Anemona de Mare

Anemona de mare este o specie acvatică prădătoare înrudită cu meduzele, coralii, hidrele. Numele său provine de la specia de flori terestre, prin prisma varietății coloritului și aspectului de floare. Are structura unui polip, corpul terminându-se cu un orificiu bucal înconjurat de tentacule prevăzute cu celule veninoase. Conținutul de toxine paralizează prada care apoi este digerată în cavitatea gastrovasculară.

Oamenii sunt o industrie a păcatelor, iar specia asta era prea numeroasă și neamenințată de nimeni.

Diavolul e cel mai drept judecător. Iar eu aplicasem la oferta lui cu scrisoare de intenție.

Un fel de prolog

Rațiunea pe post de teroare. Îi vedeam pe toți ca pe niște revolvere, cu privirile guri de țeavă către liniștea-mi purificându-mă. La capăt de abis era negura, iar viața nu mai era de mult o poezie.

Dar și thrillerele au senzații aparte, nu?

Apoi a șuierat glonțul.

Partea întâi

Alchimia minții umane încercând a face din autocunoaștere o știință exactă…

Ziua unu

Lumina era dincolo de ceea ce puteam cuprinde. Dincolo de împrejurul marginal al concretului. Realitatea vie, în care-ți îndeși pașii pe fondul derulării trăirilor, pompa un banal abur. Aburul neliniștii ca element fundamental, călăuzitor. Adevărul se oglindea fad, precum o ștampilă pe un dosar clasat.

Așa arăta prima zi de după. O imaginasem destul de conform, lăsând la o parte ședințele „de evitare a nebuniei”. Nu era chiar denumirea literală, pe plăcuța cabinetului domnului Curtis abrevierile celor câteva titluri conferite se înghesuiau lângă unica precizare: doctor. Psihoterapeutul mă avizase că cele mai negre temeri ar fi fost prozaice pe lângă reacția din momentul confruntării cu realitatea.

– Emoțiile sunt o caracteristică definitorie. Emoțiile decurg din intrinsecul organicului și ne călăuzesc acțiunile.

– Rațiunea ce rol mai are? m-am simțit dator să-l combat. Rațiunea controlează emoțiile sau e un fenomen situat în alt plan?

– Emoția e o stare. Rațiunea e o facultate. Aparține zestrei genetice. E elementul care ne saltă pe scara evolutivă. Există o relație între ele, dar nu chiar de interdependență. Sesizezi nuanța?

– Mi s-a dat voie să raționez?

Doctorul a zâmbit, neafectat.

– Înțepi ca o viespe, domnule Saintgeorge. Cum viața ta nouă abia acum începe, te informez că aciditățile verbale mai mult ca sigur erau o deprindere obișnuită. Aparțin ADN-ului.

– N-am vrut să arunc sulița, doctore. A ieșit, pur și simplu.

– Nu fi spășit. A fost un mod de argumentare.

– Emoția poate controla rațiunea, pe când invers nu?

– Exact. Deși mai corect ar fi că o poate influența. O stare psihică poate exercita ritmul rațional. Cu cât acesta e mai bine dezvoltat prin componentele pe care societatea le adaugă prin educație, învățământ, cultură, consolidat cu experiențe de viață, cu atât marja de influență descrește…

– Dar nu se pierde.

– Oricât și-ar dori, omul nu e o ființă strict matematică. Latura afectivă e un bonus cu însemnătate aparte. Emoția e un sentiment firesc, nicidecum un factor uzurpator.

– Și în sens invers?

– În sens invers, raționalul reprezentat de exemplu prin autostăpânire, autocontrol, nu poate îndepărta în totalitate o emoție puternică.

– Am auzit că Steven Seagal a învins poligraful…

– Te întrebi cât de autentică e povestea sau cum de ai amintiri din viața numărul unu?

– Știu cine e Steven Seagal.

– Așa cum la fel de bine cunoști abecedarul, știi să te încalți ori semnificațiile semaforului. Doctor Gibb, neurochirurgul, spune că ți-au fost zdruncinați lobii temporali mediani, implicit hipocampul, acea structură care fixează amintirile. Poate că ele nu au fost șterse, doar că s-a pierdut calea de acces.

– Să fiu sigur că am înțeles, e ca atunci când player-ul nu mai citește informația de pe DVD?

– Ceva de genul. S-a deteriorat capul de citire.

Curtis a tușit ușor.

– E un diagnostic sau o prognoză?

– În privința comportamentului aparatului cerebral, e imposibil de rostit un verdict. Medicina ca și aplicație de cercetare cunoaște zilnic nenumărate răspunsuri, cu toate astea, întrebările cresc gradat. Întocmai lăstarilor unei ramuri. Ar trebui să nu te preocupe actuala imposibilitate a regăsirii amintirilor.

– Hard disk-ul meu e gol, doctore, am oftat. Abia acum încep să copiez pe el. Luând în calcul varianta optimistă, cum va suporta oare stocarea unei întregi biblioteci de date interferând peste cele actuale?

– Fără probleme. Revenim la discuția despre stări și reacții psihice. Amintirile nu vor năvăli ca un torent, nu vei închide ochii noaptea pentru a te trezi complet remontat. Actualmente, cu toate că la nivel biomecanic organismul răspunde optim, tratamentul terapeutic e de sine stătător și va continua. Partea foarte plină a paharului e că te găsești din nou pe picioarele tale și ai un regim normal după cinci luni de stare vegetativă.

– Nu s-au schimbat prea multe în acest timp, nu?

– Nici măcar politic.

– Sec… Întotdeauna mi s-a părut că doctorii sunt rigizi în exprimare. Hm…

– Continuă.

– Mă întreb cum de folosesc exprimarea asta. Ca și când am perenitatea unui sequoia.

– În psihologia cognitivă se folosesc termenii de memorie procedurală, memorie declarativă. Memoria procedurală se referă la ceea ce faci de la sine, fără a conștientiza, și se conservă de-a lungul timpului. Mersul pe bicicletă, despre care se spune că nu se uită, e un exemplu elocvent. Memoria declarativă e cea care stochează întâmplări, evenimente. Ambele noțiuni își au un circuit între hipocamp și sistemul limbic. Ce se întâmplă în cazul tău e așa numitul memento de întrepătrundere. O teză recentă vorbește despre memoria amintirilor împărțind-o în altfel de categorii: cea a amintirilor acumulate și cea a celor dobândite. Primele sunt cele pe care le însușești în anii învățământului. Celelalte sunt întâmplările trăite, persoanele pe care le-ai cunoscut, cu care ai intrat în contact. Te simți obosit?

– Nu, pot urmări.

– Ei bine, rana suferită a cauzat reculul. Ieșind din starea vegetativă, nu înseamnă că ai pierdut întreg registrul de cunoștințe. Fără să conștientizezi, faci apel la ele, le uzezi. Însă nu distingi procedura în urma căreia s-au fixat în structura ta mentală.

– Faptul ăsta explică și de ce figura președintelui îmi pare cunoscută?

Doctorul Curtis a încuviințat, amuzat. A urmat o pauză în care s-a întins către birou, sorbind o gură de apă, unicul moment în care și-a luat ochii de la mine. Era așezat pe geamănul fotoliului aparținând pacientului, fix în fața mea.

– Ce poți să-mi spui, pe baza celor aflate în aceste ore de terapie, despre mine, cel de dinainte?

– Aș vrea să izbutești tu să descarci informații. Rolul meu e unul călăuzitor, butaforic.

– Mi s-a spus că mă numesc Beau Saintgeorge. Născut în Pocatello, Idaho. Treizeci și opt ani. Nu am familie. De ce?

– Ești unicul membru pentru că ești un copil crescut de un orfelinat.

– Mi se înghesuie prea multe întrebări în cap, doctore. Până acum nimeni n-a oferit amănunte, s-au ferit într-un mod evident! Vorbim despre emoții. Cum le controlam? Cum reacționam? Sub ce formă îmi conduceam acțiunile? Cine eram?

Un ticăit digital a survenit obraznic, stăvilindu-mi freamătul intempestiv.

– Ne vedem mâine, Beau. Nu-ți expectora semnele de întrebare sub forma frustrării. Menține psihicul la distanță de graba aflării răspunsurilor. Și nu uita de pastiluțele galbene.

Trupul e ucenicul pe care creierul îl folosește pentru a scăpa de balastul sedentarismului gândurilor

Ziua patru

Nu mă simțeam nici mai bine, nici mai rău, nici mai diferit. Cred că cea mai potrivită actualizare a stării era de felul: nu mă simțeam. Ceva de genul primei secunde după Big-bang. Ciudat era că aveam vagă idee despre Big-bang, cel puțin în sensul în care știam unde să-l plasez, adică înaintea tuturor evenimentelor, dar niciun habar despre trotuarele pe care le băteam. Mă avântasem undeva pe străzi cu, în continuare, la fel de multe semne de întrebare cât vehiculele traficului abundent ori porii deschiși bătând palma cu Mama Deshidratării.

Încercasem o ședință la o sală de forță descoperită în cursul plimbării de ieri. Nu era foarte aproape de locuință și-mi convenea, minimizându-se riscul de a fi recunoscut de persoane cu care să fi avut orice fel de relații. Consideram că ar fi fost o postură delicată pentru ambele părți. Din fericire, nu-mi dăduse nimeni atenție. Pe de altă parte, corpul se comportase ca și când ar mai fi avut de a face cu tipul de efort. Ignorasem cu nonșalanță recomandările comitetului medical care mă avusese în evidență. Voiam să mă transform dintr-un om-legumă într-un semizeu? Știu doar că mă simțisem mai tonifiat, și nu numai la nivel fizic. La plecare mă holbasem într-o oglindă: nu aduceam chiar a protagonist din filme de acțiune, dar nici a sportiv retras din activitate.

Aveam de gând să mă mut. Să-mi schimb serviciul, despre care înțelesesem că era destul de mediocru. Să renunț la actualul număr de telefon. Probabil vestea că eram conștient se răspândise și o sumedenie de apeluri, mesaje potopeau aparatul. Oameni al căror nume nu-mi spunea nimic, dar care-mi urau din inimă. Și propuneri care mai de care, de la invitații la cină ori la o partidă de golf până la producția de materiale publicitare. În cazul în care n-aș fi stat pe gânduri, mă temeam că voi deveni mai popular decât uraganele de pe Coasta de Est. Și nu ca ultim subpunct pe listă, să-mi păstrez părul crescut, mascând porțiunea foliculilor absenți, veriga lipsă între cele deja distincte două peripluri viagere. Oricum, acesta era și sfatul medicului, dar din considerente care nu țineau de design.

Am intrat în garsonieră. Dincolo de odorizantul care pufăia alene, atmosfera păstra rigiditatea absenței ultimelor luni. Și probabil și al unui parcurs anterior fără mari veleități domestice. Duș, alimentație, medicație, repaus. N-am putut respecta rețetarul. Moleșeala s-a înscăunat înăuntru-mi, expediindu-mă a face corp comun cu canapeaua.

Din nou întuneric. Visam că dau paginile unui jurnal ale cărui evenimente le vizualizam fără a le putea procesa. Zumzetul din timpane mărșăluia într-o cadență constantă, un stup arhiplin, persecutant și opac. Umbre tridimensionale îmi gâdilau încremenirea, hărțuindu-mi absolutul. Erau senzații ubicue cum că gravitez în planuri diverse, fără posibilitatea suprapunerii. Și eram convins că nu era vreun efect psihedelic al pastilelor. Deveniseră un partener atipic, dar grijuliu.

M-am scuturat de frisoane și am mișcat mouse-ul. Dezmorțit, screen saverul a lăsat loc portalului de e-mail. Câte o oră pe zi mi se permisese a folosi calculatorul, cu sfatul de a nu abuza, existând riscul de a fi surprins de migrene care să nu-mi lase loc a forma 911. Nu mă mai întrebam cum de știu a utiliza computerul, pur și simplu o făceam.

Numai că nu cunoșteam parola. Era a doua oară, după ziua de ieri, când contemplam căsuța în care ar fi trebuit să introduc codul. Neputința mă rodea mai mult decât curiozitatea. Oscilam între felurite combinații și alt mers de calcul când celularul a păcănit. Am decis că e vremea să dau curs contactelor audio. Afișajul spunea că e cineva cunoscut, Barney L.

– Salutări, Beau, bun venit inapoi pe Terra! Ești mare! Barney sunt. Cum o duci?

– Încerc să conviețuiesc cu mine în primul rând. Încă nu mi-e prea clar cu cine stau de vorbă…

– Coleg opt luni la Californian Advertising On&Outline. Până când ne-am luat amândoi câmpii. Pe rând. Obișnuiam să nu pupăm funduri grase, ceea ce era principala calitate pentru urcuș în compania cu pricina. Și nu numai acolo. A chicotit, apoi a continuat: – Ți s-a așezat memoria?

– Păi… atât timp cât nu prea știu de glumă, se pare că nu.

– Ahaha. Ești ca pe vremuri, bătrâne, ești identic. Îmi aduc aminte că Dana spunea odată că un cocteil cu zeamă de lămâie și acid sulfuric n-ar fi fost mai acid ca replicile tale. Dana, PR-ul nostru. Scuze, abuzez de amănunte fără conotație. Cum stai cu starea fizică?

– E în regulă ăă.. Barney, momentan orice informație e un surplus care nu prea se așază în puzzle. Sunt pe drumul cel bun, convalescența am petrecut-o spitalizat, așa că mi-au dat drumul abia când au fost convinși că nu-mi tai gâtul cu aparatul de ras. În rest.. o iau ușor și mă străduiesc să le pun cap la cap. De exemplu acum îmi dă de furcă aflarea parolei de mail.

– Hm… nu te pot ajuta… dar pot să te influențez?

– Adică?

– Aveai predispoziție pentru tablouri.

– Pictam?

– Ce nu ai înțeles? Erai un amator, unul între atâția alți vizitatori într-un muzeu, nu mai cunoscător decât.. omul de serviciu, să zicem. Nu mi-o lua în nume de rău că vorbesc la modul ăla de limbaj de pe vremuri.

– Nu-mi doream limbaj academic. Trebuie să mă adaptez la cel de stradă, nu?

– Touché. Așadar, aveai apetență pentru lucrări de artă, în special cele zugrăvind scene fantastice, grotești, de luptă. Ce-i drept, nu prea te înțelegeam, în totală distonanță cu liniștea-ți caracteristică.

– Crezi că mi-aș fi ales parole reprezentând nume de pictori sau opere?

– Ai avut. Pentru că la un moment dat, m-ai întrebat dacă sunt în stare să o ghicesc. Spuneai că poartă numele uneia din lucrările nu-știu-cui. Era ceva cu moartea. Îmi pare rău, dar sunt pe lângă domeniu, nu-mi cere mai mult.

– Înțeleg, am răspuns mai mult pentru a nu disipa efortul său. Păi nu e un element prea semnificativ, însă îmi poate da de lucru măcar. Deci nu aflaseși despre cine era vorba…

– Cred că îmi propusesem să dau niște căutări pe net dar probabil am găsit ceva mai bun de făcut. În fine… dacă nu reușești, îți creezi alt cont de mail și cu asta basta. Oricum, după atâta inactivitate nu prea mai erau de actualitate mesajele. Și deci ce planuri ai? Poate ajung prin oraș săptămâna următoare. Ce zici de un bowling și două beri ca aperitiv?

– Dar tu unde ești acum?

– Sacramento. Dar sunt destul de mult voiajor. Consfătuiri, materiale, consultanță, clienți. Dacă o țin așa o să-mi deschid linie aeriană proprie.

– Interesant… Și ești căsătorit, familie, copii? am întrebat oarecum de complezență.

– Am o prietenă. De fapt ideea cu linia aeriană e replica ei. Răbdătoare ființă. Ultimele trei n-au rezistat mai mult de două luni maxim.

– Te-ai gândit să te stabilizezi într-un punct fix?

– De multe ori. Dar știi cum mi-e felul… adică nu mai știi… Ei bine, sunt o pasăre călătoare. Am nevoie de agitație și o obțin numai dacă nu stau locului.

Am făcut o pauză. Nu mai știam ce să-l întreb. Cred că a sesizat și el.

– Bun atunci, Beau, mă bucur mult că ai redevenit stăpân pe tine. Sper să ne vedem curând. Dacă ajung acolo, te caut.

– Mulțumesc pentru gânduri, Barney. Ținem legătura.

M-am lăsat pe brațul canapelei întrebându-mă cum voi fi fost recepționat de dincolo. Am cugetat câteva minute și am lăsat-o baltă. În felul ăsta, nu făceam decât să mă afund în temeri ca într-o ploaie de meteoriți.

Transcendentală e doar maniera în care pricepem că înțelepciunea e fericitul rezultat al unui experiment care de cele mai multe ori dă greș

Ziua șase

– Ai lipsit ieri, Beau.

– Pledez vinovat, doctore. A fost o hotărâre greu de luat.

Doctorul Curtis și-a descrețit cele două cute din colțul ochilor. Nu-mi dădeam seama ce vârstă are, respectasem strict relația profesională care îl aducea la doi pași de mine zilnic, așa că ezitasem să-l întreb. Pentru că ar fi survenit alte întrebări, de genul: De ce am o vagă impresie că ne-am mai întâlnit? Și dacă da, unde? Mai avuseserăm astfel de „colaborări”? Fuseserăm colegi pe latură sportivă (era și înalt și legat)? Parteneri de darts? Îmi fusese preparator în facultate? Deși nu cred că între noi era o diferență suficientă de vârstă pentru validarea acestei ipoteze. Și încă nu aflasem dacă urmasem o facultate. Așa că m-am mulțumit să-l fixez cu privirea, așteptând dojana.

– Povestește-mi despre ziua de ieri.

M-a prins nepregătit.

– Ăăă.. Am vrut să mă despovărez. Să mă rup de firul gândurilor, să mă las purtat de inerție.

– Te-ai rupt de gânduri sau doar de acțiunile planificate?

– Nu mă pot îneca în tequila. Gândurile sunt acolo. Dar trebuia să evadez. Cred că am mai spus asta. N-am făcut nimic ieșit din comun. Cum mi s-a interzis șofatul, am călătorit cu o cursă a unei agenții, care avea programat un mic itinerar în împrejurimi. N-am avut nicio revelație, dacă la asta te referi.

– Ce ai vizitat?

– Mount Hood. Nimic mai celebru, din câte am auzit.

– Veghetorul Portlandului. Cum ți-a plăcut priveliștea?

– Senzațională. Mai ales privind vârful plin de zăpezi al vulcanului dinspre Mirror Lake, cu reflexia în apa lacului. Contemplare. Și anarhie.

– Anarhie?

– Mă simțeam atât de dezorganizat, de unic element dezbinat în marea aceea de calm și tăcere… Era un sentiment contradictoriu, ambiguu, nu știu cum să-l exprim.

– Dar asta e o revelație.

– Mă îndoiesc. N-am descoperit nimic.

– Pentru că folosești exact sensul împământenit al termenului. Nu înseamnă că e nevoie să faci descoperiri științifice spre a fi încredințat de certificarea absolută a noțiunii de revelație. Câteodată te descoperi pe tine, descoperi în structura ta interioară aspecte pe care nu le cunoști; sau le-ai neglijat, nedorind ori neștiind să le folosești. Ele există, funcționează într-un context distinct.

– Poate că eul meu face abstracție de ele?

– Întocmai. Sentimentul de care povestești relevă o particularitate a autocunoașterii, a introspecției. Poate fi privit ca o descoperire a unor elemente ale sinelui. Cum ai resimțit anarhia?

– Păi… repet, ca o ambiguitate. Parcă eram decupat și plasat într-un cadru care nu mi se potrivea.

– În raport cu oamenii din jur, cu natura?

– Nu m-au preocupat ceilalți excursioniști. Eram atent la cum să reglez pulsul personal. La cum să regăsesc un suflu despre care n-am niciun habar. Cum ar părea un dinozaur într-un parc public?

– Interesant, a răspuns doctor Curtis fără preget. Ți-am spus, nu te aștepta la revitalizări peste noapte. Ți-a părut un factor relaxant culoarea naturii?

– Aș fi fost mai atent la aspecte dacă nu m-aș fi luat în considerare. Te-ai simțit vreodată străin în tine?

– Dă-mi voie să pun eu întrebările. Înstrăinarea e o modalitate de conversie, de alternare a momentelor de stare. Dacă ai schematiza un grafic ale cărui coordonate ar desemna acalmia stării de spirit și puterea voinței, rezultanta ar fi o sinusoidă oscilantă. Ai regăsi acolo înstrăinarea, apatia, însuflețirea, dârzenia. Fiecare ar avea asociat un moment de timp, un moment de stare. Numitorul comun se numește atitudine.

– Vrei să spui că sunt deficitar la capitolul ăsta?

– Cum te-a întâmpinat peisajul?

– Verde. Albastru sus. Alb în depărtare. Mi-aș fi dorit să fiu pictor.

– Îți controla stările sufletești?

– Mi-e dificil să răspund automat, mecanic. Era natură de sus până jos, de la stânga la dreapta, eu eram în mijloc, fără explicații și fără forța de a răspunde vreunui stimul. O buturugă.

– Spune-mi, Beau, te-ai fi văzut mai mult o buturugă roasă de putregai sau mai mult un cuib nefolosit, dar încă activ?

– E vreo diferență? Probabil că e, dacă nu-i o întrebare capcană…

– Cu toții am avut cel puțin o dată senzația că am fost scoși din uz. Se întâmplă, e în firea lucrurilor. A obosi e natural. Oboseala psihică e partenerul motricității ideatice. Ai nevoie de ea pentru a elabora noi strategii. E punctul liber al treptelor cutiei de viteze. Locul unde zăgăzuiești un moment dominoul, pentru a da curs următoarelor acțiuni.

– De ce mă simt mai obosit ca atunci când am intrat pe ușă?

– Pentru că ai venit încărcat de apăsări. Ai privit ședința sub spectrul îndoielilor, al saturației confruntărilor cu sinele. Te vezi în postura unui obiect de studiu, nu-ți expectorezi premisele inadecvate. Nu sunt aici pentru a te monitoriza, Beau, nu sunt un juriu al Curții Marțiale.

– Pentru o clipă crezusem că ești doctor Mengele.

Mă așteptam să-i stârnesc dezaprobarea, dar m-am înșelat pentru a doua oară în privința reacțiilor sale.

– Zis „Îngerul morții”?

– Așa i se spunea? Asta nu-mi amintesc. Nici n-ar fi o prioritate la câte curiozități așteaptă rezolvarea.

– Din nou ții morțiș să afli răspunsuri. Rolul întâlnirilor noastre rezidă în echilibrarea circuitului emoțional în vederea unei receptivități ponderate atunci când vei începe descărcarea amintirilor. Să nu crezi că poți forța linia orizontului spre a pătrunde dincolo de ea.

– În curând n-o să forțez decât linia furiei…

– Important e să o trăiești prin prisma elementului de care vorbeam anterior. Atitudinea. Furia e doar descărcarea unei presiuni. Atitudinea, mecanismul de ghidare prin necunoscut.

Am dat din mâini a lehamite.

– Neîncrezător la ora actuală. Nu văd cum discuțiile care aduc mai mult a ședințe la sanatoriu, pot servi scopurilor.

– Spune-mi, Beau, cum e o ședință la sanatoriu? Ochii doctorului îmi depopulau privirile, înțepenindu-mă în spătarul fotoliului.

– În cămașă de forță? am încercat o ieșire.

Curtis s-a destins.

– Mai ai ceva de lucru până la a suprapune cadre nedistorsionate. E adevărat că există și sanatorii care să posede cămăși de forță la garderobă. Pe mâine. Dacă vei găsi de cuviință să consumi adrenalina în alt fel, măcar anunță.

Conviețuiește mulțumit cu ceea ce știi despre tine, căci aflarea a ceea ce nu știi ți-ar putea modifica halucinant arealul

Ziua șapte

Scotocisem computerul în căutarea eventualelor dosare deținătoare de parole. N-am găsit decât propuneri de secvențe publicitare cu replici comice ori acide, fișiere GIF animate, logo-uri. Plus câteva contacte, nume, adrese de e-mail, telefoane. Nu-mi spuneau nimic, dar mă ajutau către localizarea personajului meu într-un anume segment. Am renunțat la modul acela de căutare, luând în vizor minibiblioteca.

N-am avut mult de cercetat întrucât nu exista pic de catalog sau carte care să trateze pictura. De unde până unde mi se ivise pornirea către artistic, nu mai conta. Între timp se deschisese apetitul papilelor gustative, aș fi băut ceva răcoros, preparat instant. Am găsit pe internet rețete de milkshake și cum bananele erau unicele fructe la îndemână, le-am pasat în blender, am adăugat lapte și o mână de zahăr încremenit într-un recipient. Era clar că trebuia să mă îngrijesc de latura alimentară.

M-am reîntors la Google, tastând „picturi grotești”. Primele rezultate erau definiția Wikipedia pentru termenul grotesc, un site comercial care oferea spre vânzare lucrări moderne ale genului, după care imagini reprezentative. Variațiunile deveneau interminabile, imagini monstruoase reprezentând mutanți, demoni, diformități, pântece eviscerate și alte ticăloșii dezgustătoare, rod ale unor imaginații bolnave sau ale geniilor neînțelese. Cu cât derulam cursorul în josul rezultatelor căutării, cu atât mă cuprindea îndoiala în privința simptomaticii mecanismului mintal din viața numărul unu.

Am neglijat toate „nenorocirile” care-mi zbuciumau extrem globii oculari, îndreptând atenția către lucrări zugrăvind Moartea ca personaj. Prima imagine întâlnită m-a condus către blogul unui admirator al lui Pieter Bruegel cel Bătrân: Căderea îngerilor rebeli. Era o scenă de luptă, dar personaje ca acelea până și unui creator de eroi științifico-fantastici i-ar fi fost greu de conceput. Următoarea creație a însemnat și primul indiciu de notat: Triumful morții. Scena arăta apocaliptic. N-am mai stat pe gânduri și am încercat parola, alipind cuvintele.

Invalid password

Cel puțin aveam, sau credeam că am, un punct de pornire. În cel mai bun caz, o preocupare. Am dat „căutare” după întreaga operă a pictorului flamand. Mă așteptam la mai multe titluri obținute, însă doar Masacrul inocenților, Dreptate, Sinuciderea lui Saul, Moartea fecioarei și Curaj le-am putut încadra la așteptările mele. Fără succes.

Poate nu era el autorul. Am reluat căutarea modificând picturi în pictori. Undeva după primele rezultate, care nu spuneau nimic, am dat peste un site sunând așa: Hieronymus Bosch – Pictorul grotescului.

Introducerea îl prezenta drept binecunoscut pentru extraordinara imaginație grotescă, transpusă prin excelente detalii, strălucire și armonie a culorilor, prezentând chinul făpturii umane în iad. Concomitent cu parcurgerea descrierii, am simțit fiorii unei apăsătoare stări de spirit rodindu-mi. Să fi fost naturala senzație de neliniște sau o demonică pasiune pentru ceea ce semnifica partea întunecată, Tartarul?

Am început să trec în revistă operele. Depășisem de mult pragul recomandat pentru activitatea la calculator. Însă febrilul urnise mașinăria curiozității. O puternică unealtă nevăzută mă surescita din ce în ce mai acerb. Faptul că urmăream deschiderea unei banale adrese de mail pierise strivit sub faldurile magnetismului tărâmurilor mefistofelice.

Penelul evocase răul exacerbându-l într-un mod care aproape îl scotea în secvențe tridimensionale. Nu abundau scenele de luptă, însă monstruosul predomina cadrele. Literalmente mă stârnea, dintr-o dată atmosfera se debanalizase, încărcări electrice îmi convulsionau centrii nervoși. Erau multe scene denumite Iad sau Ultima judecată, numerotate, n-am înțeles dacă erau lucrări de sine stătătoare sau aparțineau aceleiași structuri. M-a frapat o curiozitate: și el și Bruegel cel Bătrân aveau o pictură intitulată Căderea îngerilor rebeli. Oare încurcasem autorii? Nu, a lui Bruegel era expusă la Muzeul Regal de Arte Frumoase din Bruxelles, cea a lui Bosch împodobea Muzeul Boymans-van Beuningen din Rotterdam.

Barney îmi pomenise despre moarte ca personaj principal. Asta mă făcea să îmi construiesc căutările pornind de la folosirea termenului în denumirile operelor. În cele din urmă am aflat două rezultate: Moartea avarului și Moartea derbedeului. L-am tastat pe primul.

Și mailul s-a deschis.

Nu erau decât o mie șase sute patruzeci și unu de mesaje. Select all și delete?

Brusc, a sunat telefonul.

Un număr cu multe zerouri. La o oră total nepotrivită pentru cineva care nu exista în agendă. Am răspuns.

– Domnul Saintgeorge? Vocea era feminină.

– Cine întreabă?

– Un protector. Am văzut că v-ați logat.

– Poftim?

– Ați reușit să accesați căsuța de mesaje. Acesta era semnalul pentru a vă contacta.

– Mă tem că nu înțeleg. Și cum de cunoașteți că verific e-mailul?

– Luați lucrurile așa cum sunt. E cel mai prevăzător în situația actuală. Veți primi în câteva minute un mesaj. Conține instrucțiuni. Nimic neobișnuit, dându-le curs, vă veți apropia de ceea ce doriți să cunoașteți. Nu întrebați cine sunt și de ce procedez așa. Aveți încredere. Nu există niciun pericol.

– Stai puțin! Ești conectată la computerul meu?

Apelul s-a întrerupt.

Eram siderat.

Nu putea fi decât o farsă. Una hâdă, fără gust. M-am ridicat, dând ocol încăperii, aruncând o privire pe fereastră. Bulevardul era încă circulat, constituia o arteră însemnată pentru trafic. Am fixat fiecare trecător, fiecare vehicul staționat. Visam să detectez agenți în civil, spioni? Îmi dispăruse confortul bunei dispoziții. Am făcut stânga-mprejur spre frigider, ochind cutia de lapte. Speram să-mi revigoreze starea, dar gustul mi-a părut fad. Și totuși, încă nu-mi verificasem mesajele. Poate erau baliverne. Cine mi-ar fi controlat computerul nefolosit jumătate de an?

Un puhoi de mesaje rivalizând ca număr cu cele către Moșul de la Polul Nord. Primul imbold a fost să le selectez pe toate și să le șterg instantaneu. Apoi mi-a sărit în ochi ora ultimului sosit: 10:21 p.m. Adică acum trei minute.

De fapt erau două în interval de un minut. Unul din partea serviciului de e-mail care îmi ura bun venit. Bine că nu-mi închisese contul. Celălalt venea de la o adresă de mail cu un nume nefiresc, [anonimizat]. Nu avea titlu.

Am ezitat. De două ori l-am mutat în folderul de trash și de atâtea ori l-am readus. În cele din urmă l-am accesat. Un mesaj concis care suna așa:

Forest Park. Witches Castle. Orele 15. Mâine.

E grotesc doar ce e fabricat de natura umană; natura ca și univers fizic dăinuie sublim

Ziua opt

Adormisem greu, avusesem un somn zbuciumat, întrerupt de câteva ori, transpirasem. Nu cunoșteam senzația unui cowboy ieșit de la rodeo, dar bănuiam că epuizarea era pe acolo. Să jonglez cu enigme și capcane era tot ce-mi trebuia.

Mă gândisem să anunț poliția. Putea fi o opțiune. Nu foarte viabilă pentru că nu primisem amenințări, nu fusesem hărțuit, erau o conversație telefonică ce putea trimite mai degrabă către o farsă și un mesaj electronic ce nu însemna nimic. Probabil ofițerul de serviciu ar fi completat un proces verbal mai mult din inerție și mi-ar fi lăsat un număr de telefon, în caz că presupusa primejdie s-ar fi amplificat.

Cea mai convenabilă alegere era să uit bazaconia. Să-mi văd de recuperarea personală. Să parcurg lista de mesaje pe care le dădusem uitării, în mod sigur erau destule mult mai semnificative și poate cu înrâuriri asupra viitorului profesional.

Dar nu puteam. Nu-mi dădea stare. Cea care mă convocase avea legătură cu aspecte din trecut, mă cunoștea într-o măsură pe care aveam de gând s-o aflu. Îmi putea furniza informații care să-mi completeze jurnalul de călătorie înapoi în timp. Plus că eram foarte curios de ce alesese calea asta atipică, desprinsă din filme de box-office cu nivel ridicat de adrenalină. Și până la urmă era o metodă de autocunoaștere. Eram genul activ, doritor de evenimente, de angrenare în pâcla necunoscutului, sau un ins atât de la locul lui încât despăturirea ziarului era singura acțiune cu efect trepidant?

Am anunțat cabinetul doctorului Curtis că voi lipsi. Domnișoara Emma Jackson, secretara, s-a oferit să-mi facă legătura în biroul său, însă am preferat să evit confruntarea directă. Presimțeam că avea să întrebe care ar fi motivele.

Am petrecut dimineața consultând cu poftă exhaustivă documentația pe care Google o punea la dispoziție cu privire la Forest Park. O panglică vastă, colinară, de pădure bătrână, întinsă pe cinci mii de acri, situată în vestul orașului, peste râul Willamette. Însuma șaptezeci de mile de alei pavate sau drumeaguri mai puțin amenajate, destinate atât plimbărilor cât și activităților mai intense, jogging, biciclism sau chiar călărie. Se pare că era înconjurat, străbătut, de o suită de drumuri care comunicau între Portland, al cărui centru era la doar o milă de lizieră, și localitățile limitrofe.

Mă temeam ca nu cumva Castelul vrăjitoarelor, locul de întâlnire, să fie mult prea afundat în imensitatea verde pentru a mai răzbate în civilizație. Îmi trecuse prin cap și că s-ar putea să nu mai ies pe picioarele mele. Construcția era de fapt o ruină, dar cucerea prin tonul de basm care o plăsmuia. În întregime din piatră, genul acela de piatră folosită în vremurile medievale, nu fusese mai mare decât o căsuță cu etaj, etaj din care se păstraseră două ziduri față în față, a căror formă triunghiulară susținuse acoperișul. O vegetație abundentă formată din mușchi și ferigi contribuia la senzația unei creații a fraților Grimm. Pe internet circula o sumedenie de imagini și informații pentru acest monument constituit în celebru obiectiv turistic, ceea ce m-a liniștit întrucâtva, gândind că ar fi fost populat la ora stabilită. Am găsit și filmări pe care excursioniștii le postaseră pe Youtube. Traseul putea fi asemuit cu unul prin junglă. După un început asfaltat, devenea natural, cu un sol umed și pietros. Prima concluzie: îmi trebuiau bocanci sport.

Un taxi m-a adus în parc pe Northwest Upshur, intrarea Macleavy Park. De acolo aveam de urmat poteca. N-a știut să ofere detalii când am întrebat despre castel, amintind că viața lui se petrece între rutele Portlandului și familie.

Se înnorase. O răcoare amintind apropierea toamnei avea a-și spori intensitatea odată cu pătrunderea în glacialul pădurii. Chiar arăta a pădure bătrână. Vegetația foarte densă te învăluia. M-am informat la un cuplu de vizitatori și aceștia mi-au confirmat, arătându-mi o plăcuță indicator. Aproximativ cincisprezece – douăzeci de minute. Era 14:33. Am grăbit pasul.

Deocamdată drumul era bun. Un pârâu cât un fir de ață însoțea periplul, dar copacii, ierburile, erau atât de crescute, atât de aproape… asumându-și un cât mai terifiant rol de acompaniere către sălașul vrăjitoarelor. Verdele predomina unic, arogându-și dreptul de semnătură asupra tabloului forestier. Până și trunchiurile copacilor erau în aceeași nuanță, acoperite din plin de mușchi. Te-ai fi așteptat ca dintr-un moment în altul să-ți zâmbească un velociraptor, precum în Jurassic Park. Cu toate că simțeam rece și umed, transpiram.

Cerul se colorase gri aprins, din ce am putut distinge prin încrengăturile ramurilor. Am sesizat că mult mai mulți erau cei care se întorceau, speriați probabil de acumulările noroase. Am depășit doi bătrâni care se codeau să înainteze dincolo de limita asfaltată. Calea se transformase într-una montană, anulând ultima valență de confort al civilizației.

Am decis să alerg, testând astfel și capacitățile pulmonare amorțite. După două-trei sute de pași credeam că-mi dau duhul. M-am împiedicat într-un colț pietros, ceea ce a pus punct năzuinței. A pornit ploaia. Măruntă, apăsând și mai mult neliniștea de pe umerii mei. Mi-am șters fața cu mâneca hanoracului. Aveam o vagă senzație că nu mă aștepta nimic bun.

Și iată căsuța. S-a arătat dintr-o dată, într-un loc în care copacii s-au dat la o parte, un fel de luminiș în care cu greu ai fi putut parca două mașini. Corespundea imaginilor, cenușie ca și cerul, năpădită de ierburi. Și fără vizitatori.

Nu mă aștepta nimeni.

Ceasul arăta 14:56.

Există în desenele animate secvența cu personajul păcălit, care, în momentul când își dă seama, își imaginează un cap de măgar. Era cazul?

Am cercetat construcția. Nu avea fațadă, zidul din față al încăperii de la parter lipsea, arătând ca un garaj deschis. În schimb avea un perete frontal undeva în interior, delimitând probabil două spații. Din cele două ziduri laterale plecau niște prelungiri, pe stânga o înșiruire de trepte spre platforma descoperită de la etaj, cea din dreapta cum priveam aducând a magazie de scule din zilele noastre. N-am mai avut curiozitatea de a urca la înălțime și a admira împrejurul de sub cerul liber, singura opțiune de adăpost era jos, în „garaj”. M-am îndreptat alene, fără chef, privind poteca ce în curând avea să băltească.

– Bine ai venit, domnule Saintgeorge.

M-am întors, cutremurat. Vocea venea din interiorul firidei ca o magazie. O secundă, apoi s-a arătat persoana.

Nu-i distingeam clar fizionomia. Purta o șapcă cu însemnul Nike, o vestă sport peste echipamentul de trening și adidași. Fuma, făcându-mă să cred că aștepta de ceva vreme.

– Iar tu ești?

– Brenda. Intrați aici.

Barney, Brenda, Beau… am fi putut forma un trio muzical. Cred că declanșarea amuzantă a spiritului provenea și din dispariția temerii că nu mă aștepta cu un pistol încărcat.

– Ce dorești, Brenda? am interpelat-o în timp ce pășeam precaut în semiîntunericul interiorului ca un separeu.

– Iartă-mă pentru măsurile adoptate. Ești… suntem în pericol.

– Nu e o ploaie cu trăsnete, am continuat să glumesc, dezafectându-mi total neliniștile. Din cele ce distingeam, era drăguță. Poate mai tânără ca mine. Și încordată.

– Noi doi ne cunoaștem?

A încuviințat. Și n-a spus nimic. Ochii-i erau îndreptați dincolo de intrare, către împrejurimi.

– Colaboratori? Colegi? Parteneri?

– Așteaptă o clipă. S-a lăsat pe genunchi și s-a apropiat de peretele exterior. Voia să observe ceva prin perdeaua de stropi și vegetație. A rămas țintuită aproape jumătate de minut, veghind ritmul ploii, apoi s-a ridicat în dreptul căii de acces.

– E totul în regulă?

Simultan, un contur roșu a apărut de nicăieri, s-a plimbat o fracțiune de secundă pe chip, apoi s-a stabilizat. Nu s-a auzit decât imperceptibilul sunet al pătrunderii proiectilului prin țeastă. Un amestec de sânge și creier a erupt prin gaura din șapcă iar trupul s-a prăbușit lângă mine.

Am simțit ceva ca un declic. Fantasme indisolubile au scurtcircuitat sinapsele cu zgomote de arme de asalt. Amintirea apăsării degetului pe trăgaci s-a insinuat în prim-planul jocului supraviețuirii. Nu știu cum am ajuns s-o scotocesc pe Brenda, dar subconștientul activase instinctele, știa a căuta ceva ce trebuia să existe. I-am smuls pistolul de sub bluza de trening, m-am aruncat pe burtă, am armat, am tras. Ecoul s-a spart în tufele din dreapta potecii.

M-am postat în spatele zidului din bolovani solizi. Dacă atacatorul deținea arme de calibru redus, aveam un paravan. Dacă. Ținta armei cu lunetă putea fi montată însă pe un Barrett M107 semiautomat, de calibru .50 care ar fi transformat meterezele în pulbere stelară. Curios cum în clipele acelea apocaliptice în văgăunile simțirii se iveau mementouri decupate din acțiuni militare.

Tensiunea s-a păstrat cam două minute. Așteptarea nu genera teamă, ci adrenalină. Simțeam o poftă sălbatică din a goli încărcătorul în dușmanul nevăzut. Am calculat distanța până la primul arbore din potecă. Vreo cinci metri. Riscam, dar aici eram prea izolat în cazul unui asediu. Am studiat arma. Sig Sauer 9×19 mm Parabellum. Din latinescul Si vis pacem, para bellum. Cu magazie dublă. Utilizat de multe forțe polițienești sau forțe NATO. Puteam încerca un salt cu elan din fundul firidei, se năștea însă posibilitatea derapajului pe solul alunecos și de acolo o sumedenie de potențiale inconveniente. Așa că am ales un foc de susținere, deplasându-mă în pas alergător, ușor aplecat. Dacă exista mai mult de un atacator, aș fi avut mari probleme. Am ajuns cu bine, tălpile comozilor bocanci s-au comportat exemplar. Lipit de trunchiul unui arțar, mă situam în dreapta inamicului. Acesta trăsese de undeva din povârnișul care cobora în albia pârâiașului. Am realizat că trăsese o singură dată, glonțul ucigaș. Ceea ce însemna că aștepta să mă expun. M-am uitat fugitiv înspre alee. Nu se vedea nimeni. Folosisem patru cartușe, însă nu puteam ști dacă încărcătorul fusese plin. Ar fi trebuit să verific înainte de a ieși din adăpost, acum orice neatenție putea valora cât o viață.

Am ascultat. Ploaia stătuse, picuri cădeau din frunziș. Am luat decizia de a grăi, pentru că oricum avea la cunoștință unde mă aflam.

– Suntem înarmați amândoi și presupun că n-o să renunțăm niciunul. Ai vreo solicitare sau sunt vânatul numărul doi?

Tăcere.

– Amice, în curând vor apărea vizitatori. O rezolvăm acum sau cu altă ocazie?

Nu-mi plăcea. Era un joc de șah sinistru. În pofida presupuselor cote reduse de a scăpa teafăr, mă simțeam stăpân pe mine. Am fandat pe genunchiul stâng, răsucit, dat de-a berbeleacul, trecând poteca și înfundând șase gloanțe pe o rază de câțiva metri în tufe. Am alunecat spre apă în zig-zag, cu pași iuți, scrutând înainte și periferic.

Pustiu.

Un pâlc de ferigi se destrămase sub tălpile unor încălțări. Câteva urme se impregnaseră în mâl, pierzându-se în desișul de pe malul celălalt. Dacă m-ar fi așteptat cineva, aș fi fost curățat până acum. Am blocat arma, întorcându-mă. Vlăguit.

Doi alergători se întrezăreau pe acest drum către nicăieri. M-am așezat pe rădăcina unui copac, apelând numărul pentru situații de urgență. Îmi amintesc că m-au ridicat mai greu ca pe un sicriu.

– Spuneți că nu vă aminteați dacă o cunoscuserăți pe victimă?

– N-am idee ce s-a întâmplat în etapa anterioară a vieții mele. Cum v-am zis, m-a contactat aseară și telefonic și pe adresa de e-mail.

Inițial voisem să omit mesajul electronic, dar probabil aveau să verifice convorbirea. Erau doi inși aproape sudați, longilini, bruneți, un inspector și un locotenent, dacă înțelesesem bine, însoțiți de un operator cu o cameră video. Plus specialistul în neurochirurgie Harold Gibb, medicul care mă operase și evaluase pe întreaga perioadă. Obținuse învoiala ofițerilor de a asista la operațiunea de dat declarații întrucât starea mea se deteriorase gradat. Sufeream de vertijuri, tulburări ale vederii, mă anemiasem subit. Le comunicase că ori acceptă ori vor fi nevoiți să aștepte externarea, a cărei dată nu putea fi stabilită. Friedman, inspectorul, convenise. Nu eram suspectat de omucidere. Wheatley, locotenentul, adresase majoritatea întrebărilor și tot el nota detaliile, chiar dacă ședința era înregistrată.

– Și v-ați lăsat ademenit în fundătura aceea? La ce v-ați gândit când ați aflat propunerea?

– În primul rând, eram curios. Speram să aflu amănunte care să mă ajute la alcătuirea întregului.

– În ce măsură v-ați pierdut memoria? Cât puteți rememora din evenimente, persoane cunoscute? Întrebarea lui Friedman era destinată și doctorului Gibb, pe care l-a privit intens.

– Domnilor, în urma traumatismului cranio-cerebral pe care l-a suferit domnul Saintgeorge cu cinci luni în urmă, s-au produs leziuni la nivelul sistemului activator ascendent, ceea ce înseamnă că a fost afectată acea parte a creierului responsabilă pentru funcțiile de trezire și activare. Scala Glasgow, instrumentul care monitorizează nivelul de conștiență și apreciază prognosticul, a indicat un traumatism sever, pierderea funcțiilor de relație și tulburări vegetative, aspect echivalent cu ceea ce numim comă de gradul trei. Depășirea acestei perturbări, revenirea în stare de conștiență, din păcate au fost însoțite de o formă de amnezie retrogradă, o insuficiență ale cărei estimări nu pot fi exemplificate în procente.

Wheatley a oftat.

– Femeia… ați putut estima care ar fi fost raporturile în care era cu dumneavoastră?

– A fost, cred, ultima întrebare pe care i-am pus-o. Din nefericire, nu a mai trăit pentru a putea replica… De fapt, nu mi-a oferit răspunsuri detaliate la nicio întrebare.

– V-a amenințat cu arma?

– Poftim? Interogația lui Friedman m-a lăsat cu gura căscată. – Nicidecum! De unde până unde?

– V-a transmis că deține o armă?

– Nici asta.

– Atunci cum de ați intrat în posesia ei?

– Nnu.. șștiu. Pur și simplu.

– Pur și simplu? a repetat locotenentul.

– A fost instinctiv. Faptul că-mi spusese că suntem în pericol… Ceva m-a făcut să presupun. Sau cel puțin să verific.

– Ați știut să o folosiți?

– Oricine cunoaște că o armă de foc are o piedică!

– Îhm… Chiar și un amnezic, i-a scăpat lui Wheatley, trecând peste mustrarea vizuală a inspectorului cu nepăsare.

– Domnilor, s-a amestecat doctor Gibb, dacă deveniți tendențioși, vă anunț că interviul se suspendă până când domnul Saintgeorge, a cărui persoană nu face obiectul unei acuzații, va fi valid.

– E în regulă, am rostit concomitent eu și Friedman. Sunt anumite chestiuni pe care mi le amintesc, am continuat. Altfel aș fi avut IQ-ul și comportamentul unui sugar.

Ochii scăpărau a nemulțumire, chipurile se păstrau calme. Simțeam totuși cum pe dinăuntru tensiunile se ridicau la pătrat.

– De ce nu ați decis să rămâneți la adăpost?

– Pentru că aveam de ales între a fi tocat mărunt ca un pui în coteț sau a-l surprinde cu o reacție adversă. Riscuri erau și într-un caz și în altul. Am preferat să-mi ofer libertate de mișcare.

– Să revenim la atenționarea spusă de femeie. A pronunțat „sunteți” sau „suntem”?

– Întâi m-a vizat pe mine, apoi a corectat.

– Dar atacatorul nu a dorit s-o ucidă decât pe ea. Ar fi avut prilej să vă culce la pământ atunci când ați ieșit sau când ați coborât râpa în căutarea lui. Însă a preferat să plece.

– Mda, mă frământ și eu. Nu l-a împiedicat nimeni. Ipoteza cea mai plauzibilă e că a remarcat că nu-mi spusese nimic Brenda. A înlăturat sursa, ceea ce înseamnă că fără informații nu reprezint o problemă.

S-au privit.

– Calculatorul. Poate fi supus unei expertize?

– O să vă trimit mesajul. E așa cum vi l-am expus, la obiect, concis. Iar adresa, una care nu spune nimic, nu există în istoric.

– Ar fi fost mai bine să aflăm de unde s-a transmis mailul, a insistat pe bună dreptate locotenentul.

M-am predat.

– Vă las cheia locuinței. Sper să încheiați până revin.

– Apreciem, domnule Saintgeorge. Vom fi rapizi.

Mi-au strâns mâna. Gibb i-a însoțit. Fusese prima zi proastă.

De-ar exista un Centru de Închiriat Adaosuri de Înțelepciune pentru cei care și-au „prins” mintea în aflarea rostului…

Ziua zece

Fusesem la fel de investigat precum un astronaut. În afara orelor de odihnă, cele treizeci și două rămase însemnaseră o cavalcadă a instrumentelor asupra reacțiilor. Pe o parte mă secătuiseră, pe alta mă vitaminizaseră. În cele din urmă, doctorul Gibb semnase fișa de externare, liniștit fiind că surmenajul nu adusese repercusiuni. Însă mă rugase pe un ton imperios să nu mai sar peste vizita la doctor Curtis. Aflase.

Între timp sunase și Friedman să-mi spună că a verificat calculatorul. Mi-a mulțumit și recomandat să-l contactez dacă îmi reamintesc ceva sau apar informații noi.

Am căutat să-mi golesc mintea în timp ce luam loc pe fotoliul comod în cabinet. Dacă aflase despre tevatura mea, Curtis n-a pomenit o vorbă.

– Ce crezi despre moartea clinică, doctore?

– Că reprezintă o perioadă în care organismul nu mai reacționează la factori excitanți externi sau interni, devenind nereceptiv la stimulii centrilor nervoși care coordonează respirația.

– Nu-mi da explicația științifică.

– Dacă îi ceri unui adept al lui Hipocrat o definiție spirituală a noțiunii, mă tem că vei avea de așteptat.

– Mă gândeam cum poate fi redenumit procesul, menținând ceea ce presupune moartea clinică, însă cu subiectul pe picioarele sale.

– Spune-i zombi. Aici vrei să ajungi?

– Aș putea fi? Vreau să spun, dacă nu-mi voi aminti nimic despre mine, aș putea fi încadrat aici…

– Dacă vei continua să îți canalizezi energiile înspre aceste frământări, nu te vei simți mai mult decât un deținut în libertate.

– Nu e vorba de asta. Simt că e ceva cu mine. Așa… ca o enigmă. Pare că se petrec evenimente ciudate în jurul meu.

– Vrei să detaliezi?

– Vreau să găsesc un punct de plecare. Până atunci sunt tentat să percep realitatea ca pe o fotografie mișcată.

– E un cumul de foarte mulți factori, de reacții chimice care au loc la nivel cerebral, de influențe externe favorabile… de multe întâmplări fericite.

– Toate sunt corelate cu teoria haosului.

– Dacă extrapolăm cunoștințele medicale către termeni generali, putem forța discuția spre acest subiect. Numai că vom risca să alunecăm pe o pantă evazivă.

– Am lecturat câteva articole dimineața asta. Aș zice că fenomenele pe care le prezintă s-ar înscrie cel mai bine pe traseul unei eventuale… tămăduiri.

– Dezvoltă-ți ideea, Beau.

– Păi… enunțul matematic vorbește despre existența unei particularități în anumite sisteme care se manifestă sub forma unui comportament imprevizibil pe termen lung. Un comportament haotic.

– Lasă-mă să ghicesc, te-a captat efectul fluture, exemplul cu zborul fluturelui.

– Cum de știi?

– E modelul cel mai circulat, citat în Wikipedia și într-o sumedenie de alte articole.

– M-a fascinat, chiar dacă pare fantezist. Adică, mișcarea aripilor unui fluture să poată influența într-atâta măsură atmosfera încât să aibă înrâurire asupra unor fenomene meteo… În schimb mi-a părut mai verosimilă varianta unor întâmplări ordinare, care la un moment dat se succed altfel dintr-un motiv ivit pe traseu. De pildă, ce s-ar fi întâmplat dacă descopeream când mă pregăteam să plec că mi s-a fisurat robinetul de la baie? Și până găseam un remediu temporar, treceau câteva minute. Și astfel, în loc să cobor liniștit scările, întâlneam un vecin care se chinuia să urce mobila, și care mă ruga să-l ajut să introducă în apartament canapeaua. Și în acest răstimp, câțiva lucrători începuseră niște operații la o conductă de gaze pe trotuarul de vizavi. Iar exact în momentul în care am traversat prin dreptul lor, pentru că la capătul străzii se produsese un ambuteiaj, o neatenție a făcut ca acumularea de gaze să aibă contact cu o scânteie?

