Anorexia Nervoasa

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. Nevoia de a se alimenta

1.1. Importanța alimentației

1.2. Alimentul, principalul purtător de informații – factor epigenetic

1.3. Importanța alimentației sănătoase în cadrul metabolismului

1.4. Manifestări de independență: integritatea tubului digestiv, anatomia fiziologica, deprinderi alimentare, apetit, foame, sațietate, importanța hidratării, valoarea acordata mâncării

1.4.1. Manifestări de independență:

1.4.2. Importanța hidratării

1.4.2.1. Câtă apă trebuie să beți în fiecare zi?

1.4.2.2. Pe lângă apă ce mai puteți consuma pentru a fi hidratați?

1.5. Valoarea nutritivă a alimentelor, gust, importanță informală energetică

1.5.1. Substanțele nutritive din alimente

1.5.2. Valoarea nutritivă a alimentelor

1.5.3. Valoarea energetică a alimentelor

1.5.4. Caloria, kilocaloria, kilojoulul

1.5.5. Necesitățile energetice ale organismului

1.6. Noțiuni generale privind procesul de digestie

1.7. Evaluarea pacientului cu afecțiuni sau deficient ale aparatului digestiv

1.8. Obiectivul examenului fizic

1.8.1. Exploarările paraclinice ale aparatului digestiv

1.9. Factori ce influențează satisfacerea nevoii de a se alimenta: biologici, psihologici, sociologici

CAPITOLUL II. Noțiuni de alimentație și dietetică

2.1. Introducere

2.2. Noțiuni generale despre alimentație

2.2.1. Proteinele

2.2.2 Lipidele

2.2.3 Glucidele

2.2.4. Apa

2.2.5. Sărurile minerale

2.2.6. Vitaminele

2.3. Noțiuni despre digestie și metabolism

CAPITOLUL III. Tehnici de evaluare și îngrijiri asociate nevoii de a bea și a mânca

3.1. Independența în satisfacerea nevoii

3.2. Dependența în satisfacerea nevoii

3.3. Tehnici de evaluare și îngrijiri asociate nevoii de a bea și a mânca

3.4. Alimentația dietetică

3.5. Noțiuni de gastrotehnie

3.5.1. Prelucrarea preliminară

3.5.2. Tehnici de gastrotehnie

3.6. Alimentarea pacientului

CAPITOLUL IV. Anorexie nervoasă

4.1. Etimologie

4.2. Manifestări

4.3. Istoric

4.4. Diagnosticul și tabloul clinic

4.5. Factori etiologici

4.6. Factori genetici

4.7. Factori neurobiologici

4.8. Factori nutriționali

4.9. Factori psihologici

4.9.1. Tulburare a imaginii corporale despre sine.

4.9.2. Trăsături de personalitate:

4.9.3. Co-morbiditate psihiatrică:

4.9.4. Factori cognitivi

4.10. Factori sociali și culturali

4.10.1. Promovarea slăbirii

4.10.2. Profesia

4.10.3. Tradiții religioase

4.11. Prognosticul

4.12. Epidemiologie: incidența, prevalența, demografie

4.12.1. Consultul de specialitate

4.12.2. Expectativa vigilentă

4.12.3. Medici specialiști recomandați

4.12.4. Investigatii

4.12.5. Diagnostic precoce

4.13. Tratament

4.13.1. Tratament – Generalități

4.13.2. Tratament inițial

4.13.3. Tratament în cazul agravării bolii

4.13.4. Profilaxie

4.13.5. Tratament ambulatoriu

4.13.6. Tratament medicamentos

4.13.7 Tratament chirurgical

4.13.8 Alte tratamente

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Fără îndoială, există anumite nevoi fundamentale comune tuturor ființelor umane, care trebuie satisfăcute pentru a atinge un nivel optim de bunăstare.

Cadrul conceptual al Virginiei Henderson pornește de la existența unor necesități fiziologice și aspirații ale ființei umane – numite nevoi fundamentale.

Cadrul conceptual al Virginiei Henderson se bazează pe definirea celor 14 nevoi fundamentale, cu componentele bio-psiho-sociale, culturale și spirituale ale individului.

Atingerea de către pacient a independenței în satisfacerea acestor nevoi este țelul profesiei de asistentă medicală.

Pentru a aplica modelul conceptual al Virginiei Henderson trebuie să știm că: o nevoie fundamentală este o necesitate vitală, esențială a ființei umane pentru a-și asigura starea de bine, în apărarea fizică și mentală. Cele 14 nevoi fundamentale sunt:

a respira

a se alimenta și hidrata

a elimina

a se mișca, a păstra o bună postură

a dormi, a se odihni

a se îmbrăca și dezbrăca

a-și menține temperatura corpului în limite normale

a fi curat, a-și proteja tegumentele

a evita pericolele

a comunica cu semenii

a practica religia

a fi ocupat pentru a fi util

a se recreea

a învăța

Fiecare din aceste nevoi comportă diferite dimensiuni ale ființei umane anume:

dimensiune biologică (biofiziologică)

dimensiune psihologică

dimensiune sociologică

dimensiune culturală și cultural spirituală

dimensiune spirituala

Scurtă prezentare a nevoilor

A respira

Aspectul bio-fiziologic al acestei nevoi se manifestă în respirația pulmonară și tisulară.

Dimensiunea psiho-socio-culturală este influențată de următorii factori: emoția, furia, frica, tristețea etc. exercițiile de meditație, yoga, fumatul etc. Nevoia de a respira prezintă anumite particularități la nou-născut, sportivi, după intervenții chirurgicale.

A bea și a mânca

Dimensiunea bio-fiziologică interesează anumite mecanisme, mișcări ale mâinii spre gură, masticație, deglutiție, digestie, de asemenea necesarul de calorii precum și alte substanțe nutritive (ex. la un diabetic sau anemic).

Dimensiunea psiho-socio-culturală se manifestă în obiceiurile legate de rasă, religie, naționalitate.

Ca și nevoile fundamentale și această nevoie este legată de alte nevoi (a comunica, a elimina, a se simți util etc.) și se modifică după stadiul de maturitate a individului.

A elimina

Această nevoie cuprinde eliminarea renală, intestinală, respiratorie și cutanată, în anumite situații: orificiile (traheostomie, colostomie) servind căilor de eliminare. Aspectul bio-fiziologic este în același timp mecanic, chimic, hormonal, nervos și variază mult cu vârsta și starea de sănătate a persoanei.

Dimensiunile psiho-socio-culturale sunt numeroase. Emoțiile agreabile și dezagreabile influențează frecvența urinară, calitatea și cantitatea scaunelor, transpirația și expirația de C02. Atitudinea părinților față de curățenie, exigențele curățeniei – provin în mod egal din moștenirea socio-culturală.

A te mișca și a te menține într-o bună postură

Bio-fiziologic, independența diferă la copilul mic și adult, la paraplegic paralizat ce 10 ani sau la un alergător olimpic.

Sistemul muscular și scheletic, cardiovascular, nervos influențează libertatea de mișcare și de adaptare sau evitare a anumitor posturi.

Din punct de vedere psiho-socio-cultural, variațiile individuale sunt importante. Mișcarea și poziția corpului reflectă conștient sau inconștient starea de spirit a individului, limbajul corporal exprimând vitalitatea psihică, unitatea somaticului cu psihicul. De altfel, obiceiurile sociale și atitudinile culturale sunt cele care determină mersul unei tinere, bunele maniere la masă și într-o discotecă.

Independența necesară multiplelor deplasări produse în cursul unei zile este în raport direct cu alte nevoi; de exemplu, pentru a se simți util, și a-și realiza doleanțele, necesitățile, pescarul și taximetristul depun activități fizice foarte diferite.

Problemele de sănătate fac să se nască nevoi individuale în domeniul motricitatii (mișcării), de exemplu mersul cu ajutorul cârjelor, schimbarea poziției la fiecare oră.

A dormi și a te odihni

Somnul-odihna, biologic și fiziologic – variază cu vârsta și starea de sănătate: copilul mic are nevoie de mai mult somn decât adolescentul, convalescentul care se restabilește după o criză cardiacă are nevoie de repaus diferit față de un accidentat cu un picior fracturat.

Calitatea somnului, ca și a repausului mental și fizic, este asociată subsistemelor cardiovascular, gastro-intestinal, neuro-muscular: o persoană privată de somn și, în același timp, de vise nocturne manifestă tulburări fizice și pshice.

Psiho-socio-cultural – somnul și repausul sunt afectate de emoții și obligații sociale, anumite grupuri socio-culturale uzează de droguri pentru a rămâne treji sau pentru a dormi, adepții meditației și yoghinii utilizează practici culturiste pentru favorizarea destinderii.

A se îmbrăca și a se dezbrăca

Manifestările acestei nevoi sunt foarte variate. Bio-fiziologic, activitățile cotidiene necesare independenței în acest domeniu cer o anumită capacitate neuro-musculară și pun în evidență diferențele care separă tinerii de cei mai puțin tineri. Când sănătatea este alterată „a te îmbrăca- dezbrăca” poate prezenta probleme foarte personale: femeia cu o masectomie se preocupă de proteza și de vestimentația sa, hemiplegicul caută veștminte care să poată fi ușor manevrate cu o mână.

Psiho-socio-cultural – se manifestă prin afirmarea personalității și a sexualității în alegerea veștmintelor, anumite grupuri socio-culturale și religioase au exigențe particulare: voal, turban, capriciile modei au făcut „jeanșii” aproape universali. Respectarea pudorii persoanei, ținând cont de vârstă, sex, de apartenență la grupuri socioculturale, necesită utilizarea unor paravane, lenjerie (șervet, prosop) pentru ca nevoia să-i fie satisfăcută.

A menține temperatura corpului în limite normale

Menținerea temperaturii convenabile este mai ales o funcție bio-fizio/ogică a persoanei: vârsta face să varieze temperatura corporală după cum toleranța la schimbări survine în mediul ambiant. Temperatura corpului depinde de exercițiu, de felul de a se îmbrăca, de starea de hidratare, de controlul hipotalamic și de ritmurile biologice.

Componenta psihică este manifestă în influența emoțiilor asupra temperaturii. Astfel anxietatea poate provoca o creștere a temperaturii corporale și această emoție, ca și altele, este adesea asociată la situația socio-culturală a subiectului.

A fi curat și a-ți proteja tegumentele

Independența în materie de igienă personală este, în mod evident, în funcție de capacitatea fizică de a face gesturi și mișcări necesare, precum și de factori biologici ca vârsta și sexul. Nevoile individuale sunt diferite la adolescentul puber, la bătrân, la o fată cu ciclu menstrual.

Sănătatea psihică și emotivă se reflectă în starea epidermei, în atenția acordată părului (coafurii) etc., când nevoile individului de curățenie sunt satisfăcute, sentimentul de bine este crescut. Emoțiile afectează transpirația și secrețiile, normele de curățenie diferă de la un grup socio-cultural la altul, iar în interiorul aceluiași grup, de la o epocă la alta.

A evita pericolele

Pericolele pot proveni din mediu: extern, intern. Pe plan bio-fizioiogic, independența rezidă în a evita anumite alimente și medicamente și de a avea grijă în desfășurarea anumitor activități.

La un bolnav spitalizat nevoia de a evita pericolele poate fi satisfăcută printr-un simplu gest de ridicare a grătarului patului sau, la nevoie, izolarea bolnavului ori protecția celui cu idei de suicid.

Psiho-socio-cuiturai- pentru asigurarea securității psihice – simpla prezență a unei rude apropiate sau a altei persoane importante pentru pacient (poate evita pericolele). Izolarea socio-culturală poate fi evitată prin diferite mijloace: ascultarea muzicii rock, vizita la o persoană care vorbește aceeași limbă sau aparține aceleiași comunități etnice, respectul obiceiurilor proprii, ale unei culturi.

A comunica cu semenii

– nevoia fundamentală comună tuturor ființelor umane

Dimensiunea biologică se manifestă în toate expresiile verbale sau non- verbale care subliniază caracteristicile sexuale: mersul, postura, veștmintele. Din punct de vedere fiziologic, comunicarea verbală cuprinde articulația, fonația (chiar și gestul mâinii care scrie), comunicarea non-verbală depinde de capacitatea psihică de a schimba atitudinile corporale, de a face gesturi, de a avea o față expresivă.

Sănătos sau bolnav, copil sau adult, fiecare persoană are o mulțime de lucruri de comunicat. Atunci când un pacient nu poate din diverse motive să-și satisfacă această nevoie, asistenta trebuie să-l ajute să se exprime și să găsească noi moduri de exprimare.

A-ți practica religia

Componenta bio-fizio/ogică a independenței în acest domeniu se exprimă prin miscări, gesturi, atitudini necesare cultului: pocăința poate cere poziția îngenunchiată sau o perioadă de post, anumite religii prescriu circumcizia, altele interzic anumite mâncăruri și intervenții medicale. Evoluția practicilor religioase este în funcție de fenomene psiho-sociale și relații interculturale: slujba obișnuit duminicală, se celebrează sâmbăta, bisericile se democratizează. Alterarea sănătății poate antrena creșterea sau diminuarea adeziunii la ideologie. în îngrijirea bolnavului de toate vârstele, respectarea acestei nevoi fundamentale :ere asistentei o educație liberală.

A fi ocupat pentru a fi util

De-a lungul etapelor vieții, ființa umană are nevoie să se realizeze, să studieze, să muncească. Aceste activități pot fi legate de sex (biologic) dar cea mai mare parte depind de capacitatea fiziologică și dezvoltarea psiho-socială a individului. Normele culturale influențează satisfacerea acestei nevoi: într-o societate industrializată, indivizi ambițioși cer pentru a se simți utili alte lucruri decât cei care valorizează expresia artistică și filosofică.

Independența în acest domeniu variază la compozitor și omul politic, la o mamă de familie și un manechin.

O problemă de sănătate poate să diminueze, temporar sau permanent, mijloacele de care subiectul dispune pentru a se simți util. Satisfacerea acestei nevoi este legată de alte nevoi: a învăța, a comunica, a se mișca.

A se recrea

Nevoie fundamentală și comună tuturor ființelor umane, variază în manifestări la copil și vârsta adultă, de la un individ la altul. Independența în recreere are componente bio-fiziologice: persoana născută oarbă nu va avea aceleași distracții ca și ceilalți, starea de sănătate fiziologică poate decide alegerea între schi alpin și lectură. Fenomenele psiho-sociale, culturale, pot influența satisfacerea nevoii (societate, TV). Pot, de asemenea, să apară influențe și în viața emotivă. Astfel, un coleric se poate elibera de un sentiment dezagreabil lovind mingea de tenis, un altul care joacă volei cu copiii săi, se va simți mai puțin anxios. Această nevoie nu este eliminată când o persoană este bolnavă, din contră, perioadele de destindere s distracții trebuie planificate după situația fiecăruia.

A învăța

Nevoia de descoperire, de satisfacere a curiozității, de a adăuga cunoștințe este comună tuturor, deși se evidențiază mai puternic la copii și în timpul anilor de formare școlară. Inteligența (componenta biologică) și integritatea simțurilor (componenta fiziologică) sunt principalii factori care contribuie la satisfacerea acestei nevoi.

Aspectul psiho-socio-cultural se manifestă prin dorința de a afla și de a cunoaște valoarea acordată educației de grupul socio-cultural.

În ceea ce privește sănătatea unei populații, nevoile de învățare sunt foarte variate.

Cea mai mică problemă de sănătate, face să se ivească nevoi de învățare particulare. Un pacient trebuie să învețe să-și facă pansamentul, un altul să învețe să-și facă insulina și să-și respecte regimul cu obligația de a participa la dineurile oamenilor de afaceri.

Nevoia de a învăța este specific legată nevoilor de a fi util și a se recrea, dar poate fi condiția esențială a restabilirii independenței în satisfacerea tuturor nevoilor.

Cele 14 nevoi fundamentale îmbracă forme foarte variate după: individ, starea sa de sănătate, maturitatea sa, obiceiuri personale și culturale. Fiecare nevoie prezintă componente bio-fizico-psiho-socio-culturale.

Cele 14 nevoi formează un tot: a considera o nevoie făcând abstracție de celelalte, constituie o negație a „totului”; a încerca să separi fizicul de psihic e inutil.

CAPITOLUL I

Nevoia de a se alimenta

1.1. Importanța alimentației

În spatele unei vieți active și solicitante trebuie să existe întotdeauna un corp și o minte sănătoasă. Fie că ești un om care își dedică viața carierei, unul care se concentrează asupra vieții personale, sau încerci să îmbini cele două lumi, fiecare zi vine cu vechi sau noi provocări și sarcini. Toate acestea îți afectează alimentația, atât din punct de vedere al timpului disponibil și a orarelor meselor cât și a conținutului acestora.

Alimentația joacă un rol extrem de important în dezvoltarea și menținerea unui corp sănătos. Niciodată o dietă sănătoasă nu trebuie să cadă pe locul doi, în favoarea meselor rapide și haotice și a mâncărurilor nesănătoase, specifice vieții agitate a omului de azi.

Fie că suntem tineri sau adulți, nu este niciodată târziu pentru a ne schimba dieta și pentru a înlătura definitiv obiceiurile nutriționale nesănătoase din viața noastră. Cu siguranță, acest efort va aduce beneficii pe termen lung, care se vor manifesta atât asupra siluetei noastre, cât și asupra calității vieții. Un beneficiu primordial al unei diete sănătoase este reducerea riscului de apariție a unor boli.

Fig. nr. 1.1. Alimente bogate în vitamine

Un prim pas spre o dietă echilibrată este stabilirea unui program de mese/zi care înseamnă respectarea orelor de luare a meselor, care trebuie sa fie același în fiecare zi. Apoi, este foarte important să identificăm ce nutrienți lipsesc din dieta noastră actuală și să identificăm ce elemente trebuie introduse în alimentație pentru a umple aceste goluri. Totodată, este necesar să moderăm consumul de nutrienți nesănătoși (grăsimi, sare, zahăr și calorii), limitând cantitatea și frecvența consumării acestora

Despre dieta și alimentație sănătoasă s-au ocupat multe lucrări și cercetări și probabil că acest subiect va fi în continuare o importantă preocupare pentru om, mai ales acum când apar din ce în ce mai mulți înlocuitori artificiali ai produselor naturale. Si aceasta deoarece hrana este foarte importantă în menținerea unui corp sănătos și armonios.

Probabil cel mai important aspect în ceea ce privește dieta, este ce anume mâncăm și modul în care o facem. Dieta presupune, de asemenea, a mânca echilibrat, în porții moderate, din toate grupele de alimente. Dieta presupune trei mese pe zi, obligatoriu și un orar fix sau aproape fix al meselor.

Alimentația se află într-o strânsă legătură cu corpul nostru, ne afectează metabolismul, procesul de digestie și până la urmă starea psihică. Nu este atunci deloc exagerat să spunem că felul de mâncare ales ne afectează direct sănătatea. Acest lucru se datorează unui complex de factori – de la felul în care anumite alimente influențează reacțiile chimice din creierul nostru până la felul în care acestea sunt digerate și cum interacționează cu sistemul nostru imunitar. Ceea ce mâncăm poate avea de asemenea efecte psihologice surprinzătoare care pot afecta grav felul în care ne simțim. Dieteticienii au descoperit deja ce alimente ar trebui să consumăm pentru a ne îmbunătăți starea, pentru a înlătura oboseala și anxietatea și a ne vindeca de depresie și insomnie.

Totuși trebuie să recunoaștem faptul că, oricât s-ar încerca, nu se poate prescrie rețeta ideală care să se și potrivească tuturor în același timp. Aceasta, deoarece fiecare organism în parte este unic, iar ceea ce este perfect pentru o anumită persoană, poate să nu aibă nici un efect sau chiar să fie un dezastru pentru altcineva.

Un factor foarte important de care trebuie să se țină cont este vârsta. Astfel, la 35-45 ani nevoile calorice scad cu 3% față de vârsta de 25 ani. Iar între 45-65 ani, necesarul caloric scade cu 7,5% pentru fiecare deceniu, față de 25 ani. De asemenea, este bine cunoscut faptul ca bărbații au în general nevoie de mai multe calorii decât femeile de aceeași vârstă.

Un alt aspect important pentru un regim cât mai sănătos este ritmicitatea alimentației. De asemenea, pentru ca solicitările energetice cele mai mari sunt mai ales în prima parte a zilei, și alimentația trebuie consumată mai ales în această perioadă.

Indicațiile nutriționiștilor americani cu privire la elementele unei alimentații sănătoase și beneficiile acestora sunt următoarele:

dietă cu un conținut scăzut în grăsimi (cereale, fructe, legume, produse lactate degresate) poate reduce riscul apariției bolilor cardiace, a hipertensiunii arteriale, bolilor degenerative cerebrale, accidentelor vasculare cerebrale și a diabetului zaharat; poate de asemenea preveni apariția anumitor forme de cancer;

limitarea consumului de grăsimi saturate, care se găsesc în carnea grasă, brânză, smântână, unt, poate reduce nivelul de colesterol și riscul de apariție a bolilor cardiace și a hipertensiunii arteriale;

înlocuirea grăsimilor saturate cu grăsimi monosaturate, precum uleiurile de măsline sau rapiță, ajută la scăderea colesterolului “rău” (LDL);

acizii omega-3 și omega-6 ce se găsesc în grăsimile polinesaturate (în alimente precum peștele, nucile, boabele de soia și in) au un efect protectiv împotriva bolilor cardiace;

eliminarea sau reducerea acizilor “trans-fatty” care se găsesc în uleiurile hidrogenate (de exemplu uleiurile parțial hidrogenate) poate ajuta la scăderea nivelului colesterolului;

dietă bogată în fructe și legume furnizează antioxidanții necesari (precum beta-carotenul sau vitaminele C și E) și protejează organismul de distrugerile produse de radicalii liberi de oxigen, reducând astfel riscul apariției bolilor cardiace, a cancerului și a hipertensiunii arteriale.

Totuși, nu trebuie să uităm că o viață sănătoasă nu trebuie să urmeze doar un regim alimentar stabil și sănătos, ci este absolut necesară practicarea de exerciții fizice zilnic, pentru cel puțin 20 de minute.

Corpul uman funcționează datorită energiei provenite din mâncare, iar un aport corect și echilibrat de alimente asigură o bună funcționare a corpului uman. O alimentație sănătoasă este foarte importantă deoarece ajută organismul să fie puternic, să crească, să reziste factorilor de stres și bolilor. De asemenea, de la mic la mare, toți avem nevoie de o dietă sănătoasă pentru o viață cât mai lungă. Majoritatea doresc să respecte ceea ce știu după ce deja s-au îmbolnăvit.

De ce este important să mâncăm sănătos?

Substanțele nutritive sunt cele care oferă hrana pentru ca celulele organismului să poată funcționa. Dacă acestea lipsesc, organismul devine susceptibil bolilor produse de viruși și bacterii. Energia necesară funcțiilor fizice, dar și psihice provine din rezervele de țesut gras ale organismului.

Fig. nr. 1.2. Alimentație nesănătoasă

Un dezechilibru produs de o alimentație precară poate provoca ori obezitate ori malnutritie, iar oricare ar fi, nu face decât să dăuneze organismului. O persoană care suferă de obezitatea sau malnutriție are șanse mai mari să facă afecțiuni precum: probleme de inimă, cancer, diabet, osteoporoză și multe altele.

