și indiferent, pe parcursul unei perioade foarte scurte de timp, ci dimpotrivă, țintește un comportament stabil, care pune preț pe relația dintre cele două părți, care nu lasă urme fizice, dar este cu atât mai periculos. Astfel că, abuzul emoțional devine aproape imposibil de demonstrat.[5]

Un astfel de copil, asupra căruia se exercită abuzuri emoționale repetate, se simte nedorit și neiubit. El se refugiază în singurătate, se izolează și, mai presus de toate, devine agresiv. Este respins ca și ființă umană. Trăirile sale, fie pozitive sau negative, sunt ignorate. Îi sunt impuse anumite reguli stricte, a căror necesitate nu este înțeleasă. Alte semne ale abuzului emoțional sunt : anxietatea, neîncrederea, ostilitatea, timiditatea, tendințele hetro- și autoagresive, inhibiția socială, comunicare deficitară. Este necesar să menționăm faptul că amenințările cu diverse pedepse, cu abandonul sau alungarea de acasă a unuia dintre copii se transmit și celorlalți membri ai familiei.[5]

Altă formă de abuz emoțional reiese din expunerea copilului la violențele, ura și ostilitatea care se petrec în familie sau în orice mediu s-ar afla aceștia. Acest copil își va asuma, înainte de vreme, responsabilitatea de a se îngriji de părinți, de frați și de el însuși. În această manieră drastică el renunță să-și mai trăiască copilăria. Respingerea, terorizarea, ignorarea, izolarea și coruperea reprezintă unele dintre cele mai comune forme de abuz emoțional.

Consecințe

În viața adultă, el se va confrunta cu diverse probleme legate de identitate – conștientizarea vieții personale și a identității sexuale. Dacă părinții divorțează, prin faptul ca el este nevoit sa aleagă o parte sau cealaltă, abuzul poate continua în aceeași manieră.

Au fost descrise cazuri semnificative în care abuzul de substanțe ( droguri, alcool ) se transmite și copiilor care trăiesc împreună cu părinții consumatori. Vinovăția pentru decăderea părinților va sfârși pe umerii copiilor iar percepția lor asupra lumii inconjurătoare va fi una mult distorsionată de realitate.

Totodată, pe lângă consecințele pe plan emoțional, există și acele consecințe pe plan social, care pot determina copilul sa îmbrățișeze o carieră infracțională : acte de vandalism, fuga de acasă, furturi ș.a.m.d. [5]

5.2. Neglijarea

Reprezintă incapacitatea cronică a părintelui sau îngrijitorului de a satisface nevoile fundamentale ale copilului, precum hrana, îmbrăcămintea, adăpostul, îngrijirea medicală, educația, supravegherea și protecția.[5]

Forme de neglijare

Cele mai des întâlnite și grave forme de neglijare sunt :

Alimentație inadecvată

Îmbrăcăminte inadecvată

Dezinteres față de starea de sănătate a copilului

Locuință cu spațiu și igienă necorespunzătoare

Supraveghere ineficientă

Lipsă de preocupare pentru educația copilului

Privarea de afecțiune

Abandonul copilului

Abandonul copilului sau agresivitatea prin demisie poate avea manifestări diverse, pornind de la abandonul disimulat la abandonul fizic. În abandonul disimulat, părinții copilului se comportă astfel încât nu i-ar recunoaște existența, nu-i acordă niciun fel de atenție, îl neglijează și îi resping nevoile. În ceea ce privește abandonul fizic, atunci când unul dintre părinți părăsește copilul, sau în cazul unui divorț, în ambele situații, părinții îl consideră pe copil un obstacol în calea constituirii unei noi familii.[5]

Abuzul sexual

Antrenarea copilului într-o activitate realizată cu scopul de a produce plăcere sau de a satisface nevoile unui adult sau ale unui alt copil, care, prin vârstă și dezvoltare, se află față de el într-o relație de răspundere, încredere sau putere.[6]

Este vorba despre „folosirea” copilului de către părinți sau alte persoane, cu scopul de a-și satisface propriile nevoi sexuale. Această paletă largă de comportamente cuprinde, de la mângâieri, la obligarea copilului să vizioneze materiale pornografice ( reviste, filme etc), la asistarea adultului în timp ce se masturbează, instigarea la jocuri sexuale, intraomisiunea orală, genitală sau anală. Toate aceste acte nu țin cont de vârsta copilului, se pot petrece pe o perioadă lungă de timp sau pot însemna doar un incident izolat.[6]

5.3.1. Forme ale abuzului sexual

Abuzul sexual cu contact

Cu penetrare – cu penisul, degetele si alte diverse obiecte – a vaginului, gurii, anusului

Molestare (fară penetrare) – mângâierea zonelor intime, sărutarea, obligarea copilului de a atinge părțile intime ale abuzatorului [6]

Abuzul sexual fară contact

Voyeurism – impunerea copilului de a se expune în formă nudă, privirea organelor genitale sau a altor părți ale corpului copilului, fară consimțământul acestuia (inclusiv cand face duș dezbrăcat);

Exhibiționism – expunerea organelor genitale în fața unui copil, inclusiv expunerea intenționată a copiilor la acte sexuale ale altor persoane (inclusiv actele părinților sau îngrijitorilor);

Pornografia – angajarea, folosirea, inducerea, atragerea sau constrîngerea unui copil de a se integra sau a asista altă persoană într-un comportament sexual explicit sau simulat, în scopul producerii unei imagini vizuale a unui astfel de comportament.

Prostituția – angajarea unui copil într-un raport sexual sau în alte activități sexuale, în schimbul unei sume de bani sau al altor servicii (mâncare, haine, medicamente, afecțiune etc.)

Hărțuirea sexuală – presupune avansuri sexuale nebinevenite, solicitarea unor favoruri sexuale și alte conduite verbale de natură sexuală.[6]

Consecințe, comportament

Menționăm câteva consecințe ale abuzului sexual, care-l plasează printre cele mai injositoare și insuportabile forme de abuz :

Stigmatizarea ce apare printr-un intens sentiment de rușine, din cauza faptului că persoana abuzatoare îi solicită copilului, într-un context imperativ, să nu divulge actul sexual și să păstreze tăcerea, reamintindu-i că este, de asemenea, părtaș. Copilul se resemnează și păstrează secretul de frică de a nu fi descoperit și învinovățit.

Copilul internalizează anumite idei eronate despre comportamentul sexual, astfel că, are loc sexualizarea traumatică a acestuia.

Neputința copilului de a se proteja și apăra impotriva abuzurilor.

Atribuirea de roluri și sarcini deformate și parentificarea, prin pierderea copilăriei.[6]

5.3.2. Semne ale abuzului sexual

Copilul abuzat sexual suferă schimbări extreme pe plan psihic, poate deveni extrem de introvertit, violent, sau el însuși poate de veni o persoană abuzivă. Mai mult de atât, își poate pierde dorința de a trăi recurgând la tentative suicidale. După cum am menționat mai sus, persoana abuzivă asigură tăcerea copilului prin corupere.

Unele dintre cele mai vizibile semne ale abuzului sexual sunt lezarea orificiului vaginal sau anal, reflexul dilatării, tulburări digestive, insomnii, coșmaruri cu conținut sexual, agravarea sau inițierea unor boli cu caracter psihic, tulburări alimentare. Trăirile la nivel emoțional constau în : culpabilitate, furie, depresie, ostilitate, frica de pedeapsă, sentimentul de murdărie corporală, teama de detererioare sexuală și teama de reproducere, regresie, tendințe de sucid, pierderea deprinderilor cu caracter social, dezinteresul față de propria persoană.

Este necesară evaluarea fiecărei situații dintr-o perspectivă multidimenisională, în ceea ce privește analiza abuzului sexual, astfel încât să se poată descoperi profunzimea traumei suferite și a efectelor atrase : circumstanțele în care a avut loc abuzul ( penetrarea rămâne cea mai periculoasă ), dacă a fost însoțit sau nu de violență fizică, frecvența cu care s-a petrecut și pe ce perioadă, vârsta abuzatului, a abuzatorului și gradul de rudenie dintre ei ( efectele sunt cu atât mai grave cu cât individul este mai apropiat ).

Din păcate, gradul de recunoaștere al abuzurilor sexuale este mai mic decât incidența în sine. În aceste circumstanțe, nu este posibilă o estimare exactă a dimensiunilor fenomenului. Însă, studiile poliției relevă faptul că minorul supus abuzurilor preferă să nu își arate trauma suferită, pentru a îndepărta efectele negative. Uneori, involuntar și inconștient, victimile abuzului continuă să-l apere pe tatăl/individul abuzator.

Mecanismele dezvoltate pentru apărare fac ca dezamăgirea să nu se reflecte doar asupra tatălui ci și asupra celorlalți bărbați, în general, Astfel că, propriul tată este dezvinovățit, iar disprețul și ura sunt îndreptate și canalizate către ceilalți bărbați.[6]

5.3.3. Examinarea fizică a copilului când este suspectat abuzul sexual

Când este suspectat abuzul sexual, evaluarea medicală a copilului are două scopuri : să asigure sănătatea copilului după un așa-zis abuz și să certifice orice injurie sau alte dovezi care ar putea susține declarația de abuz sexual. Copiii care provin din familii cu istoric abuziv au un risc mai mare ca problemele de sănătate să nu le fie descoperite sau să fie inadecvat tratate. Într-un studiu retrospectiv, Giradet et al au identidicat o stare medicală sau psihologică necesitând intervenție asupra 123 (26%) din 473 de copii citați pentru evaluare în urma abuzului sexual. Un număr de 39 dintre acești copii (8%) ar fi putut să sufere urmări grave cu un grad ridicat de mortalitate dacă nu s-ar fi intervenit imediat.

Timpul este un factor important în vederea stabilirii unei relații de încredere cu copilul abuzat. Introducerile de rigoare și o conversație calmă timp de câteva minute cresc încrederea copilului și îi oferă o stare de comfort sporit în timpul examinării.

Testele medicale și psihologice adesea scot la iveală tulburări comportamentale, emoționale și/ psihice.

Informații pot fi obținute atât de la copil cât și de la părinte sau prin intermediul scalei standard “Trauma Symptom Checklist for Children”. În plus, informațiile necesare pot fi obținute de o echipă intreagă de profesioniști, inclusiv medicul, psihiatrul, asistenta medicală, asistentul social. Evaluările medicale și comportamentale dezvăluie adesea simptome importante pentru recuperarea și tratamentul copilului dar care nu sunt specifice diagnosticului de abuz sexual. Numeroase simptome pot fi observate și în alte patologii, de asemenea. Tabelul 2 indică semne fizice comune și simptome frecvent identificate la copiii abuzați sexual.

Tabel 2 – Semne și simptome ale abuzului sexual

5.3.4. Timpul examinării

Examinarea anogenitală servește pentru a identifica și trata posibilele traume și alte sechele ale abuzului sexual. În plus, examenul anogenital prevede reasigurarea copilului. În majoritatea cazurilor, examenul fizic este normal. Data și ora ultimului incident trebuie notate atunci când un copil este prezentat pentru ca fiind victima unui posibil abuz sexual. Când și cum se desfășoară ancheta medicală sunt detalii cruciale.

Leziunile acute și/sau alte constatări fizice trebuie să fie documentate în mod corespunzător. În cazul în care cel mai recent atac asupra unui copil a avut loc la mai puțin de 72 de ore înainte ca acesta să se prezinte, și/sau dacă istoricul relevă probabilitatea transferului produselor biologice de la acuzator (spermă, salivă sau sânge), probe criminalistice ar trebui obținute.

Pacientul trebuie evaluat imediat pentru posibile traume fizice amenințătoare de viață. Dacă au trecut mai mult de 24 de ore și nu sunt prezente leziuni acute, de obicei, nu mai este necesară o examinare de urgență. În acest caz, dacă părinții și copilul sunt de acord, o evaluare trebuie să fie programată în viitorul apropiat, într-un mediu mai adevcat, cum ar fi un cabinet de avocatură sau o clinică specializată. Clinicienii ar trebui să fie familiarizați cu protocoalele regionale care furnizează recomandările pentru probele criminalistice și procedurile de colectare.

Un consult medical precoce de urgență ar trebui instituit în cazul în care copilul se plânge de dureri în zona genitală și/sau anală, sau în cazul în care există hemoragii/leziuni. Leziunile genitale/anale la copii se vindecă rapid și pot să nu persiste dacă examinarea este întârziată. În unele cazuri, copilul va avea probleme de sănătate precoce (fizice, psihice), care necesită o atenție imediată. În alte cazuri, dezvăluirile copilului ar putea să-l pună în pericol iminent. Persoana care recomandă copilul pentru examinare este nevoit să determine dacă acesta este necesar a fi examinat imediat sau dacă examinarea poate fi amânată. [7]

Pregătirea copilului pentru examinare

Este foarte important ca examinatorul să câștige încrederea copilului. Se explică importanța examinării. Copilul ar trebui să aibă un sentiment de control asupra a ceea ce se întâmplă în jurul său. Permițându-i să aibă opțiuni, cum ar fi să aleagă cine conduce examinarea, îi oferă copilului un oarecare control asupra situației și demonstrează respect pentru sentimentele sale. Ridicarea patului de examinare, astfel încât copilul să poată vedea ce face examinatorul, scade riscul de anxietate.

Instrumentele utilizate în timpul examinării pot să pară intimidante familiei și copilului. Toate procedurile, inclusive instrumentele trebuie explicate, inclusiv colposcopul. Tehnici de distragere a atenției, cum ar fi cântatul, număratul, recitatul unei poezii și altele vor încuraja copilul să se relaxeze. Pentru ca abuzul în sine implică, de obicei, autoritate și control asupra copilului, nu ar trebui sp fie supus cu forța unui control medical. Dacă este absolut necesară o evaluare imediată însă pacientul nu este în măsură să coopereze cu examinatorul, utilizarea anesteziei sau sedării conștiente devin alternative rezonabile. [7]

Examinarea propriu-zisă

Examenul medical al copilului ar trebui să includă o examinare temeinică din cap până în picioare, lăsând examenul ano-genital la final. Examinarea trebuie să fie aprofundată și fără grabă, căutând leziuni de abuz, cum ar fi leziunile defensive (foto. 1), de strangulare (foto. 2) sau sufocare, urme de legare sau vânătăi.

Foto. 1. Leziuni defensive ale suprafeței volare a antebrațului obținute când pacientul a încercat să blocheze atacatorul apărându-și fața cu mâinile.

Foto 2. Leziuni de strangulare. Leziuni eritematoase lineare la nivelul gâtului în urma unei încercări de strangulare. Pot coexista cu tulburări ale timbrului vocal.

Foto 3. Leziune auto-provocată. O adolescentă abuzată sexual a “scobit” în pielea din regiunea antebrațului drept până când s-au format abraziuni și eroziuni.

Se foto-documentează, schițează și măsoară orice leziune cutanată observată pe corpul copilului. Mușcăturile, dacă sunt acute, trebuie să fie probate pentru examinarea medico-legală. Fotografiile mușcăturilor ar trebui să includă o dimensiune standard și o paletă de culori. Leziunile auto-provocate trebuie evaluate și consemnate. Leziunile de auto-mutilare cum ar fi “scobitul”(Foto. 3) sau tăiatul pielii pot constitui semne ale unui abuz nedescoperit sau ale unor tulburări psihiatrice.[7]

Medicul trebuie să fie competent și încrezător în abilitățile sale de identificare corectă a structurilor anatomice ano-genitale și a condițiilor care pot mima un abuz sexual. Figura 4 ilustrează elementele anatomice prepubertare ale zonei ano-genitale la sexul feminin. Figura 5 la sexul masculin. Examinarea trebuie să includă o estimare a maturității sexuale bazată pe clasificarea Tanner. Această clasificare se bazează pe criterii de dezvoltare fizică la copii, adolescenți și adulți. Conține o serie de măsurători fizice bazate pe caracterele sexuale primare și secundare, cum ar fi dimensiunea sânilor, a organelor genitale externe, a testiculelor și prezența părului pubian. Clasificarea a fost întemeiată de James Tanner, un pediatru britanic.[7] Așadar, se cuvine să îi poarte numele.

Figura 4 – Anatomia prepubertară a zonei ano-genitale la sexul feminin

Figura 5 – Anatomia prepubertară a zonei ano-genitale la sexul masculin

Un studiu exhaustiv, efectuat recent, cunoscut sub numele de National Health and Nutrition Examination Survey III (NHANES III) a furnizat date normative privind maturizarea sexuală a fetelor și băieților de origine americană. Studiul, realizat pe o perioadă de 10 ani, a inclus eșantioane mari de fete americane și băieți din diferite grupuri etnice. O multitudine de factori pot afecta calendarul de debut și durata pubertății, inclusiv genetica, starea de nutriție, bolile intercurente, condițiile geografice, activitatea fizică în exces etc.

Atunci când se examinează zona ano-genitală, copilul ar trebui să fie plasat într-o poziție confortabilă atât pentru copil cât și pentru examinator, și care permitea cea mai bună vizualizare a structurilor anatomice. Utilizarea draperiilor de siguranță protejează copilul de sentimentul de rușine și îi conferă un oarecare control.

Poziții de examinare

Un număr de poziții au fost descrise pentru efectuarea examinării anogenitale la copilul prepubertar (Figura 6). Anumite poziții sunt mai eficiente atât pentru examinator cât și pentru copil. Adesea, se indică utilizarea mai multor poziții. Poziția broască în clinostatism oferă un confort relativ copilului și examinatorului o vedere clară a zonei anogenitale (Figura 6, A). Această poziție presupune așezarea copilului în poala părintelui, a unui alt adult sau pe masa de examinare.

Copiilor li se spune că picioarele lor reprezintă piciorușele unei broaște sau aripile unui fluture, iar poziția se poate demonstra pe o păpușă sau manechin. Utilizarea unui mese ginecologice cu etrieri poate fi indicată la copiii mai mari și adolescenți pentru a asigură abducția necesară a picioarelor și vederea optimă asupra organelor genitale.

Când pacientul este culcat pe spate, examinatorul poate separa ușor labiile trăgând țesuturile în jos și spre exterior (Separarea labială, Figura 6, B). O altă metodă eficientă de vizualizare a structurilor genitale interne este tracțiunea labială (Figura 6, C). Aici, labiile sunt prinse ușor de către examinator, trase în jos și înafară și în față înspre examinator.