– Efectul dominoului.

– E același lucru sau bat câmpii?

– E interpretabil. Efectul e neașteptat, funcție de variabilele din traseu. Dar rezultatul poate fi unul pozitiv, nu neapărat cum l-ai exemplificat tu.

– Dar tocmai acest rezultat ar putea fi un șoc pentru memoria mea. Înțelegi doctore?

M-a privit semiîncrezător.

– Nu poți introduce necunoscute într-o ecuație haotică, sperând la anumite prognoze.

– Las-o baltă, am izbucnit. În ce fel să-mi ajute astfel de ședințe pline de discuții în contradictoriu? Care e metodologia? Credeam că există un mod prin care medicul te ghidează, îți călăuzește simțurile, trăirile cât mai aproape de porțiunea afectată. Pot vorbi săptămâni întregi despre ce am făcut, ce am simțit… toate astea se referă la momentul actual. Cum să facem corelația, cum? Nu sunt sub imperiul furiei, nici măcar al nerăbdării, am însă impresia că joc tenis cu un perete. Oricum aș direcționa mingea, revine cu dificultate mai mare de returnat.

– Crezi în educația spiritului?

– Mi-e sete. M-am ridicat și m-am dus la aparatul watercooler din colț. Am dat pe gât un pahar de apă rece, sățioasă. – Aș da dovadă de lipsă de bun simț dacă aș fi sceptic?

– E vorba de cum formulezi.

– Păi… atacăm prea multe paragrafe disparate. Oameni-legumă, teorii și fenomene cu efect indescriptibil, acum educație spirituală… Îmi pare rău dacă te-am jignit.

– E ok. Nu a fost un afront. Poate ai zgândărit puțin egoul profesional, a surâs Curtis.

– Bun, dar ce are religia cu tratamentul meu?

– Am formulat educația spiritului, nu cea spirituală. M-am referit astfel la acele însușiri care determină firea lăuntrică să străbată cu ușurință căile imateriale pe care pășește. Dacă făceam apel la spiritualitate, nu la spirit, aș fi formulat „căile care îi sunt hărăzite”, a glumit el.

Avea un zâmbet plăcut când îl folosea.

– Vorbim de autocontrol?

– Autocontrolul e produsul final. Șlefuit de cine?

– Hm… de mental.

– Încearcă să întocmești un breviar. Titlul ales e bun.

– Cred că ține de cât de capabil e individul. Cât de solide sunt compoziția, ADN-ul. Și apoi de experiențele anterioare, de pregătirea specifică. Și de țeluri, de năzuințe. Deși poate acestea derivă tot din structura nucleică.

– Tu ce năzuințe ai?

– Acum? Să mă redescopăr. Prin reînnodarea firului rupt.

– Greșit. Nu e un țel. E o idee fixă. O marotă.

– Și atunci ce deziderate să-mi aleg?

– Cele în care te regăsești. Cu cât clepsidra scurge momente, cu atât realitatea prinde culoare, contur. Implicit și tu. Scopul tău e să privești înainte. Să urmărești autocunoașterea, echilibrul intern, dar fără a privi peste umăr. Nu ai nevoie de tălmăciri onirice, de surogate amăgitoare. Facem un exercițiu simplu. Închide ochii. Cadrează-ți pulsația prin inspirație adâncă. Fă abstracție de mine. Așteaptă câteva secunde și află ce gândești. Ce îți dorești.

Am procedat întocmai. Am căutat să-mi golesc mintea de evenimentele întipărite în ultimele trei zile, autosugestionându-mi o relaxare asemănătoare procesului hipnotic. Numai că nu știam cum să ajung la acea destindere mentală, însă cred că nu asta urmărea Curtis. Ci concentrarea pe ceva anume. Gânduri, imagini în mișcare s-au încolonat formal pentru a rupe rândurile, a se amesteca în formațiuni rebele. Zăngănit de arme a răzbătut peste pajiști fundamental temperate, rodind frământări interne, iscând cutremure. Dorințele s-au creionat mai întâi translucid, apoi s-au materializat sub forma unui personaj dintr-un shooter 3D. Eroul își pierduse armamentul și lupta cu mâinile goale. Era încolțit, dar se descurca. Totuși își dorea ceva. Ceva ce s-ar fi îngemănat cu temperamentul, cu modelul tipologic configurat a posteriori. Își dorea într-adevăr ceva…

Ceva care să ucidă.

Mi-aș dori o ucenicie pe lângă Cel ce Supraveghează Destinul, poate aș dobândi intuiția cu care să pot face alegeri…

Ziua doisprezece

Picoteam, odihnindu-mi brațele solicitate în ședința la sala de forță. Pompasem bicepsul și tricepsul cu greutăți medii și repetări multe. Pornisem televizorul pe un canal cu filme de epocă, alb-negru, căci prinsesem o reclamă cu o peliculă din seria Hitchcock. Îmi scăpase ora, dar nu-mi băteam capul, păstrasem vizionarea postului respectiv parte din captivare, parte din inerție.

Garsoniera arăta intact, inspectorii lucraseră operativ, discret, curat. Nu cunoșteam dacă Friedman avansase vreun pas în descoperirea intrigii și nu prea nutream speranțe că puteam obține vești din partea sa. Informațiile nu puteau circula decât într-un sens. Mă temeam ca nu cumva să fi instalat vreun program keylogger pentru a-mi supraveghea activitatea. Nu era deontologic, nici măcar legal, dar era fezabil. Drept pentru care am descărcat de pe internet un program anti keylogger, deși nu eram prea convins de puterea de combatere în raport cu o versiune profesională, eficace, pe care ofițerii ar fi activat-o.

La un calcul sumar, eram nicăieri. Pe cont propriu, dacă excludeam cele două persoane din domeniul medical, care mă tutelau. Descoperisem, parcurgând e-mailurile, că nu eram angajat al unei companii, operam ca liber profesionist, în baza relațiilor pe care le construisem în sectorul industriei publicitare. Ceea ce actualmente nu prea mă ajuta, căci mă simțeam golit de orice capacitate creativă. Pe de altă parte, contul bancar se diminuase pe măsură ce mi se redusese subvenția alocată tratamentului. Ezitam să mă interesez la organele de jurisdicție despre modalitatea de calcul și condiții, pentru că mai întâi trebuia să verific contribuția la fondul de asigurări sociale. Cu alte cuvinte, în loc să mă ocup de statutul meu social, aveam grijă să mă lupt cu morile de vânt ale zbaterilor interne.

Am trasat o linie imaginară și am decis. Voi aștepta să treacă weekendul. Mai mult decât crima înfiorătoare petrecută sub ochii mei mă îngrozeau amănunte precum acela de a descoperi că mă simțeam în elementul meu cu o armă în mână. Atunci pe teren nu băgasem prea mult în seamă, consumul de adrenalină al jocului viață-moarte mă ținuse conectat pe frecvențe mult prea dinamizante. Conștientizasem mai ales în cabinetul doctorului. Căruia nu-i împărtășisem „fascinanta” revelație.

Celălalt amănunt era și mai înspăimântător. Cum de cunoșteam modele de arme? Recunoscusem producătorul pistolului femeii cu ușurința cu care recunoști logo-ul McDonald’s. Scotocisem unicul sertar cu acte, doar-doar aș fi găsit un permis de membru al unui club de tir sportiv. Sau almanahuri despre istoria armelor de foc moderne. Nu am găsit nimic care să ateste pasiunea mea pentru sportul ăsta.

În schimb am găsit livretul militar. Servisem la Divizia a 4-a Infanterie, Fort Carson, Colorado. Brigada a 3-a, “de fier”. Retras cu gradul Sergent Clasa Întâi. Am găsit două trese aurii pe fond verde. Toate acestea nu-mi spuneau nimic, așa că m-am adresat exhaustivului suport oferit de internet.

Se mai numea Divizia Ivy. În prezent se menționa că ar fi cuprins un batalion central, patru brigăzi de infanterie și trupe terestre de combat, o brigadă de susținere a operațiunilor aeriene, o brigadă menită oferirii suportului tactic și logistic, o brigadă de foc, constituită pentru operațiuni de implementare-livrare de materiale și echipamente incendiare. Se mai relata că divizia era una din cele mai bine tehnic prevăzute ale armatei.

Într-o țiplă, în spatele livretului, zăcea fișa medicală din perioada stagiului. Am deschis-o într-o doară. Ceea ce am găsit avea să-mi stingă o parte din neliniști prin nașterea altora.

Se pare că operasem într-un batalion ONU, denumit UNPROFOR, în timpul războiului din Bosnia. În timpul unei operațiuni de salvare mă accidentasem grav. Suferisem două operații, la ambii genunchi. Fuseseră afectate atât meniscurile cât și ligamentele încrucișate. Plus tendonul rotulian la genunchiul stâng. Trebuie că celui care atașase câteva fotografii nu-i curgea sânge cald prin vene, imaginile erau de-a dreptul horror.

Am pus deoparte dosarul și l-am sunat pe Barney. Cel puțin mă lămurisem în privința apetenței pentru arme de foc sau pentru tendința de întreținere a sistemului muscular prin efort fizic.

– Noroc, bătrâne! mi-a luat-o el înainte, aveam de gând să te sun. Te voi vizita weekendul ăsta. Dacă nu ești ocupat.

– Nu, deloc. Până atunci voiam să te întreb câteva detalii.

– Dă-i drumul.

– În ce perioadă am lucrat împreună?

– Să fie un an jumate de când ne-am despărțit. Încă muncești să închegi piesele lipsă?

– Ceva de genul. Deci am fost colegi opt luni. Apoi tu ai spus că ai plecat. N-am găsit printre hârtii ceva care să-mi spună cât am continuat eu. Noi doi am păstrat legătura?

– Ăă.. M-ai prins amice. Nu cine știe ce. Mai mult la început, apoi am pierdut accentul ăsta. N-aș zice că din vina cuiva. Poate nu mai aveam timpul necesar, poate nici nu ne-am străduit…

– Stai liniștit, nu suntem la ora reproșurilor. Dar cei cu care lucram înaintea colapsului, fie au găsit alți colaboratori, fie vor fi dispuși să reluăm… Însă împărțeam strict o relație profesională. Trebuie să încep de undeva și ghinionul tău e că momentan ești cel care a adus o contribuție la progresul meu.

– Te-am ajutat? Cum?

– Am dibuit parola.

– Ohoo, bravo! Atunci merită sărbătorit parteneriatul. Ai permisiune la alcool slab?

– N-am întrebat. Spune-mi, Barney, eu cât am mai rămas la CAOO? Ai idee?

– Nu mult, vreo trei luni. Îți făcuseși planuri de continuare pe cont propriu înaintea mea chiar.

– Deci să fie cam un an în care am operat individual… Spune-mi, am avut vreo colegă, Brenda? Sau cunoști pe cineva cu prenumele ăsta?

– Colegă… Nnu creed… Tânără? Cum arată?

Mi-am dat seama că nici n-o privisem cu luare-aminte.

– Brunetă, am îngăimat. Undeva la treizeci-treișcinci. Înălțime, talie medii.

– Mda, felicitări! Tocmai ai descris o zecime din populația feminină a Americii.

Râdea. Am râs și eu.

– Eram mulți oameni în ditamai trustul, a continuat. Multe ramuri. Idei publicitare pentru media, pentru reclame stradale, pentru materiale inscripționate pe costumații vestimentare sport, sigle, logo-uri etc. Te mai ciocneai de unul-doi, dar departamentele nu comunicau între ele decât prin managerii de proiect. Cine e această Brenda? Vreo cucerire?

Nu i-am dezvăluit.

– Nu. Încerc să mă familiarizez cu oamenii din spatele mesajelor.

– Bun așa, începe cu latura estetică. Mai ai și altele?

– Ar mai fi, dar le vom puncta când ne vedem. Ajungi vineri seara ori sâmbătă?

– Încă nu știu. Te anunț cu o zi înainte. Ok?

– Perfect. Mulțam, Barney.

Am închis. Dintr-o dată, spațiul locuibil devenea sufocant. Nu-mi găseam starea în regimul ăsta de acumulări interne care moleșeau fizic. Am îmbrăcat o bluză, pantaloni trei sferturi, reebok în picioare și molfăind o gumă, am pornit după un loc de recreere.

Tom McCall Waterfront Park era un loc optim. Amenajat de-a lungul râului Willamette, înglobând o suită de monumente sau construcții simbolice precum Memorialul cuirasatului Oregon, Cercul Prieteniei dedicat înfrățirii Portlandului cu orașul japonez Saporro, Monumentul Poliției, fântâna Salmon Street Springs, ocupa o distanță considerabilă. Era în suficientă măsură populat cu oameni de toate vârstele, dornici de promenada de după-amiază. Am pornit în alergare ușoară, curios dacă-mi voi auzi genunchii păcănind. Din fericire, pernele de aer ale încălțărilor atenuau efortul de a păși peste asfaltul incomod. Îmi luasem căștile și mp3-ul portabil, în speranța de a rupe firul gândurilor anevoioase. Aveam memorate vreo cincizeci de piese ale lui „The Boss”, Bruce Springsteen și am ales Born to run drept melodie potrivită să încep producerea de energie cinetică.

Am rulat două circuite jumătate între podurile Steel Bridge și Hawthorne când plămânii au sucombat iar picioarele au devenit de plastilină. Eram stors. Am cumpărat o sticluță de apă plată și m-am sprijinit de balustrada de pe malul râului, cu ochii ațințiti în albastrul închis al apei. Te găseai într-un loc luminos, inducând momente efuzioniste ori contemplări abisale. Petrecusem jumătate de oră de repaus și tonifiere, răsucit către oraș, cercetând împrejurul, clădirile centrului răsărind peste arborii ușor rubinii, aleile, plimbăreții de serviciu și amatorii de exerciții fizice. Grupuri statice, figuri solitare, încadrându-se într-o secvență peisagistică urbană. Ba nu, mai făceau notă discordantă trei muncitori cu căști pe cap tolăniți în iarbă și mâncând produse fast-food – parcă puțin ostentativ. Și insul acela cu ochelari de soare și costum prea discordant pentru vestimentația specifică zonei. Stătea în același loc, pe o bancă pe care ulterior se mai așezase o tânără cu un cățel. Mai înainte admirase telefonul mobil, acum mușca dintr-un baton de ciocolată. Iar chipul îi râmânea fix, de parcă ar fi avut gâtul prea rigid pentru a-l roti.

Mă urmărea!

Știam asta, fără a o putea explica.

De cât timp ședea acolo? Hm, parcă era în momentul când m-am întors cu spatele la apă. Dar când alergasem unde fusese? N-ar fi ținut pasul cu mine îmbrăcat așa, nici n-ar fi putut pedala sau cu alt mijloc de agrement. Atunci cum?

Am aruncat recipientul la coș, mi-am verificat șireturile, reluând alergarea spre capătul de nord. N-am privit înapoi până la columna din apropierea lui Steel Bridge. Mă așteptam să-l găsesc acolo, ascuns într-un vehicul pe Naito Parkway, artera care însoțea liziera verde a parcului. Dar n-am văzut nimic.

Cu sau fără părerea ultimă, viața mea vădea accente de thriller. Era vremea să pornesc spre casă, să fac un duș. Să mă hrănesc. Caloriile arse și lucrătorii aceia îmi deschiseseră apetitul pentru un mini dejun măcar. Erau cam douăzeci de minute de mers lejer în linie dreaptă pe Northwest Hoyt Street. Cele câteva măsuțe amenajate pe trotuar ale localului de vizavi căzuseră pradă clientelei. Mă obișnuisem să monitorizez activitatea de la înălțimea etajului doi de fiecare dată când mă spălam pe dinți. Am aruncat un ochi și acum, în timp ce deschideam ușa clădirii.

Personajul era acolo.

Într-o surescitare crescândă, am urcat, privind în jos pe scări, așteptând să apară, cu o armă cu amortizor. Înăuntru domnea liniștea neființei. Am încuiat ușa, repezindu-mă la geam. L-am zărit la aceeași masă, sorbind dintr-o ceașcă. Ei da, ora cafelei. Îmi pierise pofta de mâncare.

Cartea de vizită a inspectorului zăcea pe birou. Nedesprinzându-mă de fereastră, am apelat.

– Friedman.

– Bună ziua, Beau Saintgeorge. Am o problemă. Un ins se ține după mine.

– Spuneți că sunteți urmărit?

– Asta spun.

– Îl puteți descrie? Unde sunteți acum?

– Acasă. Am alergat în parcul Tom McCall. Era acolo. Acum e aici, la cafeneaua de peste drum. Un individ în costum negru. Nu-i deslușesc trăsăturile, poartă ochelari cu lentile închise. Puțin burtos, cu o frizură neglijentă.

– Hm… Rămâi pe fir, verific.

– Ce? În urechi mi-a parvenit vocea unei dudui care îmi spunea să nu închid. M-am păstrat în spatele geamului. Urmăritorul a scos un telefon din haină, conversând jumătate de minut. Nu s-a uitat în sus niciun moment. Apoi Friedman a revenit.

– E în regulă. E McNeill. Omul nostru.

– Pardon? Ați pus un om pe urmele mele?

– Avem motivele noastre. Nu te îngriji, nu caută nimeni să te scoată din uz.

Trecuse la persoana întâi. Ca și cum poziția de egalitate se transformase într-o tutelă. Mă întărâta.

– Și ce mai intră în calupul ăsta? Urmărirea telefonului, a corespondenței electronice? Sunt sub protectoarea aripă a lui Big Brother?

– Domnule Saintgeorge, nu vă jucați cu vorbele. Fără să vă amintiți, probabil dețineți un motiv important, altfel tragedia n-ar fi avut loc. E nevoie să facem o legătură, întrucât activitatea ulterioară nu produce nicio suspiciune. Nu putem avansa decât dacă menținem contactul direct cu dumneavoastră.

– Știți că mi-ar fi foarte ușor să apelez la un avocat, am încercat să fiu rigid, și porcăria ar înceta imediat.

– Nu neapărat, dacă procurorul ar fi încredințat că e unica măsură pe care poliția o poate adopta pentru prinderea făptașului.

Vă rog să înțelegeți că nu am recurs la o încălcare a intimității, a vieții private. Nu avem dreptul acesta. Convorbirile nu pot fi ascultate fără un ordin judecătoresc. Tot ce executăm e o misiune de supraveghere de la distanță.

Nu m-a convins, dar cel puțin avea o tonalitate caldă.

– Dacă omul dumneavoastră mi-a sărit în ochi mie, cu siguranță n-ar scăpa neobservat unui ins rutinat.

– I-ar fi fost suspect respectivului dacă n-am fi făcut-o. Și dacă tot m-ați sunat… voiam să vă caut și eu pentru o scurtă întrevedere la birou. E mai convenabil decât la telefon. Mâine la zece ar fi bine? Secția centrală, 2nd Avenue Southwest 1111.

M-am mai liniștit. Cu un minut în urmă îmi imaginam schimb de focuri în Strada Mare.

Cu fiecare minut ne mai iluminăm câte puțin. Primi-ne-vor porțile înțelepciunii cu efectul unei explozii solare?

Ziua treisprezece

Sediul central al Poliției din Portland ocupa o construcție cu arhitectură nouă, spațioasă, cam de douăsprezece-treisprezece etaje, din ce am distins la o șubredă numărătoare. Într-o dispoziție apăsătoare și cu o grimasă contractată am intrat în clădire pășind apăsat, decis a mă încadra într-un loc ce simboliza esența noțiunii siguranță.

Am anunțat la intrare, ofițerul de serviciu a verificat, m-a legitimat, apoi m-a îndrumat către etajul al treilea, Departamentul Omucideri. Interiorul se arăta spectaculos, larg, sobru, placat cu marmură, nevădind nimic din elementele sufocante, de înghesuială, cu care te obișnuiau filmele polițiste. Cu bonton, inspectorul Friedman m-a așteptat la capătul scărilor.

– Bun venit, pe aici, te rog.

Mi-a strâns mâna cu fermitate, conducându-mă pe un coridor prevăzut pe stânga cu mai multe cabinete, pe dreapta cu un spațiu de lucru deschis, birouri separate de mici paravane, precum lojele arenelor de tenis. Mi-a făcut semn către o ușă, pătrunzând într-un spațiu luminos, cu o masă de birou a cărei tăblie avea forme arcuite, rotunjite, de un gri sclipitor. Era așezată pe o latură a încăperii, orizontul vizual desfășurându-se de la fereastră la ușă.

– Feng shui? am întrebat.

– Cadru natural prin viziunea unei experte în amenajări interioare. Mereu am impresia că obiectele îmi cad de pe masă, la ce decupaj are.

Fereastra semideschisă oferea o răcoare relaxantă. Mi-a indicat un scaun. Am intrat în subiect.

– Am omis să întreb aseară, cât va dura monitorizarea asta?

– Să înțeleg că nu dorești o cafea… sau poate?

– Mulțumesc, mi-e dificil să adorm și fără aportul ei. Ce chestiuni erau de vorbit față în față?

A fluturat un dosar.

– Accidentul în urma căruia ai fost până curând în comă s-a petrecut acum cinci luni. Curios este faptul că te mutaseși în Portland cu numai două săptămâni înainte.

M-am gândit la ce-mi relatase Barney. Nu prea se încălecau detaliile.

– Sigur?

– Stau mărturie hârțoagele. Mă rog, înregistrările în bazele de date. Atunci ai închiriat garsoniera de pe Hoyt Street.

– Și până atunci?

– De necrezut, dar nu există informații. Decât unele foarte vechi, de când ai servit ca militar activ, ai fost rănit pe frontul fostei iugoslavii, operat, trimis acasă, ulterior decorat și retras din serviciul militar.

Am cugetat.

– Bun, și cu ce adresă figuram atunci?

– Nu e specificată această informație, dar sigur nu ai locuit în Portland, căci am verificat acest lucru la serviciul de evidență a populației. În afară de asta, faptul că ai crescut la un orfelinat și nu ai familie, întregește aura de mister…

– Îhm… Nici mie nu mi-a venit să cred când am aflat. Crezi că e ceva suspect aici?

– Pot spune că e cam ciudat. Dar cu siguranță această perioadă a fost acoperită cumva, doar că momentan nu sunt în posesia datelor, m-a asigurat el.

– Aș putea să mă uit prin hârtiile personale, poate există ceva, deși chiar ieri am scotocit și nu mi-a sărit nimic în ochi.

– Te asigur că n-ai niciun act edificator.

– Poftim? De unde știi? Apoi am făcut legătura. – V-ați uitat când ați verificat computerul, nu?

A admis cu un gest în parte împăciuitor, în parte scuzabil.

– Lucrul acesta ar putea să mă supere, dar să spunem că e în interesul meu ca ancheta să decurgă bine și să aflăm dacă mi se mai pregătește ceva.

– Mă bucur că ești cooperant, domnule Saintgeorge.

– De ce n-aș fi? Doar îmi păziți spatele, am fost eu răutăcios în timp ce gândurile străbăteau câmpii neclare. – Ce-ar fi fost dacă accidentul nu s-ar fi petrecut?

– Cel de acum câteva zile? O întrebare bună…

– Nu, accidentul meu. Coma. O întrebare și mai bună, nu?

– Se spune că a fost incident de vânătoare. E eroare tragică. Am verificat raportul întocmit de ofițerii care au investigat incidentul. Un proiectil al unei arme de vânătoare Sako Finnlight, destul de rar întâlnită, care, iartă-mă că o spun așa, a făcut cele mai mici ravagii cu putință. Cred că ești la curent că eforturile au rămas fără rezultat. Au fost verificați și răsverificați toți deținătorii de armă de vânătoare membri ai asociațiilor de profil care s-au aflat în zonă într-un interval de șaptezeci și două de ore. Mai ales că s-a întâmplat într-o rezervație monitorizată strict și cu puține escapade vânătorești, aparținând lui Multnomah Hunting Club. Al cărei membru nu erai.

– Și ce căutam acolo?

– Nu ți-a spus?

– Cine ce să-mi spună?

– Jasper Curtis. El a fost cel care te-a introdus, fiind Gold member, trăgând niște sfori. Terapeutul tău.

Polițistul renunțase la costumația „de etichetă” și adoptase o ținută casual, blugi și jachetă sport. Se așezase în răcoarea clădirii dispuse în diagonală față de sediul Poliției, sorbind dintr-un Mountain Dew. Supraveghease taxiul în care subiectul urcase de la o distanță de cinci mașini, pentru a putea capta eventuali „vânători”. Știa de la inspectorul Friedman că era programată o întâlnire, așadar destinația avea să fie clădirea de pe 2nd Avenue. Mai știa și că era la fel de vizibil pentru un potențial urmăritor precum însemnul hollywoodian privit de pe Santa Monica Boulevard. Dar dacă urmăritorul îi putea avea în vizor atât pe subiect cât și pe polițist, i-ar fi fost infinit mai greu să păstreze un al treilea ochi pentru unitatea de back-up, alcătuită din doi ofițeri situați la o distanță suficientă.

– McNeill, te poți duce să te ușurezi, auzi în dispozitivul din ureche glasul colegului. Poți să-ți iei și bilete la Blazers, numai să nu întârzii la vreo porție de megaburger de nu vrei să te rostogolească prin secție căpitanul, se amuză vocea.

– Profiți că nu pot șușoti, Preston, sâsâi polițistul, scoțând telefonul mobil și vorbind cu un apelant fictiv. Liniște și pace în urmă?

– Drumul e neted. Bucură-te că te poți ușura în voie, cu o „coadă” ce te acoperă. Nouă cine ne veghează fundurile?

– Sunteți ca ăia doi din Bad Boys, echipajul de șmecheri cărora nu le tăcea gura. Păstrați-vă atenți la ce se întâmplă și nu mai purtați grija vezicii mele, da?

– Înțeles. Chiar e mai bună decât munca de birou treaba asta. Mai vezi o domnișoară, o…

– Tacă-ți gura, Preston, izbucni un al treilea glas, verifică mai bine van-ul verde staționat lângă Starbucks, n-a coborât nimeni din el de cinci minute.

– Gata, Mc Neill, te părăsesc, nu mă mai joc, răzbătu oftatul. Over.

Agenții încercau joaca de-a șoarecele și pisica, însă o momeală atât de evidentă nu putea păcăli pe nimeni. Cu „baliza” aceea de ofițer postată în apropierea fluturelui, înțelesul era evident și pentru un neinițiat. În loc să se preocupe în mod absolut de reducerea criminalității într-un oraș a cărei rată era mai mult decât îngrijorătoare, conducătorii găsiseră de cuviință a orienta resursele polițienești către supravegherea unui individ cu creierii zguduiți. Dacă pentru aceștia importantă era informația, pentru ei, cei din umbră, aparținătorii, erau vitale studierea psiho-comportamentală, reacțiile individului în momentul reintegrării sociale. Reacții neșlefuite, momentan înfrânate, poate pentru că magistrala cerebrală a subiectului încă nu făcuse priză cu medicația adecvată. Însă elemente reale precum dezinteresul societății, nedreptățile, conflictele, vor cântări esențial în presurizarea comportamentală previzionată în condiții de laborator. Era nevoie de câteva adieri care să onduleze traseul fluturelui.

Primul observator se decuplă din starea de acalmie urmărind cum un trecător tuși violent, înecându-se, sprijinindu-se de un Nissan NV staționat lângă trotuar, al cărui șofer se clinti în cabină. Coborî geamul, întrebând ceva. Trecătorul dădu să se redreseze dar se împletici, vomând. Șoferul deschise portiera, prinzându-l de umeri. Pietonul refuză ajutorul, scuturându-se, rămânând cu o mână pe capotă. Se șterse cu mâneca vestonului, apoi se răsuci, rezemându-se. Sub privirile dezgustate ale șoferului, scoase din buzunarul hainei un recipient a cărui etichetă de albastru închis denumea un celebru producător național de votcă. Conducătorul vehiculului își schimbă diametral atitudinea, îndrumându-l să-și vadă de drum. Apoi intră în mașină, semnaliză și se îndepărtă de pata odioasă de pe trotuar.

– Eram cu el când s-a întâmplat?

– Se poate spune așa. În același perimetru, în spatele său la câțiva pași. Există sectoare delimitate în care membrii clubului se desfășoară, pentru care iau cunoștință, semnează, iar dacă le încalcă pot chiar răspunde penal în cazuri nefericite soldate cu incidente.

– Curtis a fost învinuit?

– N-a fost cazul. Dar a plătit pecuniar consistent. Și i s-au anulat calitatea de membru și mai ales permisul de vânătoare.

Dacă universul meu era oricum zdruncinat, fiecare „descoperire” mă îndesa mai apăsat în gaura de vierme. Care probabil avea să mă teleporteze într-un Nicăieri.

– Ce vânam?

Întrebarea l-a lăsat cu gura căscată. Apoi am izbucnit amândoi, de parcă am fi fost doi prieteni vechi, depănând amintiri într-un bar.

– Vulpi. Ratoni. Coioți.

– Am apucat să împușc ceva?

– A, nu. Nu aveai dreptul. Ți se facilitase intrarea, atât. Fără arme, fără pretenții, simplu martor.

– Am fost luat în cătare efectiv? De la ce distanță s-a tras, cine vâna în apropiere, cum eram așezat față de zona de tragere asupra vânatului?

– Porțiunile sunt ample, câteva zeci de mile pătrate, te poți deplasa cu mijloace auto, gen mașinuțe de golf, ecvestru sau la pas. S-a tras de la șase sute de yarzi, de pe o zonă înaltă a unui sector adiacent. Trăgător de elită. Doar schimbările bruște ale vântului și norocul te-au ținut în viață…

– Și capul tare.

M-a privit duios.

– Dă-mi voie să afirm că ești la fel ca înainte.

– Mai ales că știai cum arăt înainte. Dar mulțumesc.

Nu mi-am dat seama dacă i-a plăcut, însă n-a adresat un cuvânt. M-am ridicat, plimbându-mă cu mâinile în buzunare prin îngustul spațiu liber. Am mers și la fereastră, postând privirea către părculețul de peste drum de 3rd Avenue.

– Frumoasă priveliște aici în spate…

– Mda. Face să uiți că ești într-o foarte hulită instituție publică. Numai când stai la geam.

– Și Curtis? Ce acțiuni s-au luat asupra lui?

– Păi ți-am spus… A dat declarații peste declarații. Excluzând încălcarea regulamentului clubului, n-a greșit foarte mult. A respectat legislația în ce privește regimul însoțitorilor, care, părerea mea, e destul de evazivă. Se permite ca pentru orice vânător să existe un singur însoțitor nedeținător de permis, a cărui arie de mișcare să fie în spatele zonei de acțiune a trăgătorului, la o distanță care să nu împiedice libera mișcare a vânătorului, dar care în același timp să nu expună civilul într-o situație neprevăzută, de exemplu animal rănit înfruntând atacatorul. Ce a neglijat domnul Curtis a fost exact această protecție a camaradului. În momentul nefericit era la o distanță de cincizeci de yarzi de dumneavoastră, urmărind un iepure perie rănit.

– De parcă ar fi avut importanță…

A împreunat mâinile.

– Ai dreptate. N-ar fi putut împiedica atentatul.

– Aș vrea să citesc raportul balistic. Cu ce armă s-a tras?

Pentru prima dată m-a privit chiorâș. S-a înfundat în buretele scaunului devenit dintr-o dată puțin incomod.

– Domnule Saintgeorge, sunt informații pe care le pot oferi și informații cu regim special, de uz intern. Cu toată bunăvoința, nu pot face publică o astfel de fișă.

– Dar există o cale, nu? Un departament căruia să mă pot adresa, care să faciliteze liberul acces la persoana mea.

– Nici măcar cu ordin judecătoresc. Una-s informațiile generale și altceva documentația investigațională. Și apoi… la ce te-ar ajuta?

N-am găsit un răspuns pe măsură. Curiozitatea era un factor prea infantil. Pe de altă parte, simțeam că trebuie să investighez personal.

– Presupun că nu e în dosarul de pe masă.

– Și eu să îmi fac puțin de lucru afară din birou, precum în nu știu ce film polițist, asta sugerezi?

– Ce-ar fi dacă l-aș frunzări, pur și simplu? Iar dacă răspunsul e afirmativ, aș prefera să rămâi aici, domnule inspector. Poate voi avea nevoie de lămuriri.

Părea în cumpănă. În cele din urmă, a scos dintr-un sertar câteva coli perforate, ceea ce exprima apartenența lor la un dosar și mai ales gradul, tendința de păstrare „sub cheie”. Le-am luat.

Prima fișă prezenta modelul armei de vânătoare, cu tot ce însemnau datele producătorului ori caracteristicile armei: greutate, lungime, manevrabilitate, viteză de propulsie, forță de penetrare, arie de acoperire, capacitate magazie cartușe, calibru cartuș…

– Finlanda? am întrebat, arătând producătorul.

– Are o tradiție de o sută de ani, a dat din umeri Friedman.

Am ales o altă fișă. Conținea o imagine, ceea ce însemna că materialul devenea fascinant.

Era pozată baza cartușului, iar în dreapta se aflau informațiile: data evenimentului, locația, ofițerul constatator, secția de care aparținea și numărul insignei; apoi calibrul, materialele din compoziție, tipul gurii de tragere, diametrul cartușului la bază și diametrul grundului. Se explica modul în care s-a făcut identificarea tipului de armă după adâncitura făcută pe capsă de către vârful percutorului. Următoarea imagine reprezenta un desen în care erau indicate locul de unde s-a tras și poziția victimei, după care se descriau niște ecuații și formule de calcul ale vitezei, unghiului de tragere, din care n-am înțeles nimic. Urmau observațiile asupra „ravagiilor” provocate și cam ăsta era epilogul…

– Relevante detaliile?

– Le îndes acolo sus în calotă, poate, poate… Și care era status-quo-ul cazului înainte de incidentul de acum cinci zile?

S-a arătat pe cât de nemulțumit, pe atât de resemnat.

– Păi… ca multe din cele nefinalizate. Pur și simplu rămân atârnate. Cu cât trece vremea, cu atât se pierd urmele. Plus că se alocă tot mai puțin timp și tot mai puțini oameni. Trebuie ținut pasul.

– Cu ce, cu nesoluționarea altor delicte contemporane?

– Nu câștigi nimic fiind malițios. Efectivele polițienești nu sunt proporționale cu ordinul de multiplicare al întâmplărilor neplăcute. A nu se înțelege că le dăm uitării pe cele vechi sau că nu facem față. Astfel că intervine prioritatea.

– Și faptul că eram legumă facilitase luarea unei decizii în sensul ăsta…

– Hai să nu fim sarcastici. Încă ne ocupăm, de aceea te-am și chemat; după cum ai văzut, beneficiezi de susținerea noastră douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru.

Mă întrebam dacă a fi supravegheat e echivalent cu a fi susținut. Dar poate logica mea era la început de drum. Nu ca ironia. Așa că mi-am dat toată silința să mă relaxez.

– Ați aflat modul în care această Brenda a știut momentul în care m-am logat la serviciul de mail?

– În calculatorul dumitale a fost instalat un program spion cu menirea de a detecta momentul în care te conectezi la contul de e-mail. Acest soft a anunțat computerul ei sau poate că era instalat chiar pe telefonul acesteia, mai ales că ai precizat că ai fost sunat aproape instantaneu, iar mesajul a parvenit automat.

M-am gândit și gândit.

– Nu era mai simplu să lase mesajul pe computerul meu din moment ce a avut acces direct la el?

– Nu ești singurul care se întreabă. Probabil a luat în calcul posibilitatea ca tu să nu mai fi niciodată în toate mințile. Iar atunci calculatorul ar fi intrat pe mâna altuia, o rudă, un comerciant de piese, știu eu?

– Just… Crezi că mă va mai contacta cineva? Fata e moartă.

– Avem motive să credem că nu opera pe cont propriu, de una singură.

– O, da, e o conspirație, nu? Sunt un personaj vânat prin toată galaxia, cu recompense pe capul meu? Ce voi afla că dețin sau că ascund?

– Îți place să fii caustic, domnule Saintgeorge. Lași impresia că ai vrea să faci pe detectivul. Rugămintea e să nu încerci să acționezi după decizii personale, deși instinctul îmi spune că tocmai asta vei face…

– Și atunci? Despre ce e discuția?

– Despre cum să împletim inteligența cu înțelepciunea. Despre modul în care îți vei gestiona parcursul și cum vei înțelege și trata evenimentele următoare.

Peste tot terapeuți. Recomandări în privința a ce să faci, pe fondul îndoielilor că vei proceda ca atare. Probabil era foarte expresivă figura mea în ce privește luarea deciziilor. Simțeam că explodez.

– Dar fata? Ați identificat-o?

– Nu. Nu avea asupra ei niciun fel de act. Am solicitat ajutorul Biroului pentru o căutare complexă, în funcție de caracteristicile faciale, asta însemnând accesul la întreaga bază de date a populației, incluzând aici și persoanele americane stabilite în străinătate, căci în programul activ de evidență nu a fost relevat niciun rezultat. Din păcate, am primit același răspuns negativ.

M-a străbătut un gând ca o revelație.

– Să nu fi fost americancă?

– Hm… Te bazezi pe un element anume, ți s-a părut bizar accentul ei?

– Nu cred, doar mi-a trecut prin cap gândul. Poliției nu?

Referindu-mă la întreaga instituție, evitam să-l arăt cu degetul. În schimb, l-am scrutat. Arăta la fel de concentrat ca mine. Pot spune că în clipa aceea biroul strânsese o acumulare de gânduri care dacă ar fi avut masă proprie ar fi surpat clădirea. Pe de altă parte, mi-a părut încurcat, ca și cum n-ar fi luat în calcul toate posibilitățile. Cum eram doi care cunoșteau amănuntul ăsta, dețineam un avantaj asupra sa. Îmi venea să rânjesc.

– Dacă mai pot ajuta cu ceva…

– Dacă mai poți, fă-o.

S-a ridicat și mi-a întins mâna peste birou, adăugând:

– Încercăm să te deranjăm cât mai puțin. Ești pe mâini bune cu dr. Curtis și dr. Gibb. Străduiește-te să nu mai lipsești. De celalalte ne ocupăm noi.

– Încă ceva. Există un termen pentru birourile ăstea amenajate astfel? Mă refer la cele ale funcționarilor. Sunt așa restrictive, ca niște celule…

– Cubicul? E practic, uzual. Și foarte permisiv, îți oferă un spațiu de lucru tihnit.

Nu eram de aceeași părere, dar m-am lăsat condus către ușă în timp ce opiniile mele se jucau de-a disidentul. Mi-a zâmbit la despărțire, clipă în care deja hotărâsem ce aveam de gând.

Îmi doream ceva relaxant. O joacă de-a detectivii.

În după-amiaza aceea, după vizita la „clinica de curățare a nebuniei”, m-am așezat în fața calculatorului. M-am logat pe mail, în așteptarea vreunui mesaj din partea „colaboratorului”. După cinci minute zadarnice, am apăsat iconița Răspunde și i-am scris:

Dacă sunteți mai mulți, căutați-mă după ce ați rezolvat conturile cu oamenii răi.

De-aș putea întârzia viitorul, pentru a-i prelungi prezentului ocazia de a nu deveni un regretat trecut…

Ziua paisprezece

Fluturele avea să-și redescopere caracteristicile sau avea să dispară fără conștientizeze. Deocamdată era monitorizat simplu, însă avea să fie doar preludiul. Aparținuse unui proiect, deși alții l-ar fi putut numi experiment. Ei bine, el îl numea proiect, căci fusese depășită etapa de implementare, iar acum urma partea practică, prin care își va șlefui comportamentul față de semenii săi, astfel încât să se piardă în mulțime. Avea să se „cristalizeze” singur, în bătaia vântului social, urmând configurația prestabilită de către gânditorul studiului, părintele sufletesc. Unul vitreg, deoarece nu l-ar fi copleșit niciodată cu gratulări, ci numai cu sarcini. Nu la îndemâna oricui și nici prea imaculate.

Personajul în costum de un negru care cu greu se deosebea în obscuritatea locului, cumpănea datele fișierului electronic reprezentând raportul despre fluture. Lampa luminescentă așezată într-un colț întregea senzația de cavou în încăperea de la subsol.

– Ne caută, rosti cea de-a doua persoană, ascunsă într-o nișă aproape invizibilă. Începe să se trezească.

– Era și timpul. Aveam nevoie de starea sa de trezie. Trebuie integrat în regimul zilnic, trebuie să-și regăsească stările, senzațiile. Dorințe, bucurii, frici, suspiciuni. Din cele ce văd, se comportă ca un ins la locul său.

– Atât de la locul său încât a convins poliția locală să-i monitorizeze aparatura electronică și să facă de pândă în urma lui.

– Evenimentul nedorit e pricina. Însă nu ne împiedică.

– De acord, nu ne complică jocul la așteptare. Mă intrigă altceva… doctorul.

– Ce e cu el?

– Îi poartă prea mult de grijă. După cum știi, am închiriat spațiul alăturat biroului său. Cu toate că pereții sunt din beton dens, acuratețea microfoanelor e impecabilă. Avem înregistrate toate ședințele. Am temerea că, la un moment dat, îi va deschide registrul amintirilor.

– Amintirile care nu sunt ale lui… Sau celelalte?

– Aceasta-i întrebarea! Amintirile unei vieți injuste, mizere sau cele ale unui scelerat, ale unui condamnat la injecția letală… O minte atât de periculoasă, de bolnavă încât ar fi trebuit cercetată încă de la naștere, nu după ce i-a fost tăiată rația la cruzime.

– Domnule agent Banyard, cunoști că rolul nostru nu ne permite să divagăm spre laturi sentimentale, prezumții și așa mai departe. Acest gen de tipare nu interesează, sunt inutile. Ceea ce pregătim aici e în interesul securității naționale. Avantajele militare se dobândesc printr-o continuă cursă de perfecționare. Nu numai tehnologică, deși acesta e factorul exponențial. Însă modelarea structurii celulei umane, cunoașterea felului în care acționează, va reprezenta un element cu efect de implozie asupra societății așa cum o cunoaștem. Cunoașterea, nu intuirea! Dacă vom ști cum premeditează creierele acestor oameni făcători de rău, vom ști și cum să-i folosim în scopuri alese de noi.

– N-am nevoie de prelegeri școlărești, doctore. Iar poziția în care mă aflu nu-mi dă loc la sentimentalisme. Și totuși, în ce măsură putem fi îmblânzitorii viciilor cutiei Pandorei?

– Dar cine a spus că le vom îmblânzi? Insul în costum negru se foi, aprinzând o țigară. Le vom folosi.

– Nu vreau să polemizez, ridică Banyard brațele în semn de predare. Ceea ce afirm e că activitatea doctorului Curtis va fi în continuare supravegheată. Ar trebui să nu uite a se ocupa strict de elementele post-recuperatorii specifice după o amnezie. Aș vrea să nu pierdem prea mult timp. Am nevoie să prezint rezultate, am nevoie de date, certitudini…

– Noi suntem vârful piramidei, îl întrerupse companionul. Nu dăm socoteală finanțatorilor sau guvernanților. Fondurile alocate aparțin acelor „bugete invizibile” pierdute în găuri negre, necontabilizate și necontabilizabile. Scopurile în care sunt folosite scutesc de orice imixtiune: ultra secret. Suntem propriii noștri stăpâni. Și tu știi asta.

– La fel de bine cum știu și că proiectul poate fi închis în orice moment, dacă se constată că nu înregistrează nici urmă de evoluție. Iar la capitolul ăsta avem doar presupuneri în clipa actuală. Sper că nu ne trezim peste noapte cu un Ted Bundy reîncarnat, mitraliind cetățenii…

– N-a fost niciodată genul. Ted Bundy a fost un sociopat carismatic, în aparență timid și cu un bine conservat bun simț. N-ar fi pus niciodată mâna pe o armă pentru a deschide focul în piețe publice. Nu, feblețea lui erau femeile, își defula plăcerile carnale cu pofta unui antropofag. Nu-l stăvilea nici rigor-mortis-ul.

– Tulburări bipolare, obsesiv-compulsive, tendințe schizoido-maniacale, o îngemănare a dereglărilor, a disfuncțiilor patologice care tulbură încontinuu criminalistica. Cu toate astea, tipul avea înclinații către studiu… Știai că a ales să se transfere la Universitatea din Washington pentru a studia chineza? Banyard făcu doi pași către geana de lumină. – Asta era prin anii 60. Chineza… Ce ironie… Către acest risc ne îndreptăm, către a fi colonizați, dacă nu gestionăm prezentul și nu exploatăm circumstanțele într-un sens favorabil. În fine… Îmi amintesc interviul luat înainte de execuție, în care a declarat: „am crescut într-o casă minunată, cu doi părinți iubitori, buni creștini, cu cinci frați și surori, practic am fost o persoană normală”. Ori de câte ori revăd interviul, mă trec fiori la gândul că dacă n-ai fi știut de ce a fost capabil, ai fi picat pe panta remușcărilor. Grotesc obiect de studiu!

– Un psiholog, Salkovskis, spunea cu ceva timp în urmă că persoanele cuprinse de astfel de tulburări le argumentează pe seama faptului că ele ar putea fi responsabile de producerea unui eveniment negativ dacă nu realizează anumite acțiuni pentru a-l preveni. Apariția gândurilor negative este amplificată de dispoziția depresivă a subiectului, care nu le poate controla. Coroborat cu insuficienta dezvoltare a laturii emoțional-empatice, conduce la apariția tendințelor maniacale, consolidate și de nemulțumirea față de integrarea și relațiile sociale. Sunt de acord cu teoria că mediul inadecvat transformă individul doar în măsura în care acesta alege a-și exploata slăbiciunile în dauna forței creative. Mintea umană e un burete până în momentul în care discernământul începe a se fundamenta pe baza celor învățate și celor trăite, acestea fiind doar componentele unei ecuații în care rolul principal îl are potențialul genetic. Forța interioară. Orice om are în structura nucleică un minim potențial de a produce rău. Natura a propus individul uman predispus la dezechilibru. Opinia mea e că nu mediul e cel care influențează și ajustează personalitatea, ci informația genetică. Ea e piticul care știe să ia în lopată bulgări de aur sau lespezi de bălegar.

– Te gândești că Oliver Twist n-ar fi devenit niciodată un Fagin ori un Sikes, oricât de mult l-ar fi îndoctrinat societatea respectivă, nu?

– Ficțiunea unei scrieri are rolul ei, însă ea capătă numai întorsătura pe care i-o zămislește autorul. E menită a înfățișa exemple, conduite, despică dualitatea bine-rău. Dacă tot am divagat, cum vezi diferența dintre creierul unui sociopat, asasin în serie și creierul unui terorist, fanatic religios?

– Cel din urmă apasă trăgaciul convins că are dreptate?

Un hohot de râs împroșcă pereții. Omul din scaun pufni, apoi își suflă nasul.

– Voi, ăștia crescuți la Fermă, nu dați mare importanță cauzelor, ci numai rezultatelor.

– Suntem paznicii comorii, doctore Grayson, avem destule pe cap…

– A, voi erați? Credeam că rolul ăsta îi revine ochiului masonic!

O sursă necunoscută pompa nestăpânire în organismul meu. Simțeam cum trepidez sub biciul unui surplus de energie care căuta a activa mecanismele motrice. Depistasem de două-trei zile exacerbarea pornirilor mele către o foame nestăvilită de ceva. Nu puteam defini acel ceva… sau poate că puteam dacă m-aș fi lăsat în voia simțurilor, dacă nu m-aș fi temut de rezultate horror. Noaptea trecută, după ce trimisesem acel mail, mă aventurasem în căutarea unor filme despre persoane și personalități dedublate. Între „Incredibilul Hulk”, o producție relativ recentă și „Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde”, îl alesesem pe ultimul, deși pelicula mergea spre un secol de existență. Era vorba despre un doctor care după ce își administrează o substanță suferă o transformare fizică simultan cu tulburarea personalității și apariția unui alter-ego malefic. În ciuda vechimii filmului, acesta, sau mai bine zis povestea, m-a fascinat, deși aveam impresia că mai luasem la cunoștință cândva despre ceva similar. Dar nu eram dispus la a mă gândi la deja-vu-uri.

Îmi pregăteam o cacao cu lapte și constatasem că rezerva de zahăr era aproape la fel de secată precum cea financiară, când m-a întrerupt interfonul. Un nou sunet în viața mea!

– DHL. Domnul Saintgeorge?

– Poftim? Da, eu sunt.

– Am un colet pentru dumneavoastră. Permiteți?

I-am dat drumul în clădire cu un gest reflex. M-am repezit la geam, în speranța că-l voi zări pe McNeill la postul de comandă. Trotuarul, ca și cel de vizavi, era gol, doar o mașină de aprovizionare cu marfă la cafeneaua de peste drum. Și o alta vopsită în galben, cu însemnele DHL, oprită în fața clădirii.

Curierul a apărut la ușă. Un tânăr cu o șapcă și geacă inscripționate cu numele firmei, slăbuț, vioi.

– Din partea cui?

A ridicat din umeri, arătându-mi documentul de transport. Era expediat din Irlanda. În locul numelui adresantului era notat Spanish Uncle, ce glumă era și asta?

– Sunt obligat să primesc? Cât costă?

– Transportul e achitat, domnule. Trebuie doar să semnați. Și un act al dumneavoastră, v-aș ruga.

Era o cutie ca de pantofi. Am cântărit-o în mâini încercând să mă hotărăsc. În cele din urmă am acceptat.

Preț de un minut-două, am privit-o așezată pe masă. Dacă avea un detonator, ar fi ajuns deja să joc cărți cu sfinții. Așa că luasem decizia în momentul în care a sunat celularul. Era Friedman.

– Domnule Saintgeorge? Unde ești?

– Acasă. Momentan.

N-avea rost să mint. Deocamdată.

– Te-a vizitat cineva?

– Când? De ieri până azi?

– Mai exact în dimineața asta.

Venise momentul.

– Nu, de ce? Ați văzut pe cineva? McNeill e în zonă?

– Hm. A mormăit, puțin încurcat. Voiam să verificăm dacă e totul în regulă. Poate nu aveai de gând să ieși deloc din casă azi și atunci oamenii noștri și-ar fi pus întrebări.

– Ah, mulțumesc, sunt bine. Și nu știu dacă am de gând să ies. McNeill a raportat ceva dubios? E în zonă?

– Nu, nu… Adică, oamenii mai au nevoie și de mici pauze și s-au gândit să nu apară ceva neprevăzut.

– Acum ați postat doi la număr? Era nevoie? Nu există ieșire de serviciu, e o cale unică de acces.

– Unul, doi… Mă rog… E important că nu s-a întâmplat nimic. În cazul ăsta, îți urez o zi bună. Păstrăm legătura. A, nu e McNeill pe tură azi, mi-a aruncat în încheiere.

De parcă ar fi căutat nevoia unui triumf… Am uitat rapid de conversație și mi-am îndreptat atenția către cadoul neașteptat. L-am desfăcut.

Între bucățelele de polistiren expandat se găsea o sticluță de whisky irlandez Tullamore Dew, sigilată. Mă holbam și nu prea înțelegeam. Am ridicat-o în lumină. Era de un auriu demn de un lingou șlefuit. În rest, niciun indiciu.

Am întors cutia cu fundul în sus, am răsturnat și împrăștiat fărâmele acelea de material plastic, n-am dat de nimic. Îmi venea să mă scarpin după ureche și să ridic din umeri, ca un personaj animat. Cel puțin nu fusese o glumă sinistră, cu cine știe ce șobolan mort.

Am mai aruncat o privire pe fereastră, speram că nu dintr-o neliniște din ce în ce mai abundentă care să suscite o nevoie de siguranță. Toate arătau natural. M-am îndreptat către bufet, am luat un pahar, apoi cadoul și m-am aruncat în fotoliu. Reflecțiile putea reașeza sinele într-o matcă domoală. Da sau nu? A gusta sau a nu gusta? Conținea otravă cu efect rapid? Cât de dureros va fi? Riscă!

Gustul nu era rău. Nu că știam la ce să mă aștept, dar parcă n-aș fi fost la prima experiență. Nu m-am înecat, nu mi-a ars gâtlejul. M-am întins pe spate, cu privirile în gol. În golul lăsat de lichidul golit în pahar.