O dietă echilibrată și sănătoasă pot menține o funcționalitate mai bună a organismului, pentru o perioadă mai lungă de timp, fără fluctuații importante de greutate. Toate acestea duc la o stare generală de bine. Printr-o dietă echilibrată înțelegem un aport bine împărțit de: pâine, cartofi, cereale, fructe, legume, lapte, carne, pește și cantități minime de grăsimi sau zahăr. Corpul uman nu-și poate lua toți nutrienții de la un singur aliment, deci are nevoie de un aport variat de alimente care să-i asigure vitaminele, mineralele și fibrele necesare.

Sfaturi:

– Cantitatea de calorii ingerată trebuie să fie aproximativ egală cu cea consumată. Un om consumă în medie 2000 de kcal/zi, dar normal, această cifră depinde de vârstă, înălțime, greutate, efortul fizic și psihic depus și mult alți factori.

– Dieta trebuie să conțină o gamă variată de alimente, precum fructe, cereale integrale, legume și așa mai departe.

– Fiecare masă trebuie să conțină nu număr relativ mic de calorii. Mesele la restaurant, fast-food-uri sau rare și bogate aduc un aport prea mare de alimente de-odată, lucru care duce la o dezechilibrare a organismului.

– Este nevoie de un consum adecvat de apă, de cel puțin 2l pe zi. Rinichii au nevoie de apă pentru a elimina toxinele acumulate, transpirăm, pierdem apa prin respirație.

– Nu trebuie să exageram cu alimentele grase, cu zahăr sau sare.

– Nu trebuie să evitam în totalitate dulciurile sau prajelile. Daca reușim să le consumăm moderat, acestea pot face parte din dieta noastră.

– O dietă echilibrată asociată cu exercitii fizice făcute regulat sunt sigur cheia unui organism sănătos și puternic. Poți mânca aproape tot ce dorești, dacă faci exerciții, iar organismul tău va fi pregătit pentru a face față multor afecțiuni care îl pândesc la fiecare pas.

Fig. nr. 1.3. Alimente acceptate și alimente neacceptate

4 pași pentru a mânca sănătos

În timp ce mănânci, asigură-te că mesteci destul de mult mâncare, pentru a-i savura intens gustul și a o putea digera mai ușor și mai repede.

Evită stresul în timp ce mănânci, pentru că dacă esti stresat în timpul mesei poți avea probleme digestive.

Tot timpul concentrează-te asupra necesarul corpului, mănâncă atât cât să îți treacă foamea și să îți satisfaci organismul, nu cât să te satisfaci pe tine.

Mulți nu sunt conștienți de importanța unui mic dejun bogat. Încearcă să mănânci destul de mult și sănătos la micul dejun, apoi să ai multe gustări sănătoase de-a lungul zilei. Acesta va intensifica arderile din ziua respectivă.

Fig. nr. 1.4. Mic dejun sănătos

1.2. Alimentul, principalul purtător de informații – factor epigenetic

 Alimentul analizat dintr-o perspectivă holistică, reprezintă mult mai mult decât ce pare a fi, pentru unii un prilej de desfătare a simțurilor, pentru alții o necesitate fiziologică, sau ambele, întrețesute cu simboluri culturale, religioase și tradiții gastronomice.

   În realitate, alimentul este un principal purtător de informație (factor epigenetic) reluată din mediul înconjurător, care interacționează cu propria noastră informație genetică, condiție absolut necesară bunei funcționări a entității biologice „om”.

În fapt omul este un sistem deschis informațional, cu autoreglare, autoreproducere și evoluție antientropică, care prelucrează informații exogene (din mediul înconjurător) și endogene (din propriul mediu intern).

   Prelucrarea informației în organismul uman are loc pe două căi majore:

Prima cale de prelucrare a informației și cea mai evidentă, este cea realizată în cadrul sistemului nervos (SN – al vieții de relație și SN – vegetativ) care la om a atins un nivel nemaiîntâlnit la celelalte specii biologice, permițându-i să conștientizeze propria-i existență, fiind dotat cu rațiune și inteligență.

  A doua cale majoră de prelucrare a  informației care se află la baza primei căi și interacționează direct cu aceasta, o reprezintă metabolismul celular.

Alimentul este un factor esențial al stării de sănătate sau boală și că de calitatea acestuia depinde direct calitatea vieții noastre.

Fig. nr. 1.5. Alimente sănătoase

1.3. Importanța alimentației sănătoase în cadrul metabolismului

Trebuie să-ți impui tu singur o alimentație sănătoasă, corectă și rațională, fără constrângeri, dar și fără abuzuri, Hrana ta, adica mâncarea și băuturile pe care le consumi de câteva ori pe zi, e bine să fie echilibrată: nici excesivă, nici săracă în substanțe nutritive.

Pentru a crește armonios și a avea un trup suplu, puternic, frumos, trebuie să consumi alimente variate câte puțin din fiecare. Dacă mănânci după instinctul nesățios al poftei și consumi, de pildă, multe ciocolate, prăjituri sau înghețate, s-ar putea ca, mai târziu, să regreți amarnic. Dacă îți plac mult mâncărurile și preparatele grase, pâinea, pastele făinoase, smântâna, untul, frișca- trebuie să fii atent! Consumate în cantități mari, aceste alimente tentante pot provoca, mai apoi deteriorarea stării de sănătate. Întâi te poti îngrășa și, ca urmare, e posibil să contactezi boli cardiovasculare, diabet, hipertensiune arterială, hepatită, obezitate și chiar cancer. Încă din copilărie trebuie să-ți impui, prin voință, să nu te îngrași; dimpotrivă, să fii zvelt, armonios construit, plăcut în relațiile cu cei din jur.

De exemplu, dacă n-ai timp de sport și mișcare, dacă stai mult la calculator sau la masa de lucru și ai tendința de îngrășare, cântărește-te imediat și ia singur o hotărâre. În această situație, alimentele consistente pe care ți le-a pus în mâncare bunica sau mama trebuie să-ți dea de gândit. Treci repede la dieta, aleargă, fă sport, iar grăsimile depuse inutil dispar ca prin minune! Și astfel corpul tău își reduce greutatea. Cântarul vorbește!

Corpul nostru are nevoie, pentru a crește și căpăta energia necesară muncii, învățăturii, de alimente diverse, de substanțe nutritive, dar în cantități potrivite.

Se recomandă, de către medicii nutriționiști, câteva mese echilibrate, în care alimentele diferite se completează în meniul zilnic.

Substanțele de bază din mâncare, absorbite de intestin, sunt: proteinele, glucidele, lipidele. Din copilărie trebuie să le cunoști!

Proteinele sunt cele care construiesc trupul nostru, găsindu-se în mușchi, oase, piele, creier, ficat, inimă. Noi le luăm din alimentele de origine vegetală( fasole, mazăre, nuci, cereale, soia). Și totuși, nu trebuie să exagerăm consumul de proteine, ele trebuind să totalizeze doar 20% din alimentația noastră zilnică. Un elev, aflat în creștere, are nevoie numai de 100 g de proteine pe zi.

Glucidele, adică substanțele dulci, sunt o sursă importantă de energie pentru copil și adolescent, dar nici aici nu trebuie să exagerăm. Fiecare tânăr știe asta! Luați glucidele mai puțin din dulciuri( ciocolate, înghețate ) și mai mult din fructele și legumele proaspete, din cereale sau lapte. Și nu uitați că există glucide și în alimentele care n-au gust dulce, cum ar fi pâinea și cartofii; însă și acestea îngrașă.

Lipidele se găsesc mai ales în grăsimi. Cu excepția legumelor și fructelor, toate produsele alimentare conțin grăsimi, mai mult sau mai puțin. Feriți-vă de cele foarte gustoase! Grăsimile(lipidele) se găsesc din belșug în: carnea de porc, în peștele gras( somn, crap, somon), în unt, smântână, brânzeturi grase, laptele natural. Sunt mai degrabă preferate și sănătoase grăsimile din produsele vegetale( nuci, arahide, uleiuri, mai ales uleiul de măsline). Dacă nu le puteți evita, măcar consumați-le în cantități moderate ( doar 20% din alimentația zilnică).

Vitaminele sunt substanțe esențiale pentru creștere și menținerea stării de sănătate a tânărului.

Se știe că, în lipsa acestora, o persoană n-ar putea supraviețui decât câteva luni. De altfel, chiar cuvântul vitamine provine de la cuvântul latinesc vita, care înseamnă viață. Cele mai multe se află în verdețuri, legume, fructe. În general, se cunosc peste 20 de vitamine, cele mai cunoscute fiind vitaminele A, B, C, D, K.

Vitamina A favorizează o vedre bună, creșterea corpului. Se găsește în unt, untură de pește, gălbenușul oului, în rădăcini de morcov, în caise, roșii, piersici.

Vitamina B este prezentă în nuci, fasole, ouă, ficat, lapte. În absența acestei vitamine, se produc în final tulburări nervoase, uscarea pielii, căderea părului, oprirea creșterii.

Vitamina C contribuie la creșterea și rezistența organismului. Se află în legumele sau fructele proaspete și se distruge prin fierbere. Abundă în vitamina C următoarele: lămâile, portocalele, roșiile, măceșele, zarzavaturile. În absența ei se produce boala numită scorbut, de care sufereau și chiar mureau marinarii care plecau in expediții geografice. Scorbutul duce la sângerarea gingiilor, căderea dinților.

Vitamina D favorizează creșterea oaselor. În lipsa ei, mai ales la copiii săraci, din țările africane și asiatice, se produce boala numita rahitism (deformarea oaselor scheletului). Oasele rămân moi, fără a putea să susțină corespunzător greutatea corpului. Această vitamină se găsește în untura de pește, unt, ficat, gălbenușul de ou.

Vitamina K ajută la coagularea sângelui.

În fine, alimentele furnizează corpului nostru atât apă, cât și săruri minerale, cum ar fi calciul (mai ales din lapte), care contribuie la dezvoltarea oaselor, dar și alte săruri utile: fosfor, fier, iod, magneziu, potasiu, toate necesare organismului.

Cele mai dăunătoare cinci alimente sunt: gogoșile, băuturile carbogazoase, cartofii prăjiți, chipsurile, fructele de mare prăjite deoarece oferă organismului o doză ,, sănătoasă” de toxine.

Apa și sărurile minerale. În apă se petrec toate reacțiile biochimice din organism, au rol structural și catalizator.

Necesarul zilnic de apă este de 2000-2500 ml , provenind din aport și din arderea hidraților de carbon și a lipidelor.

Necesarul de săruri minerale: 4g de Na/zi , 3-4g K/zi , 2g Ca/zi , 6g Cl/zi , 18mg Fe/zi, 0,15g Mg/zi. Pentru că absorbția de Ca și Mg să fie optimă, raportul trebuie să fie de 2 la 1.

Surse de Ca si K: brânza, lapte și derivate.

Necesitățile de apă și săruri minerale cresc în boli febrile, diaree, vărsături, hemoragii abundente, arsuri întinse; și scad în insuficiență cardiacă, în ciroză, etc.

Calciul este cel care ajuta la formarea oaselor si a dintilor. In plus, acest mineral acopera fisurile care pot aparea in cazul suprasolicitarii oaselor. Insa si nervii si tensiunea arteriala sunt influentati de calciu. La fel si reactiile alergice, pe care le poate ameliora. Lipsa calciului pe termen lung poate conduce la aparitia osteoporozei. Atunci cand nivelul de calciu din corp este prea mic, densitatea oaselor scade.

Cantități importante din acest mineral se regăsesc în lapte și produse lactate, dar și în apa minerală, în broccoli, fenicul, varză, spanac, curmale, nuci, leguminoase, sardine, afine.

După vârsta de 19 ani, adulților li se recomandă un consum de 1000 miligrame de calciu pe zi. După vârsta de 50 de ani, doza zilnică trebuie să crească la 1200 mg.

Cu un litru de lapte pe zi puteți acoperi necesarul zilnic de calciu. Se recomandă însă să apelați la produsele lactate slabe în grăsime. Nivelul redus de grăsime permite o asimilare mai buna a calciului în intestin. Persoanele care suferă de intoleranță la lactoză, pot apela la apa minerală bogată în calciu. Nucile conțin și ele calciu din plin.

Magneziul are proprietăți care se resimt în special în procesele metabolice: calmează nervii, relaxează muschii și alimentează celulele noastre cu energie proaspătă.

Ce se întâmplă în cazul unei carențe? Pericolul osteoporozei se menține și aici, deoarece magneziul participă și el prin procesul metabolic la formarea oaselor. În plus, carență de magneziu ne face mai irascibili, mai încordați, iar capacitate de concentrare este și ea afectată. De aceea, sportivii de performanță consumă suplimente de magneziu.

Acest mineral se regăsește în produsele din faină integrală, mangold (sfeclă elvețiană), în spanac, în boabele de muștar, curmale sau apă minerală bogată în magneziu. Doza zilnică recomandata este între 300 si 350 mg.

Potasiu – responsabil pentru nervi și apă: potasiul este responsabil parcurgerea distanței de către impulsurile electrice către nervii și muschii noștri, și pentru alimentarea celulelor din corp cu suficientă apă.

Avem nevoie de potasiu pentru a arde grăsimile și pentru stocarea energiei în muschi. În plus, potasiul reduce tensiunea arterială. În cazul unei carențe de potasiu, forța muschilor scade, pulsul nostru devine mai rapid și pot apărea tulburările de ritm cardiac.

Potasiul se regăsește în produse din faina integrală, în spanac, cartofi, ciuperci, salată verde, fasole, varză, broccoli, mazare, linte, pește, scoici, lapte, banane, sucuri de fructe proaspete, in oua, avocado, curmale si caise. Necesarul zilnic este de 2-3 g.

Sodiul, expertul în apă: acest mineral este pe de-o parte foarte important pentru corpul nostru deoarece asigură un echilibru al nivelului apei și ajută, precum potasiul, la transferul de impulsuri în nervi și mușchi.

Un exces de sodiu însă poate rezulta, în special în rândul oamenilor cu sensibilitate sporită, la o creștere a tensiunii arteriale. În plus, un exces de sare de masă, formată din sodiu și clorură, ne face mai obosiți, crescând cantitate de apă reținută în corp.

Consumăm zilnic de 10 ori mai multă sare decât doza necesară. Cum putem evita această situație? În locul meselor formate din preparate procesate, alegeți fructe și legume proaspete pe care le puteți găti cum doriți. Așadar, renunțați la chipsuri și alegeti fructele.

Condimentați cu verdețuri proaspete–acestea vor asigură și doza necesare de vitamine și minerale.

1.4. Manifestări de independență: integritatea tubului digestiv, anatomia fiziologica, deprinderi alimentare, apetit, foame, sațietate, importanța hidratării, valoarea acordata mâncării

1.4.1. Manifestări de independență:

1)    Cavitatea bucală – dentiția trebuie să fie bună, proteza dentară (dacă este cazul)  trebuie să fie adaptată și în stare bună, mucoasa bucală roză și umedă, limba roz, gingiile de culoare roz și aderente dinților.

2)    Masticația – trebuie să fie ușoară, eficace, cu gura închisă.

3)    Reflexul de deglutiție (înghițire) – trebuie să fie prezent

4)    Digestia – trebuie să fie ușoară, lentă.

5)    Deprinderile alimentare- orarul meselor (3 mese și 2 gustări) și 10 ore de repaus nocturn).

6)    Apetitul – trebuie să fie prezent

-pofta de mâncare – senzație agreabilă, tradusă prin dorința de hrană

7) Foame – senzație dezagreabilă, tradusă prin nevoia de a mânca

8)  Sațietatea (senzația de sătul) – trebuie să fie prezentă

-senzație de plenitudine, resimțită de individ atunci când nevoia de hrană este satisfacută

9)   Hidratarea – reprezintă consumul de lichide în funcție de nevoie

10)  Gust și valoare acordate mâncării – alegerea alimentelor

– servirea mesei singur sau în grup

– tradiții – obiceiuri alimentare

– educație

Fig. nr. 1.6. Structura cavității bucale

1.4.2. Importanța hidratării

Apa joacă mai multe roluri în cadrul organismului. Apa face parte din majoritatea celulelor corpului (cu excepția celor de grăsime), acoperă și lubrifiază articulațiile și creierul.

Aceasta transportă substanțele nutritive și deșeurile, departe de celulele corpului. Ajută la reglarea temperaturii corpului, prin redistribuirea căldurii de la țesuturile active la piele și răcește organismul prin transpirație.

Fig. nr. 1.7. Importanța hidratării

Apa este principalul constituent al corpului uman: în mod normal 60% din greutatea corpului unui bărbat adult și aproximativ 50-55% din greutatea unei femei aflate la maturitate.

Mușchii și creierul sunt compuse aproximativ 75% din apă, sângele și rinichii – în jur de 81%, ficatul aproximativ 71%, oasele în jur de 22%, iar din țesutul adipos aproximativ 20% reprezintă apă.

Corpul depinde de apă pentru a supraviețui. Știați că apa reprezintă mai mult de jumătate din greutatea corpului dumneavoastră? Fiecare celulă, țesut și organ din corpul dumneavoastră are nevoie de apă pentru a funcționa corect. De exemplu, corpul folosește apa pentru: a menține temperatura acestuia, eliminarea deșeurilor și lubrifierea articulațiilor. Apa este esențială pentru o stare bună de sănătate.

Pierderea de apă se accelerează atunci când vremea este foarte caldă, când faceți exerciții fizice sau când aveți febră. Vărsăturile și diareea pot duce la eliminarea rapidă a lichidelor. Dacă nu înlocuiți apa pierdută, vă puteți deshidrata.

Simptomele deshidratării includ:

urinarea unor cantități mici de urină sau eliminarea de urină mai închisă la culoare

uscăciunea gurii

somnolența sau oboseala

sete extremă

durere de cap

confuzie

senzație de amețeală sau leșin

lipsa lacrimilor unei persoane atunci când plânge.

Nu așteptați să acționați abia când observați semnele deshidratării. Deshidratarea poate fi dificil de recunoscut, mai ales când sunteți în vârstă. Preveniți deshidratarea prin consumul unor cantități suficiente de apă.

1.4.2.1. Câtă apă trebuie să beți în fiecare zi?

Există diverse recomandări pentru consumul adecvat de apă. Cei mai mulți dintre oameni consideră că sunt suficiente 6-8 pahare de apă în fiecare zi, ceea ce este un obiectiv rezonabil. Totuși, oamenii au nevoie de cantități diferite de apă pentru a rămâne hidratați.

Majoritatea persoanelor sănătoase se vor hidrata cu apă potabilă sau fluide ori de câte ori le va fi sete. Pentru unii oameni, pot fi suficiente mai puțin de 8 pahare de apă, pentru alții va fi nevoie de mai mult de 8 pahare în fiecare zi. Unii oameni au un risc mai mare de deshidratare. Printre aceștia se numără cei care fac activitate fizică intensă, cei care au diverse afecțiuni sau cei care nu sunt în măsură să consume suficiente lichide în cursul zilei.

Fig. nr. 1.8. Importanța hidratării

Adulții mai în vârstă se încadrează în categoriile de risc. Pe măsură ce oamenii înaintează în vârstă, creierul se află în imposibilitatea de a simți deshidratarea și de a trimite semnalele de sete. Dacă sunteți îngrijorați de faptul că nu ați băut suficiente lichide, verificați culoarea urinei. Dacă aceasta este în mod inconstant incoloră sau galben deschis, probabil că sunteți hidratați suficient.

Posibil să fie nevoie să suplimentați cantitatea de apă potabilă pe care o consumați dacă:

suferiți de diverse condiții medicale, cum ar fi pietrele la rinichi sau o infecție a vezicii urinare

sunteți însărcinată sau alăptați

faceți exercitii fizice

trebuie să vă petreceți mare parte a timpului în aer liber, pe vreme caldă

suferiți de febră, vărsături sau diaree

încercați să pierdeți în greutate.

1.4.2.2. Pe lângă apă ce mai puteți consuma pentru a fi hidratați?

Deși apa este cea mai bună opțiune pentru a fi hidratați, există și băuturi și alimente care vă pot oferi apa de care aveți nevoie, dar unele pot adauga surplus de calorii la dieta dumneavoastră.

Băuturile cum ar fi sucurile de fructe și legumele, laptele și ceaiurile de plante, pot contribui la cantitatea de lichide pe care trebuie să o acumulați zi de zi. Chiar și băuturile cofeinizate cum ar fi cafeaua, ceaiurile și sucurile se vor adauga la totalul lichidelor acumulate, dar până la un punct. Cel mai bine ar fi ca acestea să fie limitate întrucât cofeina poate încuraja urinarea frecventă, declanșează anxietate sau nervozitate. O cantitate moderată de cofeină (200-300 ml) nu este însă dăunătoare, pentru majoritatea oamenilor.

Apa se poate regăsi și în compoziția fructelor și legumelor, cum ar fi în pepenele verde, roșii, salată, supe, etc.

1.5. Valoarea nutritivă a alimentelor, gust, importanță informală energetică

Între om și aliment se stabilesc relații strânse pe tot parcursul existenței, chiar și înainte de naștere prin intermediul laptelui matern. Cea mai veche și mai stringentă relație este determinată de faptul că alimentele furnizează organismului substanțele nutritive de care acesta are nevoie pentru asigurarea energiei indispensabile proceselor vitale, pentru sintetizarea substanțelor proprii, precum și pentru formarea substanțelor care favorizează desfășurarea normală a proceselor metabolice.

1.5.1. Substanțele nutritive din alimente

Produsul alimentar este constituit dintr-un amestec de substanțe organice și anorganice necesare organismului uman, dar și substanțe indiferente și chiar substanțe antinutriționale.

Pentru asigurarea unei stări de nutriție normale este necesar ca alimentele consumate să aducă toate substanțele nutritive în cantități optime și, mai ales, pe cele esențiale.

După rolul pe care îl au în metabolism, substanțele utile din alimente, necesare organismului omenesc (trofinele), se clasifică în mai multe grupe:

substanțe cu rol energetic, care prin oxidare în organism furnizează energie calorică necesară proceselor vitale și cheltuielilor energetice datorate activității profesionale;

Astfel de substanțe sunt, în principal, lipidele și glucidele;

substanțe cu rol plastic, regeneratoare de celule și țesuturi, cum sunt protidele;

substanțe cu rol catalitic, cum sunt vitaminele și elementele minerale;

substanțe cu rol senzorial, care impresionează simțurile.

Dupa natura lor în organism, substanțele nutritive se împart în lipide, proteine, glucide, minerale și vitamine.

Fig. nr. 1.9. Alimente bogate în substanțe nutritive sănătoase

1.5.2. Valoarea nutritivă a alimentelor

Primele preocupări privind valoarea nutritivă a produselor alimentare datează din 1890 sub forma publicației „Compoziția chimică a materialelor alimentare americane” de W. O. Atwater din cadrul Departamentului Agriculturii al SUA, Composition of food by Consumer and Foods Economics Institute, USDA, 1976-1981.

În încercarea de a da o definiție, am putea spune că valoarea nutritivă reprezintă capacitatea alimentelor de a asigura organismului substanțele nutritive de care are nevoie. Ea se exprimă prin:

valoarea biologică, dată de conținutul în componente esențiale, indispensabile metabolismului: aminoacizi esențiali, acizi grași esențiali, vitamine, elemente minerale;

valoarea energetică, dată de conținutul în substanțe cu rol energetic: lipide, glucide, proteine, fiind exprimată în kcal/100 grame produs.

valoarea igienică, dată de conținutul în substanțelor nocive sau microorganisme patogene care nu afectează sănătatea prin consum;

valoarea psiho-senzorială, determinată de proprietățile organoleptice (miros, gust, aroma) și estetice (culoare, aspect) ale produselor alimentare.