În poziția genunchi-piept (Figura 6, D), copilul este așezat cu fața în jos, pe burtă, cu spatele într-o poziție lordotică, coapsele perpendiculare pe masa de examinare și genunchii depărtați. Se evidențiază peretele vaginal anterior ce permite o vizualilzare mai bună a himenului posterior și a porțiunii superioare a vaginului. Această poziție ar trebui utilizată pentru a confirma o leziune suspectă de himen. Totodată, poziția în cauză este una deosebit de vulnerabilă pentru copil, în special în cazul în care a fost abuzat în această poziție. Din această cauză se recomandă ca părintele să vorbească și să fie alături de copil pe toată durata examinării pentru evitarea reacțiilor adverse. Fesele pot fi apoi ușor trase în sus și înafară pentru a vizualiza structurile interne (Figura 6, E).

În cazul în care există surplus sau aderanță a țesutului himenal, utilizarea de ser fiziologic este ocazional utilă. Himenul neestrogenizat este extrem de sensibil la atingere, astfel încât orice manipulare directă cu un tampon ar trebui evitată la un copil prepubertar.

La adolescenți, se poate folosi un cateter Foley, pentru a confirma crestături, rupturi, și secțiuni ale membranei himenale (Figura 7). Un cateter cu balonașul dezumflat este introdus în vagin, odată ajuns acolo, se umflă balonașul (cu aer sau apă), după care, cateterul este extras lent. Buza posterioară a himenului este apoi întinsă și se poate observa în întregime la nivelul balonașului. Această tehnică specială necesită multă îndemânare și experiență, atât pentru manipulare cât și pentru evaluare.

Penisul și scrotul, la băieți, pot fi examinate în poziție supină sau ortostatism. Leziunile trebuie să fie atent consemnate prin efectuarea unor diagrame detaliate a semnelor sau prin fotografiere. [7]

Figura 6 – Poziții de examinare și tehnici utilizate pentru evaluarea organelor genitale feminine la copilul prepubertar. A. Poziția broască în clinostatism. B. Separare labială. C. Tracțiune labială. D. Poziția genunchi-piept. E. Ridicare laterală și superioară a feselor în poziția genunchi-piept.

Figura 7 – Tampon impregnat cu apă salină pentru evaluarea membranei himenale.

5.3.5. Echipamentul de examinare

O examinare optimă a organelor genitale și anusului necesită iluminare corespunzătoare, confidențialitate, poziționare adecvată și cooperare din partea pacientului. Colposcopia nu crește în mod semnificativ recunoașterea semnelor fizice, care sunt de diagnostic pozitiv în abuzul sexual. Cu toate acestea, este un instrument excelent pentru vizualizarea elementelor anatomice și oferă, totodată, fotodocumentarea examinării. [8]

Fotodocumentarea permite evaluarea de către experți fără ca pacientul să fie supus unor investigații repetate. Colposcopul, atunci când este atașat la un monitor video, poate permite copilului să observe ceea ce face examinatorul pe tot parcursul examinării. Copilul poate să aibă impresia că este implicat și cooperarea se îmbunătățește. Este indicat să se folosească proiectarea video în locul fotografiilor clasice, deoarece se permite vizualizarea naturii dinamice a structurilor anogenitale.

Examinarea cu specul nu este recomandată pentru fetițele prebubertare decât dacă se suspicionează hemoragii ale tractului superior. Dacă se suspectează o hemoragie intravaginală, copilul trebuie examinat sub anestezie de un chirurg sau ginecolog.[8]

Zone anatomice particulare

Vestibulul

Leziunile la nivelul vestibulului pot fi : edem, abraziuni, lacerații, plăgi înțepate, hematoame, echimoze, vânătăi, hemoragii. Leziunile acute necesită consemnare adecvată și descriere corespunzătoare. Descrierea ar trebui să includă forma și conturul orificiului himenal, aspectul suprafeței exterioare a himenului (inclusiv orice secțiune, neregularitate sau semne de vindecare), și aspectul exterior al zonei periuretrale, a fosetei naviculare și furculiței posterioare.

Himenul

Forma, conturul și variațiile normale ale unui himen normal au fost bine analizate. Toate semnele normale și anormale ale himenului trebuie consemnate. Excesul de țesut himenal poate face dificilă delimitarea buzelor himenului, astfel încât, se folosesc metode adjuvante precum tamponarea, sondajul, valsalva, schimbarea poziției etc. Toate acestea pot servi la clarificarea examinării.

Anusul și zona perianală

Aceste zone sunt examinate cu copilul plasat în varii poziții, despre care, de altfel, am menționat mai sus : 1. În clinostatism cu picioarele flexate pe abdomen, 2. În decubit lateral cu fesele separate (deși această poziție oferă o vedere mai puțin optimă), 3. Poziția genunchi-piept. Când se examinează orificiul anal extern, striațiile, de regulă, au un aspect radiant simetric încrețit de la orificiul anal.

Structurile normale de la nivelul anal includ : diastasis ani (o formațiune plată, palidă, care indică ora șase), formațiuni fibro-epiteliale pe linia mediană, sfincterul relaxat când ampula rectală conține materii fecale în poziția genunchi-piept și prezența liniei dințate în canalul anal.

Interpretarea adecvată a rezultatelor

Un examen fizic normal nu exclude un istoric de abuz sexual. În pofida acestui lucru, un copil poate avea, uneori, dovezi clare care să indice traume anogenitale fără un istoric susținut. Cu toate că acest lucru este mai puțin frecvent, contactarea serviciilor sociale și de protecție a copilului este necesară când se suspectează abuzul.

Examinatorii trebuie să fie precauți când susțin că leziunile acute genitale specifice indică penetrare forțată și nonconsensuală, mai ales când se ocupă cu adolescenții. Cel mai bun caz de a descrie astfel de leziuni este drept dovezi ale traumei survenite post penetrare. Semnele fizice la fetele adolescente care au consimțit să întrețină relații sexuale cu parteneri de aceeași vârstă sunt aproximativ similare, în majoritatea cazurilor, cu cele identificate la fetele adolescente agresate sexual. Istoricul pacientei este vital în determinarea tipului de situație.

În sala de judecată, rolul medicului este de a explica și de a descrie tabloul clinic și să ofere o mărturie medicală corectă și obiectivă. O examinare fizică atentă și documentarea excelentă vor servi medicului atunci când acesta va fi chemat să prezinte probele. [9]

5.3.6. Consimțământul

În evaluările de agresiune sexuală există două procese separate de consimțământ : consimțământul pentru diagnostic și tratament și consimțământul pentru examinarea medico-legală și de colectare a probelor. Este recomandat ca medicii să obțină consimțământul atât în scris cât și verbal inainte de efectuarea unui control medical și de colectarea probelor criminalistice în cazurile de abuz sexual.

Pacienții au dreptul să refuze toate sau orice parte a unei examinări. Examinatorii trebuie să informeze pacientul cu privire la riscurile asumate atunci când refuză orice parte a examinării, inclusiv modul în care deciziile lor ar putea afecta tramentul medical și procesul investigativ. Este necesară aprobarea pentru examinarea medico-legală și de colectare a probelor, inclusiv următoarele : fotografii, screening toxicologic, precum și examinarea probelor dar și colectarea lor.

Examinatorii trebuie, de asemenea, să se abțină de la orice practici coercitive atunci când încearcă să obțină consimțământul. În cazul în care copilul nu poate tolera examinarea, importanța acesteia trebuie reevaluată. În cazul în care se consideră necesar fie pentru motive medicale sau de medicină legală, sedarea sau anestezia trebuie luate în considerare pentru copil. Aspecte ale examinării care necesită acest tip de consimțământ sunt : îngrijirea medicală generală, testul de sarcină, testarea și profilaxia pentru bolile cu transmitere sexuala (BTS) și HIV, precum și eliberarea documentelor medicale.

De obicei, consimțământul trebuie să fie obținut atât de la părinte cât și de la copil. Jurisdicțiile au noțiuni diferite în ceea ce privește consimțământul. De exemplu, în unele jurisdicții, minorii iși pot da consimțământul pentru a primi îngrijiri în urma BTS, dar nu în ceea ce privește examinarea medico-legală. Alte jurisdicții au legi care permit copiilor să aprobe atât examinarea cât și colectarea probelor. Anumite state acordă medicilor posibilitatea să evalueze minorii fără acordul părinților. [7]

5.3.7.Obținerea și manipularea probelor

Protocoale standardizate, de obicei stabilite în conjuncție cu departamentul de poliție locală și laboratorul medico-legal, elimină nevoia ca personalul de spital să depună mărturie la fiecare audiere cu privire la modul în care s-au colectat probele și modul în care lanțul de custodie a fost menținut.

Înainte de a începe examinarea, toate echipamentele, recipientele și alte materiale necesare trebuie să fie în cameră, și, dacă este posibil, acoperite înainte de intrarea copilului. Următoarele ar trebui să fie disponibile :

O copie a celor mai recente probel aflate sub protocolul jurisdicției;

O sală privată de examinare cu un pat ginecologic;

Haine de schimb pentru pacient și/sau materiale pentru a distrage atenția unui copil în timpul examinării;

Kit de colectarea a probelor în urma abuzului sexual;

O metodă sau un dispozitiv pentru uscarea probelor;

Un aparat de fotografiat, riglă și alte materiale similare pentru fotografiere;

Materiale de testare și tratament;

Un colposcop cu capacitate fotografică sau o modalittate alternativă pentru fotodocumemtare detaliată;

Sursă de lumină alternativă, dacă este valabilă;

Materiale scrise pentru pacienți cu privire la examinare, resurse de consiliere și alte informații medicale și juridice;

Examinatorul este nevoit să poarte mănuși pe toată durata examinării pentru a evita contaminarea probelor. Probele ar trebui să fie amplasate în pungi de hârtie, mai degrabă decât din plastic, pentru a preveni împrăștierea mucegaiului, bacteriilor și ciupercilor care poate să apară cu retenția probelor umede. Odată colectate, probele în plicuri trebuie sigilate cu tifon umezit pentru a preveni contaminarea. Toate probele colectate ar trebui să fie complet uscate într-un mediu uscat, la fel, pentru a preveni contaminarea. [7]

Recipientele pentru prelevare

Unele protocoale pledează pentru prelevarea mostrelor din cavitatea bucală, corp, vagin, perineu, orificiul anal și în toate cazurile, indiferent de istoricul furnizat de către victimă. Motivul care susține această abordare este că victima s-ar putea să nu își aducă aminte în totalitate ce s-a întâmplat. Probele trebuie să fie interpretate cu atenție. De exemplu, cercetările au relevat prezența spermei în canalul anal, in ciuda faptului că nu au existat semne de penetrare anală.

Atunci când are loc prelevarea mostrelor, cel puțin două recipiente trebuie utilizate pentru fiecare loc în parte. Una din ele este rezervată pentru acuzare și cealaltă pentru analiza independentă. Fiecare recipient/tampon trebuie ușor umezit cu soluție salină nonbacteriostatică. Examinatorul trebuie să fie precaut pentru a preveni orice formă de contaminare cu materiale biologice din alte domenii (cum ar fi secreții vaginale pe un tampon rectal), deoarece locația specifică de prelevare este critică pentru investigație.

Sângele, tampoanele bucale, saliva sau probele de control pot fi colectate pentru a distinge între ADN-ul pacientului și cel al suspectului. Utilizarea unui tampon bucal/mostră de salivă este indicată deoarece reprezintă metoda cea mai puțin invazivă de colectare a ADN-ului, deși proba bucală sau salivară ar putea fi contaminată cu ADN-ul făptașului. De asemenea, atunci când este suspectat contactul oral-genital, trebuie obținută o probă de sânge pentru confirmarea ADN-ului pacientului. Dacă sângele nu este obținut în scopuri medicale, ar trebui să fie luată în considerare o probă de sânge uscat. Pentru această procedură, vârful degetului victimei este curățat cu betadină, și apoi înțepat cu un ac steril. Picăturile de sânge sunt colectate pe un card de colectare a săngelui, se usucă și se ambalează. [7]

Pentru pacienții de sex masculin, prezența de fecale, secreții vaginale, sau salivă pe penis poate fi folosită ca probă de agresiune sau abuz. Cel puțin două probe ar trebui prelevate de la nivelul penisului. Examinatorul poate identifica secreții cum ar fi material seminal, salivă, sau sânge aflate pe diferite alte părți ale corpului pacientului. În cazul în care materialul este uscat, ar trebui să fie prelevat umezind un tampon cu apă sterilă și tamponarea zonei respective. Alternativ, secrețiile uscate pot fi dezintegrate cu un instrument steril și apoi colectate. Secrețiile umede pot fi colectate cu ajutorul unui recipient uscat. Orice fir de păr, facial, pubian etc imbibat cu secreții uscate ar trebui tăiat și plasat într-un plic pentru dovezi. [7]

Kitul de probe criminalistice

Probele criminalistice colectate pot include spermă, lichid seminal, sânge, păr, probe de ADN și salivă. Colectarea acestor probe, în plus față de evaluarea psihică, rapoartele toxicologice și istoricul furnizat de către victimă, optimizează îngrijirea medicală a copilului și manevrarea legală a cazului.

Ratele de recuperare a probelor criminalistice diferă de la victimile prepubertare la cele postpubertare. Protocoalele pentru procedurile de colectare ar trebui să reflecte aceste variații specifice vârstei. Cu toate acestea, examinatorii sunt nevoiți să modifice procedura și colectarea probelor în funcție de nevoile specifice ale pacientului.

Probe colectate

Material seminal/spermă

Mai mulți factori trebuie să fie luați în considerare atunci când se face evaluarea spermei/materialului seminal după un atac. Activitățile victimei, cum ar fi alergatul, mersul, defecarea, urinarea, scuipatul sau spălatul pe dinți, se crede că scad longevitatea spermei. Sperma nu va putea fi recuperată dacă agresorul este azoospermatic, impotent sau vasectomizat. Materialul seminal poate fi identificat prin examinarea microscopică a fluidelor corporale și observarea caracterului motil sau nonmotil al spermei. [10]

Alte surse au indicat intervalul pentru persistența spermei și a altor markeri în vagin, cavitatea bucală și rect. Cu toate acestea, atât sperma motilă cât și cea non-motilă au fost reuperate de la aceste situri dincolo de intervalele de timp acceptate. De obicei, sperma motilă rareori persistă pentru mai mult de câteva ore de la contactul sexual. Pe de altă parte, sperma motilă a fost detectată în endocervix până la 7 zile după contactul sexual și a fost raportată în mostrele vaginale până la 24 de ore după contactul sexual.

Sperma persistă un timp mai scurt în rect. Este mai puțin obișnuit ca sperma să poată fi recuperată de pe tampoanele anale după un interval de 6 ore. Sperma este rar găsită în cavitatea bucală după câteva ore dar s-a dovedit că poate persista, în unele cazuri, până la 13 ore. Alte surse raportează persistența spermei între 28 și 31 de ore. În plus, atât saliva pacientului cât și mostrele sunt necesare pentru a detecta orice urmă de spermă din cavitatea bucală. [10]

Părul

Orice fir de păr observat pe victimă trebuie colectat pentru analiza medico-legală. Firele de păr pot fi contactate prin contact direct, schimb de haine, frecare sau îndepărtare forțată în timpul unui atac. Părul, în special cel capilar și cel pubian, poate fi comparat cu mostre ale pacientului sau ale presupusului făptaș. Părul victimei ar trebui pieptănat peste o bucată de hârtie pentru a fi colectat. Pieptănul și alte materiale adunate în urma pieptănării sunt apoi rulate pe o bucată de hârtie, plasate într-un plic și etichetate. Procedura se repetă pentru părul pubian.

Majoritatea pacienților, în limita posibilităților, preferă să facă această procedură într-un cadru intim pentru a minimiza jena. Cu toate că pieptănarea este mai comodă pentru pacient, smulgerea firelor de păr este mai benefică, deoarece părul cu rădăcina intactă este mai benefic pentru analiza AND-ului. Multe jurisdicții nu presupun colectarea de rutină a firelor de păr de la pacient în timpul unei examinări. Cu toate acestea, mostrele pot fi solicitate mai târziu, în funcție de dovezile găsite la locul faptei.

Familiei și pacientului ar trebui să li se sugereze să evite prelucrarea părului, vopsitul, tunsul și altele înainte de finalizarea investigației. Protocoalele cer, de obicei, ca firele de păr să fie colectate din mai multe zone ale scalpului (margini,de sus, din față și din spate), cu până la 100 de fire de păr colectate. [10]

Unghiile

În cazul în care pacientul afirmă că a zgâriat presupusul făptuitor pe corp sau îmbrăcăminte, sau în cazul în care materialul se află sub unghiile pacientului, unghiile trebuie răzuite individual cu un instrument solid sau un tampon de bumbac ușor umezit cu apă sterilă. Unghiile de la fiecare mână în parte ar trebui răzuite deasupra unei bucăți de hârtie, iar hârtia ar trebui plasată într-un plic de colectare individuală, împreună cu dispozitivul folosit pentru răzuire. [10]

Saliva

AND-ul poate fi recuperat din depunerea salivei după mușcat, lins, sărutat și supt. Saliva poate fi colectată prin intermediul tehnicii “dublu tampon”. [10]

Îmbrăcămintea

După obținerea consimțământului și a materialelor necesare pentru colectarea probelor, pacienta ar trebui să se dezbrace peste două materiale curate de hârtie. Hârtia superioară permite colectarea oricărui tip de dovadă care cade de pe copil în timp ce se dezbracă. Hârtia inferioară previne contaminarea de pe pardoseala camerei în care are loc examinarea, și, care se aruncă. [10]

În cazul în care copilul nu poate să se dezbrace pe cont propriu, sau starea victimei este de așa natură că devine necesară tăierea articolelor de îmbrăcăminte, nu se taie prin pete sau rupturi existente. Rupturile sau tăieturile de pe îmbrăcăminte ar putea fi dovezi ale unei lupte fizice. Fiecare piesă de îmbrăcăminte și hârtia de colectare pe care victima s-a dezbrăcat ar trebui plasate în pungi de hârtie separate. Aceste pungi sunt apoi etichetate, sigilate și semnate.

