Anixietatea

Cap.2.

2.1. Conceptul de anxietate

În dinamica sferei afective, se individualizează trei stări cu implicații majore pentru viața și activitatea curentă a persoanei umane. Acestea sunt stresul (componenta sa afectivă), anxietatea si angoasa.

”Anxietatea se caracterizează printr-o stare permanentă de tensiune psihică, iritabilitate, lipsă de încredere în propria persoană, incapacitate sau rezerve în asumarea unui risc, tremur și alte reacții neurovegetative, diverse semne psihosomatice.” [1]

În mod clasic se disting:

-anxietatea: afect dezagreabil asociat cu o atitudine de așteptare a unui eveniment neprevăzut

-angoasa: senzația de rău extrem însoțit de manifestări somatice (neurovegetative și/ sau viscerale)

-teama legată de un obiect, o situație precisă legată fie de experiență, fie de educație

În practică, angoasa-anxietatea-frica sunt legate în moduri gradate, care poate merge de la o stare pur fiziologică (reacția la stres) până la o mentalizare progresivă a conduitei (fantasma).

Angoasa apare atunci când echipamentul maturativ al copilului nu poate răspunde într-o manieră adecvată unei tensiuni trăite ca amenințătoare. Manifestările clinice le angoasei sunt variate, multiple și shimbătoare.

Aparitia anxietății la copil constituie poarta de intrare pentru conduitele psihopatologice. La copil, o abordare pur descriptivă își arată limitele având în vedere pe de o parte raporturile dintre anxietatea de separare (numită dezvoltare) și angoasa de separare (numită patologică), și pe de altă parte asocierile patologice cu o frecvență foarte mare alături de tulburările anxioase pune problema transformării de afect anxios într-o altă patologie, fie ea psihica (fobie, inhibiție, obsesie), afectivă (depresie), comportamentală (instabilitate, agitație, furie) sau cu expresie somatică (tulburări de somn, de alimentație, acuze hipocondriace). [2], pag 465

2.1.2. Natura anxietatii și a fricilor umane

Frica este o stare afectivă negativă care apare în situația în care subiectul întrezărește un pericol iminent.

Reacțiile psihofiziologice care apar în cazul fricii pregătesc organismul pentru reacția de fugă, de luptă sau îl paralizează transformându-l într-o stană de piatră.

Frica normală este o reacție emoțională cu caracter adaptativ pentru că, în cazul unei amenințări, ne mobilizează să luăm anumite măsuri pentru a ne salva viața. Acest mecanism funcționează și în cazul fricilor psihologice, determinând subiectul să întreprindă acțiuni de autoprotecție.

Teama, în doze moderate, crește acuitatea perceptivă, capacitatea de concentrare a atenției, face ca gândirea să fie mai clară și mai rapidă, mobilizează energiile, activează reflexele, astfel încât subiectul să fie în stare sa acționeze mai repede și mai bine.

Anxietatea este definită de specialiști ca o teamă difuza, fără un obiect bine precizat.

Subiectul trăiește o încordare continuă, simțindu-se permanent amenințat. El este foarte

nervos și de multe ori nici nu realizează de fapt ce anume îl sperie atât de tare.

Fobia (termenul provine din grecescul ”phobos", care înseamnă fuga, dar și de la zeul cu același nume, care putea provoca teama și panica dușmanilor săi) reprezintă o frica persistenta față de un obiect, gând sau situație care în mod obișnuit nu justifica teama.

Subiectul își da seama de faptul că frica sa este ridicola, lipsita de sens, luptă împotriva

ei, dar nu o poate învinge.

Panica (de la zeul Pan) desemnează un puseu brusc și acut de teroare.

Psihopatologii sunt de părere că anxietatea, fobiile și atacurile de panică reprezintă frici cu caracter irațional.

Manualul Diagnostic și Statistic al Asociației Psihiatrilor Americani D.S.M. III, distinge doua forme de bază ale tulburării anxioase:

a) Stările anxioase;

b) Tulburările de tip fobie

Stările anxioase cuprind:

• tulburări anxioase generalizate;

• tulburări de tip panica;

• tulburări obsesiv compulsive;

• tulburări posttraumatice datorate stresului

Cercetătorii au stabilit ca 2-4% din populație au fost diagnosticați ca având fobii sau alte tulburări anxioase. [3], pag 7, 8

Diferența între anxietate și frică

Fiecare dintre noi a trecut prin experiente de frică intensă, care este o emoție umană normală, și care ne ajută în confruntarea cu pericolul. Dar unii oameni trăiesc o frică foarte intensă și irațională, care nu este justificată prin prezența unei situații periculoase. O persoană anxioasă continuă să simtă o neliniște permanentă, care interferează și cu viața sa cotidiana. Acesta poate să indice prezența unei tulburări de anxietate. Însumând cele spuse mai sus, anxietatea resimțită de o persoană este o frica foarte intensă și nejustificată de un pericol adevărat. [1]

2.2. Aspecte teoretice

Reacțiile și stările afective sunt evenimente care angajează toate compartimentele vieții psihosomatice. Modificările afective sunt în același timp psihice, organice și comportamentale. Astfel, discuțiile despre natura sau conținutul emoțiilor se referă în primul rând la corelațiile dintre acești trei factori.

2.2.1. Teorii psihanalitice

Abordările psihanalitice sunt cele care încearcă să identifice forțele existente, de regulă în plan inconstient, adânc înrădăcinate în individ. Aceste forțe în interacțiune cu mediu au ca rezultat dezvoltarea personalității. Pe o perioadă care se întinde pe mai bine de 40 de ani, Freud a studiat meticulos dimensiunile naturii umane. Ca fondator al psihanalizei, a dezvoltat metode unice de înțelegere a indivizilor și a propus prima metodă comprehensivă de studiere și tratare a nevrozelor. [9], pag 5

Tipologiile psihanalitice. Adept al determinismului intrapsihic, S. Freud a deschis calea unei abordări în „cerc închis” a fenomenelor psihice particulare și a organizării sistemului personalității în ansamblu. Ca urmare, tipologiile elaborate din această perspectivă au fost denumite „pur psihologice".

Freud a elaborat o atare tipologie, pornind de la stadiile evoluției sexualității. Astfel el a stabilit următoarele tipuri de bază: oral, anai, uretral, falic și genital.

Tipul oral este caracterizat prin „nevoia" de a depinde excesiv de alții pentru a-și putea menține respectul de sine".

Această atitudine fundamental pasiv-dependentă este acompaniată de trăsături care pot fi opuse, dar care se raportează la aspectul „a da-aprimi" (generozitate-avariție, volubilitate-tăcere obstinată).