Așa cum fusese așezată, eticheta de pe spatele sticlei arăta lipită defectuos. Într-o parte, suprapusă peste o alta… Am dezlipit-o și atunci am citit bilețelul:

Îți datoram un gust bun. Încă nu mi-am achitat datoriile, dar mă voi revanșa, sper. Tio

Partea a doua

Și poate că aș fi reușit să înaintez de-a dreptul, dacă nu m-ar fi preocupat imaginarea atâtor și atâtor trasee către utopice Porți Stelare…

Kylkenny, Irlanda

Numele orășelului de numai opt mii și ceva de suflete, din sud-estul Irlandei, provenea din dialectul local, în care, pronunția Cill Chainnigh se referea la biserica lui Cainnech, un stareț și misionar local din perioada medievală. Cu toate că e mai mult un sătuc, Kilkenny a devenit o populară destinație turistică prin clădirile istorice foarte bine conservate și amenajate, Castelul Kilkenny, Catedrala St. Canice, Catedrala St. Mary, Black Abbey, Butler House, și prin muzee, Teatrul Watergate sau grădini publice.

Căsuța de pe The Paddocks numărul 42 nu ieșea cu nimic în evidență față de celelalte. Parter plus un etaj, o împrejmuire de un metru înălțime pe post de gard, adăpostind construcția și o peluză timidă ca întindere. Poartă nu exista, doar o șerpuire de asfalt care se întindea pe lângă casă, drept loc de parcare.

Omul stătea pe un scaun de plastic și butona la un laptop așezat pe genunchi. Cămașa ecosez se înfoia ușor sub fina adiere, dezvăluind osatura armonios acoperită de forme musculoase. Documentul word care era deschis avea ca titlu un nume: Clarke.

Ronson Lawrence Clarke. Fost director al Biroului de Supraveghere a Integrității Spațiului Național – N.S.I.S.B. Un departament aparținând Agenției, care cu greu își făcuse loc în organigramă deoarece, prin lege, rolul și atribuțiile C.I.A. se desfășurau, exclusiv, în afara suprafeței teritoriale naționale. Multe polemici avuseseră loc în momentul propunerii înființării acestui departament, prin care Agenția ar fi beneficiat de gratuitatea accesului într-un sector care n-o privea. F.B.I. – confratele de hârjoană și împunsături, Departamentul de Apărare, ba chiar și NORAD – Comandamentul Nord-American de Apărare Aerospațială s-au opus vehement, argumentând că li se încalcă drepturile și atribuțiile. În fond, fiecare dintre aceste autorități deținea o subdiviziune care se îndeletnicea exact cu același aspect. N-ar fi făcut altceva decât să se calce pe picioare unii pe alții, colaborarea poticnită pe o scenă pe care mocneau orgoliile putând avea consecințe distructive. În cele din urmă, divizia respectivă fusese acceptată, ca o facilitare a bunului mers între principalele departamente care se ocupau de siguranța statului, instrumentată însă și de către Departamentul de Apărare. Oficial, Agenția își încheiase pledoaria, acceptând a împărți jurisdicția. Însă nimeni nu se mai îndoia că C.I.A. e doar un scut la granițele Statelor Unite.

Clarke fusese acuzat și închis cu doi ani în urmă, două din capetele de acuzare făcând referire la înaltă conspirație și tentativă de asasinat asupra președintelui țării. Închisoarea de maximă securitate ADX Florence Facility din statul Colorado funcționa doar din 1994 și era locul deținuților considerați cei mai periculoși, fostul director al N.S.I.S.B. bucurându-se de „privilegiul” unor companii selecte, printre ocupanții celulelor numărându-se Ted Kaczynski, supranumit Unabomber, un matematician american care a dus între anii 1978 și 1995 o campanie de atentate cu bombă prin poștă, având ca țintă oameni din cadrul universităților și transporturilor aeriene, omorând trei oameni și rănind alți douăzeci și trei.

În urmă cu doi ani, avusese o legătură cu acest personaj, pe filiera foștilor săi angajatori, sprijinindu-l într-o operațiune delicată și, ceea ce era și mai important, particulară. Clarke îl apreciase pe Separatio, numele fictiv sub care opera și îi solicitase protecția unei persoane de încredere din subordinea sa căreia îi încredințase informații catalogate „strict secret”, temându-se că nu va rămâne mult timp în libertate după intrarea sa în istorie ca asasin al președintelui Statelor Unite. Deturnase și redirijase softul unui program guvernamental, Programul Haarp, care, în spatele acoperirii științifice părea că funcționează ca o armă de distrugere în masă. Încercarea eșuase, iar lui Separatio nu-i trebuise prea mult timp pentru a se convinge că atentatorul era „dus cu pluta”, ținând cu tot dinadinsul să paveze bulevardul istoriei cu numele său.

S-a întâmplat că a avut mai mult decât o legătură profesională cu acea persoană, o tânără agentă, astfel că el, Seth, ajunsese a afla câte ceva despre informațiile respective.

Documentația extrasă din subteranele cele mai ascunse ale Agenției făcea referire la un proiect al cărui conținut ar fi zguduit orice om cu simțurile la locul lor. O simplă căutare pe Google după surata marină a speciei ce oferise numele proiectului, ar fi înfiorat de la bun început. Se numea Proiectul Anemona.

Nu înțelesese niciodată rolul și motivația Brendei, cu care menținuse o legătură constantă și discretă, așa că tratase cu rezerve cazul iubind fizic și păzindu-i spatele în același timp, în puținele dăți în care se „confruntau”. Își trimiteau la intervale ciclice de zile prestabilite între cel de al zecelea și al paisprezecelea număr prim câte carte poștală în al cărei mesaj inițialele cuvintelor formau numele localității în care aveau a se întâlni. Niciodată aceeași. Pur și simplu erau doi turiști „ciocnindu-se” în fața primăriei orașului respectiv.

Scoase felicitarea din buzunarul cămășii:

Putem ofta, reculege, trudi… la adăpostul nopții descoperi-ne-vom.

P-o-r-t-l-a-n-d.

Locul „protejatului” său. Era perfect. Avea să împuște doi iepuri deodată.

Nu ne place cum viețuim, însă persistăm; suntem arme de foc în mâinile destinului încrețindu-ne mințile

Ziua cincisprezece

Localul „Empty Street” de pe SW 3rd Avenue era sclipitor și anost deopotrivă. Multe schițe comice atârnate pe niște pereți tapetați cărămiziu în ale căror câteva nișe stăteau adăpostite machete ale unor mașini de epocă. Luminile erau difuze, lămpi și aplice portocalii îndemnând la relaxare, dacă nu adormire.

Am întrebat de masa de două persoane rezervată la nefumători. Omul mă aștepta cu berea în pahar.

– Tu trebuie să fii Barney…

– Ce m-a dat de gol, nasul mare?

N-am prea înțeles ce vrea să zică, m-am așezat privindu-l curios. Purta un sacou lejer, destul de umflat peste pântec. Blondul firelor de păr părea a fi cedat cursa tinereții veșnice, dar obrajii ușor nerași încă se agățau în păstrarea nuanței spicului de grâu.

– Mi-am permis să ud gâtul, a continuat el, strângându-mi mâna, e cald, sunt pe fugă, iar tu ești întârziat.

Mi-a zâmbit.

– Păi… Zilele astea sunt nevoit să mă orientez cu Google Maps…

I-am întors zâmbetul.

– E-n regulă. E doar a doua, s-a amuzat, arătând sticla de Pabst Blue Ribbon. Ți-am comandat și ție la fel.

– Asta e bere?

– Din cele care au făcut istorie. Anii noștri adunați n-au jumătate din anii ei.

Am ciocnit. Era rece. Deci bună. Trebuie că gusturile, cerințele papilelor mele erau încă la vârsta pionieratului.

– Ești creț omule… Cât volum! Ești afro? Ce e cu atât păr pe capul tău?

– Eram afro și înainte. N-a fost ideea mea. Recomandarea medicului. Profilactic.

Eu unul eram obișnuit, poate pentru că n-aveam habar cum eram înainte. Dar omul ăsta își cam bulbucase ochii, iar eu nu eram un afiș electoral.

– Aiurea. Arăți à la Jackson Five.

– Când încetezi a te holba la mine, ești bun să îmi aduci la cunoștință un minim de informații?

– Ăăă… da. M-aș bucura să-ți fiu de folos. Până una alta, cum te simți?

– Binișor și nedumerit. Iau lucrurile așa cum sunt, iar ceea ce depășește puterea de întelegere, notez. Până acum am o duzină de agende pline.

– Ha ha, nu te-ai schimbat prea mult, ești la fel de acru și ironic. Sigur ești pe calea cea bună.

Până să-mi povestească Barney, i-am vorbit eu despre cum memoria mea găsise de cuviință să-și ia tălpășița, despre cum încercam s-o îmbunez a reveni, oferindu-i același spațiu generos. Despre accident în sine, doar atât am menționat: fatalitate.

Apoi am trecut la ce mă frământa:

– Barney, mi-ai povestit că am fost colegi. Tocmai am aflat că eu locuiesc în Portland de jumătate de an. Cum vine asta?

– Ăă, păi n-am spus niciodată că am fost colegi aici.

– Dar unde?

– Tot prin zonă, pe coasta de vest, a mormăit el, sorbind bere și înecându-se. A tușit zgomotos jumătate de minut, apoi și-a suflat nasul. – Cunoști cum e cu producția asta publicitară, ți-ai reamintit?

– Nu prea. Cât de complicată e?

– Hm. De exemplu, cea cu care mă ocup acum înseamnă printuri pe orice fel de suport, standuri expoziționale, panouri, semnalistică pentru interior/exterior, litere volumetrice luminoase, soluții de iluminat LED… Ăsta ar fi abc-ul. Și mai sunt clienții, pe care, dacă îi ai, trebuie să-i menții arhimulțumiți, dacă nu-i ai, trebuie să-i ademenești, dacă să-i convingi nu poți. Umplându-le cărucioare de la Andronico’s ori de la Cardenas Supermarkets, în cazul în care clientul are origini hispanice. Sunt comercianți la modă în California, Nevada. Bine că nu și-au extins imperiile foarte spre noi. Glumesc. Te-a obosit expunerea?

– Aș zice că mai degrabă m-a amețit.

Asta dacă aș fi ascultat-o.

– Păi pe principiul: dacă nu-l poți convinge, amețește-l. Și ca să continuu, după ce am plecat de la CAOO, m-am asociat cu doi tineri freelancer-i și ne-am dezvoltat un mic atelier de printuri large-format, am achiziționat o imprimantă modernă, ecologică, durabilitate ridicată spune producătorul. Cel puțin până acum, se confirmă. Și fiindcă-s în elementul meu „bătând câmpii”, m-am autodelegat a fi comis-voiajorul. Între Seattle și San Diego, ori de câte ori e nevoie. Și tot nu scap de sedentarism.

– Și despre mine?

– Despre tine… ai rămas fidel corporatiștilor. Mă întrebam cât de mulțumit erai, dar cred că am aflat adevăratul răspuns: nu-ți prea păsa.

– Crezi?

– Erai într-o lume proprie, într-un univers paralel. Perfect integrat în colectiv, dar aparte. Făceai lucruri pe cont propriu, te deosebeai. Și te fascina tot ceea ce ținea de latura întunecată…

Și acum mai mult ca oricând.

Semiîntunericul din jur chiar îmi era pe gust. Îi remarcasem pe toți cei de la mese: două cupluri, unul mai mult gesticulând decât dialogând, celălalt întreținându-se într-o manieră bolnăvicioasă, cei doi își frâmântau mâinile la câteva zeci de secunde; trei tinere eclatante care dacă nu vorbeau despre voiajuri exotice sau cum e șofatul cu o blană de samur pe purtător, sigur cleveteau la adresa ultimelor „oportunități” masculine; un grup de fani ai lui Blazers din ale căror explozii guturale răzbătuse până la noi faptul că pariaseră pe înfrângerea favoriților; și un alt grup mixt, care sărbătorea depravat cine știe ce eveniment.

Toate astea în spațiul fumătorilor, delimitat de al nostru printr-o arcadă care în mod sigur nu se putea opune cotropitorului damf tabagic.

În același perimetru cu noi, un singur ins bărbos, cum de altfel observasem că era la modă, cu un ten închis, „desenând” la o tabletă. Imperturbabil, nu-și privea nici paharul când îl ducea la gură, cu toate astea, nu vărsase un strop. Admirabil tip! Să-mi las și eu barbă.

– Spunând cât de încântat ești de personajul Darth Vader, din Star Wars, continua Barney să peroreze. Sau de Darth Maul…

Unde erau gardienii mei? Mă mai urmaseră?

– Am cam monopolizat discuția, iar tu, amice, ești mai absent ca ploaia în Valea Morții. În ce ape te scalzi?

– Poftim? Sunt aici. Mă aclimatizam.

– Te întrebi dacă o să mai poți continua în publicitate? Ce-au spus colaboratorii, te mai păsuiesc?

– Adevărul e că nu le-am răspuns încă. Sunt în recuperare, iar ei mi-au trimis câteva e-mail-uri încurajatoare.

S-a aplecat spre mine.

– Știi că multe colaborări, contracte s-au dus pe râpă după îndelungata absență…

– Mi-e egal, am ridicat din umeri. N-aș putea spune că știu ce vreau de la viață în momentul ăsta. Poate niște bani în plus.

– Păi e exact ce spuneam.

– Ascultă Barney, eram o fire violentă?

– Ha? Ce ți-a venit?

– Încerc să aflu dacă mă apropiam mai mult anvergura indisciplinată a unui fundaș din NFL ori de cea a unui profesor de muzică.

– Profesorii de muzică pot fi duri.

– Sunt convins că se mai întâmplă să-ți vină să dai cu vioara de pereți. Dar doar îți vine.

– Nu erai. Sau dacă erai, te stăpâneai foarte bine.

Și acum o fac. Nimic nu mi-ar face plăcere mai mare decât apăsarea unui trăgaci.

– Atunci ce fel de fire eram?

– Hei, amice, nu sunt persoana potrivită pentru a-ți răspunde cât romantism aveai. S-a lăsat pe spate, întinzându-se discret. – Chiar să fim singurii nefumători ai locului? Pe el nu-l pune la socoteală, nu-i de-al nostru.

– Nu? E din altă galaxie?

– Ai putea spune și așa. Știi, după 11 septembrie 2001, bărboșii islamiști nu se mai bucură de aceeași trecere în ochii Pentagonului. Administrația noastră a îngrădit de trei ori mai solid spațiul de joacă propriu ca să nu ne mai invadeze băieții răi. Personal, consider că ne-ar fi putut acorda ceva mai multe avantaje, de exemplu dreptul de a-i lua pur și simplu de guler pe bronzații ăștia.

– Te incomodează vecinul de salon?

– Nu mai pleacă odată! De ce ar sta un astfel de ins singur într-un local? De ce nu-l verifică nimeni? Ce truc e ăla cu tableta? Sau e cu degetele pe harta obiectivelor de larg interes?

Și eu eram cel agitat…

– Încearcă să vorbești puțin mai tare. Sunt sigur că nu te-au auzit și cei din toaletă.

– N-o să aibă satisfacția asta. Încă două, a făcut un semn către omul de la bar. Nu te grăbești, nu?

– Am doar pastilele de luat. Sper că nu aveam reținere la alcool.

– E-n regulă. Nu cred că ai mai avea prea multe să uiți.

Nervozitatea era un element atât de comun necredincioșilor. Ca și îngâmfarea, nesocotința, ignoranța, desfrâul. Ce iresponsabili, ce porci! Fiii unei națiuni megalomane, sfidătoare, autoproclamată „protectorul planetei”. O națiune iscată din setea de înavuțire și de sânge a dezertorilor și pramatiilor Europei, măcelărind populația indigenă într-o nesecată goană după terenuri și metale prețioase. Colonizat prin implanturi masive de condamnați europeni, sedimentându-se prin apariția sclavagismului, așa s-a întemeiat acest popor lipsit de sângele nobil al unei drepte credințe. Eterogen, măcinat întruna prin dispute rasiale, covârșit de administrări defectuoase care nu făceau decât să întregească ura planetei împotriva lui. De s-ar fi scufundat precum Atlantida!

Se părea că vremea atentatelor teroriste, a deturnărilor și a exploziilor începuse a apune într-o Americă mult mai atentă și mai restrictivă întru protecția poamelor sale. Strategia trebuia reconfigurată din mers. Al-Qaeda era însă o organizație cu ample posibilități, cu potențial, resurse și logistică. Reușise a-și extinde tentaculele în Lumea Nouă înainte de evenimentele din 2001, astfel că necredincioșii făcuseră o treabă doar de suprafață încercând a preveni. Ei erau acolo. Nu extratereștrii, ci ei, slujitorii dreptății. Înrădăcinați, stabili, purtători de identitate autohtonă, însă urmându-și credința, adevărurile. Aveau să dăinuie sau aveau să moară încercând.

Așa că metodele se schimbaseră. Acum cunoșteau lucruri noi, amănunte din interior. Persistaseră, penetraseră, obținuseră acces la mecanismele de lucru ale conducătorilor, la stratagemele și manipulările politice, la dedesubturile planurilor tactice. Astfel se crease această posibilitate, la început halucinantă, dar pe măsură ce examinau starea lucrurilor, încolțind ca un boboc ferit de uscăciunea adierii deșertului. Vor fi năruiți cu armele lor!

Trecuseră secole de când mă priveam în oglinda toaletei fără să disting mai mult decât năluciri, sclipiri incandescente. Mă sprijineam de blatul ce încadra cele două chiuvete, nu din cauza exceselor bahice ori a cine știe ce teribile vești. Nu, altul era motivul: conștientizam metamorfozarea. Și nu băusem decât două beri. Iar pastila galbenă din palmă nu mă îndemna s-o înghit. De ce? Poate creierul meu hotărâse a nu mai chinui sucul gastric să macine inserțiile ăstea chimico-sintetice, poate că mă voia pe cont propriu. Dacă nu cumva însuși creierul nu fusese deturnat de la al său itinerar rațional de vreo gogoriță psihedelică.

Simțeam cum o mașinărie străină punea stăpânire pe nevoile mele. Le modela după un proiect al cărui rezultat nu-l cunoșteam, dar spre care m-aș fi lăsat ghidat, convins că îmi doream să particip cu toată ființa. Am îndreptat mâna spre oglindă și am tras:

Bum!

– Hei, colega, ce faci cu mâna întinsă, te arăți cu degetul?

Barney îmi semnaliza din pragul ușii.

– Hai să mergem, Beau, dacă n-ai de gând să vomiți. Altfel ne închid ăștia aici.

Mi-am privit telefonul. 23:38 și un mesaj de la Friedman:

Ai de gând să ieși odată din barul ăla?

Care va să zică băieții buni erau cu mine.

Barney achitase. Când am trecut prin salon am constatat că vecinul nostru părăsise locul.

Strada era luminată și pustie. Demonic de pustie. Dinamismul subzista cel mult în visurile celor încă treji. Îi uram pe cei care trăiau pentru bucurii mărunte, vremelnice. Vieți surogat ale celor care nu erau capabili a-și alege destine mărețe. Istoria îi primește doar pe îndrăzneți.

Sau pe nebuni.

Întunericul a pogorât deasupra-mi. Atunci am lovit.

Cine-ți mai spală necurățenia cugetului? Poate apele Acheronului, unde Charon, luntrașul, are nevoie de un cârmaci denaturat

Ziua șaisprezece

– Scapă de sub control!

– De sub propriul control sau de sub al nostru?

– Dacă devine violent, va trebui readus în laborator.

– Tocmai dumneata, domnule Banyard, te neliniștești din cauza unui gest care bineînțeles că era prevăzut? Se încadrează în graficul prognozat, probabil că a fost o exprimare a neputinței, acutizate de-acum, de a-și regăsi amintirile pierdute. A fost un gest izolat, fără consecințe, o tulburare naturală, ca atunci când un nor acoperă soarele.

– Mda… Nu știu… Sper să fie așa…

– De ce l-ai aduce într-un spațiu închis, într-un mediu artificial, dacă ai lucrat atât pentru a-i observa reacțiile în realitatea fizică? În plus, ar trebui să-i ștergi din nou „hard disk-ul”, căci ar exista riscul să rețină ce se întâmplă de-acum cu el. Iar o nouă epurare l-ar putea transforma în legumă.

– Un ins fără identitate… un vagabond…

– Nu eluda adevărul, Banyard: un militar înaintat în grad. Un soldat devenit om al străzii pentru că administrația a fost preocupată să emită legi cu urmări distructive la adresa unora dintre cetățenii săi. La ce bun un grad și un document de trecere în rezervă în locul unei rente sau al unui loc de muncă în serviciul administrativ al armatei?

– Știi bine. Pentru că n-a fost rănit pe teren, în conflictele directe, ci pentru că s-a accidentat singur, sărind de la etaj.

– Atunci când rebelii se apropiau, țintind spre el.

– De multe ori legile sunt înspăimântătoare. Create împotriva unor segmente ale populației. Statul i-a achitat costurile operațiilor și l-a repatriat. L-a avansat și l-a trimis la domiciliu. Pentru o persoană care s-a speriat și a acționat pripit, a fost recompensat destul de generos. Remarci, doctore Grayson? Poți să-mi spui care dintre punctele noastre de vedere e obiectiv și care nu?

– Câteodată obiectivismul e o analiză profund personală și relativă.

– Iar noi trebuie să fim mai mult analitici decât empatici. Așadar, să ne îngrijorăm de zborul fluturelui?

– Poți fi reținut, dacă se depune plângere.

Locotenentul Wheatley mă privea cu ochii unui părinte sever. Călcasem pe bec și doar bunăvoința lui Barney mă „privase” de o noapte de cazare în arest. Îl lovisem în piept, făcuse un pas în spate, împiedicându-se într-un tomberon și aterizând pe asfalt. Imediat apăruse omul din patrulă, unul din paznicii mei neîntrerupți și mă împinsese la perete. Barney se ridicase, mai mult uluit decât lovit, lămurindu-l pe ofițer că totul e în regulă. Acesta însă ne grăbise către mașina proprie și ne adusese la sediul de pe Middle Street 109, timp în care își informase superiorul.

Nu eram încătușat și nici acuzat, dar asta nu îmbunătățea prea mult situația. Friedman nu scosese mai mult de trei vorbe, lăsându-l pe locotenent să dirijeze.

– Uite ce e, nu dau vina pe alcool ori pe starea mea „specială”. Pur și simplu mi-am pierdut rațiunea.

– Pur și simplu?

– Așa cred. Dacă aș ști de ce, aș explica. Dar nu știu. S-a întâmplat și credeți-mă, sunt primul care vrea să-și dea seama de ce.

– Ai prefera în camera de arest sau în cea de ospiciu?

– Nu s-ar putea în libertate? am încercat a însenina puțin atmosfera.

– S-ar putea să constatăm că ești un pericol public. Așa e că ești? Resimți frustrare și nu o poți expectora decât prin gesturi incontrolate, iraționale. Dacă ai izbucnit acum, o vei mai face, ori de câte ori suprasaturația și incapacitatea de a-ți rezolva conflictele interioare îți vor devasta nesigurul echilibru.

Punea presiune pe mine. Sau poate că avea dreptate. Poate cunoștea tipologiile, poate că experiența îi dădea semnale corecte.

– Cum facem să ne dăm seama?

– L-am convocat pe doctorul Curtis, se amestecă Friedman, mâine dimineață te așteaptă la cabinet. Ședințele devin obligatorii, vei fi acolo la ora 10. I-am dat peste cap programul, așa că fă bine și cooperează, dacă nu vrei să discutăm în alți termeni.

Am răsuflat ușurat.

– Uite ce e… Chiar îmi pare rău.

– Știm. Mergi și dormi, nu mai e mult până la ziuă.

Dacă tot se liniștiseră apele, m-am gândit să divaghez.

– A fost de ajutor detaliul cu naționalitatea fetei? Ați identificat-o?

S-au privit două-trei secunde.

– Nu mai e în jurisdicția noastră. Biroul a intervenit și a preluat controlul. Nici măcar trupul nu se mai află în custodia colegilor de la Medicină legală. Un reprezentant al Biroului și unul de la Fermă l-au ridicat. Ciudată combinație de personaje, nu?

Am ridicat din umeri.

– Probabil va fi investigat mai în amănunt.

– Mda, polițiștii sunt niște diletanți, a aruncat printre dinți Wheatley.

Era momentul să tac.

– Așadar, ținem legătura.

– Fii sigur, a confirmat Friedman. Înainte de a pleca, așteaptă o clipă. Cred că cineva vrea să te salute.

A deschis ușa iar Wheatley l-a urmat. Prin spațiul întredeschis, o siluetă s-a insinuat.

– Am auzit bine? Îți pare rău?

– Da, bătrâne, ai tot dreptul să mă cerți.

– Să te cert? Nu, am tot dreptul să te agresez, s-a amuzat Barney.

– Era furie?

– Furie. Neputință. Frustrare.

– Acumulate treptat, nu survenite dintr-odată. Te simți copleșit, Beau?

Mă simt din altă lume!

– N-am apăsări de genul ăsta…

– Greșit. Ar fi nenatural să nu ai. Încărcările nervoase subzistă în fiecare din noi și activează independent de capacitatea individului de conștientizare. În funcție de caracteristicile individului, pot mocni în subconștient sau pot erupe sub diverse forme. Cum s-a repercutat asupra ta?

– Rememorând trăirea, chiar nu găsesc explicația. Adică, eram relaxați, povesteam, nu ne-am întins cu băutura… Și deodată, declicul.

– Ți-a făcut plăcere?

– Lovitura? Nu, nu cred… poate pe moment. Adică până mi-am dat seama.

– A fost un imbold, da? De ce n-ai lovit un tomberon, de ce n-ai spart o sticlă pe asfalt?

– Nu știu, doctore. El era mai aproape.

– Era partenerul tău de pahar. Te-a insultat, ți-a zădărnicit moralul?

– Nu.

– Te-ai simțit confortabil?

– Da.

– Te-ai simțit descătușat?

– Da.

– De ce un singur pumn și nu doi sau trei sau poate și niște picioare?

– Ce fel de animal mă consideri?

– Nu știu, spune-mi tu cum te consideri. De ce te-ai oprit din trăirea momentului?

– Acela nu era un moment de trăit. Am conștientizat. M-am trezit. Mi-a fost silă de mine.

– Și colegul tău? S-a ridicat singur, a rămas la pământ?

– Începea să se ridice… A făcut-o singur, nu l-am ajutat, rămăsesem țintuit. Încercam să-mi dau seama ce se întâmplă, să deslușesc ce e cu mine… Fir-ar! Nici măcar nu l-am ridicat…

– Cât a durat dezgustul?

– Poftim?

– Spuneai că te-a cuprins sila. Cât a durat?

– Păi cât să dureze… Atunci… Tumultul acelei clipe. N-a fost prea multă vreme pentru a mă analiza… A apărut agentul, apoi totul s-a derulat repede.

– Un dezgust de o clipă, Beau?

– Îmi pare rău, regret foarte mult. Dar ce mai pot face?

– Nu cred că ai înțeles. Atât a durat dezgustul?

– După cum spuneam. Și în clipa de față regret.

– De ce asociezi doi termeni diferiți? Regretul nu e similar dezgustului.

– Este consecința gestului meu. Regretele nu dovedesc luciditatea conștiinței?

– Poate. Dar ele sunt efectul unor fenomene repetitive caracterizate prin erori de judecată, de interpretare, confuzie, neștiință… o sumedenie de acțiuni care au generat alte rezultate decât cele dorite. Aceste acțiuni sunt recurente, prin natura firii umane. Dezgustul în schimb, e o trăire mai profundă, mai responsabilă în conștiința individului decât regretul. El are capacitatea de a delimita simțirile, gesturile și, în consecință, acțiunile.

– Deci dacă am fost dezgustat, e de bine?

– Un dezgust de o clipă, Beau? Mă tem că nu, din păcate. Se întâmplă frecvent în lumea sociopaților.

O jumătate de oră de-aș sta în loc, precum un ceasornic oprit, să-mi dau seama dacă mai vreau să ticăi în ritmul muritorilor

Ziua optsprezece

Barney plecase, nu-l mai văzusem din noaptea cu pricina. Nu mi-am dat seama cât de decepționat… a părut ok, un gest rafinat din partea lui. A rămas că ținem legătura și mi-a transmis numărul de telefon și adresa de mail a fostei noastre responsabile cu P.R.-ul, Dana Baines, acum ocupând un post similar la o editură locală. Mi-a lăsat de înțeles că eu o simpatizasem și nici ea nu s-ar fi arătat indiferentă. La un moment dat.

Trebuia să alternez momentele detoxifierii mentale cu ceva tonus fizic, așa că am continuat periplul la sala de forță. Nu-mi fusese greu să-l determin pe instructor să-mi dea pace, o uitătură ușor dezaxată, adăugată aspectului de negru de ghetou pe care mi-l configurasem pe căi naturale, fuseseră suficiente pentru a nu-mi sta în drum. Plus că mușchii mei erau destul de pompați, uite încă un argument. Și în fond, eu plăteam, așa că…

Mă frapa faptul că știam să execut exercițiile: cum să mă așez, să țin spatele drept, care e mișcarea corectă, cât balans să fac pentru a trișa la unele execuții…

Cum planul orizontal pentru „împinsul la piept” cu bara olimpică era liber, mi-am așezat câteva discuri socotite la șaizeci de kilograme. Limita mea maximă. Glumesc. Pentru încălzire.

Am crescut treptat, din zece în zece kilograme, până la o sută. Deși la precedenta serie, cu nouăzeci, mă cam opintisem. În fine, mi-am alungat nesiguranța și am purces: coboară, inspiră, urcă, expiră… una, două…

La a treia repetare mi-am simțit brațele ca de gumă. Tremurul s-a instalat, forțele cerului apăsau cu îndârjire. Bara se apropia de piept, de unde mi-ar fi fost cu neputință să o mai ridic. Aveam să clachez…

Și deodată două mâini s-au alăturat la jumătatea barei, ca un troliu, desțelenindu-mi privirile.

– Hai, împinge, du-o până sus.

Era deosebit de greu, dar nu imposibil. Tipul mă ajuta în gradul acela insesizabil din care te poți descurca singur. Am expirat cât un furnal.

– Încă una, poți să o faci.

Cee? Ce mutant era acesta, ce Hercule credea că sunt?

Am coborât, inspirând și controlând greutatea, ajungând la baza pieptului, de unde am smucit în sus, forțând suișul. Numai că, undeva, la o treime din cursă, cerurile se înverșunaseră și mai abitir.

– Hai, hai, hai, împinge, te ajut!

Îmi zvâcneau tâmplele, dar cale de întors nu era. Am icnit, am răcnit, mi-am comprimat puterile și le-am lăsat să erupă într-un zvâcnet care m-a scos la liman.

– Bravo! Ai reușit singur.

Eram stors. M-am ridicat în capul oaselor cu gândul de a-i mulțumi, spășit, instructorului care probabil nu mă slăbise din ochi și bine făcuse.

– Mulțumesc. M-am cam hazardat.

– E în regulă. Pot lucra și eu în pauza ta?

M-am întors. Din spatele meu, rezemat de bara olimpică așezată în rastel, un individ mai mult decât bine legat îmi zâmbea jovial.

– Sigur… Eu oricum am cam terminat.

Mă uitam după o pereche de gantere pentru a executa câteva serii de fluturări, dar nu prea știam care ar fi fost „măsura potrivită”. Și oricum, nu prea exista vreun plan liber pentru exerciții, așa că m-am îndreptat spre aparatul care se ocupa cu același lucru, cu diferența că ridicarea greutăților se făcea printr-un sistem de scripeți și cabluri. Aflasem că se numește Nautilus. Am inserat cuiul după cinci discuri și am făcut o probă. Părea la îndemână.

Și transpiram abundent, deși climatizarea funcționa într-un regim de plăcută răcoare. Și nici aglomerație nu era la orele acestea, imediat după prânz.

Ajutorul meu încheiase o serie și se rotea prin sală. Cu un ochi spre mine sau mi se părea?

– Scuză-mă, nu te-am întrebat dacă ai nevoie de puțin suport.

– S-ar putea să am… Și-a arcuit spatele, reliefându-și pectoralii proeminenți. Da, te chem, s-ar putea să am.

Am înclinat capul. Era mai vânjos evident, speram să fiu în stare să-i întorc serviciul. Între timp am mai făcut un set de repetări. În sală nu erau mai mult de zece persoane, printre care și două femei cu linii bine conturate.

– Poți veni?

M-am încărcat cu încredere. Așezându-mă cu genunchii la extremitatea planului orizontal, la o palmă de creștetul său, îi vedeam mușchii pieptului pulsând prin maiou, umerii lați împingând zecile de kilograme cu agilitatea unui profesionist. Cred că rămăsesem pironit, când glasul m-a scos din reverie:

– Ai uitat să pui mâinile pe bară.

– Ha? Nu, am sesizat că nu ai nevoie.

– Așa e, nu am. Dar tu n-ai prea fost atent…

– Eram cu ochii pe tine. Crede-mă.

– Stai liniștit. Chiar nu aveam nevoie de ajutor. Sunt Seth.

Mi-a întins mâna.

– Beau.

– Vii de mult la sala asta, Beau?

– O eternitate, mi-am țuguiat buzele într-o mimică amuzantă, vreo două săptămâni.

– Te-ai dezvoltat bine în două săptămâni, m-a luat el peste picior.

– Îți vând secretul în schimbul unui abonament pe termen nelimitat.

– Perfect, accept. În condițiile în care te angajezi să fii mai vigilent.

– A, păi secretul e să te descurci pe cont propriu. Efortul împărțit diminuează meritele.

Incredibil, dar nu ne-am luat la pumni. Fusese un pufos schimb verbal de lovituri, timp în care ne-am studiat mutrele. A lui arăta de o jovialitate sinceră. A mea…

– În regulă. Ne mai întâlnim prin zonă…

Și ne-am întâlnit. După două exerciții pentru triceps și câteva serii de abdomene, am considerat că e destul și am luat calea vestiarului. Un duș, tocmai aruncam echipamentul în rucsac…

– Epuizantă primă ședință… Prevăd o febră musculară de calitate.

– Ai terminat așa repede?

A gesticulat.

– Rapid. Pauze scurte, ritm susținut și un Powerade rece.

– E bună de ceva apa aia colorată?

– Hm. Nu e după rețetele din comerț. E preparată după recomandările unui nutriționist, în procente și concentrații calculate pentru atleți.

Mă rog. Eu aș fi preferat o bere congelată zece minute.

– Ne mai vedem pe aici?

– Eu abia am început. Așa că dacă nu renunți, sigur.

Am bătut palma. Am remarcat că și-a scos mânușa sport, cu degetele tăiate, înainte de a-mi întinde mâna.

– Tio.

Cu spatele către el, am încremenit. De ce pronunța numele ăsta?

– Vorbești cu mine? M-am întors, înveșmântat într-o liniște impermeabilă. O impermeabilitate putrezind.

– Doar dacă îți sună cunoscut numele unui prieten…

– Nu cred că îmi amintesc pe nimeni.

– Ai primit un pachet semnat astfel zilele trecute. Confirmarea electronică a DHL spune că articolul a ajuns la destinatar.

– Tu cine mai ești?

– Expeditorul.

– Tio? Ce nume e ăsta? Parcă te-ai recomandat Seth…

– Tio e prescurtarea pe care ai folosit-o când ne-am întâlnit prima dată. Acum doi ani. Alaska, Anchorage.

– Omule, bați câmpii. Ce să caut în Alaska?

– Acolo m-ai cules, lângă o cale ferată, în condiții vitrege. Ulterior, ne-am ajutat reciproc. Știu că ești în imposibilitatea de a rememora, dar îți pot dovedi.

Mă gândeam dacă să-l dau pe mâna „cozii” mele, agentul postat undeva prin apropiere, așteptând să ies.

– Ai două echipe de însoțitori afară, un tip într-un Chevrolet Cruze vișiniu și doi într-un Hyundai Elantra negru. Primul era parcat la douăzeci de metri de locuința ta, pe partea opusă, ceilalți erau pedeștri, se întrețineau la cafeneaua de vizavi și au pornit la un minut și zece secunde după ce ai părăsit domiciliul și patruzeci de secunde în urma primului ins. Unul dintre cei doi pe jos, celălalt la volan.

Omul vorbea cu o siguranță descurajantă. Putea fi băiat bun ori băiat rău, putea spune adevărul ori putea născoci. Un lucru era clar: eram într-o perioadă în care nu mă puteam plânge de singurătate.

– Cu ce mă ajută informațiile acestea?

– Sunt elemente care gravitează în jurul punctului central, constituit de tine. Tu ești intriga.

– Și tu cine ești?

– Prietenul tău.

– Nu cred o iotă.

– Ești perfect îndreptățit. Pe de altă parte, trebuie să afli care e motivul pentru care atâția oameni îți fac marcaj.

– Motivul e cunoscut. Cei despre care vorbești sunt oamenii legii. Nimic neclar.

– Iar tu vrei să afli ce se petrece. Brenda a luat legătura cu tine?

Cee? Ce se întâmpla aici?

Am făcut un pas spre el și nu mai aveam mult până la a-i pune mâna în piept. Nu-mi păsa că era mai solid.

– Ce e cu această Brenda?

– E persoana care se interesează de cursul vieții tale. Eu sunt în Europa trei sferturi din an și nu te pot întâlni frecvent.

„Cursul vieții mele”? Bun, tocmai descopeream că sunt handicapat, că nu mă puteam îngriji singur.

– Am nevoie de un tutore?

– Am înțeles că ai suferit un traumatism care ți-a cauzat pierderi ale memoriei. Ce-ți pot spune e că ai avut o perioadă mai nefastă din punct de vedere social, material atunci când ne-am cunoscut… și dat fiind contextul care ne-a alăturat…

– Să te ajut să termini fraza? Eram sărac și m-ai făcut asociatul tău?

– Nu e nevoie să fii sarcastic, Beau. Seth s-a îndreptat spre ușa vestiarului, verificând dacă nu ne deranjează cineva, apoi s-a așezat pe băncuță, înaintea mea. – Uite ce e: mi-ai salvat viața.

– Lămurește-mă.

Nu mai aveam replici dacă renunțasem la ironii.

– Niște personaje negative era aproape să-mi facă felul, lăsându-mă legat pe șinele căii ferate. Cumva, reușisem să mă îndepărtez spre marginea terasamentului, dar aveam toate șansele să pier degerat. Ai apărut tu și m-ai reasamblat.

– Adică te-am dezlegat.

– Exact.

Mi-a zâmbit.

– Buun… Să zicem că accept povestioara ta. Ce căutai în compania unor personaje negative? Te aveau la mână cu ceva, îi provocaseși, le datorai ceva?

– Cei pentru care lucram erau în conflict cu cei pentru care lucrau ei.

Am pufnit.

– Răspunsul ăsta e ideal să încheie o poveste cusută cu ață albă. Și vrei să înghit toate astea?

– E adevărul, Beau.

Ceea ce mă scotea și mai tare din minți era modul în care mă apela, ca și când am fi înțărcat amândoi laolaltă.

– Și dovada?

– Poftim?

– Spuneai că îmi poți dovedi.

– A, da. Ți-am dăruit două pulovere groase. Sunt mărimea „L”, unul e negru, se închide cu un fermoar de vreo palmă, celălalt gri, cu glugă. Marca J. Crew.

Nu m-am mai putut abține. Hohoteam de-a dreptul.

– Omule, e cea mai slabă explicație pe care o puteai găsi. Puerilă de-a dreptul.

– Vrei să verifici, te rog?

– Hm… Am tras puternic de nas. – Poate…

– Iar aici ai bonul de cumpărături. S-a căutat în buzunarul interior al gecii încuiate în vestiar. – M-am gândit că nu-ți vei reaminti și vei dori un argument solid.

Mi l-a întins.

Era un bon al unui magazin J. Crew din Washington, D.C. situat pe 950 F Street. Datat 8 martie 2012. Figurau două articole vestimentare, cele amintite. Am inspirat adânc.

– În regulă. O să mă uit.

– Mulțumesc. Ne revedem mâine în același interval orar, dacă e bine. Acum o să intru la duș. Ar fi de preferat să părăsim pe rând clădirea.

Am încuviințat. Până una alta, m-am așezat pe locul părăsit de el. Apa robinetului pornit îmi limpezea și mie gândurile, chiar dacă nu-mi soluționa temerile. Încrengătura de întrebări și necunoscute se extindea ca iedera.

– Ascultă, Tio, pot să-ți spun așa?

– Te aud.

– Spuneai că eram într-o perioadă mai nefericită. Mai exact, în ce fel? Eram sărac?

– Din păcate, mai mult decât. Erai om al străzii.

Individul ieși pe ușa secundară a locuinței personale de pe SE Mill Street, îndreptându-se către minimagazia ridicată în spațiul îngust din spatele casei. Abia era loc să arunci un ac, spațiile erau reduse sub nivelul minim de confort și intimitate, locuințele învecinate despărțite fiind de porțiuni de trei-patru metri. Schelete de lemn peste cofraje cimentate, o austeritate specifică periferiei, dar cu care era obișnuit din densitatea urbană a comunității magrebiene din Marsilia, acolo unde copilărise alături de șase frați și surori până la nouă ani, când tatăl său, rămas văduv și cu un mod de trai coborât sub nivelul subzistențial, îl dăduse spre adopție unui cuplu danez din Aalborg. Însă nu deprinsese nimic din caracteristicile regatului, se „bucurase” doar de o schimbare de nume, din Nabil Atyaf în Peder Thomsen, căci după opt luni, familia adoptivă luase drumul Americii, în urma unei oferte de lucru extrem de avantajoase. Era sfârșitul anilor optzeci, iar zona din sudul golfului San Francisco, Santa Clara Valley, căpătase denumirea de Sillicon Valley și industria IT lua amploare. Nu menținuse legătura cu tatăl biologic, nu pentru că nu i s-ar fi permis, ci prin prisma însușirii unor convingeri interioare care, pe măsură ce se maturiza, îl îndepărtau de elementele societății. Indivizii, de orice religie sau de orice mediu social ar fi aparținut, ca structură, erau la fel de neînsemnați în fața îmbâcselilor, ispitelor vieții: nevolnici, influențabili, predispuși la compromisuri. Sclavi ai unor sisteme piramidale în care stăpânitorii erau la rândul lor încorsetați în dependențe, obligații, unelte ale unor mecanisme de subjugare spirituală prin subjugare socială. Se adaptase, pentru că trebuia. Își făurise o cale profesională în domeniul componentelor hardware, întemeiase o familie, care se bucura din când în când de vizitele mamei sale „de împrumut”, căci părintele, cel de al doilea, decedase din cauza unui stop cardiac. Însă cel mai semnificativ aspect pe care îl aflase în desele momente de autoanaliză era că nu putea iubi oameni, putea iubi doar principii, crezuri, motivații.

Era ziua în care se colecta gunoiul, așa că aruncă sacul menajer în pubela aproape plină și o manevră până la trotuar. Se înapoie în magazie, o încuie și se apropie de ușa casei.

„O, tu, crezi! Luptă împotriva necredincioșilor din jurul tău, lasă-i să găsească fermitate în tine și să știi că Allah este cu cei cărora le e teamă de El.”

Surele din Coran îl ajutau să-și mențină echilibrul interior într-o lume nepământeană, așa cum era lumea necredincioșilor. Multora le păreau instigatoare, când ele nu făceau decât să ordoneze haosul produs de ei, păcătoșii altor religii. Așa cum era soția sa, o hispanică pe nume Florencia – ce nume grețos – căci evitase din răsputeri să se însoare cu o individă a acestei nații păgâne. Cel puțin hispanicii fuseseră năpăstuiții acestui continent nenorocit. Ea lucra într-un cabinet de avocatură pe post de consilier organizatoric, un eufemism pentru o muncă mai obscură decât secretariatul. Inteligentă într-o medie acceptabilă, cât el să nu se simtă înjosit ori inferior. Nu se bucura să o vadă, însă știa să-și ascundă simțirile. Mimetismul cameleonului era cea mai mare calitate a unei făpturi vii.

Rosti numele profetului în gând și intră.

– Peder? Ți-a sunat telefonul.

– Cine era?

– Nu știu, mi amor, știi că nu verific. Am și așa destulă treabă. Vezi că am aranjat facturile în ordinea scadenței. Sunt pe măsuță, în hol.

Se uită în treacăt peste ele. Utilități. Reziduuri. Materialul ucigând spiritualul. Își verifică celularul. Apelul pierdut afișa un număr banal, nememorat în agendă. Sună. I se refuză apelul după care fu resunat.

– Aici Serviciul de evaluare a gradului de risc al proprietăților, bună ziua. V-am respins pentru că a fost inițiativa noastră de a vă solicita atenția și avem rugămintea a ne acorda câteva minute pentru un scurt dialog. Se poate?

– Despre ce e vorba?

– Despre câteva detalii referitoare la angajamentul semnat. Sunteți proprietarul locuinței de pe SE Mill Street, numărul 3. Aveți încheiată o asigurare împotriva incendiilor, cutremurelor sau altor calamități naturale.

Pronunțarea ultimelor trei cuvinte anclanșară mecanismele interne, orientându-le către noi orizonturi.

– Contractul este, continuă operatorul, în derulare, iar începând cu data curentă se activează clauza de supraevaluare a criteriilor de risc. Este vorba despre recalcularea indicilor de rezistență a structurii, care este înregistrată de către experții noștri și care reconfigurează secvențele contractuale în baza noii scheme de calcul. Aveți informațiile în paragraful 4 al documentului. Odată cu înștiințarea asupra acestui fapt, doream reconfirmarea dumneavoastră cu privire la modul de derulare a angajamentului.

– Din ce îmi amintesc, nu se schimbă cu nimic planul financiar al poliței de asigurare…

– Nu, contribuțiile rămân aceleași. Voiam doar să vă reamintim despre planificarea activată prin noua schemă de calcul.

– Am înțeles. Aveți confirmarea mea.

– Vă mulțumim pentru timpul acordat și vă dorim o zi frumoasă.

Mă uitam la cele două pulovere cu ochii depășindu-mi orbitele. Erau reale și respectau întocmai descrierea. Dar mai mult decât atât mă înșurubase în solul deșertăciunilor ultima descoperire aflată. Să nu fi trăit întotdeauna în luxul unui apartament? Să fi fost tomberonul vatra din care-mi asiguram echilibrul temperaturii corporale? Și mai ales cât timp înotasem în noroiul marginalizării sociale?

Nu i-aș fi dat crezare deloc, însă veridicitatea testului aducea vagi argumente, sădea un sâmbure al crezării și în același timp al incertitudinii. Deși…

Deși comportamentul meu împrumutase ceva din trăsăturile, conduita societății… Cu siguranță nu la cel mai înalt nivel, dar în mod cert nu ridicam degetul mic atunci când dădeam pe gât paharul cu bere. Adică na, un dram de respectabilitate tot clădeam.

M-am dezbrăcat și m-am pironit în oglinda băii. M-am examinat cu acuratețea unui astronom și cu temerea de a nu da peste semnele unei potențiale transformări în vârcolac. Eram destul de trupeș, de îngrijit. Tenul meu măsliniu avea ceva sclipiri mai deschise, însă în nicio clipă nu s-ar fi produs confuzii că n-aș fi afro-american.

Mi-am proptit privirile în golul prezentului care cu fiecare moment mai zgândărea cununa de spini ce-mi încorseta mințile. Cine sunt eu? Cine naiba sunt eu? De ce se uitau cu nepăsare încoace acei doi ochi serbezi, rătăciți? Acalmia era doar un răgaz, nu-i așa?

Am izbit cu podul palmei oglinda.

Am încetat a mai șterge praful de pe obiecte. Este a Timpului amprentă, reamintindu-mi că sunt viu.

Ziua nouăsprezece

– Fie că ești magician, fie șarlatan, se întâmplă să am două pulovere J. Crew acasă.

– Așadar mă crezi?

– Nu cred mai mult decât văd, iar până acum acestea sunt singurele lucruri pe care le-am văzut. Am nevoie să aflu despre mine. Și despre rolul tău.

– Mi se pare destul de rezonabil. Ce-ai pățit la mână?

– Accident casnic. Nu mă incomodează.

– Îți împrumut mânușile mele. E posibil să ți se deschidă rana, iar dacâ mânjești aparatele riști să fii admonestat.

– Acum e momentul când trebuie să mulțumesc?

– De ce am impresia că de la tine toate vin deghizate în chestii cu coarne?

– Pentru că măsori cu bețele de chibrit.

A ridicat mâinile în semn de predare. A inserat un cui metalic sub o grămadă de discuri ale unui aparat, s-a așezat cu spatele lipit de un suport și a apucat bara de tracțiune la o distanță ceva mai mare de lățimea umerilor.

– Mă descurc singur.

După noul acces din seara precedentă, începeam să mă îndoiesc asupra capacităților mele raționale. Undeva în interior, un pitic ghiduș prelua comanda și mă transforma în unealta administratorului iadului. Uite că mai puteam trăi amuzamentul, asta însemna că nu pășisem întru totul pe tărâmul băilor în smoală?

Am lucrat bicepșii, câteva repetări cu gantera. Nu simțeam însă c-aș avea răbdare.

– Atenție, te balansezi cam mult. Risc de afecțiuni lombare.

– Povestește-mi, i-am aruncat printre dinți.

S-a apropiat.

– Cum spuneam, eram în Anchorage. Asta-i în Alaska. Frig, zăpadă și dihănii. M-ai cules pe trei sferturi leșinat și m-ai repus în drepturi prin câteva guri de tărie. Era tot ce aveai.

A făcut o pauză.

– Cred că am prins ideea, nu e nevoie să accentuezi. Unde locuiam?

– Din când în când la un adăpost al săracilor. Dar nu-ți plăcea să-l frecventezi. Erai un spirit liber. În acea noapte am mers la hotelul unde eram cazat și mi-ai povestit câte ceva. Fuseseși militar, ai avut de executat misiuni în perioada conflictului din Bosnia, sub egida ONU.

– Unde se pare că m-am ales cu doi genunchi făcuți praf…

– Așa mi-ai relatat. Ai fost operat și lăsat la vatră. Cum și de ce ai ajuns în împrejurările acestea, n-ai mai spus. Aveai o atitudine demnă, de om cu pregătire și ținută, în totală contradicție cu situația din acel moment.

– Așa că mi-ai cumpărat două pulovere.

– Misiunea mea era să urmăresc o întâlnire de afaceri între personaje grele, sus-puse, eventual să acopăr spatele unuia dintre jucători. Te-am întrebat dacă vrei să mă însoțești și ai acceptat.

– Adică eu te-am salvat și tot eu te-am ajutat ulterior?

Trebuie să fi fost două articole vestimentare extrem de scumpe. Dar nu i-am mai spus ceea ce tocmai îmi trecea prin cap.

– Așa au decurs lucrurile. Se pare că fiecare a descoperit în celălalt camaraderia, sacrificiul de care dau dovadă combatanții. Am fost franc cu tine. Mă așteptam ca lucrurile să degenereze după ce în ajun membrii echipei adverse încercaseră să mă scoată din joc, ceea ce s-a și întâmplat. S-a deschis focul, m-am angrenat într-o luptă corp la corp, m-am accidentat la un picior… Atunci ai intervenit tu și m-ai ajutat să mă retrag.

– Dacă așa stă treaba, înseamnă că te-am salvat de două ori.

De acolo și numărul puloverelor.

– N-o să neg. Dacă n-ai fi fost, probabil m-aș fi descurcat mai greu.

O, da, domnul Modestie.

– Ce s-a întâmplat apoi?

– Am fost purtat prin alte zone iar când am găsit răgaz, m-am întors spre a-ți mulțumi. Am încercat să aflu cauzele care te aduseseră acolo, dar erai ca o carte închisă. În cele din urmă am reușit să te conving să mă lași să-ți influențez viitorul. Eu aveam o stare materială bună și tocmai mi se încheiase angajamentul. Ți-am căutat o locuință. Ai ales coasta de vest a Americii, iar noi am convenit să ne ocupăm de tine până îți intri în ritm.

– Voi?

– Eu și o cunoștință.

Eram pus pe gânduri.

– Cu doi ani în urmă spui… Și de atunci încoace?