În cazul în care copilul nu poartă aceeași îmbrăcăminte pe care a purtat-o în timpul abuzului, examinatorul trebuie să se intereseze unde se află îmbrăcămintea și să notifice anchetatorii, astfel încât hainele să poată fi recuperate înainte de degradarea probelor biologice. Examinatorul ar trebui să colecteze îmbrăcămintea copilului chiar dacă acesta s-a schimbat, pentru că, există posibilitatea ca secrețiile de pe pielea copilului să stagneze pentru o periodă scurtă de timp. Orice probă care nu poate fi uscată la locul de colectare (îmbrăcăminte umedă sau tampoane igienice) trebuie să fie ambalate în recipiente etanșe și separate de alte probe în timpul transportului. [10]

Frecvența recuperării dovezilor

Mai multe studii au evaluat probele criminalistice colectate de la o serie de adulți și copii agresați sexual. Natura actelor implicate în abuz/agresiune sexuală la copil diferă de adulți , astfel încât nu se pot extrapola toate datele disponibile pe copii. Într-o serie de 1076 de victime adulte ale agresiunilor sexuale, dovezi de material seminal sau spermă pe tampoanele vaginale, rectale, orale și piele au fost găsite în 48.3 % din cazuri.

Dovezile medicale indică faptul că mostrele luate de pe corp de la copilul prepubertar imediat după agresiune (12-24 h) sunt rareori utile. Există dovezi pertinente care să susțină colecția de lenjerie, îmbrăcăminte și alte articole de la locul faptei, în special în cazurile în care sunt implicați copii mici.

Există puține studii de cercetare care să susțină afirmațiile că activitațile inițiate de victimă, precum defecarea, mersul pe jos, alergatul, consumul de alimente/apă, după ce a avut loc atacul, să ducă la pierdere unor părți substanțiale din dovezi. Testele care cercetează ADN-ul pacienților se justifică, în special cu noi tehnologii avansate în dezvoltare. [10]

Precizări legale și morfologie

Abuzul sexual reprezintă o infracțiune prevăzută în legea penală. Examinarea ginecologică, dar în special, medico-legală, în cazurile în care există declarația abuzului sexual la copii și adolescente, are semnificația de a răspunde la două întrebări. Acestea se referă la prezența semnelor în corelație cu prezumția și prezența unor semne fizice care nu sunt din cauza abuzului sexual. [7]

„Relațiile sociale și legislația protejează libertatea sexuală. Abuzul sexual, care interesează atât persoanele de sex feminin, cât și cel bărbătesc, are referință juridică, socio-morală și culturală. Predominanța cazurilor în practică reprezintă sexul feminin la care implicațiile, pe lângă medicale, sunt juridice penale, civile. Elementul probațional în acest domeniu este administrat, în particular, de medicina legală. Incidența semnificativă a cazuisticii se referă la viol, prevăzut și pedepsit de art. 197 Cod penal care precizează „actul sexual de orice natură, cu o altă persoanå prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apåra ori de a-și exprima voința, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani“. Alin. 3. precizează gravitatea infracționalå în cazul violului la persoane sub 14 ani.„ [11]

Actul sexual cu un minor, care nu a împlinit 15 ani se pedepsește, per se, neavând legătură cu constrângere sau alte precizări. În art. 198 Cod penal. Alin. 2 se stipulează „ … se sancționează actul sexual de orice naturå, cu o persoană între 15-18 ani, dacă fapta este săvârșită de tutore sau curator, ori de supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosind calitatea sa“. Seducția este infracțiunea prevăzută în art. 199 Cod penal, care precizeazå promisiunea de căsătorie pentru o persoană de sex feminin mai mică de 18 ani, cu scopul unui raport sexual. Incestul este infracțiune, prevăzută și pedepsită conform Art. 203 Cod penal, care se referă la raportul sexual între rude în linie directă sau între frați și surori. Art. 204 Cod penal precizeazå infracțiunile de tentative în cazuistică. [11]

Dacă un minor sau adolescent declară că fost abuzat sexual, trebuie să existe următoarele constatări : existența semnelor morfologice-fizice care să întărească acuzația și existența unor explicații juste alternative care să explice modificările fizice-morfologice. În momentul în care există acuzația de penetrare vaginală, aspectul himenului, incluzând diametrul și prezența sau absența deficitelor de circumferință pot fi de o importanță maximală. În ceea ce privește morfologia organelor genitale la fetițe, îndeosebi structura himenului,sunt critice de evaluat : diametrul orificiului himenal, modificările himenale mecanice, modificări adiacente ale țesutului, ruptura de himen de altă cauză înafară de cea sexuală etc. [11]

Abuzul fizic

Presupune recurgerea la agresiune a copilului, în mod deliberat, de către părinte sau adultul în grija căruia acesta se află, provocarea de leziuni și/sau otrăvire; este, totodată, cel mai vizibil și frecvent întâlnit tip de abuz. După cum am menționat mai sus, apare în urma unor acțiuni cu caracter deliberat sau a inacțiunilor venind din partea unui părinte sau a unui individ care are copilul în grija sa (lipsa de interes și supraveghere) și are drept consecință vătămarea fizică a acestuia. [5]

6.1. Epidemiologia abuzului fizic

Măsurarea incidenței sau a prevalenței abuzului fizic este o provocare din punct de vedere metodologic. Cea mai important provocare este faptul că, în repetate acte de violență, doar două persoane știu despre abuz în sine, abuzatul și abuzatorul. Există numeroase moduri de a colecta date despre incidența abuzurilor, cum ar fi supravegherea activă și pasivă și studiile bazate pe populație. Există două seturi majore de date care folosesc aceste metode, The National Child Abuse and Neglect Data System (NCANDS), și The National Incidence Study (NIS). [12]

Numeroși factori de risc au fost identificați pentru abuzul fizic : factorii de risc la copil, îngrijitor, familie și comunitate vor fi abordați.

Factori de risc ai copilului

Vârsta copilului

Abuzul fizic este mai frecvent la copiii mai mari. NIS a constatat că rata de abuz fizic în rândul copiilor cu vârste cuprinse între 12-14 ani este semnificativ mai mare decât incidența în rândul copiilor cu vârste cuprinse între 0-2 ani. Asta pentru că această categorie de copii este mai puțin expusă comunității decât categoria anterior menționată.

Sexul copilului

Sexul este un factor de risc inconsistent pentru abuzul fizic. Un studiu a stabilit că copiii de sex masculin sunt mai susceptibili la abuz. Cu toate acestea, un alt studiu recent a constatat că fetele sunt la un risc ceva mai ridicat pentru abuz.

Etnia copilului

Etnia copilului reprezintă, uneori, un factor de risc. NCANDS a relevat date diferite în ceea ce privește ratele de abuz în funcție de rasă; 14.6 % dintre copii abuzați sunt asiatici, 12.9 % afro-americani și 9.8 % albi. [12]

Factori de risc la mamă

Vârsta

Mamele cu vârsta mai mică de 26 de ani sunt mai predispuse să-și abuzeze copiii decât cele mai în vârstă. Un studiu efectuat pe 644 de famii a stabilit că mamele tinere sunt de 2.37 ori mai predispuse să-și abuzeze copiii.

Sănătatea mintală

Copiii a căror mame suferă de depresie sau fac abuz de substanțe sunt mai susceptibili la abuz. În plus, sociopatia generală maternă a fost, de asemenea, identificată ca fiind un factor de risc pentru abuzul fizic.

Statusul marital

Copiii care locuiesc doar cu un singur părinte sunt mai predispuși de a fi abuzați decât copiii care locuiesc cu ambii părinți. În plus, NIS a stabilit că minorii care locuiesc doar cu tații au un risc mai mare de a fi abuzați decât cei care locuiesc doar cu mamele.

Factori de risc familiali

Sărăcia

Numărul membrilor

Violența domestică

Pedeapsa corporală [12]

6.2. Caracteristicile părinților abuzatori/îngrijitorilor

Cercetările efectuate în domeniu disting câteva trăsături mai pregnante ale părinților abuzatori:

Proveniența din familii cu un istoric violent; părinții lor se agresau reciproc, iar ei primeau pedeapsă corporală în copilărie;

Convingerea că educația cea mai eficientă se face prin pedepse corporale;

În familiile de origine, autoritatea era impusă de tată, care considera că deține dreptul natural de a folosi orice mijloc de abuz;

Adoptarea unui stil confuz, ambivalent, derutant, în raporturile cu proprii copii, având așteptări nerealiste de la aceștia, ca de exemplu, să fie primii la școală, să nu-și piardă timpul cu joaca, să fie mereu ascultători și să nu iasă din cuvântul părinților, să îndeplinească sarcinile din casă, să nu facă niciun fel de probleme;

Copiii sunt luați drept obiecte utilitare care există doar pentru a le satisface nevoile, proiecțiile și aspirațiile neînmplinite ( copiii necesită să fie supuși indiferent de împrejurare, să ducă la bun sfârșit tot ce le este cerut );

Nu dau dovadă de empatie și de îngrijorare față de rănile fizice dar și emoționale pe care le pot provoca, considerându-se adepții unei idei nesusținute precum “se mai întâmpla, nu-i mare lucru, i-am dat doar câteva palme, nu e grav”. [6]

6.3. Implicațiile emoționale ale abuzului fizic

Inevitabil, abuzul fizic este însoțit de abuzul emoțional, din cauza sentimentelor de inferioritate, de teamă, din cauza comunicării dificile și încărcate de o ostilitate nemotivată. Sănătatea mintală a copilului este pusă în pericol, va fi totodată afectată și imaginea de sine, copilul va trăi cu impresia ca nu este la fel de valoros ca ceilalți, că nu merită iubire și apreciere în egală măsură. Există și situații în care copilul percepe abuzul ca un indicator al interesului părintelui față de el, misconcepția ca acesta îi vrea doar binele. [13]

Așadar, copilul nu este capabil să discearnă între bine și rău, nu recunoaște abuzul și prin urmare nu îl denunță, refuzând cu îndârjire o eventuală separare de părintele abuzator. Se aduce la cunoștință cazul unui copil de 10 ani, care, în urma bătăilor primite de la tatăl său, soldate cu fractură de claviculă, răspunde în favoarea părintelui când este întrebat de ce nu se prezintă la poliție să-l denunțe. Copilul răspunde : “pentru ca este singurul care imi dă de mâncare…”[6]

Bătaia copiilor rămâne unul dintre cele mai utilizate mijloace de așa-zisă educare a copiilor, un fenomen care încă persistă și este destul de răspândit în societățile contemporane. De regulă, rănile fizice sunt tratate și se vindecă în cele din urmă, însă, indiferent de modul în care se aplică bătaia, copilul este afectat pe termen lung în ceea ce privește echilibrul emoțional. Pe termen scurt, acesta trăiește cu incertitudinea și teama de a nu fi implicat într-o nouă violență, cu neîncredere, ce vor amplifica starea de confuzie. [13]

Copilul iși va creea o imagine negativă despre sine, se va considera un copil rău, un copil care nu face decât să își dezamăgească părinții, un copil care se crede motivul pentru care este respins, motivul violențelor, și va trăi într-o continuă stare de alertă, adunând resurse și dezvoltând strategii pentru supraviețuire, în speranța că, în acest fel, va preveni un nou atac din partea părinților.

Părinții care își agresează fizic copiii fac parte fie din categoria femeilor abuzate de soți, fie din categoria bărbaților care recurg la violență asupra soțiilor. În acest sens există o probabilitate de 45 pâna la 80 % ca bărbații care își abuzează fizic soțiile să abuzeze fizic și copiii pe care-i au împreună. Pe de altă parte, spre deosebire de femeile care nu sunt agresate de soți, cele agresate au o probabilitate de cel puțin două ori mai mare de a-și agresa propii copii.

De asemenea, conflictele în familie, dintre soți, sunt însoțite de tensiune. Această tensiune este resimțită intens de către copil. El devine turbulent și agitat, îngreunând atmosfera familială. Astfel, copilul devine un țap ispășitor care îndură agresivitatea descărcată de pe urma părinților și fraților săi. Specialiștii sunt de părere că, pentru un copil, a fi martor la violențele petrecute în familie, reprezintă evenimentul cel mai extrem și traumatizant.

În cele ce urmează, vom enumera principalii indicatori care determină locuirea într-un mediu familial caracterizat de violență :

Copilul dă dovadă de conduite agresive;

Izolare, emotivitate, pasivitate;

Performanțe școlare scăzute, absenteism, indisciplină;

Insomnii, coșmaruri, diverse tulburări ale somnului;

Adultul este tutelat de copil;

Cefalee, alergii, guturai cronic, dureri la nivel gastric;

Înclinație către accidente și comportament autodistructiv;

Istorisirea accidentului nu corespunde cu vătămările inexplicabile;

Contact fizic inițiat de părinți sau străini efectuat cu teamă;

Absența în totalitate a plânsului sau, dimpotrivă, plâns disperat;

Adaptarea la situație, urmărirea siguranței, pierderea bizuinței pe părinți;

Cautarea în permanență a hranei, servicii, avantaje etc;

În cazul adolescenților se dezvoltă și persistă condute evazioniste și deviante, cum ar fi abuzul și dependența de alcool și droguri, vagabondajul, graviditatea, mariaj timpuriu, prostituția și altele. [13]

6.4. Forme de abuz fizic :

Bătăi exercitate cu mâna liberă sau cu un obiect (cablu, furtun, curea, vargă etc), aplicate în orice regiune a corpului;

Punerea copilului în genunchi;

Scuturarea copilului;

Legarea, sau lovirea minorului de obiecte;

Arderea, otrăvirea;

Trasul de păr și de urechi;

Expunerea la munci grele, ce depășesc capacitățile sale fizice. [13]

6.5. Semnele abuzului fizic

Abuzul are repercusiuni grave asupra personalității cu afectare în dezvoltarea copilului și impact negativ pe termen lung. Se disting răspunsuri imediate și consecințe pe termen lung. Simptomatologia imediată care apare la copilul victimizat are un caracter foarte complex și este însoțită totodată de reacții de tip emoțional, cognitiv, comportamental și somatic.

Judecând din punct de vedere al abuzului suferit, copilul va prezenta sechele fizice caracteristice : eriteme, fracturi, contuzii, arsuri, hematoame ș.a.m.d. În ceea ce privește abuzul sexual se vor constata reacții imediate specifice : iritații, leziuni sau infecții ale organelor genitale, BTS, graviditate la fetițe, tulburări hormonale etc. Din nefericire, pe lângă consecințele fizice, abuzul determină diverse tulburări psihosomatice : enurezis, cefalee, insomnia, bulimie, anorexie și multe altele. Ca reacții la agresiune/neglijare copilul devine anxios, rușinos, depresiv, cuprins de sentimente de vină, culpabilitate și insecuritate.

Condițiile de abuz și neglijare îi împing pe copiii să dezvolte un atașament incert față de părinți – atașament atipic. S-a descoperit că toți copiii abuzați au dat semne de atașament nesigur față de părinții lor iar copiii care au suferit respingere fizică de la naștere, la rândul lor, iși resping mama și pe alți adulți, în primul an de viață. Toți acești copiii dezvoltă o imagine și o stimă de sine distorsionată și negativă cu repercusiuni care se resfrâng asupra dezvoltării cognitive a copiilor. În aceeași măsură reușitele lor școlare și capacitățile de adaptare vor fi scăzute. [13]

Copilului abuzat nu îi mai rămân suficiente resurse interne pentru a investi în propria dezvoltare. Așadar, copiilor agresați le este caracteristic sindromul deficitului de atenție, retard în dezvoltarea limbajului, exprimării, rezultate slabe în ceea ce privește motricitatea etc.

Reacțiile comportamentale compensatorii ascund, de obicei, suferința trăită de copii. Pe o parte, unii dintre aceștia imită și perpetuează comportamentul abuzatorului, cresc violenți la rândul lor și devin agresivi față de alte persoane. Pe de altă parte, alții adoptă un comportament autodistructiv precum tentativele de suicid, consumul de băuturi alcoolice, droguri etc. [13]

Tabel 3 – Semne psiho-comportamentale ale abuzului fizic în funcție de vârstă

Așadar, abuzul asupra copilului reprezintă un fenomen complex, ce afectează pe termen lung dezvoltarea acestuia. Se produce vulnerabilizarea adolescentului și apoi a adultului în devenire, născând conduite, sentimente, modalități de gândire sau relații interumane disfuncționale.

Anthony Giddens menționează în tratatul propriu de sociologie (2000, p.175) “fața nevăzută a familiei” că abuzul asupra copilului atrage modificări existențiale cu o severitate direct proporțională cu vârsta. O situație particulară este reprezentată de adulții tineri care, trăind asemenea evenimente, aleg să iși intemeieze o familie, și lucrurile se reiau, urmând același traseu, acela pe care l-au urmat și copiii lor. [14]

Nu se pune în discuție rolul maturizant atribuit unor anumite conflicte, natural, care survin între părinte și copil, îndeosebi în cazul adolescenților, fapt ce reprezintă capacitatea de recunoaștere a barierelor dintre generații și de a înțelege complexitatea traiului cotidian.

Relația abuzivă dintre părinte și copil iese în evidență prin faptul că ea nu aduce beneficii nevoilor normale de creștere și dezvoltare armonioasă a copilului, ci satisfacerii egoiste, instinctuale a necesităților adultului. Este grav faptul ca părintele abuzator nu este conștient de consecințele absolut devastatoare ale abuzului asupra propriilor copii. Indiferent de forma pe care o îmbracă abuzul, se cunoaște realitatea că el afectează felul în care este percepută și văzută lumea, o lume care, adesea, devine ostilă în ochii copilului abuzat.

Abuzurile care se petrec înafara mediului familial nu sunt condiționate de apartenența familiei la o anumită clasă socială, însă, au o frecvență mai mare în familiile cu o situație financiară precară. În aceste tipuri de familii, nivelul de educație și instrucție al părinților este mai scăzut și, din nefericire, părinții se folosesc de metode violente de rezolvare a problemelor de zi cu zi. Particularitățile sociale se dublează de cele psihologice, cum ar fi conflictele dintre soți, neînțelegerile, lipsa afecțiunii, nivelul de aspirații și cultura reduse. Aceste tipuri de familii dau naștere unei violențe prin socializare și învățare socială.

Incidența maltratării variază între limite largi marcate de sursa informațiilor utilizate și/sau criteriile de raportare. În SUA se estimează că maltratarea copiilor atinge 1 din 4 copii, incluzându-se totodată și abuzul prin supozitoare sau exhibiționismul părinților care circulă dezbrăcați. În Franța maltratarea atinge 1-2 minori din 1000. [6]

Variabilitatea factorilor de risc are efecte cumulative și multiplicatoare dar nu se poate preciza cu acuratețe importanța individuală a fiecărui factor de risc în parte. În sinteză, factorii comuni de risc ai maltratării sunt înscriși în tabelul 4.

Factorii de risc specifici pentru maltratarea copilului sunt înscriși în tabelul 5.