Tipul anal se distinge prin trei trăsături principale: parcimonie, iritabilitate și pedanterie (ordine).

Tipul uretral are ca trăsături esențiale ambiția și dorința de competiție, care se află în raport invers cu rușinea.

Tipul falic are un comportament caracterizat prin temeritate, determinare, siguranță, ceea ce reprezintă în mare măsură realizarea dorinței în raport cu angoasa de castrare.

Tipul genital corespunde „normalității ideale" a personalității. El este întruchipat numai de subiecții care parcurg fără probleme și stări remanente toate stadiile evoluției libidinale.

Freud utilizează conceptele: id, ego și superego. Id-ul corespunde oarecum vechiului termen de inconștient (deși există aspecte inconștiente și în ego și superego) și este rezervorul tuturor instinctelor, furnizând prin urmare energia pentru celelalte două structuri. Conține de asemenea moștenirea genetică și reflexele. Este direct orientat spre satisfacerea nevoilor corporale, spre eliminarea tensiunii cauzată de apariția unei nevoi. Id-ul operează conform principiului plăcerii (evitarea durerii și creșterea plăcerii), neadmițând nici o întârziere sau amânare, indiferent de natura nevoilor. Atunci când energia psihică se acumulează, se ajunge la un nivel inconfortabil de tensiune, care trebuie eliberată, iar id-ul cere eliberarea ei indiferent de condițiile prezentului (locație, moment al zilei, prezența altor persoane).

Ego-ul posedă conștiința realității, este capabil să perceapă și să manipuleze mediul individului, operând conform principiului realității. Scopul ego-ului nu este de a stopa impulsurile id-ului, ci de a-l ajuta să reducă tensiunea, decizând când și cum vor fi satisfăcute instinctele, alegând momente și locații acceptate social. Impulsurile sunt amânate sau redirecționate în concordanță cu cerințele realității, prin urmare ego-ul mediază conflictele dintre id și realitate .

Superego-ul reprezintă latura morală a personalității, dată de modul în care individul înțelege relația dintre bine și rău. Prin intermediul recompenselor, pedepselor și exemplelor copiii încep să înțeleagă în jurul vârstei de cinci ani comportamentele pe care părinții le consideră bune sau rele. Ca rezultat al interiorizării, copilul și mai târziu adultul se va simți vinovat atunci când realizează acțiuni (sau gândește) contrar codului său moral. Superego-ul este permanent în căutarea perfecțiunii morale, iar cerințele lui pot fi uneori la fel de iraționale și intense ca ale id-ului. Scopul lui nu este de a amâna impulsurile id-ului, ci de a le inhiba. Subsistemele acestei instanțe psihice sunt conștiința (include capacitatea de autoevaluare, critică și reproș) și eul ideal (o imagine de sine ideală conținând comportamentele aprobate și recompensate).

Id-ul încearcă satisfacerea impulsurilor, ego-ul caută amânarea acestora, iar superego-ul pune mai presus de toate perfecțiunea morală, neadmițând compromisuri, la fel ca id-ul. Nevroza ar fi rezultatul conflictelor dintre ego și id, persoana aflându-se în război cu sine însăși; psihoza presupune o luptă similară între ego și realitate.

Rezultatul inevitabil al fricțiunilor dintre id, ego și superego este dezvoltarea anxietății; prototipul acesteia este trauma nașterii, când copilul trece de la un mediu sigur la un mediu ostil, bombardat cu stimulare senzorială. Pe baza traumei nașterii se va dezvolta configurația de reacții și sentimente care apar ori de câte ori individul va fi expus pericolului în viitor.

Freud descrie trei tipuri de anxietate, în funcție de stimulii care o produc: anxietatea obiectivă implică teama față de pericole tangibile ale lumii reale și ne ghidează comportamentul în fața unor astfel de pericole. Ele pot fi duse la extrem și în acest caz pot deveni dăunătoare (de exemplu o persoană nu mai iese din casă de teamă să nu fie lovită de o mașină); anxietatea nevrotică își are originea în copilărie, în conflictul dintre satisfacerea instinctelor și realitate, copilul fiind adesea pedepsit pentru că încearcă să satisfacă impulsurile id-ului, mai ales cele de natură sexuală și agresivă; anxietatea morală este rezultatul conflictului dintre id și superego, reprezentând de fapt frica de propria conștiință, comportamentul care contravine propriului cod moral ducând la apariția sentimentelor de rușine sau vină, indicator al modului de funcționare a superego-ului. [13]

Psihoterapia dinamica post-freudiană

Modelul prototip pentru terapiile dinamice este psihanaliza clasică întemeiată de Freud. Aceste sisteme încearcă să depășească parțial sau total accentul exagerat pus de Freud asupra aspectelor biologice ale personalității, subliniindu-se și rolul unor aspecte sociale, etice și culturale în determinismul psihismului uman (Adler; Horney; Sullivan; Fromm; și alții). Jung lărgește temporalitatea personalității umane, accentuând ceea ce el denumea trecutul său primordial, iar Rank, Alexander, Deutsch și Karpman extind sfera procedeelor de tratament precum și scopurile psihoterapiei.

Se încearcă și remanierea relației pacient-terapeut indicându-se ca terapeutul să fie mai flexibil, mai direct și/sau mai activ fn relația cu pacientul

Mann (1973) descrie așa-numită „psihoterapie limitată în timp". Această abordare, centrată în principal asupra reducerii simptomelor, utilizează metodele psihodinamice în cursul unui tratament care durează douăsprezece ședințe. Poate că cel mai extins program de psihoterapie dinamică de scurtă durată, care cuprinde și cea mai importantă componentă de evaluare aparține lui Strupp și colaboratorilor.

Acest sistem, cunoscut sub denumirea de „psihoterapie dinamică limitată în timp",merge mai departe, având pretenția de a produce modificări durabile în sfera personalității pacienților în cursul unei terapii care durează 25-30 de ședințe. Au mai apărut și alte diferențe în psihoterapia dinamică contemporană. Astfel, terapeuții analiști tind să acorde o atenție mai mare funcțiilor ego-ului, considerându-l pe acesta ca pe un factor de dezvoltare și de control al vieții individuale (Hartman, 1958).

Astfel, omul este considerat ca o ființă care este mai capabilă de a se autocontrola și mai puțin dominată de experiențele refulate ce țin de sexualitatea timpurie, ca în psihanaliza tradițională.