– Felul muncii, contractele, mă țineau mereu pe drumuri, mare parte în Europa sau Orient. N-am putut păstra o legătură strânsă, dar această persoană s-a îngrijit îndeaproape de condiția ta.

Am făcut o conexiune stranie, pentru că nu știu de unde s-a ivit:

– Să nu spui că persoana se numea Brenda…

– Așadar te-a căutat…

– Mda. Înainte să moară.

N-a schițat un gest, dar am simțit cum se metamorfozează instantaneu. A inspirat adânc, a strâns pumnii, privirile au căpătat luciri de aisberg. Câteva secunde, apoi m-a întrebat:

– Ce a pățit?

– A fost ucisă.

– De unde știi?

– Eram de față.

– Cine a fost?

– Nu știe nici măcar poliția. S-a întâmplat în Forest Park, la Castelul vrăjitoarelor. Acolo îmi dăduse întâlnire. N-am înțeles de ce și nici ea n-a mai apucat să-mi spună.

– Erau unul, mai mulți? Tu ai scăpat întreg?

– Chiar nu am elemente. S-a tras de undeva din pădure. Un singur glonț. Direct în frunte. Pe mine m-au lăsat în pace. Am vrut să ripostez, am luat pistolul ei și m-am aruncat înspre locul de unde s-a tras, însă nu am găsit pe nimeni. Stai puțin! De ce avea Brenda o armă?

– Pentru că… avea.

– Hei! Ăsta nu e schimb corect de informații.

A clipit de câteva ori și mi-a zis:

– Hai în vestiar. E mai liniște.

– Și dacă e populat?

– Ai dreptate. Iar afară ești monitorizat. Acesta e motivul pentru care ești supravegheat?

– Da. Se pare că eu sunt cheia. Ceva din mintea mea care deocamdată e bine ascuns. Ce voia să-mi transmită Brenda și de ce în felul acela? Se simțea urmărită?

– Avea motivele ei. Probabil că își lua măsuri de siguranță. Poliția ce spune?

De ce i-aș fi spus opinia lui Friedman? Cu ce-mi câștigase încrederea, cu existența unui bon fiscal? La fel de bine putea fi asasinul Brendei, acum reconfigurând strategia și abordându-mă din postura de vechi prieten.

– Poliția nu spune. Te-ai gândit că dacă unul din supraveghetorii mei ar intra în sală și ne-ar vedea discutând minute bune, te-ar putea lua în colimator? Nu crezi că riști cam mult?

– De când e instituția polițienească un monstru al tenebrelor? Mi-ar lua o declarație, m-ar întreba de unde te cunosc. Iar eu le-aș repeta cele spuse ție.

– Dar o cunoșteai pe victimă…

– Doar dacă nu era o coincidență de nume. Va trebui să-mi prezinte o imagine. Și nu cred că după felul în care arăta aș putea confirma în mod clar.

Omul ăsta avea toate răspunsurile?

– Ce vrei de la mine?

M-a privit părintește.

– Am venit cu gânduri bune. Știam despre tine că începi să îți revii, sper să pot contribui la a-ți regăsi amintirile.

– Brenda te informa în mod constant?

– Țineam legătura. Îmi pare rău pentru ea…

– Mi-a spus că sunt în pericol. De unde până unde?

– Nu știu. Dar vom afla.

– Mă ierți, dar astea sunt vorbe fără acoperire.

– O să arunc o privire în computerul Brendei. Poate că există vreo informație, vreo pistă.

– Știi adresa ei? Unde locuia?

– Nu chiar în apropiere. Pe coasta de est, Beau.

Soliditatea gândurilor matematice… De n-ar exista, m-aș lăsa cuprins de farmece fără identitate pe teritoriul în care concluzia este mai mult rezultatul unei împrejurări decât a unui raționament.

Ziua douăzeci și unu

Între sediul C.I.A. din Langley, Virginia și capitala Washington sunt numai nouă mile, care se parcurg extrem de rapid pe magistrala George Washington Memorial Parkway. Eficiența este însă afectată de perioada necesară deplasării prin capitală, care, fără a fi comparată cu traficul urban din New York de exemplu, are rata ei de scădere a timpilor orari.

Brenda Martin fusese un agent C.I.A. care activase în cadrul Diviziei pentru Suportul Misiunilor, o divizie care asigura funcționalitatea compartimentelor, facilitând fluxul de informații între departamente. Când un angajat al Fermei „dispare în misiune” pe teritoriul Statelor Unite, se instalează un cod, o alertă la nivelul sectorului în care activează, în urma căreia se iau măsuri de supraveghere și protecție a celorlalți operatori din serviciul respectiv. Operațiunile pentru combaterea terorismului căpătaseră dimensiuni noi după terifiantele evenimente de la începutul mileniului, „gardienii” supervizau cu un plus de vigilență, survolând libertățile cetățenești fără a le mai lăsa la voia întâmplării.

Adresa Brendei era Pennsylvania Avenue NW, în districtul West End, o zonă încadrată de râul Potomac și de podul peste insula Theodore Roosevelt care făcea trecerea pe autostrada George Washington. Își alesese un apartament într-o zonă cu acces facil către locul de muncă, într-o locație „de mare trecere” a metropolei, în care se găseau sediile Delegației Uniunii Europene, ale ambasadelor Spaniei și Qatarului.

Pătrunderea în locuința unui fost agent activ al Agenției putea fi mai grea decât în Vatican. Seth nu se îndoia că vecinătatea era suprapopulată, că ofițerii și dispozitivele video roiau. Experiența de ofițer școlit de S.I.S. – Serviciul Slovac de Informații – îi punea la dispoziție diverse roluri de improvizație pentru momentele în care inspirația avea să facă diferența, numai că nu aceasta era locația care îl interesa.

Ajunsese de câteva ore în capitală după un zbor în timpul căruia pe de o parte picotise, pe de alta revizuise strategiile. Spera să nu fie nevoie de un joc de-a v-ați ascunselea cu agenții postați la domiciliu, dacă Brenda ar fi lăsat câte ceva la „cutia neagră”, așa cum codificaseră căsuța poștală închiriată, la care el, Seth, avea rol de împuternicit.

Oficiul poștal fusese ales la suficientă distanță, pe L’Enfant Plaza, în sud-estul orașului. Operatoarea îi verifică identitatea și îi oferi accesul la casetă. Trase aer în piept și deschise.

Îl aștepta o cutie de pantofi al cărei conținut era ocupat doar de o pernuță vișinie în formă de inimă, brodată cu textul: deschide-ți inima și vei găsi calea.

Sistemul de securitate american se putea lăuda cu neînsemnate izbânzi în disputa dejucării planurilor drept-credincioșilor. Se purta o luptă înverșunată în culise, timp în care opiniei publice Al-Qaeda îi fusese prezentată drept un vrăjmaș abominabil, un Anticrist. Președintele Bush declarase pe 20 septembrie 2001 că avea a se declanșa războiul contra terorii. Ce înșelătorie, ce mascaradă a Occidentului, această falsă religie răspândind o istorie denaturată, infectă! De zeci de ani Vestul căuta să asocieze violența armată adepților islamismului, când de fapt erau urmările imperialismului vestic. Cele mai multe dintre schismele politice petrecute în statele islamice erau creațiile artificiale ale necredincioșilor, în foamea nestăvilită pentru control militar și resurse naturale. Nimeni nu avea să înțeleagă vreodată că acțiunile jihadiștilor, denumite „teroriste”, erau numai reacția împotriva amestecului coercitiv al Vestului, împotriva colonizării și instaurării unor regimuri supuse albilor autoproclamați conducători ai planetei.

„Sălașul lor va fi Iadul”, își repetă Peder finalul versetului 73 al surei 9 din Coran, pregătindu-se pentru rolul divin care îi fusese atribuit.

Porni mașina, străbătu orașul pe direcția vest, traversă râul Willamette pe Hawthorne Bridge și parcă într-un spațiu amenajat pe SW Yamhill Street. De acolo până în Parcul Tom McCall, avea a se obișnui cu efortul fizic. Nu era un practicant, însă avea să fie unica alegere, era într-o misiune de propovăduire, ba nu, de implementare a credinței. Pe fondul eliminării necredincioșilor. Era în Jihad.

Alergarea în pas ritmat se dovedi un factor solicitant pentru cel pentru care termenul „sport” nu exista decât în dicționar. Impresia unei marionete acționate de un maestru păpușar neîndemânatic îi domina fiecare apăsare a pașilor pe sol. Se ambiționă să păstreze un ritm modest, dar constant, forțând acomodarea. În mintea lui nu exista decât „a persevera”; „a renunța” era similar cu rușinea, dizgrația, pierderea încrederii lui Allah. Păstră privirea înainte, iar pe măsură ce se apropia de parc, cercetă orizontul razei vizuale. Erau destui amatori de jogging acolo și din ce remarcă, nu toți excelau. Intră pe marcajul pietonal destinat alergătorilor. Încă nu-l reperase.

Fu nevoit să parcurgă aproape două ture întregi între extremitățile parcului și răsufla din ce în ce mai greu. Gura i se uscase, încleiase de salivă, privirile se încețoșau. Se apropia de Steel Bridge când, de pe o alee lăturalnică apăru ținta. Și la fel de repede îl depăși, alergând în direcție opusă. Peder blestemă continentul și pe Columb și, executând o voltă, se întoarse, mărind strocul.

Nu era o idee prea bună să mă rup de realitate în timp ce alerg. Poate că muzica mă dinamiza, îmi oferea un confort ambiental relaxant, însă îmi decapita un simț, iar fără auz puteam călca pe o mină și nu mă auzeam explodând. Ori simțurile sunt făcute să te ajute să percepi realitatea. Așa că l-am oprit pe The Boss din evoluția live de la Glastonbury, surmontând handicapul auditiv.

Atunci am auzit pașii în spatele meu. Probabil un alergător care mă depășea. Am căutat să păstrez cât mai drept sensul de mers, spre a nu-l incomoda. Cu toate că era destul spațiu.

Mi-a trecut prin stânga și din doi trei pași s-a și desprins. N-a apucat să-mi fie necaz pe viteza lui sau, mai degrabă, pe moliciunea mea, că s-a împiedicat, luând-o la vale. Fix în picioarele mele. Am scăpat cuvântul cu „f..”.

– Ești bine, tipule?

– Cred că da. La naiba, mi-am rupt pantalonul…

Se vedea o julitură prin gaura de la genunchi. La așa trening Adidas, era păcat, realmente. Îl înțelegeam. Data viitoare să poarte un șort.

– Hai sus.

I-am întins mâna. S-a ridicat anevoie. L-am pus să facă o flexie.

– Pare să fie în regulă genunchiul. Mai alergi?

– Cred că pot duce tura asta până la capăt. Pot fugi în ritmul tău?

Cu alte cuvinte, eram lent. Mulțumesc. Data viitoare când mai cazi, trec peste.

– Hai să o facem în doi. Diminuăm efortul.

Am pornit în alergare ușoară. Maxim 2/2. A șchiopătat primii metri dar s-a recules.

– Vii des aici? am deschis discuția.

– E a treia oară. Dar am mai alergat în Laurelhurst Park.

– A, acolo… m-am făcut că știu locul. Și te-ai gândit să alternezi?

– Când am activitate în centru, mi-e mai comod să vin încoace. Iar în ultima vreme s-a intensificat, ceea ce m-a făcut să regândesc strategia în materie de efort fizic.

– Ai antrenament, i-am zis.

– Cât de cât. Am avut cam multă pauză, de puțin timp m-am reapucat. Nu alerg pe cât de mult mi-aș dori. Cunoști. Timpul. Inamicul nostru.

– Și aliatul corporatiștilor.

– Ha ha. Vrei să spui că ei au timp?

– Că l-au securizat pe spinarea robilor. Fiecare stăpânitor de sclavi administrează o porție personală de timp pe care o împarte subordonaților. Ea e atât de bine încadrată de luxuri ademenitoare, cum ar fi salarii plus bonificații, momeli gen „premiul pentru angajatul lunii”, încât depersonalizarea e instantanee. Angajatul a căzut în capcana aparentei bucurii a zilei în care i se alimentează cardul.

L-am urmărit cu coada ochiului. Părea a cugeta la o replică.

– Hm… Eu cred că ține de propria opțiune, de liberul arbitru. Nu-i așa că fiecare e în măsură să facă o alegere, iar în momentul în care constată că nu e cea mai fericită, să facă o schimbare?

Era clar, insul avea optică diferită. Aș fi pariat că-l „prindea” nodul unei cravate. Ei și?

– Specificul, funcționalitatea unui sistem sunt date de generalități, nu de particularități. Dacă numărul particularităților îl întrece pe cel al generalităților, sistemul nu poate exista, se dizolvă.

– Cred că înțeleg ce vrei să spui. Te referi la faptul că invidizii care abandonează structura sunt înlocuiți cu alții care acceptă rolul.

– Mereu vor fi alții. Mereu va exista cerere depășind oferta.

– Cu toții știm că asta e ceea ce oferă societatea și toți suntem participanți la acest joc.

– Mai sunt beligeranții.

– Poftim?

– Sau răzvrătiții mai corect. Cei care încearcă să îmbunătățească, dar sunt înăbușiți de trăgătorii de sfori.

– Mă tem că împingi puțin cam departe miezul discuției.

– Chintesența este ceea ce se regăsește în concluzie, nu? Iar concluzia e întotdeauna manevrată de cei puternici, de acord?

Gâfâia. Eu nu. A vrut să scuipe, iar saliva i s-a încleiat pe buze. Eu mă bălăceam în sudoare ca într-un jacuzzi binefăcător. „Te-am prins, corporatistule!”

– Sunt de părere că decât să încerci a schimba sistemul social, mai bine te înglobezi în acesta. E fundamental a te adapta cerințelor.

Mie unul, a te adapta era echivalent cu a subzista atârnat peste linia de plutire. Personajele de la etajele superioare își scăldau simțurile în cu totul alte priveliști și perspective. Dar ce făceam eu aici? Țineam morțiș să dezgrop securea războiului împotriva împiedicatului ăsta? „Beau Saintgeorge, antropomorf frustrat ce ești!”

– Nu mă erijez într-un revoluționar. N-am veleități de lider. Și nici n-am descoperit vreun interes care să mă mâne în cruciade. La naiba, cam multe negații, m-am amuzat.

– Ești poate puțin nonconformist. Cu ușoare nemulțumiri. Un observator neimplicat. Focalizat să observe carențe pe care să le rețină ca pe săgețile cu care ar trage către zările neclare. Știi de ce sunt neclare? Pentru că țintești un punct fix de la orizont, îndepărtatul orizont care-ți tulbură privirea. Un proverb oriental spune că nici călare pe cămilă, nici sub umbra curmalului nu te poți feri de nisipul care îți intră în ochi.

„Dacă ți-ai propus să mă pui pe gânduri, ai reușit. Dar nu acum, cu cel mult treizeci de secunde înainte de a-mi veni somnul.”

– Cred că, într-adevăr, ai dreptate.

– Te-am etichetat corect?

– Mă refeream la partea cu miezul discuției. Ha ha… Așa e că nici n-ai mai simțit dureri în genunchi? Și am ajuns la capătul cursei.

– A mers bine. Mi-a făcut plăcere. Ești un bun partener de antrenament.

Și de discuții? Am fost cumva deficitar? O să mă pot obișnui cu gândul, dacă-l mai văd căzând o dată.

– Eu cred că mă așez pe o bancă. Mi-a ajuns efortul.

Am luat loc. A dat să vină lângă mine, dar o grimasă plină de durere i-a succedat gestul. S-a sprijinit cu mâinile de speteaza băncii, suspendând piciorul drept.

– Ce este?

– Genunchiul… S-a blocat.

Chipul său vădea panică.

– Cum să se blocheze? Până acum ai alergat cu el.

– Nu pot îndoi piciorul. Nu îl pot îndoi complet.

A încercat să se lase pe ciuci, dar nu a dus cursa până jos, s-a sprijinit de bancă pentru a nu cădea. Nu părea bine deloc. M-am gândit la genunchii mei și mi s-a strâns inima.

– Încearcă să-l extinzi. Ușor. Pune călcâiul pe sol, apoi talpa. Cum îl simți?

– Rigid. Parcă mă înțeapă niște cuțite.

– Prinde-mă de umăr și pășește. Hai să ne mișcăm puțin.

După câțiva pași șchiopătați, a început să capete cursivitate. L-am privit. Transpira mai ceva ca un cub de gheață uitat la soare.

– Cred că am forțat cu alergarea, fiind încălzit. Dar n-am simțit nimic atunci la căzătură.

– Vrei să mergem la spital? m-am trezit glăsuind, cu toate că nu cunoșteam niciunul.

– Nu, nu. Trebuie să ajung la mașină.

– Unde o ai?

– Pe Yamhill Street.

– Asta unde e?

– Puțin peste stradă. E aproape. Cred că mă descurc.

– Te însoțesc dacă vrei.

– N-aș vrea să las de înțeles că sunt neputincios. Dacă am putut fugi, trebuie să pot și să merg. Pe de altă parte, mulțumesc anticipat.

A rânjit, inducându-și curaj. În timp ce eu mă întrebam dacă trebuie să-mi petrec un braț după talia lui și eventual să-i șoptesc ceva duios la ureche.

Am ieșit din parc și am traversat. Speram să nu fiu remarcat de oamenii lui Friedman în această nobilă postură. Deși, pe de altă parte, nădăjduiam să nu-mi fi pierdut „coada”. Probabil eram subiectul zilei în discuțiile agenților.

Am răzbătut neperturbați. Doi inși îmbrăcați sport, transpirați, de culori diferite. O poză pe Instagram vă rog!

Ne-a întâmpinat o Toyota Prius de culoare albă. Nu cunoșteam nimic despre mașini, dar asta scria pe capota portbagajului.

– Dacă nu vrei un control medical, măcar vezi de poți șofa, i-am zis.

– Poate o poți face tu în locul meu?

– Mă îndoiesc, amice, am ridicat mâinile în aer. – Nu sunt avizat în domeniul ăsta.

– Am glumit, ai făcut deja prea mult.

A deschis portiera, introducând anevoie piciorul drept. S-a prins cu o mână de plafon, s-a lăsat pe genunchiul sănătos și s-a așezat pe scaun, strângând din dinți.

– Permite-mi să mă revanșez cu un energizant. Și nu accept un refuz. E aici în cutia torpedoului.

Am ridicat din umeri. Nu-mi aminteam gustul. Nu eram prea dornic, mai ales că nu avea cum să fie rece, dar l-aș fi jignit.

S-a întins, dar imediat a scos un icnet scurt, retrăgându-se.

– Nu ajung, a spus, nu-mi permite poziția. Ești bun să te servești singur?

Cam prea multă apropiere, începea să mă agaseze postura. Dacă aș fi dorit să-mi fac prieteni, apelam la Cercul de Cercetași.

– Dacă nu e nevoie să torn în pahar, am tărăgănat-o, înconjurând mașina. – În cazul ăsta, te mai rețin, mă voi așeza.

– Casa mea pe roți e și casa ta pe roți, partenere, mi-a zâmbit, iar eu am simțit o privire anapoda în ochii lui. Sau de vină să fi fost eroarea de paralaxă?

Am deschis caseta și am găsit două recipiente de Red Bull deasupra unui teanc de dosare. Și tocul unei arme, din care se zărea patul unui pistol. Am tresărit imperceptibil. Și iar am încercat senzația că ochii lui mă urmăreau.

– Poftim. Și i-am întins o doză.

– Nu e rece, dar e minunat, a strecurat el între înghițituri. Savuros!

Era înțepătoare, tonică. Dar că-mi dădea aripi, așa cum scria pe doză, cu asta n-am fost de acord. Cel mult lacrimile.

– Sunt Peder, mi-a spus, întinzând mâna. – Am omis amănuntul ăsta.

M-am recomandat, fără cine știe ce aplomb. Gândul mi-era la jucăria din torpedo. De fapt, îmi cam lua mințile. Nu m-am putut abține.

– Ai o armă…

– Îhm. În urmă cu trei ani, niște prieteni de familie au fost agresați în Montavilla, în parcarea de la Chinese Village Restaurant. Nu s-au mulțumit să le ia doar portofele, ceas, lănțișor… mă rog, ceea ce purta Daphne asupra ei. Au vrut s-o răpească și să-și facă poftele cu ea. Asta după ce-l loviseră pe Jarvis, soțul ei, lăsându-l la pământ. Știi ce i-a salvat? Arma. Jarvis, ca fost ranger în patrula forestieră, păstra un pistol în cutia torpedoului. S-a târât, a deschis ușa, a luat arma și s-a îndreptat spre cei trei, care își luaseră atenția de la el. O înghesuiau pe Daphne într-un vehicul. N-a stat pe gânduri, n-a somat. A tras un foc în piciorul unuia, pe ceilalți ținându-i sub amenințarea pistolului până când angajații restaurantului, care ieșiseră auzind focul armei, au anunțat poliția. Fără acel pistol… nici nu vreau să mă gândesc.

– Așadar, pistolul i-a salvat, am conchis, mai mult pentru mine.

– Am fost șocat. Știam de periculozitate, de rata sporită a infracționalității în zonă, dar e o altă percepție când se întâmplă aproape de universul tău, capătă o altă dimensiune. Crede-mă că n-am stat pe gânduri în a-mi procura o armă.

– Care, lăsată în mașină, poate intra pe mâna oricărui spărgător…

– Hm… Nu-mi face plăcere s-o port. Aici e o altă discuție. După ce am achiziționat-o, am mers să exersez tirul cu arma. Dar una e să tragi în poligon și alta e să o deții în libertate, să armezi, să apeși trăgaciul. E o senzație ciudată, ca și cum ai fi la poarta iadului. Nu cred că ai încercat sentimentul.

„Dar tare mi-aș dori!”

– Ești curios să o simți? m-a întrebat, vâzându-mă căzut în visare.

– Îmi oferi ocazia asta?

– Însă nu la vedere. Suntem într-un loc public, iar câte videocamere au parcările astea…

Am redeschis cutia torpedoului. Mâinile mele tindeau a deveni uneltele unei minți nebuloase. Pare-se că slujitorii întunericului îmi serveau pe tavă delicatese, iar meniul nu costa nimic. Făpturi înaripate acaparau orizontul vizual, într-un nepătruns al unui univers ospitalier cu acei fii ai Terrei cu regim de funcționare deviant. Senzația de ațâțare mă copleșea. O cântăream în mână, simțind-o ca pe o extensie a brațului, ca pe bagheta unui dirijor având de reglat conturile cu membrii corului care scăpărau falsete. Și numai eu hotăram care sunt aceia.

– Simți cum devii mai puternic, mai stăpân pe tine? Cum poți domina mediul înconjurător precum un mentalist mulțimea adunată la picioarele sale?

Dintr-o dată, nu mai existau cuvinte. Nu mai aveam replici, intrasem într-un tunel al autodescoperirii, al regăsirii sinelui. Era esențial să-ți croiești rolul de erou, iar a fi unul pozitiv ar fi fost mult prea fad într-o realitate în care normele eticii erau din ce în ce mai denaturate, în care valorile spirituale se mai regăseau abia la cântarea prohodului. Erou pozitiv? Nu, mulțumesc, nu suntem într-o peliculă anostă cu „supereroi”.

Aproape că știam ce urmează. Aproape că aflasem ce-mi doresc și pentru prima oară aveam să-mi depășesc condiția. Cât de simplu era… atât de simplu încât conștientizam că era prea puțin acum. Că trebuia să chibzuiesc, să nu mă hazardez aruncând zarurile într-un moment în care nu era nicio miză.

– Nu te va mai îngenunchea nimeni, nu îți va mai înțepa nimeni grumazul, căci tu ești tuaregul care înfruntă fiara sălbatică și își spală fața cu sângele acesteia. Așa cum puterea vântului de miazănoapte îngroapă sub dune de nisip greșelile nesăbuitului care a înfruntat pustiul fără a-i cunoaște misterele, așa întreaga ticăloșie a lumii fi-va spălată prin ceea ce mintea ei a migălit împotriva propriei credințe. Profetul i-a îndemnat pe aleși să bea din apa sfântă, iar otrava să fie a necredincioșilor. „Alege să fii cu mine”, a spus el, „și te vei bucura de întreaga avuție închinată mie, căci eu ți-o voi înapoia prin sângele celui ce nu-mi ascultă porunca”.

Omul de lângă îmi cuvânta într-o manieră atât de nespecifică celor anterioare… iar eu îndreptasem arma într-o direcție mult prea periculoasă pentru vorbitorul înfierbântat. Care avea să-mi spele creierul, ori dacă nu, ar fi fost redus la tăcere, căci sigur știam cum se apasă trăgaciul. Și dacă până acum nu-mi câștigase nicio simpatie…

Clocoteam. Pe o notă rațională însă. Mă controlasem la timp, la câțiva microni înainte de a-l face să devină istorie. Așteptam să-și încheie perorația, dar nu dădea semne. Pălăvrăgea ceva cu un profet și nu știu ce fii ai dreptății și iad și alte pedepse. Mare e grădina habotnicilor!

Din buzunarul pantalonilor am auzit declanșându-se „Biggest mistake” a celor de la The Rolling Stones. Uite că fusesem aproape. Melodia a continuat până am răspuns apelantului.

– Ai de gând să cobori sau v-ați găsit rude?

Era McNeill. Probabil în imediata apropiere. M-a făcut să mă dezmeticesc pe de-a întregul.

– Știu că am întârziat, sosesc îndată. Am rămas să mă odihnesc și m-a acaparat peisajul. Am făcut o pauză. – Cum care? Willamette River e splendid, așa cum strălucește în soare.

McNeill a mârâit ceva, dar n-am deslușit.

– În regulă, am continuat, iau cafea și biscuiți.

– Să fie bahulu.

Că spunea bahu-nu-știu-cum ori indieni cherokee, era totuna pentru mine, mai ales că inventasem niște replici la acoperire.

– Scuză-mă, i-am spus lui Peder, mă așteaptă prietena. Am întârziat cam mult.

Nu mi-a răspuns. Părea desprins de realitate, părea înciudat, debusolat. Apoi mi-a smuls pistolul din mână.

– Mi-a prins bine ajutorul tău. Mulțumesc pentru efort. Iar cu asta… mai bine nu încerca să te convingi.

Arăta către armă. Jericho 900 și ceva, îmi venea un memento din străfundurile minții. Nu cumva israelian? I-am strâns mâna și am debarcat.

– Ușurel cu genunchiul. Abține-te o perioadă sau fă un test totuși. Eventual încearcă să alergi pe iarbă.

Și l-am lăsat în deruta ultimelor minute. E un avantaj moral să ai ultimul cuvânt?

Trebuie că materia care ne compune este anihilată de antimateria gândurilor delăsătoare. Astfel facem 0-0 în plictisitorul meci cu noi înșine.

Ziua douăzeci și doi

Când am deschis ușa cabinetului doctorului Curtis, eram pus pe fapte mari. Îmi făcusem planurile de a-l încolți și de a-l stoarce de informații. Eventual cu metode moderne de tortură. Îmi și confecționasem o cagulă, spre a-mi însuși perfect rolul de torționar.

Glumeam. Socotisem eu, ce-i drept, diverse abordări, dar mai mult ca să treacă timpul. Nu aveam nimic concret luat în calcul, așa că mergeam la „ce-o fi, o fi”.

– Bun găsit, doctore.

– Beau! Mă bucur să te văd! Ia loc.

– Aș spune că și eu, dacă n-am fi în conjunctura aceasta.

– Crede-mă că e o situație generală. Presupun că încăperea unui medic e următorul cel mai terifiant spațiu pentru o persoană după celula unei închisori.

– Ai sărit peste camera de gazare.

Ca să nu mai spun de camerele în care forțele de ordine luau interogatorii teroriștilor. Luau, pe măsură ce „dădeau”. Dar din dar se face raiul, nu?

– Camera de gazare e amplasată în incinta închisorilor, deci e un element implicit. Dorești să vorbim despre ceva anume azi?

Tehnologiile nucleare. Am de gând să mă delimitez de muritorii de pe Terra și să-mi iau vacanță permanentă în paradisul tropical al altui sistem solar. Nu înainte de a apăsa detonatorul. Nu e nevoie să fie un buton, mă mulțumesc și să ating două fire.

– Orice subiect e binevenit. Ce-mi propui?

– Ce-ai spune de „tehnici de relaxare”?

În contrabalanță și neintenționat, mi-am încordat bicepșii.

– Prin muzică? Respirație?

– Meditație, introspecție. Stai cât mai confortabil.

S-a ridicat și a tras jaluzelele.

– Acum privește peisajul acesta, mi-a zis.

A deschis imensul smart tv cu ecran curbat care trona pe un suport, în stânga, și care abia acum remarcam cât era de mare. Înfățișa o filmare dintr-o pădure. Efectul panoramic era fascinant. Obiectivul se plimba de jos în sus, de la stânga la dreapta, fotografiind arborii în toată dimensiunea lor. Printre coroanele acestora se strecurau raze de lumină, contrastând plăcut cu penumbra.

Curtis mi-a înmânat o ciudată pereche de ochelari, care părea mai degrabă de jucărie și niște căști de genul celor purtate de cei de la radio.

– Întregesc efectul 3D. Nu vorbi, focalizează copacii. Golește-ți mintea, inspiră adânc, rar, pășește pe iarba aburindă, simte răcoarea adierii. Lasă-ți simțurile în voia inerției, contemplă natura.

Cu ajutorul mouse-ului computerului a rotit puțin câte puțin imaginea, cuprinzând întreg orizontul celor trei sute șaizeci de grade de rotație, în timp ce eu îmi „montam” accesoriile. Brusc auzul mi-a fost invadat cu murmurul sălbăticiei. Privirile au prins a se roti stânga-dreapta, contopite de naturalețea cadrului. Era o percepție care încadra ființa acolo, în deplinătatea realității. Sunetul naturii se plia cum nu se putea mai bine în urechile-mi acoperite, oferindu-mi destindere pe măsură ce secundele se scurgeau. Chiar îmi plăcea.

– E multă liniște, am spus la un moment dat.

Curtis probabil că a replicat, dar cum nu-l vedeam și nici auzeam, am dat la o parte „efectele artizanale”.

– Liniște interioară. Natura care te primește și te primenește. Ești parte din ea, e parte din tine. Ce descoperi?

– Senzația de nemuritor?

– Cum o percepi?

– Nu-mi dau seama, dar mă furnică pielea. Poate că ar trebui să fiu acolo.

– Gândește că ești. Ți-ai golit mintea de îmbâcseala cotidiană, ai lăsat spiritul să călătorească. Revitalizeaz-o prin întrepătrunderea ta cu natura. E important să nu direcționezi gândurile, ci să le lași să zboare. Nu te gândi la nimic concret. Privește imaginea, ascultă pădurea.

M-am lăsat în virtutea inerției. Un fel de micro sală de cinema, în care, îmbătat cu dinamica acțiunii, spectatorul încearcă senzațiile eroului. Numai că acum motricitatea se reducea la o frecvență de câțiva pași pe minut. Cu toate astea, am simțit că mă contopesc, mă fluidizez. Înaintam odată cu aparatul de filmat, admiram structurile arborescente, rădăcinile răsărite la suprafață, ozonificând mintea.

Era bine.

Și tufele acelea de ferigi crescute cu seninătatea sălbăticiei… atât de aglomerate, de întinse… cu ușurință îți puteai găsi un adăpost în spatele lor. Un adăpost din care să observi. Să fixezi țeava unei arme în așa fel încât să fie ferită de sclipirea razelor soarelui, care ar fi alertat oponentul. O luptă într-un astfel de relief dădea câștig de cauză celui mai bine adaptat la mediu, combatantului antrenat, experimentat, atent la orice crenguță atârnând nelalocul ei, la orice frunză sub care s-ar fi putut ascunde o sârmă conectată la ceva. Am privit în adâncul pădurii, am fixat un reper, am închis ochii și am privit în depărtările interiorului meu.

Supravegheasem piațeta aceea de nenumărate ori. Semăna mult cu orașele medievale, clădiri din piatră cu un etaj, străzi înguste care se deschideau în piața publică. Practic, totul era la vedere, niciun loc ce te-ar fi putut feri de uităturile trecătorilor. Și mai era și acea patrulă a doi jandarmi, toropiți sub căldura amiezii. Atunci am exersat prima dată.

Și nu pentru că m-ar fi deranjat vreunul din cei prezenți. Ei reprezentau cantitatea neglijabilă a victimelor colaterale în războiul meu cu resentimentele, angoasele, neîmplinirile și alți balauri sociali. Total altfel decât în precedentele momente în care pusesem la cale atâtea planuri de rezolvare a ofurilor personale. Aveam ascuns în geacă acel pistol de origine germană, dar de prin anii 80 produs și undeva în Virginia, Sig Sauer P220, calibrul .45, cu magazie de opt cartușe. Puțin, dar era printre cele mai la îndemână arme regăsite în comerț, recomandată pentru autoapărare. Mi-am amintit și cât plătisem pe ea, vreo nouă sute de dolari.

Știu că așteptasem câteva ore într-o expectativă nedefinită, confruntându-mă cu sinele, încercând să mă echilibrez prin repere care nu existau, căci mă simțeam un răzvrătit, o făptură tot mai acerb atrasă de forțe întunecate. Nu mă regăseam în lumea aceasta a cărei valoare etică se întina cu fiecare străbatere a soarelui. Mi-era silă de tot ceea ce însemna ființă bipedă, căci era purtătoarea unui potențial de mizerie, viciu, iar declinul moral îl evidenția orice gest de egoism ori de nepăsare. Erau indiferenți. Iar pentru acest lucru trebuia instituită o taxă. Căci ei nu plăteau nimic concret, iar în mod sigur păcatele nu se iertau doar pentru că așa spuneau fețele duhovnicești. Chiar și așa, ar fi fost date la o parte doar spre a face loc pentru comiterea altora. Oamenii sunt o industrie a păcatelor, iar specia asta era prea numeroasă și neamenințată de nimeni.

Diavolul e cel mai drept judecător. Iar eu aplicasem la oferta lui cu scrisoare de intenție.

Partea a treia

În ce dimensiune să mă detașez pentru a-mi examina neînțelesul care-mi curge prin vene?

Timp de câteva ore meditasem la modul în care avea a se înfăptui prima plată. Decisesem că eu sunt omul cu impozitele. Agentul. Urma să se desfășoare în masă. Dacă s-ar fi produs individual, existau șanse ca unii din cei vizați să poată eluda efectuarea plății.

Iar întâmplarea mi-a venit în ajutor.

La orele amiezii au apărut câțiva tineri care căutau să promoveze nu știu ce produs revoluționar. Încercau să capteze atenția trecătorilor vorbindu-le despre caracteristicile obiectului. Unii nu păreau interesați, alții se opreau, curioși, dar se mulțumeau să întindă mâna după un pliant și să se îndepărteze. Până când cineva a avut ideea ca fetele, trei la număr, să-și scoată sutienele iar tricourile să fie stropite cu apă. Bineînțeles că succesul a fost garantat, oamenii bulucindu-se la a se poza cu atrăgătoarele tinere. Erau condiționați de asistarea la etapa de promovare a produsului, dar ce mai conta?

Ceea ce mi-a solidificat convingerile: prețul de cost al omenirii era unul infinitezimal. Am scos Sig Sauer-ul, am degajat piedica și am tras.

Sânge!

– Beau!

Ha? M-am trezit din reverie. Sau erau aduceri aminte?

– Doctore?

– Ești prea transfigurat. Ce s-a întâmplat?

Mi-a luat câteva secunde să îndepărtez demonii. Dar groaza, groaza a ceea ce vizualizasem, era de-a dreptul catatonică.

– Cred că mi s-a făcut cald…

– Ai pățit ceva… Ți-ai amintit ceva?

– Că pădurea e neliniștitoare.

– Iar dacă e să fii sincer?

Dacă ar fi să fiu sincer, sunt un criminal. Tocmai am aflat asta. Vrei să ți-o declar, doctore? Mă vei deconspira sau vei ține la aspectul deontologic?

– M-a amăgit peisajul acesta, doctore. Sau modul în care l-ai relevat. Mi-a deschis porii, m-a invadat, m-a invitat să petrec momente meditative. Mă simt perplex.

– O autoliniștire a minții? Ai perceput-o? Cum ai descrie-o?

– Hm… Cu nonșalanța cu care crește vegetația, fără a putea s-o înregistrezi, să conștientizezi secvențele.

– Ai ales vegetația ca exemplu, dar e o etapă absolută pe Terra pentru toate vietățile pe care le adăpostește.

– Și ce vrei să spui, că n-am ales bine?

– Deloc. N-am combătut afirmația ta. Vezi tu, Beau, omul e o ființă predispusă. În cazul acesta, ai reacționat instinctual în loc să temperezi impulsivitatea minții de a arunca un răspuns. De foarte multe ori, remarcile sunt sesizate cum că ar avea caracter tendențios. Și tot de foarte multe ori, ele chiar au. Asta pentru că ne e mai la îndemână să clădim dialoguri regresive prin nuanța lor, prin stereotipie. Simplitatea e ceea ce inspirăm, e de o calitate care nu îneacă, fluidizează până la banalitate. E o concubină pașnică, nepretențioasă. Ceea ce am vrut să exprim e faptul că ai ales un exemplu bun, între alte exemple.

Să mi se acorde diplomă. Dacă nu e pregătită, e în regulă, accept și cecul.

– Și acum?

– Acum argumentezi afirmația făcută.

– Cum aș putea-o face în lipsa cuvintelor?

– Lipsa cuvintelor e cea mai ieftină cale de evadare atunci când vrei să abandonezi procesul rațiunii. Efortul de gândire n-a dăunat nimănui.

Am ridicat umerii, am dat din mâini. Cred că expresia feței era total refractară, căci Curtis m-a ajutat:

– De ce crezi că vegetația e nonșalantă?

M-a ajutat am spus? Haida-de!

– Pentru că n-are nicio grijă. Așa cum n-am mai avut nici eu în clipa în care mintea a fost golită.

– Hai să-ți explic: ai traversat o stare de somnolență și ai atins nivelul theta de frecvență a undelor cerebrale. Sunt patru tipuri de ritmuri în care acesta emite, codificate prin litere din alfabetul grecesc: beta, pentru stările conștiente, de veghe, emit pe frecvențele cele mai ridicate, între paisprezece și treizeci hertzi, alfa, în stări onirice, de detașare mentală și de visare cu ochii deschiși, theta, o stare de tranziție între conștient și inconștient, delta, undele cu cea mai scăzută frecvență, prezente în timpul somnului profund. Undele theta, situate într-o gamă de frecvență de patru până la șapte hertzi, intervin atunci când se ațipește și vin însoțite de imagini vii și foarte imprevizibile, denumite imagini hipnagogice. Ele accesează subconștientul și pot dezvălui amintiri intense.

– Și crezi că eu mi-am amintit ceva?

– Ai îndepărtat balastul gândurilor… Și ce ai găsit în locul lor?

Crime!

– O cameră goală… O cameră care mă îmbia la contemplare. La acea senzație de nirvana.

– O minte golită de gânduri e primul pas spre meditația yoghină. Se spune că meditația presupune absența minții; când tot ce are apartenență la gânduri se dizolvă, când se formează o cale de a transcende mentalul. Este gradul cel mai înalt, summum, cum îi spun latinii, al depășirii stărilor concrete, lumești, de eliberare și plonjare în absolutul cosmosului mental.

Dacă pentru yoghini cosmosul însemna pace și liniște, eu mă confruntam cu haosul. Asta până în urmă cu câteva minute, când haosul lăsase loc ororii.

– Ce făceam amândoi la Multnomah Hunting Club?

Întrebarea l-a luat pe nepregătite nu numai pe el, cât și pe mine. Întrucât țâșnise de undeva din neînțelesul pe care îl purtam pe umeri și a plecat glonț, deloc prestabilit. Probabil era o reacție la avalanșa asta de psiho-filosofări care făceau să mă simt ca și cum aș fi jucat tenis cu numărul unu mondial.

Și cu toate astea, s-a comportat bine. N-a schițat un gest.

– Va să zică ai aflat. Friedman?

– Îhm.

– Mă așteptam ca la un moment dat să afli. Ceea ce denotă că te-a considerat pregătit. Nu aveam de gând să neg. Dar nu știu dacă mai avem timpul necesar de a-ți relata pe larg, a spus Curtis consultând ceasul. După care s-a ridicat și a deschis jaluzelele, invadându-mă lumina. Bun venit pe Pământ!

– Poate că statul va suporta și costul unei extra-jumătăți de oră.

– Nu ești singurul pacient, Beau. Dar ca să intru în subiect, într-adevăr, ne cunoșteam. Ceea ce-ți voi spune poate fi în măsură să-ți creeze noi disconforturi psihice… Așadar, e în regulă?

Am consimțit.

– Războiul din Bosnia. Ai fost acolo. Nu ca și luptător activ, dar într-un batalion de susținere a păcii.

– A… Cunosc povestea.

– Da? Nu știu dacă și faptul că te-ai rănit grav la ligamentele genunchilor și ai fost operat…

– Și asta.

– Ai fost adus în State și îngrijit atent. Procesul de vindecare a fost îndelungat. Și cu urmări neplăcute. Ai devenit depresiv.

Atunci am început să împușc oameni?

– Colapsul a fost adânc, a continuat el, ai fost internat într-o clinică de profil…

– Să ghicesc, acolo ne-am tutuit prima oară.

S-a amuzat.

– Se poate spune și așa. Am fost medicul tău curant pe probleme de sănătate mintală.

– Sinucigaș?

– Nu, nimic de genul. Parcurgeai o stare de anxietate cauzată de factorii care au produs accidentul. Am înțeles că momentul premergător a reprezentat imaginea a doi bătrâni pe care i-ai găsit uciși într-o casă lovită de trasoare, casă în care intraseși în căutare de supraviețuitori. Erai undeva la etaj când ai fost informat că forțe rebele forțau ofensiva, apropiindu-se. Te-ai panicat. Ai sărit de la etaj și ai aterizat prost, forțând genunchii. Meniscurile au făcut poc, ligamentele s-au desprins, a fost grav. Un coleg te-a luat în spate și te-a scos în siguranță până la linia defensivă.

Recunosc că începuse a mă furnica șira spinării.

– Nu-mi amintesc nimic. Dar niște cicatrice am observat în zona genunchilor.

– Te-ai vindecat. Un proces de durată, succedat de interzicerea oricărui sport de contact sau efort fizic ce presupunea apăsare în trenul inferior, flexiuni… Însă au apărut accese de panică, tulburări, angoase într-o recurență îngrijorătoare. Rememorai obsesiv acea secvență terifiantă cu victimele războiului. Eu activam atunci într-o clinică ce trata îndeobște persoane care deserviseră statul și care suferiseră felurite sincope…

L-am întrerupt.

– Destăinuindu-mi toate astea, nu te temi că poți provoca o reacție în lanț, care să provoace recidive?

M-a fixat.

– Vezi tu, Beau, ai ținut cu tot dinadinsul să-ți regăsești amintirile. Dacă, în felul acesta, particip la revenirea lor, consideri că ar fi un preț prea mare de plătit?

Da, era o ipoteză delicată. Parcă îmi pierdeam din aplomb. Parcă pilotam o navetă interstelară printr-un câmp de meteoriți. Să mă strecor sau să iau în plin pietroiul registrului amintirilor?

– Și m-ai pus pe picioare, am schimbat vorba. – Cât a durat convalescența?

– Aproape la fel de mult cât repararea genunchilor. Au fost multe luni frustrante din punct de vedere al sănătății fizice. După ce au apărut destabilizările emoționale, nu prea te mai doreai prezent în realitatea înconjurătoare, deveniseși victima unui univers interior zguduit din temelii.

– Asta a fost acum mulți ani. De unde până unde intersectarea noastră în prezent? Și mai ales de ce în alt mediu decât cel medical? Doar nu deveniserăm prieteni.

Ultima propoziție puteam s-o păstrez pentru mine. O aruncasem de parcă eram Dătătorul de sentințe, unicul cu drept de presupunere și pronunțare. În mod sigur nu i-a picat bine, dar în afara schimbării atenției de la mine la un punct de pe birou și apoi iar la mine, n-am remarcat nimic.

– Pentru că în prezent activez în Portland. Și pentru că te-am întâlnit întâmplător la un eveniment sportiv. Unde tu m-ai recunoscut. Ai insistat să accept invitația la o seară cu Budweiser și chifteluțe piperate, preparate personal. Care, ți-am spus-o și atunci, semănau izbitor cu cele de la Burger King.

S-a făcut 1-1, cu mențiunea că punctul său a fost mult mai elegant decât ghioaga mea sub centură. În fine, sunt un bun încasator.

– De acolo până la vânătoare a mai fost un pas…

– Relativ. Să zicem că era un mod de revanșare față de efortul tău culinar. Pe un teren ales de mine. Un fel de hobby contra hobby.

Tocmai să se fi făcut 2-1 pentru el? Așa, pe nesimțite? Dacă da, era clar că trebuia să-mi găsesc îndeletniciri mai pe specificul meu. Strânsul de gât era bună?

– Iar singura dată când am vânat amândoi a coincis cu interpunerea creierului meu pe traiectoria unui proiectil al nimănui. Norocul începătorului…

– A fost o decizie proastă. Consecințele au fost devastatoare… Nenorocită zi de sâmbătă!

– Deh, fatalitatea, l-am ajutat.

Era pentru prima oară când îl vedeam încurcat. Spășit. Hai să rămână remiză.

– Cum s-a purtat Friedman cu tine? l-am întrebat.

– N-a condus el ancheta. Am fost scuturat bine de tot și pe bună dreptate. Mare minune că mi-au suspendat doar permisul de vânătoare, nu și licența de medic.

– Și n-ai văzut nimic? Cum s-a întâmplat?

– Lovisem un iepure, dar n-a murit pe loc, încă se ținea pe picioare. Am fugit după el, tu ai rămas în urmă. L-am dibuit după vreo două sute de yarzi. Când m-am întors, erai prăbușit…

– Și focul de armă?

– În goana alergării după vânat? Și într-o zonă în care zgomotele împușcăturilor erau foarte frecvente? Nicio șansă.

Nu știam ce concluzie să trag. Asta ca să închei capitolul delicat. Și pentru că depășiserăm bine de tot cele cincizeci de minute alocate ședinței.

– Ce s-a întâmplat cu iepurele?

S-a destins instantaneu și chiar m-am bucurat.

– Păi… cred că a suferit mai puțin decât tine.

Pernuța vișinie zăcea străpunsă și abandonată într-o cameră de motel de pe Water Street SW cu deschidere spre Potomac River. Conținutul ei însemnau câteva mâini de fulgi și un stick de memorie, despre care fusese avertizat să-l folosească exclusiv deconectat de la rețeaua de internet, din rațiuni de securitate. Seth închiriase camera pentru o noapte, pentru a parcurge atent materialul, ferit de agitația lumii vii. Și pentru că îl știa pe Beau în siguranță, în vizorul echipei de agenți. Deși, după informațiile aflate pe stick, temerile începuseră a se accentua.

RAPORT ACTIVITATE

STRICT SECRET

Proiectul de remodelare a minții umane

nume de cod: Anemona

Inițiat în 1991, operativ până în 1995, închis și clasat, rezultate neconcludente.

Redeschis: octombrie 2012.

Obiectiv: Cunoașterea, analiza și modificarea psihologiei cognitiv-comportamentale a creierului unui sociopat.

Descriere: Studiu aplicat indivizilor schizoizi, ale căror tulburări comportamentale au condus la urmări grave în rândul populației civile. Se studiază activitatea creierului acestor persoane prin metode de cercetare variate (de natură electrică, biochimică, moleculară), implicând stimulare cerebrală prin inducție cu electrozi, inserarea de substanțe amplificator cognitive, posibilitatea de transplant parțial sau total de creier.

Cercetările operează asupra unor subiecți în stadiu de demență, sociopatie cronică, tulburare obsesiv-compulsivă, schizofrenie acută, aflați în moarte cerebrală sau decedați, ale căror creiere au păstrat funcționalitatea timp de o scurtă perioadă. Îmbunătățirea studiilor teoretice se materializează prin experimente de natură practică, pe indivizi aflați în declin social, neaparținând niciunei forme tutelare, fie ea de natură familială, obștească, profesională.

Coordonatori proiect: doctor fizician neurochirurg, nume de cod: Isaiah; agent operativ rang 01 indio, nume de cod: Nebraska.

Prima pagină se încheia cu membrii echipelor operaționale, fiecăruia fiindu-i alocat un pseudonim. În dreptul unuia dintre agenții activi, Egeea, fișa scanată înregistra o liniuță trasată cu pixul. Brenda?

Expunerea și evidențierea modului de lucru se întindea pe următoarele șaizeci și ceva de pagini. Seth derulă, pe măsură ce puncta câte un paragraf tehnico-medical inedit. Ajunse către finalul materialului, la o listă care de data asta conținea nume:

Atkins, Rover

Ellis, Richard*

Farr, Jake*

Jordy, Sarah

Munch, Hugo

Saintgeorge, Beau

Smith, Jaclyn

Spencer, Jo*

Wilson, Claire*

< * > – decedat. Subiecții au prezentat disfuncții în urma tratamentelor medicale, intrând în colaps.

Beau Saintgeorge! Cobai pentru chirurgii Agenției! Ce făcuse Brenda cu el?!

Ferește-te de invazia necunoscutului din tine, căci nu există o teroare mai aprigă decât cea nedefinită

Ziua douăzeci și trei

A-ți accepta eșecul era un raționament păgubos. Mai mult, simpla alăturare a cuvintelor formau nimic altceva decât o vorbă goală, de o banalitate plată. Peder nu avea cum să conceapă că îl avusese în mână și îi scăpase printre degete. Jucase perfect trucul cu genunchiul, însă aspectul acesta îl lăsa rece raportat la efectul rezultatului înregistrat. „Ai o misie, reușește sau pieri!”, crezul care îl înrădăcina și echilibra aici, pe solul necredincioșilor. Mai era timp să repare, întrucât exista o marjă de timp prestabilită de către cei care orchestrau. De n-ar fi existat femeia asta, numită soție, care să-i mănânce răbdarea și timpul și în fața căreia nu se putea bucura de lecturarea surelor preferate. Nu-și putea permite niciun dram de indiciu care ar fi putut produce suspiciune.

– Peder, iubitule, am crezut că nu lipsești mai mult de-o oră… Am pregătit aripioare de pui marinate în sos chilli thailandez. Hai, dezechipează-te. În maxim cinci minute să fii gata spălat.

Timbrul părea al unei persoane bosumflate, însă Florencia se străduia să zâmbească. Ba chiar l-a sărutat, în timp ce-l împingea către baie. Ce era dualitatea asta a femeii, pe de o parte necăjită, pe de alta surâzătoare, capabilă să îngroape neajunsurile, să le ascundă sub o jovialitate mincinoasă? Exceptând disputele strategice, în care țelul nu putea fi atins decât prin astfel de tertipuri, restul era o mascaradă. „Nu lăsați credincioșii să se împrietenească cu necredincioșii” spunea Coranul. Spera că va fi iertat, pentru că profetul e blând cu cel care poartă războiul sfânt. Se îndreptă spre duș hotărât să nu se grăbească. Foamea era un element secundar. Cât despre ipocrita aceasta din casa lui…

– Sper că ardeiul e jalapeno, aruncă el din mers.

Dormisem agitat, cu intermitențe, visasem bazaconii și transpirasem excesiv. Se făcea că eram hăituit de o mână înarmată cu un hanger, de care nu mă puteam distanța și care cresta brazde pe spatele meu, ca și când s-ar fi jucat cu mine până m-aș fi stins complet. Am încercat să privesc la televizor, doar-doar voi îndepărta senzațiile Morții care, după ce spuneau ultimele evenimente, ținea cu orice preț să se materializeze în mine. Însă emisia televizorului însemna purici. Consecința faptului că nu plătisem abonamentul la cablu. Capitaliștii ăștia fără pic de toleranță…

Abia spre ziuă am reușit să ațipesc ceva mai mult de o oră, căci îmi simțeam picioarele chinuite de împunsături dureroase, probabil efect al eforturilor fizice din zilele anterioare. M-am trezit spre ora zece, avertizat de clipocitul telefonului, semn că primisem un mesaj. M-am ridicat cu greu, aproape izbindu-mă de perete, cu ochii lipiți. Nu știu cum am ajuns la frigider, dar sucul rece de portocale m-a întremat cât să-mi dau seama unde mă aflu.