Tabel 4 -Factori comuni de risc pentru maltratarea copilului

După cum s-a mai menționat, copiii dezvoltă mecanisme de supraviețure pentru a face față situațiilor de abuz, mecanisme care le conferă capacitatea de a se apara în fața agresorului și a mediului înconjurător, precum și de propriile gânduri și sentimente. Astfel, ei își conturează iluzia de control asupra situației. Grey și Kempe (după Killen, 1998, p.101) au identificat la copiii abuzați două strategii de supraviețuire folosite alternativ :

Strategia de a fi exgerat de bine adaptat – acești copii au un comportament astfel încât să fie pe placul părinților, îndeplinindu-le dorințele cu eforturi de a le preîntâmpina reacțiile violente și a fi la înălțimea așteptărilor lor. În această categorie se integrează copiii inteligenți, cei care au învățat să observe comportamentul părinților, pentru a identifica atunci cînd aceștia sunt nervoși sau nu. Utilizând o astfel de tehnică, copiii capătă abilități și competențe superioare față de a părinților sau altor indivizi, însă la prețul de a-ți pierde inocența și copilăria. Astfel, devin niște adulți în miniatură, care deprind abilitatea de a se descurca mult prea devreme dar cu un preț care nu merită.

Strategia de a fi hiperactiv și distructiv în același timp – aceasta este pusă în aplicare de către copiii care sunt în mod constant provocatori și agresivi, care întrerup și deranjează jocul celorlalți copiii, distrug diverse lucruri, sunt sfidători, creează agitație etc. Ei încearcă doar să atragă atenția asupra lor, însă, din nefericire, rezultatele nu sunt cele așteptate. [15]

6.6 Examinarea clinică a minorului abuzat

Permite observarea prezenței leziunilor traumatice, fără probleme medico-legale deosebite referitor la descoperirea lor, comparativ cu observarea consecințelor psihologice, greu de evaluat, de o importanță majoră, mai ales dacă copilul are o vârstă foarte mică.

Sindromul traumatic se caracterizează prin evidențierea unor leziuni de violență de diverse vechimi, această particularitate fiind vitală în stabilirea sindromului de copil maltratat.

Agresiunile succesive, repetate, apărute la intervale diferite de timp sunt indicate îndeosebi prin prezența unor echimoze cu viraj coloristic divers, argumentând și demonstrând producerea la intervale diferite de timp, a excoriațiilor de diferite vechimi, a cicatricilor. [20]

De cele mai mullte ori, cazurile se însoțesc de de leziuni interne, în special fracturi ale coastelor și oaselor lungi (fracturi în spirală). Examinarea imagistică (radiografia) obiectivează același aspect de producere, în episoade repetate, leziunile osoase putând fi : calcificări sau hematoame periostale, calusuri osoase de vechime diferită.

Aparținătorii copiilor oferă explicații care nu corespund cu obiectivarea leziunilor, au o atitudine de negare și de nerecunoaștere a împrejurărilor concrete de producere. De cele mai multe ori, copilul nu este văzut de către un medic, așadar, nu există dovadă medicală a cazului, fapt ce îngreunează probatoriul.

Copilul abuzat suferă modificări comportamentale precum anxietatea, comunicarea îngreunată, atitudinea agresivă, interiorizarea și multe altele. Comportamentul violent al agresorului este responsabil de schimbările produse la copil. [20]

În ceea ce privește copiii de vârste mai mari, se dovedește că aceștia pot fi extrem de fricoși, caută aprobarea adulților înainte de a schița orice gest. În situațiile în care li se cere să explice vătămările corporale, cauza și circumstanțele producerii propriilor leziuni sunt incerte și necunoscute. Confruntările cu părinții sunt evitate, docilitatea este o trăsătură pregnantă iar reacțiile de apărare fizică excesivă împreună cu alte atitudini provocatoare ridică semne de întrebare, ca o modalitatea de a atrage atenția.

Medicul legist va face examenul complet și riguros al pacientului, scopul fiind evidențierea și obiectivarea tuturor leziunilor traumatice, somatice și din sfera genitală, cât și principalele caracteristici/schimbări comportamentale.

Examinarea precede comunicării cu minorul, după care, se trece la evidențierea leziunilor traumatice, iar la final se va realiza examenul genital.

Următoarea triadă poate sprijini diagnosticul de abuz :

Aspect multilezional ce încadrează diverse leziuni diseminate pe mai multe fragmente ale corpului (multipolar);

Prezența unor leziuni traumatice în stadii diferite de evoluție, de vechime, care pot indica certitudinea violențelor repetate într-o perioadă variabilă de timp;

Comportamentul particular al copilului maltratat însoțit de o atitudine apatică – izolare, lipsa de comunicare sau comunicare refractară, monosilabică; liniștit la sfârșitul examinării, nu reacționează, nu plânge.[20]

Unde se termină disciplinarea și începe abuzul ?

Disciplina și abuzul se deosebesc printr-o serie de caracteristici. Disciplinarea are drept rezultat conștientizarea de către copil a greșelii sale; Copilul este îndrumat să devină responsabil de acțiunile sale. Acțiunile de disciplină nu sunt bazate pe a inspira teamă, spaimă, suferință, ură sau sentimentul că nu este iubit. Disciplinarea copilului poate avea loc fără abuz. [13]

Tabel 6 – Diferențele între disciplinare și abuz

6.7. Ultrasonografia, o posibilă metodă pentru diagnosticarea abuzului fizic. Descrierea echimozelor.

Pentru a proteja copiii de abuz, este importantă identificarea precoce a victimelor, în ciuda faptului că diagnosticul este de multe ori dificil. S-a folosit ultrasonografia pentru examinarea obiectivă a echimozelor rezultate în urma hemoragiilor subcutanate, și s-a determinat posibilitatea măsurării precise a adâncimii și grosimii unei hemoragii subcutanate.

Au fost comparate descoperirile microscopice și imaginile ultrasonografice a 10 echimoze în cazuri de autopsie medico-legală. Mai mult de atât, prin ultrasonografie, s-au măsurat modificările succesive în hemoragiile subcutanate post-echimotice la 16 copii sănătoși, voluntari. Examenul histologic a obiectivat hemoragii ușoare sau moderate la nivelul țesutului adipos. A existat o zonă izoechogenă sau hiperechogenă în imaginile redate de ultrasonograf. În cazurile post-mortem, a fost observată o corelare între grosimea hemoragiilor subcutanate, atât prin examen macroscopic, cât și prin ultrasonografie.

De asemenea, s-a confirmat că grosimea hemoragiei subcutanate la copiii sănătoși scade în timp. Este posibilă măsurarea precisă a distanței de la suprafața pielii la hemoragia subcutanată și a grosimii hemoragiei subcutanate prin intermediul ultrasonografiei. Astfel, vârsta unei echimoze poate fi estimată mai precis utilizând informații despre hemoragia subcutanată de la ultrasonografie, în plus față de evaluările stabilite cu ochiul liber și prin spectrofotometrie.

Pielea este cel mai comun organ implicat în leziunile accidentale sau non-accidentale la copii, și până la 90 % dintre copii abuzați fizic prezintă leziuni caracteristice ale pielii. În mod particular, vânătăile se găsesc în 90% dintre cazurile de abuz fizic, și coexistența vânătăilor noi și vechi indică spre un diagnostic de abuz fizic cronic.

În stabilirea diagnosticului de abuz fizic, mijloacele prin care s-au produs vânătăile și vechimea lor ar trebuie să fie, în mod normal, determinate prin observarea macroscopică a particularităților externe (forma, culoarea și mărimea). S-a folosit spectofotometria pentru a estima vârsta unei vânătăi prin evaluarea culorii și s-a constatat că adâncimea de la suprafața pielii până la hemoragia subcutanată are o influență masivă asupra modificărilor de culoare ale unei vânătăi. Culoarea vânătăii nu depinde doar de vechime, dar, de asemenea, de localizare, adâncime și caracteristicile pielii.

Cu toate acestea, este dificilă aprecierea adâncimii și grosimii unei hemoragii subcutanate într-un organism viu. Ultrasonografia este potrivită pentru aprecierea acestor caraceristici, dar imagistica ultrasonografică a hemoragiilor subcutanate nu a fost stabilită. Acest studiu a investigat dacă adâncimea și grosimea hemoragiilor subcutanate ar putea fi evaluată cu precizie utilizând ultrasonografia.

S-a folosit un ultrasonograf (SonoSite180PLUS, SonoSite, Inc.,S.U.A.), care este un aparat mic, portabil. O sondă liniară(L38/10-5,SonoSites, Inc., S.U.A), care a oferit observare superioară a țesuturilor superficiale și a fost conectat la ultrasonograf. Miyauchi și colab. au raportat că un traductor de 10MHz a fost considerat adecvat, deși imaginile detaliate au fost obținute, în mare măsură, în țesuturile dermale profunde și în structurile subcutanate, iar sonda folosită a avut un traductor de 5-10 MHz.

Atunci când specialiștii examinează țesutul subcutanat prin ultrasonografie, trebuie să fie atenți la bunele practici. Fornage și colab. specifică în studiul lor că variațiile de presiune ale traductorului pe piele pot modifica grosimea aparentă și ecogenitatea pielii. Specialiștii ar trebui să fie conștienți de acest lucru și să folosească presiunea minimă necesară pentru a obține un rezultat satisfăcător. Cele două metode utilizate sunt descrise mai jos.

Compararea semnelor macroscopice, a celor microscopice și a imaginilor ultrasonografice ale hemoragiilor subcutanate în cazurile postmortem.

În autopsia medico-legală, uneori, se incizează o vânătaie la unghiuri drepte pe piele și se observă direct hemoragia subcutanată în scopul de a confirma amploarea hemoragiei cutanate produsă în urma unei vânătăi. Zece vânătăi (cinci bărbați și două femei) au fost studiate prin ultrasonografie înainte de incizarea pielii. După incizie, gradul de hemoragie subcutanată a fost observat macroscopic și un examen histologic a fost executat (hematoxilin-eozină). Apoi au fost comparate măsurătorile grosimilor hemoragiei subcutanate din constatările macroscopice cu cele din imaginile ultrasonografice.

Modificările cronologice în hemoragiile subcutanate utilizând ultrasonografia la copii voluntari sănătoși.

Au fost examinate 16 vânătăi dobândite în urma accidentărilor minore de zi cu zi, la 8 copii voluntari sănătoși (șase băieți și două fete). Vârsta medie a acestor copii este de 5,5 ± 2,7 (interval 1-10) ani. Adâncimea de la suprafața pielii până la hemoragia subcutanată și grosimea hemoragiei subcutanate au fost măsurate cu ultrasonograful. Datele au fost înregistrate în fiecare zi până la vindecare. În acest fel s-au putut aprecia modificările cronologice. Toate vânătaile s-au vindecat în mod natural, fără tratament cu gheață sau altele pentru a grăbi procesul de vindecare.

Rezultate

Examinarea macroscopică și imaginile ultrasonografice au arătat o corelație semnificativă.

În studiul de față a existat o bună corelare între grosimea hemoragiilor subcutanate măsurate post-mortem prin metoda macroscopică și metoda ultrasonografică. Cu toate că gradul de precizie a măsurătorilor ultrasonografice este mare, o eroare de măsurare poate să apară deoarece este dificil să se distingă între segmentul fibros și hemoragia subcutanată.

S-a demonstrat că se poate determina adâncimea de la suprafața pielii la hemoragia subcutanată și grosimea hemoragiei subcutanate la copiii sănătoși (în organsimul viu) folosind ultrasonografia. Grosimea pielii variază foarte mult, în funcție de locul examinat, iar grosimea țesutului adipos prezintă variații chiar mai mari.

Grosimile hemoragiile sunt asociate cu adâncimea de la suprafața pielii la hemoragia subcutanată și au un efect asupra culorii vânătăii. De asemenea, s-a observat că grosimea unei hemoragii subcutanate scade cu timpul. Examinările macroscopice și spectrofotometrice sunt limitate în ceea ce privește evaluarea hemoragiilor subcutanate, deoarece acestea depind numai de schimbările care se pot percepe la exterior.

Imaginile ultrasonografice au fost utilie pentru și pentru a face diferența între alte leziuni patologice, cum ar fi o pată mongolă (decolorarea pielii) și hemoragiile subcutanate. Determinarea adâncimii de la suprafața externă a pielii până la hemoragia subcutanată și grosimea hemoragiei pot furniza indicii care se adaugă, în mod benefic, la determinarea cu acuratețe a evaluarii spectofotometrice a unei vânătăi.

Acest studiu nu are precedent și rezultatele obținute indică faptul că tehnica ultrasonografică poate oferi o evaluare corectă a unei vânătăi, și are potențialul de a permite o estimare mai precisă a vechimii vânătăii, împreună cu examinarea cu ochiul liber și spectofotometria. [16]

6.8. Fotodocumentarea în cazurile de abuz fizic

Considerații legale

Principalele cerințe de admitere în sala de judecată a unei fotografii drept dovadă sunt relevanța și autenticitatea. Cu excepția cazului în care fotografie este admisă prin stipulație, partea care dorește să introducă fotografia drept probă trebuie să fie pregătită să depună mărturie că fotografia este o reprezentare corectă a scenei. [17]

Acest lucru înseamnă, de obicei, că cineva trebuie să depună mărturie că fotografia reprezintă un portret explicit și precis al scenei de violență. Pentru a verifica dacă fotografiile aparțin, de drept, copilului respectiv, un marker de identificare poate fi plasat în fața lui corespunzător cu fiecare fotografie, la început șirului de imagini sau, măcar, la final. Includerea unor astfel de semne sau etichete pe fiecare fotografie este o acțiune consumatoare de timp. În cele din urmă, examinatorul este cel care trebuie să verifice dacă o fotografie sau secvență video aparțin unui anumit pacient. [17]

În general, fotografiile considerate admisibile sunt acelea care sunt revelatoare pentru caz, permit martorului să descrie mai bine obiectele portretizate, permit juriului să înțeleagă mai bine mărturia sau să pună cap la cap amănuntele. Instanțele, de regulă, permit explicarea și ilustrarea mărturiilor cu o fotografie. O simplă explicație dată de către fotograf că imaginile sunt necesare pentru o descriere adecvată a complexității și implicațiilor leziunilor este de ajuns. [18]

Atunci când are loc copierea imaginilor statice în scopuri legale, este indicat să se creeze o copie fidelă. Acest lucru înseamnă că fotografia, sub nicio formă, nu trebuie modificată sau tăiată. În cazul în care este convertită sub formă de print, printul trebuie să fie executat pe hârtie fotografică de calitate superioară, utilizând o imprimantă color de calitate superioară. Copii alb negru sau chiar color pe hârtie simplă sunt inutile. Când se copiază un material video, atât copia cât și originalul ar trebui făcute utilizând cea mai mare calitate media la setările cele mai bune.

O considerație legală particulară în ceea ce privește fotografiile digitale este susceptibilitatea fotografiilor de a fi modificate, și, prin urmare, respinse de curtea de judecată. Până în prezent nu a existat niciun precedent juridic care să excludă utilizarea de fotografii obținute difital. Regulile federale de evidență definesc documentele scrise și înregistrările să includă și înregistrări electronice. [18]

În cazul în care dovezile sunt stocate într-un calculator sau dispozitiv similar, orice document imprimat care reflectă informațiile cu acuratețe este considerat original. Normale care stabilesc că un duplicat, o reproducere fidelă a originalului, este admisibilă în instanță, se aplică și în cazul documentului original. Aceasta înseamnă că o fotografie sau un material video stocate într-un calculator sau alt dispozitiv similar sunt considerate originale iar copiile fidele ale acestora sunt admisibile ca probe în instanță. Imaginile originale pentru utilizarea în sala de judecată ar trebui, desigur, să nu fie modificate.

În cazul în care o copie a unei fotografii este modificată pentru a se îmbunătăți vizualizarea, cum ar fi prin luminare sau întunecare, aceste modificări trebuie consemnate imediat. Imaginea digitală originală trebuie să fie păstrată în formatul original, în mod ideal în formatul TIFF sau JPG necomprimat. [19]

Specialiștii medicali în abuzuri asupra copiilor sunt adesea chemați să examineze fotografii ale leziunilor sau ale scenei de abuz. S-a remarcat faptul că un profesionist care revizuie fotografiile trebuie să insiste pe printuri de bună calitate ale fotografiilor originale (poate chiar mai bune, copii ale fișierelor digitale originale).

Fotografiile de la locul faptei, dacă sunt disponibile, trebuie revizuite, de asemenea. Cu toate acestea, fotografiile leziunilor suspectate pot fi înșelătoare. Pe de o parte, ar putea să nu reușească să indice prezența leziunilor sau, pe de altă parte, să sugereze leziuni care nu există. Se raportează că, un caz examinat de cinci experți, a fost incorect diagnosticat drept abuz, din cauza faptului că fotografiile dublu-dimensiunale (2D) nu au reuțit să reflecte cu acuratețe o variantă normală tridimensională(3D). [19]

Traume accidentale versus traume non-accidentale

Pe terenul de joacă este normal ca copiii să sufere accidentări. Joaca poate provoca leziuni minore copiilor. Cu cât este mai mic copilul cu atât este mai predispus la lovituri în urma jocului dar și la abuzuri. Problema apare atunci când un copil se prezintă cu o traumă și explicația oferită sfidează logica medicală, sau, în cel mai rău caz, nu există explicație.

Un prejudiciu cauzat intenționat unui copil de către părinte sau îngrijitor de încredere, de multe ori, rămâne fără explicație deoarece există teama de pedeapsă. Acest lucru pune anchetatorii pe gânduri și îi face să ridice suspiciunea de abuz fizic. Odată ce acest lucru se întâmplă, este foarte probabil ca medicul să poată eticheta prejudiciul ca fiind “traumă non-accidentală”(TNA). Constatând acest fapt, medical este împuternicit să recurgă la intervenția serviciilor sociale și a anchetatorilor.

Anchetatorii trebuie să fie conștienți că medicul nu afirmă că s-a întâmplat un abuz și să țină cont de circumstanțele suficient de suspicioase care indică unul. Dintr-o perspectivă de aplicare a legii, desemnarea TNA este suficientă pentru a ridica probleme de custodie. [21]

Sindromul bebelușului scuturat

SBS reprezintă o formă de abuz fizic asupra copilului care se petrece atunci când un agresor violent agită un bebeluș sau copil prin inițierea unui tip de mișcare bruscă provocându-i acestuia mișcări de accelerare-decelerare. De regulă, nu există nicio dovadă vizibilă externă a traumei.