Deși evenimentele din copilărie .sunt în continuare considerate ca experiențe formative importante, psihanaliștii contemporani pun un accent ceva mai mare pe relațiile interpersonale și pe situațiile actuale ale pacientului. Deoarece își propune o restructurare profundă a personalității, ea are un câmp de aplicare mai restrâns, fiind potrivită pentru persoane cu inteligență medie sau peste medie, cu o situație financiară bună și care nu suferă de boli psihice majore.

Cu toate acestea, există multe mărturii din partea unor persoane care au beneficiat de pe urma psihanalizei care i-a ajutat să se auto-cunoască și să se înțeleagă mai bine, să se elibereze de anxietate și conflicte interioare și să-și îmbunătățească relațiile interpersonale. [7], Pag 44, 45

2.2.2. Teorii comportamentale

În deceniile 3 și 4 studiul copilului a fost profund influențat de un punct de vedere total diferit de cel al psihanalizei: teoria behavioristă – o tradiție ce vine din concepția de „tabula rasa” a lui J. Locke asupra intelectului uman.

Abordarea behavioristă clasică s-a concentrat doar asupra comportamentelor observabile, asupra răspunsurilor subiecților la stimulii externi, rolul forțelor inconștientului și conștientului fiind negat. Această perspectivă a fost foarte populară în anii 1920, fiind și azi o forță în psihologie. Pentru behavioriștii ortodocși, personalitatea este doar o acumulare de răspunsuri învățate la stimuli, desemnând prin urmare doar comportamentele observabile și manipulabile.

Poziția behavioristă este că personalitatea nu este decât o colecție de modele de comportament învățate. Personalitatea, cum ar fi alte comportamente învățate, este dobândită prin condiționarea clasică și operantă, învățare observațională, întărire, generalizare, și diferențiere.

Copiii pot învăța lucruri cum ar fi bunătatea, ostilitate, generozitate, sau de distrugere. [5], pag 255

2.2.3. Teoria întreruperii

Teoriile relațiilor umane:

Teoreticienii care susțin această orientare accentuează faptul că dezvoltarea umană se produce în contextul relațiilor cu ceilalți, de care suntem inițial dependenți pentru a supraviețui și cu care vom interacționa toată viața. Cele mai multe probleme cu care trebuie să se confrunte ființa umană sunt legate de necesitata interacțiunii cu alte ființe umane. Teoria relațiilor obiectuale scoate în evidență cât de importantă este înțelegerea imaginii pe care fiecare dintre noi și-o construiește despre relațiile cu ceilalți, scopul este de a înțelege structura psihică și modul de funcționare a indivizilor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestei orientări sunt:

Melanie Klein (1882-1960) a explorat dezvoltarea psihică a copiilor, subliniind că tipul relației de alăptare pe care copilul o stabilește cu mama constituie fundamentul dezvoltării psihice. Klein s-a concentrat asupra modului în care copiii își construiesc lumea internă, pe baza imaginilor despre ceilalți, imaginile internalizate despre celelalte persoane fiind numite obiecte. Primul obiect este sânul mamei, pe care copilul îl vede ca fiind bun (semnificând împlinirea și ducând la crearea unui sentiment de continuitate a lumii) sau rău (atunci când este absent). Inițial, imaginile sunt fragmentate, dar pe măsură ce omul se dezvoltă ele se vor integra într-o imagine internă coerentă despre ceilalți.

Margaret Mahler (1897-1985) a examinat procesele de separare prin care copilul trece dincolo de relația simbiotică, intimă, cu mama, asumându-și caracteristici individuale. Pentru ca acestea să se întâmple, este nevoie ca între copil și mamă să existe o relație puternică.

Procesul de separare (individuare) are patru faze :

– diferențierea – are loc în jurul vârstei de 5-7 luni, când copilul își explorează mama vizual și tactil, devenind din ce în ce mai conștient de existența stimulărilor externe. Spre sfârșitul acestei faze, copilul poate să treacă prin anxietatea față de persoanele străine, ca urmare a expunerii la un număr mai mare de indivizi necunoscuți;

perioada de practică (între 7-16 luni) – copilul începe să se distanțeze fizic de mamă prin abilitățile pe care le învață (târât, cățărat), periodic însă se întoarce la mamă. Spre sfârșitul perioadei, învață să meargă fără suport și distanța față de mamă crește și mai mult, este atras de lucrurile noi și este aproape imun la căzături și lovituri;

apropierea (16-24 luni) – copilul conștientizează separarea și este stimulat de abilitățile sale fizice să devină și mai independent. Pe lângă acestea, se manifestă o puternică dorință de a trăi noi experiențe (apare însă pericolul anxietății de separare);

consolidarea individualității (24-36 luni) – se dezvoltă o constanță emoțională în legătură cu obiectele (imaginile internalizate), internalizarea pozitivă a imaginii mamei îl va determina pe copil să trăiască independent, în ciuda unor tensiuni și dificultăți temporare.

[ 5], pag 257

2.2.4. Teorii de orientare biologica

Biopsihologia încearcă să derive în mod direct trăsăturile de personalitate din gene (așa cum, în plan biologic, atât funcționările normale, cât și diferitele maladii au la bază anumite gene, tot astfel, în plan psihologic, diferitelor capacități și trăsături trebuie să le corespundă anumite gene specifice. Depistarea acestor gene ar oferi răspunsul complet la întreaga problematică a psihologiei personalității).

Biotipologia italiană. Criteriile și clasificările morfoconstituționale s-au bucurat de mare atenție și în rândul cercetătorilor italieni, începând cu lucrările lui C. Lombroso (1836-1909), renumit medic și criminolog, și continuând cu cele ale lui G. Viola, școala italiană a reușit să impună propria biotipologie. Idcea de bază a clasificării elaborate este că biotipurile reprezintă în sine faze într-o singură dimensiune, fiind unimodale, bimodale și trimodale. Distribuția frecvențelor lor se supune legii lui Gauss. Mijlocul suprafeței de distribuție cuprinde nonnosplahnicii (constituție normală, proporționată); la stânga mediei se situează, cu 16%. reprezentând microsplahnicii (constituție redusă submijlocie); la dreapta mediei, se situează tot cu 16% reprezentând macrosplahnicii (constituție înaltă, torace proeminent și picioare subțiri).

G. Viola nu trece însă mai departe de aspectele biotipologice, pentru a le pune în corespondență psihotipuri. Acest lucru îl va face elevul său N. Pende.

La criteriul morfologic, Pende adaugă și pe cel fiziologic, identificând patru tipuri biopsihice: 1. longiiin stenic, cu temperament hipertiroidian armonic, cu o funcție normală sau exagerată a glandelor genitale, puternic, energic, stăpân pe sine; 2. Longiiin astenic, cu temperament hipertiroidian și hipogenital. fatigabil; 3. brevilin stenic, cu temperament hipergenital și hipersuprarenal. hipotiroidian, euforic, expansiv; 4. brevilin astenic, cu temperament hipotiroidian și hipohipofizar, lent fatigabil, deprimat.