Cât să-mi arunc privirile pe fereastră pentru a le nărui sub impactul mortierelor și aruncătoarelor de flăcări încartiruite pe linia de front de peste drum. Glumesc, erau aceleași cadre familiare, impersonale.

Și telefonul? Ce spunea el? Cine îmi mai trimitea urări de tot ce-i mai bun? L-am ridicat fără grabă, remarcând praful așternut pe comodă. Îndeletnicirile casnice se pare că nu erau uzuale.

Număr nerecunoscut de agenda telefonului. Mesajul, elaborat numai pe instrucțiuni:

Împachetează-ți lucruri de schimb pentru câteva zile și pune-le în geanta cu care mergi la antrenament. Echipează-te sport și pornește către sală. Oprește-te însă la Burrito Bar. E pe Hoyt Street, strada ta. Te aștept înăuntru. Tio.

La naiba, începea să-mi placă.

La orele 11:14 ieșeam din clădire. Îmi aruncasem pe ochi o pereche de ochelari de soare, prin care speram să remarc fără a fi remarcat că remarc. Vizavi nu pândea nimeni, în dreapta, în măsura în care am putut întoarce capul fără a bate la ochi, niciun element inedit, așa că mi-am agățat geanta pe umăr și am făcut stânga. Împachetasem cinci tricouri, o pereche de jeans, un hanorac, ceva lenjerie, șosete, deodorant, roll-on, pastă și periuță de dinți. Eram în trening și începeam să mă încing, dar în felul acesta mă scuteam de efortul de a-l căra în geantă. Iar cu încălțările Nike Revolution chiar mă simțeam capabil să concurez la un maraton, atât de moi erau pernele.

Barul Burrito s-a înfățișat după vreo zece minute de mers. „Sweet + Spicy Caribbean Grill” stătea scris pe pancartă, sub numele localului. Îmbietor subtitlu. Cum de nu-l remarcasem în periplurile anterioare?

Pe trotuar erau scoase două-trei mese pipernicite de metal, la fel ca și scaunele. Nu păreau atractive deloc, dar când m-am apropiat am constatat că șezutul scaunelor era dintr-o plasă bine întinsă, cu posibilitate de relaxare a dosului clientului. Și mai era un cadru asemănător ramei porții de hockey, pentru legat bicicletele. Știu, deoarece era o bicicletă legată.

Am intrat.

A treia masă pe stânga. Alesese bine, fiindcă geamurile erau mascate privirilor din exterior prin autocolante publicitare. Cine știe, poate că tocmai eu le pregătisem…

Arăta și se prezenta ca un tip pe cât de zdravăn, pe atât de sigur pe el. Și nici nu părea obosit, deși tocmai făcuse o cursă dus-întors între cele două extremități ale continentului.

Ne-am dat mâna.

– Ai biletele? l-am luat tare.

– Poftim?

– Biletele. Nu plecăm în călătorie?

– Ți-am comandat o enchilada, atenție, e cam iute. O stingi cu berea asta, mi-a indicat Seth cel mai plin dintre cele două pahare de pe masă.

– Tu ai mâncat?

A făcut semn că da. N-am mai stat pe gânduri și am luat o înghițitură serioasă din acel rulou umplut cu carne și ce sosuri o mai fi având. Din punct de vedere al gustului propriu-zis, n-am făcut rău. Din punct de vedere al intensității senzației de picant, am fost un nesocotit. Aproape că nu mi-a ajuns conținutul paharului să îmi dreg cât de cât cavitatea bucală. Lăcrimam și nădușeam simultan.

– Te rog, fără: „ți-am spus eu”.

N-a schițat un gest. A așteptat cam jumătate de minut, timp în care a mai cerut două beri.

– Ascultă-mă, a spus, evenimentele sunt de-a dreptul halucinante. Ești pregătit pentru ce e mai rău?

– Păi… Nu-mi aduc aminte când am primit ultima veste bună…

– Tipii de la Fermă te-au folosit pentru un experiment.

– Ti-pii de la fer-mă m-au… Poți vorbi pe înțelesul meu?

– CIA te-a folosit pe post de cobai.

Ăștia erau băieții noștri, nu? Bunii băieți ai noștri.

– Păi dacă ei au făcut asta, mă simt onorat.

M-a privit cu mila cu care privești un tâmpit.

– Nu e de glumă. S-a intervenit asupra creierului tău. De aceea nu-ți amintești nimic. Ești personajul principal al unuia dintre obscurele proiecte ale Agenției.

– Stai puțin. Ei m-au împușcat în cap?

– Mă îndoiesc că ai fost împușcat în cap. Cred că e o acoperire la îndemână pentru felul în care te prezinți.

– Omule, mă invadezi cu afirmații teribile. Nu știu de ce nu prea-mi vine să cred. Poate de aceea mă și amuz. Lasă-mă să discern o clipă.

Dar nu-mi trecea nimic rațional prin minte.

– Hm… Și cicatricea? Ce spune ea?

– Că în mod cert ți s-a întâmplat ceva. Numai că nu ceea ce ți s-a spus. Starea vegetativă a existat, doar că a reprezentat produsul studiului întreprins. Am motive să cred că tu… nu mai ești tu.

– Atunci… cine sunt?

– Vom încerca să aflăm. Stick-ul acesta conține informații pe care mi le-a păstrat Brenda. Informații despre un program aflat în desfășurare, care implică operațiuni pe creierul uman. Brenda era agent CIA.

– Brenda era agent CIA? am izbucnit, repetând propoziția. Doi tineri de la o masă alăturată s-au oprit din convorbire, s-au uitat pe furiș, apoi au continuat. Pesemne își închipuiau că mi se explică rezumatul unui film. – Atunci… Poate că de aceea corpul ei a fost luat de sub nasul lui Friedman…

– A fost luat? Cine e Friedman? Ofițerul care anchetează?

– Îhm. Mi-a spus că inși cu legitimații FBI și CIA au ridicat corpul fără vreo lămurire.

– Da. Se explică. Se ia cazul din mâinile poliției pentru a fi anchetat de către un for superior. De fapt, pentru a se păstra necunoscută identitatea agentului și a nu risca cercetări care să creeze turbulențe. Astfel, CIA solicită ajutorul Biroului pentru a prelua prerogativele, apoi îl determină să-i încredințeze trupul. Există o comisie în cadrul CIA care se ocupă de incidentele care au ca victime propriii agenți.

– Dar cine ar omorî un agent CIA? Și mai ales de ce?

– Probabil sunt două tabere. Doi jucători.

– Miza sunt eu?

– Tu, în noua formă de prezentare.

– Dacă stau și mă gândesc… încep să nu mă mai simt în pericol. Adică, dacă s-ar fi dorit uciderea mea, o făceau în pădure. Cât despre CIA, sunt omul lor, cum s-ar zice.

– Mda… ceva de genul.

Pauză de sorbit bere. Și de privit pe geam. Soare. Dogoare. Undeva, oameni al căror scop eram eu.

– Și cum e cu programul ăsta? Până acum mi-ai înșirat sinteza unei povești.

– Am informațiile într-un fișier. Numai că nu e cel mai nimerit loc pentru a le parcurge.

– La ce te-ai gândit?

– Union Station. Gara locală. Ne îmbarcăm într-un tren. În momentul acesta nu e foarte importantă alegerea unei destinații, trebuie doar să ne detașăm puțin de epicentru.

Parcă nu mi se mai părea o la fel de bună idee ca atunci când ieșisem din casă. Prea era cusută cu ață albă. Gândiți-vă: un călător vine la tine și-ți spune că e părintele tău spiritual, că de fapt ești urmașul la tronul Marelui Regat Aurifer, iar oamenii fratelui vitreg al defunctului rege au primit sarcină să te tragă pe linie moartă, orice ar însemna asta. Tu fiind un pescar care n-a văzut alt metal decât arama. Ce decizie ai lua? Te-ai pune sub oblăduirea sa? Dacă da, de ce? În fine, poate că am devenit idiot. Sau, ca să dăm o explicație retorică: în spiritul aventurii.

– Cât de naiv să fiu să accept oferta? Adică, dacă am stabilit că nu mă paște niciun pericol imediat, pentru ce aș lua-o la goană?

– Ai punctat bine „imediat”. Să nu-ți imaginezi că s-a intervenit pe tine doar pentru a te lăsa ulterior să-ți savurezi libertatea. Există un scop bine definit, probabil acum ți se urmăresc echilibrul, comportamentul.

Oscilante, neadecvate.

– Și dacă fug ce rezolv?

– Va fi mai ușor de cercetat cine e celălalt jucător. Aici ești sub supravegherea poliției, nu că ar fi un scut impenetrabil, dar mi-ar fi dificil să te am în vedere.

– Friedman va afla imediat unde mă găsesc. Semnalul telefonului meu.

– Dar nici nu trebuie să-i ascunzi, dimpotrivă. Comunică-i că vei părăsi orașul câteva zile, ai nevoie de o relaxare. Nu se poate opune. Și nici nu poate plasa un agent în vecinătatea ta pentru că îi ieși din jurisdicție.

Poate că mințea, poate că era el celălalt jucător. Dar era convingător și inspira încredere. Poate că și eu eram dependent de adrenalină și cu foarte multă nepăsare. Pe lângă toate presupunerile, prima un aspect: mă cam săturasem de ședințele psihedelice ale lui Curtis.

– Și totuși… care e planul? Ne aruncăm din tren după o cotitură și urmărim cine sare după noi?

– În mod normal, nu numai CIA va ști unde te găsești, ci și cealaltă echipă. Am o bănuială că au resursele necesare pentru a te localiza. Scoatem din calcul escorta poliției și automat scena se aerisește. Vom aștepta.

– Hm… Îți dai seama că singurul element dintre mine și ei vei fi tu? Adică…

– Mă pot elimina, sunt conștient, a răspuns el sec.

Ei bine, dacă asta e tot, atunci să urcăm în vagoane, nu?

Am dat pe gât ultima îmbucătură din amestecul acela al bucătăriei mexicane plus ce mai rămăsese din paharul cu bere.

– Mergem?

– Pe rând. De aici până la gară sunt cel mult cincisprezece minute de mers. O găsești ușor, cotești stânga după clădirea oficiului poștal, e imposibil să n-o vezi, e imensă. De acolo, în diagonală, pe dreapta, se vede turnul gării, o construcție veche, cu ceasornic sub acoperiș. Ne întâlnim în jumătate de ceas la casa de bilete numărul trei. Luăm bilete pentru aceeași destinație, dar nu călătorim împreună. Ne vom întâlni însă în vagonul restaurant.

Păi, să memorez: dreapta, stânga, restaurant, casă de bilete. Parcă nu asta era ordinea?

– OK. Să-l sun pe inspector.

– Nu acum. Îl suni în tren.

– Ca să nu-i vină vreo idee?

– Ca să fie pus în fața faptului consumat.

– În regulă. Și întrebarea finală: iau bilet către ce destinație?

– Seattle. Mergem în nord. O întrebare și de la mine: cum stai cu banii?

– Ar fi vreo sută cincizeci în buzunar și alte câteva sute pe cardul de debit. Ai nevoie de un împrumut?

– Vreau să faci plata cu el. Circulăm la vedere.

Mi-a făcut semn că achită el consumația și încă un gest de „ia-o din loc”. Cu prilejul acesta cred că s-au stabilit și ierarhiile. M-am avântat pe ușă. A zis stânga sau dreapta?

Într-adevăr, era imposibil de ratat gara. Părea decupată din alt film. Nu în sensul de rău, dar cu siguranță diferit. Dintr-un alt secol și foarte roșie. Accentuez, foarte foarte roșie. Acoperișul, conturul ferestrelor încadrau o zugrăveală gri care scotea și mai mult în relief contrastul.

Până să intru, mi-a venit o idee. Adică, dacă McNeill sau vreun confrate erau după mine, posibil să-mi pună bețe în roate. Mai trebuia să găsesc un mod în care s-o aplic, iar destinul mi-a venit în ajutor. Sub forma Wilfs – Restaurant & Bar, amplasat chiar în incinta Union Station, în extremitatea dreaptă. Ceea ce ar fi trebuit să însemne existența a încă unei căi de acces, spre peroane, pe lângă intrarea principală, care comunica înspre parcare. Asta era principala speranță. În subsidiar mai speram să nu fie nevoie să mai cheltuiesc.

Am găsit un loc la fereastră. Căutam mișcare în exterior, dar poate că nu erau interesați să vadă ce consum. Nu se alerta nimeni că frecventam al doilea local la orele prânzului?

M-a frapat plăcut amenajarea. Spațiul era încăpător și cam prea luxos pentru clientela unei gări, lustre cu brațe bogate, tablouri, scaune capitonate care și-ar fi găsit locul într-un muzeu. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar hei, suntem în America, folosim cursele aeriene. Trenurile nu circulau cumva pe vremea pieilor-roșii?

Câțiva indivizi distinși, în ținută sobră, țineau să mă contrazică.

Mă rog, am luat un meniu și până să-l deschid, a apărut chelnerul.

– Nu m-am hotărât încă… Ați putea să-mi indicați toaleta?

A arătat discret, nederanjându-și postura. Iar eu mai aveam o frământare:

– Sper să nu greșesc și să ajung pe peron. Nu aveți și o intrare secundară, nu?

– Ba da, dar nu aveți cum să greșiți. E imposibil, a întărit. Și mi-a zâmbit frumos. Ori superior.

Și totuși am greșit. Cu geanta pe umăr, am descoperit interiorul gării. Și din aproape în aproape, casa de bilete numărul trei. După aproape patruzeci de minute. M-am uitat în toate părțile, nu l-am reperat pe Seth, însă era greu să răzbat prin animata mulțime de călători, așa că m-am așezat la rând. Operatoarea se străduia să afișeze o mină surâzătoare fiecărui client ajuns la ghișeu. Ingrată ocupație.

– Spre Seattle?

– Amtrak Cascades 516, da?

– Poftim? Întrebarea m-a luat prin surprindere. Se referea la emitentul cardului sau vreun tip de vehicul capabil să teleporteze? – Ăăă… nu cred că știu despre ce este vorba, am zis.

– Denumirea garniturii care deservește traseul spre nord. 516 e următorul tren, cel de 14:40. La acesta doriți?

– Dacă e primul tren, la el, da.

– O clipă, verific disponibilitatea…

O nouă clipoceală m-a avertizat de un mesaj: 14 Coast Starlight. Tio.

– Regret, nu mai sunt locuri la absolut nicio clasă. Încercăm următorul?

– Când e acesta?

– 16:12, Coast Starlight. Există locuri… Doriți Coach Class, Business Class, First Class?

– Cea cu tariful cel mai redus…

– Deci Coach Class… O persoană, numai dus?

Întorsul putea fi prin ceruri. Am încuviințat și am întins cardul American Express. Mi-a solicitat și un act de identitate, ceea ce m-a intrigat puțin. Îmi simțeam cerul gurii uscat. Cinci secunde, zece, treizeci… Mă așteptam să răsară o întreagă armată de polițiști și alte trupe de securitate. „Unde sunteți? Suspectul e pe cale să se îmbarce.” Am înhățat tichetul și m-am repezit spre peronul… gol. Mai erau o oră și cincizeci de minute până la îmbarcare. Seth tot nu se vedea.

Să mă întorc în localul acela, Wilfs, parcă nu mai mergea. Așa că m-am orientat către o cafenea cu aspect tihnit.

Nu s-a mai întâmplat nimic până spre orele 16 și nu m-a întâmpinat nimeni până la ușa vagonului. Unde am fost reținut de către un ins expresiv ca un sfinx, având un însoțitor în ținută polițienească, deci înarmat. Doar pentru prezentarea tichetului de călătorie.

Am nimerit locul rezervat și m-am lăsat să pic. Simțeam că mi se închid pleoapele. Am căzut într-un picoteală agonizantă, trezindu-mă la fiecare mișcare a vreunui călător, până când trenul s-a pus în mișcare și toropeala s-a instalat ireversibil.

– A părăsit Portland?

– Preston s-a ținut după el până la gară. A intrat într-un local din incintă și n-a mai fost de găsit. A întrebat personalul și i s-a confirmat că a ieșit pe ușa ce dă în interior, spre peroane.

– De ce crezi că e în vreun tren? Poate voia să se piardă în mulțime.

– Am verificat la Ally de la biroul de operare electronică. I s-a înregistrat cartela, a achitat un drum până la Seattle.

– La naiba! Ce-o avea de gând?

McNeill nu răspunse. Wheatley se foi în scaun, evident nemulțumit. Friedman decise rapid: puse mâna pe telefonul mobil și apelă. Un țârâit, două, la al cincilea, o voce adormită se auzi:

– Alo?

– Poliția îți mulțumește pentru efortul de a fi anunțat-o că părăsești inopinat orașul, domnule Saintgeorge. A, n-ai anunțat-o, dar aveai de gând. Sau ți-a fost mai ușor să aduci la cunoștință prin amprentele electronice pe care le-ai lăsat.

– Ăă… Inspector Friedman?

– Nu prea te auzi. Mai ai vreo solicitare, așa ca de bun rămas? Vreun favor?

– Chiar aveam de gând să sun… Numai că am adormit…

– Ce la îndemână… Stai liniștit, nu erai pus sub urmărire. Iar obligația morală nu se contorizează. Vrei să încerci aerul nordului, ce planuri de vacanță ai?

– Să mă aerisesc. Vizitez un prieten. A fost invitația lui.

– Pot ști cât lipsești? Adică, să nu-mi trimit oamenii în concediu, poate mai e nevoie să-ți ducă trena.

– Nu mult, sper. Câteva zile. Crede-mă că urma să-ți telefonez.

– E în regulă. Mă bucur că am intuit și ți-am luat-o înainte. Se poate spune că suntem pe aceeași lungime de undă, nu?

– Îhm… Păi, mulțumesc pentru înțelegere. Și protecție. Îmi cer iertare. Menținem cooperarea.

– Se subînțelege. Ne vom gândi la siguranța ta și nu vom pregeta să ne rugăm. Un detaliu: poți comunica adresa prietenului tău? Sau adresa la care vei locui, dacă e diferită?

– Sigur. O să revin cu telefon imediat ce mă stabilesc.

– Călătorie plăcută, domnule Saintgeorge.

– Ținem legătura, zi bună.

Apelul îmi izgonise starea de slăbiciune. Friedman mă mitraliase pe bună dreptate. Am tăcut chitic și am înghițit aciditățile, chit că aș fi ajuns să ulcerez.

Vagonul se umpluse. Am încercat să privesc peisajul peste laptopul pasagerului din stânga, așezat la geam. O pădure, întunecoasă bloca priveliștea. După anterioara experiență cu pădurea, fie ea și pe un televizor, aveam temeri în privința senzațiilor mele. Și ulterior a reacțiilor. Oare nu mă pripisem în privința deciziei? Ce căutam aici, de ce ascultam zicerile unui străin? Pe de altă parte, nu puteam înainta dacă nu scotoceam trecutul, cu atât mai mult cu cât acesta nu se definea ca al unui om obișnuit. Era o nebunie să defilezi într-un univers în care nu recunoști pe nimeni, nici măcar animalul de companie. Mai devreme sau mai târziu o voi fi luând razna și nici medicația n-ar mai fi ajutat.

Cineva s-a rezemat în umărul meu, dezechilibrat de balans probabil. S-a scuzat și a continuat traseul înainte pe culoar. Era Seth, iar acesta fusese un semn să-l urmez, probabil.

Străbătusem un vagon, când i-am întâlnit. Erau doi gealați foarte bine conturați, în uniforme negre, cu un arsenal tehnic bogat, vreau să spun că erau la vedere acele obiecte cu rol de a intimida indivizii certați cu legea. Uniformele purtau aplicate ecusoane: Amtrak Police, dar asta n-a fost de natură să-mi redea liniștea zburătăcită instantaneu. Friedman acționase?

– Bună ziua, m-a abordat unul din ei, vă puteți legitima, vă rog?

– Am mai făcut-o și la urcare.

– E o măsură de securitate în plus.

Și mi-a zâmbit. Cert e că eu lui nu. În schimb, m-am conformat. Așteptând să-mi solicite să-i însoțesc.

– Mulțumim pentru cooperare, să aveți o călătorie plăcută, mi-a mulțumit matahala, înmânându-mi actele.

Ei da, acum aveam să mă simt mult mai în siguranță în tren.

Se făcuse ora 5, iar vagonul restaurant funcționa până la 9:30 pentru cei care doreau să cineze. Așa scria pe orarul afișat, iar eu l-am găsit pe companion la o masă de două persoane.

– Nu ai laptopul cu tine, am remarcat. Cum îmi prezinți documentația?

– Am rezervat un compartiment de dormit cu două locuri. Avem intimitatea necesară.

– O, nu amice, e prea mult. Până acum am acceptat propunerile fără obiecție, chiar dacă n-am găsit motive temeinice, dar să renunț la orice precauție… De ce n-ai luat computerul cu tine?

– Ai observat camerele?

– Ce?

– Domnii au consultat meniul? Intervenția chelnerului apărut de nicăieri era să mă scoată din sărite.

– Puțină răbdare, am răspuns ușor răstit.

– Dorim două salate de crudități cu piept de pui și două sticle de apă Mountain Valley. Mulțumim, a conchis Seth cu distincție. Apoi mi s-a adresat: stăpânește-ți manifestările. Îți spuneam că vagoanele sunt monitorizate video.

– Scuze, sunt agitat. Tocmai a trebuit să mă legitimez în fața inșilor de la securitate.

– Poliția feroviară. M-au controlat și pe mine. E un lucru bun să-i avem cu noi.

– Îhm. Așa o fi… Spui că sunt camere de supraveghere?

Mi-am întins privirile spre laturile vagonului:

– Mda, le văd. Și camera de dormit?

– Nu. Doar locurile „la comun”. L-ai sunat pe Friedman?

Am trecut peste faptul că omisesem.

– Am vorbit. Nu s-a arătat prea încântat în privința hotărârii, dar cel puțin economisește efectivele de ordine. I-am spus că vizitez un prieten și mi-a cerut locația în care pot fi găsit.

– Și?

– L-am amânat până ajung. Tu cum ți-ai petrecut timpul?

– Examinând. Avem cam patru ore jumătate de mers, timpul e relativ scurt dacă vrem să disecăm informațiile.

– După care?

– Luăm două camere la hotel și așteptăm.

– Mă tem că resursele mele financiare se vor tângui.

– A. Fii fără grijă. Am uitat să-ți spun, suport toate cheltuielile.

– Începând de când?

Stăteam pe marginea cușetei, cu laptopul pe genunchi. Înfiorat era un termen care nu poate exprima fidel gradul grozăviei pe care o înregistram. Imaginea unui pacient care semăna izbitor cu mine, aflat pe o masă de operație, însoțită de o descriere a „ceremonialului” de intervenție, zguduia și teroriza. Se vorbea despre o clonare a unor celule neuronale din hipocamp, în condițiile în care posibilitatea atașării sinapselor neuronale – de ordinul miliardelor – și a conectivității măduvei spinării era nulă. Erau nouă „candidați” care se „bucuraseră” de „privilegii” experimentale, dintre care patru sucombaseră, organismele respingând tratamentele sau intervențiile efectuate.

– Ireal, mi-a scăpat pe buze.

– Amintește de lagărele naziste, a replicat Seth sumbru.

– De ce eu?

– Pentru că nu aparțineai nimănui. Nu avea cine să te revendice. Tare mă tem că racolarea ta a fost ideea Brendei. Era persoana cu care colaborasem și întrețineam anumite relații, pe filiera unui personaj comun, un fost ofițer superior în structura CIA. După ce te-am convins să părăsești Anchorage, te-am pus în legătură cu ea, pentru reacomodarea cu traiul social. Avea să-ți faciliteze contactele, obținerea unui așezământ, al unui loc de muncă…

– Fără o brumă de resursă financiară?

– Banii n-au constituit o problemă.

– Plata pentru că ți-am salvat pielea? Chiar așa, Seth, cu ce te ocupi, cum te întreții?

– Diverse contracte. Călătoresc mult.

– Ce nu știu nu mă apasă, nu?

N-a răspuns, iar peste mine curgeau valuri de frământări.

– Și vrei să spui că Brenda m-a vândut?

– E prima posibilitate pe care o văd. Dacă mai are importanță.

„Atunci a plătit pe măsură.”

– „…Prelevare de celule stem embrionare din creierul sursă, manipulate pentru a deveni celule progenitoare embrionare în creierul gazdă, transplantate direct în hipocamp. Celulele au fost programate pentru a deveni colinergici și GABA neuroni. Aceste tipuri de neuroni sunt implicate în multe modele de comportament uman: emoții, învățare, memorie, dependență, alte probleme psihice…”. Din ce deduc, pentru că de înțeles nu poate fi vorba, nu se pune în discuție un transplant total de creier, ci numai copierea, transplantarea unor structuri celulare de la un organ la altul…

– Dacă cercetezi în amănunt conținutul, vei remarca faptul că intervențiile au fost diferite între indivizii supuși lor. Din nenorocire, patru dintre cele nouă organisme expuse au respins formele de tratament.

– Și patru în afară de mine au rezistat… Ce s-o fi întâmplat cu ei?

– Ei bine, aceasta e o întrebare cheie. Raportul spune că doi au rămas păstrați în laborator, iar ceilalți, împreună cu tine, au fost lăsați în circulație. În mod sigur pentru a li se studia comportamentul în mediul social. Raportul acesta relatează absolut toate detaliile, întrucât reprezintă documentația transmisă celor ce avizează proiectul. Astfel încât avem avantajul de a putea localiza și pe celelalte două persoane.

– Te gândești să le avertizăm?

– Mă gândesc la următorul pas. În Seattle ne-am deplasa degeaba, nu e nimic acolo. Hai să accesăm locațiile:

Jaclyn Smith

2030 Baltimore Avenue

Kansas City

Hugo Munch

1630 Logan Street, 14th Apartment

Denver

– Vrei să mergem la ei?

– Trebuie să gravităm în jurul unor corpuri, nu? Dacă e să se declanșeze ceva, în aceste locuri va fi.

– Cu toți oamenii Fermei pe noi…

– Deja îi avem cu ochii pe noi. Dar numai până în Seattle. Cum ajungem, ne debarasăm. Împrumută-mi telefonul.

L-a luat și l-a conectat la computer. Apoi a început să transfere niște date.

– Ce faci?

– Îți copiez agenda telefonică. Va trebui să renunți la telefon imediat ce coborâm.

– Oricum nu-mi plăcea.

Interiorul gării din Seattle, King Street Station, se prezenta ca al unui palat regal. Arcade, arcuri înzorzonate într-un tipar arhitectural despre care nu cunoșteam nimic, dar cel puțin atât lucru puteam recunoaște și afirma. Când am privit clădirea din exterior, am descoperit că era soră geamănă cu omoloaga ei din Portland. Mă întrebam dacă nu circulasem în cerc și revenisem în punctul de pornire. Aceeași fațadă roșiatică și, culmea, un aproape identic turn cu orologiu în vârf. I-am făcut semn lui Seth, dar acesta nu era interesat de astfel de detalii.

– Se înserează curând, trebuie să ne cazăm la un motel discret, care să nu solicite acte de identitate. Și apoi să reușim să apelăm la un subterfugiu. Eu iau primul taxi, tu mă urmezi cu altul. Poftim niște mărunțiș. Și aruncă telefonul la un coș de gunoi.

Îl învelisem în prealabil în hârtie de ziar.

Mi-a aruncat câteva hârtii de zece și de cinci și m-a lăsat singur pe trotuar. În clipa următoare îl vedeam închizând portiera unui taxi. Cu ochii la mașina demarând, m-am aruncat în următorul vehicul și i-am comandat șoferului să-i dea bice pe urmele colegului.

După vreo cincisprezece minute de mers, undeva printr-o aglomerare de clădiri, mașina din față a oprit. Am oprit și noi, am achitat și am coborât. Vizavi trona numele unui motel, iar Seth mi-a făcut semn să aștept și a traversat. A durat cam un sfert de oră, după care a ieșit în același ritm alert.

– Rezolvat?

– Da. Să mergem.

Dar a luat-o într-o cu totul altă direcție.

– Păi… nu intrăm? Am nevoie de un duș…

– Nu vom locui aici.

– Cee? Dar ai operat cazarea.

– Exact. Seth vorbea fără să se oprească din mers. N-aveam ce face decât să mă țin după el. – Vom lua autobuzul 249.

Cred că mă uitam buimac, așa că m-a lămurit:

– Cei doi șoferi vor declara că ne-au adus aici. Drept pentru care am făcut înregistrarea. N-au decât să ne aștepte.

– Dar cel puțin făceam un duș, am protestat.

– Nu e vreme. Încă avem multe de făcut.

Și m-a alergat. Am găsit traseul autobuzului respectiv, cred că-și făcuse temele în tren, am călătorit șapte-opt stații și ne-am trezit într-o zonă de periferie, destul de fadă, aparent liniștită. Din nou Seth m-a lăsat să aștept, și din nou a decurs la fel de repede. De data asta a lăsat micile bagaje în camere.

– În regulă. Acum hai să găsim un teren de baschet.

Să-i spună cineva că e obositor.

– Mă gândesc că e de prisos să pun întrebări…

– Verificăm cum stai cu aptitudinile. Ar trebui să fii nativ pentru sportul acesta.

– Pentru că sunt de culoare, nu? Mă rog, semi. Și ce vrea să fie ăsta, un test?

– Un mijloc de a trece neobservați pe ruta pe care am stabilit-o.

Nu era nimic de înțeles. Din nou taxi, al cărui șofer ne-a lăsat la cel mai apropiat teren.

– N-am văzut prea multe echipe mixte, a zis el la coborâre.

– De fapt vrem să decidem care dintre noi doi e mai valoros, a răspuns Seth. Stabilim ierarhia.

– A… Atunci îi urez succes colegului tău.

Și ne-am amuzat cu toții. Era negru.

Se făcuse aproape întuneric iar terenul era semipopulat. Nu arăta ca acele terenuri văzute în filme, înconjurate de garduri înalte din plasă de sârmă, pline de tineri afro-americani pentru care a tinde la o carieră în baschetul profesionist putea însemna nu numai depășirea punctului de subzistență, dar și o cale spre celebritate; sau din inși la aflați limita legii, ieșiți la un efort aerob. Erau patru panouri de baschet, dar și o pistă de alergare plus câteva amenajări specifice skateboard-ului. La două dintre panouri se juca: la unul trei contra trei, la altul doi la doi, cu a treia echipă pe margine, așteptând să joace cu învingătorii. Ne-am așezat pe niște trepte.

– Tu vrei să jucăm?

– E obligatoriu. Nu te teme pentru genunchi, nu trebuie să forțezi. Chiar îți recomand să n-o faci. Nu jucăm la câștig.

– Atunci?

– Să ne facem plăcuți.

– Vrei să intrăm în grupul lor?

N-a mai răspuns. Trecuse la vizionarea jocului cu atenția specifică felinei când urmărește antilopa. N-am avut de ales decât să devin spectator.

Am focalizat pe cei care jucau doi la doi, întrucât erau mai aproape de noi și mai îndârjiți, dat fiind ca miza însemna rămânerea în teren. Un singur jucător era alb, dar se descurca pe măsură, agil, atletic, bun aruncător. A reușit și un slam-dunk. Bine, din vreo trei încercări.

M-au surprins în mod plăcut tinerii prin faptul că se exprimau ca niște persoane școlite, nefolosind acel argou tipic inșilor din cartierele rău famate, denumit slang. Meciurile se succedau rapid, câștigând echipa care făcea prima șapte puncte. Iar băieții se mișcau, chiar se mișcau. Un licăr înfiorător începea a pâlpâi sub calota mea: Seth își propusese să mă facă de râs, să mă execute public.

După vreo jumătate de oră, un ins a ridicat mâinile în semn de time-out.

– Hai, Jared, abia ne-am încălzit, cedezi acum?

– V-am anunțat că nu pot lipsi mult. Lucilla m-a lăsat liber în schimbul unei cutii de la Ben & Jerry’s de Cherry Garcia.

– Din nou înghețată… privilegiul de a fi însărcinată… Cât mai durează supliciul și redevii independent?

– Două luni, a răspuns un al treilea, dar n-o să mai redevină. Va trebui să-ți găsești alt partener, Caleb.

Caleb și-a șters transpirația și a dat din mână a lehamite.

– Ce facem, ne oprim? a întrebat cineva.

– Jucați voi.

– Nu mai e miză.

– Vezi dacă îți găsești un echipier…

– Pe cine? Anthony s-a băgat dincolo, cu ceilalți, la două echipe de trei. Îi convine, că e lent, știe că în doi pierde. Așa joacă încontinuu.

– Nasol, frate. Tocmai când ai nevoie nu găsești.

– Ia vezi cu ăla din stânga de colo de sus, a propus un altul.

„Ăla din stânga” eram eu.

– Yo momma, vrei să mă distrugi? De ce nu mi-l trimiți pe frate-to de doișpe ani?

– Malik îți dă clasă la aruncări, dacă vrei, ți-l aduc. Și jucați unu la unu, de la trei puncte.

– O mai lungim sau mergem acasă?

Seth mi-a dat un ghiont, semn că era momentul. Și, total neașteptat pentru mine, motivația, combativitatea, orgoliul, m-au făcut să mă ridic.

– Dacă aveți nevoie, intru.

– Păzea, Caleb, tipul știe ce vrea.

Am înălțat o mână, salutându-i.

– Sunt B… Benny.

La timp mi-a picat fisa de a păstra identitatea sub preș. Caleb s-a apropiat, cu mingea sub braț.

– Emoții, omule? Ia și acomodează-te.

Sau „arată-ne ce știi”.

Am bătut-o de câteva ori, constatând că sare. Nu știu la ce mă așteptam. Apoi am privit panoul, am flexat puțin genunchii și am aruncat. De undeva din căciulă.

Mingea a lovit inelul și a sărit, prinsă fiind ușor de unul dintre ceilalți. A urmat râsul colectiv.

– Cheamă-l pe Malik, s-a auzit un glas.

– Hai să-i dăm drumul, a izbucnit Caleb înciudat. Începem noi.

Doi dintre ei s-au retras, Caleb m-a tras spre panou și mi-a șoptit: „nu face nimic, doar pasează-mi”.

Mi-a aruncat mingea și în prima clipă m-am blocat. Am rememorat ce văzusem în momentele anterioare, plus ce-mi aminteam de prin pâcla ce-mi învăluia mințile. Am fandat, însă mi-am simțit picioarele de plumb. M-am întors în partea opusă, dar adversarul ce mă ataca presa din spate, iar brațele parcă se multiplicaseră. Caleb mi-a venit în ajutor, demarcându-se, așa că i-am trimis-o, degrevându-mă. O fentă din corp a acestuia și un stop-șut pentru primele două puncte.

– Ce spuneai despre aruncările mele?

– Că Dennis Rodman avea procentaj mai bun.

Afirmație cu iz de ofensă, care l-a determinat pe Caleb să lupte și mai abitir, recuperând, făcându-se că-mi pasează și înscriind cu panoul. Am aruncat o privire fugară spre Seth, a cărui mimică nu spunea nimic.

– E clar, n-o să vezi o minge de la el, mi-a strigat unul din oponenți.

Și nu s-a înșelat. Dar nici coechipierului meu nu i-a mai fost ușor. Într-un rând a pierdut mingea și în altul a ratat aruncarea, astfel că am fost egalați. Caleb era vizibil iritat, iar eu transpiram inutil. „Vreau mingea” i-am spus trecând pe lângă el, dar nu m-a băgat în seamă. Însă pentru că reprezentam unica opțiune, mi-a trimis-o în momentul în care a început de la margine următoarea secvență de meci. Numai că nu i-am mai returnat-o.

Adversarul direct slăbise marcajul la mine, simțind că sunt de prisos. Am fentat stânga, m-am lăsat pe piciorul de sprijin așteptând să aud păcănitura din genunchi, apoi am plecat în dreapta, debarasându-mă de om și aruncând de sub coș. Mingea s-a plimbat pe inel și a intrat. 6-4 pentru noi.

Aplauze și comentarii au răbufnit dinspre echipa de pe margine, făcându-mă să mă simt pe val. Caleb a venit și a bătut palma cu mine. Eram aproape rege.

Că regatele nu sunt pentru muritorii de rând, am aflat în clipa următoare, când ceilalți au început, omul cu mingea m-a depășit ușor și din exteriorul semicercului de trei puncte a proiectat-o fix pe centrul inelului, fără a-l atinge. 6-7, următorii la masă. În locul nostru.

– Nu-i nimic, omule, te-ai ținut bine, mi-a spus Caleb pe drumul spre băncuțele spectatorilor. Trebuie să mă hidratez mai bine, altfel iar le plătesc cina indivizilor ăstora.

A scos din rucsac o banană și o sticlă de apă.

– N-am decât una, s-a scuzat el, iar eu am dat din mână că e ok și am sorbit dintr-un recipient înmânat de Seth. Când și de unde îl procurase?

– Le plătești cina spui?

– Mda. Asta e miza. Sunt greu de bătut ăștia doi chiar și cu Jared… Daniel și Jaylen au jucat la nivel de colegiu, Daniel chiar a fost draftat de Timberwolves, dar a avut ghinionul să se accidenteze nasol la debut și n-a mai prins decât ultimele meciuri din sezon. Anul următor s-a transferat în Europa, parcă prin Turcia, dar nu s-a acomodat, a revenit, însă nu l-a mai cerut nimeni. A fost nevoit să renunțe și să continue în domeniul în care își avea diploma: inovații și antreprenoriat.

– Și tu?

– Eu am renunțat încă din colegiu…

A ridicat din umeri, nedorind să dea amănunte. Seth s-a amestecat și el:

– Cel cu șortul galben conduce mingea numai pe stânga, nu schimbă direcția și nu driblează direct adversarul, frontal. Tocmai pentru că folosește o singură mână.

– Ai remarcat și tu? Tocmai din cauza accidentării. Acesta-i Daniel.

– Iar celălalt, Jaylen, da? E lung, dar lent. Protejând bine, te poți strecura pe lângă el, ținându-te la distanță de brațele sale.

– Da, are niște mâini ca două tentacule. Dacă ești prins cu spatele la el, te cuprinde pe ambele părți.

– Și-s de neînvins zici?

– A, nu, omule. Cu Jared fac echipă bună. Și mai sunt și ceilalți doi. Lunganul ăla blond e Rudy, e german. A jucat mulți ani în Europa. Acum s-a lăsat și el, se ocupă de cu totul altceva. Plus Kevin, nici el de lepădat.

– Jucați constant în formula asta?

– La echipe te referi? Mereu. Ultimii ca număr de victorii plătesc o cină.

– Pot să joc un meci în locul prietenului meu? Cu tine mă refer.

Caleb a ezitat o secundă, căutând un refuz voalat, condescendent.

– Nu vreau să te jignesc, omule, dar ești alb. Adică, na, o să fiu subiectul zilei în materie de făcut mișto, după ce pierd și cu tine.

– Dacă achit eu cina se trece cu vederea? Uite cum procedăm: pierdem, plătesc eu pentru toți, în contul învinșilor, câștigăm, îți ofer o cină ție. N-o să fie ca o cină romantică, nu te teme.

Seth vorbea cu un aer încurajator. Caleb a cântărit propunerea.

– Cel puțin va fi un lucru insolit. Sper că știi regulile generale. Când jucăm între noi însă, păstrăm punctajul din baschetul de sală, nu un punct și două ca în streetball.

– Perfect. Eu sunt Stan.

I-a întins mâna.

Caleb s-a întors către ceilalți.

– Băieți, o să joc cu Stan. S-a oferit să plătească el consumația în conjuncturalul caz în care s-ar întâmpla să pierdem.

– Frate, ești atât de disperat… Știi că n-o să câștigi nici cu Magic Johnson.

– Magic Johnson, Air Jordan… Poate dacă joacă ambii în locul lor s-ar juca de la egal la egal, s-a amuzat Kevin.

– Râzi degeaba, ați luat-o și voi pe coajă, i-a replicat Caleb. Adunați-vă repede, după ce îi scoatem pe Jay-Dan urmați voi.

Seth se dezechipase de bluzon și executa mișcări de încălzire.

– Yoo, jur că e la fel ca Woody Harrelson în White Men Can’t Jump, a exclamat Jaylen.

– Chiar nu pot face slam-uri, a răspuns Seth.

Cuplul Jay-Dan, așa cum fuseseră numiți cei doi, a început. Seth l-a luat în primire pe Daniel. Acesta s-a întors pe partea preferată, ținându-l cu umărul la distanță. Seth a încercat să acopere zona de mișcare și să-l scoată în tușă. Jaylen s-a desprins de Caleb, a încrucișat, iar Daniel i-a pasat pe la spate. Rămas singur în fața panoului, Jay s-a agățat de inel foarte lejer, marcând de sus.

– Mai ușor ca niciodată.

Caleb i-a dat mingea lui Seth să înceapă de sub panou. A primit, a fandat, s-a întors stânga-dreapta cu Jaylen în spinarea sa, apoi s-a răsucit, trecându-și mingea printre picioare și făcând un pas în spate. În felul acesta s-a desprins cât să poată arunca de la semidistanță. Mingea s-a dus către coș, lovind inelul și ricoșând spre teren. Seth s-a poziționat corect, folosindu-și forța superioară pentru a se ține pe picioare și a izbuti intercepția, a sărit fals, făcându-l pe Daniel să sară în contratimp, apoi s-a înălțat din apropierea inelului și a egalat scorul.

Rudy s-a exaltat la doi pași de mine.

Seth arăta ca posedă bune calități motrice, flexibilitate, agilitate, depășind minusul de la capitolul „detentă”. Pe următoarea posesie a adversarilor, a recuperat și i-a pasat lui Caleb care a punctat artistic, cu un spectaculos slam-dunk. Ceilalți au schimbat ordinea la marcaj și a venit Jaylen să-l „țină”, Seth însă l-a evitat în permanență printr-o fluentă mișcare pe toată suprafața terenului, controlând mingea ca un conducător de joc. Stăpânea bine și elementul „pasă”, iar cum Caleb știa să se demarce, punctul a venit facil.

– Tipul ăsta îmi amintește de John Stockton pe vremuri, a strigat Rudy impresionat. Bine, Stan, fă-i!

Au punctat și ceilalți, după o acțiune personală a lui Daniel, însă n-au reușit mai mult, deoarece Seth a încheiat cu un semicârlig.

– Norocul tău, Caleb, cu tipul ăsta. Ți-a ținut banii în buzunar. Nu mai pupi tu așa baftă.

– Hai Rudy să le arătăm cum e cu baschetul, l-a îndemnat Kevin pe colegul său.

Duetul germano-american a început în forță, punctând de două ori. Caleb a reușit un coș frumos după ce l-a ocolit pe Kevin și a marcat din răsucire. Apoi a recuperat, i-a pasat lui Seth, se vede că îi câștigase încrederea, și acesta și-a asumat execuția unei aruncări de la trei puncte. Inelul a purtat noroc de data asta și a contribuit la pătrunderea mingii în coș. Ceilalți au preluat conducerea după o combinație izbutită, iar la următoarea secvență, pe atacul lui Seth, Rudy s-a agățat ca scaiul, reușind capacul în momentul aruncării. Mingea a ajuns la Kevin, care a executat pentru două puncte, însă a ratat. Caleb a sosit pe intercepție și a punctat decisiv.

– U-haa, s-a descătușat el, răsuflând alert. Cred că știu cine-mi va fi noul partener la turneul de streetball.

– Am învins greu, a replicat Seth, adăugând cu luciditate: și norocos.

– Aici ai dreptate, s-a amestecat Jaylen. Ce spuneai de masa aia?

– Nu era vorba că o ofer numai în cazul în care pierdem?

– Bine, bine, dar per total noi am câștigat mai multe partide.

– Anterior venirii noastre… Ok, mi se pare corect, n-ar fi fair play să nu luăm în calcul toate meciurile. Apoi s-a întors spre Caleb: bine, colegule, dar voi nu câștigaserăți nimic?

Mustrarea acoperită de glumă, sau invers, a prins, grupul amuzându-se copios. Iar cel vizat a ridicat palma dreaptă sus, pentru clasicul give me five.

– Atunci, spre Poquitos.

Când am auzit denumirea mexicană, semințele de chilli mi-au pișcat serenitatea, făcându-mă să mă întreb dacă n-am nimerit cumva în Guadalajara. Adică, frate, suntem în Seattle, ditamai nordul, am nimerit singurii afro-americani care se delectează cu tacos și burittos?

– În halul ăsta, fără să trecem pe la dușuri? am încercat scăparea.

Cred că băieții aveau temeri să nu le tragem clapa, de aceea se codeau.

– Mergem la Dick’s Drive-In, a decretat Rudy, obținând aprobarea cu majoritate de voturi.

– Unde ați parcat? a întrebat Caleb, dar nu s-a mirat auzind că circulasem cu transportul în comun. E la modă, a adăugat el, odihnitor, aer condiționat… Păi… mergeți cu mine și Kev, iar Rudy se mută la Daniel.

Localul era un punct împrejurul căruia existau câteva locuri de parcare. Erau și câteva băncuțe, dar în general se mânca pe fugă ori se lua la pachet. Și mai era și o coadă de toată frumusețea când am ajuns.

Și o infinitate de burgeri cu ham și cheese, garnisiți cu maioneză, ketchup ori muștar. Plus neuitații cartofi prăjiți. Un meniu tipic fat-boy-ului american.

Dar pe de altă parte, foamea era foame, nu-mi mai păsa ce bag în gură. Doar să fie mult.

Așa gândeau și ceilalți, căci au așteptat cuminți să ne vină rândul. Seth s-a ținut de cuvânt și le-a întins o hârtie de cincizeci, sumă suficientă pentru niște comenzi de fast-food. În schimb, a preferat să rămânem în mașină, doar Kevin coborând.

– Și voi din care parte de Seattle sunteți? a întrebat Caleb după ce a epuizat comentariile cu privire la conținutul meniului.

– Suntem în trecere, a răspuns Seth. Mai mult voiajori, umblăm de colo-colo.

– Asta e un fel de: hai să nu ne deconspirăm?

– E o poveste mai delicată, nu e un subiect de relatat între atâția ochi.

– Hei, omule, care dintre noi nu inspiră încredere?

– Știi că nu așa se pune problema. Nu e vorba de asta, doar că… Seth s-a uitat direct în ochii mei, cu aer vinovat și cu intenția vădită de a fi remarcat de observatorul care ne privea în oglinda interioară: unele aspecte e mai bine să rămână intime și discrete.

Îl vedeam ațintit pe noi și habar n-aveam ce urma. După câteva secunde, a exclamat:

– Vrei să spui că voi doi… Pe bune? Asta era? Păi e o banalitate, frate, în ziua de azi nu miră pe nimeni. Poate doar alăturarea culorilor.

– Ai bifat corect. Și mai mult decât atât nu poate fi privită cu ochi buni când unul e străin de Statele Unite.

– Adică tu, Stan? Pff, ce m-am păcălit… dar accentuezi perfect. Și de unde vii?

– Dacă tot am ajuns aici și dacă ne bazăm pe încrederea ta, află că din Argentina.

– Asta-i undeva sub Mexic, nu?

– Între Mexic și Țara de Foc, a glumit Seth. Dar nu acesta e inconvenientul major: sunt emigrant ilegal.

A rostit lent și cu voce scăzută, pentru ca efectul să se înregistreze. Într-adevăr, Caleb a tăcut o perioadă.

– Asta-i nasol. Și de aceea sunteți mereu pe drumuri? Și acum ce faceți?

– Nu prea știm. Suntem oarecum blocați. Aveam nevoie să luăm un tren spre Omaha sau Chicago, acolo puteam da de niște compatrioți care să ne sprijine. Dar fără un acte nu putem face rost de bilete.

– Cum, nici tu nu ai? s-a mirat Caleb către mine.

Mi-a stat pe limbă să-i mărturisesc că sunt cubanez, în schimb am răspuns cu singura idee ce mi-a trecut prin cap în timp ce mă întrebam de ce vrea Seth să ajungă în Chicago:

– Actele mele au rămas gaj la ultimul proprietar în contul chiriei pe care i-o datoram. Ăsta e marele deficit când ești freelancer. Poți câștiga sume bunicele, dar poți aștepta luni întregi.

– În ce domeniu?

– Creez logo-uri.

– Aha…

N-a mai apucat să spună ceva întrucât Rudy ne-a semnalizat să coborâm că erau gata comenzile.

Continuam să nu înțeleg acțiunile lui Seth. Poate că nu mă umilise public ceva mai devreme, dar sigur mă eclipsase. Iar acum elucubrațiile astea. Eram foarte curios cum avea să motiveze. Am înghițit cu noduri și cu sentimentul că nu numai Caleb, dar și ceilalți mă priveau cu nețărmurită milă. Nu mi-a fost ușor să mă reintegrez în discuții și să-mi redobândesc buna dispoziție, fie ea și de fațadă.

Din fericire, ceilalți n-aveau nicio problemă, astfel că seara a decurs într-o notă de strânsă camaraderie.

– Aveți unde dormi? a întrebat Caleb la final mai pe șoptite, după ce colegii săi își luaseră „la revedere” și începeau să se împrăștie.

– Da, ne descurcăm, nu-ți face griji.

– Așteptați puțin.

L-a strigat pe Rudy și trei-patru minute au conversat într-un loc retras. L-am săgetat pe Seth cu privirea, un fel de preaviz la potopul de lămuriri ce aveam să i le cer. Iar el mi-a răspuns cu un surâs de „totul e în regulă”. Pe bune?

Rudy se arăta refractar, gesticulând dezaprobator, până când Caleb l-a apăsat pe umăr și i-a predicat ceva. Blondul a început să atingă display-ul telefonului, căutând ceva ce numai el știa. Treptat s-a înmuiat, în cele din urmă venind amândoi către mașină.

– Am înțeles că sunteți într-o dificultate. Nu știu cât de reală e povestea, dar am verificat pe site-ul poliției și nu semănați cu niciun infractor dat în urmărire generală. Am decis că vă putem ajuta să procurați bilete de tren. Bineînțeles, dacă aveți suma necesară. Altfel aș putea considera că toată introducerea asta a fost o păcăleală.

Seth, căci el devenise purtătorul de cuvânt, a răspuns calm, articulat. Și cu o fină mângâiere la orgoliu:

– N-a fost nicio păcăleală. Eram într-un moment de timp de prisos, fără o idee clară și lipsiți de vitalitate. Blocați la mantinelă. Ne-a făcut plăcere să ne amestecăm printre voi și trebuie să fim recunoscători că n-ați ales un restaurant de elită. Ar fi trebuit să facem mulți purici prin Seattle să recuperăm economiile.

– Pe de altă parte, nu v-a cerut nimeni, s-a încăpățânat Rudy să-l combată.

– Să-ți reamintesc că am câștigat partidele jucate? Dar nu e cazul să polemizăm. E-n regulă, noi mergem la ale noastre. Să coborâm, Benny.

Rudy s-a schimonosit într-un rânjet până spre ultimul molar:

– Nu, sunteți ok, omule. Pe mine unul nu mă preocupă trecutul vostru sau rolul vostru în societate. Personal, contează ceea ce s-a petrecut în raport cu mine. Mă bucur să pot întoarce gestul cu un minim de ajutor. Caleb, du-ne la gară, avem de rezervat două tichete.

– Iertați-l, a răspuns apelatul, îi place să facă pe nebunul câteodată. Însă e băiat inimos. Și discret.

Gânduri scurgându-se picătură cu picătura chinezească, înecând sensurile sub o neomologată conștiință la triumful spiritual

Ziua douăzeci și patru

– Părăsind Portland, s-a născut o întrebare: a fost sau nu inițiativa lui?

– Către Seattle zici? Ce contacte are acolo?

– Niciunul. Am analizat filmările de pe circuitul video al trenului. A luat masa în compania unui străin.

– Singuri la aceeași masă? Poate nu mai erau locuri…

– Nici vorbă. Plus de asta, conversau ca și când se cunoșteau.

– Presimt că ai ceva și mai important de spus.

– După ce au cinat, au trecut ambii în vagonul de dormit. Singura cameră instalată la extremitatea vagonului i-a surprins intrând într-un compartiment.

– Își descoperă pornirile sexuale, se amuză Grayson.

– Sau pe cele criminale. În fine, nu e niciuna din astea. Individul acesta a rezervat un spațiu de două persoane, ceea ce înseamnă că stabiliseră deja contactul.