  Determinarea valorii nutritive a alimentelor presupune stabilirea raportului dintre necesarul de substanțe nutritive pentru organism și potențialul nutritiv din 100 grame produs.
Valoarea nutritivă se determină pe baza următoarelor elemente:

rețeta produsului: materiile prime;

compoziția chimică a componentelor rețetei;

gradul de asimilare al principalelor substanțe din produs;

necesarul zilnic de energie și substanțe nutritive pe grupe de populație;

eventualele pierderi cantitative în produsele tehnologice sau inactivările substanțelor nutritive.

  1.5.3. Valoarea energetică a alimentelor

Dând o definiție, am putea spune că prin valoarea energetică a unui aliment se exprimă potențialul nutrienților săi de a furniza energie.

Fig. nr. 1.10. Alimente bogate în substanțe nutritive sănătoase

Viața, cu toate formele ei de manifestare, presupune un consum permanent de energie. Aceasta este indispensabilă desfășurării diferitelor funcții ale organismului: sinteza de substanțe pentru creștere, contracțiile musculaturii, asigurarea temperaturii corpului constante, etc.

Furnizorii de energie sunt glucidele, lipidele și proteinele. Prin ardere, un gram de glucide sau proteine generează 4,1 calorii, iar un gram de lipide 9,3 calorii. O situație deosebită este reprezentată de energia furnizată de alcoolul etilic (7 calorii/gram).

1.5.4. Caloria, kilocaloria, kilojoulul

Prin definiție, caloria este o unitate de măsură a energiei termice care se folosește și în alimentație ori în măsurătorile metabolice, deoarece exprimă valoarea energetică.
În limbajul uzual se folosește noțiunea de calorie, însă, întotdeauna exprimă pe multiplului ei – kilocaloria.

Kilocalorie este unitatea de măsură pentru energia termică și este egală cu 1.000 de calorii. Practic, kilocaloria este o “calorie mare”.

Kilojoulul este o unitate de măsură a valorii energetice. O kilocalorie este echivalentă cu 4,18 kilojouli. Diferența dintre ele este că, în timp ce prima reprezintă o unitate de măsură non-metrică și corespunde valorii de masă pound, cea de a doua este o unitate de măsură metrică, ce corespunde kilogramelor.

De obicei, în limbajul alimentar se folosesc două tipuri de măsurare a caloriilor:

1 Kilocalorie [1 kcal] = 1.000 calorii [1.000 cal];

1 Kilojoul [1KJ] = 4.180 calorii [4.180 cal].

Se cunoaște că, în medie, un gram de:

– proteine dezvoltă 4,1 Kcal,

– glucidele (carbohidratii) dezvoltă 4,2 Kcal/g,

– lipidele au o valoare energetică de 9,3 kcal/g.

1.5.5. Necesitățile energetice ale organismului

Estimativ, în funcție de vârstă, necesitățile energetice sunt prezentate în tabelul de mai jos.

 Tabelul nr 1.1. Necesitățile energetice estimative în funcție de vârstă

Necesarul caloric trebuie să se stabilească în funcție de vârstă, tip de efort, starea de sănătate. În general, un adult care nu depune o muncă fizică deosebită, are nevoie pentru fiecare kilogram al corpului sau de aproximativ 35 kilocalorii zilnic.

Cheltuielile energetice – activități fizice

Estimativ, cheltuielile energetice corespunzătoare diverselor tipuri de activități fizice sunt prezentate în tabelul de mai jos.

 Tabelul nr 1.2. Cheltuielile energetice corespunzătoare diverselor tipuri de activități fizice

1.6. Noțiuni generale privind procesul de digestie

Pentru efectuarea funcțiilor vitale, organismul are nevoie de energie și elemente nutritive. Acestea îi sunt furnizate de alimente. Dar principiile nutritive (factorii nutritivi) se găsesc sub forma unor combinații complexe, care nu pot fi utilizate ca atare. Este deci nevoie de transformări până la elemente simple, pe care organismul le folosește ca sursă energetică și plastică. Proteinele sunt principalele substanțe plastice iar glucidele și grăsimile, substanțe energetice.

Fig. nr. 1.11. Structura aparatului digestiv

Digestia, reprezintă prima etapă a transformărilor. Fărâmițate mecanic prin masticație și îmbibate cu salivă (bolul bucal) sunt propulsate prin esofag în stomac și intestinul subțire, unde se continuă digestia începută în cavitatea bucală. Digestia începe chiar în cavitatea bucală. Ea interesează aici numai glucidele. Fermentul denumit ptialină sau amilază salivară, degradează amidonul în componenți mai simpli (dextrina și maltoza). În stomac bolul alimentar este frământat și îmbibat cu suc gastric prin mișcările peristaltice ale acestuia. Sucul gastric conține doi fermenți importanți: pepsina și labfermentul. Pepsina transformă proteinele în compuși mai simpli, denumite albumoze și peptone. Pepsina devine activă numai sub influența acidului clorhidric, secretat la nivelul mucoasei gastrice, care transformă pepsinogenul inactiv în pepsina activă. Labfermentul (presura) acționează asupra cazeinei (proteină din lapte) pe care o coagulează, operație indispensabilă pentru digestia cazeinei de către pepsina. Tot la nivelul stomacului continuă digestia amidonului sub acțiunea ptialinei salivare. Prin pilor, alimentele astfel degradate trec în duoden, unde se desăvârșește digestia sub influența celor trei sucuri digestive prezente aici: intestinal, pancreatic și biliar. Glucidele sunt degradate sub acțiunea amilazei pancreatice, în compuși mai simpli numiți dizaharide (maltoză, lactoză). Aceștia sunt descompuși de către unele enzime din sucul intestinal (maltaza, lactaza, etc) în monozaharide (glucoza și fructoză) formă sub care pot fi absorbiți prin mucoasa intestinală.

Proteinele sunt degradate în intestin sub acțiunea tripsinei, până la stadiul de polipep-tide și chiar aminoacizi. Tripsina este transformată din forma inactivă denumită tripsi-nogen, în forma activă de către o enzimă intestinală, enterokinaza. La nivelul intestinului se produce și descompunere lipidelor. În prealabil lipidele sunt emulsionate de către sărurile biliare secretate de ficat și depozitate în bilă. Emulsionarea constă în transformarea lipidelor în particule foarte fine cu suprafață mare, care permit enzimelor denumite lipaze, să le descompună în glicerina (glicerol) și acizi grași. Astfel: laptele, carnea, brânza, ouăle, pâinea, legumele, fructele și grăsimile sunt transformate în compuși simpli, monozaharide (glucoza și fructoză) pentru glucide, aminoacizi pentru proteine și acizi grași și glicerol pentru grăsimi.

După absorbția la nivelul peretelui intestinal factorii nutritivi menționați sunt transportați pe calea circulației sanghine și limfatice, în laboratorul central – ficatul. De aici după nevoie, sunt dirijați în diferite sectoare ale organismului, fie pentru producerea de energie, fie pentru repararea țesuturilor, fie depozitate ca substanțe de rezervă. Pentru a fi încorporate în țesuturi și celule și pentru eliminarea resturilor neutilizabile rezultate din ardere, are loc procesul cunoscut sub numele de metabolism. Acesta cuprinde două componente: unul de sinteză (refacerea țesuturilor din substanțe simple) numit anabolism și altul de descompunere, de degradare energetică numit catabolism.

Glucoza reprezintă principalul furnizor de energie pentru organism. In sânge se găsește într-o concentrație constantă (70-l20mg%). Aceasta se numește glicemie. Variațiile mari sunt periculoase de aceea acționează un sistem de reglare foarte eficace pe două căi:
–  Autoreglare fizico-chimică. Glicogenul din ficat nu este o masă anorfă. Pentru a fi consumată la periferie, glucoza trebuie să fie în prealabil fixată sub formă de glicogen. Deci glucoza utilizată de organism, reprezintă fracțiunea desprinsă din molecula de glicogen. Iată cum glicogenul este în permanență sintetizat și utilizat, ritmul fiind dictat de intensitatea arderilor din organism. Acest fenomen este valabil numai pentru glicogenul hepatic nu și pentru cel depozitat în mușchi. Sintetic glicogenul ia naștere din patru surse: glucoza alimentară, produșii metabolismului glucidic, proteine și lipide. In ce privește autoreglarea, dacă apare un supliment digestiv de glucoza, se va produce o sinteză crescută de glicogen care va absorbi acest supliment. Invers, o utilizare crescută a glucozei, va fi compensată prin accelerarea depolemirizării glicogenului. Astfel se menține glicemia în limitele fiziologice.
–  Reglarea hormonală a glicemiei. Aici intervin numeroși hormoni. Dintre aceștia numai insulina are efect hipoglicemiant, ceilalți fiind hiperglicemianți (hormonul somatotrop hipofizar, A.C.T.H, hormonii glucocorticosteroizi, tiroidieni și catecolaminele presoare (adrenalina și noradrenalina).

Schematic insulina este secretată de celulele beta din insulile Langerhans din pancreas. Stimulul secret este hipeglicemia. Este transportată de sânge, fixată de unele glonbuline și este inactivată la nivelul ficatului.

Acționează accelerând transportul glucozei prin membranele celulare și activează unele procese metabolice (sinteza de glicogen, de proteine, de lipide etc). In concluzie când glucoza sanghină tinde să crească, surplusul este transformat în glicogen. Procesul se numește glicogenogeneză. In lipsa insulinei, glucoza nu se mai transformă în glicogen, crește nivelul în sânge (hipergli-cemie) iar excesul este eliminat prin urină (glicozurie) apărând astfel boala denumită diabet zaharat. Când glicemia tinde să scadă, glicogenul este descompus și echilibrul glicemiei restabilit. Arderea glucozei la nivelul celulelor, cu eliberare de energie, se face atât în prezența oxigenului (aerobioză) cât și în absența acestuia (anaerobioză). În caz de aerobioză, acționează reacții complexe, diferite enzime, iar ciclul de desfășurare este cunoscut sub numele de ciclul Rrebs. La nivelul acestui ciclu se întâlnesc nu numai compuși din descompunerea glucidelor, dar și cei rezultați din degradarea proteinelor și a lipidelor.

Aici are loc interconversiunea dintre metabolisme. Acesta este un mecanism biochimic adaptativ, prin care un principiu alimentar poate să se transforme în altul, pe calea unor reacții reversibile, cu produși intermediari comuni. Astfel pot apare sau dispare cantități apreciabile de glucide, lipide sau proteine. De obicei există o predominență a proceselor de transformare a proteinelor și mai ales a lipidelor în glucide (gluco-neogeneză). Procesul de eliberare a glucozei din glicogen se numește (glicogenoliză). Ciclul Krebs este cheia de boltă a metabolismului intermediar. La acest nivel, intervine în principal acidul piruvic din degradarea zaharurilor care, este un acid cetonic simplu și care este degradat în produși finiți CO2 și H2O. În diferite reacții intervine însă și coenzima A, care dă naștere acetil coenzimei A, forma activă care participă la interconversiunea metabolismelor. Acesta este procesul aerobiotic. În condiții de anaerobioză, degradarea glucidelor duce la un compus numit acid lactic, care poate fi și el oxidat mai departe, cu eliminare de energie, apă și bioxid de carbon.
–  Din degradarea proteinelor rezultă aminoacizi cu rol plastic, așa numite pietre de construcție pentru sinteza proteinelor proprii organismelor. Spre deosebire de lipide și glucide, aminoacizii nu se depozitează în organism. Celulele folosesc numai atât cât este necesar, restul sunt dezaminați, oxidați și transformați în glucoza (neoglucogeneză), sau sunt arși cu eliberare de energie. Din degradarea proteinelor rezultă pe lângă bioxid de carbon și apă și amoniac, un produs toxic. Acesta este transformat la nivelul ficatului în uree, produs mai puțin toxic, care se elimină prin urină. Din metabolizarea nucleo-proteinelor, rezultă acidul uric care în cazuri patologice produce hiperuricemiile dintre care guta este cea mai cunoscută. Proteintele sunt singurele principii nutritive care conțin azot. Între cantitatea de azot ingerat și eliminat există un echilibru (echilibru azotat, bilanț sau balanța azotată). Creșterea azotului în sânge, hiperazotemia apare în boli grave renale sau extrarenale.
În ceea ce privește grăsimile absorbite de peretele intestinal sub formă de glicerol și acizi grași, sunt ulterior transportate la țesuturi și resintetizate în grăsimile proprii organismului. La țesuturi, fie intră în constituția componentelor celulare, fie se depun ca grăsimi de rezervă în țesutul adipos subcutanat sau în jurul unor organe. Din rezerve sunt mobilizate, ori de câte ori organismul are nevoie de energie. S-a văzut că și lipidele iau parte la ciclul Krebs, prin interconversiunea metabolismelor. Prin arderea grăsimilor rezultă bioxid de carbon și o importantă cantitate de energie.

Pentru arderea lipidelor, organismul  are  nevoie  de  o  anumită  cantitate  de  glucide. În  cursul  tulburărilor metabolismului glucidelor (diabetul zaharat) apar și tulburări ale metabolismului lipidic cu formarea de compoși intermediari toxici pentru organism, cum sunt corpii cetonici (acidul betaoxibutiric și acidul acetilacetic). De fapt acești acizi apar și fiziologic ca stadii intermediare. Pentru arderea lor în condiții normale, este nevoie de energie furnizată de arderea glucozei. În diabetul zaharat, glucoza nu mai poate fi arsă în totalitate până la bioxid de carbon și apă. Astfel cei doi acizi pomeniți, nu mai pot fi degradați până la stadiul de produși finali (acid acetic, bioxid de carbon și apă), apărând un produs intermediar, acetona. Toți acești produși se numesc Corpi cetonici. Creșterea lor în sânge se numește etonemie iar în urină cetonurie. Acumularea acestor acizi determină apariția acidozei, o complicație foarte gravă în diabetul zaharat. Toate aceste tulburări, apar în cea mai severă complicație a diabetului zaharat, coma diabetică. O altă consecință a dereglării aportului de lipide și glucide este obezitatea, în care excesul de lipide și glucide se acumulează în depozite.
Lipoproteinele sunt complexe de lipide și proteine, cuplate, în care proporția de lipide variază între 50-80%. Ele sunt reprezentate de fosfolipide, colesterol și triglicerine. In general lipidele sunt dispuse fie în țesuturi (lipide tisulare), fie circulă în sânge sub formă de macromolecule de lipoproteine. S-au separat patru forme majore de lipoproteine:
– chilomicronii,

– lipoproteine cu densitate joasă (L.D.L),

– lipoproteine cu densitatea foarte joasă (V.L.D.L) și

– lipoproteine cu densitate înaltă (H.D.L)

Rolul major al lipoproteinelor, este transportul lipidelor în sânge. Atât acizii grași cât și colesterolul, sunt transportați sub formă esterificată (triglicerine și ester de colesterol). La nivelul țesuturilor, trigliceridele și esterii de colesterol sunt hidrolizate rezultând acizi grași, depozitați sub formă de trigliceride, în țesutul adipos și colesterolul liber utilizat de celule în scop structural. Creșterea concentrației plasmatice a colesterolului sau a trigliceridelor sau creșterea asociată, deci hiperlipoproteinemia, sau hiperlipidemia reprezintă o anomalie biochimică în care joacă rol, factori genetici și factori câștigați (stres, alimentație, sedentarism, medicație, etc).

1.7. Evaluarea pacientului cu afecțiuni sau deficient ale aparatului digestiv

As. med va respecta etapele clasice ale procesului de nursing urmărind stabilirea istoricului suferinței actuale, identificarea semnelor și simptomelor specifice și interpretarea rezultatelor investigațiilor clinice și paraclinice.

Prin analiza și sinteza datelor colectate as. med. va identifica problemele actuale sau potențiale ale pacientului, stabilind diagnosticul de nursing pe baza căruia va întocmi planul de îngrijire.

Prin discuția cu pacientul asistentul va urmări identificarea datei și modul de debut al suferinței actuale, cu precizarea simptomelor digestive și a evoluției acestora în timp.

Multe din simptomele digestive sunt manifestări secundare ale unor boli extradigestive sau pot fi rezultatul unui regim de viață și muncă inadecvat.

Anamneza va fi folosită pt. a obține informații cu privire la obiceiurile alimentare, consumul excesiv de substanțe toxice (alcool, tutun) și stilul de viață necorespunzător.

Manifestări:

– ANOREXIA – manif.clinică caract. prin pierderea senzației de foame și a apetitului

foamea – fen. elementar prin care se asigură refacerea pierderilor energetice, calorice structurale ale organismului

apetit – fen. elementar, senzorial-olfactiv urmărind satisfacerea gustativă și nu neapărat nevoia organică de a mânca. Anorexia poate fi : totală (inapetență) ,selectivă, condiționată , totală

Cauze: af. digestive organice (ulcer, gastrită, hepatită) , infecții acute și cronice , inf. toxice exogene și endogene , boli psihice ,stări fiziologice particulare (sarcina)

-DISFAGIA: dificultatea de a înghiți descrisă frecvent ca senzația de încetinire sau oprire a bolului alimentar pe traiectul esofagian (simptom caracteristic și comun al suferințelor esofagiene).

Poate apărea prin perturbarea mecanismului neuromuscular de control al deglutiției sau prin modificări organice și funcționale ale esofagului.

De obicei apare în contextul clinic sever al neoplasmului gastric, când bolnavul descrie inițial dificultatea la deglutiție pt. solide, caulterior aceasta să apară și la ingestia de alimente semisolide sau chiar lichide.

-GREAȚA: senzația dezagreabilă asociată cu repulsia față de alimente, precedată de anorexie și urmată de vărsături

Cauze: af. neurologice , af. ale ap. digestiv , af. cardiovasculare, renale ,sarcină , anumite medicamente sau subst. toxice

-VĂRSĂTURILE: evacuarea în exterior pe gură a conținutului gastric și intestinal

Cauze: af. digestive, neurologice, psihice, ORL , sarcina , boli metabolice și endocrine , infarct miocardic , unele medicamente , infecții acute

Asistenta medicală va identifica momentul apariției vărsăturilor în raport cu actul alimentar aspectul lichidului de vărsătură consecințele asupra stării pacientului frecvența acestora.

-DUREREA ABDOMINALĂ: una din manifestările clinice cele mai frecvente ale patologiei abdominale, neavând întotdeauna legătură cu tubul digestiv.

Cauze:

durerea acută , apendicită acută , ulcer gastric și duodenal perforat ,colica biliară , ocluzie intestinală , pancreatită acută

durerea cronică ce datează de ani de zile denotă fie o severitate redusă, fie o toleranță individuală crescută și apare de regulă în contextul unei tulburări funcționale

În evaluarea unui pacient cu dureri abdominale as. med. va urmări momentul apariției modul de instalare evoluția localizarea și iradierea factorii ce o ameliorează sau o agravează fenomene asociate

-HEMORAGII DIGESTIVE:

HDS – pierderea de sânge la nivelul tubului digestiv superior, manifestat prin hematemeză și melenă sau sindrom anemic în cazul hemoragiilor oculte.

Hematemeza – exteriorizarea prin vărsătură a hemoragiei produse la nivelul t. dig superior. saângele eliminat poate fi roșu, roș-brun cu cheaguri sau tip „zaț de cafea”, modificările depinzând de timpul cât a stagnat în stomac și de prezența HCl.

Melenă – exteriorizarea prin scaun a hemoragiei digestive, sub forma clasică de scaune negre moi, lucioase ca păcura

Rectoragie (hematochezie) – pierderea de sânge, puțin sau deloc modificat, pe cale rectală.

1.8. Obiectivul examenului fizic

1. Inspecția poate evidenția: tipul cinstituțional (astenic în UG) starea de nutriție ( în greutate în neoplasm) aspectul și culoarea tegumentelor aspectul abdomenului

2. Palparea abdominală oferă informații cu privire la posibile af. abdominale. Prin aceasta se apreciază gradul de sensibilitate al unor puncte dureroase abd., foarte utile pt. diagnostic

3. Percuția abd. poate da sonoritate normală, hipersonoritate sau motilitate

4. Auscultația abd: se percep zgomote intestinale date de activitatea peristaltică absența lor poate apărea în ocluzia intestinală

1.8.1. Exploarările paraclinice ale aparatului digestiv includ tehnici complexe RTG și Eco, endoscopice ce pot implica folosirea unor substanțe de contrast

Rx gastro-intestinală: se ef. după subst. de contrast pe cale orală sau rectală

Materiale necesare: sulfat de bariu 150g, 1 cană, apă, lingură de lemn, ulei de parafină

Pregătirea pacientului: se anunță pacientul cu 2 zile înainte, explicându-i necesitatea tehnicii și importanța ei pt. diagnostic se anunță să nu mănânce și să nu fumeze în dimineața zilei de examinare cu 1-2 zile înainte de ex. i se admin. un reg. alimentar neflatuent și ușor digerabil (supe, pâine prăjită, ouă, unt, făinoase, lapte) seara în ajunul examinării i se efectuează o clismă evacuatoare dimineața la serviciul RTG, după ce și-a dezbrăcat toracele, pacientul este condus după ecran unde i se dă cana cu sulfat la comanda medicului pacientul va înghiți substanța după tehnică i se administrează 1 lingură de ulei de parafină și este informat că va avea scaunul colorat în alb după examinare este ajutat să se îmbrace și este condus la pat este readus la serviciul RTG după 2-8h și 24h pt. a se urmări sub ecran evacuarea stomacului și umplerea intestinelor pacientului la 2h de la începutul examinării pacientul poate să mănânce după tehnică i se 1 lingură de ulei de parafină și este informat că va avea scaunul colorat în alb.

Ex. RTG al colonului: irigoscopie (ex. RTG al colonului prin umplerea pe cale rectală cu subst. de contrast).

Materiale necesare: ca la clismă (mat. de protecție, irigator, t. renală, ulei, cas. cu tamp…), purgative, subst. de contrast 300-500g în 1-1,5l apă, șorț de protecție.

Pregătirea pacientului: cu 2-3 zile înainte ,un regim de cruțare, neiritant, nefermentabil și neflatuent (br. de vaci, smântână, ouă fierte, carne slabă fieartă, orez fiert, pâine uscată) cu 1 zi înaintea ex. , un regim semilichid cu piureuri după masă se ef. o clismă evacuatoare și i se dau 2 linguri de ulei de ricin va fi condus la serv. RTG unde i se ef. clisma baritată și se întrerupe ori de câte ori apaer senzația de defecare când bariul a ajuns la nivelul cecului se întrerupe introducerea substanței medicul ef. radiografia după ex. se solicită pacientului să elimine subst. de contrast iar dacă nu reușește i se face o clismă evacuatoare se ef. toaleta reg. perianale, apoi este ajutat să de îmbrace și este instalat comod în pat.

1.9. Factori ce influenteaza satisfacerea nevoii de a se alimenta: biologici, psihologici, sociologici

Factori care influenteaza satisfacerea nevoii .

1)    Factori bilogici :

–         vârsta și dezvoltarea – nevoile alimentare sunt variabile în funcție de perioada de creștere și dezvoltare: copil, adolescent, adult, vârstnic.