N. Pende raportează temperamentul numai la gradele de activare, pe care le pune pe seama interacțiunilor din interiorul sistemului endocrin.

Biotipologia franceză. în Franța, cercetători precum L. Rostan și C. Sigaud, au elaborat o biotipologie în care se introduce importanța mediului și se iau în considerație cele patru sisteme ale organismului. După Sigaud, dezvoltarea organismului depinde de funcțiunile pe care le solicită mediul: digestia, respirația, forța musculară și activitatea creierului.

Corespunzător predominării unuia sau altuia din cele patru sisteme, Sigaud delimitează patru biotipuri:

1. tipul respirator, caracterizat prin dinamism, mobilitate; 2. tipul digestiv, caracterizat prin sedentarism, lentoare; 3. tipul muscular, carac-terizat prin forță, energie, agresivitate; 4. tipul cerebral, caracterizat prin activism intelectual, interiorizare.

Biotipologia americană. În contextul disputelor dintre susținătorii biotipologiei lui Kretschmer și adversarii ei, în S. U. A, W. H. Sheldon (1899-1977), împreună cu S. S. Stevens, întreprinde o cercetare de anvergură, care a permis recoltarea celui mai bogat și relevant material faptic.

În final, s-a ajuns la obținerea a trei constelații psihice, care corelează cu cele biotipologice; fiecare constelație cuprinde 22 de trăsături din lista inițială.

Prima constelație cuprinde: dorința de odihnă și relaxare, preferința pentru confort, plăcerea digestiei, dependența de aprobarea socială, somnul profund, nevoia de consolare la necaz, nevoia de afecțiune și suport social. Asemenea trăsături corelează cu endomorful (visceroton).

A doua constelație include: atitudinea asertivă, siguranța în afirmare, energia în vorbă și faptă, nevoia de exercițiu, maniera deschisă, directă, fără rețineri de a se purta în contextul relațiilor interpersonale, nevoia de acțiune imediată la necaz, nevoia de a părea mai în vârstă, vocea sigură, neinhibată. Aceste trăsături corelează cu mezomorful (somatoton).

A treia constelație cuprinde: reținerea în atitudini, mod nervos de a reacționa, sociofobia, inhibiție relațională, reținere vocală, persistența în maniere și deprinderi, somn nervos, nevoia de singurătate, proiecții și reverii tinerești de compensație. Trăsăturile respective corelează cu ectomorful (cerebroton).

În plan medical, biotipurile au dat corelații relevante cu anumite tipuri de maladii psihice: endomorfia dă o corelație de + 0,54, cu boli afective, de — 0,04, cu tulburări paranoide și de – 0,32, cu tulburări heboide; mezomorfia dă o corelație de + 0,41, cu tulburări afective, de + 0,57, cu tulburări paranoide și de – 0,68, cu tulburări heboide; ectomorfia dă o corelație de – 0,59. cu tulburări afective, de – 0,34, cu tulburări paranoide și de + 0,64, cu tulburări heboide.

Încercând să facem o apreciere asupra biotipologiei, putem formula următoarele idei principale:

Legătura dintre soma (respectiv, constituția fizică) și structura psiho-comportamentală nu poate fi pusă la îndoială. Această legătură nu este însă de natură cauzală sau genetică, ci de natură corelativă: cele două variabile – constituția fizică și structura psihică — covariază împreună, variațiile uneia putând fi puse în corespondență directă (pozitivă) sau indirectă (negativă) cu variațiile celeilalte. Corelația cea mai semnificativă este între biotip și firea veselă și deschisă versus tristă și introvertită, pe de o parte, și gradele de activare – accelerare versus domolire – încetinire, pe de altă parte. Această legătură este precumpănitor genotipică.

În ceea ce privește temperamentul, trebuie să ne limităm numai la corelațiile și trăsăturile genotipice, cele fenotipice (care presupun influența factorilor externi, inclusiv a celor educaționali) ținând de structura caracterului;

Încadrarea biotipului pe o curbă de variație unimodală reprezintă o simplificare, ce lasă în umbră multe aspecte esențiale ale integrării componentelor dinamico – energetice ale personalității. în realitate, biotipul nu este o mărime scalară, ci o configurație complexă, plurimodală, a cărei variație se petrece într-un spațiu n-dimensional. Aceasta face ca întinderea combinațiilor între parametrii individuali ai biotipului să ia valori mult mai mari decât cele oferite de variația unimodală.

Determinarea și interpretarea matematică a biotipurilor nu ne oferă nici o informație despre semnificația și direcția de evoluție în plan individual, a diverșilor parametri. Ca urmare, psihologia personalității care trebuie să se intereseze și de individualul concret, este obligată să apeleze și la analiza logic funcțională (calitativă);

Legătura dintre biotip și psihotip fiind condiționată și mediată atât genetic, cât și onto și sociogenetic, devine necesară introducerea unor criterii suplimentare pentru identificarea și evaluarea trăsăturilor temperamentale. [5], pag 259

2.3. Tulburările anxioase

Copilul anxios trăiește în permanență cu un sentiment vag de teamă, ca și cum ceva teribil urmează să se întâmple. Această așteptare anxioasă se manifestă în special prin:

Neliniște cu privire la viitor, însoțită adesea de teama că ar putea surveni un accident, o boală (pentru copilul însuși sau pentru cei apropiați lui)

Iritabilitate, furii, refuzuri, capricii

Exigențe sau nevoia de a avea un adult în preajmă, de a fi liniștit

Temeri privind atitudini trecute (”am făcut rău că…”)

Gânduri depresive (devalorizare, culpabilitate) care se asociază între ele

Pe acest fond anxios pot surveni episoade acute, veritabile atacuri de angoasă, a căror declanșare poate să fie datorată factorilor externi (boală, intrarea la școală, schimbarea clasei, mutare, tabără de vacanță, etc) sau factorilor interni.

Sindromul anxios este o stare de neliniște psihopatică care se poate defini în trei moduri: [5], pag 467

ca sentiment al unui pericol iminent, nedeterminat obiectual, a unui pericol neprecizat care ar urma să se producă, sentiment ce se însoțește de elaborarea de fantasme care amplifică totul ridicând situația la proporțiile unei drame.

o atitudine de așteptare în fața unui pericol, cu caracterul unei veritabile stări de alertă care invadează subiectul în totalitatea sa, asociată cu impresia unei catastrofe imediate.

convingerea unei imposibilități absolute de a acționa, la care se asociază sentimentul propriei sale dezorganizări și al neantizării persoanei respective în fața pericolului.