Conceptul de SBS a fost descris inițial la începutul anilor 1970, bazat pe o teorie și o mare varietate de condiții de către Dr. John Caffey – radiolog, precum si Dr. Guthkelch Norman-neurochirurg.

SBS poate fi fatal si poate cauza leziuni cerbrale severe, rezultând la handicap pentru tot restul vieții copilului. Se estimează că, aproximativ jumătate din decesele legate de abuzul asupra copilului sunt raportate ca fiind datorate sindromului bebelușului scuturat.

Consecințele nefatale ale SBS includ grade diferite de afectare vizuală (inclusive cecitate), afectare motorie (paralizie cerebrală) și tulburări cognitive. [22]

Prevenirea este similară cu prevenirea abuzului copilului în general: Părinții începători, bonele și îngrijitorii neexperimentați pot fi avertizați cu privire la pericolele legate de scuturarea sugarilor. Un copil care plânge și este agitat reprezintă în general o cauză comună declanșatoare de frustrare și care poate genera violența celor care îi au pe copii în grijă. Unii experți oferă strategii părinților să facă față propriilor lor frustrări.

Care sunt principiile într-o situație de urgență atunci când un sugar devine inconștient iar cauza este necunoscută ?

• Să se asigure suportul vital de bază. • Să se suspecteze leziune de scuturare. • Să se investigheze retina în vederea hemoragiilor retiniene și alte cauze. • Să se opteze pentru CT atunci când cauzele rămân necunoscute sau se suspectează hemoragii retiniene. • Să se alerteze serviciile sociale și poliția dacă există hemoragii subdurale.

Figura 8 – Secvența leziunilor ce cauzează leziuni la nivel cerebral în cazul SBS.

Ca și probleme juridice, în iulie 2005, Curtea de Apel a Regatului Unit a înregistrat patru procese pe bază de SBS: la un caz s-a renunțat, o sentință a fost redusă iar pentru două, s-au pronunțat condamnări. Instanța a constatat că triada clasică de hemoragii retiniene, hematom subdural, encefalopatie acută nu reprezintă un diagnostic sigur de SBS și că istoria clinică este, de asemenea, importantă în stabilirea sentinței. Curtea a confirmat conceptul clinic de SBS, dar a respins un caz și a schimbat o sentință de la crimă, la omor prin imprudență.

Termenii "traumatism ne-accidental" cu prescurtarea englezească "NAI" (de la "non-accidental injury") și "traumatism cranian abuziv" au fost sugerate în loc de "SBS". [22]

Sindromul de moarte subită a copilului

Un studiu efectuat de către Archie Kalokerinos pe copiii aborigeni din Australia a jucat un rol major în descoperirea unor mecanisme implicate în SBS și în sindromul de moarte subită a copilului.

Aborigenii trăiau separat de restul lumii. Se hrăneau cu fructe proaspete și puțină carne. Greutatea lor corporală era normală și nu sufereau de patologiile de rând. După ce le-au fost cucerite pământurile au fost nevoiți să plece iar dieta lor a avut de suferit. Afecțiuni banale precum o simplă răceală sau diverse tulburări gastro-intestinale duceau la moartea subită a copiilor.

La scurt timp, sănătatea aborigenilor a urmat un declin iar copiii au început să dezvolte boli pe care nu le mai avuseră până atunci. Așadar, rata mortalității infantile creștea în toată lumea.

La copii, hemoragiile la nivelul retinei si cele subdurale, sau alte tipuri de hemoragii si vânătăi în combinații variate, au fost recunoscute de experți ca fiind semne de diagnostic pentru SBS. În mod special, anumite semne care indică hemoragiile retiniene și alte rupturi, chiar și în absența altor patologii, sunt patognomonice.

Dacă cu fiecare autopsie efectuată s-ar include analiza osoasă sistematică, rezultatele ar fi în beneficiul diagnosticului diferențial. Astfel, s-ar putea face diferența între abuzul intenționat și alte patologii metabolice. [23]

Un alt studiu efectuat de Zilva și Wells în 1919 a indicat modificări caracteristice scorbutului în structura dentară a porcușorilor de guineea. Apariția scorbutului a fost observată chiar în stadiile inițiale ale bolii. Schimbarea pare să ia amploare, inițial, la nivelul celulelor odontoblastice din partea superioară a pulpei. Așadar, dacă analiza dentară ar fi introdusă în cerințele autopsiei, ar putea să lărgească orizonturile medicului de a diferenția între abuzul de cauză intențională sau alte diverse modificări de cauză metabolică. [24]

Se pare că ar exista două erori majore făcute de către specialiștii în medicină legală care sunt chemați să investigheze cazurile de SIDS și SBS. Prima eroare și cea mai importantă este omiterea de a lua în considerare, în profunzime, sau cu o atenție mai deosebită, istoricul cazului. Adesea, un diagnostic este stabilit pe ghicite, ca să spunem așa, și pornind din acest punct, cazul este prejudecat de informații incomplete.

Există două modalități de “câștigare” a cazurilor SBS. O primă modalitate ar fi explicarea patologiilor care se pot dezvolta fără să fi fost caz de traumă cu intenție. A doua modalitate ar fi dovedirea incorectitudinii raporturilor de autopsie în tribunal. Este surprinzător cât de des se întâmplă aceste lucruri.

Pentru înțelegerea proceselor biochimice este necesar un bagaj profund de cunoștințe medicale, așa că, nu există un mod simplu de a prezenta în fața unui judecător sau jurați, toată informația necesară pentru înțelegerea cazului. Alternativa ar fi acceptarea a ceea ce martorul are de prezentat, caz nu tocmai ideal.

Conceptul vechi care stă la baza SIDS e bazat pe două presupuneri :

Moartea a survenit pe neașteptate și copilul a fost perfect “sănătos” până atunci

La autopsie nu au fost sesizate patologii anormale sau investigațiile au scos nimic neobișnuit la iveală. [23]

Sindromul copilului bătut – The battered child syndrome

Sindromul copilului bătut este o condiție care apare la copii mici care au fost abuzați grav și reprezintă o cauză frecventă de traumă sau deces. Acest sindrom trebuie luat în considerare atunci când orice copil prezintă semne de fractură la nivel osos, hematom subdural, formațiuni ale țesutului moale sau vânătai. Factorii psihiatrici dețin o importanță majoră în patogeneza sindromului, dar cunoașterea pe deplin a acestor factori este limitată.

Sindromul copilului bătut este un termen folosit de către specialiști pentru a defini o condiție clinică survenită la copii mici care au primit un tratament fizic abuziv din partea unui părinte sau persoana în grija căruia se află copilul. Patologiei i s-a atribuit, de asemenea, și denumirea de “traumă de nerecunoscut” de către medicii rediologi, ortopezi, pediatri și cei de la serviciile sociale. Este o cauză semnificativă care produce o dizabiilitate copilului și poate duce către moartea acestuia. Din nefericire, este frecvent nerecunoscută și chiar diagnosticată fiind, este tratată inadecvat de către clinician datorită ezitării acestuia de a aduce cazul în lumina autorităților.

Manifestări clinice :

Manifestările clinice variază de la cazurile în care trauma este aproape de nerecunoscut, la cazurile în care există dovezi clare care indică o traumă la nivelul țesutului moale sau la nivel osos.

Sindromul copilului bătut poate să apară la orice vârstă, dar, în general, sunt afectați copiii cu vârsta mai mică de 3 ani. În unele cazuri, manifestările clinice sunt limitate la un singur episode de violență, dar de cele mai multe ori, sănătatea copilului este precară, și se pot observa semne de igienă defectuasă, răni multiple la nivelul țesuturilor și malnutriție. În ceea ce privește istoricul cazului , există episoade sugestive pentru traumă și neglijare. Există o diferență majoră în ceea ce privește semnele clinice și istoricul relatat de părinte, care ne ajută să diagnosticăm mai bine acest tip de sindrom. Faptul interesant este că, pe durata internării copilului în spital sau în alt mediu specializat, acesta nu suferă alte leziuni noi, fie la nivelul țesuturilor moi sau la nivel osos, ceea ce scoate din peisaj o varietate de boli ale țesutului osos sau sistemului hematopoietic în care leziunile apar spontan sau după traume minore.

Hematomul subdural, cu sau fără fractură craniană, de orice tip, este un semn foarte comun chiar și în absența fracturilor oaselor lungi. Este totodată foarte posibil ca părintele sau îngrijitorul copilului să-i fi administrat acestuia o supradoză a unui medicament sau să-l fi expus la un gaz natural sau altă substanță toxică. Observația că leziunile sunt în diferite stadii de vindecare are valoare adițională în stabilirea diagnosticului final.

De cele mai multe ori, leziunile osoase sunt observate incidental la examinarea din alte cauze decât cele pentru abuz. Dacă se suspicionează agresiune asupra copilului, un examen radiologic complet ar fi util pentru definitivarea diagnosticului.

Manifestările radiologice ale traumei sau formațiunile osoase care apar sunt la fel fie că există istoric de traumă sau nu. Totuși, există îndoieli în rândul clinicienilor, de a accepta în unanimitate semnele radiologice ca fiind indicatoare ale traumei repetitive și posibilului abuz. Aceste îndoilei survin din indispoziția emoționala a medicilor de a lua în considerare abuzul ca și cauză a unei deficiențe a copilului și, de asemenea, din necunoștința unor aspecte specifice în vindecarea fracturilor, astfel că, devin nesiguri de semnificația fracturilor prezente. Pentru medicul informat, oasele relatează “povestea” unui copil prea mic sau prea înspăimântat să vorbească despre abuz. [25]

Obiectivele studiului

Studiu epidemiologic

Integrarea rezultatelor mai multor studii ca fiind considerate ”combinabile”.

„Revizuirea domeniilor de cercetare care iau în considerare abuzul asupra minorilor și determinarea gradului în care un rezultat particular a fost replicat cu succes de diverse cercetări.„ (Eden 2002, p.841).

Analiză cantitativă a rezultatelor obținute de studiile derulate în domeniul de cercetare al abuzului fizic asupra copiilor.

Constatarea diferențelor între rezultatele obținute de studii diferite.

Material și metodă

Lucrarea de față folosește ca material de studiu diverse studii epidemiologice, efectuate pe perioade definite de timp, în care se evaluează factorii de risc, prevalența și incidența abuzului fizic și a componentelor sale în Romania și alte state.

Pentru fiecare studiu în parte, parametrii urmăriți au fost :

date despre familie (organizată, dezorganizată) :

dacă familia trăiește singură sau cu alți membrii

vârsta părinților

consumul de alcool

eventuale boli psihice

mediul de proveniență

date despre copii :

vârstă

sex

câți copii sunt

ierarhia

dacă merge la școală sau nu

probleme la școală

fumat; alcool; droguri

date despre agresiune :

agresiune unică sau multiplă; repetate

motivele agresiunii

leziuni : echimoze; escoriații; fracturi

numărul de zile de îngrijire medicală

obiectul agresiunii

asocieri cu alte tipuri de abuz

identificarea agresorului

dacă există mai mulți copii abuzați în familie

Pentru analiza statistică, datele au fost exprimate ca valori absolute, valori procentuale, precum și ca medii.

III. Rezultate și discuții

III.1. Abuzul fizic în familie

Abuzul exercitat în familie asupra copiilor (date extrase dintr-o analiză secundară a informațiilor provenite din diverse cercetări și studii efectuate în România).

În Romania s-au efectuat destul de puține studii empirice în legătură cu violența exercitată de către părinți asupra copiilor și asupra măsurilor prin care se demonstrează acest fenomen. Marea majoritate a acestor studii nu denotă reprezentativitate națională și pun la dispoziție o viziune limitată în ceea ce privește incidența diferitelor forme de abuz asupra copiilor.

Studiul 1

Studiul cu reprezentativitate națională ”Copilul abuzat și neglijat în România” – efectuat de Agenția Națională Pentru Protecția Copilului și Adopție. [26]

În anul 2000, Agenția Națională pentru Protecția Copilului și Adopție, a efectuat, cu sprijinul oferit din partea Băncii Mondiale și OMS, un studiu cu reprezentativitate la nivel național. Obiectivul principal al acestui studiu a fost reprezentat de ”furnizarea de informații cantitative și calitative referitoare la natura și extinderea abuzului și neglijării copilului în România, în vederea fundamentării sociale și configurării unui sistem adecvat și eficient de prevenire, intervenție și combatere a acestui fenomen”. [26]

A fost desfășurată o anchetă sociologică cu reprezentativitate națională, anchetă care a cuprins 1,265 școlari cu vârste cuprinse între 13-14 ani (elevi de clasa a-VII-a), 1,556 de copii cu copii minori și 110 specialiști din domenii de profesie diferite (medici pediatri, profesori, ofițeri de poliție, asistenți sociali, reprezentanți ai unor O.N.G.-uri și altor instituții etc.).

Din discuțiile cu experții au reieșit următoarele forme de abuz :

abuzul fizic

abuzul psihic

abuzurile educațional și sexual

abuzul psihic

exploatarea copiilor în cadrul familiei

Aceste forme de abuz provin din date reale furnizate experților de către cunoștințe ale familiei, vecini, școli, instituții și cadre medicale, părinți sau/ori rude ale copiilor, și chiar de la unii copii implicați.

Drept consecință a expunerii informațiilor primite de la părinți și copii s-a efectuat distribuția fiecărei forme de abuz în contextul tuturor acestor forme (vezi Tabelul 1).

Tabelul 1 – Răspândirea la nivel național a cazurilor de abuz și neglijare a copiilor din România, așa cum a reieșit în urma răspunsurilor date în chestionar de către părinți și copii.

În continuare, abuzurile fizic, psihic și educațional au fost declarate de ambele părți, copii și părinți, ca fiind principalele forme de abuz. Astfel, peste 18% dintre părinți și peste 24% dintre copii sunt de părere că una dintre cele mai frecvente forme de abuz este este forma de abuz fizic.

Investigațiile asupra copilului au demonstrat că incidența cea mai mare a neglijării fizice și psihice, a abuzului fizic, sexual și psihic, precum și a altor forme de exploatare se manifestă, în mod special, în mediul rural, în timp ce în mediul urban cea mai mare frecvență o ocupă neglijarea educațională (vezi tabelul 2). La nivel național, neglijarea, atât cea fizică (45.8%), psihică (43.6%) și cea educațională (34.1%) însemnează, fără îndoială, principale formă de abuz. [26]

Tabelul 2 – Prevalența cazurilor de abuz/neglijare rezultată din ancheta întreprinsă în rândul copiilor de 13-14 ani (clasa a VII a)

Regiuni precum Moldova, Maramureș, Dobrogea, Banat au o incidență mai mare a cazurilor de abuz fizic, psihic și educațional față de Muntenia, Oltenia, Transilvania și București, fapt ce reiese din analiza comparativă pe regiuni. Totodată, în Crișana-Maramureș și Moldova se înregistrează o frecvență mai crescută a abuzului sexual și educațional.

Printre cele mai importante constatări ale studiului se numără pedeapsa fizică aplicată de către părinți.

84% dintre copiii incluși în studiu au declarat că sunt pedepsiți de către părinți prin bătăi aplicate cu mâna (vezi tabelul 3)

Din 5 copii, unul singur a declarat că este lovit cu diferite obiecte pentru o anumită greșeală (cu lingura de lemn – cca.11%; cureaua – 24%; bățul – 29,3%) sau atunci când părintele este nervos/supărat

16% dintre copii nu vor să se mai întoarcă acasă din frică de a nu fi agresați din nou

10% au declarat că abuzul a fost sever, prin bătăile grave pe care le-au primit

31.1% au declarat că nu merită pedeapsa primită, spre deosebire de

22.7% care au declarat că au meritat pedeapsa

Tabelul nr. 3 – Pedeapsa fizică aplicată copilului de către părinți

În ceea ce privește neglijarea fizică :

16% dintre copii au susținut că merg la culcare înfometați

1% dintre copii au declarat că nu au mâncat suficient sau deloc (vezi tabelul 4).

Tabelul 4 – Neglijarea fizică a copiilor (Sursa: Copilul abuzat și neglijat în România. Studiu național 2000, Agenția Națională Pentru Protecția Copilului și Adopție, Banca Mondială, Organizația Mondială a Sănătății, București, 2002, p. 47)

Cca. 13% dintre copii au declarat că sunt triști din cauza faptului că părinții nu le cumpără jucării sau alte lucruri dorite.

39.6% au evidențiat că părinții nu le cumpără medicamente atunci când au nevoie.

Alți copii au furnizat informații din cadrul cărora reiese că sunt frecvent supuși abuzului psihic, menționând că sunt jigniți, amenințați, umiliți și izolați (vezi tabelul 5).

Tabelul 5 – Declarațiile copiilor referitoare la abuzarea lor emoțională de către părinți.

O proporție de 36% dintre copii au declarat că părinții îi amenință cu bătaia dar și cu alte pedepse. 24% au spus că sunt neglijați și lăsați pe un perioadă îndelungată singuri cu scopul de a avea grijă de frații lor mai mici. 22% sunt înjurați și agresați verbal de către părinți. 17% sunt traumatizați psihic și emoțional dacă în prezența lor au loc certuri și bătăi între părinți. [26]

Lipsa de comunicare sau comunicarea deficitară, absența supravegherii sau supravegherea insuficientă reprezintă indici care măsoară neglijarea psihică în raporturile copil părinte. (vezi tabelul 6)

Tabelul 6 – Declarațiile copiilor cu privire la incidența neglijării lor psihologice de către părinți

9% dintre copii au spus că le este interzis de către părinți să socializeze, iar peste 8% au declarat că sunt înțeleși în foarte mică proporție de către părinți. Doar 1% au susținut că relația lor cu familia este nesatisfăcătoare sau foarte proastă în timp ce 12.7% au susținut că nu li se oferă cadouri de ziua lor. 12.5% au susținut că se simt nedoriți sau neiubiți. 12.3% au susținut că se simt în nesiguranță acasă iar 12% au apreciat că părinții manifestăgesturi de afecțiune foarte rar sau deloc. [26]

Cât despre exploatarea copiilor de către părinți (vezi tabelul7) :

Apropximativ 7% au spus că sunt obligați să aibă grijă de frații și surorile mai mici în loc să meargă la școală.

Cca. 3% au declarat că sunt forțați să meargă la muncă în loc să meargă la școală.