–         activități fizice – cu cât activitatea musculară este mai mare cu atât crește și aportul alimentar

–         orarul și repartizarea meselor – un program regulat al meselor este recomandat tuturor indivizilor , intervalul dintre mese fiind în funcție de vârstă

2)    Factori psihologici :

–         emoțiile- influențează consumul de hrană (unii își pierd apetitul, iar alții consumă mai multe alimente).

–         anxietatea – hrănirea este strâns legată de satisfacerea unei nevoi de securitate, de dragoste și de bunăstare

3)    Factori sociologici :

–         climatul – iarna, indivizii au nevoie de mai multe calorii, iar vara, sunt preferabile mesele ușoare și o cantitate crescută de lichide

–         statutul socio-economic –sărăcia influențează negative satisfacerea nevoii

–         religia – in functie de apartenenta lor religioasa , indivizii au anumite ritualuri alimentare : post urmat de sarbatori mari , interzicerea consumului unor alimente (carne de porc , cafea , alcool ) , dar si prepararea si servirea alimentelor dupa un anumit ritual

–         cultura – alimentatia este strans legata de traditiile si superstitiile fiecarei culture.

CAPITOLUL II

Noțiuni de alimentație și dietetică

2.1. Introducere

În ultimele decenii a crescut într-un ritm alarmant frecvența bolilor cronice degenerative. Aceasta justifică și impune cunoștințe temeinice despre cauzele și mecanismul acestora cât și despre rolul factorilor nutritivi în geneza lor.

Mai mult de jumătate dintre cauzele de mortalitate se datorează bolilor cardiovasculare (în țara noastră 46%). Alături de factorii de risc sedentarismul, fumatul stresul și în strânsă corelație cu aceștia, contribuie la mortalitatea crescută, alimentați; nerațională și corolarul acestuia, bolile de nutriție ca: diabetul zaharat, obezitatea dislipidemiile și altele. Față de frecvența de 0,5% înainte de al doilea război mondial astăzi diabetul înregistrează o frecvență de 4-8%. Mai îngrijorător este faptul ca față de un diabetic cunoscut există cel puțin 1-2 diabetici ignorați. Dimensiunea problemei crește dacă se are în vedere că 20% dintre diabetici sunt de tip I (insulinc dependent) cu complicații grave și rapide și că procentul celorlalte (80% dintre cazuri) aparțin diabetului de tip II (insulino independent) care dacă prezintă c simptomatologie mai puțin zgomotoasă, prin complicațiile cronice ireversibile, scade în medie cu peste zece ani viața bolnavilor.

Obezitatea a crescut de asemenea, înregistrându-se o frecvență de 23,6% în mediu rural și de 27,7% în cel urban, în țara noastră.

Un rol nu mai puțin important și în creștere rapidă îl dețin dislipidemiile, cu o frecvență de 14%. De aici rezultă importanța problemei alimentației omului normal, cu caracter profilactic (preventiv) precum și alimentației omului bolnav. Foamea cronică prin subnutriție și denutriție duce anual la moartea a milioane de oameni. Nu se poate ignora însă nici rolul alimentației în geneza aterosclerozei, care prin complicațiile sale vasculare (infarct miocardic, accidente vasculare cerebrale etc.), ocupă primul loc în mortalitatea generală. între nivelul hipercolesterolemiei și frecvența afecțiunilor cardiovasculare există de asemenea o relație directă. Pentru fiecare reducere cu 1 % a colesterolemiei scade riscul bolilor cardiovasculare cu 2% (Gliick).

Legătura dintre hipercolesterolemie și hiperlipoproteinemie este de asemenea cunoscută. Cercetări recente (1981 – Universitatea Purdue – SUA) arată că prin consumarea unei căni de tărâțe de ovăz zilnic (regim bogat în fibre) scade cu 20% colesterolul și respectiv mortalitatea cardiovasculară. Asocierea cu vegetale și grăsimi polinesaturate mărește efectul. Dacă se adaugă exercițiul fizic, reducerea fumatului, sării, alcoolului, dulciurilor concentrate, rezultatele pot fi spectaculoase. La fel de impresionante sunt relațiile dintre alimentație și cancer. Regimurile bogate în hidrați de carbon, grăsimi și sărace în vegetale, vitamine și unele săruri minerale favorizează cancerul de stomac. Laptele, fructele, vegetalele și vitamina C au efect protector. Cancerul de colon, întâlnit în Occident cu o frecvență de 20 de ori mai mare ca în țara noastră se datorează regimului sărac în fibre (cereale). Cancerele de colon, de sân, prostată, uter și ovar, apar după consumul exagerat de grăsimi, proteine animale, zahăr și reducerea fibrelor și a unor glucide. Regimul hipercaloric, sedentarismul și excesul de grăsimi saturate cresc frecvența cancerului mamar. Excesul de cafea favorizează cancerul de vezică, pancreas și colon.

Cu efect anticancerigen acționează vitamina E, C și beta-carotenul. Mortalitatea prin boli cardiovasculare ocupă astăzi primul loc în lume (50-54%). Diabetul se dublează la fiecare 10-15 ani. Toate acestea justifică interesul față de alimentație și dietetică. Dieta este în unele boli singurul remediu, iar în altele, 50% din eficacitatea tratamentului, este datorat dietei, și totuși, populația în mare cunoaște foarte puțin. La o anchetă făcută în Franța, cele mai multe persoane întrebate au considerat alimentele de bază ca fiind pâinea, cartofii și carnea. Legumele și fructele sunt numite răcoritoare, cruditățile inutile, iar salata verde, un laxativ. Mulți păstrează obiceiurile moștenite din bătrâni, cu mese bogate în carne și slănină, preparate cu prăjeli, cu pâine multă, cu dulciuri și făinoase în exces. Unei asemenea alimentații îi revine o parte din vină că astăzi, la noi în țară, există aproximativ 300000 diabetici, un milion de hipertensivi, un milion și jumătate de hiperlipidemii și 3500000 obezi.

Desigur că nu toate îmbolnăvirile cu afecțiuni degenerative trebuie puse pe seama alimentației. Există și o serie de factori ca: predispoziția ereditară, constituția și altele. Dar felul de alimentație joacă rolul determinant. Consumul de zahăr a crescut în lume în cursul ultimei generații de 5-6 ori, iar consumul de grăsimi, a crescut în dauna celui de cereale, fructe și legume. Însă consumul masiv de grăsimi, în special animale, de dulciuri, duce la hiperlipidemie, deci la creșterea lipidelor și colesterolului îi sânge, cu rol direct în geneza aterosclerozei. Consumul peste măsură de dulciuri ș făinoase favorizează și apariția diabetului zaharat. Astăzi se cunoaște bine compoziții factorilor nutritivi (glucide, proteine, lipide, vitamine, săruri minerale și apă). Dai acestea se găsesc răspândite inegal în diversele produse alimentare, de aceea trebuie bine cunoscută valoarea, repartiția, rolul și necesarul pentru fiecare factor nutritiv în parte. Laptele și brânzeturile reprezintă cea mai bună sursă de calciu bine utilizabil, de proteine de cea mai bună calitate și de vitamine. Dar fiind sărac în fier, un regim exclusiv lactat provoacă anemii. Carnea, peștele și preparatele lor conțin proteine tot atât de valoroase ca și laptele, în plus sunt deosebit de bogate în fier. deci combat anemia. Lipsindu-le însă calciul nu pot substitui laptele. Legumele și fructele sunt singura grupă de alimente care furnizează vitamina C și celelalte vitamine și asigură echilibrul acido-bazic al meniului. Lipsa lor din alimentație nu poate fi compensată prin nici un alt aliment.

2.2. Noțiuni generale despre alimentație

Alimentația reprezintă condiția esențială pentru existența vieții. Fără hrană organismul nu se poate menține, manifesta, dezvolta, perpetua. în alcătuirea regimului se pleacă totdeauna de la nevoile omului normal, de aceeași vârstă, sex, stare fiziologică și cu același tip de muncă. Componentele de bază ale alimentelor sunt denumite factori nutritivi sau principii nutritive. Acestea sunt: proteinele, lipidele, glucidele, sărurile minerale, apa și vitaminele. Glucidele, proteinele și lipidele reprezintă materialul furnizor de energie pentru organism și pietrele de construcție pentru refacerea și reînoirea țesuturilor uzate. Mineralele și vitaminele intervin într- o serie de reacții biochimice în organism, accelerând viteza de producere a acestora. Vitaminele sunt cunoscute și sub denumirea de biocatalizatori.

2.2.1. Proteinele sunt substanțe alcătuite din atomi de carbon, hidrogen, oxigen, azot și uneori sulf. Sunt indispensabile vieții. îndeplinesc următoarele funcții:

intră în structura tuturor țesuturilor și iau parte la refacerea lor îndeplinind un rol plastic;

intră în constituția unor enzime sau fermenți (catalizatori biochimici);

intră în structura hormonilor;

participă la formarea anticorpilor, substanțe cu rol în apărarea organismului contra microbilor și toxinelor;

au rol în repartiția apei și a substanțelor dizolvate în ea, în diferite sectoare din organism (presiunea coloidosmotică);

în anumite situații, când lipsesc alte principii cu rol energetic (glucide, lipide), pot fi metabolizate de către organism. Din acest proces rezultă C02, apă, uree, acid uric etc. Un gram de proteine eliberează 4,1 calorii.

Proteinele sunt alcătuite din aminoacizi, numiți și pietrele de construcție ale organismului. Dintre cei 30 aminoacizi cunoscuți, 8 sunt numiți aminoacizi esențiali, pentru că nu pot fi sintetizați în organism și trebuie aduși obligatoriu din afară; se găsesc în lapte, carne, ouă, brânzeturi. Ceilalți au fost denumiți neesențiali, întrucât organismul îi poate sintetiza din alte substanțe. Pentru sinteza proteinelor proprii, organismul are nevoie și de aminoacizi esențiali și de aminoacizi neesențiali, în același timp și în anumite proporții. Prezența aminoacizilor esențiali în constituția unor proteine din alimentație conferă acestora o anumită valoare biologică (procentul de azot, componenta constantă a proteinei). Noțiunea de esențial și neesențial se referă la capacitatea de a fi sintetizat sau nu de către organism.

Din punct de vedere al valorii biologice, proteinele alimentare se pot împărți în trei categorii:

proteine de clasa I (complete), care au în structura lor aminoacizi esențiali în proporții optime. Acestea mențin echilibrul proteic, asigură dezvoltarea organismului tânăr și echilibrul enzimatic și hormonal. Se găsesc în proteinele din lapte, carne, ouă și brânzeturi;

proteine de clasa a Il-a (părțial complete), care sunt cele din unele leguminoase uscate (fasole, linte, bob) și cereale (grâu, orez etc.). Conțin toți aminoacizii esențiali dar nu în proporții optime. Mențin echilibrul proteic, dar pentru creștere sunt necesare cantități duble față de clasa precedentă;

proteine de clasa a IlI-a (incomplete), sunt lipsite de unul sau mai mulți aminoacizi esențiali. Valoarea lor biologică este foarte scăzută. Din această clasă fac parte: gelatina din oase, tendoanele, cartilajele și zeina din porumb. Nu mențin echilibrul proteic și nu asigură creșterea organismelor tinere.

Cele mai importante surse de proteine sunt: carnea și derivatele din carne (20- 30% proteine), laptele (3,5%), brânzeturile (13-28%), ouăle (12%), pâinea (10%), leguminoasele uscate (20-25%), pastele făinoase (10-15%) etc.

Nevoile de proteine se apreciază atât din punct de vedere al aportului global cantitativ dar și calitativ. Pentru a asigura un raport adecvat al aminoacizilor esențiali este necesar să se asigure la adult cel puțin o treime din aportul total (după alți autori jumătate), iar la copii, adolescenți și femei în perioada maternității, o jumătate până la două treimi din totalul proteinelor consumate zilnic. Un adult normal are nevoie de 1-1,5 g proteine pe kg. corp/zi. Aceasta reprezintă optimul fiziologic care constituie 11-13% din valoarea calorică a rației zilnice și variază cu vârsta, condițiile de muncă, efortul, stările fiziologice (graviditate, alăptare, perioadă de creștere) sau patologice.

2.2.2 Lipidele (grăsimile) reprezintă o sursă importantă de energie pentru organism. Un gram de grăsime ars produce 9,3 calorii. Reprezintă constituentul preponderent al țesutului adipos din organism (grăsimi depuse sub piele). Din punct de vedere al originii pot fi animale și vegetale. Deosebirea o dau acizii grași care intră în constituția lor. Aceștia sunt saturați în grăsimile animale și nesaturați în cele vegetale. Trebuie bine lămurită această noțiune. Este cunoscut că grăsimile vegetale care conțin acizi grași nesaturați (uleiuri de germene de porumb, de floarea soarelui, de soia etc.) consumate crude, adăugate la mâncare au un rol antiaterosclerotic, scăzând colesterolul din sânge. Grăsimile animale (carnea grasă, untul, untura, ouăle etc.) conțin în schimb acizi grași saturați care duc la depunerea colesterolului în peretele arterelor, deci la ateroscleroză. Acest fenomen stă la baza unor boli deosebit de grave ca: infarctul miocardic, accidentele vasculare cerebrale ischemice, hipertensiunea arterială, hiperlipidemiile etc.

Ca și aminoacizii, acizii grași pot fi esențiali (linoleic, linolenic și arahidonic) și se găsesc în grăsimi vegetale, ca acizi grași nesaturați acizii grași neesențiali și se găsesc în grăsimile animale (carne grasă, seu, unt, untură, ouă) și conțin acizi palmitic și stearic. Denumirea de esențial și neesențial se referă numai la capacitatea organismului de a-i sintetiza. Organismul are nevoie pentru sinteza grăsimilor proprii atât de acizi grași saturați cât și nesaturați. Principalele funcții ale lipidelor sunt: energetic (prin ardere, deci prin metabolizare eliberează energie) și structural (intră în constituția tuturor celulelor din organism). Lipidele sunt foarte utile în lupta contra frigului, fiind indicate la oamenii care lucrează în medii cu temperaturi scăzute, deoarece într-un volum mic încorporează o mare cantitate de energie. într-o alimentație rațională trebuie păstrat un echilibru între grăsimile de origine animală (saturate, cu acizi grași neesențiali) și de origine vegetală (nesaturate, cu acizi grași esențiali). Grăsimile animale trebuie să reprezinte numai jumătate până la două treimi din totalul lipidelor din alimentația zilnică. într-o rație normală lipidele trebuie să se afle într-o proporție de 1 – 2 g pe kg/corp/zi ceea ce reprezintă 25 -30 % din valoarea calorică a rației zilnice.

Necesarul de lipide este crescut la copii, la indivizii care depun eforturi și cei care lucrează la temperaturi joase. în practică se va reduce consumul de untură sau slănină etc., dar se vor menține grăsimile din lapte, unt, smântână, mai ales la copii, adolescenți, în stări de graviditate etc. Chimic, lipidele sunt substanțe organice relativ complexe, constituite din acizi grași și glicerol. Dintre cele mai cunoscute menționăm trigliceridele (grăsimile neutre), colesterolul (cu efectul aterogen cunoscut), fosfolipidele (care au în componență și fosfor) și se găsesc în sistemul nervos. Grăsimile circulă în sânge cuplate cu proteinele în complexe denumite lipoproteine. Asupra acestora vom reveni. Grăsimile animale sunt solide la temperatura obișnuită, iar cele vegetale sunt lichide și se mai numesc uleiuri. Acizii grași prezenți în alimente animale (lapte, ouă, carne) sunt principalii transportori de vitamine liposolubile (A, D, E, K). Cele mai importante surse alimentare de lipide sunt: untul și margarina (80-85%), smântână (20%), slănina (70%), untura (100%), seul topit (99-100%), uleiurile vegetale (99-100%), carnea grasă (15-30%), laptele (4%), brânzeturile grase (20-30%), nuci, alune (40-60%) etc.

2.2.3 Glucidele (hidrații de carbon) sunt substanțe organice formate din carbon, hidrogen și oxigen. Majoritatea au gustul dulce. Se găsesc sub formă de monozaharide, dizaharide și polizaharide. Cele mai importante glucide sunt glucoza și fructoza, care au moleculă mică (monozaharide), zaharoza (zahărul preparat industrial), galactoza (glucidul din lapte), amidonul (glucidul din legume și cereale), celuloza și hemicelulozele (din vegetale) și glicogenul (din mușchi și ficat). Celuloza deși nu suferă modificări în organism, favorizează evacuarea intestinului, stimulând mișcările intestinului gros (peristaltismul). Consumul scăzut de celulozice în SUA, Franța, Anglia, Germania etc., favorizează cancerul de colon (de 20 de ori mai frecvent decât în țara noastră). Consumul crescut de celulozice mărește peristaltismul intestinal, combate constipația, împiedică concentrația sărurilor biliare, substanțe cu acțiune cancerigenă. Glucidele reprezintă o sursă importantă de energie pentru organism.

Un gram de glucide furnizează prin ardere 4,1 calorii. Eliberarea energiei prin arderea glucidelor se face foarte rapid comparativ cu lipidele. De aceea glucidele, mai ales sub formă de glucoză sau zaharoză, sunt recomandate la oamenii care prestează eforturi de mare intensitate și de durată scurtă, deci care necesită o sursă energetică rapidă (de exemplu sportivii). Glucidele mai sunt importante pentru metabolismul lipidelor și proteinelor, De aceea s-a spus pe bună dreptate, că „lipidele ard la focul hidraților de carbon". Deși ocupă ponderea cea mai importantă în alimentația omului, consumul exagerat este dăunător, putând duce la instalarea obezității, dislipidemiilor și a diabetului zaharat. Cele mai dăunătoare sunt concentratele de glucide (zahăr, produse zaharoase, gemuri, dulcețuri etc.), iar cele mai recomandabile sunt cele provenite din cereale, fructe și legume (de tipul amidonului). Sursele cele mai importante de glucide sunt: zahărul (100%), produsele zaharoase (60-90%), pastele făinoase (70-75%), leguminoasele uscate (50-60%), pâinea (50%), legumele și fructele (5-20%) etc. Nevoia de glucide pentru individul normal este evaluată la 4-8 g/kg corp/zi, adică 55-65% din valoarea calorică globală.

2.2.4. Apa, reprezintă mediul în care se desfășoară toate reacțiile biologice din organism. Pierderea a 10% din apa organismului duce la moartea acestuia.

Fără alimentație, omul poate rezista și o lună, dar fără apă, moartea se produce în câteva zile. În organism este repartizată atât în celule (apa intracelulară) cât și în spațiul extracelular – apa dintre celule și vasele sanguine și limfatice (apa ex- tracelulară) și îndeplinește roluri importante:

dizolvă și transportă la celule substanțele nutritive și transportă resturile metabolice la organele de eliminare (rinichi, piele, plămâni etc.).

menține constantă temperatura corpului (termoreglare) eliminând prin transpirație căldura care prisosește;

este solventul tuturor substanțelor minerale.

Este adusă în organism ca atare sau cu alimentele. Fructele și legumele verzi sunt foarte bogate în apă. O parte din apă rezultă din metabolizarea principiilor nutritive (proteine, glucide și lipide) și se numește apă de combustie. între aportul și eliminarea de apă există o strânsă dependență și un perfect echilibru. Aportul (ingesta) trebuie să fie egal cu eliminarea (excreta).

Tabelul nr. 2.1. Bilanțul hidric al organismului

Pierderea de apă declanșează reflexul de sete. Când pierderile de apă sunt foarte mari apar deshidratări grave, care pot fi mortale (ex. coma diabetică). Când eliminarea apei nu se poate face în totalitate, aceasta se reține în țesuturi și apare edemul (rolul important îl deține sodiul).

2.2.5. Sărurile minerale participă la structura celulelor și intră în constituția unor enzime, vitamine și hormoni.

Calciul și fosforul se găsesc în schelet, dinți și sânge și sunt aduse de unele alimente ca: lapte, brânzeturi, gălbenușuri de ou, varză, conopidă, cereale decojite, unele fructe. Când lipsesc din alimente apare rahitismul la copil și ostemalacia la adult.

Sodiul și clorul, sunt aduse în organism sub formă de clorură de sodiu (sarea de bucătărie), pierderile importante ale acestor minerale prin vomismente sau diaree pun în pericol viața bolnavului.

Potasiul se găsește în carne, pește, lapte, legume, fructe, leguminoase uscate. Este principalul ion intracelular spre deosebire de sodiu, care este principalul iod extracelular. între sodiu și potasiu există un strâns echilibru: scăderea sau creșterea unuia sau altuia produce tulburări grave, mergând până la moarte.

Fierul se găsește în alimente de origine animală, ficat, inimă, gălbenuș de ou, unele legume verzi, spanac, urzici etc. Intră în structura hemoglobinei, iar lipsa lui în sânge duce la apariția anemiei feriprive.

Magneziul se găsește în carne, viscere, lapte, ouă, cartofi, cereale, fasole boabe. Are rol în calmarea (sedarea) sistemului nervos central, lipsa sa duce la apariția convulsiilor.

Cuprul se găsește în viscere (ficat, splină, creier, rinichi) leguminoase uscate, cafea și ceai.

Iodul se găsește în ouă, ceapă, usturoi. Este indispensabil funcționării glandei tiroide. Lipsa duce la apariția gușei.

Fluorul se găsește în ceai, lapte, gălbenuș de ou, carne, viscere, spanac, roșii. Lipsa din alimentație duce la apariția cariilor dentare.

2.2.6. Vitaminele sunt biocatalizatori, care în cantitate foarte mică îndeplinesc :uncții foarte importante. După solubilitate se împart în vitamine solubile în grăsimi, numite liposolubile (A, D, E, K) și vitamine solubile în apă, hidrosolubile (B , B,, B , C, acidul pantotenic, acidul folie, biotina etc.). Vitaminele sunt preluate din alimente. Uneori provin din provitamine, precursori care în organism se transformă :n forma activă. Flora microbiană intestinală, poate sintetiza unele vitamine ca: B , B]2, K, acidul folie). Distrugerea florei intestinale, în special după administrarea abuzivă de antibiotice, poate duce la grave carențe vitaminice din grupul celor citate.

2.3. Noțiuni despre digestie și metabolism

Pentru efectuarea funcțiilor vitale, organismul are nevoie de energie și elementi nutritive. Acestea îi sunt furnizate de alimente. Dar principiile nutritive (factori nutritivi) se găsesc sub forma unor combinații complexe, care nu pot fi utilizate c; atare. Este deci nevoie de transformări până la elemente simple, pe care organismu le folosește ca sursă energetică și plastică. Proteinele sunt principalele substanț< plastice, iar glucidele și grăsimile, substanțe energetice.