Simptomele tulburărilor de anxietate

Caracteristica principală a acestora este sentimentul de frică și/ sau gânduri cronice (constante), repetitive, de îngrijorare, care reprezintă un element de stres pentru persoana respectivă și care interferează cu activitățile din viața sa. Alte simptome comune tuturor tipurilor de anxietăți:

reacții fizice – (ex. transpirație, tremurături, bătăi de inimă rapide, dificultăți în respirație, greață, leșin)

gânduri disfuncționale – ex. „dacă o să vorbesc în fața celorlalți, și o să greșesc, toată lumea o să mă creadă prost” .

comportament de evitare – o persoană anxioasă poate să ajungă să evite foarte multe situații

Tipuri de tulburări de anxietate

Anxietate generalizată

Este frica exagerată și grija legată de lucruri comune. Centrul anxietății poate fi reprezentat de prieteni, familie, sănătate sau ratarea unei întâlniri importante (de fapt tot ceea ce este important persoanei poate să capteze centrul atenției ca focus al anxietății). Vorbim despre anxietate generalizată dacă grija exagerată este prezentă în aproape fiecare zi, timp de 6 luni, și dacă persoana are dificultăți în controlarea anxietății. În plus persoana mai simte una sau mai multe dintre următoarele simptome:

irascibilitate și iritabilitate ușoară;

oboseală;

insomnie;

probleme de concentrare; (nu se simte capabil să gândească)

Fobia socială 

Constă în frica de evaluarea și judecata negativă a altor oameni. De aceea persoanele caracterizate prin fobie socială le este frică să facă ceva ce le-ar putea umili în fața celorlalți – de ex. a vorbi în public, a folosi toalete în comun, a mânca sau a bea cu ceilalți, sau orice altă situație socială incluzând comportamentul la întruniri sociale sau petreceri.

Cei care suferă de fobie socială poate să simtă frica în cazul unei singure, sau în cazul mai multor situații. Această frică poate sa conducă la evitarea situațiilor respective, care, ulterior poate să ajungă la izolare.

Fobii specifice 

O persoană cu fobie specifică simte o frică persistentă și irațională față de un obiect specific sau de o situație. Frica poate să apară față de anumite animale, locuri sau persoane, și poate să fie atât de intensă încât persoana respectivă va manifesta simptome fizice intense sau atac de panică. Aceste fobii se pot referi la câini, sânge, furtuna, păianjeni, ace, sau la alte obiecte și situații, dar, în orice caz anxietatea resimțită este exagerată și tulburătoare. În orice caz nevoia lor de a evita obiectul, situația sau persoana care stau la baza fricii poate să le restrângă viața.

Tulburare de panică 

Atacurile de panică sunt comune în populația umană comparativ cu tulburările de panică, care sunt mai rar întâlnite. Atacurile de panică pot să nu fie legate de o situație anume, ci pot apărea spontan. Pentru ca o persoană să fie diagnosticată cu tulburare de panică, trebuie să aibă circa 4 atacuri de panica lunar într-o perioadă mai îndelungată. Tulburarea de panică poate să fie diagnosticată dacă atacurile de panică sunt frecvente și există și o frică intensă și persistentă de apariția unui alt atac de panică.

Tulburarea obsesiv-compulsivă (ocd) 

Oamenii care au această tulburare au gânduri sau impulsuri (obsesii) intruzive, involuntare și nedorite. În același timp se simt și forțate să efectueze ritualuri mentale și comportamentale, ca de ex. spălatul excesiv al mâinilor, dușuri excesiv de frecvente (de mai multe ori pe zi), sau verificarea repetitivă a anumitor lucruri (de ex. dacă a încuiat ușa, sau dacă a stins aragazul).

Tulburare de stres post-traumatic (ptsd)

Apare după un eveniment extrem de traumatic. Evenimentul poate să fie recent (ex. accident de mașină, abuz fizic) sau poate să fie întâmplat în trecut (în copilărie). Reacții de suferință, șoc și furie sunt reacții normale după evenimente traumatice. Persoanele cu Ptsd manifestă reacții severe, prelungite și intruzive, care afectează în mod dramatic viața lor de zi cu zi. Acestea pot să includă gânduri sau imagini intruzive despre situația traumatizantă, care sunt la fel de, sau chiar și mai stresante decât evenimentul original. Ei încep să evite situațiile sau evenimentele care le reamintesc de traumă, inclusiv locurile și situațiile similare. [1]

Stările anxioase interesează, în mod egal și ființa morală, fiind trăite ca niște manifestări intime ale persoanei, pe când stările de angoasă, mult mai elementare, cu caracter periferic, sunt trăite în special în plan fizico-somatic.

Manifestările de anxietate la copil sunt relativ mai puțin frecvente și mai puțin permanente decât la adult. In general, copilul se apără mai ușor, fie reducând activitatea care pare să-i producă teama, fie proiectând cauza temerii asupra unui obiect exterior care poate fi evitat (constituirea unei fobii), fie lichidând tensiunea într-o activitate motorie (instabilitate psihomotorie, ticuri, iritabilitate, reacții colerice…).

Forme de manifestare ale sindromului anxios: [4], pag 350

Crizele anxioase, sunt crize de anxietate paroxistică care pot avea aspecte diferite: stupoare, agitație, onirism confuzional, stare de perplexitate. Ele apar în cursul stărilor confuzionale, în psihoze periodice, episoade epileptice, în formele de debut ale schizofreniei și demențelor.

Structura anxioasă poate fi o trăsătură dominantă și fundamentală a unor personalități de tip morbid.

Angoasa face parte integrantă din dezvoltarea psihologică normală. Apare atunci când gradul de maturitate al individului nu poate răspunde țn mod adecvat unei tensiuni percepute ca amenințătoare.

Teama și angoasa sunt două noțiuni strâns legate, care sunt greu de diferențiat la copil. Spre deosebire de teamă, angoasa depinde de un stimul interior necunoscut. Intensitatea acesteia variează de la anxietate ușoară până la groază. Angoasa este, în mod normal, prezentă în răspunsul la stres, dar anxietatea patologică poate fi diferențiată luând în considerare repercusiunile pe care le are asupra comportamentului.

Criza de angoasă acută

Criza de angoasă acută prezintă un debut spontan și paroxistic marcat prin:

Semne somatice: palpitații, tahicardie, senzație de sufocare, dureri toratice, abdominale, greață

Semne neurologice: tremurături, secu se musculare, vertije, stări de rău

Semne motorii: agitație sau prostație

Semne vasomotorii: transpirații, bufee de căldură sau frisoane

Semne psihice: senzația de straniu, de pierdere a reperelor, de teamă de moarte

Cu cât copilul este mai mic, cu atât complexul somatic este mai bogat. Copilul pare terifiat, transpirat, este dificil accesibil ”raționamentului”.