– Oamenii tăi nu l-au semnalat anterior? Apare așa din neant?

– Cu destule eforturi am reușit să obținem registrul convorbirilor din agenda telefonică a lui Saintgeorge. Inșii de la NSA sunt colegiali cu noi mai mult de fațadă. Nu ne pun la dispoziție date fără un raport al solicitării care să evoce întreaga epopee a motivelor, întărită cu argumente verificabile. Așa că a trebuit să construim un scenariu cât mai credibil cu acest Saintgeorge, despre o posibilă implicare a sa în activități „neprotocolare” în perioada războiului din fosta Iugoslavie. În cele din urmă ne-au oferit datele. Sunt două mesaje primite ieri de la un număr care aparține unei cartele telefonice al cărei cumpărător e un pensionar din Milwaukee. O pistă moartă, nu ne ajută. Semnatarul se intitulează Tio și îl ghidează începând de ieri, din ziua plecării, stabilind detaliile.

– Tio…

– Înseamnă unchi în limba spaniolă.

– Saintgeorge are rude?

– Nu. Știi bine că ar fi devenit neeligibil pentru program. Presupun că acest Tio e un personaj din trecutul său.

– De unde a cunoscut numărul lui Saintgeorge?

– Este cel dinaintea intrării în program. Probabil au fost câteva persoane care îl aveau.

– Cele care l-au ajutat cu locuința. Mă gândesc că Egeea ar fi știut despre cine e vorba… Dacă i s-ar putea stabili identitatea acestuia…

– Am făcut-o. Nu s-a străduit să o ascundă, altfel n-ar fi ales a circula cu o companie feroviară. A prezentat un act. Se numește Seth Montrose. Patruzeci și trei de ani, cetățean irlandez, licențiat în Științe sociale și competențe jurnalistice la Universitatea din Limerick – asta e o localitate în Irlanda, activează în cadrul unor proiecte de consultanță și mediere. Dubios e faptul că această secție nu există, figurează doar „Științe sociale” ca denumire, dar niciun absolvent cu acest patronim.

– S-a verificat să nu fi fost desființată?

– Afirmativ. N-a existat așa ceva în anuarele ultimilor douăzeci de ani, aceasta e perioada înscrisă în arhiva electronică. Pentru intervalul mai vechi, trebuie cercetată arhiva scriptică a universității, iar asta durează.

– Iar el are patruzeci și trei… e la limită…

– Personal mă îndoiesc, doctore Grayson. Un individ apărut din neant, ce surpriză, tocmai la ușa fluturelui, în plus, purtător al unui trecut dificil de verificat? Prea multe coincidențe.

– Care sunt ipotezele?

– Aș fi spus că cei cărora le prezentăm raportul ne verifică „produsul”. Un fel de control al calității. Însă nu cred că ar fi trimis vreodată un ins atât de îndepărtat și cu un istoric nedeslușit. Astfel că acest punct de vedere îmi pare destul de neconform.

– Scurgeri de informații? Și mai greu de crezut. Deși au mai fost…

– Te referi la cazul fostului nostru diriguitor?

– Cel mai elocvent exemplu. David Petraeus, general de patru stele, fost comandant al trupelor americane în conflictele din Irak și Afganistan, văzut drept potențial candidat la președinție, conducător până în 2012, demisionar și condamnat pentru înlesnire și cedare de informații către cine? O concubină. De neimaginat! Parcă am fi în secolul șaptesprezece.

– S-a spus că a facilitat accesul în 2011, înaintea învestirii sale în funcție.

– Mai are importanță?

– Mda… Așa numitele black books. Fișiere conținând identitățile unor agenți sub acoperire, coduri de încriptare a unor texte, strategii de război, negocieri diplomatice… Avocatul său a pregătit o apărare constituită pe faptul că nicio informație clasificată nu a fost făcută publică.

– Ar fi trebuit să credem că jucau șarade în dormitor din cuvintele criptate…

– Femeia era ofițer în rezervă. A declarat că avea de gând să folosească informațiile pentru scrierea unei cărți biografice despre poziția, rolul ofițerilor de rang înalt.

– Bla-bla-uri. Oricum, s-a întâmplat chiar în curtea noastră, în inexpugnabilul nostru habitat. Fii convins că nu e unicul caz.

Banyard oftă.

– De acord. Dar am divagat…

– De ce l-ar sustrage acest Tio pe fluture dacă nu ar ști despre ce este vorba? Oare cunoaște amănunte?

– Nu s-a confirmat existența unui contact între el și agentă, însă asta nu înseamnă că n-a fost.

– Ce urmează? Cât poate periclita siguranța proiectului?

– Vom vedea. Poate încearcă să-l scoată din țară, considerând că e mai în siguranță astfel.

– Îl scoatem din joc?

– Nu e o strategie viabilă. Nu ne putem asuma riscuri inutile prin care să atragem atenția. Mult mai înțelept ar fi să-l acceptăm plantat acolo.

– Și atunci? Plus că fluturele va lipsi la ședințele de psihoterapie.

– Tocmai acesta e un element nou. Un indice neprevăzut care poate oferi inedite răspunsuri cu privire la reacțiile subiectului nostru.

Doctorul își apropie pumnii, sprijinindu-și bărbia în ei.

– Te-ai gândit să-i lași să se desfășoare…

– Țarcul e închis, doctore. Unde să se ducă?

– Hm… Dar dacă va avea o reacție nepotrivită în compania acestui însoțitor?

– De fapt ai vrut să spui „împotriva acestuia”, nu? Atunci studiul începe a da roade. Cât timp agresiunea nu este asupra unui cetățean american, de ce nu?

Se lăsă tăcerea. Ca atunci când un film se încheie și publicul face recuplarea la realitate.

– De multe ori m-am întrebat dacă nu e un proiect dement…

– Nu există demență în cercetare, doctore. Există scopuri.

– Și pasiune, hohoti Grayson. Și pasiune.

11 Coast Starlight se numea garnitura care ne purta de la orele nouă și jumătate ale dimineții înapoi spre sud, până în Sacramento. De unde avea să se facă transferul la 6 California Zephyr, trenul ce deservea ruta către est, traversând statele California, Nevada, Utah, Colorado, acolo unde se găsea destinația noastră, Denver. Nu și destinația finală, care însemna Chicago. Asta pentru că Seth fusese de părere că e mai înțelept să presărăm false indicii. Caleb și Rudy ne-au povestit că operatoarea îi încurcase, deoarece le prezentase o rută mai avantajoasă pentru sosirea în Chicago, un traseu prin nord, paralel cu frontiera canadiană, cu așa numitul Empire Builder. Seth insistase însă în prealabil ca cei doi să opteze pentru această variantă compusă, amintind că trebuia să atingem Omaha, pentru un scurt contact cu niște amici utili.

Călătoream într-un același model de compartiment, cu două paturi, singurul disponibil din ce ne spusese ulterior Caleb. Însă din Sacramento urma să ne mutăm într-un minidormitor, care conținea pe lângă cușete un fotoliu și un grup sanitar cu toaletă și duș. Băieții se scuzaseră că spațiul respectiv avea să ne ușureze de câteva sute bune de dolari, dar fusese unica ofertă disponibilă. Și cum Seth, sau Stan, nu îi limitase la vreo sumă, ci doar la cea mai apropiată cursă, cu asta ne aleseserăm. Și cu niște strângeri de mână ferme din partea celor doi, plus un murmur din partea lui Rudy cum că nu crede o iotă.

În ajun, în camera de motel, îl interpelasem pe Seth cu privire la piesa de teatru imaginată.

– Judeci dintr-o perspectivă foarte personală, mi-a răspuns. În loc să vizualizezi întregul, produsul final.

– Puteai alege și alte variante, nu neapărat cu mine pe post de om de sacrificiu.

– Ca de pildă să sustragem actele a doi cetățeni. Care ar fi raportat dispariția lor. Constatându-se că două persoane le-au folosit pentru a se îmbarca cu destinația „centrul Statelor Unite”. Cu siguranță Friedman s-ar fi simțit dator să-ți achite cauțiunea, doar ca să-i fii aproape.

Ca să vezi, dădusem peste fratele geamăn în ale sarcasmului.

– A fost un bluf al naiba de norocos, am lăsat-o eu mai moale.

– Da și nu. Mare parte din rezultat e determinat de atitudine, de felul în care te implici, în care crezi că poți obține ceea ce urmărești. Mai intră în ecuație pregătirea, exercițiul, talentul, jocul de scenă. Norocul e ca un topping presărat peste compoziție. Poate aduce un element în plus, însă nu e un capăt de lume dacă lipsește.

– Pardon, atunci hai să vedem cum te-ai fi descurcat dacă erai plin de ghinioane. De exemplu să li se fi spart mingea înainte să intri în joc ori să nu fi fost primit în jocul lor. Sau să nu te fi crezut, pur și simplu, să nu accepte cooperarea.

– Dar eu n-am prevăzut o rețetă cu succes garantat. Am construit o posibilitate, pe care am dezvoltat-o pe măsură ce desfășurarea lucrurilor o permitea. În cazul în care ar fi intervenit o secvență de genul celor expuse de tine, aș fi adaptat la noile condiții. Dacă n-aș fi fost primit, aș fi căutat un bar. Îți alegeai niște indivizi chercheliți, intrai în vorbă, le făceai cinste… Când improvizezi nu trebuie să te gândești la eșec. Ci la modalitatea de a schimba din mers, de a te plia pe ceea ce ți se oferă. Iar referitor la ghinioanele de care vorbeai… încearcă să nu vezi ghinionul ca pe cea mai urâtă neplăcere pe care o poți imagina. Oamenii promovează cultul ghinionului, când acesta reprezintă doar o altă înlănțuire de fapte decât cele pe care le așteptai.

Prelegere destul de educativă. Pe măsură ce-l descopeream pe Seth încercam sentimentul că devin discipolul unui maestru. Înțelepciunea, dacă nu se dobândește, se mai și fură.

Încă înainte de a reintra în King Street Station ne despărțiserăm. Seth mă avertizase în privința camerelor de securitate instalate și elaborase un traseu care să reducă expunerea prin dreptul obiectivelor acestora. Mai ales că, având tichetele în buzunar, evitam zona caselor de bilete. „Comportament firesc”, mi-a transmis. Am purtat șepci ale căror cozoroace le trăseserăm bine pe frunte și am ținut capetele cât mai înclinate ori mâna în dreptul feței.

Drumul până la Sacramento avea o durată de douăzeci de ore, iar de acolo până în Denver, alte treizeci. La care se adăugau cinci, alocate transferului pe cealaltă rută. Prilej bun pentru a intra în hibernare. Un aspect omisesem cu desăvârșire și anume să iau cu mine pastilele în momentul când plecasem din locuință. Trecuse o zi și deocamdată nu suferisem vreo mutație. Ar fi trebuit să mă încurajez cu orice fel de pilule cu efect placebo…

– Cum ai ajuns s-o cunoști pe Brenda, Seth? De fapt cum ai ajuns să cunoști un angajat CIA…

Moțăisem destul în cușeta de la nivelul superior, în timp ce prin fața ochilor semiînchiși alergau peisaje alpine.

– Aflarea răspunsului nu-ți va reconfigura starea memoriei, crede-mă.

– De ce ești așa opac?

– Pentru faptul că transparența nu e întotdeauna folositoare. Pentru cel care nu are ce face cu această informație, pura curiozitate e practic inutilă.

– Poate că nu am ce face cu ea în momentul ăsta.

– Și unde crezi că ai folosi-o? Într-o secție de poliție, într-un tribunal?

– Mulțumesc pentru pont. Acum voi mărturisi doar că ascunzi informații.

– Mai bine am încerca să ne concentrăm pe ceea ce avem de făcut. Îți amintești mutările jocului de șah, în ce constă el?

Rege, regină, câțiva ofițeri, mulți soldați și neapărat un nebun. Capturează-i regina și o să cedeze. Există și reguli?

– În a-l combate pe oponent jucând mai bine ca el?

– Mulțumesc că mi-ai expus definiția generală a sportului.

– Anticipând ideile celuilalt?

– E-xact. Intuiția, abilitatea de a prevedea, de a devansa mișcările celuilalt constituie cheia jocului.

– Și uite așa sărim de la una la alta.

– Pentru că trebuie să ne axăm pe ceea ce urmează să facem în raport cu supraveghetorii noștri. Ok, revenim: te-ar ajuta la structurarea părerilor despre mine?

„Părerilor proaste, după cum te eschivezi.”

– Afaceri necurate cu CIA? Sau parteneră de pat, cunoscută în timpul studenției?

– E de o importanță maximă cu cine mă culc eu, nu?

– Mai ales de când i-ai lămurit pe oamenii ăia că suntem parteneri. De dragoste.

– Fără să fi evidențiat aspectul, n-am fi fost acum în tren…

– Dar cum să nu, doar mi-ai cuvântat despre arta improvizației.

– Tare căpos ești.

Nu-l puteam vedea, așezat fiind în patul de sub mine, dar neînfruntându-l direct, mi-era mai la îndemână să-l dinamitez. Nu că față în față aș fi avut trac. Sper…

– Am fost în relații cu o persoană de răspundere din cadrul Fermei, s-a descleștat el. Dar lucrul acesta ți l-am mai amintit. Brenda a făcut parte din departamentul său, probabil, sau mai mult ca sigur, i-a fost foarte apropiată. În convingeri și nu numai. Când omul respectiv a fost închis, ea a preluat o serie de documente clasificate, pe care el, Clarke, voia să le propună angajatorilor mei, spre vânzarea lor către diverse entități (aici a accentuat), asigurând astfel finanțarea de care aveau nevoie pentru realizarea țelurilor comune.

– Care ar fi fost acelea, se poate spune?

– Dispersarea, lichidarea elitei mondiale, Grupul Bilderberg. Acele capete de prim rang ce instrumentează jocurile politice, economice, financiare, sociale la nivel global. Maeștrii păpușari.

– Există așa ceva?

– Din păcate, da. O societate exclusivistă, compusă din marii miliardari ai lumii, proprietari ai celor mai importante consorții din domenii financiar-bancare, zăcăminte și resurse naturale, industrie farmaceutică, armament; lideri politici, militari și alte persoane influente. Un grup care hotărăște direcția de mers, care imprimă ritmul de viață al umanității. Membrii se întâlnesc, cel puțin oficial, o dată pe an, ceea ce personal nu cred, în locuri anunțate publicului, însă convorbirile sunt complet ascunse ochilor presei, fiind cu neputință de pătrundere, iar dacă se strecoară cineva, riscă să ajungă după gratii.

Am rumegat dacă să îmbrățișez poziția lui față de clasa de tocilari sau să mă situez conform tendinței disidente:

– De ce ar trebui privit ca un lucru rău faptul că la un nivel superior s-au găsit niște tutori care să aibă grijă de noi?

– Pentru că subteranele sunt mult mai adânci și imposibil de explorat din perspectivă publică. Pentru că rotițele mecanismului rulează în favoarea bunăstării, deplinătății acestor inși, luați ca unici indivizi sau ca grupuri de reprezentare. Adepții teoriei conspirației susțin că s-ar fi identificat două direcții de dirijare și control a maselor: controlul populației, aflată într-o continuă și nedorită creștere, ceea ce se întâmplă sistematic prin crearea de conflicte artificiale în diferite zone ale globului ori cauzând epidemii prin virusuri eliberate din laborator, de pe urma cărora prosperă industria farmaceutică prin eliberarea de vaccinuri… Înțelegi? Ei produc virusul și tot ei îl reprimă vânzând produsul care întărește anticorpii. În ultimele decade au dezvoltat alte feluri de tehnici de stopare a numărului crescând de locuitori, prin provocarea unor dezastre naturale cauzate de influențarea condițiilor meteo, așa cum s-a spus despre programul HAARP, o rețea de antene care dirijează unde electromagnetice în ionosferă; ori prin distorsionarea Codex Alimentarius, ceea ce reprezintă o standardizare a practicilor producției și siguranței alimentare, introducând în alimente substanțe așa-zise de menținere a prospețimii alimentelor, substanțe dăunătoare pe termen lung organismului uman. Mă urmărești sau ai adormit?

– Ascult și mă minunez.

– Aceste exemple redau una din cele două direcții de care spuneam. Cealaltă e exprimată prin ceea ce înseamnă controlul minții. Încă după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial s-au gândit și pus în practică tehnici menite să destabilizeze capacitățile emoționale, comportamentale ale individului, să zădărnicească autocontrolul acestuia. Cel mai cunoscut a fost proiectul MK-Ultra. Imaginat de CIA, s-a folosit de cetățeni indigeni ca subiecți pentru teste care constau în manipularea stărilor mentale și modificarea funcțiilor cerebrale, prin administrarea unor substanțe pretins medicamentoase, denumite ser al adevărului, cum au fost LSD – un drog psihedelic, scopolamina ori pentothalul de sodiu. Un alt proiect a fost cel intitulat Stargate, ce pregătea o serie de experimente cu scopul valorificării unor inși cu abilități paranormale și pregătirea lor în vederea obținerii de informații pentru agențiile de spionaj. Așa numiții agenți psy. O serie de tehnici s-au axat pe mesajele subliminale, Spectrul de Difuzare a Sunetelor Tăcute: modificarea minții umane printr-un sistem de comunicare bazat pe spectrul foarte înalt sau foarte jos al frecvențelor audio, în care o gamă de informații dorită a fi inserată în mecanismul receptor al ascultătorului se propagă acustic sau vibratoriu pentru a ajunge la creier. Se mai numește semnătură emoțională și evoluează la nivelul de frecvență alpha – theta a undelor cerebrale.

– Despre aceste frecvențe cerebrale mi-a vorbit doctorul Curtis la ultima ședință.

– Într-adevăr? Cum a ajuns la subiect?

– După ce m-am confruntat cu o stare de transă pe fondul căreia mi se difuzau niște aduceri-aminte.

– Ți-ai amintit ceva?!

– Mai degrabă nu.

Încă nu-l percepeam ca pe un drag confident.

– Nu există un „mai degrabă” în situația asta. Poate fi „da” sau „nu”. Ce ți-ai amintit?

Perseverent om. Dacă n-aș fi fost eu obiectul insistențelor sale, probabil l-aș fi admirat.

– Forme nedefinite, culori, măști, un carusel… Operă abstractă.

– Îmi permit să-ți spun că aspectele acestea ești tentat să le vizualizezi după ce ai fost o perioadă mai mare de timp legat la ochi, la reacomodarea cu lumina. În momentul în care petreci o experiență în urma căreia ți se dezvăluie neclarul trecutului, acest neclar nu conține forme și culori, ci evenimente sau figuri în secvențe mai mult sau mai puțin coerente. Chiar dacă nu le poți alipi într-un cadru clar… Ai considerat că e mai bine să păstrezi pentru tine detaliile, înțeleg și respect hotărârea.

N-am mai zis nimic cu privire la cele spuse. Seth se comporta excelent și când spunea adevărul și când blufa. Altceva mă frământa însă:

– Seth, cum poate un agent CIA să transfere informații? Să vândă altora?

– Te referi la cât de bine protejate sunt informațiile?

– Înțeleg că sunt persoane care au acces la ele. Dar cum poți verifica loialitatea acestor persoane și cum te poți apăra împotriva celor care fac joc dublu? Acest Clarke… Brenda…

– Există o serie de evaluări pe care un angajat CIA le suportă. Unele, foarte variate și intense, sunt aplicate în momentul angajării, de natură psihologică, stabilitate emoțională, personalitate, grad de inteligență, nivel de cunoștințe, abilități de gândire, abilități decizionale, de comunicare. Apoi, în funcție de felul muncii în cadrul Agenției, se diferențiază alte și alte capitole de testare, majoritatea punând accent pe factorul psihologic. Cel mai cunoscut, cel mai vechi e testul Rorschach, un test creat în anii douăzeci de către un psihiatru elvețian. Știi cum începe? Subiectului îi sunt arătate zece pete de cerneală, iar el trebuie să spună cu ce seamănă fiecare. Nicio pată nu redă clar un obiect, ci numai ambiguități, astfel că răspunsurile celor testați sunt diverse. Un psihanalist interpretează datele furnizate, despre care se consideră că exprimă proiecții ale unor zone ascunse ale psihicului. Deși de-a lungul timpului au fost multe voci ce au opinat că răspunsurile pot surveni și ca rod al imaginației creatoare.

Mi-a părut un joc pueril, așa că am fost sceptic:

– Dar interpretul va judeca în funcție de ce anume? Bazându-se pe propriile considerente? Sau există o serie de tipare și încadrări?

– Există o standardizare după care poți aprofunda structura personalității. Pe lângă cele două atitudini, introvertită și extravertită, un psiholog, Carl Jung, a elaborat patru tipare funcționale: reflexiv, afectiv, senzorial, intuitiv. Primele două presupun bazarea pe judecată, raționament, în timp ce ultimele sunt activate de către percepție, fiind numite funcții iraționale. În scopul selecției în cadrul unei agenții guvernamentale, seria testelor e mult mai complexă, pe lângă încrengătura celor psihologice având loc o multitudine de evaluări constituite din cele referitoare la atenția distributivă, capacitatea de memorare, probe de orientare… dar aici deja se pătrunde în specificul agentului de teren. În ce privește verificarea loialității, ca să-i spunem așa, o probă esențială e constituită din testarea la poligraf, cea mai sigură cale pentru cercetarea simulării, întrucât instrumentul înregistrează reacțiile psihofiziologice ale individului, urmărind modificările fiziologice ale organismului pe măsură ce traversează stări emoționale ce însoțesc simularea. Sunt înregistrați indicatorii unor stări de anxietate care apar când omul deformează adevărul: respirația, pulsul, tensiunea, conductivitatea pielii.

– Cât de exact e aparatul ăsta?

– Acuratețea este maximă, nu aici e problema. Numai că, sunt persoane, cu abilități înnăscute, cu un autocontrol al stabilității emoționale extrem de bine exersat și pus la punct, care pot eluda interpetările transmise de parametrii aparatului. Și mai e un inconvenient: ca individul să manifeste anxietate din cu totul alte motive, așa cum e de exemplu teama față de stomatolog; ori atunci, rezultatele pot fi neconforme, chiar dacă persoana spune adevărul.

– Iar acesta e testul suprem?!

– Agenții sunt controlați și la nivel informațional, aparatura utilizată e întru totul monitorizată. La fel și locuința.

– Și atunci?

– Este o vorbă: „se întâmplă”. Nu există sistem perfect. Sau, mai bine zis, nu există un sistem care să păstreze o funcționalitate perfectă o perioadă nelimitată în timp. Orice ansamblu format dintr-o sumă de elemente va prezenta o hibă, mai devreme sau mai târziu.

Am mai făcut o scurtă pauză, pentru a-l mai înțepa cu o scoabă din praștie:

– Și tu ești un agent dublu, Seth?

– Nu am spus că sunt un agent.

– Iartă-mă… cugetam… tehnica emoțională o stăpânești, abilități de improvizare deții, forma fizică e bine antrenată… Dar e mai înțelept să păstrezi pentru tine detaliile, „înțeleg și respect hotărârea”.

Vreme de o trăire minusculă, cușeta superioară se zgâlțăia sub valul jubilării. Bucurie copilărească? Vreau mai multe!

– Odihnește-ți mințilea ălea. Avem drum lung și plin de riscuri. Poți conștientiza aspectul?

– Când se deschide restaurantul pentru dejun?

– Nici vorbă. Putem fi iarăși abordați de poliția feroviară. Și numele de pe tichete nu corespund cu actele noastre. Serviciul american, spre deosebire de cele europene, a introdus protocolul tipăririi datelor de identificare pe bilet, așa că n-avem de ales. Aici nu vom fi deranjați. Mulțumește-te cu sandvișuri, biscuiți și apă.

Defectuoasele indecizii consemnând istoria individului… de n-ar fi fost ele, nu ne-am fi reținut unii pe alții

Ziua douăzeci și cinci

Au răsărit de sus, coborând în rapel, înarmați și întunecați. Silențioși la fel ca aparatul din care se detașaseră, celebrul elicopter negru Sikorsky. Mărșăluiau ritmic, dispersându-se din formație, acoperind perimetrul. Scopul misiunii, de a-l neutraliza pe maniacul psihopat ce deschisese focul în plină piață publică, acoperind caldarâmul cu sângele victimelor civile.

Crezuseră că mă surprind, că n-o să mă aștept să pogoare din înalt în nocturnul prevestind moartea învelită în giulgiu. Credeau că mă vor anihila cu ușurință, la adăpostul avantajului numeric, al pregătirii specifice, al armamentului și al nopții. Socotiseră că îmi vor fi amorțit și forțele și instinctul, precum carnivorelor sătule după înfulecatul prăzii. Ceea ce nu știau era că nu-mi păsa ora la care aveam să mă afund, luând cu mine cât mai mulți suferinzi ai planetei ăsteia mizere.

Semiautomatul a început să scuipe foc cu foc, iar glasurile lor desfundate au decelat panica instaurată. Deși defavorizat de faptul că nu aveam echipament de vedere nocturnă, trăgeam în direcția sunetelor, la nivelul coapselor, zonele neprotejate. Eram întins pe sol, cât de cât ferit, și-mi vindeam pielea cu nebunia sceleratului crescut în mediul propice dezvoltării nefirești. Îmi schimbam locul rostogolindu-mă, pe măsură ce mă bucuram de ofertanta magazie de cartușe care îmi prelungea posibilitatea de a fi prim actor. Muriți!

Din nicăieriul nopții brațe puternice m-au apăsat, o forță imposibilă mi-a reținut zvâcnirile, astupându-mi gura. Nu mă mai puteam face înțeles descărcându-mi înjurăturile, dar mușcam, mă zbăteam, transpiram. Ceva îmi spunea că nu pot învinge în acea extenuantă luptă, dar groaza de a fi prins impulsiona producerea de acid lactic, stimulând catalizatorii. Și totuși simțeam că mă cufund ireversibil, că voi onora invitația Judecății de Apoi. Am mai apucat să mă întreb de ce nu un glonț în cap și cortina a căzut, concomitent cu o înțepătură undeva… nu am putut localiza.

Aveam gura uscată și înotam în lacuri de sudoare când am deschis ochii pe lumea cealaltă. Silueta aceea ce probabil era diriguitorul meu pe tărâmul de dincolo s-a mișcat în imediata vecinătate. Venise momentul caznelor, al osândei neîntrerupte, eram suficient de slăbit pentru a mă târî prin noroiul păcatelor atroce. Degete mi-au ridicat pleoapele, orbindu-mă sub un focar năucitor de lumină. M-au controlat undeva pe gât, apoi s-au retras. După un secol de așteptare a următorului supliciu, buzele mi-au fost întredeschise și un lichid ca magma solidificându-se mi-a temperat cerul gurii. Am început să capăt suflu.

O vreme nu s-a mai întâmplat nimic.

Când amestecul de culori s-a stabilizat, iar confuzul s-a transformat în lumină clară, l-am identificat pe Seth. Ne găseam în același compartiment, eram tot călători.

– Ai depășit criza, l-am auzit spunându-mi.

– Am avut… o criză?

– Una serioasă. A trebuit să te sedez.

– Cu ce?

– Cu substanțe neuroleptice. Haloperidol injectat intramuscular. Pregătisem și Abilify, dar n-a fost cazul. Ai reușit să adormi.

– Dar dormeam! Ce criză? Am avut un vis agitat, eram prins într-o ambuscadă, împușcături…

– Nu e vremea explicațiilor acum. Bea ceaiul.

– De unde ai avut? Ceai, medicamente…

– Echiparea standard cu care circul. Încearcă să adormi, mai sunt câteva ore până răsare soarele și ajungem în Sacramento.

Cred că l-am ascultat, din moment ce următorul moment înregistrat a fost când m-a mișcat fin. Am refuzat să deschid ochii.

– Chiar trebuie?

– Da. Ai nevoie de hrană solidă. Și de un duș.

Frecându-mă la ochi, am constatat că eram întins în patul de jos. Cum mă mutase? Mă smulsese?

Am început cu dușul. M-am cam împleticit, dar cum nu erau mai mult de patru pași până la cabină, mi-a ieșit. Am deschis robinetul de apă rece iar aceasta m-a împroșcat ca o mană binefăcătoare, astfel că m-am rezemat de peretele din plexiglas, cotrobăind după forțele pierdute.

Când am ieșit, Seth mi-a întins două sandvișuri vegetale, cu ardei și cașcaval. Nu erau rele, dar pe lângă „festinul” de la Dick’s…

– Și proteina animală?

– Înlocuiește-o cu ăsta.

Mi-a aruncat un baton pe care scria „Power Bar Protein Plus”, însoțit de un subtitlu într-o limbă necunoscută: Unterstützt Muskelaufbau & schnelle Regeneration. După cum spunea ultimul termen, singurul pe care îl înțelegeam, trebuia să fie de bine.

– Produs în Germania, pentru sportivi. Încearcă-l cu încredere.

În afara faptului că avea gust de ciocolată, n-am simțit mare lucru.

– Seth, ce-a fost cu mine?

– Nu știu, vom încerca să descoperim. O altă necunoscută. Ai mai avut astfel de momente?

– Coșmaruri? Au mai fost…

– Nu coșmaruri. Tu n-ai conștientizat ce s-a petrecut cu tine. Ai suferit un acces psihotic manifestat prin convulsii violente și delir.

– Ce?!

– Riscai să trezești întreg vagonul. Am fost nevoit să te cobor și să te imobilizez. Mi-ai dat ceva de furcă, dar altfel nu puteam pregăti injecția.

Așadar înțepătura fusese reală.

– Cred că ar trebui să-l întreb pe doctorul Curtis, am opinat după câteva secunde.

– Pe lângă faptul că nu mai dispunem de telefoane mobile, apelarea de la un telefon public în gara din Sacramento ar putea indica locul în care ne găsim, în cazul în care autoritățile l-au contactat pe Curtis. Sau îi urmăresc telefonul.

Când spunea „autorități” se gândea la Friedman sau la băieții Fermei?

– Pe de altă parte, a continuat Seth, am omis un element: cel cu privire la medicație. Aveai un tratament prescris, așa e?

– Numai o pastilă zilnic, seara. E galbenă, am găsit de cuviință să adaug, de parcă asta ar fi întărit gradul de inutilitate pe care mi-l exprima.

– Nu te-am văzut să o fi luat aseară.

– Pentru că le-am lăsat pe toate în Portland.

A strâmbat din nas. Cu alte cuvinte, credea în puterile miraculoase ale pilulelor.

– Cum se numesc?

– A… Habar n-am. Nu sunt eliberate de farmacist, mi le-a predat personal într-un tub simplu, fără etichetă.

– Hm…

– Hm, ce?

– N-am mai auzit despre o astfel de modalitate. Și nu ai un prospect?

– Nimic. Dar n-am avut necazuri cu folosirea lor.

– Nu e vorba de asta. Deci sunt două seri pe care le-ai sărit, acum și noaptea din Seattle. Acolo n-am împărțit camera, cum te-ai simțit?

– Din ce-mi amintesc, sau ce nu-mi amintesc, am dormit tun.

L-am privit atent, era în fotoliul unic, așezat lângă geam. Scruta orizonturile ce căpătau lumină, însă după cum începeam să-l cunosc, gândea în perspectivă.

– Cum ești? Ți-ai revenit complet sau resimți vreun disconfort?

– Sunt ok. Te temi că mi-ai greșit dozajul?

– Dozajul nu l-am greșit, dar e recomandat ca pacientul să fie stabilizat cu medicație antipsihotică orală în prealabil.

Poate că balastul imposibilelor trăiri ar fi echilibrat zborul cu balonul; dar călătoria pe râul memoriei se făcea cu pluta lipsită de cârmaci…

Ziua douăzeci și șase

Și totuși am scăpat. Lăsaserăm în urmă orașul copacilor, supranumele orașului Sacramento, în care nu ne-am mai vânturat între cele două trenuri. Cum am coborât, ne-am alăturat grupului de călători cu itinerar comun, evitând astfel să prezentăm altceva decât tichetele de drum, întrucât coloana fusese escortată de către doi oficiali înarmați care ne-au „predat” noilor noastre gazde. Cele treizeci de ore au fost destul de lungi, mai ales prin prisma temerii unui nou acces. Dar am fost ok, iar Seth mi-a spus că substanța administrată are durată îndelungată de acțiune, undeva la două săptămâni.

Denver ne-a întâmpinat răcoros, iscându-mi temerea că un tricou pe sub un hanorac sport vor tremura destul de vizibil odată cu purtătorul. Însă nu era vreme de introspecții, eram curios ce ne așteaptă. Google Maps ne pusese în temă cu zona în care urma să ne mișcăm. Locuința lui Hugo Munch se găsea în vecinătatea zonei centrale (coincidență ori strategie?), într-o clădire cu nouă etaje.

– Din nou hotel? am întrebat.

– Aș prefera să nu.

– Atunci?

– Am o idee.

Ideea transportului în comun? Căci asta a urmat, până în Civic Center Park, o zonă verde amenajată între Judecătorie și Capitoliul Statului Colorado. Parcul conținea și o replică a unui amfiteatru grecesc, care se numea chiar așa.

– Așteaptă-mă aici, mi-a spus. Indiferent cât.

Nu m-am mai obosit să-l cercetez, intrase în ritmul său de acțiune pe cont propriu. A dispărut din câteva mișcări. Iar eu am purces a ataca obiectivele turistice. Tot ceea ce speram era să nu mă prindă înserarea, deși abia erau orele amiezii.

Amfiteatrul era constituit dintr-o poartă principală, din care plecau două aripi simetrice, clădite pe coloane, în ușoare arce de cerc. Întreaga construcție era deschisă; străbătând-o, coborai treptele într-o piațetă rotundă, de mici dimensiuni, înconjurată de câteva rânduri de bănci din piatră. Arăta ca scena unui teatru în aer liber și pentru moment mi-am imaginat actori declamând, jongleri și înghițitori de săbii. Vizitatori erau puțini și poate n-ar fi fost deloc dacă era o zi însorită, căci nu exista nici pic de umbră. Am depășit monumentul, hoinărind pe cele câteva alei până spre Centrul Civic, situat în extremitatea opusă a parcului. Începeam să mă simt sleit după atâta circulație fără scop, dar aleile erau sterpe din punct de vedere al locurilor de odihnă. Cu greu am găsit câteva bănci pe latura dinspre Capitoliu, deși e adevărat că unii cetățeni erau întinși pe iarbă. Dar nu doream să trezesc interesul vreunui agent local, căruia să-i vină ideea de a mă legitima, eventual amenda…

După vreo oră și jumătate de vegetat și aproape o cutie de Nilla Wafers consumată, niște napolitane pe care mi le îndesase în rucsac Seth, mi-a trecut prin minte că poate nu eram chiar în locul de întâlnire; și anume în cel care ne despărțiserăm: poarta amfiteatrului.

Ca să vezi, l-am găsit acolo. Și se purta ca și când ar fi conversat cu cineva.

– Ai rezolvat dormitul? l-am întrebat înainte să purceadă el să mă tragă la răspundere.

Mi-a făcut un semn discret, întorcându-se pe jumătate. Într-adevăr, ținea un telefon la ureche. Pentru asta mă trăsese pe linie moartă, să dea fuga la shopping?

– E în regulă etajul șapte… da… sunt de acord cu suma… ideal dacă o putem prelua acum… luna aceasta parțial plus luna următoare, sigur… bun… într-o oră în fața clădirii.

S-a decuplat.

– O lună în Denver?

Mi-a indicat să aștept. Apoi s-a ridicat și s-a îndreptat spre un cuplu de sexagenari așezați pe treptele de vizavi, înmânându-le telefonul.

– Niște persoane amabile, mi-a explicat, n-au dorit să le achit serviciul.

– Le-ai solicitat telefonul pentru un apel? Și te-au servit pe loc?

– Neașteptat, nu? Bine, a fost a treia tentativă, precedentele, la un skater lunatic și un ins între două vârste, fără succes. Și acum suntem pe cale să avem și o cameră. Ghici unde?

– Stai să mă gândesc… Ai aranjat cu Friedman pentru o răcoroasă cameră cu zăbrele.

– Ce-ți spune 1630 Logan Street?

– Locuiește nefericitul acela, Hugo, pe acolo…

– Exact. În aceeași clădire cu noi.

– Imposibil!

– E la câteva blocuri de aici. De aceea te-am lăsat și am mers să consult zona. E un imobil cu multe apartamente. Am vorbit cu portarul și am aflat că sunt câteva libere, oferite spre închiriere. Restul, l-ai aflat.

Cât de ușor le e unora!

– Batem pur și simplu la el la ușă? l-am chestionat pe Seth după ce ne-am instalat.

Purtaserăm amândoi șepcile pe cap, în cazul în care exista circuit video în holul intrării. Cu bărbia în pământ salutasem din mers portarul și urcaserăm împreună cu proprietarul, un tip scund, burduhănos și grăbit. Deloc curios, s-a arătat interesat doar de aspectul financiar. Iar cum Seth îi achitase cash, înțelegerea s-a încheiat rapid și discret.

– Ce crezi, e ținut sub observație? m-a întrebat.

– Eu nu am fost. Decât de oamenii lui Friedman, dar asta în urma incidentului.

– Hm… Mă îndoiesc că așa au stat lucrurile. Cred că erai mai monitorizat ca un seif bancar.

– Zici? Atunci n-ar fi trebuit să fie pe urmele mele?

– Cine spune că nu sunt? Să înșeli vigilența băieților Fermei nu e floare la ureche. Chiar dacă pe teren reușești debarasarea, e infinit mai greu să te strecori prin hățișul amprentelor electronice. Ceea ce am săvârșit noi a însemnat o întrebuințare optimă a metodelor clasice de deviere a atenției, mă rog, adaptate vremurilor noastre, dar modul acesta de operare era fructuos în secolul trecut. La nivelul actual al recunoașterii amprentei fizionomice, poți fi identificat și după o parțială fotografiere a maxilarului, prin softurile capabile să remarce anumiți indicatori ai conformației feței, așa numiții indicatori de prognatism.

– Cu toate că ne-am acoperit chipul?

– Nu te mai gândi. Poate că avem un mic avans. Dar nu e timp de pierdut. Eu cobor, îl vizitez pe Hugo.

– Și eu ce fac? Iar nu vin cu tine?

– Rămâi și caută un loc în care să ascunzi stick-ul ăsta. Am făcut o copie a proiectului Anemona.

Mi-a pasat obiectul, și-a luat laptopul și a adăugat:

– Evită statul în apropierea geamului.

Am încuiat ușa după el și m-am uitat în jur. Era un apartament cu două camere, mobilat simplu, câte o canapea în fiecare încăpere și niște corpuri de mobilă pe câte un perete al fiecărei camere. Deosebirea consta între o măsuță cu două scaune într-una, față de un fotoliu în cealaltă. Exista și un televizor, cu legătură la cablu, poate cel mai dorit partener. Plus o bucătărie utilată.

Deocamdată urma să mă ocup de sarcina încredințată. Trebuia să găsesc o ascunzătoare simplă sau ceva care să-i dea bătăi de cap și celui mai rutinat spion? Totuși, într-un apartament era greu de obținut un loc sigur.

De fapt, ce înseamnă sigur? Un loc fortificat, inexpugnabil? Ori unul gândit într-un mod dibaci, bine camuflat, departe de posibilitățile luate în calcul de către cel care caută?

Am cercetat din ochi încăperile. În obiectele de mobilier, nici vorbă. Canapelele? Una era extensibilă, dar mult prea la îndemână de căutat înăuntru. Baia? În afara obiectelor utilitare, conținea o etajeră pe un perete. Am mers în bucătărie, dar și acolo erau doar corpuri suspendate, foarte lesne de vizitat.

Holul nu ascundea nimic, în afara unei mașini de spălat și al unei benzi metalice cu cinci cârlige pentru agățat hainele, prinsă în peretele de lângă intrare.

Complicat. Am luat încă o dată camerele la puricat… Apoi m-am gândit să încerc balconul. Am deschis ușa și când să fac primul pas mi-am amintit recomandarea lui Seth: nu lângă geamuri. M-am aplecat, ieșind de-a bușilea. Oare la ce mă așteptam? Gol, de la un capăt la altul.

N-avea rost să-mi pun întrebări de genul: ce-ar fi făcut Seth în locul meu? Cum ar fi gândit el? Însă aveam să mă întreb în ce constau diferențele între un ins cutreierat numai prin realitatea cotidiană și unul școlit prin culisele jocurilor tactice. Imaginația e un talent sau un lucru exersat? Ori ține de pura inspirație, asezonată cu noroc?

M-am așezat în fotoliu, întrebându-mă cât e ceasul. De când renunțasem la telefon, eram dezorientat din punctul acesta de vedere. Cred că se făcuse un sfert de oră de când Seth plecase, ceea ce însemna că îl găsise pe Hugo. N-am îndrăznit să pornesc televizorul până ce nu rezolvam tema. Colac peste pupăză, generozitatea „ustensilei” genera somnolență. Am căzut într-o dormitare din care deschideam din când în când ochii către un punct din podea.

Poate nimeni, de la Arhimede încoace, n-a mai generat euforie cu intensitate explozivă. Bineînțeles, mă situam la cea mai înaltă cotă a subiectivismului, iar euforia era de fapt o ușurare: la intersecția peretelui cu parchetul, toată baza era acoperită de plintă.

De ce nu?

M-am îndreptat spre tocul ușii, locul unde se termina. Capătul era încheiat cu un căpăcel de plastic, probabil pentru a-i obtura profilul. Am încercat să-l extrag cu mâna… Oare era lipit? Cu ajutorul unui cuțit dintr-unul din sertarele unui raft din bucătărie, l-am dat la o parte. Interiorul plintei avea două rânduri de canale destinate ascunderii diverselor cabluri folosite la aparatura de interior. Iar unul dintre ele a fost exact cât trebuia de lat!

Evrika!

Îmi câștigasem răsplata de a mă bucura de oferta serviciilor tv. Am rumegat o napolitană și m-am întins pe canapea în așa-zisul living room. Un tur de orizont cu telecomanda printre canale de știri, sport, documentare, filme, desene animate. Nerămânând mai mult de un minut pe un anume canal, poate și din pricină că ale mele gânduri scrâșneau pe o pistă de IndyCar, am reluat circuitul. Automobile, gânduri, imagini… Și tot așa, până mi s-au închis ochii.

Un ciocănit distinct și liniar mi-a îndepărtat senzațiile onirice, readucându-mi-l pe Seth în memoria cotidiană. Și da, singura cheie a locuinței rămăsese la mine. Mi-am cam încâlcit pașii până la ușă, dar, na, putea să mai aștepte.

– Ce a durat așa mult?

Nu știu ce m-a năucit mai vârtos, figura cunoscută a celui dinaintea mea ori negrul lucios al gurii de tragere al acelui Jericho. Lăsa impresia că e mai zâmbitoare decât surâsul închistat pe care-l etala vizitatorul.

– Tu?!

– Să intrăm, domnule Saintgeorge. Repede.

Șocul absolut s-a dezvoltat odată cu auzirea numelui meu de pe buzele acestui personaj. Eram țintuit, perplex. O părticică din mine a zvâcnit o reacție, dând să pun piciorul în ușă, însă Peder a fost mai iute și s-a insinuat, dându-mă la o parte.

– Ce cauți aici?! Și cine ești de fapt? am țipat fără să-mi pese de arma lui, aproape luându-l de gât.

– Te pot ajuta în cazul Anemona!

– Ha?! Ce știi tu despre Anemona?

– Știu cine ești. Ești unul de-ai noștri!

Ne simțeam unul altuia mirosul personal într-un contact ce-mi tensionase nervii concomitent cu trezirea unor pofte animalice. Nu-mi păsa deloc de pistolul ce mă înghiontea, ținut într-o mână presată de trupurile noastre, cu țeava îndreptată în lateral. Mi-ar fi fost facil să i-l smulg, simțindu-l depășit ca forță fizică. Dar probabil ulterior aș fi avut nevoie de o victimă. Rațiune contra nebunie!

– Nu te-am întâlnit din întâmplare, am concluzionat scrâșnind.

– Ascultă-mă, am venit aici ca prieten. Nu-ți doresc răul. Îți voi destăinui numele adevărat. Te numești Hatim Mughal. Hatim, adică determinant, decisiv în arabă. Pistolul acesta e al tău. Pistolul acesta e al tău! Și când lunile sfinte se vor fi terminat, omoară idolatrii oriunde i-ai găsi; și când îi întâlnești pe necredincioși, strânge-i de gât până încep să sângereze, arată-le cât de aspru poți fi. Ai venit aici, pe solul canceros al celor fără credință pentru a face dreptate pentru frații tăi, pentru noi, poporul sfânt! Căci ei te folosesc împotriva noastră, ți-au sfârtecat mințile și le-au introdus în trupul unui necurat! Nu te uita la acest ambalaj care te poartă, tu ești fiul mujahedinilor care au sângerat până la ultimul suflu întru propovăduirea sfintei credințe!

Cu mâna stângă mă prinsese de o încheietură și mă ținea strâns, căutând să-mi transmită ceea ce ochii lui îmi spuneau, ceea ce fermitatea glasului, a pronunției îmi inducea, într-un gând al deșteptării unor trasee mentale îngropate sub ridicolul realității. Cumva, acolo, în acel cosmos neuronal valorile se dădeau peste cap într-o reașezare corectă pentru cel care fusesem.

Însă, cel puțin deocamdată, nu-mi pierdusem împământarea. Omul acesta nu putea fi în toate mințile. Unde era Seth, ce ar fi făcut el?

– M-ai urmărit?

Am avut luciditatea de a utiliza singularul.

– Nu era nevoie. Am avut o bănuială. Știu de Hugo Munch. Și de Jaclyn Smith. Iar în Portland ai avut un contact cu o persoană care se ferea a fi văzută lângă tine în public. Te-am văzut urcând în tren. Faptul că respectivul se ascundea a făcut să credem că e mai mult decât o simplă cunoștință, probabil că încerca să-ți transmită ceva. Ceea ce însemna că nu te-ai urcat în tren pentru o simplă excursie. Astfel că era plauzibil să apari într-una din locații, la Jaclyn sau la Hugo. Am hotărât să aștept aici în cea mai apropiată.

Hm… cumva mai intrase cineva pe fir? Brenda vânduse informații?

– De când mă supravegheați? Cine și câți sunteți?

– Este important să afli de ce te supraveghem, Hatim. Pentru că în mâinile lor ești o unealtă. Prelucrată pentru a fi folosită în scopuri otrăvitoare de către acești violatori ai sfântului tărâm.

– Vrei să vorbești concret? l-am întrerupt. Începea să mă irite repetarea ultimului adjectiv.

– Vrei să știi ce urmăresc ei cu tine… Te transformă. Se joacă de-a Dumnezeu folosind materia cenușie a semenilor noștri. Experimentează pe noi, pentru a ști cum să ne folosească împotriva noastră!

– Noi, oamenii?

– Noi, poporul lui Allah!

Ciudat, un tremur m-a surprins. Fulgerul unui fior traversând osatura, pierzându-se în tenebrele în care două euri se luptau.

– Și ce poți face tu? Sau voi?

– Suntem aici ca să-ți arătăm calea. Ca să-ți recuperezi spiritul credinței și să rodești sub flamura protectoare a profetului. Le vom arăta prețul pe care îl au de plătit pentru că au pângărit libertatea. O judecată dreaptă e o judecată care ucide profanatorul și purifică sufletul drept-credinciosului. Și ei vor fi judecați și vor fi găsiți vinovați pentru că au necinstit însăși mintea! Iar pedeapsa se va aplica puturoasei lumi a lor!

O fărâmă din luciditatea rămasă în propria matcă se gândea la Seth. Știau indivizii aceștia că e aici cu mine? Evident că da, altfel cum ar fi ajuns acest Peder la apartamentul nostru, al meu și al lui Seth? Ținuseră intrarea sub observație, poate prin aranjament cu portarul, poate prin acces la circuitul video. Însă ne urmăriseră inclusiv până la apartament?

– Voi… sunteți arabi?

– Suntem oameni liberi, purtătorii adevărului. Proveniența e un detaliu, credința însă ne unește.

– Ce vrei să fac cu pistolul?

– Îl păstrezi până la sosirea momentului cuvenit. Dar mai e ceva: omul cu care ești…

– Ce e cu el?

– E omul celor care te-au transformat. Probabil că ți-a servit un scenariu prin care să-ți câștige încrederea, să te facă să crezi că te poate ajuta. Motivul e simplu, au nevoie de un om în apropierea ta, pentru a-ți evalua comportamentul. În funcție de reacțiile pe care le ai, vor ști cum să te finiseze în continuare.

Mult prea multe informații contradictorii pentru ca stabilitatea mea să nu aibă de suferit. M-am lățit pe canapea, mai extenuat decât un militar genist după întâia sa operațiune.

– Nu mi-ar fi spus atâtea despre ceilalți subiecți. CIA nu-și dezvăluie secretele.

– Decât dacă sunt secrete fabricate. Dacă au pus la punct un plan prin care să-ți stimuleze simțurile, să te monitorizeze într-un regim alert de funcționare.

– Dar Hugo Munch locuiește în această clădire. Ne poate relata povestea sa, mai ales dacă se confruntă cu aceleași fenomene mentale.

– Nu e niciun Hugo Munch aici.

– Cum să nu fie… Stă scris în acel dosar. Iar tu nu m-ai fi așteptat fix în acest loc.

– Exact, Hatim, stă scris. Pentru că așa a fost structurat scenariul, pentru că aveai nevoie de elemente care să-ți scoată mintea din letargie. Stă scris. Dar fizic, nu e niciun Hugo.

– O putem dovedi. Seth a coborât la el și trebuie să revină…

Ah, m-am grăbit și i-am pronunțat prenumele… Un prenume real sau un prenume inventat, parte din scenariu?

– Nu se poate întoarce. S-a văzut deconspirat. Planul său a fost compromis. A dispărut.

– Nu se putea întâmpla asta decât dacă v-ar fi văzut pe voi aici. Și ar fi știut ce rol aveți. Și mă cam îndoiesc că un agent CIA ar fugi din calea a doi-trei indivizi sau câți sunteți.

Speram să obțin de la el și date palpabile. În momentul acela efectiv eram dat peste cap, nu mai exista un fir credibil de care să mă agăț pentru a răzbate din labirint.

– Nu atât timp cât nu are sprijin. Iar momentan nu poate avea sprijin, pentru că figurează ca parte a unui program care nu apare în niciun document guvernamental. Nu-și poate permite nici intervenția poliției, pentru că nu are cum motiva rolul său.

– Nu e un om care să fie pus pe fugă ușor. Ce-ați făcut, l-ați amenințat cu un pistol ca acesta?

I l-am fluturat sub nas. A zâmbit.

– Cred că nu se aștepta să găsească pe altcineva în afară de acel Hugo. Nu era nevoie de amenințări, a fost destul să ne remarce prezența. E destul de inteligent pentru a înțelege situația, așa că a ales a ne „permite” să preluăm noi.

Dar dacă i-aș zbura creierii insului acesta? Și celor care ar veni după el… Suprapunerile tectonice din capul meu mă zdruncinau în asemenea hal încât mi-ar fi fost mult mai convenabil să apăs trăgaciul decât să raționez.

– Mai am o rezervă… Dacă nu v-ați fi amestecat, cum mi-ar fi demonstrat Seth (nu mai avea rost să evit rostirea) că Hugo există?

– Te-ar fi mințit. Ar fi găsit el un pretext. Totul e construit pentru a te scoate din zona de confort și a configura mentalului noi dimensiuni. Până în momentul în care vor ști să te manipuleze total.

Mi-era rău. O minge într-un meci al nebunilor, asta devenisem. Pasată, lovită, nu știu dacă în scopul marcării punctului, dar cu siguranță pentru a mă buimăci. Iar ca să îmi recâștig autonomia, nu prea vedeam cum. Nu cu prezențe străine alături.

– Ce se întâmplă, merg cu voi?

– Ai văzut că nu te amenință nimeni cu pistolul. Ne vom duce într-un loc sigur, la distanță de antenele lor.

Așa spun toți răpitorii.

Mi-a venit o idee:

– Cum o să coborâm toți împreună? Camerele de înregistrare din hol ne vor marca precum pe vite.

Nu era o comparație pe care s-o guste un islamic, s-a remarcat pe mutra sa. Iar eu oscilam între păstrarea sarcasmului vestic și arborarea trufiei orientale.