Tabelul 7 – Incidența cazurilor de exploatare a copilului de către familie evidențiată de declarațiile copiilor

Neglijarea educațională de către părinți sugerează faptul că, (în conformitate cu informațiile relatate de copii) ;

peste 34% dintre aceștia nu sunt întrebați sau verificați dacă frecventează orele de la școală.

8.7% dintre părinți nu se prezintă la ședințele cu părinții.

8% nu le pun la dispoziție cărțile și materialele necesare pentru școală (vezi tabelul 8).

Tabelul 8 – Incidența neglijării educaționale a copiilor de către părinți rezultată din declarațiile copiilor

În ceea ce privește abuzul sexual, a ieșit în evidență că :

9.1% din lotul care cuprinde întreaga țară au declarat că au fost supuși abuzului sexual.

5.7% au susținut că unul dintre părinți i-a instigat la fapte indecente.

2.2% au spus că au fost nevoiți să se lase mângâiați pe anumite regiuni ale corpului.

3% au relatat ca au fost obligați să-și dea jos hainele în fața unei anumite persoane, să întrețină relații sexuale împotriva voinței și să pozeze goi (goale) în schimbul unor sume de bani. [26]

Studiul făcut de Agenția Națională Pentru Protecția Copilului și Adopție (actuala Agenție Națională Pentru Protecția Drepturilor Copilului) pune la dispoziție detalii numeroase ce subliniază și aduc la cunoștință incidența diverselor forme de abuz asupra copilului în România și incidența factorilor de risc, oferind, totodată, cunoștințe pentru a se putea efectua comparații la nivel internațional dar și pentru a se elabora măsuri de intervenție și prevenire a abuzurilor.

Date rezultate din Rapoartele organizației ”Salvați Copiii” [27]

În conformitate cu informațiile publicate de ”Salvați Copiii” în perioada 2005-2006, organizația a perpetuat eforturile înterprinse în cadrul proiectului de prevenire și intervenție psihoterapeutică și socială în abuzul infantil, precum și lupta împotriva traficului de copii, în centrele de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat și traficat din București, Iași, Timișoara, Suceava, Târgu Mureș și Târgoviște. (Raport Anual 2005, Salvați Copiii (Save the Children in Romania), București, 2006, p.11). Beneficiarii proiectului au fost copiii, victime ale abuzului și traficului, părinții acestora și specialiști precum asistenți sociali, psihologi, juriști, polițiști și voluntari. [26]

Un număr de 649 de copii abuzați au fost luați în evidența de către centrele de consiliere, în anul 2005. Li s-a pus la dispoziție servicii de recuperare și consiliere. Din totalul cazurilor înregistrate s-au evidențiat 5 forme de abuz (vezi tabelul 9).

Tabelul 9 – Cazuri de copii abuzați (și de părinți ai acestora) aflate în evidența Centrelor de Consiliere ale organizației ”Salvați Copiii” în anul 2005.

Formele de abuz cele mai comune în rândul copiilor au fost cele de abuz emoțional (peste 28%), abuz fizic (13%) și neglijare (10.6%).

Pentru a preveni și combate fenomenul de neglijare și abuz, organizația ”Salvați copiii” a relansat campania ”Bătaia nu e ruptă din rai”, care are ca scop promovarea Legii 272/2004 – pusă în vigoare de la 1 ianuarie 2005, ce interzice cu orice preț exercitarea pedepselor fizice și tratamentelor umilitoare, pe de o parte, iar pe de altă parte are rolul de deschide o cale către schimbarea mentalităților în ceea ce privește educarea copiilor cu ajutorul unor mijloace fără violență. [26]

Raportul mai precizează, de asemenea, că, în perioada aprilie 2005-februarie 2006, un număr de 103 copii victime ale traficului de ființe umane și pe cale de a fi fost traficați au beneficiat de serviciile oferite de Centrele de Tineret (din București și județul Giurgiu).

Raportul organizației din 2006 susține că în acel an s-a înregistrat o scădere a incidenței cazurilor de abuz fizic, emoțional și sexual, de la 48% din totalul diverselor tipuri de abuz din anul 2005 la 38.7% în anul 2006.

Tabelul 10 – Cazuri de copii abuzați (și de părinți ai acestora) aflate în evidența Centrelor de Consiliere ale organizației ”Salvați Copiii” în anul 2006 (Sursa: Raport Anual 2006, Salvați Copiii, București, 2006, p. 11.)

Date aflate în evidența Institutului pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității din Inspectoratul Poliției, București. [28]

Date cu privire la abuzul și exploatarea sexuală a copiilor

În România, datele referitoare la actele de abuz sexual comise de părinți împotriva copiilor lor, sunt insuficiente sau incomplete din cauza caracterului delicat al acestora. Nu se cunosc informații pertinente și lipsesc cu desăvârșire anchetele întreprinse asupra victimelor. În schimb, statisticile oficiale pun în evidență că, începând din anul 1990 și până în 2000, au fost descoperite în jur de 600-650 infracțiuni de incest, având o medie anuală de circa 65-70 de cazuri. (Conform articolului semnat de Vasile Surcel, Părinții mai răi decât violatorii. Incestul – coșmarul copiilor români, ”Evenimentul Zilei”, 23 octombrie 1999, p. 5.)

Infracțiunile de abuz sexual păreau fără importanță până în anul 1993, când s-au înregistrat doar 30 de cazuri cu 9 victime cu vârste sub 14 ani.[29] Pe atunci nu existau mijloace propice prin care să se efectueze statistici semnificative cu scopul de a monitoriza infracțiunile în mod regulat. În anul 1997 s-au raportat 63 de cazuri, cu 19 victime cu vârste sub 14 ani. În 1998, se consemna în statisticile oficiale o cifră de 65 de cazuri cu 10 victime cu vârste sub 14 ani. În cele din urmă, în anul 1999, au existat 73 de cazuri. Aproximativ o treime dintre aceste cazuri de incest s-au desfășurat în Moldova. (de Rădulescu M. Sorin, Sociologia violenței (intra)familiale. Victime și agresori în familie, București, Editura Lumina Lex, 2001, p. 194.) [29]

Statisticile poliției oferă date mai ”sistemaizate” în ceea ce privește incidența fenomenului de abuz sexual. Cu toate că, exceptând cazurile de incest, nu fac diferența între abuzul înfăptuit de părinți și cel comis de către străini(minori sau majori).

Preponderente în cadrul agresiunilor de natură sexuală sunt violurile și raporturile sexuale ale minorelor cu o persoană majoră.

În 2005, 2006 și primele 9 luni ale anului 2007, fără a lua incestul în considerare, s-a înregistrat o tendință a creșterii celorlalte acte de abuz sexual, în special violurile și raporturile sexuale ale minorelor cu o persoană majoră (vezi tabelul 21). În contrast cu această creștere, incestul a înregistratfie o tendință de ”stagnare” (în 2005 și 2006), fie una de descreștere (primele luni ale anului 2007). [30]

Tabelul 21 – Cazuri de copii abuzați sexual, aflate în evidența Institutului pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității din Inspectoratul Poliției, în perioada 2005- primele 9 luni ale anului 2007

Tabelul 22 – Distribuția pe fiecare categorie de vârstă a victimelor infracțiunilor de natură sexuală înregistrate în anul 2006.

În tabelul 22 se poate observa distribuția diverselor forme de abuz în anul 2006, în funcție de trei grupuri de vârstă. Pentru grupurile mai mici de vârstă (sub 14 ani și 14-16 ani), ierarhia formelor menționate situează violurile pe locul 1, locul 2 este ocupat de raporturile sexuale între o minoră și o persoană majoră iar locul 3 de către corupția sexuală. În ceea ce privește grupul celor cu vârsta între 16-18 ani, raporturile sexuale între o minoră și un major se situează pe locul 2.

Tabelul 23 este mai fidel în a ilustra victimizarea dintre cele trei grupuri de vârstă. Grupa de vârstă 16-18 ani are un risc mai mare de a fi supusă unor acte de viol și seducție. Grupa de vârstă 14-16 ani are un risc mai mare de a întreține relații sexuale cu un major, în timp ce grupa de vârstă sub 14 ani comportă riscul de a se confrunta mai des cu acte de perversiune și corupție sexuală.

Tabelul 23 – Distribuția comparativă pe fiecare categorie de vârstă și tip de abuz a victimelor infracțiunilor de natură sexuală înregistrate în anul 2006

Date cu privire la diverse forme de violență aplicate copiilor

Conform statisticilor aflate sub tutela Institutului pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității, pe tot parcursul anului 2006 s-au înregistrat un număr de 1.413 copii, victime ale maltratării sau unor forme de violență brutală (omor) (vezi tabelul 24).

Tabelul 24 – Distribuția cazurilor de maltratare și alte forme de violență asupra minorilor în funcție de vârstă în anul 2006. .

Agresiunile la care se recurge cel mai des, pentru toate cele trei grupuri de vârstă, sunt vătămările corporale, lovirile sau alte diverse acte de violență. A se observa cifra ridicată (7%) corespunzătoare omorurilor și a altor agresiuni fatale, în cadrul grupului de vârstă sub 14 ani.[27]

Pe departe, cel mai victimizat grup de vârstă este cel de 16-18 ani, asupra căruia se revarsă, spre deosebire de celelalte grupuri de vârstă, tentative de omor, cu mai multă intensitate, vătămări corporale grave și alte forme de violență. Este urmat îndeaproape de grupul de vârstă sub 14 ani unde predomină omorurile și loviturile cauzatoare de moarte. Cel mai puțin lezat pare a fi grupul de vârstă 14-16 ani, aici predominând alte violențe și vătămări corporale cucaracter grav (vezi tabelul 25).

Tabelul 25 – Distribuția comparativă cazurilor de maltratare și alte forme de violență asupra minorilor în funcție de fiecare grup de vârstă și formă de violență în anul 2006.

Tot date aparținând I.C.P.C cu privire la violența exercitată asupra copilului în anul 2006 mai sugerează că au existat 2.335 cazuri de abandon familial și un număr de 77 tratamente rele aplicate copilului. Tabelul 26 (vezi tabelul 26) indică distribuția pe grupuri de vârstă. Reiese că cel mai expus grup de vârstă relelor tratamente și abandonului familial este cel sub vârsta de 14 ani.

Tabelul 26 – Distribuția pe grupuri de vârstă a cazurilor de abandon familial și rele tratamente aplicate minorilor în anul 2006.

În primele nouă luni ale anului 2007, statisticile indică faptul că au fost maltratați sau au fost victime ale altor forme de violență un număr de 2.999 copii (vezi tabelul 27). În funcție de vârstă, se observă că peste70% dintre victime au vârste cuprinse între 16-18 ani (vezi tabelul 28). Violența reprezintă forma de agresiune cea mai frecventă pentru toate grupurile de vârstă.

Tabelul 27 – Distribuția cazurilor de maltratare și alte forme de violență asupra minorilor în funcție de vârstă în primele 9 luni ale anului 2007.

Tabelul 28 – Distribuția comparativă cazurilor de maltratare și alte forme de violență asupra minorilor în funcție de fiecare grup de vârstă și formă de violență în primele 9 luni ale anului 2007

S-au înregistrat, de asemenea, 1.356 cazuri de abandon familal și 34 de rele tratamente aplicate copilului (vezi tabelul 29).

Tabelul 29 – Distribuția pe grupuri de vârstă a cazurilor de abandon familial și rele tratamente aplicate minorilor în primele 9 luni ale anului 2007

Asemănător cu anul 2006, grupul copiilor cu vârsta sub 14 ani a fost cel mai frecvent supus infracțiunilor menționate.

Tendințe ale victimizării copiilor în România și forme de protecție socială a acestora, rezultate din analiza datelor prelucrate de Agenția Națională Pentru Protecția Drepturilor Copilului [30]

Principalele servicii de care au beneficiat copiii aflați în dificultate și ponderea beneficiarilor incluși în ele.

Datele prelucrate de Agenția Națională Pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPDC), pe baza informațiilor furnizate (pentru trimestrul I al anului 2007) de către cele 47 Direcții Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din teritoriu, evidențiază următoarea situație: [30]

Un număr de 28.302 de copiii (vezi tabelul 30) au beneficiat de serviciile de prevenire a separării de părinți.

Aproximativ 62% au beneficiat de pe urma altor servicii de prevenire decât ale celor oferite de Centrele de zi.

Peste 38% au beneficiat doar de serviciile acestor centre. Cele mai cerute servicii de prevenire, înafară de cele din Centrele de zi, au fost cele din subdiviziunea Direcțiilor Generale de Asistență socială și Protecția Copilului, care au pus la dispoziție servicii pentru 37.0% dintre copiii aflați în atenția acestor centre. [30]

Din analiza acestor date mai reiese faptul că cele mai solicitate servicii de prevenire provin din subdiviziunea Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (44.6% de beneficiari) și din subordinea Consiliilor locale (beneficiarii fiind o treime dintre acești copii)-(vezi tabelul 31).

Tabelul 30 – Distribuția copiilor asistați în funcție de tipul de servicii de prevenire a separării de părinți

Tabelul 31– Distribuția copiilor asistați în funcție de forma de subordonare a serviciilor de prevenire a separării de părinți

Personalul Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului număra în primul trimestru al anului 2007 peste 41.000 de angajați, dintre care majoritatea (peste 73%) erau angajați ai centrelor de plasamen sau erau asietenți maternali profesionali (vezi tabelul 32).

Tabelul 32 – Distribuția personalului DGASPC în funcție de tipul de servicii

Marea majoritate a copiilor (aproximativ 63%) a beneficiat de serviciile de asistență socială de tip familial.

peste 35 % a beneficiat de serviciile de tip rezidențial publice și ale organizațiilor private acreditate (vezi tabelul 33).D

Doar 1.8% dintre copii au beneficiat de servicii alternative (la tutore). [30]

Tabelul 33 – Distribuția copiilor beneficiari ai sistemului de protecție specială în funcție de tipul de servicii de asistență socială

Cele mai cerute servicii în cadrul serviciilor de tip familial au fost cele oferite de asistenții maternali, angajați ai Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (la circa 42% dintre copii) și serviciile oferite de alte persoane/familii (la peste 49% dintre copiii beneficiari).

Cât despre serviciile cu caracter public și cele ale organizațiilor private acreditate, cei mai mulți beneficiari (peste 96%, aproape 99%) au fost în centrele de plasament. Centrele maternale au avut un număr mic de astfel de beneficiari (aproape 3% în cadrul serviciilor de tip rezidențial cu caracter public și 1% în interiorul organizațiilor private acreditate). [29]

Serviciile cu caracter public însumează aproximativ trei sferturi din totalul instituțiilor care oferă protecție socială particulară copiilor situați în dificultate. Serviciile aflate sub conducerea organizațiilor private acreditate însumează mai mult de un sfert din total (vezi tabelul 34).

* (Serviciu pentru dezvoltarea deprinderilor de viață independentă, adăpost de zi și noapte)

Tabelul 34 – Distribuția copiilor care beneficiază de protecție socială specială în instituțiile de tip rezidențial

Principalele forme de abuz exercitate asupra copiilor care au beneficiat de serviciile de prevenire și protecție socială

Cel mai semnificativ procent corespunde abuzului care traduce neglijarea copilului. Așadar, aproximativ 58% din toate cazurile de neglijare sesizate și un procent similar din toatecazurile de neglijare confirmate țintește o astfel de formă de abuz (vezi tabelul 35).

* (Cazuri, care, în conformitate cu metodologia de lucru, nu corespund sesizării respective)

Tabelul 35 – Distribuția copiilor abuzați în funcție de tipul de abuz și de confirmarea sau infirmarea cazurilor sesizate

În ceea ce privește cazurile de abuz confirmate, abuzul emoțional (15.1%) și abuzul fizic (15.0) ocupă locurile imediat următoare după neglijare. Cele mai puține cazuri confirmate și sesizate sunt acelea care implică săvârșirea de infracțiuni și exploatarea sexuală. [29]

O mențiune specială o ocupă cazurile de abuz confirmate (vezi tabelul 36), din cadrul totalului cazurilor de abuz sesizate. Cele mai des sesizate forme de abuz care se și confirmă sunt, pe rând, exploatarea pentru săvârșirea de infracțiuni și exploatarea sexuală. Acestea sunt urmate îndeaproape de formele de abuz care vizeaza exploatarea prin muncă forțată și abuzul emoțional.

Tabelul 36 – Distribuția cazurilor de abuz sesizate în funcție de confirmarea (infirmarea) lor și de tipul de abuz

Sursele principale ale sesizării cazurilor de abuz sunt evidențiate în tabelul 37.

Tabelul 37 – Sursele principale ale sesizării cazurilor de abuz (Sursa: ANPDC, date existente în trimestrul I, 2007, raportate de cele 47 de Direcții Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului)

Abuzurile în funcție de mediul de proveniență (vezi tabelul 38) :

Indică faptul că ponderea mai mare a abuzurilor se situează în mediul urban :

Exploatare pentru comiterea diverselor infracțiuni (aproximativ 88% din totalul cazurilor confirmate).

Exploatarea sexuală (mai mult de 69% din totalul acestor cazuri).

Exploatarea prin muncă (circa trei sferturi dintre cazurile confirmate).

Exploatarea emoțională (60% dintre aceste cazuri). [31]

Tabelul 38 – Distribuția copiilor abuzați în funcție de mediul de proveniență și tipul de abuz

Copiii din mediul rural suferă mai frecvent de abuzuri sexuale și neglijare, fiecăruia dintre aceste tipuri de abuz corespunzându-i un procent de peste 56% din cazurile confirmate. Ponderi aproximativ egale se înregistrează atât în mediul rural cât și în meiul urban.

Atât pentru mediul rural cât și pentru cel urban, neglijarea se situează pe primul loc (vezi tabelul 39). Pentru mediul rural peste 50% iar pentru mediul rural în jur de 65%.

Tabel 39 – Distribuția tipurilor de abuz în funcție de ponderea lor în cele două medii de proveniență

Abuzurile în funcție de sexul copiilor abuzați :

Lăsând la o parte neglijarea și abuzul sexual, ce reprezintă cele mai comun întâlnite forme de abuz exercitate asupra fetelor, și băieții sunt victime, într-o mare măsură, a tuturor celorlalte forme de abuz (vezi tabelul 40) :

Peste 50% dintre fete au fost abuzate sexual și neglijate.

Băieții au suferit în proporție de 75% de exploatare pentru comiterea diverselor infracțiuni.

În proporție de 62% au suferit de exploatare prin muncă forțată.