Criza de angoasă se manifestă, către 11-12 ani, sub diferite forme: crize de furie, atitudini de exigențe insațiabile, fugi, tulburări de comportament diverse.

Cele mai bune atitudini pentru a calma acest acces acut de angoasă în prima etapă este de a limita distructivitatea copilului, și de a menține o atitudine fizică fermă, dar binevoitoare în același timp.

Deși se prezintă debutul ca fiind spontan, abordarea clinică regăsește adesea un eveniment și în plus un gând care precede criza și o declanșează.

Evoluție:

Dacă aceste accese se repetă identic, definind ” tulburarea de panică”, ele pot evolua și se pot transforma, ducând la apariția conduitelor fobice sau la alte manifestări numite nevrotice.

Complicațiile pot duce la apariția de:

Simptome depresive, chiar o veritabilă depresie

Tulburări de comporatment (opoziționism, agitație, instabilitate)

Tulburări de atenție (tulburări deficitare ale atenției)

Tulburări de adaptare socială (fobie școlară)

La adolescență, apariția conduitelor de toxicomanie

In plan simptomatic trebuie semnalat cumulul diverselor manifestări anxioase (angoasă de separare, hiperanxietate, fobie sobială, evitare, tulburări opoziționale) care apar la majoritatea copiilor. Această asociere pare să demonstreze cel puțin la copil aspectul artificial al entităților descrise față deun comportament echilibrat.

Pentru alte tulburări anxioase, prevalențele constatate sunt următoarele (raportate de Mouren Simeoni și colaboratorii, 1993)

Fobie socială (7-11 ani) aproximativ 1 %

Fobie simplă (7-11 ani) 3 până la 9%

Tulburări obsesiv-compulsive: sunt semnalate câteva cazuri la copil.

În ansamblu diferitelor studii se observă o scădere semnificativă a angoasei patologice de separare la adolescenți și invers, o creștere a celorlate manifestări anxioase începând cu această vârstă. [4], pag 352

2.4. Terapii cognitiv comportamentale

Ca demers științific, psihoterapia are la bază ipoteze clar formulate și un sistem de reguli bine stabilite, ce derivă din concepția teoretică a școlii psihoterapeutice respective asupra personalității umane și a tulburărilor psihopatologice din sfera acesteia

Terapiile cognitiv comportamentale se sprijină pe teoria comportamentală și vizează dezvoltarea comportamentelor pozitive și anularea conduitelor negative.

Modalități de recuperare, ameliorare, compensare și integrare prin intermediul meloterapiei a elevilor cu dizabilități

Utilizarea audiției și creației muzicale în scop terapeutic datează încă din antichitate. Cântărețul de operă Farinelli (secolul XVII), l-a vindecat de o boală cronică pe regele Filip al V-lea, al Spaniei, cântându-i repetat aria sa favorită. Rând pe rând filosofi, scriitori, psihologi, medici, oameni de știință, educatori și-au dat seama de ceea ce muzica ar putea să aducă oamenilor, dar numai de câteva decenii posibilitatea de a acționa tămăduitor asupra vieții psiho-somatice a individului, a intrat, sub denumirea de muzicoterapie, într-o eră de exploatare științifică.

Actualmente, prin meloterapie se înțelege un ansamblu de metode psihoterapeutice implicând participarea activă a bolnavului, utilizând complexul sunet-ființă umană, în scopul diagnostic și de tratament.

Aceasta este o metodă nonverbală, care se bazează pe efectul binefăcător al muzicii asupra funcțiilor neuropsihice ale organismului uman. Meloterapia este folosită de o varietate largă de indivizi, indiferent de vârstă, invaliditate sau pregătire muzicală. Copiii care beneficiază de acest tip de terapie sunt cei care prezintă handicapuri mintale, psihice, senzoriale sau motrice, cei cu incapacitate de învățare, cu probleme de comportament, cu tulburări emoționale sau comportamente perverse.

Meloterapia are rezultate pozitive în reducerea stressului, efectele au fost demonstrate cu copii și adulți care au fost victime ale abuzurilor psihice, sexuale și/sau emoționale. Din diferite cercetări a reieșit că, indiferent de forma de handicap sau de procesul psihic deficitar, meloterapia poate recupera într-un anumit grad handicapul, prin compensare, ameliorare, sau valorizare în funcție de posibilitățile reale ale individului și de capacitatea de achiziție, păstrare și transfer.

În continuare sunt prezentate câteva modalități de recuperare, ameliorare și compensare a diferitelor categorii de handicap, cu ajutorul metodelor folosite în meloterapie.

Ameliorarea handicapului de intelect cu ajutorul meloterapiei

Handicapul de intelect este dat de o insuficiență sau întârziere în dezvoltarea inteligenței. Deși acesta se caracterizează prin atenuarea percepției însușirilor esențiale ale obiectelor, inexactitate, lipsă de precizie, percepția fiind nediferențiată și lacunară totuși pe baza receptivității analizatorului auditiv se dezvoltă calitativ percepțiile. Percepțiile auditive, ca elemente ale meloterapiei, generează imagini variate legate de planul sonor, iar sunetele sunt transferate în plan imaginativ.

De exemplu ascultând anumite onomatopee sau “glasul instrumentelor”, copiii le asociază cu animalele, păsările, ori instrumentele care le produc. Reprezentările sunt sărace și lipsite de detalii, dar cele sonore se realizează cu ajutorul memoriei muzicale, atunci când se produc diferite imagini legate de particularitățile sunetului sau de textul cântecelor și jocurilor. Imaginația deficientului mintal este săracă și neproductivă. Pe baza percepțiilor auditive și a reprezentărilor sonore se dezvoltă imaginația auditivă și vizuală. Mai mult ca orice stimul exterior, muzica trezește și întreține pe o durată mai mare atenția copiilor cu deficiențe mintale, fie prin ritm sau linie melodică, fie prin armonie sau poate fi menținută un timp mai îndelungat datorită trezirii interesului pentru activitate.

Atenția distributivă se dezvoltă prin solicitarea copiilor pentru a executa unele mișcări sugerate de text, concomitent cu intonarea liniei melodice sau folosirea unor instrumente de percuție pentru marcarea anumitor timpi accentuați sau neaccentuați. În general memoria deficientului mintal are funcție de compensare, suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare, capacitatea de reținere este relativ mare, bazată pe memorare mecanică, lipsită de suplețe, de utilizare a datelor în situații noi, este infidelă și de scurtă durată.