– Vei ieși singur. O să faci dreapta și imediat traversezi. Te va aștepta un om care ți-e prieten. O să te întâmpine ca și cum ați fi vechi cunoscuți. Nu te îngrijora și urcă în mașina lui.

– Ești convins că o să fac asta…

– Rămânând pe loc vei ajunge din nou în mâinile lor. Însoțitorul tău se va grăbi să facă rost de colegi și va reveni. Vei fi readus în laborator pentru a fi redefinit, căci se tem că cele insuflate de noi îți vor îndepărta voalul memoriei.

Am cugetat; sau cel puțin am arătat că aș face-o.

– Am timp să-mi adun lucrurile, da?

A încuviințat. De parcă aș fi avut cine știe ce de strâns. În câteva zeci de secunde a fost gata. Rămăsesem cu ochii pironiți la armă, de aceea a precizat:

– E a ta. Știi cum s-o folosești. Când va trebui.

Am îndesat-o la fundul rucsacului, după care m-am uitat în jur și am oprit televizorul.

– Mergem?

– Nu te pot conduce. Urmează ce ți-am spus. Ne vom întâlni curând.

– Ăăă… Și apartamentul?

– Fii fără grijă. Voi anunța proprietarul că nu mai poate fi onorată șederea.

Nu m-am mai obosit să întreb cum de are numărul lui. Am ieșit, iar el a rămas acolo. Două secunde, apoi a închis ușa.

Așteptam liftul, când m-am gândit că dacă aș încerca scările, aș putea trece pe lângă apartamentul 14, al lui Hugo. Trebuie să se fi găsit la unul din primele etaje. Cercetând colțurile tavanului, am constatat că nu existau camere video și pe etaje; doar acei senzori de fum care declanșau alarmele de incendiu, plus dispozitivele acelea de împrăștiat apa, aspersoarele.

În afara unei femei care ieșea din locuință, undeva la al cincilea nivel, nu m-am încrucișat cu nimeni. Am privit în sus, printre grătarele ce separau treptele, încercând să întrezăresc dacă Peder ieșise din apartament. Tot ce vedeam era o porțiune mică din etaj. Și nicio mișcare.

Apartamentul 14 înfățișa o ușă ca toate celelalte. Cu toate că nu-mi schițasem niciun plan, am apăsat soneria.

Zece, cincisprezece secunde. Nu s-a întâmplat nimic.

Holul era necirculat. Am apăsat clanța.

La ce mă așteptam? Firește că era încuiat. În clipa următoare eram în stradă, trăgându-mi cozorocul pe frunte în timp ce străbăteam parterul. Împrejurul era calm și călduț, din ce am constatat la prima vedere. Peder spusese „la dreapta”? Din câțiva pași am ajuns la capătul din stânga al clădirii, înainte ca ei să poată sesiza. O scurtă privire stânga-dreapta și o decizie fulger: într-o parte se profilau zgârie-norii centrului de afaceri, în cealaltă o lungă stradă lipsită de construcții înalte și probabil de puncte în care să-ți pierzi urma. Am ales sprintul, un sprint care să nu întoarcă totuși capetele oamenilor, dar care să-mi ofere posibilitatea luării unui avantaj.

E destul de complicat să iei decizii în fugă, la propriu și la figurat, fără să cunoști spațiul în care te desfășori. Îmi amintesc că m-am strecurat printre mașini care încetineau, că la prima intersecție am cotit la dreapta, observând mai multă verdeață pe lângă trotuare. M-ar fi putut adăposti cât de cât, în timp ce continuam să alerg. Unii trecători întorceau capul, vreo doi șoferi au claxonat enervați, dar nimeni nu m-a împiedicat, niciun polițist n-a fluierat să mă opresc și nici gloanțe nu mi-au șuierat pe la ureche. Nu puteam constata cât de mult îmi lăsasem în urmă „amicii”, însă cum respiram normal, pe nas, plămânii și picioarele țineau, de ce m-aș fi oprit? Pe măsură ce puneam distanță descopeream plăcerea alergării. Un nou viraj la stânga, apoi altul. Cam după vreo cincizeci de metri s-a ivit o parcare între două blocuri. Am străbătut-o și cred că am ajuns într-un loc pe lângă care trecusem, într-o mică zonă verde, esplanada unei clădiri înalte. Corect, cotisem de prea multe ori în aceeași direcție.

Dar măcar era un loc discret, iar înserarea contribuia la diluarea luminozității. M-am rezemat de un mic cadru de beton, vreun artificiu de design arhitectural, mascat de niște arbuști, să-mi reașez respirația.

Situația se arăta din cale-afară de imposibilă. Nu știam cine sunt, dacă făceam abstracție de ceea ce consemnau actele; mi se vărsaseră două povești diferite și niciuna care să-mi lumineze orizonturile. Unde mai pui că pățeam ceva tulburări în străfundurile cavernelor de la ultimul nivel, grote din care mă îmbia un val de sociopatie cu aprige dorințe de a prelua șefia sistemului. Pierdusem un partener, despre care nu mai eram convins că mi-e partener, făcusem cunoștință cu tabăra cealaltă și câștigasem un mijloc de supraviețuire. Asta dacă m-aș fi găsit într-un teritoriu în care trebuie să vânezi pentru a te putea întreține. Având grijă să nu se observe, am desfăcut rucsacul și fără a-l scoate la iveală, l-am palpat și admirat în semiîntuneric. Pe partea laterală a țevii stătea gravat: Jericho 941F, iar dedesubt: Israel Weapon Industries. 19 mm, semiautomat, avea magazie dublă, nu rețineam cât ar fi fost capacitatea uneia, 12 sau 16. Poate că avea să-mi devină unicul prieten, cel care nu mi-ar fi înșelat încrederea.

Continuând recapitularea, mă aflam la mare distanță de casă, nu că acolo nu m-aș fi simțit străin. Nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam la cine să apelez, nu aveam telefon, nici măcar lista agendei telefonice, rămase în laptopul lui Seth. Banii erau în cantitate neglijabilă… mi-am verificat „contul”: patruzeci și opt dolari. Încurajator.

Ar mai fi fost cartea de debit, pe care se mai găseau câteva sute, dar aceasta m-ar fi extras din modul incognito în care funcționam. Prin urmare nu mă puteam baza pe ea decât în cazuri extreme. Dacă putea fi ceva mai extrem de-atât…

Îmi era sete, însă trebuia să mă obișnuiesc cu inconvenientele. Oare Seth mă va căuta? Cu certitudine. În ce punct să merg pentru o întâlnire ne-prestabilită? Gară? Poate Civic Center Park, acolo, la amfiteatru… Da, era o idee. Însă… vor mai fi fost aceleași relații între noi dacă adevărul era cel susținut de Peder? M-ar fi reținut Seth spre a mă transfera în colivia laboratorului?

Iar Peder ce ar fi vrut de la mine, cum m-ar fi ajutat? Am făcut bine că am fugit de oamenii lui? Poate că erau din tabăra corectă, dar pe ce considerente să aleg această diviziune, această jumătate de cale către plutire sau către înec? În accepțiunea unei variante fericite, aș fi putut spune că era o proporție de cincizeci la sută ca ei să fie de partea mea, un fel de prieteni… Cum suna… „Alo, Hatim, aici prietenii tăi cincizeci la sută, mergi cu noi la o cursă de cămile?”

M-am trezit zâmbind. Uite că, în pofida situației, mă amuzam.

Ar mai fi fost cineva: Friedman. Da, el era neutru. Foarte departe de mine și foarte nemulțumit, era clar. Nu mă ținusem de cuvânt, rupsesem puntea de legătură. Și nu avea ce soluții să-mi ofere, cel mult să-mi ceară să revin și să-și facă timp pentru mine la el în birou. Aș fi fost nevoit să-i împărtășesc întâmplările, el ar fi ridicat o sprânceană, Wheatley ar fi strâmbat din nas, mi-ar fi mulțumit, trimis acasă pentru odihnă și acolo s-ar fi încheiat totul. „Prezumțiile unui nebun”, caz închis.

Mai degrabă ar fi trebuit să mă gândesc la găsirea unui loc pentru dormit. Acesta ar fi fost primul pas. Dar nu știam dacă îmi ajungeau banii cash, iar dacă mi-ar fi ajuns, nu-mi rămâneau de mâncare ori alte necesități.

Din acest punct de vedere, zona centrală nu-mi era de niciun folos. Trebuia să mă deplasez spre marginea metropolei, în locurile mărginașe în care întâlnești moteluri „bombă”, la prețuri ridicole și ofertă pe măsură. Poate l-aș fi convins pe hotelier să accepte un obiect… Dar ghinion, lanțuri, brățări, alte zorzoane nu dețineam. Hanoracul de schimb din geantă? Sau un tricou? Era de la „Fruit Of The Loom”, iar asta e o firmă, nu?

Cred că imaginația mea se baza pe nu-știu-cum sosita amintire despre filmele cu gangsteri ale anilor 50, în care te puteai descurca la modul ăsta, în care tipul de la recepție nu se uită la tine, fumează un rest de țigară și citește ziarul. Apoi acceptă rândul de haine de pe tine contra unei rogojini roase de cari. Iar baia cu duș înseamnă un lighean pe jumătate gol. Și dincolo de peretele de carton, o locatară chițăie în timpul turei de noapte în compania unui rătăcit pe autostradă.

Cum necum, trebuia să mă mișc spre un loc mai prielnic. Se întunecase de-a binelea, dar becurile luminau ca ziua, ceea ce nu-mi convenea. M-am strecurat pe unde venisem, prin dosul parcării încă negolite complet. Norocul meu că fusese o zi răcoroasă pentru că în felul în care se arătau lucrurile, nu știu cât s-ar mai fi păstrat efectul apei de toaletă, iar tot ceea ce nu îmi doream era să fac notă similară cu fugarii urmăriți prin pelicule, purtând zi și noapte aceeași vestimentație ferfenițită și murdară. Măcar acolo nu avea cum să fie evidențiat mirosul… Eram îmbrăcat în niște blugi largi și comozi, tricou, hanorac sport plus Nike-urile… iar ca schimburi salvasem și adăpostisem în rucsac treningul, celelalte tricouri plus alte câteva nimicuri. În principiu, arătam mai mult a turist decât a haimana. Deocamdată.

La marginea parcării m-am uitat în jur: nimeni în apropiere să mă înhațe. Am prins curaj și m-am avântat printre două rânduri de zgârie-nori, dornic să pun ceva distanță. Au răsărit mai întâi o altă parcare, urmată de o clădire cu fel de fel de forme și linii curbe, apoi încă un spațiu verde. Socotisem vreo jumătate de milă, venise vremea de a socializa. Am ales doi inși dintre care unul ducea o mapă iar celălalt purta o pereche de ochelari subțiri, conferindu-i o notă de rafinament. Dat fiind că erau doi, n-aveau de ce să se teamă de apariția unui afro-american hoinar.

– Un motel ieftin în zona asta? s-a întrebat „distinsul”, întors către companion. Tu știi să fie?

– Cred că ar trebui să încerci spre periferie, în Sunnyside ori Regis, în partea de nord… dincolo de linia ferată… Ba nu neapărat… cunosc un loc… cum îi spune… Hostel, Hostel… A, International Hostel, e în apropiere, pe 630 E 16th Avenue, are prețuri bune și nu e aglomerat, chiar dacă e în centru.

– Asta ar fi în ce direcție?

– Mergi drept până ajungi în Civic Center Park, e primul parc ce îți iese în cale. De acolo mergi spre est pe Colfax Ave preț de trei sau patru străzi și urmezi la stânga. Ajungi în câteva minute cu mașina, dacă nu ai parcat departe.

N-am mai menționat că nu mă bucur de acest privilegiu, am mulțumit și am mai apucat să prind din zbor:

– Înțeleg că acolo ai plimbat-o pe roșcata aia de la PR atunci când Debi era în Salt Lake…

S-a dovedit că nu poți fi necontenit protejat de șansă. Am găsit stabilimentul, care arăta liniștit și frumos, o contrucție pe două nivele, din cărămidă netencuită, cu acoperiș înalt, în unghi ascuțit și cu fațada acoperită în mare măsură de iederă. Se prefigura aidoma unui conac din secolul nouăsprezece, mă așteptam să zăresc padocurile unde se odihnea herghelia.

Când m-am apropiat am constatat că plăcuța de sub fronton conținea denumirea completă de Youth Hostel, iar omul de la recepție, un tip cu început de calviție care-i scotea în evidență favoriții, mi-a confirmat speranța de preț bun. Dar nimic altceva:

– Numai nouăsprezece dolari, într-o cameră cu trei paturi supraetajate. Dacă ați fi sosit mai devreme, ieri dimineață… toate locurile s-au ocupat cu festivalul ăsta muzical… Riot Fest & Rodeo, pentru el ați venit și dumneavoastră, nu?

– Îhm… Nu există nici măcar o cămăruță? La un „zece dolari” acolo?

– Locurile noastre sunt structurate în acest fel de dormitoare, cu paturi duble. Sunt destinate tinerilor, iar ei nu fac nazuri, mai ales când vin în grupuri, mi-a strecurat afabil individul.

Și atunci unde o încolțise pe roșcată îndrumătorul acela din centru? Ori își bătuse joc de mine, ori nu fusese nicio roșcată iar bărbații sunt specia cea mai pură dintre cele două sexe…

– Ai putea să-i aștepți să te înțelegi cu ei, a adăugat interlocutorul, văzându-mă încurcat. Poate găsești vreo suedeză amatoare să fie ținută în brațe, a făcut el cu ochiul. Apoi a devenit sobru, explicând: sunt și europeni, studenți, turiști, e înțesat orașul. Și mai urmează și Labor Day…

Vorbea serios ori mă lua peste picior? Îmi place să cred că nu am o expresie care să inspire luatul peste picior.

– O altă opțiune prin vecinătate?

– Nu prea cred. Tot centrul e suprapopulat. Poate mai către suburbii…

Minunat… Puteam deci să-mi închei căutările prin spațiul central și să-mi târâi picioarele spre un punct cardinal ales aleatoriu. Cum spuseseră oamenii ăia? Regis? Dar mai era cazul să le dau crezare?

Colindam drumul pe care venisem, cu mugurii temerilor începând a căpăta volum. Un pat, un pat de închiriat caut. Și o memorie nouă, neutilizată; accept și de preșcolar.

Hm… Acolo unde îi agățasem pe cei doi inși pentru informații întrevăzusem ceva… un loc care ar fi putut fi ospitalier cu un fiu rătăcitor. Cu spiritul de orientare la cote civilizate, am ritmat cadența, refăcând mersul înapoi.

Da, remarcasem bine. Profilul unei catedrale cu o turlă înaltă constituia o apariție distinctivă între modernele construcții centrale. Trinity United Methodist Church, din ce am aflat la fața locului. Am înconjurat-o pe toate fețele și ce-mi stârnea confuzie era faptul că pe fiecare latură exista o cale de acces. Arăta ca și când ar fi îndeplinit și rolul unei case de vacanță și al unei școli și, cu puțin efort, și al unui institut de cercetare. În afara turlei, era clădită ca un bloc vast, încadrat pe două laturi de spații de parcare și de o peluză.

Am considerat că e mai indicat să încerc la cea mai discretă ușă, înghesuită într-un intrând scobit la două trepte sub nivelul trotuarului. Existau acolo o sonerie și o cutie poștală. Am apăsat pe prima.

– Da?

Imaginea unei figuri ațoase, sculptate parcă din același material ca și lăcașul, mi-a perturbat prejudecata că ar fi trebuit să dau nas în nas cu o măicuță domoală și binevoitoare.

– Pentru programul de voluntariat? am întrebat după ce salutasem și mă scuzasem pentru ora târzie. Preluasem informația de pe un articol prins în afișierul de lângă una dintre intrări.

– Dacă faceți referire la voluntarii care ne ajută la întreținerea serviciului social prin servirea meselor pentru persoanele fără adăpost, avem o persoană de contact și un număr de telefon la care să vă adresați. La fel și în cazul îngrijirii grădinii.

– Ar exista și posibilitatea unui serviciu permanent?

După ce m-a măsurat din cap până-n picioare, mi-a explicat:

– Uite cum stau lucrurile, fă o programare, vino alături de noi și adu-ți contribuția, fă-o conștiincios, cu răspundere… după care putem vorbi despre aspectul acesta. Da?

Nelicărindu-mi nicio idee, am recurs la adevăr:

– De fapt… aș avea nevoie de un loc de dormit noaptea asta… întreprind o călătorie de pe coasta de vest pe cea atlantică și încerc să o fac fără ajutorul resurselor materiale, folosindu-mă doar de mijloacele de transport întâlnite în cale, prin bunăvoința oamenilor, parcurgând distanțe mai mici sau mai mari, după oportunități și dormind pe unde se ivește. Acestea sunt actele mele. Beau Saintgeorge mă numesc.

Adevăr diluat, împletit și cosmetizat pe un gând înfiripat din zbor. Întâmplare sau abilitate? Acum așteptam cu tremurul examinatului care știe că lucrarea sa e la limită.

– Hm… Saintgeorge, a glăsuit amfitrionul. Porți un nume sfânt, predestinat. Iar dacă te privesc atent, pari a veni de la drum lung. Intră.

Admis! Aleluia divinule ce ești!

– Sunt pastorul Kraus, Dean Kraus, s-a recomandat el indicându-mi direcția. Și aceasta este Biserica Metodistă Trinity United, a cărei construcție a fost finalizată în anul 1887, după ce vechiul lăcaș a suferit daune serioase iar locația acestuia a trebuit să fie regândită, prin prisma creșterii numărului populației și a dezvoltărilor urbane. Îți voi povesti mai pe larg, dar presupun că îți dorești mai întâi un duș. Te poți instala în cămăruța aceasta, mi-a indicat pastorul o odaie nu prea mare, dar aspectuoasă prin simplitate și bun gust. Conținea un pat format dintr-o saltea așezată pe un cadru metalic ușor de manevrat, un corp de mobilă ale cărui etajere cuprindeau mai multe volume mari, în coperte din carton gros și o măsuță pe care se odihneau un ibric și două cupe metalice care cu siguranță liniștiseră setea unor seniori din secole trecute. – Baia e imediat după colț, te aștept în camera de zi când ești gata.

Dușul a fost revitalizant, iar porția de tărâțe de grâu amestecate în iaurt împreună cu felii de mere, de-a dreptul genială. Papilele mele nu se confruntaseră niciodată cu o asemenea combinație de gusturi. Deși cantitatea din bol era submediocră față de posibilitățile mele.

– Nu ai mâncat niciodată? s-a mirat Kraus. Au atâtea proprietăți… Previn problemele circulatorii coronariene, accidentele vasculare cerebrale, aritmia sau infarctul. Sunt bogate în fibre și aminoacizi, reglează tractul gastro-intestinal, conțin o serie de vitamine și minerale… magneziu, potasiu, fier, vitaminele A, B, E… Însă, atenție, nu e recomandată o cantitate mai mare de treizeci de grame de tărâțe, cam două-trei linguri, pentru că riști să te balonezi foarte ușor. Fulgii de tărâțe se umflă în stomac și produc senzația de sațietate.

Ca replică, m-am ridicat și m-am consultat cu o mină speriată.

– Cum îmi mai execut abdomenele?

Kraus a dat din cap amuzat în timp ce eu mă bucuram la maxim de beneficiile unui sfârșit de zi pe cât de neașteptat, pe atât de excelent. Mă eliberam de toți strigoii.

După ce m-a chestionat prin câteva întrebări generale, la care m-am descurcat răspunzând clar și mințind frumos, pastorul a reluat istoria ctitoririi bisericii, începând de la primii pionieri din perioada goanei după aurul Munților Stâncoși, frații Russell, care și-au așezat tabăra pe malul apusean al lui Cherry Creek, numind locul Auraria. Poveștile despre visul american care a preschimbat în bine sau în rău atâtea destine m-au captivat și am ascultat cu plăcere până când nevoia de repaus ne-a dovedit.

Seth era pregătit și pentru o situație neprevăzută, cum ar fi fost aceea ca la apartamentul cu numărul 14 să fie întâmpinat de cerberii CIA. Drept pentru care purta și geanta de voiaj, dorind să pară unul dintre acei comisionari, vânzători door-to-door. Însă persoana care i s-a înfățișat n-a părut perturbată de prezența lui.

– Ah, a exclamat Seth, cuprins de mirare. Trebuie să fi greșit…

– Foarte probabil, nici eu nu vă cunosc…

– Aici nu locuiește Jaclyn Smith? Accentuase pronunția numelui persoanei pe care hotărâse a o introduce în scenariul ticluit.

Nicio schițare pe chipul celui din ușă. Doar o gazdă nedumerită.

– Sigur că nu.

Dezamăgit, Seth s-a întors pe jumătate, făcând un mic pas înapoi.

– Dar o cunoașteți, nu?

– De unde aș putea-o cunoaște?

– Din… ah, scuzați-mă, am crezut că sunteți rude, semănați… Deși ea, în urma accidentului, s-a mai schimbat.

– Despre ce vorbiți? Ce accident?

– Cel soldat cu pierderea memoriei… Nu vă amintiți?

O clipă omul din prag a fost dezorientat.

– Nu prea îmi amintesc multe… Dar, din câte am aflat, nu am rude…

– „Din câte ați aflat”? Adică e ceva în neregulă și cu memoria dumneavoastră?

– Posibil… Spuneți că semănăm… eu și această… Jaclyn? Dar cine sunteți?

– Mă numesc Seth, sunt un apropiat al ei, a spus scoțând actul de identitate, având grijă să acopere o parte din numele de familie. Credeam că locuiește aici, în recuperare fiind după acea problemă de sănătate. Îmi specificase această adresă atunci când îmi povestise despre vărul ei primar.

– Nu știu ce să vă spun… sau dacă vă pot ajuta… dacă vreți să intrați, poate îmi spuneți mai multe despre ea… m-ar ajuta niște informații.

Respectivul părea din ce în ce mai tulburat. Era un ins între două vârste, cu cearcăne pronunțate și păr încă negru, cu ten închis, slab și cu degete lungi. O cămașă într-un mov spălăcit fâlfâia pe el, și, curios, era încălțat în pantofi. Seth a intrat.

Uraganul s-a dezlănțuit după intrarea în living. Surprins relaxat, apariția de după ușă, în lateralul său, a unei umbre agile, l-a făcut să se răsucească și să mai apuce jumătate de fandare. Astfel că lovitura destinată cefei a trecut pe deasupra capului, salvându-l de la dezastru. Căci atacatorul folosea un drug metalic asemănător unui mâner de sabie, cu o mică bilă în capăt. Seth și-a smuls geanta de pe umăr și a aruncat-o înspre adversar, fracțiuni de secundă în care toți receptorii au analizat amănuntele. Angajarea într-o luptă corp la corp era metoda cu cele mai mari șanse de reușită în evitarea unei potențiale arme de foc, iar pentru Seth fusese o vreme când duelurile constituiau o practică des întâlnită. S-a apropiat de agresor și a ripostat cu un genunchi din săritură, în timp ce brațele îi înclinau grumazul acestuia. Și-a simțit urechea zdrelită de pumnul înarmat ce-i căuta figura, însă a continuat să-l aplece profitând de forța fizică și de abilitatea de a ști să-i exploateze punctele slabe. Lovitura recepționată în pântec, de la același obiect distrugător, n-a fost atât de resimțită precum cea survenită în zona lombară, de la presupusul Hugo, aflat în spatele său.

Cu suflul sugrumat, factor care aproape i-a secerat picioarele, s-a încovrigat pe talia primului atacator, lovind organele genitale. Un urlet l-a lămurit în privința efectului loviturii și profitând de slăbirea forțelor adversarului, l-a răsucit între el și celălalt inamic, însă n-a putut evita a fi izbit în umăr cu patul unui pistol, rezultat care l-a dezechilibrat, căzând și făcând țăndări o măsuță de sticlă de lângă canapea. În momentul următor, pistolul apărut în mâna celui rămas în picioare l-a țintuit la podea.

– Suficient. Te așteptam.

Pronunția era într-o engleză impură, diferită de cea a unui nativ. Seth începea să-și contureze o idee.

– Dacă nu ești Hugo… atunci voi sunteți cei cărora le-au fost vândute informațiile…

– Suntem oamenii dreptății. Iar tu nu vei mai fi nimic în curând.

– Vreți să mă scoateți din uz aici, într-un bloc din centrul orașului? Seth încerca să tragă de timp, necazul era că arma adversarului avea o țeavă mai lungă, iar el recunoscuse amortizorul încorporat, deloc sinonim cu bunele intenții.

– Nu te va auzi și găsi nimeni. Podeaua, pereții și tavanul au aplicate panouri izolatoare fonic, așa că poți să țipi cât vrei. Când mirosul trupului tău va răzbate din apartament, vei fi atât de putred că nici cimitirul nu te va onora. O sălbăticiune pe care leul, stăpânul deșertului, a batjocorit-o la cină.

Arabi musulmani! Indivizii aceștia foloseau accent specific populației nord-africane, ori a celei din Orientul Mijlociu și nu se sfiau să-și ascundă originile. Semn că erau convinși de victorie și că minutele erau tot mai puține. De ordinul secundelor.

– Apartamentul acesta… știți sub observația cui e ținută persoana care locuiește aici. Adevăratul Hugo Munch. Ar trebui să vă grăbiți să finalizați capodopera.

– Nicio grijă. Șobolanii de la CIA sunt departe. Nici măcar n-au habar.

– Greșești. Ochiul lor veghează.

– Tu ești cel care se înșală. Hugo Munic (fonetica greoaie pentru un individ de sorginte arabă îi producea acestuia dificultăți) nu există în libertate. N-a locuit niciodată în Denver. Te-ai ghidat după fișierul de la cățeaua aia, nu? A vrut să ne păcălească, să ne stoarcă de bani și a pățit-o. A jucat la mai multe capete, a contactat și un alt client și a încercat să liciteze, după ce conveniserăm asupra unui preț. A plătit pentru asta. Fără să afle că i-am aranjat mici modificări în arhiva electronică a programului Anemona.

– Ați adăugat adrese pentru acești doi subiecți, începu Seth să se lămurească. O lumină prinsese a se materializa și în această nouă viziune, logica evenimentelor căpăta contur. – Pentru a controla tabla de joc și mișcările potențialilor pretendenți, pentru a-i avea în mână și elimina. Iar CIA nu bănuiește nimic fiindcă locul real în care se află Hugo Munch e sub pavăza lor, nederanjat de nimeni. Momeala asta e o manieră de a descoperi și descuraja rivalii?

– Din moment ce banii noștri s-au dus… A fost deșteaptă cățeaua, s-a protejat bine. Dar s-a lăcomit, iar asta i-a grăbit sfârșitul. A știut să-și protejeze banii, nu și datele. Era greu, singură împotriva unei organizații cu resurse.

– Presupun că n-ați plătit înainte de a obține produsul. Ați achitat un avans și în momentul acela ea a transferat datele pe un server privat, dar insuficient de bine protejat împotriva unor crackeri abili. Apoi s-a răzgândit și a vrut să renegocieze, fără să știe că intraserăți în posesia informațiilor pe care le-ați ajustat cât să obțineți avantaj pe teren. „Nu i-a trecut prin cap că-și semnase condamnarea?”, gândi Seth. – Nu v-ați temut să eliminați un oficial CIA?

– Un oficial „ascuns”, o funcție care nu figurează în organigramă. O persoană dintr-o structură subterană, iar ei nu pot recunoaște asta și nu pot dispune de multe resurse pe care să le folosească pe teren. Așa stau lucrurile. Nu e ca și când te-ai lua de Mafie.

– Dar cu omul acesta aveți alte planuri. Nu aveți de gând să-l studiați pentru că nu e un segment pe care Al-Qaeda sau altă organizație similară să-l acopere. Probabil vreți să-l câștigați de partea voastră, să obțineți avantaje de pe urma lui.

– E omul nostru. Noi știm asta, CIA știe asta, mai trebuie s-o înțeleagă el. Îl vom ajuta.

– Cum poate fi un negru omul vostru?!

Răspunsul n-avea să mai vină. Partenerul falsului Hugo îi făcu semn de sistarea discuțiilor. Timpul se scursese.

De la nivelul solului nu erau prea multe opțiuni. Dar întotdeauna există un minim de la care să construiești soluții; sau pierzi. Seth nu era pregătit să piardă. Căutase și obținuse în timp ce vorbea o poziție din care piciorul să poată executa o mișcare cursivă. Unul dintre picioarele mesei sparte se sprijinea într-o porțiune mai mare de geam pe podea, întocmai literei „v” așezate invers. Partea cu șiretul izbi precum într-o minge, proiectând bucata de masă în glezna interlocutorului, cel cu pistolul. Scoțând un strigăt de durere, acesta apăsă trăgaciul instinctiv, dezechilibrat, astfel că glonțul sfârtecă șezutul canapelei. Seth nu ținu seama de cioburile din jur, se roti pe podea asemenea unui dansator de break-dance, secerând picioarele adversarului. Un nou foc al acestuia, din cădere, mușcă un perete în partea de sus, după care individul se prăbuși. Celălalt îl nimeri cu pantoful în spațiul intercostal, dar Seth se concentrase pe dobândirea avantajului suprem. O serie de două lovituri cu cotul în plexul celui doborât, apoi imobilizarea mâinii drepte și smulgerea armei. În două secunde fu în picioare, ignorând junghiul dintre coaste.

– Înapoi!

– Ești ca și mort. Nu suntem singuri.

– Am spus să rămâneți pe loc. Se retrase trei pași, ajungând în holul de la intrare. Individul aflat în picioare duse o mână în buzunarul de la spate, dar Seth știa că nu era locul unei arme. În mâna adversarului apăru un telefon, voia să-și anunțe echipa. Era inconștient ori convins de faptul că Seth nu va apăsa trăgaciul? Nu, era pregătit să-și asume orice risc.

Se năpusti și-l năuci cu lovituri în splină și la baza gâtului.

Recuperându-și geanta, Seth se repezi pe ușă.

Cu cât plutesc în tunelul aerodinamic al vântoaselor, cu atât mă veștejesc precum o palidă frunză lipsită de seva adevărului și imposibil de odihnit în liniștea pământului

Ziua douăzeci și șapte

Pastorul Dean Kraus a ținut să-mi prezinte întreg personalul prezent în congregație. Se găseau acolo și pastorul senior și pastorul asociat și persoane ale căror titulaturi nu le-am înțeles, dar cu atribuții clar stabilite pe departamente cum erau cel al aprovizionării cu alimente, hrănirea persoanelor fără adăpost, organizarea de nunți sau chiar spiritualitate contemplativă, dacă e să rememorez cuvânt cu cuvânt denumirea rostită. O industrie în miniatură, alcătuită din oameni cu inimă largă și caracterul de a se dărui, oameni care mi-au urat din suflet și cărora mă tem că n-am știut să le răspund pe măsură. Mulțumirile mele erau plate și m-am simțit în parte eliberat când i-am părăsit, cu promisiunea de a le scrie pe e-mail despre călătoria mea.

Călătorie prin glodul purgatoriului, cu jarul iadului mocnind sub tălpi.

Căci eram din nou în centrul economic al metropolei, din care habar n-aveam încotro să mă îndrept. Avusesem de gând noaptea trecută să creionez variante de plan, dar istorisirile plăcutului domn Kraus m-au menținut până când somnul m-a preluat și m-a predat zorilor zilei.

Înaintea despărțirii, pastorul Kraus îmi ceruse numărul de telefon în scopul informării despre cum decurge voiajul. Nu se aștepta ca eu să nu dispun de un astfel de mijloc, dar a priceput că face parte din forma relativ arhaică în care decurgea perindarea. Asistând la discuție, o doamnă, director de comunicare dacă bine îmi aminteam, îmi cedase o cartelă telefonică având un credit de aproape douăzeci de dolari din ce îmi spusese, drept ajutor în caz de nevoie la vreun telefon public. Era un cadou trebuincios și m-a bucurat.

Deoarece începuse a mă bătea iar gândul de a-l contacta pe inspector. Asta pentru că era singura persoană de care puteam da consultând „Pagini aurii” după numerele de contact ale Departamentului Central de Poliție din Portland. Nu-mi convenea, însă putea avea o idee care să-mi înlesnească ieșirea la liman. Cel mai mult mă înfiora nu o eventuală reîntâlnire cu Ali Peder și cei patruzeci de acoliți cât o nouă criză pe fondul renunțării la pastiluțe. Deși dacă era să mă iau după Seth, antidotul mi-era aliat circa două săptămâni.

Pastiluțele… Oare le-aș fi putut căpăta și de la o farmacie locală, pe baza unei recomandări obținute nu știu pe ce cale de la doctorul Curtis? Hm… doctorul Curtis…

Poate că pe el l-aș putea contacta fără grijă. Cu siguranță numărul de telefon al clinicii exista în anuarul telefonic. Da, era o idee bună, hai să găsim un telefon public.

N-a fost departe. Am găsit și „Paginile aurii”. Aferente statului Colorado, cel în care mă găseam. Nici urmă de Portland și Cabinet terapeutic dr. Curtis.

Exista în schimb un număr de informații, la care puteam solicita ajutor. Reușind să inserez corect cartela din a doua încercare, am cerut operatorului informația dorită, la care acesta mi-a răspuns solicitându-mi adresa exactă sau cel puțin numele străzii. Incapabil să-mi amintesc, m-am pricopsit cu două numere diferite, aparținând unui cabinet de pe 12th Avenue NW și altuia de pe Pettygrove Street. Am mulțumit și am încercat la primul.

Se apropia de orele zece după cum afișa ceasul aparatului telefonic, deci trebuia să găsesc pe cineva. Dar a durat aproape jumătate de minut.

– Secretariatul cabinetului Curtis Therapy, bună ziua.

– Bună ziua. Aș putea vorbi cu domnul Curtis, vă rog?

– Doctorul Curtis nu a sosit, încă nu s-a deschis accesul pentru consultații sau programări. În ce chestiune îl căutați? Dacă ați sunat pentru o programare, vă pot înregistra acum.

– Aș fi dorit să mă adresez personal… Urmez un tratament de recuperare de câteva săptămâni, își va reaminti de mine…

– Scuzați-mă domnule, cum vă numiți?

– Saintgeorge. Verificați.

După o scurtă pauză, secretara a revenit:

– Regret, nu figurează niciun domn Saintgeorge…

Mi-am frământat creierul până să-mi amintesc:

– Doctorul este… Jasper Curtis, nu?

– William Curtis, doctor specialist…

Am închis. Nu era vreme de scuze și mulțumiri. Convorbirea îmi mâncase o treime din credit. Am apelat varianta doi.

– Cabinetul particular al doctorului Jasper Curtis. Vă mulțumim că ați apelat la serviciile noastre. Vă rugăm să vă înregistrați cererea după semnalul sonor și vă vom contacta în cel mai scurt timp… Beep…

Rămăsesem perplex. Era ora zece și nu era ziua de sărbătoare națională, unde erau toți doctorii, personalul? Țiuitul îmi amorțise reflexele, așa că n-am reacționat la primul „alo”.

– Alo! Mai sunteți?

– Ăă… da. Îl caut pe doctorul Curtis. Se poate? Spuneți-i că sunt Beau Saintgeorge.

– Un moment, domnule Saintgeorge, acum a intrat. Îl chem… Nu ne-ați mai vizitat…

– Poftim? A, sunt plecat din localitate… Tu ești, Emma?

– Alo. Curtis la telefon. Ce este Beau?

– Sunt în Denver. Mi-a răspuns robotul. Încă n-ați deschis cabinetul? Repezit, incoerent, amestecam sensurile.

Liniște. Mi-l imaginam încruntându-se.

– Dacă la tine e ora zece, aici e nouă, diferența de fus orar, nu știai? Ce faci acolo, de ce suni?

– Pentru că… mi-am uitat pastilele acasă.

O pauză și mai mare. În timp ce dolarii de pe card scădeau văzând cu ochii.

– Când revii? Nu te pot ajuta la distanță.

– De ce nu? Îmi poți elibera și trimite o prescripție pe un număr de fax.

Soluții se găseau. Deja mă gândeam la o revenire la Trinity Church.

– Îmi e imposibil, Beau. Medicamentele tale nu există în farmacii.

– De ce?! Aproape am urlat.

– Pentru că nu sunt niște produse uzuale. Substanțele care le compun sunt experimentate în condiții de laborator și developate în regim limitat.

– Și eu… ce fac?

– Liniștește-te. Ai pățit ceva, vreo reacție adversă?

– Aș fi avut un acces febril acum două nopți.

– Cum s-a manifestat?

– Zvârcoliri, transpirație, tulburări nervoase… Iartă-mă dar sun de la un telefon public și creditul e pe cale să-mi expire.

– Nu poți reveni în Portland?

– Caut o soluție. Momentan sunt prins în… niște negocieri… în privința viitorului meu.

– Te-a sunat Emma pe telefonul tău celular, era oprit. Am vrut să știu ce e cu această nouă dispariție neanunțată.

– A fost ceva neprevăzut. Mă poți ajuta?

– Mă gândesc. Lasă-mi un număr de telefon la care să te apelez.

Grozav. De unde să iau… Câteva secunde am privit în gol către contul care se volatiliza. Și apoi numărul telefonului public.

– (1)-720-999-5505!

– În regulă. Stai pe fir de data asta…

Seth părăsise imobilul de pe Logan Street cu aerul unui locatar prins în cotidian. Pricepuse că oricine ar fi fost aceia, Beau fusese vizitat între timp. N-avea niciun rost să se expună încercând o intervenție, mai ales că acesta nu se afla sub o amenințare imediată. Era mai înțelept să se pună la adăpost și să urmărească din umbră. S-a orientat rapid și a traversat strada în diagonală spre dreapta, oprindu-se în intrândul unei clădiri cu trei etaje, de altfel singurul loc ce-i putea oferi un dram de acoperire, restul trotuarului încadrând un număr de case cu un etaj. Vegetație nu exista în afara unor copăcei pirpirii. Nu l-a urmărit nimeni, în schimb, la vreo cinci minute, cei doi arabi „prietenoși” au ieșit din clădire și cu pași grăbiți s-au deplasat pe trotuarul celălalt, în direcția lui. Unul s-a oprit, întorcându-se către blocul de apartamente, celălalt a dat colțul pe o alee din spate. De acolo a revenit la bordul unui Nissan Leaf negru, căutând un loc de parcare pe strada principală. L-a găsit câțiva metri dincolo de poziția în care Seth, lipit de peretele nișei de la intrare, aștepta. Partenerul său a trecut strada și a ocupat locul pasagerului.

Dacă în ultimele minute ale așteptării decisese a reintra în imobil și a risca să se apropie de apartamentul pe care îl închiriase, acum ieșea din discuție această variantă. Era suficient ca cel din dreapta să întoarcă ceva mai mult privirea înapoi pentru a-i descoperi ascunzătoarea. Pe lângă asta, Seth nu putea nici să se deplaseze undeva mai în spate în căutarea unui adăpost fără a fi periclitat. Iar poziția putea fi compromisă oricând un locatar mai circumspect l-ar fi îndepărtat din gura intrării. Din fericire o singură persoană s-a ivit, ieșind din bloc, un tânăr cu placă de skateboard la subsuoară și n-a fost deloc interesat de persoana lui.

Au mai trecut așa vreo zece-cincisprezece minute, o eră glaciară cioplindu-i răbdarea pe măsură ce-i împroșca așchii. Se întreba cât aveau să aștepte cei din mașină. Și mai ales cine avea să apară: Beau sau partenerii lor?

A fost Beau cel care a țâșnit din clădire, în partea opusă. Un moment parcă privise încoace, parcă ar fi căutat pe cineva. De îndată ce a coborât treptele a pornit în alergare ca și cum ar fi fugit să prindă un tren plecat de la peron. Supraveghetorii au fost surprinși inițial, apoi au pornit Nissan-ul pe urmele sale. O frână și un claxon îndelung au pironit un Audi la o palmă de bara din spate a neatentului șofer pornit de pe loc. O admonestare violentă a precedat deplasarea lentă a vehiculului din trafic pe lângă cel care invadase banda fără să se asigure. Fără să se grăbească, rutierul i-a ținut în spate pe cei doi cale de șaizeci de metri, până în intersecție. Beau se dusese.

A mai așteptat două minute, în caz că un alt urmăritor ar fi apărut din clădire pe urmele fugarului. Nu s-a întâmplat și concluzia a fost că nu prea mai era nimic de făcut aici.

Pe Beau nu avea cum să-l recupereze. A hotărât să urce în apartament. Portarul era preocupat cu experiența internetului pe telefonul mobil, dar Seth a fost convins că i-au fost aruncate priviri după ce-l depășise. Liftul era oprit la etajul patru. L-a chemat, dar după ce ușile s-au deschis, a ales urcatul pe scări. Atent la orice detaliu al puținelor persoane pe care le-a întâlnit, a ajuns pe culoarul etajului șapte. Era pustiu.

S-a apropiat de ușă cu mâna pe arma pitită sub jachetă. Era fabricată din lemn subțire, astfel că a sărit imediat în lături sub forța impactului cu laba piciorului. După salt a aterizat în hol, ghemuindu-se pentru a reduce riscul expunerii. Nu s-a petrecut nimic, iar Seth a lăsat geanta de pe umăr și s-a lipit de peretele holului.

Dacă cineva l-ar fi așteptat în bucătărie, acum ar fi fost numai bun de ascultat prohodul. Așa cum era dispusă, în prelungirea holului de la intrare, Seth se găsea în plină linie de tragere, total expus. Având o arcadă largă, pe toată lățimea, întreaga deschidere se prefigura în față.

Mai prudent de data asta, a ezitat câteva secunde înainte de a încerca livingul. Apoi, cu o mișcare de iluzionist, a aruncat bagajul în mijlocul camerei, așteptând riposta armată. Dar nimeni nu părea să-l întâmpine, așa că a făcut primul pas, cu pistolul înainte.

Livingul era gol.

Cum goale s-au arătat și dormitorul și baia. Cel sau cei care îl puseseră pe Beau pe fugă dispăruseră înainte ca Seth să urce. Avertizați de către colegi? Și unde pieriseră, în ce neant? Nu trecuseră mai mult de trei minute de când Beau dăduse colțul străzii până când Seth cercetase liftul și casa scării. Se îndreptaseră către devastatul apartament 14? Mai exista o ieșire din clădire?

Seth închise și coborî.

Eram hotărât să nu las pe nimeni a se apropia de telefonul public, aveam să-l apăr cu prețul vieții și n-aș fi pregetat să fac uz de armă. Un foc în inimă, altul în cap (în caz că mai mișca) și apoi somația. M-am scuturat de închipuiri diabolice și am contemplat agitația urbană care își pornise mecanismele: cravate și costume și fuste și pantofi înalți, genți de piele și genți aninate pe umăr, adăpostind laptopuri; pionii mașinăriilor corporatiste agitau traficul rutier și pietonal într-o frământare continuă. Era ora când centrul economic gemea sub povara celor care trăiau în proporție infimă pentru bogăția vieții spirituale, când factorul material decolora statutul de ființă vie, momind-o cu pachete salariale aspectuoase până când lumina zilei se va fi cernut dincolo de geamurile mate ale clădirilor coloniale.

Poate că era ora când meritau pedepsiți.

Dintr-o dată m-am simțit mai aproape ca oricând de rolul de justițiar, de clipa în care eram capabil a jongla cu sentințele. Ei erau atât de mulți, neînsemnați, roind într-o termitieră. Bezmeticii reprezentanți ai unei lumi anchilozate sub mirajul dominației, al controlului absolut asupra individului. Dintr-o dată am realizat că Peder nu bătea câmpii, că singura cale de a-i pune pe gânduri, de a-și reconsidera totalitarismul mascat era să-i lovești chiar la ei în sufragerie, să le îndepărtezi confortul, să-i faci să-și plângă fiii și fiicele. Odraslele acelor părinți care s-au întins mai mult decât le era plapuma, mai devastatori decât cruciații fiindcă s-au folosit constant de uneltiri și demagogie.

Am introdus mâna dreaptă în rucsac, în căutarea Jericho-ului. „Omagiile mele!”.

– Domnule, așteptați un telefon?

– Pardon?

Un tânăr într-un sacou vișiniu mă interpela ceremonios.

– Am văzut că așteptați în dreptul acestui telefon. Și sună de aproape jumătate de minut. Nu erați atent, nu-i așa?

Spre deosebire de tine, politicosule!

– A, da! Mulțumesc.

L-am înhățat întorcându-i spatele binevoitorului. Regret că n-am apucat să mă încrunt către el.

– Ești acolo?

– Da doctore, dă-i drumul. Scuze.

– Ce sunt și scuzele ăstea decât o escamotare, o mușamalizare, o încercare de scutire de vină… Crezi că elimină din cuantumul greșelii dacă le pronunți? Scuze, urări… numai vorbe fără acoperire, nefondate, niște exprimări moarte, a perorat Curtis, cel puțin iritat.

– Ăă… E tema ședinței de azi?

A schimbat registrul, izbucnind într-un hohot generos.

– Te-ai scos și de data asta, Beau. Fii atent, am găsit o soluție: Poimâine sunt invitat să particip la un congres în Colorado Springs. Asta e la vreo șaptezeci de mile din Denver. Voi anticipa plecarea și voi fi acolo mâine după-amiază. Tot ce trebuie să faci tu e să iei un mijloc de transport către Colorado Springs. Ți l-am și găsit. Linia de autobuze Greyhound. Plecarea e din gara Greyhound, situată, reține, pe Strada 19 la numărul 1055. Ai o rezervare mâine pentru 12:20 orele prânzului, achitată online. Nu te neliniști, o să-ți tarifez o ședință.

Tot ce-am scos pe gură a fost un „îhm”.

– Buun… Deci ne-am înțeles. Te aștept mâine la sosire.

Ceea ce însemna încă o noapte fără adăpost. De parcă pe cel de mâine mi-l asigurasem… Aș fi putut să-l caut pe Peder și să-i adresez o cerere: Hei, Peder, o oază, un cort și o duzină de perne pentru emirul care și-a pierdut mințile! Curmalele se înghit cu tot cu sâmburi?

Mă înciudase apelul lui Curtis care mă scosese dintr-un univers ce se modela din ce în ce mai frecvent în mintea mea. Cred că acțiunii îi trebuie un motiv, o bază de plecare, esență izvorâtă din acele crezuri latente care nu au nevoie de o altă justificare decât cea pe care i-o atribui când instigarea îți dă ghes. Nu știu cum era cu dubla personalitate și dacă eu tocmai oscilam între aceste două planuri, dar căpătam tot mai mult convingerea că a fi plat și ironic nu mi-ar fi oferit niciodată intensitatea unei trăiri precum aceea din momentul când pedepseam. Seth și Peder purtau atributele a două personalități proeminente și distincte. Amândoi erau capabili să transmită, să însuflețească. Ceea ce mă uimea și în aceeași măsură începeam să admir era capacitatea lui Peder de a impulsiona prin forța cuvintelor, prin determinarea cu care propaga ideile. Era invadat de ambiții lăuntrice care îi întregeau aura de autenticitate conturată cu fiecare pildă, literalmente un lider spiritual. Puțin nebun, dar nebunia era o scânteie des întâlnită la oamenii geniali.

Seth era protectorul. Omul care acționează în baza propriului crez, dar care, spre deosebire de cazul lui Peder, era un crez singular, nu un ansamblu de doctrine. Omul pe care îl admiri pentru că îți lasă impresia că se apropie cel mai mult de un James Bond decupat și montat în realitate.

Poate că niciunul nu mi-ar fi fost un apropiat, însă nici eu nu eram într-un moment al vieții în care mi-aș fi dorit. Recuperarea elementelor pierdute, curățarea de praful uitării și adăpostirea lor, m-ar fi echilibrat cu siguranță; dar descoperirea a ceea ce simțeam că pot produce îmi inducea un suflu extrem de viu, superior platitudinilor pământene. Cum ar fi arătat aflarea a ceea ce fusesem pe lângă ceea ce puteam fi?

Între gânduri ce mă înconjurau, trăirile deveneau rodul neputinței, al conservării unei stări catatonice, configurate în coordonate plane, fără putință de a se reliefa. Era nevoie de fitilul care să pornească numărătoarea inversă, detonatorul… Dreptatea nu se profila ca o fata morgana, ci prindea palpabilitate cu fiecare micșorare a cursei către cadoul pe nume Jericho. Și cel mai convenabil era faptul că nu aveam nevoie de o țintă, căci aveam la dispoziție orice țintă.

– Trăiesc într-o lume murdară și o acceptă. Își acceptă condiția, mânjindu-se cu gesturi și atitudini și nepăsări ostentative.

M-am întors. Peder stătea în stânga mea, adulmecând aerul de pe treptele clădirii lângă care mă găseam, privind printre gene către furnicile acelea impersonale din jurul nostru. Pentru prima oară n-am tresărit, eul meu trăda o bucurie crescândă, m-am liniștit instantaneu.

– Cum m-ai găsit?

– Simți atmosfera? E năpădită de încărcătura amestecurilor de odorizante, arome, sudori… Sudorile păcatelor născute cu fiecare inginerie financiară, cu fiecare atrocitate politică având repercusiuni asupra popoarelor vitregite. Nu le mai pot astupa cu nicio mireasmă, putoarea lor e putoarea excrementelor din care și-au ridicat istoria. Au apărut nechemați, într-o isterie fără seamăn, au devorat cu aviditatea lăcustelor, s-au extins de la o margine la alta adăpostiți de propriul sistem de legi, au ucis populația băștinașă fără cel mai mic regret. Iar când n-au mai avut ce ucide, s-au ucis între ei. Ce pildă e aceasta, Hatim? Ce aspecte fac un popor să fie mare? Civilizația lor înseamnă progres material obținut prin orice fel de mijloc, opulență, dezinteres și desfrâu. Depravare socială prin depravare morală. Se numesc civilizați pentru că dorm în nefericitele lor celule, numite apartamente, iar fiii deșertului sunt înapoiați pentru că se folosesc de mâini atunci când mănâncă. N-ar rezista o oră în limpezimea unui ținut neatins de mâna lor; nu sunt capabili să trăiască lipsiți de telefoanele lor „inteligente”, mașinării ale diavolului care îi țin închistați în aceste înrobitoare carcase de plastic la care butonează pierzându-și mințile. Viața e natură, Hatim, viața e suflul pasatului peste stânca hamadei, e marșul fără crispare al cămilei ori pasul triumfal al leului. Habar n-au că își poartă zilele în agonie, în moarte clinică. Acesta e progresul lor, aceasta e civilizația? Căile spiritualității, eticii n-au existat niciodată pentru ei, le folosesc doar în discursurile de fațadă în care mâzgălesc moralitatea cu fiecare referire făcută la ea însăși.

– Sunt reguli implacabile pentru cel care deține controlul absolut.

– Nu, Hatim, implacabilă e firea celui care privește numai în pustiul nopții. Ochiul care nu distinge lumina e un ochi închis. Kismet, soarta, i-a aparținut numai lui Allah, doar el are dreptul s-o ordoneze.

– Crezi în acțiune și reacțiune? Reacțiunea ca pedeapsă?

S-a întors pe jumătate, privindu-mă în ochi.

– Tu crezi că pocăința e suficientă pentru a ierta cruzimile comise cu bună-știință de indivizii ajunși lideri politici, manevrând prin forță și șantaj? Iar când nu le comit în mod direct, au grijă să arbitreze asmuțind națiuni una împotriva alteia. Consumul nestăvilit necesită resurse, iar a intra în posesia lor este considerat un drept legitim, câștigat prin negocieri și parteneriate. Pe sub pragurile luxoaselor săli de protocol mustește sângele apărătorilor pământului. Nu, Hatim, pocăința nu e de ajuns, căci iertarea nu e a omului, e a pământului. A pământului, Hatim!

Îl credeam. Simțeam odată cu el, mă identificam în convingeri, pulsam în ritmul existențial al tuturor acelor firi căsăpite sub satârul măcelarilor la patru ace din fotoliile înalte.

Am fost eu cel cu inițiativa:

– Să mergem, Peder.