Digestia reprezintă prima etapă a transformărilor. Fărâmițate mecanic prii masticație și îmbibate cu salivă (bolul bucal) sunt propulsate prin esofag în stoma< și intestinul subțire, unde se continuă digestia începută în cavitatea bucală. La nivelul intestinului are loc absorbția principiilor nutritive, resturile nedigerate trec în intestinul gros (colon) unde se definitivează digestia și absorbția. în final, prin rect (anus) se elimină intermitent alimentele nedigerate (defecația). Digestia începe chiai în cavitatea bucală. Ea interesează aici numai glucidele. Fermentul denumit ptialim sau amilază salivară, degradează amidonul în componenți mai simpli (dextrina ș maltoza). în stomac, bolul alimentar este frământat și îmbibat cu suc gastric, prii mișcările peristaltice ale acestuia. Sucul gastric conține doi fermenți importanți pepsina și labfermentul. Pepsina transformă proteinele în compuși mai simpli denumite albumoze și peptone. Pepsina devine activă numai sub influența acidulu clorhidric, secretat la nivelul mucoasei gastrice, care transformă pepsinogenul inacti in pepsina activă. Labfermentul (presura) acționează asupra cazeinei, proteină din lapte pe care o coagulează, operație indispensabilă pentru digestia cazeinei de către pepsină. Tot la nivelul stomacului continuă digestia amidonului sub acțiunea ptialinei salivare. Prin pilor, alimentele astfel degradate trec în duoden, unde se desăvârșește digestia sub influența celor trei sucuri digestive prezente aici: intestinal, pancreatic și biliar. Glucidele sunt degradate sub acțiunea amilazei pancreatice în compuși mai simpli numiți dizaharide (maltoză, lactoză). Aceștia sunt descompuși de către unele enzime din sucul intestinal (maltaza, lactaza etc.) în monozaharide (glucoză și fructoză) formă sub care pot fi absorbiți prin mucoasa intestinală.

Proteinele sunt degradate în intestin sub acțiunea tripsinei, până la stadiul de polipeptide și chiar aminoacizi. Tripsina este transformată din forma inactivă denumită tripsinogen, în forma activă, de către o enzimă intestinală, enterokinaza. La nivelul intestinului se produce și descompunerea lipidelor. în prealabil lipidele sunt emulsionate de către sărurile biliare secretate de ficat și depozitate în bilă. Emulsionarea constă în transformarea lipidelor în particule foarte fine cu suprafață mare, care permit enzimelor denumite lipaze, să le descompună în glicerină (glicerol) și acizi grași.

Astfel: laptele, carnea, brânza, ouăle, pâinea, legumele, fructele și grăsimile sunt transformate în compuși simpli, monozaharide (glucoză și fructoză) pentru glucide, aminoacizi pentru proteine și acizi grași și glicerol pentru grăsimi. După absorbția la nivelul peretelui intestinal factorii nutritivi menționați sunt transportați pe calea circulației sanguine și limfatice, în laboratorul central – ficatul. De aici, după nevoie, sunt dirijați în diferite sectoare ale organismului, fie pentru producerea de energie, fie pentru repararea țesuturilor, fie depozitate ca substanțe de rezervă. Pentru a fi încorporate în țesuturi și celule și pentru eliminarea resturilor neutilizabile rezultate din ardere, are loc procesul cunoscut sub numele de metabolism. Acesta cuprinde două componente: unul de sinteză (refacerea țesuturilor din substanțe simple) numit anabolism și altul de descompunere, de degradare energetică, numit catabolism.

Glucoza reprezintă principalul furnizor de energie pentru organism. în sânge se găsește într-o concentrație constantă (70-110mg%). Aceasta se numește glicemie. Variațiile mari sunt periculoase, de aceea acționează un sistem de reglare foarte eficace pe două căi:

Reglarea hormonală a glicemiei. Aici intervin numeroși hormoni. Dintre aceștia numai insulina are efect hipoglicemiant, ceilalți fiind hiperglicemianți (hormonul somatotrop hipofizar, A.C.T.H, hormonii glucocorticosteroizi, tiroidieni și catecolaminele presoare (adrenalina și noradrenalina).

Schematic insulina este secretată de celulele beta din insulele Langerhans din pancreas. Stimulul de secreție este hiperglicemia. Este transportată de sânge, fixată de unele globuline și este inactivată la nivelul ficatului. Acționează accelerând transportul glucozei prin membranele celulare și activează unele procese metabolice (sinteza de glicogen, de proteine, de lipide etc.). în concluzie când glucoza sanguină tinde să crească, surplusul este transformat în glicogen.

Procesul se numește glicogenogeneză. În lipsa insulinei, glucoza nu se mai transformă în glicogen, crește nivelul în sânge (hiperglicemie) iar excesul este eliminat prin urină (glicozurie) apărând astfel boala denumită diabet zaharat. Când glicemia tinde să scadă, glicogenul este descompus și echilibrul glicemiei restabilit. Arderea glucozei la nivelul celulelor, cu eliberare de energie, se face atât în prezența oxigenului (aerobioză) cât și în absența acestuia (anaerobioză). În caz de aerobioză, acționează reacții complexe, diferite enzime, iar ciclul de desfășurare este cunoscut sub numele de ciclul Krebs. La nivelul acestui ciclu se întâlnesc nu numai compuși din descompunerea glucidelor, dar și cei rezultați di n degradarea proteinelor și a lipidelor. Aici are loc interconversiunea dintre metabolisme. Acesta este un mecanism biochimic adaptati v, prin care un principiu alimentar poate să se transforme în altul, pe calea unor reacții reversibile, cu produși intermediari comuni. Astfel pot apărea sau dispărea cantități apreciabile de glucide, lipide sau proteine. De obicei există o predominanță a proceselor de transformare a proteinelor și mai ales a lipidelor în glucide (gluconeogeneza).

Procesul de eliberare a glucozei din glicogen se numește glicogenoliză. Ciclul Krebs este cheia de boltă a metabolismului intermediar. Acesta este procesul aerobiotic. În condiții de anaerobioză, degradarea glucidelor duce la un compus numit acid lactic, care poate fi și el oxidat mai departe, cu eliminare de energie, apă și dioxid de carbon.

Din degradarea proteinelor rezultă aminoacizi cu rol plastic. Proteinele sunt singurele principii nutritive care conțin azot. între cantitatea de azot ingerat și eliminat există un echilibru (echilibru azotat, bilanț sau balanța azotată). Creșterea azotului în sânge (hiperazotemia) apare în boli grave renale sau extrarenale.

În ceea ce privește grăsimile absorbite de peretele intestinal sub formă de glicerol și acizi grași, sunt ulterior transportate la țesuturi și resintetizate în grăsimile proprii organismului. La țesuturi, fie intră în constituția componentelor celulare, fie se depun ca grăsimi de rezervă în țesutul adipos subcutanat sau în jurul unor organe. Din rezerve sunt mobilizate, ori de câte ori organismul are nevoie de energie. S-a văzut că și lipidele iau parte la ciclul Krebs, prin interconversiunea metabolismelor. Prin arderea grăsimilor rezultă dioxid de carbon și o importantă cantitate de energie. Pentru arderea lipidelor, organismul are nevoie de o anumită cantitate de glucide, în cursul tulburărilor metabolismului glucidelor (diabetul zaharat) apar și tulburări ale metabolismului lipidic cu formarea de compuși intermediari toxici pentru organism, cum sunt corpii cetonici (acidul beta-hidroxibutiric și acidul acetil-acetic). De fapt acești acizi apar și fiziologic ca stadii intermediare. Pentru arderea lor, în condiții normale, este nevoie de energie furnizată de arderea glucozei. în diabetul zaharat, glucoza nu mai poate fi arsă în totalitate până la dioxid de carbon și apă.

Astfel cei doi acizi pomeniți, nu mai pot fi degradați până la stadiul de produși finali (acid acetic, dioxid de carbon și apă), apărând un produs intermediar, acetona. Toți acești produși se numesc corpi cetonici. Creșterea lor în sânge se numește cetonemie, iar în urină-cetonurie. Acumularea acestor acizi determină apariția aci dozei, o complicație foarte gravă în diabetul zaharat. Toate aceste tulburări, apar în cea mai severă complicație a diabetului zaharat, coma diabetică. O altă consecință a dereglării aportului de lipide și glucide este obezitatea, în care excesul de lipide și glucide se acumulează în depozite.

Rolul major al lipoproteinelor este transportul lipidelor în sânge. Atât acizii grași cât și colesterolul sunt transportați sub formă esterificată (trigliceride și esteri de colesterol). La nivelul țesuturilor, trigliceridele și esterii de colesterol sunthidrolizați rezultând acizi grași, depozitați sub formă de trigliceride, în țesutul adipos și

CAPITOLUL III

Tehnici de evaluare și îngrijiri asociate nevoii de a bea și a mânca

Oricărui organism îi este necesar să ingereze și să absoarbă alimente de bună calitate și în cantitate suficientă, pentru a-și asigura dezvoltarea, întreținerea țesuturilor și pentru a-și menține enșrgia indispensabilă unei bune funcționări.

3.1. Independența în satisfacerea nevoii

Pentru a se menține sănătoasă, ființa umană are nevoie de o cantitate adecvată de alimente, conținând elementele nutritive indispensabile vieții. Cantitatea și natura alimentelor nutritive sunt în funcție de: sex, vârstă, greutate, înălțime, activitatea depusă, starea de sănătate sau de boală.

O alimentație adecvată trebuie să conțină toți factorii necesari menținerii vieții și asigurării tuturor funcțiilor organismului în condiții normale: glucide, proteine, lipide, vitamine, apă, săruri minerale.

Hidrații de carbon (glucide) reprezintă sursa principală energetică a organismului. Digerarea și asimilarea lor nu solicită organismului prea mult, de aceea este bine ca 50% din necesitățile calorice ale organismului să se asigure prin hidrați de carbon, dacă nu există o contraindicație în ceea ce privește aportul lor (diabet zaharat, colită de fermentații, obezitate).

La copii, aportul de glucide trebuie mărit în boli febrile, cașexie, denutriție, afecțiuni hepatice și renale.

Necesarul: 4-6 g/kg corp/24h

Proteinele reprezintă materialele plastice ale organismului, ele înlocuinc substanțele distruse prin uzura fiziologică sau patologică. Ele reprezintă, în același timp, o sursă importantă de energie și constituie materia primă a fermenților și a hormonilor.

Necesarul: 4-6 g/kg corp/24h

Aportul insuficient de lungă durată al substanțelor proteice determină scăderea proteinelor plasmatice, distrugerea parenchimului hepatic, apariția unei anemii ș prin reducerea presiunii coloid-osmotice a sângelui, retenția apei în organism, cu formare de edeme.

Creșterea cantității de proteine este indicată în sarcină și alăptare, arsur. anemii, evacuări pleurale și abdominale, postoperator.

Scăderea cantității este indicată în boli renale, afecțiuni febrile.

Lipidele au valoare calorică mare, alimentele pe această bază având călită: energetice mari, într-un volum mic. Pe lângă rolul lor energetic, lipidele intră și în compoziția tesutului nervos și a stromei eritrocitare, iar sub formă depozitară reprezintă rezervele de energie ale organismului și țesutului de susținere pentru organele interne.

Necesarul este de 1-2 g/kg corp/24 h

Rația de grăsimi se va reduce în cazul tulburărilor în metabolismul lor, î insuficiența glandelor care intervin în digestia și metabolizarea lor (insuficier pancreatică, hepatică, nefroză lipoidică, diabet zaharat, obezitate), boli febrile.

Rația de grăsimi se mărește în stări de subnutriție, hipertiroidism (dator arderilor exagerate).

Vitaminele sunt necesare menținerii metabolismului normal al organismul Nevoia de vitamine crește în timpul activității celulare exagerate (majoritat îmbolnăvirilor).

Necesitățile normale de vitamine pot ajunge până la 150 mg vitamina C; 25 vitamina B1( 6 mg vitamina B6, 8 mg vitamina PP și 20 mg vitamina K, ceea ce asigură prin consumarea fructelor, legumelor, salatelor, sucurilor de fructe.

Apa și sărurile minerale – în apă, se petrec toate reacțiile biochimice din organism, sărurile minerale fiind necesare ca substanțe structurale și catalizatoare.

Necesitățile zilnice de apă ale organismului sănătos variază între 2500-3000 ml; e e se acoperă prin lichidele ingerate și arderea hidraților de carbon și a grăsimilor.

O dată cu nevoile de apă, se satisfac și nevoile de săruri minerale. Organismul sănătos necesită în 24 ore: 4 g Na; 3-4 g K; 2 g Ca; 0,15 g Mg; 18 mg Fe; 6 g CI.

Satisfacerea nevoilor de apă și săruri minerale trebuie să se facă în mod proporționat; altfel, organismul rămâne în dezechilibru hidromineral.

Factorii care influențează satisfacerea nevoii

Intervențiile asistentei pentru menținerea independenței în satisfacerea nevoii

asistenta calculează necesarul de calorii pe 24 ore, în funcție de: activitate:

în repaus, 25 cal ./kg corp/ 24 h

activitate ușoară: 35-40 cal./kg corp/24h

activitate medie: 40-45 cal./kg corp/24 h

activitate intensă: 45-60 cal./kg corp/24 h

calculează necesarul de calorii pe 24 h, în funcție de vârstă

plus 20-30% pentru copii (nevoie de creștere)

minus 10-15% pentru vârstnici

calculează rația alimentară echilibrată:

număr de calorii în funcție de vârstă și activitate

asigură echilibrul între elementele energetice și cele neenergetice (apă, vitamin săruri minerale)

asigură echilibrul între principiile nutritive fundamentale astfel: 50-55% hidrati de jon, 10-15% proteine; 30-40% lipide asigură echilibrul între produsele de origine animală și vegetală:

40% proteine de origine animală

60% proteine de origine vegetală

35% lipide de origine animală

65% lipide de origine vegetală

asigură echilibrul între aciditate și alcalinitate

calculează numărul de calorii/kg corp/24h în stări fiziologice: sportivi, sarcină si alăptare: + 30%

rația alimentară să cuprindă alimente din toate grupele ghidului alimentar, cunoscând valoarea energetică a principiilor alimentare:

glucide: 4,1 cal. prin metabolizarea unui gram

lipide: 9,3 cal. prin metabolizarea unui gram

proteine: 4,1 cal. prin metabolizarea unui gram -cercetează gusturile și deprinderile alimentare ale individului

alege alimentele ținând seama de preferințele, deprinderile și nevoile pacientului

înlocuiește, la nevoie, un aliment cu altul, conform echivalențelor cantitative și calitative ale diferitelor principii alimentare

3.2. Dependența în satisfacerea nevoii

Când această nevoie nu este satisfăcută, survin următoarele probleme de dependență:

Alimentația și hidratarea inadecvată prin deficit

Alimentația și hidratarea inadecvată prin surplus

Dificultate de a se alimenta și hidrata

Dificultate de a urma dieta

Grețuri sau vărsături

Refuz de a se alimenta și hidrata

Surse de dificultate

Intervențiile asistentei

așază pacientul în poziția semișezând, șezând sau în decubit dorsal, cu capul într-o parte

protejează lenjeria cu mușama și aleză, în funcție de poziția pacientului

ajută pacientul în timpul vărsăturilor, sprijinindu-l

îl învață să inspire profund

aplică tratamentul medicamentos: antiemetice, vitamine, săruri minerale

încurajează pacientul

pacientul să fie echilibrat – droriectrolitic

reduce sau oprește aportul de lichide și alimente

alimentează pacientul parenteral, instituind perfuzii cu glucoză 5%, 10%, 20%, 33%, 40%; hidrolizate de proteine și amestecuri de aminoacizi (Marisang, Aminomel), vitamine și electrolizi, după indicația medicului

calculează numărul de calorii în funcție de diferite stări patologice; adaugă 13% pentru fiecare grad de temperatură peste 37°C; 20-30% pentru agitație, convulsii, distrucții celulare

după încetarea vărsăturilor, rehidratează pacientul treptat, cu cantități mici de lichide reci, oferite cu lingurița -explorează gusturile și obiceiurile alimentare ale pacientului

conștientizează pacientul asupra importanței regimului alimentar în menținerea sănătății

pacientul să fie echilibrat nutrițional

face bilanțul lichidelor ingerate și eliminate

explorează preferințele pacientului asupra alimentelor permise și interzise

servește pacientul cu alimente la o temperatură moderată, la ore regulate și prezentate atrăgător

învață pacientul categoriile de alimente din ghidul alimentar și echivalențele cantitative și calitative ale principiilor alimentare, în vederea înlocuirii unui aliment cu altul

100 g de glucide sunt cuprinse în: 100 g zahăr; 120 g orez; 135 g tăiței; 200 g pâine; 450 g fructe uscate; 200 g legume uscate; 500 g cartofi; 650 g fructe proaspete, 100 g proteine

Obiective

-pacientul să aibă o stare de bine, fără grețuri și vărsături

Intervențiile asistentei –

Pacientul cu alimentație inadecvată (deficit)

3000 ml lapte, 450 g carne albă (pasăre, vițel), 650 g pește, 400 g brânză

3.3. Tehnici de evaluare și îngrijiri asociate nevoii de a bea și a mânca

Alimentația bolnavului trebuie să respecte următoarele principii:

înlocuirea cheltuielilor energetice de bază ale organismului – cele necesare creșterii (la copil) sau cele necesare refacerii pierderilor, prin consum (la adulți)

asigurarea aportului de vitamine și săruri minerale necesare metabolismului normal, creșterii (la copil) și celorlalte funcții

favorizarea procesului de vindecare prin cruțarea organelor bolnave; alimentația rațională poate influența tabloul clinic, caracterul procesului infecțios oatologic) și ritmul evoluției acestuia, devenind astfel un factor terapeutic

prevenirea unei evoluții nefavorabile în bolile latente, transformarea bolilor acute în cronice și apariția recidivelor

consolidarea rezultatelor terapeutice obținute prin alte tratamente.

Ținând seama de aceste principii, regimul dietetic al pacientului trebuie astfel alcătuit încât să satisfacă atât necesitățile cantitative, cât și pe cele calitative ale organismului.

3.4. Alimentația dietetică

Înseamnă o contribuție la tratarea pacientului, prin alimentele ingerate. Regimurile dietetice sunt foarte variate, în funcție de calitatea și cantitatea alimentelor ce le compun.

În funcție de cantitatea alimentelor, regimurile pot fi hipocaiorice și hipercalorice. Din punct de vedere calitativ ele sunt adaptate diverselor categorii de îmbolnăviri.

Regimurile dietetice urmăresc:

punerea în repaus și cruțarea unor organe, aparate și sisteme:

regim de cruțare a intestinului gros – în dizenterie;

regim de cruțare a mucoasei bucale – stomatită;

regim de cruțare a stomacului – gastrită, ulcer gastric;

regim de cruțare a ficatului – hepatită, ciroză;

regim de cruțare a rinichiului – nefrită, giomerulonefrită, insuficiență renală acută;

la alcătuirea regimurilor de cruțare se va ține seama de compoziția chimică a alimentelor, de modul de preparare, precum și de starea lor de agregație;

echilibrul unor funcții deficitare sau exagerate ale organismului:

în colita de fermentație – regim bogat în proteine;

în colita de putrefacție – regim bogat în hidrocarbonați;

în ciroza hepatică – restricție de lichide;

în insuficiența cardiacă – restricție de lichide;

compensarea unor tulburări rezultate din disfuncția glandelor endocrine:

se va stabili toleranța la glucide în diabetul zaharat; regimul va corespunde acestei toleranțe;

satisfacerea unor nevoi exagerate ale organismului:

în boli infecțioase – regim bogat în vitamine;

afecțiuni osoase – regim bogat în calciu;

în tratamentul cu hormoni corticosuprarenali – regim bogat în proteine;

îndepărtarea unor produse patologice de pe pereții intestinali:

produse patologice ca: mucus, puroi, se pot îndepărta cu ajutorul regimului de mere rase sau morcovi.

în vederea alcătuirii unui regim dietetic cât mai variat este necesară cunoașterea echivalențelor calitative și cantitative ale principiilor alimentare.

3.5. Noțiuni de gastrotehnie

Gastrotehnia studiază transformările suferite de alimente în cursul pregătiri lor culinare, având în vedere influența acestor modificări asupra stării de sănătate a individului.

Înaintea preparării culinare se cercetează starea de salubritate a alimentelor:

3.5.1. Prelucrarea preliminară

tranșarea cărnii (de vită, porc, pasăre);

spălarea, eviscerarea păsării;

curățirea solzilor, eviscerarea peștelui;

ouăle spălate, sparte în vase curate;

legumele: sortare, spălare, curățare, tăiere;

prelucrarea preliminară se va face cu puțin timp înainte (pentru a evita p erderile cantitative și calitative);

se evită spălarea îndelungată și menținerea în apă (trec factorii nutritivi, . taminele, mineralele);

se îndepărtează părți minime exterioare ale unor legume (cartofi, morcovi).

3.5.2. Tehnici de gastrotehnie

3.6. Alimentarea pacientului

Servirea meselor

Modul în care pacientului i se oferă alimentele are, de multe ori, aceeași acțiune importantă ca și regimul propriu-zis.

În legătură cu servirea mesei, asistenta va ține seama de:

Orarul și repartizarea meselor:

intervalul dintre mese trebuie stabilit astfel încât perioada de repaus din cursul nopții să nu fie mai mare de 10-11 ore, iar în unele cazuri și mai mic (ulcer gastric

pacienții în stare gravă, febrili, vor fi alimentați în momentele de acalmie, indiferent de programul secției

pacienții cu hipersecreție gastrică sau boală ulceroasă vor fi alimentați la intervale scurte, în funcție de stadiul de evoluție; la aceștia alimentele trebuie servite uneori din oră în oră în cursul zilei, adăugând una, două mese și în cursul nopții

pacienții febrili, adinamici, în stare gravă, nu pot ingera cantitatea obișnuită de alimente și, de aceea, vor fi alimentați după un program special cu mese mici, dese. repartizate atât ziua, cât și noaptea

pacienții cardiaci și cei cu sistem nervos labil suportă greu o flămânzire ma; mare de 6 ore

alimentele rezervate acestor bolnavi vor fi păstrate în condiții corespunzătoare la oficiul de alimente

mesele principale nu vor fi servite niciodată înaintea aplicării tratamentului

după prânz vor fi rezervate ore de odihnă, întrucât, în această perioadă, procesul de digestie blochează energia organismului prin angajarea unei cantități mari de sânge la nivelul organelor abdominale.

Pregătirea servirii meselor:

hrănirea pacientului nu trebuie să fie tulburată de activitatea secției ;tratamente, recoltări, vizită medicală etc.)

înaintea servirii meselor, nu se aplică tratamente dureroase

se vor înlătura din salon factorii dezagreabili (ploscă, urinare, scuipători)

pacienții cu aspect neplăcut (arși, cu piodermite, cei care varsă) vor fi izolați de restul bolnavilor, cu paravane

saloanele vor fi aerisite, curate, cu ambianță plăcută, familială

asistenta îmbracă un halat alb peste uniformă, își prinde părul în calotă, își spală bine mâinile.

Distribuirea alimentelor:

servirea estetică și curată a meselor contribuie la îmbunătățirea poftei de mâncare a pacienților

asigură declanșarea secreției sucurilor digestive și pe cale psihică

operativitatea împiedică denaturarea și răcirea alimentelor (își păstrează forma, aspectul și valoarea calorică inițială)

distribuirea alimentelor se face pe baza tabelelor de alimentație

în unele cazuri, asistenta întocmește fișe individuale de regim, care se înmânează pacientului o dată cu masa (păstrate, vor ajuta pacientul la domiciliu)

alimentele se porționează pe regimuri și apoi sunt distribuite în salon pe un că- "jcior special, iar la bolnavi – pe tăvi acoperite

felurile de alimente se servesc pe rând, pe măsură ce bolnavul consumă felul anterior

alimentele nu se ating cu mâna

gustul unor alimente se poate corecta cu: sare, oțet, zahăr (dacă nu contravine dietei)

Ordinea de servire a mesei:

se va distribui întâi regimul comun, apoi regimurile tip și la urmă se va spune aducerea regimurilor individuale, pentru pacienții a căror alimentație nu se încadrează în regimurile tip

vor lua masa întâi pacienții ce se pot alimenta singuri, apoi asistenta se va ocupa de cei ce trebuie alimentați de ea

alimentarea artificială se va face în afara programului obișnuit.