Dar prin meloterapie, memoria se dezvoltă prin reflectarea experienței anterioare, prin fixare, păstrare, recunoaștere și reproducere a materialului sonor, a textului, a ideilor, a stărilor afective sau a mișcărilor asimilate. Prin învățarea jocurilor muzicale-exercițiu, de exemplu, se păstrează, se recunosc și se reproduc deprinderi legate de timbru, tărie, durată și înălțime a sunetelor, iar prin jocurile muzicale propriu-zise și cântece se formează și dezvoltă memoria logică.

Memoria muzicală se dezvoltă și prin consolidarea deprinderilor de recunoaștere a diferitelor jocuri și cântece din repertoriul învățat, numai după linia lor melodică sau ritmică.

Gândirea reprezintă cel mai scăzut ritm de dezvoltare dintre toate procesele psihice la deficientul intelectual: ea este concretă, situativă, bazată pe clișee verbale, pe imitarea mecanică a acțiunilor și limbajului celor din jur, șablonism, stereotipie, inerție, slabă capacitate de discernământ, incapacitate de sintetizare, structurare, analiză, abstractizare, raționamente incomplete. Meloterapia are menirea de a realiza la copii performanțe ale gândirii, cum sunt: suplețea, independența, creativitatea. Prin cântec, ei își formează capacitatea de a analiza și diferenția din ce în ce mai exact sunetele muzicale, structurile ritmico-melodice, participând activ și conștient la interpretarea lor.

Deficientul mintal deține un vocabular sărac, exprimare greoaie, care nu respectă regulile sintaxei gramaticale, predomină caracterul descriptiv, situativ, folosește cuvintele izolate, apare slaba înțelegere a vorbirii celor din jur. Dezvoltarea limbajului prin meloterapie se realizează sub aspectul pronunției corecte a textului cântecelor, a activizării și îmbogățirii fondului lexical de cuvinte. Redarea unui cântec presupune suprapunerea sunetelor muzicale cu silabele din text.

Sincronizarea se obține prin realizarea exercițiilor de tipul: reglarea echilibrului dintre inspir și expir și consolidarea unei vorbiri în expir; dezvoltarea auzului fonetic și muzical, prin emisii de vocale și silabe prezentate în diferite combinații sub formă de joc, pronunțate în expir, executate prin îmbinarea armonioasă a sunetelor muzicale în sens ascendent/descendent, respectând treptele scării muzicale, coordonarea dintre respirațiepronunție-mișcare.

La copiii cu handicap mintal, meloterapia este folosită, în special, în stabilirea unui alt tip de comunicare, diferit de cel verbal. Cercetările au demonstrat că, instrumentele de percuție, cum ar fi castanietele, clopotele, tamburinele, țambalele, xilofoanele facilitează comunicarea, mai ales în cazul copiilor cu handicap mintal mai sever sau al celor timizi și anxioși. În cadrul unei asemenea activități desfășurate, spre exemplu, la Centrul de Recuperare Folke Bernadotte din Suedia, se folosește cu succes asocierea dintre două instrumente, pianul și toba.

Copilul este așezat comod într-un fotoliu și ascultă diverse melodii interpretate la pian de către un meloterapeut. Acesta urmărește cu atenție, reacțiile subiectului în scopul stabilirii frecvențelor preferate, cu ajutorul cărora va determina la subiect o avalanșă de reacții emoționale, cauzate de o vibrație afectivă autentică la muzica ascultată. În continuare i se dă copilului o tobă în care i se cere să bată în ritmul melodiei ascultate.

Terapia prin dans a fost utilizată cu succes în cazurile când comunicarea era blocată sau limitată, la copiii cu deficiență mintală severă sau la autiști. Aceasta se datorează faptului că “dansul ameliorează în special imaginea corporală a subiecților, fiecare identificându-și prin dans propriul ritm corporal, ca individ și ca membru al grupului de apartenență”.

Afectivitatea acestor indivizi se caracterizează prin mare labilitate, irascibilitate, explozii afective, instabilitate în relațiile cu ceilalți și trecerea de la o stare emotivă la alta. La cei cu instabilitate emoțională utilizarea meloterapiei determină: diminuarea tensiunilor, reducerea agresivității, îmbunătățirea cooperării în interiorul grupului, ameliorarea muncii în echipă. Murphy a arătat că meloterapia îi ajută pe cei cu tulburări relaționale deoarece favorizează participarea spontană la activitățile de grup. Cântecele interpretate sau audiate determină emoții profunde, trăiri interioare puternice sau create spontan, educă expresivitatea mimico-gesticulară și dezvoltă sensibilități cromatice muzicale.

Activismul scăzut în fața sarcinii sau hiperactivitatea deficienților mintal se poate ameliora prin calmarea subiecților anxioși și a celor hiperkinetici. Pentru aceasta se folosesc instrumente care emit sunete prelungi de clopoței deosebit de armonioase. Cercetările lui Humprey demonstrează preferința copiilor pentru diverse forme de activități de meloterapie, în funcție de nivelul lor de activism. “Subiecții cu un nivel crescut de activism global aleg dansul, cei cu nivel mediu de activism aleg grupa de toboșari, iar cei cu nivel scăzut de activism se orientează către grupele de coruri sau acompaniament.”

Recuperarea handicapurilor de comportament prin meloterapie

Handicapul de comportament reprezintă expresia relației dintre dezvoltarea psihică, mai cu seamă a personalității, și mediul ambiant în care trăiește individul.

Handicapurile de comportament se caracterizează prin trăsături de comportament, care devin cu timpul obișnuințe, cum sunt: negativism și apatie, teribilism și infatuare, minciună și spirit de contrazicere, furt și vagabondaj, cruzime și aberații sexuale, etc. Efectul handicapului de comportament este inadaptarea.

Ca metode de ameliorare, compensare și recuperare a handicapului de comportament cu ajutorul meloterapiei, amintim:

-învățarea de cântece cu valoare moral-etică;

-antrenarea copilului, în timpul orei de muzică, în activități care să permită afirmarea sa (exemplu: dirijarea clasei);

-sensibilizarea individului prin recepționarea trăirilor celorlalți;

-dezvoltarea motivației complexe pentru activitate, prin încurajări de genul: “Cine este cel mai cuminte și cântă bine, va acompania cântecul cu o jucărie muzicală”;

-stabilirea unor relații armonioase inter-personale care duc la dezvoltarea personalității individului (cântarea în colectiv); [15]

2.5. Relația dintre anxietate și emotivitate

În investigarea dimensiunilor inteligenței emoționale, cercetătorii au utilizat concepte precum abilități sociale, competență interpersonală, maturitate psihologică, învățare socială și emoțională. „Inteligența emoțională ne armonizează cu mediul și cu noi înșine“.[13]

Cei mai mulți dintre autorii care au încercat să definească inteligența emoțională au pornit de la întrebarea: „Cum reușește un om cu un coeficient de inteligență generală scăzut să se descurce surprinzător de bine în aproape tot ceea ce întreprinde și cum este posibil ca un om cu un IQ ridicat să se zbată din greu pentru a obține niște rezultate mediocre?”