În proporție de 52% de exploatare emoțională și în proporție de 51% au fost supuși abuzurilor fizice. [31]

Tabelul 40 – Distribuția tipurilor de abuz în funcție de sexul copiilor abuzați

Abuzurile în funcție de vârsta copiilor abuzați :

În funcție de vârsta copiilor abuzați, statistica făcută de ANPDC indică următoarele situații :

Neglijarea se întâlnește în rândul tuturor grupurilor de vârstă, dar într-o proporție mai mare în rândul copiilor cu vârste mai mici.

Abuzul fizic (s-a constatat că această formă descrește odată cu vârsta) este întâlnit mai frecvent la copii mai înaintați în vârstă vârstă (circa 30% dintre copiii în vârstă de 18 ani și peste, peste 19% dintre copiii cuprinși în intervalul de vârstă 14-17 ani și 18% din totalul copiilor incluși în categoria de vârstă 10-13 ani sunt supuși acestei forme de abuz).

Abuzul emoțional este des întâlnit la copii cu vârste între 7-9 ani (17.4%) și 10-13 ani (16.4%). [31]

Alte forme de abuz sunt mai puțin întâlnite și se incadrează în grupurile copiilor cu vârste peste 10 ani.

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (București) [31] a efectuat o statistică pe situații de abuz, neglijare și exploatare a copilului în perioada 30.06.2015, urmărind :

numărul total de cazuri abuzate;

mediul de proveniență al copiilor;

numărul de copii rămași în familie;

numărul de copii pentru care DGASPC a dispus plasamentul în regim de urgență;

Cazuri de abuz, neglijare, exploatare (cumulat de la 1 ianuarie 2015 – 30 iunie 2015)

Tabel 41 – Cazuri de abuz, neglijare, exploatare

Studiul 2

Un studiu efectuat de către ” National Society for Prevention of Cruelty to Children” (NSPCC), United Kingdom [32]

Obiectiv

Prezintă noi rezultate în ceea ce privește maltratarea copilului în Regatul Unit al Marii Britanii, îndeosebi despre prevalența și impactul maltratării severe. S-au constatat că ratele de maltratare a copilului raportate de tinerii adulți în vârtstă de 18-24 ani au fost mai mici în 2009 decât în 1998, sugerând că maltratarea poate fi mai puțin răspândită astăzi.

Cu toate acestea, minoritățile semnificative ale copiilor și tinerilor din Regatul Unit se confruntă astăzi cu o maltatare severă și acest lucru este asociat cu o stare emoțională precară, auto-vătămare, idei suicidare și comportament delicvent.

În anul 2000, NSPCC a publicat un studiu fundamental privind prevalența maltratării copilului în Marea Britanie. Studiul a fost bazat pe un sondaj efectuat pe un număr de 2869 adulți tineri cu antecedente de abuz. Studiul a urmărit să furnizeze informații actualizate în ceea ce privește prevalența și impactul maltratării copiilor, într-un eșantion reprezentativ la nivel național, de copii și tineri care trăiesc în Regatul Unit, și să compare ratele de experiență din copilărie raportate de tinerii adulți intervievați în 2009 cu ratele raportate în 1998.

Acest studiu a analizat experiențele adulților tineri și copiilor dintr-o perspectivă de maltratare a copiilor la domiciliu, în școală și în comunitate. Astfel că, acest studiu prezintă rezultatele unor cercetări privind prevalența, impactul și severitatea maltratării copilului în UK.

Metodologie

Studiul a utilizat un eșantion de probabilitate aleatorie a părinților și copiilor, a tinerilor și a adulților tineri din Regatul Unit. Interviurile au fost realizate de o companie de cercetare a pieței (TNS-BMRB) folosind interviul cu auto-intervievare asistat de calculator (CASI). Rata de răspuns obținută a fost de 60.4%, iar interviurile au fost completate cu : 2.160 părinți sau tutori ai copiilor cu vârste mai mici de 11 ani, 2.275 copii cu vârste cuprinse între 11 și 17 ani, cu informații suplimentare furnizate de părinți sau tutori, 1761 de tineri cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani.

Constatări cheie

Maltratarea gravă a copiilor și abuzul sexual :

Maltratarea grava a copiilor a fost raportată ca experiență din trecut de către o minoritate substanțială de copii și adulți tineri (vezi tabelul 43).

Ratele raportate ale maltratării severe au fost : 5,9% sub 11 ani (6,1% sex feminin și 5,8% sex masculin); 18,6% dintre cei de 11-17 ani (19% sex feminin și 18,2% sex masculin) și 25,3% 18-24 de ani (30,6% sex feminin și 20,3% sex masculin).

Tabel 42 – Rate severe de maltratare

Tabel 43 – Rate severe de maltratare în urma abuzului de către un părinte sau tutore legal

În eșantionul final au fost incluși 2160 părinți sau tutori legali ai copiilor cu vârsta sub 11 ani (34.9% din eșantionul total), 2.275 părinți ai copiilor cu vârste între 11-17 ani (36.7%). Datele au fost ponderate pentru a corespunde acestui eșantion cu parametrii demografici cheie din populația britanică. Datele au fost, de asemenea, ponderate pentru a corespunde eșantioanelor mai mari care cuprind copii sub 18 ani și eșantioanelor mai mici care cuprind persoane cu vârsta între 18-24.

4. Studiul 3

Un studiu al prevalenței abuzului și neglijării copilului : Evaluarea maltratării copilului în Regatul Unit ( Corinne May-Chahal, Pat Cawson, anul 2005) [33]

Obiectiv

Să se furnizeze măsurători fiabile privind prevalența tuturor formelor de maltratare a copilului în Marea Britanie, maltratare care va fi robustă în contextul diferențelor sociale și culturale din cauza clasei sociale, etnie și regiune.

Metode

Două mii opt sute șaizeci și nouă (2869) adulți tineri în vârstă de 18-24 de ani, obținuți prin eșantionare aleatorie în Marea Britanie, au fost intervievați față în față de către intervievatori instruiți. Maltratarea a fost definită utilizând o evaluare post-hoc a unui șir de comportamente și tratamente cu experiență, în timp ce intervievații au avut vârsta de 16 ani sau mai puțin.

Rezultate

Peste 90% dintre cei care au fost intervievați au raportat că provin dintr-un mediu familial cald și iubitor.

Maltratarea (atât intra cât și extrafamilială) a fost experimentată de o proporție de 16% dintre participanți. A fost experimentată o maltratare gravă de circa 7% dintre participanți în ceea ce privește abuzul fizic, 6% în ceea ce privește abuzul emoțional și neglijarea, 5% – absența supravegherii, iar 11% au raportat abuzuri sexuale cu contact.

Atitudinile față de maltratare au fost explorate prin examinarea opiniilor respondenților despre diferite comportamente și experiențe pe care copiii le-ar fi putut experimenta.

Concluzie

Maltratarea copiilor rămâne astăzi o problemă socială extinsă. Datele privind prevalența arată faptul că minorii sunt cei mai expuși riscului de abuz și neglijare fizică și emoțională, la domiciliu. Totodată, au un risc mai mare de a fi supuși unor abuzuri sexuale înafara casei, în special la întâlniri.

Principalele surse de informații privind gradul de maltratare a copilului în Marea Britanie sunt statisticile oficiale, cum ar fi registrul de protecție a copilului (Departamentul Sănătății, 2001), copiii vizați de serviciile de protecție a copilului (Departamentul Sănătății, 2001) sau statisticile privind infracțiunile împotriva copiilor (Klisby, 2001). Cu excepția câtorva studii britanice de prevalență efectuate asupra unor forme specifice de maltratare, fie sexuel (Baker și Duncan, 1985, Kelly, Regan și Burton, 1991) sau fizice (Smith, Bee, Heverin și Nobles, 1995), se cunosc foarte puține date despre alte forme de maltratare care nu sunt raportate autorităților.

Acestă cercetare efectuată de către britanici reflectă rezultatele unui studiu național efectuat pentru a evalua prevalența abuzului (fizic, sexual și emoțional) și neglijarea, descris colectiv drept maltratare (Cawson, Wattam, Brooker, & Kelly, 2000). Cercetarea cuprinde singurul studiu din Regatul Unit și unul dintre puținele din întreaga lume care a abordat în mod cuprinzător problema maltratării, într-un eșantion mare de probabilitate aleatorie a populației generale.

Studiul a încercat să stabilească măsuri de maltratare care sunt robuste și replicabile și care abordează zonele limită unde se știe că există incertitudini și dezbateri publice. Din acest motiv, cercetarea se baza pe contextul unor aspecte mai vaste ale creșterii copilului.

Abuzul fizic și lipsa de îngrijire au fost definite pe trei nivele, după cum urmează:

Abuzul fizic grav (continuu) se definește prin acțiunile violente ale părinților sau îngrijitorilor care au cauzat leziuni sau au continuat regulat de-a lungul anilor și, de obicei, au cauzat semne sau pricinuit dureri cu caracter durabil.

Abuzul fizic intermitent reprezintă acele acțiuni violente care au fost săvârșite ocazional și nu au provocat vătămări grave.

Motivul de îngrijorare este cazul în care prejudiciul sau daunele potențiale nu sunt imediat grave, dar în cazul în care indică probleme asupra creșterii copilului sau a calității de îngrijire, ar putea escalada sau duce la suferința copilului pe termen lung.

Studiul 4

Fourth National Incidence Study of Child Abuse and Neglect (NIS-4) : ): Report to Congress, Executive Summary. Washington, DC: U.S. Department of Health and Human Services, Administration for Children and Families, (2009, 2010), (Andrea J. Sedlak Jane Mettenburg, Monica Basena Ian Petta, Karla McPherson Angela Green, & Spencer Li) [34]

Obiectiv

Studiul național privind incidența (NIS) este un studiu periodic, mandatat de Congres, al Departamentului de Sănătate și Servicii Umane al Statelor Unite. În 1974, Legea Publică (P.L.) 93-247 a mandatat primul NIS (NIS-1), care a colectat date în 1979 și

1980. NIS-2 a fost mandatat în conformitate cu P.L. 98-457 (1984) și a colectat date în 1986. NIS-3, mandatat de Actul privind prevenirea abuzului, adoptării și serviciilor familiale din 1988 (PL 100-294), a colectat date în 1993.

Actul privind păstrarea copiilor și familiilor în siguranță din 2003 (PL 108-36) a impus NIS-4, care a colectat date în 2005 și 2006. Principalele obiective ale NIS -4 au fost să furnizeze estimări actualizate privind incidența abuzului și neglijării copiilor în Statele Unite și să măsoare modificările de incidență din studiile anterioare.

Design și metode

Studiul principal NIS oferă o perspectivă unică asupra sferei problematicii abuzului, trecând dincolo de copii abuzați, pe care agențiile de protecție a copilului (CPS) îi investighează. În timp ce NIS include copii care au fost cercetați de către agențiile CPS, ea obține, de asemenea, date despre alți copii care nu au fost raportați la CPS sau care au fost examinați de CPS fără investigație. Acești copii adiționali au fost recunoscuți ca maltratați de către profesioniștii din comunitate. Astfel, estimările NIS includ atât copiii abuzați, cât și cei neglijați care se află în statisticile oficiale ale CPS și cei care nu sunt.

Datele din NIS-4 provin dintr-un eșantion reprezentativ la nivel național de 122 de județe. Cele 126 de agenții CPS care deservesc aceste județe au fost participante cheie, furnizând date demografice de bază cu privire la toți copiii care au fost raportați și acceptați pentru investigație în perioada de referință de studiu de 3 luni (fie între 4 septembrie și 3 decembrie 2005, fie între 4 februarie și 3 mai, 2006). NIS-4 a obținut mai multe detalii despre maltratarea copilului și rezultatele investigației CPS pentru un eșantion reprezentativ din aceste cazuri.

NIS utilizează definiții standard ale abuzului și neglijării, astfel încât, estimările sale privind numărul copiilor maltratați și ratele de incidență au o semnificație standard calibrată pe diferite regiuni (mai multe state și agenții), surse (CPS și profesioniștii în comunitate) și cicluri NIS.

Ca și în ciclurile anterioare, copiii înscriși în grupuri și cei descriși în cazurile CPS incluse în eșantion, au fost evaluați în conformitate cu definițiile standard ale studiilor privind abuzul și neglijarea și numai copiii care au respectat standardele au fost utilizați pentru generarea estimărilor naționale.

Sistemul NIS aplică în paralel două standarde de definire: The Harm Standard și The Endangerment Standard. Standardul Harm a fost utilizat de NIS-1. Este relativ strict în sensul că, în general, este necesar ca o acțiune sau o omisiune să ducă la daune demonstrabile pentru a fi clasificate drept abuz sau neglijență. Permite excepții doar în câteva categorii specifice de maltratare, unde natura maltratării în sine este atât de gravă încât se poate deduce că copilul a fost rănit. Principalul avantaj al standardului Harm este obiectivitatea sa puternică. Principalul său dezavantaj este că este atât de strict încât oferă o perspectivă prea îngustă pentru multe scopuri, excluzând chiar și mulți copii pe care CPS îi susține sau recomandă ca fiind abuzați sau neglijați.

The Endangerment Standard a fost utilizat de NIS-2. Acesta include toți copiii care îndeplinesc standardul Harm, dar adaugă și alții. Caracteristica centrală a standardului Harm este că numără copii care nu au fost încă afectați de abuz sau neglijare, dar, dacă există un indicator care să dovedească faptul că maltratarea a pus în pericol copiii sau dacă o anchetă a CPS a dovedit sau a suppectat maltratarea lor. În plus, este puțin mai îngăduitor decât standardul Harm, permițând abordarea unei game mai vaste de infractori, inclusiv îngrijitorii adulți, alții decât părinții, în anumite categorii de maltratare.

Standardele Harm și Endangerment se bazează, mai ales, pe datele obținute în urma diferențelor rasiele și etnice.

Diferențele rasiale și etnice în standardele Harm și Endangerment în ceea ce privește maltratarea

NIS-4 a scos la iveală mai multe diferențe semnificative și marginale din punct de vedere statistic între grupurile rasiale / etnice în incidența maltratării din cadrul Harm Standard. Tabelul 44 (vezi tabelul 44) furnizează ratele de incidență pentru acele categorii de maltratări din cadrul Harm Standard, unde au apărut aceste diferențe rasiale / etnice.

Tabel 44 – Race/ethnicity Differences in Incidence Rates per 1,000 Children for Harm

Standard Maltreatment in the NIS–4 (2005–2006).

Rata abuzului în standardul Harm a fost, de asemenea, semnificativ mai mare pentru copiii negri decât pentru copiii din celelalte grupuri rasiale. Se estimează că 10,4 per 1.000 de copii negri au suferit un abuz din cadrul Standardului Harm în cursul anului de studiu NIS-4, comparativ cu 6,0 la 1000 copii albi și 6,7 la 1000 copii din hispanici. Rata abuzului copiilor negri este de 1,7 ori mai mare decât cea a copiilor de culoare albă și de 1,6 mai mare decât cea a copiilor hispanici.

Modificări care au avut loc de când a fost efectuat NIS-3 în cadrul standardului Harm în ceea ce privește rasa și etnia copiilor.

Figura 1 (vezi figura 1) arată modificări semnificative în ceea ce privește rasa și etnia copiilor. Aceste modificări s-au înregistrat în 3 categorii alea standardului Harm și au avut același rezultat : abuz în general, abuz fizic, abuz emoțional și daune grave.

Figura 1- Modificări procentuale în incidența ratelor din cadrul standardului Harm în ceea ce privește rasa și etnia copilului

Abuzul în general. Scăderea diferențială a fost de 43% pentru copiii albi, 27% pentru cei hispanici și 17% pentru copii negri.

Abuzul fizic. Incidența abuzului fizic a scăzut, de asemenea, în grade diferite pentru cele trei grupe rasiale. Din nou, cea mai mare scădere a avut loc în grupul copiilor albi (38%), cu scăderi mai mici pentru copiii negri (15%) și copiii hispanici (8%).

Neglijarea emoțională. Ratele de neglijare emoțională s-au schimbat în direcții opuse pentru copiii albi și pentru copiii din celelalte grupuri rasiale. În timp cerata de incidență a scăzut cu 33% pentru copiii de culoare albă, a crescut cu 30% pentru copiii negri și hispanici.

Daune grave. Relația dintre rasa și etnia copilului și schimbările în incidența vătămărilor grave din cadrul standardului Harm este, de asemenea, semnificativă. Rata de daune grave a scăzut substanțial pentru copiii albi (cu 43%) și copiii hispanici (cu 31%), dar a crescut pentru copiii negri (cu 8%).

Modificări care au avut loc de când a fost efectuat NIS-3 în cadrul standardului Endangerment în ceea ce privește rasa și etnia copiilor.

Figura 2 (vezi figura 2) arată categoriile de maltratare din cadrul standardului Endangerment, unde modificările de la NIS-3 încoace sunt semnificativ legate de rasa și etnia copiilor : abuzul în general, abuzul fizic, abuzul sexual, abuzul emoțional și daunele serioase.

Figura 2 – Modificările procentuale în ratele incidențelor din cadrul Standardului Endangerment în legătură cu rasa și etnia copiilor.

Abuzul în general. Scăderea diferențială a fost de 43% pentru copiii de rasă albă, 27% pentru copiii hispanici și 17% pentru copiii de rasă neagră.

Abuzul fizic. Incidența abuzului fizic a scăzut, de asemenea, în grade diderite pentru cele trei grupe rasiale. Din nou, cea mai mare scădere a avut loc pentru copiii albi (38%), cu scăderi mai mici pentru copiii negri (15%) și copiii hispanici (8%).

Neglijarea emoțională. Ratele de neglijare emoțională s-au schimbat în direcții opuse pentru copiii albi și pentru copiii din celelalte grupe etnice și rasiale. În timp ce rata de incidență a scăzut cu 33% pentru copiii de culoare albă, a crescut cu 30% și 31% pentru copiii negri și respectiv hispanici.

Daune serioase. Relația dintre rasa și etnia copilului și schimbările în incidența vătămărilor corporale grave din cadrul standardului Harm este, de asemenea, semnificativă. Rata de daune serioase a scăzut substanțial pentru copiii albi (cu 43%) și copiii hispanici (cu 31%), dar a crescut pentru copiii negri (cu 8%).

Studiul 5

Risk of child abuse or neglect in a cohort of low-income children; Johnatan B. Kotch, Dorothy C. Browne and Cristopher L. Ringwalt (Department of Maternal and Child Health, University of North Carolina, NC, USA, 1995). [35]

Obiectiv

Scopul acestei cercetări a fost de a identifica factorii de risc pentru abuzul sau neglijarea copilului și de examina rolurile stresului și sprijinului social în etiologia maltratării copilului.