Modurile de alimentare a bolnavilor

în funcție de starea bolnavului, alimentarea lui se face:

activ – pacientul mănâncă singur în sala de mese sau în salon

pasiv – pacientului i se introduc alimentele în gură

artificial – alimentele sunt introduse în organism în condiții nefiziologice.

CAPITOLUL IV

Anorexie nervoasă

Fig. nr. 3.1. Iulia Albu caz de anorexie

Anorexia nervoasă este o dereglare care apare ca urmare a unui regim alimentar dezechilibrat. Dereglările alimentare sunt principalele condiții care determină comportamentul unei persoane vizavi de diet ape care o adoptă, greutatea corporală sau imaginea corpului său, în ansamblu. Anorexia nervoasă constă într-o tulburare de alimentare cu implicații fizice și emoționale.

O persoană cu anorexie prezintă o greutate mult sub limita greutății standard, impunandu-și limite foarte drastice pentru cantitatea de alimente care are voie să o consume, deoarece prezintă o imagine distorsionată a corpului, neputând să-și mențină greutatea corpului în limite normale, temându-se de câștigul în greutate.

Anorexia pe termen lung sau formele grave pot duce la înfometare, alterarea importantă a stării de sănătate și chiar la deces. Anorexia poate deveni o boală cronică, chiar dacă este posibilă recuperarea completă cu un tratament adecvat.

Anorexia nervoasă este o tulburare psihică din categoria tulburărilor de alimentare, caracterizată printr-o reducere anormală a greutății corpului și printr-o deformare a imaginii propriului corp cu teama prevalentă, persistentă, de îngrășare.

4.1. Etimologie

Termenul anorexia își are originea în greaca veche: an (αν- sau α -lipsa de, "α privativ"), și órexis (óρεξις) = dor, poftă, apetit (de la verbul "orégo" ορεγω = a întinde, a oferi cuiva, a tinde spre) (există și în greaca modernă: orexi – óρεξι = poftă).

4.2. Manifestări

Persoanele care suferă de anorexie nervoasă își limitează greutatea corpului prin abținerea voluntară îndelungată de la hrană (înfometare sau post voluntar) (anorexia nervoasă de tip restrictiv) și prin alte metode – ca de pildă abuzul de purgative, clisme și diuretice, folosirea de substanțe anorexigene, și excesul de exerciții fizice (anorexia nervoasă de tip eliminator, purgativ).

Boala afectează mai ales tinerele adolescente, însă 10 % din cazuri apar la tineri de sex masculin. Anorexia nervoasă este o tulburare psiho – somatică sau psiho – fiziologică complexă, implicând componente psihologice, neuro-biologice și socio-culturale.

Bolnavul de anorexie nervoasă e numit de obicei „anorectic”, deși termenul simplu de anorexie (fără adaosul "nervoasă") este de fapt sinonim cu „inapetență”, adică lipsa de apetit, lipsa de poftă de mâncare.

Fig. nr. 3.2. Surori anorexice

Bolnavul de anorexie nervoasă nu e lipsit neapărat de poftă de mâncare, mănâncă intenționat foarte puțin. „Anorexice” sau „anorexigene” sunt denumite substanțele care taie pofta de mâncare, care suprimă apetitul, folosite uneori în tratamentul obezității.

În mass media, dar și în literatura științifică termenul „anorexie nervoasă” este prescurtat de obicei sub forma „anorexie”.

Anorexia nervoasă are un risc crescut de mortalitate – până la 10%.

4.3. Istoric

Anorexia nervoasă a fost descrisă prima dată în 1694 de către Richard Morton (1637 – 1698), medicul regelui James al II-lea al Angliei, în tratatul său despre ceea ce numea el „atrofia nervoasă” (nervous atrophy), în care a semnalat între altele și apariția „amenoreei”, precum și asocierea cu un comportament hiperactiv.

Morton a descris cazul unei fete de 18 ani, fără poftă de mâncare și într-atât de emaciată încât rămăsese doar „piele și oase” (skeleton only clad with skin). Pierduse ciclul menstrual și studia zi și noapte fără semne de oboseală.

Morton nu găsise alte semne de patologie fizică și gândea că boala se datora unei stări anormale a „spiritelor animale” și slăbirii tonusului nervilor. El presupunea că pasiunile violente ale sufletului au deranjat spiritele animale ale acestei fete, trimițând prea mult sânge la creier. De asemenea credea că, poate, și schimbări în climă – nopțile foarte reci din anul 1684 – au contribuit la apariția bolii.

Terapia pe care a propus-o – plasturi pe stomac, săruri de amoniu, doctorii amare (chalybeats) conținând săruri de fier – nu au ajutat și pacienta a decedat după câteva luni.

În 1859 Louis Victor Marce descrie și el un caz de anorexie nervoasă.

În 1861 psihiatrul britanic Forbes Benignus Winslow, în cartea sa Boli obscure ale creierului și ale sufletului a descris așa-numita boală a „refuzului de a mânca” (refusal of food), dar cazurile descrise de el par să fi avut psihoze coexistente (schizofrenie sau alte boli psihotice), unde starvația voluntară se datora unor deliruri de otrăvire sau unor halucinații imperative – adică auzirii unor porunci imaginare.

În 1868 Sir William Wilthey Gull a dedicat și el bolii un tratat și i-a dat numele folosit până astăzi, de anorexia nervoasă. În diagnosticul diferențial el a menționat tuberculoza, tulburări mezenterice, și a susținut că în acest caz e vorba de o „apepsie isterica” (hysteric apepsia). Francezul Ernest Charles Lasègue a descris o triadă caracteristică, după opinia lui, acestei boli, pe care a denumit-o anorexie isterică: post, amenoree și hiperactivitate. După cum se vede, amândoi, Gull și Lasègue au fost convinși de existența unor cauze psihice și au legat această boală de isterie.

În 1914 Morris Simmonds din Germania, pe baza unor date anatomo-patologice într-un caz de emaciere extremă a unei tinere, lansează ipoteza endocrină – cea a unei insuficiențe hipofizare – cachexia hypophyseopriva sau sindromul Simmonds – numai că ipoteza aceasta conduce pe terapeuți într-o direcție greșită.

Asociația Americană de Psihiatrie în manualul ei diagnostic DSM III, precum și psihiatrul Paul Gurfinkel, antropologul David Gamer de la Toronto și John Feigner de la St Louis în SUA (mai restrictiv) au definit criterii mai precise de diagnostic ale anorexiei nervoase.

Katherine Halmi a descris diverse aspecte psihologice ale pacientelor cu anorexie, ca de exemplu surprinzătorul interes pentru rețete culinare și pentru gătit celorlalți membri ai familiei (o „obsesie pentru mâncare”) paralel cu abținerea severă de la mâncare.

Psihanaliști au emis ipoteze diverse despre originile restricției voluntare a alimentării la bolnavele de anorexie, dorința inconștientă de a fi impregnate (a induce sarcina) prin însămânțare orală, urmate de sentimente de vinovăție care determină abținerea de la alimentare.

Secolul al XX-lea, mai ales în a doua jumătate a lui, a cunoscut o creștere a incidenței tulburărilor de alimentare, inclusiv a anorexiei nervoase. Creșterea a fost confirmată de studii în SUA și în Europa de vest, de pildă, în Elveția (Willi și Grossman 1983). În etiologie au fost implicați factori culturali ca noile standarde de frumusețe feminină impuse în diverse societăți vestice, dar și factori traumatici ca de exemplu abuzurile sexuale suferite în copilărie.

Dintre psihiatrii și psihoterapiștii care s-au ocupat în mod deosebit cu studiul tulburărilor de alimentare, inclusiv al anorexiei nervoase, se pot menționa psihanalista americană de origine germană Hilde Bruch, terapeutul comportamental W. Stewart Agras, terapista cognitivă Katherine A. Halmi de la New York, Christopher Fairburn de la Londra, psihanalistul francez Philippe Jeammet.

4.4. Diagnosticul și tabloul clinic

Criteriile cele mai utilizate la diagnosticarea anorexiei sunt cele ale clasificării DSM – IV – TR (Manualul Diagnostic și Statistic al Tulburărilor Psihice) a Asociației Americane de Psihiatrie și clasificarea ICD – 10 (clasificarea statistică internațională a bolilor și problemelor legate de sănătate) a Organizației Mondiale a Sănătății.

Deși teste biologice pot ajuta la diagnosticul de anorexie, diagnosticul se bazează pe o combinație de comportamente, de credințe și experiențe relatate, precum și caracteristici fizice ale pacientului. Anorexia nervoasă este de obicei diagnosticată de psihologi clinici, psihiatri sau alți clinicieni cu calificarea necesară. De reținut că criteriile diagnostice au menirea de a ajuta pe clinicieni și nu de a fi reprezentative pentru ceea ce pacientul individual simte sau trăiește în cursul bolii.

Criteriile diagnostice pentru anorexia nervoasă pot fi găsite în întregime la aici, iar cele ale DSM – IV – TR pot fi găsite la aici.

Criteriile DSM – IV:

Refuzul de a menține greutatea corpului la nivelul sau deasupra greutății minime considerate normală pentru o anumită vârstă și înălțime (ex. pierderea ponderală ducând la menținerea unei greutăți corporale sub 85 % din greutatea optimă) sau incapacitatea de a realiza creșterea ponderală optimă în cursul perioadei de creștere, ducând la o greutate a corpului sub 85% din ponderea optimă.

Fig. nr. 3.3. Anorexia, tendința în moda

Teama intensă de a crește în greutate sau de a se îngrășa (de a deveni supraponderal sau obez).

Tulburare în modul de a percepe greutatea și forma corpului, influența exagerată a greutății și a formei corpului asupra auto-evaluării, sau negarea gradului sever de slăbire.

La femeile postmenarheale, premenopauzale (femei care au trecut de vârsta menarhei, dar nu au ajuns la menopauză), amenoreea (absența a cel puțin trei cicluri menstruale succesive).

sau alte tulburări de alimentație.

DSM – IV – TR specifică două tipuri de anorexie nervoasă:

Tipul restrictiv: în timpul episodului curent de anorexie nervoasă, persoana nu a avut comportamente regulate de accese de mâncare rapidă sau de eliminare sau purgație (adică de vărsături auto-provocate, de exerciții fizice exagerate sau abuz de laxative, diuretice sau clisme).

Tipul cu accese de mâncare rapidă sau tipul eliminator: în cursul episodului curent de anorexie nervoasă, persoana s-a angajat în mod regulat în comportamente ca accese de mâncare rapidă sau comportamente de eliminare (vărsături auto-provocate, exerciții fizice exagerate sau abuzul de laxative, diuretice sau clisme).

Criteriile ICD-10 sunt similare, dar în plus fac mențiunea unor:

moduri prin care pacienții induc scăderea în greutate sau își mențin starea subponderală (evitarea alimentelor care îngrașă, vărsături auto-provocate, purgații auto-provocate, exerciții fizice excesive, uz excesiv de substanțe anorexice sau diuretice);

trăsături fiziologice, inclusiv o „tulburare endocrină răspândită în axa hipotalamo-hipofizo-gonadică, care se manifestă la femei prin amenoree și la bărbați prin pierderea interesului sexual și a potenței. De asemenea pot exista valori crescute ale GH (hormonul de creștere – somatotrop), ale cortizonului, schimbări în metabolismul periferic al hormonilor tiroidieni și anomalii ale secreției de insulină”, iar dacă debutul bolii este înainte de pubertate, întârziere sau oprire în dezvoltare.

Cauzele anorexiei nu sunt pe deplin înțelese. Se poate dezvolta printr-o combinație de factori declanșatori: biologici, psihologici și sociali. Chiar dacă nu s-a demonstrat, persoanele cu anorexie prezintă un nivel crescut de serotonină, un neurotransmițător, care poate duce la apariția unor manifestări comportamentele anorexice ca și retragerea socială și reducerea apetitului alimentar. Nu este clar dacă cel mai mare nivel al serotoninei este prezent inainte sau după debutul infometării.

Studii recente au demonstrat că prezintă un risc crescut de a dezvolta anorexie persoanele care au în familie un membru cu această afecțiune (părinte, soră sau fratele). Totuși, implicația genetică reprezintă doar o mică pondere a cauzei. Alți factori includ câteva trăsături de personalitate precum și presiunile sociale și culturale.

Evenimentele stresante din viață ca și mutatul, divorțul, decesul unei persoane dragi, pot declanșa anorexia.

Simptomele frecvente și acțiunile corelate cu anorexia nervoasă includ:

– frica intensă de a câștiga în greutate

– restricția consumului de alimente sau al unor anumite tipuri de alimente care conțin orice fel de grăsime

– greutate mai mică decât 85% din greutatea standard corespunzatoare înălțimii, (la un copil sau adolescent, pierderea sau necâștigarea în greutate în timpul perioadei de creștere reprezintă un motiv de îngrijorare)

– aprecierea propriului corp ca și supraponderal, în ciuda faptului că pacientul are o greutate sub limită standard (această tulburare poartă denumirea de imagine distorsionată a corpului)
– un program de exerciții istovitor

– ascunderea alimentelor și eviarea abordării subiectelor legate de tulburările de alimentație sau pierdere în greutate

– unele persoane anorexice își provoacă vomă sau utilizează laxative sau diuretice pentru a pierde în greutate.

Distrugerea smaltului dentar este cel mai frecvent simptom care se dezvoltă ca urmare a episoadelor repetate de vomă.

Semnele obișnuite ale malnutriției cuprind:

– greutate mică a corpului

– constipația și golirea încetinită a stomacului

– păr fragil, piele uscată și unghii friabile

– sâni micșorați

– oprirea menstruației sau perioade lungi de amenoree

– senzația de frig, cu o temperatura a corpului mai scăzută decât în mod normal

– presiune sanguină scăzută

– bradicardie, mai puțin decât 60 de bătăi pe minut

– diminuarea sensibilității nociceptive (percepției durerii)

– colorarea violacee a pielii de la nivelul extremităților (brațelor și picioarelor) datorită circulației ineficiente

– edeme la nivelul mâinilor și picioarelor

– piele de culoare galben-portocalie, în special la nivelul palmelor și mâinilor.

Persoanele cu anorexie adesea dezvoltă adevărate ritualuri asociate cu alimentarea care pot include:

– alegerea de modaliăți speciale de a mânca alimentele, de a acumula alimentele, de a colecta recipientele și de a prepara mâncăruri elaborate pentru alte persoane fără a mânca din preparatele gătite

– petrecerea unei perioade lungi de timp pentru a tăia și rearanja mâncarea pe platouri pentru a creea impresia că s-a mâncat deja

– aceste persoane pot ascunde mâncarea sau să se descotorosească de ea pe ascuns în timpul mesei.

4.5. Factori etiologici

Este clar ca nu există o singură cauză a acestei boli. Etiologia ei este pluricauzală:

cauze sociale

cauze psihologice

cauze biologice

Cercetările actuale se concentrează asupra explicării factorilor cauzali existenți și căutarea altora noi. Însă este important să se aprecieze care este ponderea fiecărui factor în etiologia anorexiei nervoase. S-a apreciat ca importantă contribuția presiunii sociale prin intermediul mass media exercitată asupra femeilor de a fi slabe.

4.6. Factori genetici

Studii pe familii și pe gemeni au sugerat că factorii genetici contribuie cu 50 % la dezvoltarea tulburării de alimentare, iar anorexia împărtășește un risc genetic cu depresia clinică. Aceste date sugerează că gene care influențează în același timp reglarea alimentației, cât și personalitatea și emoțiile, pot reprezenta factori etiologici importanți.

Pentru testarea ipotezelor legate de efectele unor gene asupra unui comportament anumit s-au creat mai multe modele de anorexie – implicând supunerea animalelor la diferite stresuri externe, sau folosirea unor șoareci transgenici gene knockout. Aceste modele au sugerat rolul etiologic al axei hipotalamo-hipofizo-suprarenală. Modelele acestea au fost însă criticate pentru faptul că alimentația este limitată de către experimentator și nu de animal însuși, și că nu pot lua în considerare factorii culturali cunoscuți ca implicați în dezvoltarea bolii.

Fig. nr. 3.4. Anorexia tendința în moda

Mecanism fiziopatogenetic

Anorexia adesea debutează cu începerea unei diete normale în scopul de a pierde câteva kilograme dar această dietă este depățită când persoana devine obsedată de dietă și își limitează aportul de alimente mai mult decât este sănătos. Cu timpul, persoana își restrictionează cantitatea și tipurile de alimente. Restrictia de alimente nu se limitează de obicei numai la dietă ci și la nevoia de a controla ceva în viață; aceste persoane găsind un sens al puterii când își controlează setea și foamea. Anorexicii devin retrași social și își pierd interesul pentru lumea din exterior.

Pe măsura ce boala avansează, apar manifestări comportamentale iraționale, ca și:

– impunerea de reguli alimentare – de exemplu, eliminarea produselor de consum zilnic sau carnea, deoarece acestea conțin multe calorii

– creearea de ritualuri alimentare – mestecarea alimentelor de câteva ori

– dezvoltarea unei aversiuni față de mâncare – teama de a câștiga în greutate dacă alimentul se consumă în întregime

– pierderea senzației de foame

– efectuarea de exerciții in mod excesiv, până în momentul producerii de leziuni

– administrarea de laxative sau diuretice sau provocarea vomei datorită fricii de a câștiga în greutate
– înfometarea și malnutriția asociate anorexiei în mod obișnuit cauzează complicații ca și osteoporoza sau aritmiile cardiace.

Deseori, alte afecțiuni psihice debutează împreună cu anorexia, ca de exemplu depresia, îngreunând tratamentul. Tratamentul precoce al anorexiei oferă cel mai bun prognostic de recuperare. Cu cât o persoană prezintă un comportament alimentar mai irațional, cu atât este mai dificil de a-i implementa o perspectiva sănătoasă a nutriției. Din moment ce există o negare puternică a problemei și deseori este observată disimularea alimentării, partenerul de obicei este prima persoană care apelează la tratament de specialitate pentru persoana anorexică. Persoana care suferă de anorexie este de obicei examinată de medic pentru alte simpome corelate cu anorexia.

Acestea pot include:

– fatigabilitatea și apatia (lipsa de energie)

– dureri abdominale și câteodată constipație

– amenoree

– episoade frecvente de vomă (chiar dacă persoana nu recunoaște că și le provoacă)

– simptome ale depresiei

– dureri articulare (cauzate de exerciții efectuate în mod excesiv sau de dezechilibrul hidroelectrolitic).

Factori de risc

O persoana cu risc pentru dezvoltarea anorexiei prezintă:

– istoric de tulburări alimentare în rândul rudelor de gradul I ca și mama, sora și în mod special în cazul gemenilor

– diferite trăsături de personalitate, ca de exemplu perfectionismul și părerea proastă despre sine
– diferite presiuni culturale și sociale, în mod particular conflictele în familie
– antecedent de abuz sexual sau fizic (chiar dacă nu toate victimele abuzurilor dezvoltă tulburări de alimentare).

Părintele poate avea motive de îngrijorare dacă:

– copilul își exprimă preocuparea legată de greutate la o vârstă fragedă
– o adolescentă care este supraponderală primește complimente pe măsură ce începe să piardă în greutate.

Fig. nr. 3.5. Anorexia și teama de a mânca

4.7. Factori neurobiologici

S-au găsit corelații strânse între neurotransmițătorul serotonina și diferite fenomene psihologice ca starea de dispoziție, somnul, vomitarea, pofta de mâncare și funcția sexuală. O recentă trecere în revistă a literaturii științifice a sugerat ca anorexia nervoasă este legată de o perturbare a sistemului serotoninic, mai cu seamă în ariile din creier conținând 5HT1A receptor – sistem legat mai ales de anxietate, starea de dispoziție și controlul impulsurilor. Starvația, se presupune a fi un răspuns la aceste efecte, ca și la reducerea nivelului triptofanului și la metabolismul hormonilor steroizi, care la rândul lor pot reduce nivelul serotoninei în aceste arii critice și, în consecință să protejeze de anxietate. Din contră, studiile receptorilor 5HT2A serotonină, (implicați în regulația alimentației, a stării de dispoziție și a anxietății) sugerează ca activitatea serotoninică în aceste locuri este redusă.

O problemă în aceste cercetări este dificultatea de a deosebi cauza de efect, și că aceste perturbări în neurochimia creierului pot fi în aceeași măsură și rezultat al starvației (state-dependent), și nu numai trăsături persistente care predispun pe unii la anorexie. Există, totuși, dovezi că atât trăsături de personalitate (ca anxietatea și perfecționismul) cât și tulburările sistemului serotoninic persistă și după remisia anorexiei, ceea ce sugerează că aceste perturbații ar putea fi factori cauzali.

Studii recente sugerează de asemenea că anorexia nervoasă ar putea fi legată de un răspuns autoimun la peptide de melanotrope, care influențează apetitul și reacțiile la stres.

4.8. Factori nutriționali

Deficitul de zinc cauzează o scădere a apetitului, care poate degenera în anorexie nervoasă, în tulburări de apetit și mai ales într-o inadecvată nutriție. Folosirea zincului în tratamentul bolnavilor de anorexie a fost susținută din 1979 când a fost lansată de către Bakan. Cel puțin cinci experimente au arătat ca zincul ameliorează scăderea ponderală din anorexie. În 1994 un experiment dublu orb și controlat cu placebo a arătat că administrarea de zinc (14 mg/zi) a dublat rata masei corpului în anorexie.

Carența altor substanțe, ca de pildă tirozina și triptofanul, precursori ai neurotransmițătorilor monoaminici norepinefrina și serotonina, și respectiv carența de vitamina B1 (thiamina), poate contribui la acest fenomen de malnutriție indusă de malnutriție/tulburarea de alimentație.

4.9. Factori psihologici

Numeroase cercetări asupra factorilor psihologici sugerează că anumite tendințe în gândire și percepție pot contribui la menținerea sau riscul de apariție a anorexiei.

4.9.1. Tulburare a imaginii corporale despre sine. Comportamentul alimentar anorectic este considerat ca provenind din sentimente de îngrășare și de imagine despre sine ca fiind „neatractiv” și este menținut de variate tendințe, înclinații (bias) cognitive care denaturează evaluarea de către individ a propriului corp, a alimentelor și nutriției.

Unul din cele mai cunoscute constatări este că oamenii suferind de anorexia nervoasă tind să supraestimeze dimensiunile sau grăsimea corpului lor. Un recent articol de revistă asupra cercetării în acest domeniu sugerează ca aceasta nu este de fapt o problemă de percepție, ci o problemă a evaluării informației perceptuale de către persoana afectată. Studii recente sugerează că persoane cu anorexie nervoasă au o carență într-un anumit tip de bias de încredere excesivă în sine care face ca majoritatea oamenilor să se considere mai atractivi decât sunt considerați (clasificați – rating) de alții în realitate. Dimpotrivă, persoanele cu anorexie nervoasă par să-și judece mai realist propria atractivitate decât persoanele neafectate de anorexia nervoasă, adică ele nu posedă acest bias, înclinație augmentatoare a stimei de sine.