Sunt foarte puține cazurile în care IQ-ul determină succesul, cercetările demonstrând că acest lucru se întâmplă în proporție de 20%, restul de 80% fiind generat de alți factori. În general succesul în plan personal, social, profesional este determinat într-o mică măsură de performanța cuantifi cabilă și într-o măsură semnificativă de variabile precum: controlul impulsurilor și amânarea satisfacției, cunoașterea propriilor posibilități și aprecierea realistă a acestora, cunoașterea și înțelegerea emoțiilor și controlul manifestărilor comportamentale, motivația, perseverența, dezvoltarea abilităților de interrelaționare. Toate acestea pot fi fi reunite în conceptul de inteligență emoțională.

Vorbind despre baza neurologică a emoțiilor, Goleman consideră că de la lobul olfactiv din creierul arhaic sau visceral au început să evolueze centrii străvechi ai emoției (Goleman, 2001, p.25). Creierul visceral reglează funcțiile de bază ale organismului, precum respirația, metabolismul, controlul reacțiilor motorii, asigurând supraviețuirea. Acest creier rudimentar este alcătuit din două zone, hipocâmpul și amigdala, unde se află și centrii olfactivi, care la speciile primiti ve asigurau adaptarea la mediu. Hipocâmpul și nucleul amigdalian erau cele două zone cheie ale primitivului „creier al nasului“ (Goleman, 2001, p. 30). În vreme ce hipocâmpul asigură o memorie cât mai bună a unui eveniment stresant, nucleul amigdalian reține partea emoțională care însoțește situația respectivă.

Iată cum descrie Goleman activarea neuro- fiziologică în situații de stres:

„Într-o stare de stres (anxietate sau emoție intensă, respectiv bucurie), un nerv care pornește de la creier ajunge la glandele suprarenale, determinând o secreție de hormoni, epinefrine și norepinefrine, care circulă prin corp, dând semnalul că este o stare limită. Acești hormoni acti vează receptorii nervului vag, care transmite mesaje de la creier pentru a regla inima și le transmite și înapoi la creier, generând epinefrine și norepinefrine. Nucleul amigdalian este locul principal din creier unde se duc aceste semnale; acestea activează neuronii din nucleul amigdalian, care semnalizează altor regiuni ale creierului, în așa fel încât să sporească amintirea a ceea ce se întâmplă. Această trezire a nucleului amigdalian se pare că imprimă în memorie majoritatea momentelor de intensă acti vitate emoțională cu un grad suplimentar de forță“ (Goleman, 2001, p. 36-37). Cu cât această trezire este mai intensă, cu atât amintirea este mai puternică – de pildă lucrurile care ne îngrozesc cel mai mult sunt cele mai greu de șters amintiri”.

În capitolul publicat în Psihosomatică Generală și aplicată (Iamandescu, 2008, p2) , o serie de cercetători au studiat implicația stilului de personalitate ca mediator al răspunsului la stres.

Astfel, o modificare a teoriei neajutorării învățate propusă de Abramson și colaboratorii săi (1978) argumentează faptul că, atunci când indivizii atribuie evenimentele negative unor cauze interne („este vina mea“), stabile în timp („va dura o veșnicie“) și care afectează multe domenii ale vieții lor („va avea impact asupra întregii mele acti vități“), acești a au o probabilitate crescută de a deveni deprimați, neajutorați, deci vulnerabili în fața evenimentelor negative.

Cercetările au demonstrat că în general, indivizii cu un stil atribuțional pesimist, tind să simtă că au un control redus asupra vieții și asupra stării lor de sănătate, deci o funcționare deficitară a sistemului imunitar comparativ cu subiecții cu un stil atribuțional optimist.

Cei cu stiluri atribuționale pesimiste pot de asemenea să nu se îngrijească suficient sau să nu respecte întocmai tratamentele prescrise, iar comportamentul negativ poate conduce la îmbolnăvire. [13]

Bibliografie:

Revista Somatoterapia Nr.o1/2oo6, Tulburările anxioase, dr. Călinescu Voni, Craiova

Golu Mihai, Fundamentele psihologiei, vol I, Ed. Fundației România de mâine, 2004

Holdevici Irina, Psihoterapia tulburărilor anxioase, Editura Ceres, 1998

Daniel Marcelli, Tratat de psihopatologia copilului, Ed. Fundația generația, București, 2003

Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, vol I, Ed. Fundației România de Mâine, 2004

Holdevici Irina, Psihoterapi scurte, Editura Ceres, 1998

Irina Holdevici – Psihoterapia – Tratament fara medicamente

Verza, Emil, Psihopedagogie specială. Manual pentru clasa a XIII-a, școli normale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993

G Sion, Psihologia vârstelor, Ed. Fundației România de Mâine, 2004

Zlate M, Fundamentele psihologiei, Ed. Polirom, 2000

Holdevici Irina, Psihoterapia tulburărilor anxioase, Editura Ceres, 1998

Holdevici Irina, Psihoterapia tratament fără medicamente, Editura Ceres, 2004

Revista Practica medicală http://pm.medica.ro/articles/2010.4/PM_Nr-4, 2010

Goleman, D. – Inteligența emoțională, București, Editura Curtea Veche; 2001.

Modalități de recuperare, ameliorare, compensare și integrare prin

intermediul meloterapiei a elevilor cu dizabilități, Simpozionul’’Comunicare Toleranță – Relaționare’’ , Bibl. jud ASTRA, 2010

Electronice:

http://www.noteaccess.com/APPROACHES/ArtEd/ChildDev/TheorPerson.htm

http://www.logopedics.info/terapia-cognitiv-comportamentala.php

Tabela 1

Principalele forme de psihoterapie în raport cu criteriile: dinamic, comportamental si experiential

Tabela 2. Principalele direcții terapeutice de abordare terapeutică în cadrul celor trei tipuri de psihoterapie

Clasificare prezentată în [12], pag 14, 15

Holdevici Irina, Psihoterapia tratament fără medicamente, Editura Ceres, 2004