Mamele nou-născuților cu factori de risc biomedicali și sociodemografici au fost recrutate din spitalele comunitare și regionale și departamentele locale de sănătate, din 24 de județe, din Carolina de Sud și de Sud selectate pentru distrubuția georgrafică și pentru un număr mare de astfel de nou-născuți.

Pentru fiecare astfel de patru mame, a fost căutată următoarea mamă care a livrat un nou-născut normal. Mamele au fost intervievate la scurt timp după naștere, iar Registrele Centrale și Neglijare a copilului au fost revizuite atunci când fiecare copil era în vârstă de 1 an. Optsute patruzeci și două (842) din o mie o suta unsprezece (1111) mame recrutate au fost intervievate cu succes în propriile lor gospodării între martie 1986 și iunie 1987.

Șapte sute patruzeci și nouă de parturiente din Carolina de Nord care au locuit în stat mai mult de 6 luni după naștere au fost eligibile pentru a fi incluse în analiză. În analiză a fost utilizate procedee de regresie logistică cu eliminare.

Educația maternală (p <.01), numărul altor copiii aflați în întreținere la domiciliu (p <.01), asigurarea Medicaid (p <.01), depresia maternă (p <.05) și dacă copilul a trăit cu propria mamă la vârsta de 14 ani (p <.05) au fost fost cei mai buni indicatori ai unui raport de maltratare. Examinarea ulterioară a relevat un efect de interacțiune între evenimentele de viață stresantă, măsurate prin scorurile evenimentului de viață și bunăstare socială (p <.01).

Pentru copiii născuți cu riscuri sociale și medicale, venituri extrem de scăzute (participare la programe de sprijin pentru venit public), educația maternă scăzută, depresie maternă, prezența altor copii mici la domiciliu și separarea de mamă la vârsta de 14 ani, riscul de maltratare în primul an de viață este semnificativ mai mare. În plus, evenimentele stresante, chiar dacă sunt percepute pozitiv, pot crește sau scădea riscul rapoartelor de maltratare, în funcție de prezența sprijinului social.

Metode

După obținerea aprobării de către Consiliul Consultativ Instituțional al Școlii de Sănătate Publică a Universității Carolina de Nord din Chapel Hill, populația de sudiu a 1111 mame și nou-născuții lor a fost recrutată din spitalele a 42 de județe diferite din Carolina de Nord și Sud. Subiecții au fost selectați în mod deliberat ca să reprezinte copiii eligibili pentru Programul de Înaltă Prioritate a sugarilor (HPIP) sau echivalentul său din Carolina de Sud.

Prin urmare, județele participante au fost selectate în funcție de succesul lor în recrutarea unui număr mare de nou-născuți HPIP eligibili. Astfel de nou-născuți ar fi prezentat la naștere probleme medicale sau sociale semnificative (sau ambele), cum ar fi : greutatea redusă la naștere (sub 2000 g) sau vârsta precoce a mamei (mai mică de 14 ani).

În scopul acestui studiu au fost recrutate mamele cu vârsta cuprinsă între 14 și 17 ani sau ale căror nou-născuți au avut G între 2.000 și 2.499 de grame. Mama fiecărui copil HPIP eligibil a fost abordată de o asistentă medicală sau de un asistent social angajat de spital și întrebată dacă ar participa. Dacă mama și-a dat acordul, s-a obținut un consimțământ în cunoștință de cauză și mama a fost trimisă unui intervievator instruit pentru urmărirea atât a ei cât și a copilului. Fiecare mamă a fost informată că participarea la HPIP nu este condiționată de implicarea ei în studiu. Agenția care a angajat asistenta medicală sau asistenții sociali a primit 6.00 USD pentru fiecare pereche mamă-făt înscrisă.

Discuții

Acesta este primul studiu prospectiv care utilizează un model ecologic de abuz și neglijare a copiilor care arată o interacțiune semnificativă între stres și sprijinul social. În plus, s-au observat relații semnificative între factorii predispozanți, abuzul și neglijarea (vezi figura 3).

Rezultatele acestui studiu răspund provocării grupului NRC (Panel on Research on Child Abuse and Neglect), (1993), care adeclarat că : ”informațiile teoretice utilizate în discuția privind maltratarea copilului nu sunt în general corelate cu date empirice și factorii presupuși ca având corelații semnificative nu au fost verificați în studii controlate riguroase”.

În contrast, în studiul lor prospectiv, Brayden and colleagues (1992) au descoperit că stresul matern și sprijinul social pe timpul sarcinii nu sunt indicatori semnificativi și nu au fost raportate interacțiuni.

Figura 3 – Interacțiuni între indicatorii de stare de bine și schimbările pozitive.

Ca și în studiul prospectiv al lui Egeland, Breitenbucher și Rosenberg (1980), stresul evenimentelor cotidiene nu poate duce în mod constant la un risc crescut de maltratare a copilului. În studiul de față, interacțiunea dintre stres și sprijinul social explică parțial complexitatea relației dintre stres și maltratare.

De exemplu, la niveluri scăzute de bunăstare socială, apariția evenimentelor pozitive de viață a scăzut riscul de apariție a abuzului fizic și neglijării. Pe de altă parte, la niveluri mai ridicate de bunăstare socială, apariția evenimentelor pozitive de viață a sporit raportarea abuzului fizic și neglijării. Marshal și Rose (1990) au observat că evenimentele de viață pozitive pot fi stresante și duc la creșterea probabilității de violență.

Studiul 6

Major findings from the Canadian incidence study of reported child abuse and neglect (Nico M. Trocmé ,, Marc Tourigny , Bruce MacLaurin , Barbara Fallon, 2003) [36]

Obiectiv

Să prezinte concluziile principale ale studiului incidenței canadiene privind maltratarea copilului, suficient de detaliat ca să ofere o bază pentru comparații internaționale în ceea ce privește formele și gravitatea maltratării, vârsta și sexul victimelor.

Metodă

Un sondaj efectuat pe un eșantion aleatoriu din 51 de domenii ale serviciilor de asistență pentru copii din Canada, efectuat în cursul lunilor octombrie-decembrie 1998, a produs un eșantion național de 7672 investigații privind maltratarea copilului. Informațiile au fost colectate direct de la lucrătorii care investighează copiii și familia, caracteristicile făptuitorului, severitatea și tipurile de maltratare și de serviciu, precum și rezultatele instanțelor de investigare.

Rezultate

Patruzeci și cinci la sută (45%) din investigații au fost fundamentate și în alte 22% din investigații, maltratarea a rămas suspectată. Motivele principale pentru investigare au fost abuzul fizic (31%), abuzul sexual (11%), neglijarea (40%) și maltratarea emoțională (19%). O proporție mai mare a cazurilor de abuz fizic sunt incidentele izolate care implică copii mai mari și au o probabilitate mai mare de a provoca răniri. Abuzul sexual, neglijarea și maltratarea emoțională implică mai multe situații cronice cu copii care prezintă semne de rău emoțional. Rata de maltratare investigată și dovedită este mai mică în Canada decât în ​​Statele Unite, dar este mai mare decât ratele raportate în Australia.

Concluzii

CSI (Canadian Incidence Study Reported Child Maltreatment) furnizează informații utile pentru a dezvolta o mai bună înțelegere a profilului și nevoilor copiilor și familiilor investigate de autoritățile de protecție a copilului din Canada. De asemenea, studiul servește ca punct de la care pot fi făcute comparații internaționale.

CSI a identificat până la 22 de forme de maltratare subsumate în patru categorii principale: abuz fizic, abuz sexual, neglijență și maltratare emoțională. Proiectarea CSI permite identificarea a până la trei forme de maltratare în raport cu fiecare copil investigat, forma care caracterizează cel mai bine problema principală de investigare fiind clasificată drept forma primară a maltratării. Cele 22 forme specifice de maltratare sunt prezentate în termeni de forme primare sau secundare. Cele patru categorii principale de maltratare sunt prezentate în tabelul 45 (vezi tabelul 45), utilizând două scheme de clasificare diferite în ceea ce privește dacă un caz a fost clasificat într-o anumită categorie doar pe baza formei primare de maltratare sau pe baza formei primare sau secundare de maltratare.

Tabel 45 – Rata estimativă și incidența investigațiilor privind maltratarea copilului după nivelul de fundamentare în Canada în 1998.

Ambele scheme de clasificare sunt prezentate în acest articol pentru a facilita comparațiile cu sistemele de clasificare folosite în alte țări.

Abuzul fizic a fost semnalat în 25% din cazurile justificate, însă a reprezentat forma primară de maltratare în numai 23% din toate cazurile justificate. Cele mai multe dintre aceste cazuri au implicat utilizarea unui fel de disciplină fizică, definită ca fiind un copil care a suferit un prejudiciu sau un risc substanțial de rău ca urmare a unei pedepse necorespunzătoare (de exemplu, lovirea cu mâna sau obiectul). Cazurile de abuz sexual reprezintă doar 10% din cazuri, fiind observate cel mai frecvent organele genitale care se ating și se umflă.

Aproape jumătate (46%) din toate cazurile justificate implică neglijare, în special sub forma neîndeplinirii unei supravegheri care conduce la vătămări fizice sau la un risc substanțial de vătămare corporală. Neîndeplinirea supravegherii conducând la vătămări sexuale sau riscul de vătămare sexuală au fost clasificate separat pentru a urmări cazurile de abuz sexual în care părinții care nu au ofensat au știut sau ar fi trebuit să știe despre posibilitatea de molestare sexuală și nu au reușit să protejeze copilul în mod adecvat.

Neglijarea fizică, care include alimentația sau îmbrăcămintea inadecvată și condițiile de viață neigienice și / sau periculoase, a fost documentată în 9% din cazurile justificate.

Tortura emoțională a fost observată în 37% din cazuri, expunerea la violența în familie fiind cea mai frecvent documentată în această categorie. Abuzul emoțional, definit ca un tratament ostil, punitiv sau abuz verbal obișnuit sau extrem, a fost confirmat în 13% din cazuri. În timp ce neglijarea și maltratarea emoțională sunt cele mai des documentate forme de maltratare, trebuie remarcat faptul că acestea sunt forma secundară în multe dintre aceste cazuri.

Rănile rezultate din maltratare variază considerabil de forma primară de maltratare. Unele forme de vătămare corporală au fost observate în 50% din cazurile de abuz fizic dovedit, în timp ce încercarea de a face rău a fost observată mult mai rar. Semnele de rău emoțional au fost observate într-o treime din cazurile justificate, cu vătămări grave care necesită tratament documentat cel mai adesea în cazuri de abuz sexual.

Evaluarea emoțională vătămătoare include numai situații în care semnele de rău emoțional au fost considerate a fi datorate maltratării – cum ar fi retragerea, comportamentul sexual sau comportamentul violent. Este probabil ca multe victime care nu sunt vizibil simptomatice la momentul investigației să fie totuși afectate în moduri care nu au fost înregistrate în acest studiu. Aproape jumătate din toate cazurile de abuz fizic sunt incidente singulare, în general incidente care implică o vătămare care rezultă din utilizarea unei pedepse necorespunzătoare. În schimb, alte forme de maltratare sunt mai susceptibile de a implica situații care sunt în desfășurare mai mult de 6 luni.

Victimele includ copiii de toate vârstele, deși distribuția pe grupe de vârstă este foarte înclinată în cazurile de abuz fizic, în care doar 10% dintre victime sunt cu vârste între 0 și 3 ani, în timp ce 40% sunt între 12 și 15 ani. Băieții sunt mai des victime în cazuri de abuz fizic și neglijare, în timp ce fetele sunt mai des victime în cazurile de abuz sexual și maltratare emoțional.

Bibliografie :

[1]. Dante Cicchetti & Vicki Carlson. Child maltreatment. Theory and research on the causes and consequences of child abuse and neglect : Cambridge University Press : 1989.

[2]. Edward Zigler & Nancy W. Hall. Physical child abuse in America : past, present, and future. Cambridge University Press : 1989, 38-76.

[3]. Jeanne Giovannoni. Definitional issues in child maltreatment. Cambridge University Press : 1989, 3-38.

[4]. Katherine R. Snyder, MD, MPH, Melissa L. Currie, MD, and Tanya F. Stockhammer, PhD. Interviewing Caregivers of suspected Child abuse victims. Elsevier, Saunders : 2011, 41-47.

[5]. Gheorghe Florian*, Mihaela Pușcaș. Child abuse. Form. Motivation. Consequences.

[6]. Daniela Sîmboteanu. Audierea legală a copiilor victime, martori ai abuzului și neglijării. Ghid pentru profesioniști. Chișinău : 2009.

[7]. Reena Isaac, MD. Carole Jenny, Child Abuse and Neglect. Diagnosis, Treatment, and Evidence : Elsevier, Saunders : 2011. The Physical examination of the child when sexual abuse is suspected. Section III, Sexual Abuse of Children.

[8]. Christian CW, Lavelle JM, DeJong AR, et al: Forensic evidence findings in prepubertal victims of sexual assault. Pediatrics 2000;106: 100-104.

[9]. Finkel MA, DeJong AR: Medical findings in sexual abuse. In: Reece RM, Ludwig S (eds): Child Abuse: Medical Diagnosis and Management, ed 2, Lippincott Williams & Wilkins, Philadelphia, 2002, pp 207-286.

[10]. James Anderst, MD, MSCI. Carole Jenny, Child Abuse and Neglect. Diagnosis, Treatment, and Evidence. The Forensic evidence KIT, 2011, 106:111.

[11]. http://legeaz.net/spete-penal-jurindex/violul-art197-cod-penal-141-2010-nil – Categorie: Jurisprudență și spețe de drept penal

[12]. Allison M. Jackson, MD, MPH, and Brian M. Jackson, MD. Carole Jenny, Child Abuse and Neglect. Diagnosis, Treatment, and Evidence. Documenting the medical history in cases of possible physical child abuse. Elsevier, Saunders : 2011.

[13]. Natalia Dinu, Daniela Popescu, Angelina Zaporojan, Tatiana Catană. Ghid pentru profesioniști. Bătaia părintească înseamnă violență. Chișinău, 2006.

[14]. Giddens, Anthony, Sociologie, București, Editura Bic All, 2000.

[15]. Grey, Kemple (după Killen, 1998, p. 101)

[16]. Sohotaro Mimasaka*, Toru Oshima, Maki Ohtani. Department of Forensic Sciences, Akita University Graduate School of Medicine, Hondo, Akita, Japan. Characterization of bruises using ultrasonography for potential application in diagnosis of child abuse. 2011.

[17]. Photodocumentation in the investigation of child abuse. U.S. Department of Justice, Office of Juvenile Justice Programs, Washington, DC, 1996.

[18]. Ricci LR: Photodocumentation of the abused child. In: Reece RM (ed): Child Abuse: Medical Diagnosis and Management. Lea & Febiger, Philadelphia, 1994, pp 248-264.

[19]. Ricci LR: Photographing the physically abused child: principles and practice. Am J Dis Child 1991;145:275-281.

[20]. Alexandra Enache*1, M. L. Dressler1, Magda Petcu2, Maria Ciocani2, V. Matei2, V. Cioban2, M. Ciobanu2, M. Gavriliță2, Veronica Belei1, A. M. Berinde1, F. Chatzinikolaou3. Triada simptomatică în diagnosticul copilului maltratat. Rom J Leg Med 15 (2) 106 – 110 (2007) © 2007 Romanian Society of Legal Medicine.

[21]. Bradley Richard Graham. Effective Child Abuse Investigation for the Multi-Disciplinary Team. Taylor & Francis Group : 2015, 25-30.

[22]. http://pmj.bmj.com/ – Ivan Blumenthal MD. Shaken baby syndrome. 2002;78:732–735.

[23]. Archie Kalokerinos. Shaken Baby Syndrome : An abusive Diagnosis. G.A. Pindar & Son : 2008.

[24]. S.S. Zilva & F.M. Wells, Proc. Roy. Soc. (London) b90, 505 (1919).

[25]. C. Henry Kempe, Frederic N. Silverman, Brandt F. Steele, William Droegemueller, Henry K. Silver. The Battered-Child Syndrome: C. Henry Kempe: A 50 Year Legacy to the Field of Child Abuse and Neglect, 2013, 25-30.

[26]. Rădulescu M. Sorin, MD. Abuzul exercitat în familie asupra copiilor. Copilul abuzat și neglijat în România : Studiu național 2000, Agenția Națională Pentru Protecția Copilului și Adopție, Banca Mondială, Organizația Mondială a Sănătății, București, 2002, p. 47)

[27]. Rădulescu M. Sorin, MD. Abuzul exercitat în familie asupra copiilor. Raport Anual 2005, Salvați Copiii, București, 2006, p. 11.

[28]. Rădulescu M Sorin, MD. Abuzul exercitat în familie asupra copiilor. Date aflate în evidența Institutului pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității din Inspectooratul Poliției, București.

[29]. Rădulescu M. Sorin, Sociologia violenței (intra)familiale. Victime și agresori în familie, București, Editura Lumina Lex, 2001, p. 194.)

[30]. Rădulescu M. Sorin. Abuzul exercitat în familie asupra copiilor. Rezultate din analiza datelor prelucrate de Agenția Națională Pentru Protecția Drepturilor Copilului, București, 2007.

[31]. Rădulescu M. Sorin. Abuzul exercitat în familie asupra copiilor. Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, București, 2015.

[32]. Lorraine Radford, Susana Corral, Christine Bradley, Helen Fisher, Claire Basset, Nick Howat & Stephen Collishaw. Child abuse and neglect in the UK today, 2009.

[33]. Corinne May-Chahal, Pat Cawson. Measuring child maltreatment in the United Kingdom. A study of prevalence of child abuse and neglect. Child Abuse & Neglect 29 (2005) 969-984.

[34]. Andrea J. Sedlak, Jane Mettenburg, Monica Basena Ian Petta, Karla McPherson Angela Green, & Spencer Li. Fourth National Incidence Study of Child Abuse and Neglect (NIS-4), (2009-2010).

[35]. Johnatan B. Kotch, Dorothy C. Browne, & Cristopher L. Ringwalt. Risk of child abuse or neglect in a cohort of low-income children. Child Abuse and Neglect : 1995, Vol 9. No. 9. P. 1115 : 1190.

[36]. Nico M. Trocme. Marc Touringny, Bruce MacLaurin, Barbara Fallon. Major findings from the Canadian incidence study of reported child abuse and neglect. Child Abuse & Neglect 27 : 2003, 1427-143