4.9.2. Trăsături de personalitate:

Persoanele cu anorexie nervoasă au fost găsite ca având anumite trăsături de personalitate considerate ca predispozante pentru tulburări de alimentare: un nivel înalt de obsesivitate (având gânduri intrusive despre alimente, sau despre chestiuni legate de greutatea corporală ), de ascetism, restricție (capacitate de rezistență la tentații), și nivele clinice de perfecționism (căutarea patologică de standarduri personale înalte și nevoia de control) – aceștia factorii cel mai des identificați de către cercetători.

4.9.3. Co-morbiditate psihiatrică:

Frecvent există co-morbiditate: la persoanele cu anorexie nervoasa coexistă și alte dificultăți psihologice și tulburări psihiatrice, cele mai frecvente fiind:

depresia clinică,

tulburarea obsesivă – compulsivă,

una sau mai multe tulburări de personalitate: ex. tulburarea de personalitate de limită,

abuzul de substanțe.

În peste jumătate din cazurile de anorexie nervoasă la tinere femei se diagnostichează și prezența în acelaș timp de tulburări afective (mai ales depresie) și tulburarea de personalitate de limită (borderline).(Bemporad et al. 1992, vezi M Stone)

Sunt prezente grade înalte de depresie și anxietate, chiar dacă nu întotdeauna ele îndeplinesc criteriile diagnostice ale unui sindrom specific.

4.9.4. Factori cognitivi

Rezultatele cercetărilor în domeniul neuropsihologiei în anorexia nervoasă nu sunt consecvente în diversele studii și este greu de a diferenția efectele starvației asupra creierului de caracteristicile pe termen lung. Totuși, o constatare destul de fiabilă este cea a existenței unei slabe flexibilități cognitive (capacitatea de a schimba tipare de gândire, mai ales legată de functia lobilor frontali și de sistemul executiv.

Alte studii au sugerat că anorexia ar fi menținută de anumite tendințe deviante (biases) în atenție și memorie. Bias-urile atenționale par să se concentreze în special în conceptele legate de corp și dimensiunile corpului – acestea fiind mai evidente la persoanele cu anorexie. Unele studii limitate au găsit că bolnavii de anorexie au mai mare tendință de a-și aminti materiale legate decât materiale nelegate de aceste subiecte.

Deși s-au efectuat un număr mare de cercetări în domeniul factorilor psihologici ai anorexiei nervoase, sunt relativ puține ipotezele care încearcă să explice boala în ansamblu.

Profesorul Chris Fairburn de la Universitatea Oxford și colegii, au creat ceea ce se cheamă un model „transdiagnostic” care aspiră spre o explicație a modului în care care sunt menținute anorexia nervoasă, condițiile înrudite cu ea, ca bulimia nervoasă și tulburarea de alimentare nespecifică ED-NOS. Modelul lor s-a dezvoltat odată cu terapii psihologice, mai cu seamă cognitiv-comportamentale și sugerează care sunt ariile unde clinicienii pot interveni cu tratamente psihologice. Modelul de bazează pe ideea că toate tulburările majore de alimentare (cu excepția obezității) au un număr de tipuri nucleare de psihopatologie:

perfecționism,

auto-apreciere scăzută,

intoleranță la anumite stări emoționale (dificultatea de a reacționa în mod potrivit),

dificultăți interpersonale.

Un caz renumit de comportament cel puțin parțial anorectic manifestat prin dorința obsesivă de a menține o greutate de până la maximum 50 kg (față de talia de 172 cm) prin diete excesive și exerciții fizice lungi și intense, a fost împărăteasa Austriei, Elizabeta de Bavaria, cunoscută și sub numele de Sisi sau Sissy. În ultima parte a vieții ea a trăit sub impresia acumulării a multor experiențe de doliu după morți premature și în împrejurări tragice în familia imperială.

4.10. Factori sociali și culturali

Studii socio-culturale au pus în lumină rolul factorilor culturali în apariția anorexiei nervoase ca „alegere de simptom” (vezi M Stone).

Exemple de factori culturali:

4.10.1. Promovarea slăbirii ca formă ideală feminină în rândul națiunilor vestice industrializate, mai ales prin mass media.

Un studiu epidemiologic recent efectuat pe 989.871 de locuitori ai Suediei a indicat că:

sexul,

originea etnică,

statutul socio-economic,

au avut influențe considerabile asupra riscului de a se îmbolnăvi de anorexia nervoasă – cei având părinți ne-europeni fiind cel mai puțin afectați de această boală, iar cei provenind din familii „albe”, înstărite, având riscul cel mai ridicat.

4.10.2. Profesia

Un studiu clasic al lui Garner și Garfinkel a demonstrat că persoanele având profesii unde se exercită o deosebită presiune socială în direcția păstrării unei greutăți corporale scăzute (ca de pildă, manechinele/modelele, gimnastele și balerinele, unii interpreți din lumea filmului și a spectacolului) sunt cele mai în risc de a suferi de anorexie nervoasă în cursul carierei lor, iar cercetări ulterioare au sugerat că persoanele având anorexie au avut mai mult contact cu surse culturale care promovează reducerea greutății corporale.

Fig. nr. 3.6. Elizabeta de Bavaria, sau "Sisi"

În 1983 lumea spectacolului din Vest a fost impresionată de decesul prin stop cardiac al căntăreței Karen Carpenter ca urmare a unei recurențe a anorexiei. Cu manifestări de anorexie nervoasă se spune că au trebuit să se măsoare și fiica lui Sigmund Freud, Anna Freud (în tinerețea ei), devenită mai apoi renumită psihanalistă, poeta Anne Sexton, gimnasta Christy Henrich, actrița Christina Ricci ș.a.

Deși anorexia nervoasă este de obicei asociată cu culturile occidentale, se crede că expunerea la media din Vest a contribuit la creșterea cazurilor de boală și în țări ne-vestice. Totuși s-a constatat că în alte culturi nu există aceeași „fobie de îngrășare” ca în Vest, ci mai degrabă o scădere a poftei de mâncare însoțind celelalte semne ale tulburării. În țări și colectivități unde există frecvent foamete și subnutriție sau mari lipsuri de alimente anorexia ar fi o alegere absurdă ca mijloc de exprimare a unui conflict psihologic (vezi M Stone). Profesorul Lambo din Nigeria susținea la Congresul Mondial Psihiatric din Danemarca din 1986 ca în țara lui nu ar exista cazuri de anorexie nervoasă.

4.10.3. Tradiții religioase – culturale de post și ascetism la femei în societăți creștine:

Exemple cunoscute din evul mediu sunt cele ale prințesei călugărițe Margit (Margareta) a Ungariei (1242 – 1271) și a călugăriței Venerabila Lukardis din Oberweimar (sec. XIII).

Abținerea de la mâncare a făcut parte din experiențele mistice ascetice și de mortificare ale multora din femeile sfinte din istoria medievală a bisericii catolice; după Rudolph Bell un comportament anorexic, însoțit uneori și de vărsături auto-provocate, au caracterizat jumătate din cele 170 de femei sfinte din Evul Mediu a căror biografie le-a cercetat (R. Bell „Anorexia sacră”). Cazul cel mai faimos a fost al Sfintei Ecaterina de Siena (Caterina Benincasa) (1347 – 29 aprilie 1380).

În veacurile precedente, inclusiv în secolul al XIX-lea, în epoca victoriană în Marea Britanie, dar și în SUA au devenit faimoase unele cazuri de „fete postitoare”,(fasting girls), care, ca un fel de minune a naturii („fata care nu mănâncă”) inspirau ori un respect mistic ori curiozitate ca pentru un fenomen patologic de circ. Așa au fost Sarah Jacob, „fata care nu mănâncă din Wales”, Mollie Fancher sau Enigma din Brooklyn. Unele puteau fi cazuri de patologie psihică, inclusiv de probabila anorexie nervoasă, isterie (ori personalitate disarmonică) sau de schizofrenie. Uneori erau suspectate de înșelătorie și deveniseră obiect de investigație medicală.

Motivații filosofice și religioase creștine de puritate și acceptarea suferinței și a morții pentru dragostea de adevăr au însoțit și deprivația alimentară la care s-a supus filosoafa franceză de origine evreiască Simone Weil, decedată de starvație la 34 ani în 1943.

4.10.4. Alți factori psiho-sociali: abuzuri sexuale.

Pacientele diagnosticate cu tulburări alimentare au avut și o istorie mai încărcată de experiențe de abuz sexual în copilărie (până la 50 % din cazurile internate în spitale, cu o prevalență mai mică la cele tratate ambulator) (deși Waller 1991,1992 în Anglia a găsit că acest procent de 50% este egal cu cel din rândul femei lor din populația generală!). Deși trecutul de abuz sexual nu este considerat un factor de risc specific pentru anorexie (în schimb este un factor de risc pentru tulburări psihiatrice în general), cele care au suferit astfel de abuzuri au riscul mai crescut de a avea forme mai severe și cu simptome cronice.

Între femeile suferinde de tulburări de alimentare s-a constatat că în istoria celor cu anorexie nervoasă pură se găsesc procentele cele mai mici de cazuri raportate de abuzuri sexuale (incestuoase sau extrafamilale) în copilărie (6 %) față de pacientele pur bulimice – (75%) (Waller 1991,1992; Steiger și Zanko, Montreal 1990).

Fig. nr. 3.7. Anorexia și teama de a mânca

Internetul a ușurat comunicarea dintre bolnavele de anorexie și bulimie în afara mediului curativ, cu mult mai reduse riscuri de respingere în contactele sociale decât în societatea mainstream. Au apărut o varietate de website-uri. Unele aparținând unor persoane având anorexie, altele ale unor persoane vindecate, iar altele ale unor persoane de profesii curative. Majoritatea acestor site-uri sprijină concepția medicală că anorexia este o tulburare care poate fi vindecată, deși unele persoane afectate de anorexia nervoasă au format comunități online pro-ana care refuză abordarea medicală și susțin că anorexia este „opțiunea pentru un anumit stil de viață”. Acestea din urmă folosesc internetul ca un mijloc de susținere și schimbă între ele rețete de mijloace pentru scăderea greutății (weightloss tips). Aceste site-uri au fost subiectul unui interes crescut în media, atrăgând atenția asupra faptului ca ele încurajează tinerele femei să adopte sau să persiste în comportamente anorectice, și de aceea unele (site-uri) au fost scoase din funcție.

4.11. Prognosticul

Anorexia este considerată ca fiind una din tulburările psihiatrice cu o rată înaltă de mortalitate: circa 10 % și rata de sinucidere la bolnavii de anorexie este mai mare decât în populația generală și este considerată a fi o cauză majoră de deces. Un studiu recent a sugerat că „mai puțin de jumătate din bolnavi se vindecă complet, o treime se ameliorează”, iar „20 % rămân suferinzi cronici”. În Suedia și Danemarca ratele de sinucidere (ca și la adolescenți în general) sunt chiar mai mari decât la bolnavele de anorexie din SUA (Theander 1982, vezi M Stone).

Factori de prognostic nefavorabil (vezi M Stone):

spitalizări numeroase,

greutate corporală extrem de scăzută,

distorsiuni quasi-delirante ale imaginii corporale (overvalued ideas la limita deziluziilor sau delirului).

Pacienții cronici rămân și după ameliorarea simptomelor anorexice cu probleme de personalitate care necesita lungi psihoterapii – de orientare analitică, cognitivă sau suportivă.

4.12. Epidemiologie: incidența, prevalența, demografie

Majoritatea cercetărilor asupra incidenței și prevalenței anorexiei s-au făcut în țările industrializate din Occident, astfel încât rezultatele lor nu sunt în general aplicabile în afara acestor arii. Totuși, recente articole de revistă ale studiilor de epidemiologie a anorexiei au sugerat o incidență de 8 – 13/100.000 pe an și o prevalență medie de 0,3%, folosindu-se criteriile stricte de diagnostic.

Aceste studii au confirmat opinia că această tulburare afectează în mare măsură tinere adolescente, cele între 15 – 19 ani reprezentând peste 40 % din cazuri. În mjoritatea cazurilor, este puțin probabil ca pacienta să fi avut un contact cu serviciile de sănătate psihică. În total, 90% din cazurile de anorexie nervoasă sunt femei. Fosson et al.(1987, vezi M Stone) au descris cazuri de anorexie nervoasă la fetițe pre-pubertare înainte de menarhă (apariția menstruației).

Fig. nr. 3.5. Anorexia și teama de a mânca

4.12.1. Consultul de specialitate

Se recomandă consultul medical de specialitate dacă o persoană dragă:

– prezintă semne de anorexie ca de exemplu pierderea rapidă în greutate, refuzul de a se alimenta, canalizarea atenției pe menținerea greutății, provocarea de vărsături sau abuzul de laxative sau diuretice. Percepția distorsionată a imaginii proprii ca fiind supraponderal și continuarea dietei în ciuda atingerii unei greutăți mult sub limita normală

– pierderea mare în greutate și continuarea pierderii în greutate

– instalarea amenoreei

– program de exerciții intensive care determină apariția de leziuni și cu toate acestea persoana anorexică nu sistează efectuarea exercițiilor

– frica intensă față chiar și de un câștig mic în greutate, aceasta interferând cu consumarea de preparate alimentare sănătoase

– a fost diagnosticată cu anorexie și prezintă amețeli, tulburări de somn sau simptome ale depresiei sau anxietății

– să se apeleze la un tratament de specialitate dacă o persoană este tratată de anorexie și prezintă un ritm cardiac neregulat sau palpitații, lipotimii (lesinuri) sau dureri severe în orice portiune a corpului, ca de exemplu la nivelul articulațiilor.

4.12.2. Expectativa vigilentă

Perioada de expectativă vigilentă nu este potrivită dacă se suspectează ca o persoană prezintă tulburări de alimentare. Instituirea precoce a tratamentului poate fi importantă pentru a depăși anorexia. Chiar dacă o persoană prezintă doar câteva simptome de anorexie, se recomandă consultul medicului pentru a exclude o posibilă tulburare de alimentație.

4.12.3. Medici specialiști recomandați

Următorii medici pot diagnostica sau trata tulburările de alimentare:

– medicul generalist

– psihiatrul

– psihologul

– dietiticianul.

Spitalizarea sau internarea pentru tratamentul unei tulburări de alimentație este uneori necesară pentru a controla anorexia. În această situație o echipă de cadre medicale specializate vor acorda îngrijri până ce pacientul se reface suficient pentru a fi ingrijit la domiciliu.

4.12.4. Investigatii

Nu există teste specifice pentru diagnosticul anorexiei. O anamneză detailată, un examen obiectiv complet, întrebari specifice de screening pot ajuta în identificarea tulburărilor de alimentare. Stabilirea statusului mental poate fi necesar pentru diagnosticul anorexiei sau al altor afecțuni asociate, ca de exemplu depresia.

Indicele de masă corporală trebuie stabilit pentru a determina dacă o persoană prezintă o greutate mai mică decât greutatea standard. În general este considerată prezentă anorexia dacă IMC (indicele de masă corporală) este egal sau mai mic de 17.5 la adulți.

Analizele sanguine ar trebui efectuate de asemenea pentru a stabili gradul de nutriție. Se recomandă realizarea de radiografii pentru a determina dacă există o reducere a masei osoase cauzată de osteoporoză, care deseori apare ca și rezultat al anorexiei. Alte teste pot fi efectuate dacă afectarea cardiacă sau renală datorată malnutriției este suspectată.

Diagnosticul anorexiei poate fi dificil, în special dacă persoana care prezintă afecțiunea încearcă să ascundă problema. Este de preferat ca o persoana apropiată să însoțească pacientul anorexic la medic, fiind astfel disponibilă să răspundă la întrebările legate de comportamentul alimentar al persoanei în cauză. Negarea problemei și disimularea alimentării sunt cele mai frecvente caracteristici ale anorexiei.

4.12.5. Diagnostic precoce

Depistarea și tratamentul precoce al anorexiei sunt importante pntru recuperarea și prevenirea evoluției progresive a bolii spre o formă mai gravă. Cu cât are o durată mai mare anorexia, cu atât este mai dificil de a corecta comportamentul alimentar inadecvat.

Deoarece majoritatea cazurilor de anorexie debutează în adolescență, membrii familiei ar trebui să fie primii care să recunoască simptomele afecțiunii. Chiar dacă adolescentul poate refuza tratamentul de specialitate, este important pentru familie consultul unui medic dacă apar motive de îngrijorare în momentul în care copilul prezintă câteva simptome de anorexie. Cu cât tratamentul este instituit mai precoce, cu atât este mai probabila recuperarea completă după această afecțiune cronică.

Din nefericire, nu există screening de rutină pentru tulburările de alimentare. Persoanele cu anorexie, de obicei nu cer ajutor specializat. Cel mai des, o persoana apropiată suspectează că există o problemă și apelează și încurajează pacientul să ceară îngrijiri de specialitate. Totuși, simptomele pot fi evidente doar după ce anorexia a fost prezentă pentru o lungă perioadă de timp.

4.13. Tratament

Cura de creștere în greutate: Prima linie de tratament pentru anorexia nervoasă se concentrează pe imediata creștere în greutate – mai ales în cazurile care necesită spitalizare. În cazuri deosebit de grave, se pot aplica ordine de spitalizări forțate acolo unde legislația o permite. În majoritatea cazurilor persoanele bolnave sunt tratate ambulator, de către medici, psihiatri, psihologi clinici și alte profesii din domeniul sănătății mentale.

Psihoterapia individuală. Un studiu de revistă clinică a sugerat că psihoterapia este o formă efectivă, care poate duce la restaurarea greutății, reapariția menstruației la paciente, și o ameliorare a funcției psihologice și sociale, în comparație cu eșantioane care au primit numai programe educaționale sau simplu suport.

psihoterapia psihodinamică (de orientare psihoanalitică) promovată mai ales de Hilde Bruch (1973).

psihoterapia comportamentală:

tehnici de reinforcement pozitiv (Agras et al 1974) – în condiții de spital: gratificarea pacientului cu un anumit privilegiu (ex. vizionarea unui program de televiziune, permiterea întâlnirii cu un prieten, etc.) în cazul unui anumit câștig în greutate într-o anumită perioadă de timp.

psihoterapia comportamentală – cognitivă – (K Halmi 1985, Garner & Bemis 1985). Totuși articolul de revistă menționează faptul că există numai un număr prea mic de experimente controlate randomizate pentru a susține această recomandare, și nici o formă specifică de psihoterapie nu prezintă un avantaj de ansamblu în comparație cu celelalte.

Terapia de familie a fost găsită de asemenea ca un tratament efectiv pentru adolescente cu anorexie și mai ales o metodă pusă la punct la Spitalul Maudsley – larg folosită și cu rezultate pozitive de ameliorare clinică în timp. În anorexie sunt deseori evidente lupte de putere între fiică și mamă, temeri de asumare a rolului adult de soție și mamă, (îngrășarea devenind în ochii pacientei o echivalență a gravidității).

Tratamente medicamentoase, ca SSRI și alte medicamente antidepresante, nu au fost găsite in general eficiente pentru anorexia nervoasă.[33] ori pentru prevenirea relapse-ului [34] Totuși s-a menționat rezerva ca nu există suficiente cercetări adecvate în acest domeniu.

Medicamente antidepresive sunt prescrise de obicei în anorexie, aceasta pentru cura depresiei și anxietății coexistente. Suplimentarea cu Zinc 14 mg/zi este recomandată ca tratament de rutină în anorexia nervoasă, aceasta după ce un studiu a arătat dublarea greutății corpului după începerea tratamentului cu zinc. Mecanismul de acțiune presupus în acest caz ar fi creșterea eficienței neurotransmisiunii în diverse părți ale creierului, inclusiv în amigdală. După un aport adecvat de zinc apare o creștere a poftei de mâncare.[35]

Tratamente de grup. Există de asemenea terapii de grup în cadrul unor asociații non-profit și a unor comunități, care oferă suport și îndrumare persoanelor suferind de anorexie și aparținătorilor sau apropiaților lor.

4.13.1. Tratament – Generalități

Toate persoanele care suferă de anorexie necesită tratament. Obiectivele tratamentului sunt de a restabili o greutate normală și un comportament alimentar adecvat și de a trata afecțiunile somatice și psihice asociate cu malnutriția, ca de exemplu osteoporoza sau depresia. Corectarea percepțiilor, atitudinilor și comportamentelor anormale corelate cu tulburările de alimentare reprezintă o parte a tratamentului extins.

4.13.2. Tratament inițial

Ideal, tratamentul este furnizat de către o echipa care cuprinde psihiatrul, medicul de familie și nutriționistul. În funcție de gravitatea bolii, tratamentul de inițiere cuprinde în mod obișnuit:

– restabilirea greutății normale. Dobandirea unei greutăți normale deseori atenuează sau elimină tulburările de alimentare, ca de exemplu strângerea de alimente sau comportamentul obsesiv compulsiv (tulburare anxioasă caracterizată prin repetarea gândurilor și imaginilor în mintea pacientului cu comportamente repetitive ulterioare)

– acordarea de consiliere profesională, pentru a ajuta persoana anorexică să realizeze că are o problemă și să-și îmbunătățească percepția imaginii corpului, să se concentreze pe afectarea relațiilor, de obicei prin terapie individuală sau de familie

– acordarea de sfaturi de către nutriționist, pentru a ajuta în stabilirea unor principii alimentare sănătoase și pentru o mai bună înțelegere a conceptului de alimentație echilibrată
– tratamentul altor afecțiuni care frecvent apar asociate cu anorexia ca de exemplu depresia sau afecțiunile cardiace. Prezența și a altor afecțiuni concomitent cu anorexia complică tratamentul putând extinde durata și intensitatea tratamentului aplicat.

În cazul formelor grave sau amenințătoare de deces, tratamentul de inițiere în spital cuprinde:
– tratarea infometării. Aceasta implică tratarea afecțiunilor medicale determinate de anorexie, ca deshidratarea, dezechilibrul hidroelectrolitic sau afecțiunile cardiace. Uneori, fluidele și alimentele sunt administrate printr-un tub plasat în stomac prin nas (sonda nazogastrică) sau parenteral (inravenos)

– refacerea statusului nutritional – obiectivul tratamentului este de a câștiga în greutate cu grijă și treptat, cunoscând când este prezentă senzația de foame sau sațietate și învățând cum să se alimenteze sănătos

Îngrijirea afectivă și dezvoltarea încrederii în medic reprezintă o parte importantă a recuperării care poate include:

– învățarea de noi comportamente alimentare

– învățarea controlului afectiv

– dezvoltarea încrederii în persoanele care acordă ajutor.

4.13.3. Tratament în cazul agravării bolii

Unele persoane cu anorexie nervoasă pot necesita spitalizare sau internare pentru a li se acorda îngrijiri specializate de urgență până în momentul în care pacientul se recuperează suficient ca să urmeze un tratament ambulator. În general se recomandă ca persoanele a căror greutate este cu 20% mai mică decât greutatea standard corespunzătoare înălțimii să fie tratate în spital. Nu este neobișnuit pentru o persoană care a pierdut în greutate mai mult decât 30 % din greutatea standard să necesite 2-6 luni de tratament de specialitate în spital.

Persoanele cu o greutate mai mică de 85% din greutatea standard își recuperează greu greutatea dacă nu sunt incluși într-un program foarte bine structurat pentru persoanele cu tulburări de alimentare. O greutate mult sub limita normalului poate cauza deshidratare, infometare și dezechilibru electrolitic, toate acestea putând duce la deces.

Acoperirea asigurărilor pentru tratamentul în spital al tulburărilor de alimentație variază. Tratamentul anorexiei va fi mai dificil cu cât o persoana a prezentat afecțiunea și nu a fost capabilă să-și remedieze relațiile în cadrul familiei sau prezintă o tulburare de personalitate (ca de exemplu personalitatea obsesiv-compulsivă), abuzează de laxative sau diuretice sau își provoacă vărsături.

Anorexia este deseori dificil de tratat. Persoana anorexică poate refuza tratamentul considerându-l inutil sau manifestă o frică intensă față de ideea de a câștiga în greutate. Unele persoane care au pierdut foarte mult în greutate pot să nu fie capabile să participe la tratament deoarece sunt prea slăbite sau pot fi prea confuze ca să urmeze indicațiile.

Anorexicii de obicei necesită continuarea tratamentului pentru luni sau ani și efectuarea de controale repetate la medic pentru o evaluare psihiatrică și pentru verificarea greutății. Suplimentar acești pacienți trebuie să invete sa-si cunoasca boala, sa evite recurenta simptomele și sa gaseasca diferite modalitati de a controla stresul.

Anorexia este o boala de termen lung (cronica). Aproximativ 40% se vindeca, 30 % isi imbunatesc starea de sanatate și 30 % vor avea probleme legate de anorexie de-a lungul intregii vieti. Persoanele anorexice tinere care încep tratamenutul precoce au o evoluție bună de obicei. În jur de jumătate din cei cu anorexie vor dezvolta comportamente de culpabilitate-dezvinovatire asociate bulimiei nervoase. Pacienții care prezintă și alte afecțiuni psihice asociate anorexiei, ca de exemplu depresia sau tulburarea obsesiv compulsivă, de obicei necesită un tratament mai îndelungat decât persoanele care suferă doar de anorexie.

4.13.4. Profilaxie

Nu există nici o metodă pentru a preveni anorexia. Tratamentul precoce poate reprezenta cea mai bună modalitate de a preveni progresia bolii. Cunoscând simptomele de debut și apelarea imediată la un tratament de specialitate poate ajuta în prevenirea complicațiilor anorexiei nervoase. Cercetările recente indică medicamentul fluoxetine (ca de exemplu Prozac) care este util în reducerea recidivelor acestei boli. Apelarea la un diagnostic și tratament precoce poate juca un rol important în prevenirea progresiei bolii spre o formă mai gravă.

Chiar dacă nu există metode de a preveni anorexia, există multe metode prin care adulții pot ajuta copiii și adolescenții să-și dezvolte o părere corespunzătoare despre ei însăsi și să învețe să abordeze alimentația și exercițiile cu o atitudine pozitivă. Realizând aceasta se poate preveni în rândul copiilor și adolescenților dezvolarea anorexiei.

4.13.5. Tratament ambulatoriu

Continuarea unei bune îngrijiri la domiciliu ajută în recuperarea pacienților anorexici. Obiectivele tratamentului individual vor fi stabilite de către medicul de familie, psihiatru și nutriționist.

Câteva dintre obiective cuprind:

– învățarea de comportamente alimentare noi

– propriul control emoțional

– dezvoltarea încrederii în persoanele care încearcă să le acorde ajutor

– membrii familiei vor trebui de asemenea să susțină obiectivele psihice și somatice pentru a facilita vindecarea. Informarea despre boală va fi folositoare pentru membrii familei la fel de mult ca și pentru persoanele care prezintă afecțiunea

– acordarea de sprijin persoanei apropiate care suferă de anorexie nervoasă
– suport oferit de către familie persoanei anorexice.

4.13.6. Tratament medicamentos

Antidepresivele (ca și fluoxetine) pot fi folosite dacă persoanele cu anorexie suferă și de depresie sau altă tulburare de anxietate, ca și tulburarea obsesiv – compulsiva. Unele studii indică faptul că inhibitorul selectiv al serotoninei fluoxetine (de exemplu, Prozac) poate reduce incidența recidivelor anorexiei. Persoanele cu anorexie care utilizeaza și alte medicamente pentru alte afecțiuni necesită o monitorizare strictă și să fie examinate în mod periodic de către medic. Aceste persoane necesită verificarea ritmului cardiac, temperaturii și presiunii sanguine. Trebuie efectuate acestor persoane și teste sanguine pentru a evalua cantitatea de medicament din sange, deoarece malnutriția și greutatea foarte mică pot modifica eficiența medicamentelor.

Este foarte importantă avizarea pacienților, familiei și persoanelor care oferă ingrijiri medicale să supravegheze îndeaproape adulții și copiii care utilizează antidepresive din cauza posibilitatii de suicid. Acest lucru este în mod special important la începutul tratamentului sau când sunt modificate dozele. Pacientii trebuie de asemenea supravegheați pentru a observa dacă se accentuează anxietatea, atacurile de panică, agitația, iritabilitatea, insomnia, impulsivitatea, ostilitatea și mânia. Este foarte important de supravegheat aceste comportamente în rândul copiilor care sunt mai puțin capabili să-și controleze impulsivitatea la fel de mult ca și adulții și câteodată prezintă risc mai mare de a fi expusi impulsurilor suicidale. Nu se recomandă oprirea administrării de antidepresive, ci doar simpla monitorizare a persoanelor care utilizeaza acest tip de medicamente și dacă apar motive de îngrijorare să se apeleze la medic.

4.13.7 Tratament chirurgical

Nu există tratament chirurgical pentru anorexie.

4.13.8 Alte tratamente

Consilierea profesională reprezintă o parte importantă a programului de recuperare a persoanelor anorexice. Consilierea individuală este frecvent necesară până la un an și poate dura până la 5-6 ani pentru a asigura o îndreptare completă a trăsăturilor psihologice ale afecțiunii. Consilierea nu este începută în mod normal decât după ce persoana a depășit criza nutrițioanală chiar dacă pacientul este lipsit temporar de motivație sau înțelegere.

Tipuri de consiliere care sunt eficiente în tratamentul anorexiei cuprind:

– consilierea psihologică. Terapia cognitiv-comportamentală poate fi folosită în tratamentul anorexiei. Acest tip de terapia învață pacienții cum să-și schimbe atitudinea și comportamentele față de alimentație. Chiar dacă s-a demonstrat eficiența în tratamentul altor tulburări alimentare (ca de exemplu bulimia nervoasă), cercetările continuă pentru a confirma eficiența acestei terapii și în tratarea anorexiei. În mod obișnuit tratamentul cognitiv-comportamental constă în 20 de ședințe de terapie de-a lungul a câtorva luni, cu toate că în cazul anorexiei, necesitatea tratamentului poate continua pentru câțiva ani, mai repede decât pentru câteva zile;

– terapia de grup – programul de tratament împreună cu alte persoane poate fi foarte folositoare. Persoanele cu aceste afecțiuni își pot împărtăși succesele și esecurile, să se încurajeze, să își acorde sfaturi utile. Totuși, este important pentru pacient să continue sedințele de terapie individuală suplimentar întâlnirilor de grup;

– terapia de familie – câteodată membrii familiei interferă în necunoștință de cauză cu programul de recuperare a anorexiei. Prin terapia de familie se educă întreaga familie despre anorexie și acest lucru fiind foarte eficient în tratarea acestei afecțiuni. Initial, se poate ajuta persoana să recupereze în greutate. Pe de altă parte, terapia de familie se concentrează și se confruntă cu alte probleme familiale;

– sfatul nutriționistului – este foarte important pentru persoanele anorexice să primească sfatul nutriționistului. Un dietitician ajută în alcătuirea unei diete. Dietiticianul încearcă să schimbe focalizarea pacientului de pe numărarea caloriilor alimentelor pe consumarea mâncării preferate într-un mediu relaxant și plăcut. Persoanele care prezintă această afecțiune trebuie să câștige în greutate săptămânal până ce ajung la greutatea standard corespunzătoare înălțimii. După aceea se recomandă menținerea greutății. Pentru a facilita câștigul în greutate suplimentele nutriționale lichide ca și Ensure și Sustacal pot fi folosite;

– terapia suplimentară – un studiu recent sugerează că zincul poate fi adăugat pentru a recupera în greutate în cazul persoanelor care sunt tratate în spital. Totuși, sunt necesare mai multe cercetări pentru a confirma orice beneficiu.

CONCLUZII

Există trei mari categorii de afecțiuni bazate pe dereglările alimentare. Este vorba despre: anorexia nervoasă, bulimia nervoasă (o persoană mănâncă o cantitate mare de alimente într-o perioadă scurtă de timp, pentru ca apoi să-și provoace vărsături, să se supună unui exercițiu fizic exagerat, să consume diuretice sau alte medicamente în scopul unei eliminări forțate a alimentelor) și bulimia.

  Pacienții care suferă de anorexie nervoasă își formează o imagine deformată asupra corpului lor și dezvoltă, în același timp, și o frică mare de a lua în greutate, chiar dacă aceștia prezintă o insuficiență ponderală.

  Dieta și alimentele pe care le consumă sunt principalele griji ale persoanelor care suferă de anorexie nervoasă. Pierderea în greutate ca urmare a unei diete severe este o altă caracteristică a persoanelor care suferă de anorexie nervoasă. Acestea își doresc să fie cât mai slabe și se tem nespus să acumuleze kilograme în plus.

  Pacienții care suferă de anorexie nervoasă pun semnul egal între menținerea unei greutăți scăzute și conceptele de frumusețe, încredere în sine sau control.

  Dereglările alimentare pot necesita tratament pe o perioada mare de timp și pot afecta și relațiile pe care persoanele ce suferă de anorexie nervoasă le pot stabili cu familia sau cu persoanele de la serviciu. Deși anorexia nervoasă se poate manifesta în forme severe, cei mai maulți pacienți care au beneficiat de tratament au reușit să se vindece de această afecțiune.

Anorexie – Incidența

Anorexia nervoasă afectează între 1-5% din populație. 95% din cazurile de anorexie nervoasă sunt reprezentate de femei cu vârsta cuprinsă între 13 și 30 de ani Anorexia nervoasă îi poate afecta și pe bărbați și pe alți oameni de toate vârstele.

  Anorexia nervoasă are o incidență mai mare în rândul populației din clasele de mijloc sau din înalta societate. Totuși anorexia nervoasă afectează orice persoană indiferent de vârstă, sex sau etnie.

  Există anumite categorii profesionale care sunt mai expuse riscului de a dezvolta anorexie nervoasă. Este vorba de balerini, dansatori, patinatori sau atleți.

Anorexia nervoasă poate fi asociată cu schimbări emoționale semnificative care pot afecta relațiile de grup sau cele familiale.

Deși la începutul perioadei în care individul pierde în greutate, se poate manifesta o stare de bunădispoziție, pe măsură ce boala se agravează apar stări de disconfort psihic cum ar fi: nervozitate, depresie sau anxietate.

Cauzele anorexiei nervoase includ presiunile culturale, factorii psihologici, mediul familial, factorii genetici sau etapele dezvoltării personalității.

Pierderea excesivă în greutatea chiar dacă acest lucru implică înfometarea la acești pacienți. O altă manifestare clinică este frica intensă de a acumula kilograme în exces sau o imagine distorsionată a formei și greutății corpului.

Terapia psihologică pentru restabilirea greutății normale a persoanei este un factor cheie, întrucât de acesta depind și îmbunătățirilede la nivel emoțional sau interpersonal.

Tratamentul este stabilit în funcție de următorii factori:

·         Vârsta unei persoane

·         Perioada în care o persoană este afectată de anorexie nervoasă

·         Starea medicală generală

·         Alte dereglări alimentare

·         Severitatea altor simptome cu care este asociată anorexia nervoasă

·         Rezultate slabe înregistrate cu tratamentele anterioare

·         Factori ce țin de mediul de viață al unei persoane

  În funcție de acești factori se adminsitrează un tratament care poate fi de tipul psihoterapiei, grupurilor de suport, tratamentului cu medicamente și spitalizării.

Foarte mulți pacienți răspund pozitiv tratamentului inițiat pentru anorexia nervoasă.

Cu toate acestea, tratamentul pentru această afecțiune se poate prelungi pe durata a mai multor ani

Totul poate începe cu bune intenții: dorința de a slăbi și de a-și controla greutatea. Dar pentru unele persoane aceste intenții merg pe o traiectorie greșită, evoluând spre anumite tulburări de conduită alimentară.

Anorexia este una dintre cele mai comune tulburări de comportament alimentar, caracterizată prin restrictii alimentare autoimpuse, refuzul de a păstra o greutate corporală la un nivel minim normal pentru vârsta și înălțimea sa, frica intensă de a lua în greutate, imaginea distorsionată a greutății sau a formei corporale. În unele cazuri persoanele cu anorexie se pot angaja în comportamente de mâncat compulsiv sau de evacuare forțată (vărsături, abuzul de laxative, diuretice, exerciții fizice intense).

De ce unele persoane prezintă riscul de a dezvolta această tulburare nu este încă foarte clar. Depresia poate fi un factor, susțin unele studii. Unele persoane raportează că depresia lor a început înainte de tulburarea de conduită alimentară. Anorexia poate deveni o modalitate de adaptare la evenimentele de viață stresantă, pacientul concentrându-și atenția asupra greutății și alimentelor pentru a scăpa de sentimentele intolerabile (accentuate de depresie). Atunci când pacientul are impresia că lucrurile din viata lui îi scapă de sub control, acesta are tendința să mănânce mai puțin, pentru a dobândi sentimentul de control. De asemenea, aceștia pot mânca mai puțin pentru a-și manifesta sentimentele negative față de o persoană semnificativă. Autoinducerea vărsăturilor apare de cele mai multe ori pe un fond emoțional negativ, având rolul de distragere de la  gândurile neliniștitoare cât și de reglaj emoțional. Stima de sine scăzută, problemele de identitate cât și dificultățile emoționale din cadrul depresiei pot conduce la dezvoltarea anorexiei.

Pe de altă parte, depresia poate fi nu doar cauza, ci și efectul unei alimentații deficitare. Se pare că persoanele cu anorexie nervoasă sunt de multe ori susceptibile de a dezvolata depresie secundară. De cele mai multe ori depresia nu este o tulburare separată, ci un rezultat al schimbărilor fizice și biologice pe care anorexia le produce în creier și corp. Oboseala, epuizarea, malnutriția, starea de îngrijorare și obsesia legată de greutatea și forma corporală pot face pe cineva mai deprimat. La nivel biologic, malnutriția afectează capacitatea creierului de a produce neurotransmițătorii responsabili de emoțiile pozitive (serotonina și noradrenalina). Ba chiar mai mult, anumite cercetări au pus în evidență faptul că persoanele cu anorexie nervoasă suferă o pierdere a materiei cenușii din creier (care este partea activă a cortexului). Pentru că anorexia nervoasă are efecte asupra țesutului cerebral, sunt afectate atenția, memoria, capacitatea de luare a deciziilor și de rezolvare a problemelor.

Rezultatele altor cercetări efectuate sugerează că factorii genetici influențează semnificativ predispunerea la anorexia nervoasă și contribuie substanțial la comorbiditatea observată între anorexia nervosă și depresie majoră.

  S-a constatat: cu cât trece mai puțin timp între debutul acestor tulburări și începutul unui tratament, cu atât este mai favorabil rezultatul. Așadar, se impune necesitatea de a cere sprijin de specialitate cât mai devreme. Tratamentul farmacologic și psihoterapia sunt principalele abordări.

Atunci când anorexia coexistă cu depresia se recomandă tratamentul antidepresiv.  Obiectivele tratamentului se vor stabili împreună cu fiecare pacient în parte în funcție de evaluarea acestuia, care are în vedere complicațiile medicale, riscul de suicid, motivația pentru recuperare, indicele de masă corporală, tulburările comorbide, stresul din mediu, etc. Un aspect important este asigurarea stabilității medicale prin evaluarea regulată a stării pacientului. Se are în vedere normalizarea alimentației și a greutății prin reabilitarea nutrițională, cât și managementul simptomelor de mâncat compulsiv, a vomismentelor și exercitiilor fizice excesive. Simptomele de tip depresiv vor fi diminuate odată cu revenirea la o alimentație echilibrată. Odată cu reducerea simptomelor depresive se observă normalizarea obiceiurile alimentare cât și o îmbunătățire a  atitudinii pacienților față de mâncare.

Psihoterapiile care și-au dovedit eficiența sunt terapiile cognitiv-comportamentale, terapiile cognitiv-analitice,  terapiile interpersonale și terapiile de familie. Intervenția psihoterapeutica trebuie să aibă în vedere atât ameliorarea simptomelor de tip depresiv cât și ajutarea pacienților să facă față evenimentelor de viață și stărilor afective în mod direct și eficient, fără a permite acestora să le influențeze alimentația. De asemenea, se are în vedere diminuarea sentimentelor de ineficiență, creșterea încrederii în sine, motivarea lor pentru schimbare.

Persoanelor cu anorexie și depresie le este greu să facă pași în căutarea ajutorului și de aceea aceștia au nevoie de sprijin exterior din partea familiei, a prietenilor, a specialiștilor în sănătate mintală (medici psihiatri și psihoterapeuți).

BIBLIOGRAFIE

Birmingham CL, Gritzner S , How does zinc supplementation benefit anorexia nervosa? Eating and Weight Disorders, 2006.

Bulik CM, Reba L, Siega-Riz AM, Reichborn-Kjennerud T. , Anorexia nervosa: definition, epidemiology, and cycle of risk. Int J Eat Disord, 37 Suppl, 2005.

Carter JC, Bewell C, Blackmore E, Woodside DB. , The impact of childhood sexual abuse în anorexia nervosa. Child Abuse Negl, 2006.

Chelcea S., Psihologie socială. Note de curs: autori, lucrări și evenimente, Editura Economică, București, 2001

Claudino AM, Hay P, Lima MS, Bacaltchuk J, Schmidt U, Treasure J. , Antidepressants for anorexia nervosa. Cochrane Database Syst Rev, 2006.

Cooper MJ , Cognitive theory în anorexia nervosa and bulimia nervosa: progress, development and future directions. Clin Psychol Rev, 2005.

Demian-Popescu A., Sonia SANIELEVICI-MARINOV, Concepții actuale întulburările de comportament alimentar și anorexie la nou-născut și sugar, Revista de Medicină militară nr. 1-2, ianuarie-iunie, 2003, editată de Direcția Asistență Medicală dinMinisterul Apărării Naționale și Asociația Medicilor șiFarmaciștilor Militari din România

Dobrescu D., Memomed 2000, Editura Minesan, 2000.

Fairburn CG, Cooper Z, Shafran R. , Cognitive behavior therapy for eating disorders: a "transdiagnostic" theory and treatment. Behav Res Ther, 2003.

Fetissov SO, Harro J, Jaanisk M, Jarv A, Podar I, Allik J, Nilsson I, Sakthivel P, Lefvert AK, Hokfelt T. , Autoantibodies against neuropeptides are associated with psychological traits în eating disorders. Proc Natl Acad Sci U S A, 2005.

Garner DM, Garfinkel PE. , Socio-cultural factors în the development of anorexia nervoasă. Psychol Med, 1980.

Gheorghe L., Ilie T., Vindecare și purificare, Editura Kamala, București,2001

Hay P, Bacaltchuk J, Claudino A, Ben-Tovim D, Yong PY. , Individual psychotherapy in the outpatient treatment of adults with anorexia nervosa. Cochrane Database Syst Rev, 2003.

Hoek HW. , Incidence, prevalence and mortality of anorexia nervosa and other eating disorders. Curr Opin Psychiatry., 2006.

Kaye WH, Frank GK, Bailer UF, Henry SE, Meltzer CC, Price JC, Mathis CA, Wagner A. , Serotonin alterations în anorexia and bulimia nervosa: new insights from imaging studies. Physiol Behav, 2005.

Kaye WH, Bailer UF, Frank GK, Wagner A, Henry SE. , Brain imaging of serotonin after recovery from anorexia and bulimia nervosa. Physiol Behav, 2005.

Jansen A, Smeets T, Martijn C, Nederkoorn C. , see what you see: the lack of a self-serving body-image bias în eating disorders. Br J Clin Psychol, 2006.

Klump KL, Kaye WH, Strober M , The evolving genetic foundations of eating disorders. Psychiatr Clin North Am, 2001.

Lăzărescu M., Clasificarea tulburărilor mentale și de comportament, EdituraAll Educational, București, 1995

Le Grange D. , The Maudsley family-based treatment for adolescent anorexia nervosa. World Psychiatry, 2005.

Lindberg L, Hjern A. , Risk factors for anorexia nervosa: a national cohort study. International Journal of Eating Disorders, 2003.

Lock J, Le Grange D. , Family-based treatment of eating disorders. Int J Eat Disord, 2005.

Marinov V. (coordonator), Anorexie, adicții și fragilități narcisice, Editura Trei, București, 2005

Norris ML, Boydell KM, Pinhas L, Katzman DK. , Ana and the internet: A review of pro-anorexia websites. International Journal of Eating Disorders, 2006.

O'Brien KM, Vincent NK. , Psychiatric comorbidity în anorexia and bulimia nervosa: nature, prevalence, and causal relationships. Clin Psychol Rev, 2003.

Pompili M, Mancinelli I, Girardi P, Ruberto A, Tatarelli R. ,2004. Suicide in anorexia nervos: a meta-analysis. Int J Eat Disord, 2001.

Popescu Neveanu P., Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București,1978

Reaves, J. , Anorexia goes high tech. Time ,July.. Retrieved on April 16, 2007.

Rosen JC, Reiter J, Orosan P., Assessment of body image în eating disorders with the body dysmorphic disorder examination. Behav Res Ther, 1995.

Siegfried Z, Berry EM, Hao S, Avraham Y. , Animal models în the investigation of anorexia. Physiol Behav, 2003.

Simpson KJ. , Anorexia Nervosa and culture. J Psychiatr Ment Health Nurs, 2002.

Skrzypek S, Wehmeier PM, Remschmidt H. ,. Body image assessment using body size estimation în recent studies on anorexia nervosa. A brief review. Eur Child Adolesc Psychiatry, 2001

Steinhausen HC. , The outcome of anorexia nervosa in the 20th century. Am J Psychiatry, 2002.

Tchanturia K, Campbell IC, Morris R, Treasure J. , Neuropsychological studies în anorexia nervosa. Int J Eat Disord, 37 Suppl, 2005.

Tiggemann M and Pickering AS., Role of television în adolescent women's body dissatisfaction and drive for thinness Int J Eat Disord, ,1996.

Titirică L., Explorări funcționale și îngrijiri speciale acordate bolnavului, Editura Viața Medicala Românească, București 2008

Titirică L, Ghid de nursing, Editura Viața Medicala Românească, București 2008

Toro J, Salamero M, Martinez E. , Assessment of sociocultural influences on the aesthetic body shape model în anorexia nervosa. Acta Psychiatr Scand, 1994.

Tudose F., Orizonturile psihologiei medicale, Editura Info Medica, București,2003

Zlate M., Fundamentele psihologiei, Edit. Pro Humanitate, București, 2004

Walsh BT, Kaplan AS, Attia E, Olmsted M, Parides M, Carter JC, Pike KM, Devlin MJ, Woodside B, Roberto CA, Rockert W. , Fluoxetine after weight restoration in anorexia nervosa: a randomized controlled trial. JAMA, 2006.

Wade TD, Bulik CM, Neale M, Kendler KS. , Anorexia nervosa and major depression: shared genetic and environmental risk factors. Am J Psychiatry, 2000.

Wonderlich SA, Lilenfeld LR, Riso LP, Engel S, Mitchell JE. , Personality and anorexia nervosa. Int J Eat Disord, 37 Suppl, 2005.