Am coborât, iar el m-a urmat. Mergeam ca și când aș fi cunoscut direcția, mergeam în transă prin lumea morților vii. Un bărbat în cămașă cu mânecă scurtă și pantaloni închiși la culoare; o femeie cu pălărie, ochelari de soare și taior; doi tineri ținându-se de mână și fotografiindu-se într-un atât de la modă selfie; o altă femeie în blugi strâmți, tricou larg și nelipsitul telefon „sudat” în mână; un ins între două vârste, cu cioc și ochelari și o mapă de piele… aveam de ales, aveam de pus o pecete. Viața nu e mai mult decât un șir de greșeli trecute cu vederea sau de neuitat, bănuiesc că privită de sus ar arăta ca un sol brăzdat de lamele plugului. Cicatricele erorilor fundamentale, erorile cruzimilor, nu puteau fi șterse decât prin nivelarea terenului și fertilizarea lui. Teren asanat nuclear. Nu era o pedeapsă, era o corectură. Îmi doream să fiu cel ce retușa!

Am băgat mâna după unealta corectoare.

– Nu, mi-a șoptit Peder, punând o mână pe umărul meu. Nu acum.

– E un moment bun, am replicat printre dinți.

– Momentele sunt ca boabele de nisip, stau unul în altul. Ai de unde alege. Mai e puțin până te redescoperi. Încă n-ai înțeles complet ce e cu tine. Să mergem la mașină.

M-a condus pe trotuar, printre acei zombi cu chip desfigurat sub soarele corupt. Eram convins și eram rațional, descoperisem că de la un punct încolo nu mai există judecata bine-rău, sunt doar măsurile ce trebuie luate în scopul purificării. Poate că acesta fusesem înainte, cel care cufunda în apă tabloul naturii împietrite, spre a-l reconfigura în culori limpezi.

Am urcat în dreapta cu geanta de voiaj în poală. O țineam ca într-un marsupiu.

– O poți pune în spate, mi-a sugerat Peder.

Nu prea voiam să-i dau drumul. În cele din urmă, am acceptat.

– Numele tău real nu e Peder, nu?

– Peder Thomsen e numele meu încă din copilărie. Dar primul meu prenume a fost Nabil. Îmi poți spune așa.

– Ai origini arabe.

– Origini care în lumea aceasta nu e indicat să fie cunoscute. Mai ales nu după marele moment, cel în care semenii noștri le-au pălmuit obrazul nerușinat.

Pesemne făcea referire la un eveniment al istoriei. Curiozitățile mele erau momentan în stadiu incipient după ce-mi înfrânasem pornirile.

– De aseară încoace bați străzile în așteptarea mea, așa e? Ai presupus că rămân prin vecinătate… Deși prima opțiune ar fi fost să mă întorc acasă.

– Era important să te culegem repede, Hatim. Dacă pici în mâna lor, nu cred că vei mai vedea lumina curând. Sau dacă o vei mai vedea, vei fi un aparat teleghidat de ei.

– Și dacă nu mă găseai? Dacă m-aș fi întors în Portland și mi-aș fi continuat activitățile curente?

– Tu îți închipui că vei fi fost lăsat la nesfârșit să vegetezi fără scop. Nu au experimentat pe tine pentru a-ți lăsa libertățile omului obișnuit. Odată ce ai fost acolo, pe masa lor, nimic nu mai putea fi la fel.

Adică aveau să mă treacă pe hrană pentru câini?

– Ce vrei să spui?

– Ceea ce ți-am amintit și ieri. Te supraveghează, îți înregistrează comportamentul, te analizează din perspectiva relațiilor sociale. Pentru a vedea cum răspunzi, pentru a ști ce trebuie modificat, cum să te manipuleze. Această libertate a ta e temporară, e doar o etapă.

– Tot n-am înțeles care e scopul final, ce vor de la mine… Spui că experimentează pe mine. Același lucru mi l-a spus Seth. Dar nu mă face nimeni să înțeleg. Sunt două persoane într-una singură sau cum?

Peder a încetinit, lăsând să treacă un Subaru Legacy, din ce am citit pe spatele său. Care să fie moștenirea mea?

– Și dacă ar fi așa?

În statul Virginia, undeva după un meandru al râului Potomac, se găsea o construcție a unei foste ferme avicole ce funcționase începând de prin anii 60. Halele de producție erau dispuse în formă de „U”, separat, în partea stângă fusese amplasat centrul de colectare plus o magazie, iar în spatele acestora, aproape de liziera pădurii ce o înconjura pe două laturi, clădirea administrativă, compusă din parter plus etaj. Un drum de țară neasfaltat, lung de o milă și jumătate, pornind de la șoseaua Georgetown Pike, constituia singura cale de acces pentru această locație ferită de zumzetul aglomerației.

Fusese lăsată în paragină după ce bătrânii proprietari încredințaseră afacerea unui succesor pe linie de familie, care, cum-necum, o dusese spre faliment. Odată lichidată afacerea, amplasamentul rămăsese neutilizat și, cu timpul, intrase în paragină. Așa că proprietarul fusese extrem de mulțumit că putuse recupera din pierderi când un ofertant îi avansase o sumă atractivă pentru achiziționarea terenului și anexelor devenite inutile.

Construcția a fost restaurată cu răbdare, atent și discret, se intervenise la fundații, creându-se un coridor de comunicare între clădiri, beneficiind astfel de un amplu spațiu subteran amenajat ca pentru o microclinică de cercetare. Era locul în care fondurile speciale din acele „găuri negre” ale bugetelor serveau ca scop pentru activități de dezvoltare mai puțin convenționale.

Carson Banyard revenea de la o ședință a biroului operativ a echipei de studiu însărcinate cu evidența cetățenilor americani de alte origini, echipă ce activa în cadrul unei divizii a CIA. După drama din septembrie 2011, CIA conchisese că ar trebui preluată această operațiune din mâinile altor departamente și administrată printr-o monitorizare strictă, în vederea eliminării potențialelor pericole care ar fi acționat din interior asupra securității statului.

Sediul din Langley nu se afla la foarte multe zeci de mile, însă ultima porțiune a drumului îi inducea disconforturi similare cu inovatoarele feluri de mâncare gătite de soacra sa. Conducea un Ford Fusion fabricat în 2013, cu 175 cai putere, care se unduia lin pe acel traseu, suspensia uniformizând eficient pentru echilibrul șoferului interminabilele denivelări.

A coborât scările către nivelul 0 cu evidentă insatisfacție, oprindu-se în cel mai îndepărtat punct al subsolului, reprezentat de cabinetul doctorului Grayson.

– Camerele de securitate din perimetrul gării din Seattle au înregistrat un individ îmbrăcat la fel la o zi distanță după dispariția sa în acest oraș. N-a putut fi identificat după fizionomie întrucât și-a ferit în permanență chipul și a purtat o șapcă.

– Fluturele a reapărut? Și partenerul?

Ronald Grayson lăsase baltă obiectul studiului. Monitorul de la masa de lucru indica reprezentări grafice ale fluxului emoțional în stare de surescitare.

– După falsa cazare pe care au operat-o, s-au pierdut în rândurile populației. N-au folosit cărți de credit, acte de identitate și nici chiar telefoanele personale. De altfel, semnalul telefonului său a rămas localizat într-un coș de gunoi din vecinătatea gării.

– Amicul acesta al său vrea să-l facă nevăzut. E limpede că nu este o persoană oarecare…

– Am solicitat să fie comparate absolut toate înregistrările din gări, stații de autobuz sau aeroporturi. Sunt trei aeroporturi în Seattle: King County International, Seattle – Tacoma și Renton Municipal, ultimul de mai mici dimensiuni, destinat curselor regionale. A durat ceva până la obținerea tuturor datelor, dat fiind că sunt filtrate de mai multe societăți autonome. Ceea ce, din păcate, ne-a situat destul de mult în urma lor. Nu s-a înregistrat prezența vreunuia în niciunul dintre aceste locuri, cu excepția cazului despre care vorbeam. Softul de recunoaștere a analizat și comparat datele, confirmând identificarea cu o rată a veridicității de 82%.

– Un procent bun.

– Un procent extraordinar. Am fi urmat pista și dacă ar fi fost doar de douăzeci. Banyard făcu o pauză pentru a-și umple un pahar cu apă de la purificator. – E puțin frapant faptul că, în loc să se îndepărteze, ei au ales ruta de revenire. Ei… sau el.

– Ce vrei să zici?

– De ce te-ai fi întors? Ai ajuns într-un punct mort ori s-a iscat neconcordanță între opinii, soldându-se cu o ruptură…

– Plauzibil, dar totuși improbabil. Mă îndoiesc că acest Montrose ar fi omul care să piardă încrederea fluturelui; sau care să accepte să piardă încrederea după ce a depus atât efort spre a-l scoate din raza noastră.

– E și opinia mea. Ipoteza mai e susținută și de aspectul conform căruia, dacă pierdea susținerea, ar fi însemnat că subiectul revenea acasă fără a se complica atât să evite „radarul” camerelor de supraveghere. Amprenta lui ar fi fost semnalată mai des, cu siguranță. Astfel că rămâne o singură variantă: cei doi s-au separat la intrarea în gară, pentru a reduce riscurile depistării lor. Ori s-au separat pentru întreaga călătorie, urmând a se reuni în punctul final al destinației.

– Asta nu mai e o singură variantă.

– O alternativă reprezentată de două soluții, dacă această formulare te mulțumește, rosti Banyard iritat.

– Aș zice să excludem cea de-a doua soluție… Cred că preferă să își asume un minim de risc, dar să-l aibă sub ochi. Altfel nu are niciun control asupra lui și asupra unor situații neprevăzute. Însă: cum de nu a fost identificat niciunul atunci când s-au emis tichetele de călătorie? Cu ce companie au circulat?

– Amtrak. Dacă au luat trenul. Dacă nu cumva a fost un subterfugiu…

– Adică?

– Fluturele să se lase văzut. Reține, o singură cameră a surprins o persoană cu fizionomie asemănătoare, într-un unghi care să nu permită o identificare corectă, dar care să rețină trecerea lui.

Grayson rămase înfipt în scaun. Își privi colaboratorul cu o figură abătută.

– Atunci n-am făcut nimic, decretă el.

– Putea fi așa sau poate că au avut, de fapt Montrose a avut pe cineva în Seattle care să achiziționeze tichetele pentru ei.

– Și atunci acesta a fost scopul pentru care s-au îndreptat către Seattle. Să-și piardă urmele… Buun… Dar agenții de securitate din tren? Și mai ales camerele din tren… Au fost analizate? De ele nu s-ar putea feri.

– Decât dacă ar călători la vagonul de dormit… Evitarea agenților e mai dificilă, însă poate fi făcută. Banyard se opri ca pentru conștientizarea efectului. – Urmărind pista aceasta, am solicitat raportul emiterii tichetelor pentru vagoanele-cușetă.

– Ce spune? se repezi Grayson să afle.

– Că în aceeași seară în care au debarcat în Seattle s-au cumpărat cu bani lichizi două tichete, singurele rămase, pe ruta numită Coast Starlight, cursa care operează între Seattle și Los Angeles. Bineînțeles, emise pe numele altor persoane.

– Au plecat spre L.A.?

– Au cotit în Sacramento, îmbarcându-se în California Zephyr, cu destinația finală Chicago. Dacă nu cumva au coborât pe traseu.

Ușa apartamentului 14 fusese încuiată, dar acest fapt n-a constituit un impediment major pentru Seth. Cu ajutorul unei lamele și a unei tije cu profil vălurit butucul broaștei a făcut declicul necesar. Știa că riscă, în condițiile în care nu cunoștea numărul adversarilor, dar dacă nu se pomenea cu un glonț în cap în primele secunde, avea toate șansele să izbândească. Atât rațiunea cât și experiența îi spuneau că nu poate exista decât un număr limitat de arabi pe metru pătrat fără ca aceștia să atragă atenția. Pe baza acestei presupuneri, unul, cel mult doi ar fi fost cei care au încercat să-l manipuleze pe Beau. Și care, dacă nu se găseau aici, se volatilizaseră cumva în puținul răstimp dintre fuga lui Beau și urcarea lui Seth. Puteau să fi ieșit pe terasă, pentru a coborî printr-unul din blocurile vecine; sau apucaseră să folosească ieșirea secundară care comunica în spatele clădirii și-și urmaseră acoliții.

Seth a cercetat în grabă încăperile, dar nu exista nimic care să ateste că cineva ar locui în acel apartament. Era doar mobilier gol; intact, până când dezastrul de mai înainte stricase aranjamentul. Absolut niciun indiciu. Vizita în imobilul de pe Logan Street se încheia timpuriu și cu rezultate neplăcute.

Prioritatea devenea acum recuperarea lui Beau, mergând pe supoziția că nu fusese ajuns de către urmăritori. Cât și unde ar putea rătăci în libertate?

Remarcase că acesta avea rucsacul la el când părăsise clădirea. Avusese inspirația de a pune mâna pe bagaj atunci când fugise? Își amintea că Beau descărcase geanta, scosese hainele de schimb, i-ar fi fost imposibil să refacă bagajul în tensiunea momentului. Doar dacă…

Doar dacă vizitatorul/vizitatorii i-ar fi îngăduit să-și adune obiectele, lucru care era echivalent cu a porni împreună spre o destinație. Convingându-l ori constrângându-l. Dacă ar fi mers pe varianta convingerii, Beau și amicul/amicii arabi ar fi trebuit să coboare „la braț” și să se se îmbarce în acel Nissan. Dar din nou s-ar fi creat o densitate prea mare de „arămii”, implicit un accentuat factor de risc. Poate că, în ideea aceasta, Beau fusese instruit să coboare pe cont propriu și să urce de unul singur în mașină.

Cealaltă posibilitate, a constrângerii, nu prea le găsea rol celor doi de jos. Strategia ar fi cerut ca aceștia să urce în apartament pentru a întări forțele în cazul în care ținta s-ar fi opus. Sau măcar unul dintre cei doi, iar celălalt să supravegheze locul pentru situația în care el, Seth, ar fi reapărut pe frontul disputei.

Să scoți un om dintr-o clădire împotriva voinței sale nu e atât de ușor precum o imaginează filmele. Trebuie să fie lăsat să circule liber, în plus, cooperarea acestuia să fie completă, pentru că altfel ar fi imposibil să nu bată la ochi cetățenilor pe care inerent îi întâlnești în clădire sau pe stradă. Cetățeni care, chiar dacă nu ar acționa imediat, ulterior ar fi capabili să ofere o descriere. Iar omul în cauză, nefiind amenințat în mod vizibil cu o armă, ar putea reacționa total neașteptat într-o încercare de a se salva. Problema aceasta implica prea multe variabile. Raționamentul îi spunea lui Seth să meargă pe prima variantă.

Și acum, de unde să-l ia pe Beau?

Lăsaserăm în urmă centrul suprapopulat și circulam printr-o periferie tihnită, curată, înțesată de verdele pomișorilor, arbuștilor sau al ierbii. Case construite pe același tipar, doar cu parter, peluză și o impetuoasă chemare înspre meditație. Oameni plimbând câini, copii cu role pedalând pe trotuare, din când în când un biciclist… era o lume care te modifica genetic, te îmbunătățea. De câteva minute accesasem peisajul, renunțând la atenția față de șofer. Și față de tumultul interior fără oprire.

Până și Peder amuțise.

– Către ce ne îndreptăm? am întrebat într-un târziu.

– Un loc al unui prieten. Te va ajuta să înțelegi cum a fost posibilă prelucrarea creierului tău.

– E vreun soi de medic?

– Neurochirurg.

Am tăcut. Pe dreapta, pe iarba din fața unei case, o fată desena pe un bloc mare de hârtie.

– E de-al (fusesem tentat să zic „nostru”)… are origini comune, împărtășește aceleași crezuri?

– Nu suntem idioți, Hatim. Familia sa e americană (mi s-a părut că percep dezgust în pronunția ultimului termen) de două generații, e al doilea descendent care practică medicina, la Stanford. În California. A-ți adormi originile nu e echivalent cu a le repudia. Deși lucrează pentru ei, când e nevoie susține cauza prin aportul cunoștințelor sale.

– Aveți des nevoie de sfaturi medicale?

N-a răspuns. Atunci cum contribuia, cu seringi și ață chirurgicală?

– Știe despre ce e vorba? am întrebat după câteva zeci de secunde.

– E un om inteligent. Oamenii inteligenți nu au nevoie de surplusul inutil de amănunte.

Speram să nu apuce vreun burghiu și să se elucideze executând o trepanație. Pe pielea, sau mai corect, pe țeasta celui care continuam să fiu subiectul ideal.

Dacă îmi revenea autoironia, care din euri trecuse la comandă?

– O să dormim la el? m-am interesat.

– Nu-ți face griji. Ești pe mâini bune de acum.

Devenise laconic. Să se fi epuizat utilizându-și resursele în a mă câștiga, era un sentiment de automulțumire sau ce? Siguranța că sunt de partea binelui, jurând credință veșnică drapelului nisipului? Dar eu mâine trebuia să ajung în localitatea aceea… Colorado Springs parcă îi zicea… el știa asta? Va fi bucuros de veste? S-ar oferi să mă conducă?

Dacă prevederea e mama înțelepciunii, hai să îmi fundamentez aspectul acesta.

Mașina a încetinit, virând la dreapta, apoi a mai parcurs câțiva metri și a intrat pe o alee, oprind în fața unui garaj. De unul dintre pereți stătea lipită o casă obișnuită, în ton cu celelalte.

– Coborâm? am întrebat de parcă nu era evident.

Am apucat rucsacul și l-am urmat. Până să urc cele trei trepte de la intrare, am „fotografiat” împrejurul: întruchipa definiția păcii sufletești.

La colț, pe o plăcuță stradală, era pictat numele: Marshall Street. O cumpăr eu!

Peder se oprise în prag, salutându-se cu un individ mai mărunt decât el. Nu arăta foarte în vârstă. Părul negru și creț oscila între a se menține vâlvoi și a se pleoști. Buzele firav conturate în jos, s-au ridicat nelalocul lor când a zâmbit larg:

– Bine ați venit, domnilor, poftiți înăuntru vă rog.

Peder a murmurat ceva înspre el, eu am înclinat imperceptibil capul și amândoi i-am strâns mâna.

Interiorul casei unui reputat doctor nu epatează cu nimic. Impresia pe care mi-a lăsat-o sufrageria lui era de deja-vu. O văzusem de atâtea și atâtea ori. În sitcom-urile rețelelor de televiziune.

– Arash Hooshmand, s-a prezentat el. Mă bucur să te văd în carne și oase, Hatim. Fratele Nabil mi-a povestit despre tine. Ești un om nobil.

Nu știu ce am îngăimat, doar că am făcut semn că mă așez. Canapeaua și măsuța, obiectele neprețuite. Să dăm drumul serialului!

– Te rog, așază-te oriunde îți face plăcere. Am pregătit un ceai oriental pentru voi. Imediat.

A căutat după cești în câteva sertare ale bufetului. Bucătăria era în același spațiu cu livingul. În cele din urmă a găsit. A moșmondit cu un ibric și câteva plicuri dintr-o cutiuță maronie, timp în care am iscodit. O locuință mobilată modest. Părea a fi unicul locatar. Cu coada ochiului l-am surprins pe Peder urmărindu-mă cu un aer indiferent.

– Ceai Shamshiri. Este băutura națională persană. Regret că nu am niște cupe de sticlă, ca să îl pot oferi așa cum se servește în Iran, pentru a i se simți căldura, dar sunt convins că o să vă placă.

Iran? Parcă de acolo provenea șahul? Am preluat frâiele discuției, sătul de mersul în gol:

– Ped… Ăă Nabil mi-a spus că îmi vei lumina mințile…

– Trebuie că Nabil are o recunoaștere mult prea supradimensionată a calităților mele. Un medic e un banal funcționar, cu adaosul că trebuie să fie funcționarul perfect. Altfel…

– …Vindecarea e din partea lui Allah? m-am auzit spunând.

– Vindecarea prin purificare. Tămăduirea spirituală. În ce privește vindecarea unui organism, aici sunt practici și procedee care evoluează cum nu o face niciun nou-născut sistem solar. Omul și Universul: cele mai complexe macrocosmosuri imaginate.

Aveam o părere și despre bacterii cum că ar putea fi încadrate. Ca să nu mai vorbim de extratereștri.

– Și acum mă las cercetat? Cum facem?

– Răbdare, prietene, puțintică răbdare. Un proverb spune că „cine se grăbește cu anamneza, întârzie cu diagnoza”. Ți-a plăcut ceaiul?

Aș fi preferat să aibă gust de bere decât de plante, dar „da, mi-a plăcut” am răspuns.

Evident că nu am cerut și o a doua ceașcă.

– Prietenul nostru Nabil mi-a prezentat cazul tău. Am studiat informațiile cu multă atenție și trebuie să afirm că par a fi tehnici atât de inovative încât se situează la frontierele științifico-fantasticului. Din păcate, nu se pătrunde în profunzimea tehnicilor atât de mult pe cât mi-aș fi dorit pentru realizarea unei imagini clare în cele mai mici detalii, capabilă să conducă la o interpretare pe de-a întregul corectă.

– Ai executat astfel de operații?

Ridicolă întrebare. Arash și-a căutat cuvintele:

– Operațiile pe care le execută un medic sunt intervenții cu grad calculat, asumat de risc. E o diferență imensă între tratarea unui pacient și folosirea unui pacient. Operațiile care utilizează cobai se numesc experimente, iar ele urmăresc atingerea scopului indiferent de mijloace.

– Am suferit o intervenție chirurgicală în urma unei răni a unui glonț care mi-a afectat hipocampul. N-a fost niciun experiment aici.

– Informațiile spun altceva. Există și câteva filmări din timpul intervențiilor, care vorbesc despre metodele practicate. Unele dintre acestea sunt aplicate în premieră pe subiecți umani.

– Sunt primul cobai?

– Se cunoaște faptul că s-au executat astfel de încercări de transplant de organ, fie total, fie parțial, mă refer la grefe – fragmente de țesut sau de organ – pe maimuțe. În anii 70, Robert White, un medic neurochirug, a realizat un transplant de cap. L-a atașat la trupul unei alte maimuțe. Deoarece operația includea secționarea coloanei vertebrale la gât, animalul a rămas paralizat. Dacă mușchii și vasele sangvine pot fi cusute, fasciculele nervoase din creier și din măduva spinării, sunt imposibil de refăcut. Extraordinar pentru acel experiment a fost faptul că maimuța a supraviețuit nouă zile, întrucât nervii cranieni s-au păstrat intacți iar sistemul circulator a reușit să funcționeze în acest interval. În cele din urmă, sistemul imunitar a colapsat, respingând grefa.

– Dar în cazul meu? Mi-a fost atașat alt creier și am supraviețuit?

– Sau ai putea formula: ai fost atașat altui trup și ai supraviețuit. Sesizezi? Vorbește din perspectiva minții, nu a trupului.

Mi-am privit mâinile.

– Nu sunt negru?

– Crede-mă, e ultima ta frământare. Hai să îți arăt filmul.

Film? Seth nu-mi pomenise despre așa ceva.

Arash m-a invitat la un birou unde era amplasat un calculator desktop, a cărei unitate de mărimi impresionante străjuia la baza mesei. A deschis un fișier denumit „Practica 4”, imediat desfășurându-se un salon medical și câțiva inși îmbrăcați în alb care îndeletniceau diverse asupra unui individ întins. Figura pacientului era obturată iar mai multe aparate înregistrau semnele vitale. Cam asta am putut să înțeleg. Și în plus am remarcat culoarea închisă a pielii antebrațului, singura porțiune vizibilă clar. Apoi obiectivul s-a apropiat, relevând calota parțial îndepărtată și creierul expus. Creierul meu.

– E o filmare scurtă, care nu explică procedeele utilizate, mi se pare un lucru înțelept în această situație. Menționează reacțiile organismului în cele câteva etape de aplicare a procedurilor.

– A fost posibilă atașarea acelor legături nervoase despre care spuneai?

– Nu pot afirma că ceea ce au prevestit unii vizionari, cum că în viitorul apropiat s-ar putea realiza astfel de operații, ar deveni realizabil. Operațiunea se derulează în condiții de hipotermie, pentru protejarea țesuturilor, inima se oprește, iar pentru refacerea măduvei spinării se folosesc substanțe chimice. Pacientul e plasat în comă indusă timp de câteva săptâmâni pentru a împiedica mișcările trupului și periodic i se aplică șocuri electrice de mică încărcătură în vederea stimulării coloanei vertebrale și pentru întărirea conexiunilor. Apoi, cu medicamente imunosupresoare se va limita fenomenul de rejecție, atenuând reacțiile imunitare ale organismului. Însă expunerea aceasta reprezintă procedeul imaginat pentru transplantul de cap, nu de creier.

Imunosupresoare… Asta aveam să iau de la Curtis? Mai degrabă nu, din ce înțelegeam erau destinate perioadei în care eram legumă.

– A, deci mi-am păstrat capul pe umeri, am încercat o glumă.

N-a râs nimeni, așa că m-am forțat să găsesc o idee.

– Și celulele stem?

– Ce e cu ele? s-a arătat mirat Arash.

– Credeam că e vorba de prelevare de celule stem transplantate dintr-un creier în altul…

A avut o ezitare?

– Sigur. Am căutat să evit un expozeu în termeni generici, care mai degrabă ar obosi, și am dezvoltat o imagine generală. Te referi la celule stem recoltate din hipocamp, nu?

M-am schimonosit în semn de aprobare.

– Te întrebi de ce ai dificultăți în a-ți aminti evenimente din trecut. Pentru că neuronii nou formați în hipocamp au destructurat informațiile stocate. Este vorba despre regenerarea celulară, o metodă de proliferare neuronală care însă degradează conținutul memoriei.

– Pe înțelesul meu, s-a umblat la amintiri?

– S-au interpus registre noi de informație, registre goale, dar cu putere mai mare de stocare. Cum memoria are la bază înlănțuiri de neuroni, această repopulare intercalată în lanțul neuronal a afectat secvențele înregistrate anterior.

– Ca și cum ai filma peste ceva existent… totul s-a rescris.

– Exact.

– Dar atunci de ce s-ar mai fi recurs la acest utopic transplant de creier? Puteau foarte bine să mă păstreze în corpul meu.

– Corpul tău era mort, Hatim.

Vorbele lui Peder, amestecat în discuție, m-au atins în moalele capului.

– Cum adică mort?! Ce pățisem?

– Te-au distrus fiindcă ai avut tupeul să-i pedepsești.

– M-au ucis?

– Mult mai rău. Te-au pângărit. Te-au secționat, eviscerat, ți-au scos organele. Ca să te împroaște cu necinste. Ți-au scos sufletul!

– Și mi-au pus creierul pe unul de-al lor?!

– Înțelegi acum adevărata realitate a lumii lor? Au împins mișelia până acolo încât i-au dat definiției sacrilegiului noi, uriașe dimensiuni.

Să întreb „de ce”, chiar n-avea sens. Și pentru că nu la el se găsea răspunsul corect, dar mai ales pentru că mă interesa mai puțin să aflu cauza. Pricepusem că trăim într-o lume în care motivațiile sunt fie personale, fie specifice unui grup de indivizi asociați în urma unui țel comun. Motivațiile le poți expune cel mult la tribunal, deși nici acolo nu au relevanță de vreme ce instanța judecă faptele. Mă puteam acomoda cu gândul că fusesem ghinionist.

– Filmarea aceea? E unica?

– Cu tine da. Mai sunt înregistrate și exemplificări pe alți subiecți.

– Dar nu dovedește că mi-ar fi transplantat creierul. Și nici tu nu ai confirmat. Ai spus că e imposibil.

L-am surprins pe Arash nepregătit pentru ofensiva mea.

– În primul rând, n-am vorbit de creier în sine. Ceea ce am spus a fost că nu pot face afirmații, iar din ce cunosc, știința la momentul actual nu e capabilă de astfel de performanțe. Chiar presupunând că cele mai mari dificultăți întâmpinate, mă refer la reatașarea măduvei spinării, ar fi depășite, reușindu-se o asamblare perfectă, funcționalitatea organismului ar fi imposibil de reglat. Pentru ca legăturile neuronale să funcționeze corect ar fi nevoie de o mână divină. E ca și cum ar trebui să reproduci harta cerului din memorie. Rezultatul consemnat ar putea însemna ca subiectul să se transforme într-un Frankenstein modern.

I-am privit, întâi pe medic, apoi pe noul meu partener, după care m-am pironit pe Arash.

– Și dacă nu s-a permutat întreg organul, ci doar s-a intervenit asupra unei bucăți din creier, atunci eu rămân eu, ceea ce mai departe se traduce prin faptul că Hatim Mughal e un descendent arab cu ten de afro-american. Cum explici lucrul acesta?

Cei doi și-au încrucișat privirile și mi-au părut uluiți. Jocul lua o turnură nouă?

– Domnilor, care e adevărul, sunt Hatim Mughal sau Beau Saintgeorge?

Partea a patra

Realitatea împărțită în realitatea lucrurilor știute și realitatea lucrurilor nerostite… concluzia e că existăm în moduri despre care n-avem habar…

Nu se mai scosese niciun cuvânt. Înhățasem rucsacul și apucasem pistolul, un fel de susținere în caz că nu eram prea convingător. Nimeni n-a ripostat în vreun fel, era o liniște ca la jocul de poker.

– Lasă arma jos, Hatim, a rupt Peder tăcerea. Dialogurile între frați nu se poartă cu arma în mână. Ești… ai fost Hatim Mughal. Vrăjmașii tăi… ai noștri te-au doborât când te-ai răzvrătit împotriva neostoitelor păcate pe care le-au săvârșit asupra lumii noastre. Libia, Irak, Afganistan, Siria… conflicte declanșate sau alimentate subversiv de către manipulatorii politici ai Vestului; aceste adevărate guverne totalitare în disputa de a manevra resursele de zăcăminte naturale la nivel global; au rulat sute de miliarde de dolari făcând să prospere industria de armament și pe lângă aceasta și giganții farmaceutici, alimentari, producători de echipamente IT, transmisie și comunicare, companii de asigurări. S-au amestecat în neînțelegeri care nu-i priveau pentru obținerea de foloase de natură politică sau economică. Acum patruzeci de ani, Libia a supărat America deoarece legase parteneriate cu Uniunea Sovietică, dușmanul clasic. Avioane americane au invadat spațiul aerian libian, deși America n-a recunoscut niciodată. S-a prevalat de aspectul că armata libiană a deschis focul, legitimându-și astfel reacția acțiunilor armate față de o națiune pe care n-a putut-o ademeni în relații de comerț prin care să-i sufle imense cantități de petrol la preț de nimic, Libia deținând cele mai mari rezerve de petrol din Africa. America și-a declarat aversiunea față de regimul dictatorial al conducătorului Gaddafi, dar spune tu Hatim, ce e de preferat, un stat al valorilor alterate, care mistifică libertățile și încurajează mascat delictele prin liberalizarea unor legi care permit populației să intre în posesia armelor de foc sau un stat dictatorial, în care legea o face armata, cu arma în mână, sancționând orice infracțiune cu pedeapsa capitală? Războiul declanșat în Afganistan ce scop a avut, din moment ce s-a recunoscut public că era imposibil de câștigat? A fost declanșat în octombrie 2011, în luna următoare celei în care America a fost pălmuită. Oare de ce? America avea nevoie de un război pentru a nu lăsa impresia de slăbiciune în fața lumii întregi. Și-l dorea, pentru că trebuia să ruleze fonduri imense de bani… Ce a realizat? A sfârșit prin a fi hulită, acuzată de tentativă de impunere pentru poporul afgan a unei ideologii străine. La fel a fost invadat în aceeași perioadă și Irak, susținându-se că acesta ar poseda arme de distrugere în masă, deși reprezentanții Comisiei ONU în cooperare cu regimul de la Bagdad nu au găsit nicio dovadă. Ulterior, în urma invaziei, s-a lămurit că Irak nu avea niciun program activ, dar pentru că acțiunea trebuia să aibă o justificare, s-a argumentat că existau probe care demonstrau că există intenția reluării programelor nucleare, chimice și biologice. Recent, în Siria, lideri politici de la Washington au hotărât amestecul forțelor armate peste capul Națiunilor Unite, neavând împuternicirea Consiliului ONU. Ce a realizat cu toate aceste acte America? Dincolo de acuta dependență de a arăta celorlalți „excepționala” sa putere, se vădește zădărnicia unei națiuni a valorilor apuse. Știi că a ajuns a fi cel mai mare debitor al lumii, cu numărul datoriilor însumate format din cifre care nu încap pe rândul unui caiet?

Peder, Nabil, evoca o istorie pe care n-o cunoșteam, despre care nu puteam face afirmații pro sau contra. Istoria în sine reprezintă o expunere a evenimentelor, concluziile despre personajul bun și personajul rău adeseori nu sunt la fel de clare și ușor de dedus precum în basmele celor O mie una de nopți. Mi-era greu să cred că poți arăta cu degetul într-o singură direcție, însă i-am respectat punctul de vedere. Nu încheiase, avea să ajungă la povestea mea:

– I-ai pedepsit într-o piață publică, potolind astfel o parte din pierderile de sânge al fraților noștri, din plânsetele mamelor care și-au pierdut fiii. Dreptatea ta era într-o măsură dreptatea noastră, a seminției arabe. Ai apăsat trăgaciul până ce aproape s-a golit magazia, supunându-i în numele lui Allah și al sfintei judecăți…

Dumnezeule! Vizualizasem scena în cabinetul lui Curtis, îmi aminteam starea prin care trecusem! O îndepărtasem cu groaza unui coșmar care te bântuie, dar iată că era adevărat! Ucisesem. Sub imboldul a ceva, în numele a ceva.

– … au descărcat armele în tine. Dacă i-ai fi doborât mai întâi pe cei din patrulă, tributul ar fi fost și mai mare. Te-au executat și era gata să fii îngropat precum un animal. Dar au fost pe fază. Păpușari neștiuți și necontrolați au apărut din senin și ți-au ridicat trupul, făcându-l dispărut. Pentru ca, la adăpostul unor așa numite programe de cercetare, să te dezonoreze, să te reducă la postura de cobai. Ți-au întinat spiritul, Hatim, ți-au desfăcut creierul. L-au aruncat pe o masă și l-au disecat!

S-a oprit, lăsându-mă să percep gravitatea faptelor, încărcătura emoțională. Era congestionat, marcat de dispreț, de sila dusă la extrem. Da, era fanatic.

– Creierul unui mort?

Ezitasem, pentru că nicio reacție nu se arăta potrivită. De aceea m-am adresat lui Arash.

– Creierul unei persoane decedate nu-și întrerupe activitatea imediat după moarte, a răspuns acesta. El continuă să transmită impusuri electrice timp de mai multe ore, chiar până spre treizeci. Acest interval a fost suficient pentru anumiți oameni să te preia și să te predea unei echipe de studiu.

– Cu ce aveam a le fi de folos?

– Activitatea cerebrală se pare că provine din zona hipocampului. Această regiune a creierului de forma unei potcoave, localizată între lobii temporali, este parte componentă a traseului impulsurilor informaționale, realizându-se astfel transferul de informații către cortex. Este vorba despre acele informații care circulă din memoria tranzitorie transformându-se în memorie de lungă durată, pe fondul unei atenții sporite sau a unei experiențe emoționale. Acest proces are rolul întipăririi informațiilor în memorie, printr-un complex mecanism al activărilor neuronale. În hipocamp însă există și unele mecanisme moleculare ce reduc activitatea sinapselor care sunt utilizate mai rar, dar asta e o altă poveste. Să ajungem la partea interesantă: studii recente au descoperit că în hipocamp există celule în stare latentă, însă capabile să se dividă și să se reproducă fie în același tip de celule, fie în celule diferențiate, având capacitatea de a regenera țesuturi afectate. Aceasta ar fi definiția celulelor stem. S-ar părea că s-a procedat la prelevarea lor din hipocamp și integrarea în alte rețele neuronale.

– Mi-au recoltat celule neuronale pe care le-au transpus în aparatul cerebral al altuia?

– Cam așa ceva, a răspuns Arash, gânditor.

– Și a funcționat?

– Ești pe picioare, nu? Consideră-te norocos. Erau mult mai mari șansele de sucombare. Dar esența problemei e alta, și anume cum s-au sedimentat celulele în noua structură și ce s-a întâmplat cu informațiile. S-au întrepătruns, le-au șters pe cele existente ori s-au disipat?

– Aș putea „beneficia” de amintirile a doi indivizi?

A stat în expectativă. Poziția nu îi permitea să ofere un răspuns neconform ori bazat pe presupuneri.

– Există o anomalie a organismului uman, pe care medicina a intitulat-o himerism. Ea se referă la indivizi care au în corp ADN-ul a două ființe diferite. Cum se întâmplă asta? În stadiu embrionar, două ovule fertilizate se pot uni într-unul singur, unul din ele asimilându-l pe celălalt, dar cel înghițit își păstrează propriile celule, grupa sanguină, structura ADN; sau, embrionii a doi gemeni, dintre care unul nu supraviețuiește, îi transmite celuilalt materialul său genetic. Sunt cazuri atât de rare încât pot fi considerate ca produse în urma unor mutații. Hermafrodiții, persoane care posedă organe genitale atât masculine cât și feminine, reprezintă un produs al acestei anomalii. Sau indivizii ai căror ochi au culori diferite. Mai departe, această particularitate a cunoscut și o latură artificială, apărută în transplantologie, în cazul unor transplanturi de organe sau de măduvă. Nu mă pot pronunța în privința posibilității existenței unei similarități la nivel medical, la nivel genetic între cazul tău și cele pe care le-am descris, iar în ce privește întrebarea ta aș fi tentat să spun: categoric nu. Dar tocmai pentru că reprezinți un caz unic, un experiment oribil, în mod evident nu pot face afirmații, pot, cel mult, emite supoziții. Poate că s-ar putea trasa o paralelă, extrapolând noțiunea de himerism, configurând-o pe linie neuronală.

Himera. Un monstru mitologic cu cap de leu, aripi, corp de capră, coadă de șarpe. O creatură mai înspăimântătoare ca Frankenstein.

– Ce crezi că s-a dorit? Să mă strunească ori să mă îndârjească?

S-a foit pe scaun. De partea cealaltă, Peder arăta ca un arici înfoiat, gata să se rostogolească.

– În primul rând trebuie să înțelegi că proiectul este conceput printr-o varietate de forme de studiu și metode experimentale, după cum reiese din descriere. Nu ești personajul central, ești unul dintre mai mulți indivizi. Nu pe toți subiecții s-au încercat aceleași proceduri, tratamentele au fost diverse. Abia după aceea putem adresa întrebarea… Personal aș spune că este clasica politică obscură a CIA de a împinge frontierele modelării caracteristicilor comportamentale ale individului dincolo de preceptele morale ale umanității. Scopul? Mai are rost să definim scopul când toate aceste particularități sunt elemente ale jocurilor de culise din spatele politicilor putrede ale marilor puteri?

În liniștea de după, constatarea a căzut implacabil ca o bombă nucleară. Mă afundasem în canapea, dar senzația era de plutire prin spațiul interplanetar.

– Mda… Deci așa stau lucrurile… Relaxant, nu-i așa? am tras eu concluzia.

– E o poveste infectă, Hatim, a accentuat Peder, un supliciu pe care trebuie să îl achite.

– Dacă am pus lucrurile la punct, am putea comanda ceva de mâncare? s-a interesat Arash. Dat fiind că sunt un bucătar prost, sunteți mai în regulă pe mâna unei firme de catering.

Nu erau deloc puse la punct, dar foamea se cam băga în seamă dacă stăteam să mă gândesc. Peder a fost de acord, am încuviințat și eu.

– Să căutăm, să căutăm, îngâna Arash în timp ce se orienta printre datele oferite de smartphone. Să fie un meniu vegetarian, de exemplu, văd aici, risotto cremos, amestecat, la alegere, cu ciuperci, creveți, parmezan, roșii cubulețe sau ardei?

– Ceva mai hrănitor există? m-am interesat. De exemplu ceva carne… vită, porc…

Arash a ridicat capul, aruncând o privire fulgerătoare spre Peder. Care se cam întunecase. Apoi a explicat:

– Șaria, legea islamică, interzice consumul de carne de porc. Allah spune în Coran: „Divinitatea ne va proteja de tot ceea ce este spurcat și periculos pentru sănătatea noastră”. Nu cred că știi, carnea porcului conține un microb ucigător, trichinella, microb care pătrunde în celule și se înmulțește, durata sa de viață atingând câteva zeci de ani. Penetrează pereții intestinali, ajungând în glandele limfatice și în țesutul muscular și nu există tratament care să-l combată fără a distruge organismul uman. Bineînțeles că sunt obligatorii controalele sanitare pe aceste animal, dar chiar și așa… prăjită, afumată, carnea tot prezintă riscuri. Poate te va mira, dar chiar și Biblia creștină poruncește să nu se consume carnea dobitoacelor care au copita despicată și rumegă… dobitoace despre care se amintește că se scaldă în propria lor mocirlă. Da, fără carne de porc și de câine, acesta din urmă fiind un animal care se întoarce la vărsătura lui.

– Aceste animale spurcate care provoacă dezgust, a decretat Peder cu subînțeles.

– Știi care a fost dieta pe care omul a primit-o de la divinitate? Semințe, cereale, fructe. Aceasta este baza.

– Așadar, comandăm risotto? am intervenit spectaculos, cu lecția însușită.

Peste o oră și puțin ne hidratam cu o altă ceașcă de ceai Shamshiri, asta după ce consumaserăm meniul livrat, lângă preparatul din orez Arash comandând și trei porții de salată de crudități cu spanac și anghinare. Începeam să mă simt ca acasă, adică în deplinătatea plictiselii cronicizate. Noroc că, la intervale de timp, mintea mai servea câte o minge întrebătoare către racheta lui Arash:

– Cum descopăr proporția în care gândesc eu cel real și proporția în care sunt afectat de procesele mentale ale gazdei?

Medicul s-a șters cu un șervețel în jurul gurii, apoi și-a frecat bine degetele.

– Nu aș pune problema în felul acesta, ca și cum ar exista două euri particulare. Personal m-aș gândi cum să îmi evaluez emoțiile astfel încât acestea să nu fie influențate de senzații care contravin propriei personalități, propriului ansamblu de însușiri stabile.

– Pe care nu le cunosc, am adăugat.

– Hatim, s-a amestecat Peder, noi ți-am imprimat caracteristicile principale, acum ai nucleul. Știi de unde pornești. Cu fiecare moment, cu fiecare zi, o să-ți solidifici soclul personalității, te vei reîncarna în cel care ai fost. Ajutat de noi, vei evita eventuale slăbiciuni apărute pe fondul încă nerefăcutului mecanism cerebral, îți vei consolida convingerile. Pentru asta suntem aici, să te îndrumăm.

Tot ce îmi rămânea de ales era arma cu care să pedepsesc.

Seth pierduse prima jumătate a nopții mai întâi circulând într-un perimetru al zonei centrale, după care se refugiase în Civic Center Park, locul pe care trebuia să-l ia în considerare și Beau ca punct de întâlnire. În cazul în care n-ar fi fost reperat de arabi între timp sau nu s-ar fi îndepărtat mult prea mult de centrul orașului, spre suburbii. Ori poate, panicat, negăsind altă soluție, ar fi ales să se întoarcă în Portland.

Rețeaua wireless din parc i-a oferit posibilitatea de a conecta laptopul și a face niște căutări. Intrase pe site-ul aeroportului din Denver și cercetase zborurile: erau mai multe curse aparținând unor diverse companii aeriene – United Airlines, Southwest Airlines, Frontier Airlines. Ceea ce, pe de o parte însemna că Beau avea de unde alege, pe de alta, că lui Seth îi era cu neputință să-l găsească în tumultul aeroportului.

Și mai era și gara, în cazul în care Beau ar fi optat pentru mijlocul de transport deja familiar. Oricum, la oricare din variante recurgea își declara identitatea, amprenta electronică devenea vizibilă. Probabil nu-i mai păsa, pierzându-și firava orientare, nemaiștiind ce să creadă. Cu siguranță arabii îi înșiraseră alte povești. Poate că îl contactase pe Friedman la birou de la un telefon public, interesându-se la operatorul serviciului telefonic de numerele de telefon ale Oficiului Central de Poliție din Portland. Încercând astfel să-și recâștige singurul aliat văzut din perspectiva lui.

Beau putea fi oriunde. Analiza logică spunea că în primul rând urmăritul trebuie să se pună la adăpost. Cum noaptea se lăsase deja, până la a cutreiera prin aeroport sau gară, mai ales că era foarte improbabil să găsească o cursă disponibilă, un loc în care să doarmă era imperios. Cum ar fi ales: un hotel central, la care să achite cu cardul, întrucât banii lichizi nu-i ajungeau, ori un motel mărunt, la preț derizoriu? Și din ce punct al Denverului ar fi început Beau căutările?

Timp la dispoziție nu prea mai era nici pentru Seth, fiecare oră tot mai târzie sporind riscul întâlnirii cu o patrulă stradală care să-l legitimeze. Era doar un hoinar pe străzi, cu bagaj în spate. N-ar fi pățit nimic, dar dacă polițiștii l-ar fi verificat în baza de date, semnalul ar fi fost recepționat acolo, la ceilalți indivizi care-l voiau pe Beau, cei erijați în proprietarii lui. A părăsit Civic Center Park în căutarea celor mai apropiate hoteluri mărunte. Orientându-se după lista afișată de motorul de căutare, vizitase, fără succes, două astfel de stabilimente. Primise același răspuns: niciun loc liber din cauza afluenței de vizitatori sosiți în metropolă cu ocazia festivalului Riot Fest & Rodeo; plus sugestia de a încerca la unul dintre hotelurile de lux ocolite de această categorie de turiști.

– Încă mai sosesc amatori? întrebase.

– Destui, i-a răspuns un recepționer sfrijit, cu perciuni exagerați.

– Ghinion… urma să mă întâlnesc aici cu un amic… un tip cu frizură afro… oare să fi venit, să fi prins loc?

– Doar dacă a venit ieri, atunci s-a ocupat ultimul. De ce nu-l sunați?

– Pentru că e mai complicat. Suntem un grup de mai multe persoane format pe facebook, nu ne cunoaștem personal, abia acum urmează… ne înțeleseserăm ca eu și acest amic, dat fiind că soseam primii, ceilalți fiind reținuți la joburi, să aranjăm cazarea. V-a solicitat cameră, din ce vă amintiți, un tip de culoare, cu păr mai lung?

– A fost cineva… purta o șapcă dar nu-i acoperea în întregime coafura…

– O șapcă neagră cu însemnele lui Blazers?

– Era neagră, mai mult n-am reținut.

– El era. Când a trecut?

– Acum vreo oră, o oră și ceva… Din păcate, nu l-am putut servi. A plecat.

– Deci acum o oră… Atunci poate îl găsesc prin împrejurimi. Mulțumesc.

Beau trecuse pe acolo, deci încă era în centru. O informație neașteptată pe care Seth o obținea. Însă era una și mai valoroasă: hotelul vizitat era unul nepretențios, destinat celor cu bani puțini. Asta însemna că Beau nu avea de gând să recurgă la economiile de pe card, prin urmare nici să-și deconspire identitatea, nici să părăsească orașul.

Seth a străbătut perimetrul de străzi care încadrau reperul vizitat, însă nici urmă. S-a interesat la alte patru hoteluri de aceeași gamă localizate în vecinătate, dar n-a aflat nimic suplimentar. Trebuia să se mulțumească cu atât. În cele din urmă a ales să continue noaptea într-un local de poker, unde, după câteva partide, contra unui bacșiș generos a căpătat favorul de a se odihni pe o canapea.

Nu decisesem dacă să le comunic despre intenția excursiei în Colorado Springs. Încercam noi senzații stranii, anume de a mă simți agățat între două conștiințe, ca și când aș fi gravitat între două sisteme solare. Emoții contradictorii veneau și se retrăgeau, întocmai mareelor. Nu-mi mai dădeam seama când sunt lucid: atunci când strângeam patul armei sau atunci când jonglam cu ironiile. Nu le puteam combina, pentru că actul pedepsei, așa cum îl numea Peder, necesita o adâncire în miezul conștiinței reverberând clinchetul hangerelor pe care le întretăiaseră semințiile podișurilor arabe atâtea sute de ani. Era o încărcare metempsihotică ce-mi întărea credința întru a deveni fiul dreptății, fiori transcendentali îmi argumentau viziunea, consolidând stăpânirea ființei. Efectul promitea o adrenalină colosală, iar atunci când pornirea nu se va mai reprima, deznodământul evolua-va melodios ca proiectilul catapultei.

– Am nevoie să iau aer, i-am spus lui Peder.

– Nu e cea mai bună soluție, a răspuns acesta cu gestul unui frate mai mare. E bine să trecem cât mai neobservați.

– E mai sigur și pentru Arash să nu îi fie remarcați străini la domiciliu? am încercat să intuiesc. De dormit vom dormi aici?

– Arash va pleca în curând. Și-a încheiat rolul, iar noi trebuie să ne mișcăm cu agilitatea felinei și mimetismul cameleonului. Clipa se apropie.

– Cât mai durează răbdarea asta, concret?

Am observat că Arash s-a ridicat a ieșit din cameră, timp în care Peder a așteptat. Fără martori?

M-a fixat cu două orbite pătrunzătoare, sumbre.

– Vor achita tributul în cel mai potrivită zi, de sărbătoarea lor muncitorească. Labor Day. Tradițional, nu?

Mie, unul, nu-mi spunea nimic. Am ridicat din umeri.

– E în prima zi de luni din septembrie. La începutul săptămânii următoare.

Răstimp în care aveam de stat în cantonament? Cu un meniu bazat pe rădăcinoase, niciodată la Burger King?

– Și până atunci? Tu n-ai un serviciu?

– Dețin o mică afacere. O pot dirija de la distanță.

– Care va să zică, ești un industriaș care prosperă pe teritoriul celor pe care îi detestă…

– Nu vorbi așa. Lucrurile nu sunt niciodată așa cum apar văzute din exterior. Am ajuns să locuiesc aici, printre ei, a trebuit să muncesc și să insist cu mult mai mult decât un american pur pentru a mi se întredeschide uși care pentru el sunt larg deschise. Legislația nu îi favorizează deloc pe expați, există condiționări, verificări, sistemul a devenit foarte precaut, circumspect, mai ales în ultima decadă. M-au supus multor presiuni, am fost purtat pe la nenumărate uși, înțesând traseele birocratice astfel încât să mă facă să renunț. Aceasta a fost politica față de un cetățean cu pașaport american, dar cu alte origini.

– Nu porți cu plăcere acel pașaport, nu?

– Adeseori cămila prinde urme de murdărie între degetele copitei, dar asta n-o împiedică să-și urmeze calea.

Mă îndoiam că-și permitea astfel de maxime în compania localnicilor. L-ar fi îmbarcat în prima cursă către Orientul Mijlociu după ce l-ar fi burdușit bine cu chimicale să scuipe toate impuritățile. Dar dacă începea să-și dea drumul la gură, hai să dezbatem… M-am adâncit în perna canapelei, relaxându-mă într-o conversație amicală ce-mi mai tăia poftele de carne livrată în sânge.

– Și dacă te-au verificat la piele, cum de n-a bătut la ochi originea ta arabă? N-a existat niciun fel de restricție impusă?

– Există măsuri care limitează, dar ele survin în urma necorespunderii din alte criterii. Nu sunt nici ei atât de idioți încât să-și declare în mod evident șovinismul, xenofobia. Plus de asta, familia mea s-a stabilit aici din Danemarca, nu din vreun stat arab. Cu mulți ani în urmă, încât rădăcinile mele s-au solidificat aici, am urmat colegiu, facultate…

– S-ar zice că te-au înglobat în tradiția lor…

A strâns buzele într-o mimică dezaprobatoare.

– Să-i lăsăm să creadă asta. Dacă timpul se scurge nu înseamnă că faptele notate în istorie se uită sau că memoria noastră se șterge. Un vulcan poate mocni sute de ani până la următoarea erupție.

– Și ai luat legătura cu ai tăi, cum ai contactat organizația?

Arash a tușit din prag, iar dacă ăsta nu era un semn, eu nu eram Beau. Și nici Hatim.

Peder s-a oprit, iar Arash ne-a salutat înclinând capul, apoi a spus:

– Allah să ne îndrume pe căi luminoase.

– Și victoria să fie a credinței drepte, a completat Peder.

Arash a ieșit, nedându-mi timp să caut o formulare.

– A plecat de tot? am întrebat.

– Locul lui e în clinică. După ce va acumula suficientă experiență se va întoarce în patrie pentru a-i ajuta pe cei ce merită.

Păi și atunci ce neurochirurg era? Eu dacă intru în clădirea unui muzeu mă numesc muzeograf?

Am scormonit mintea în căutare de întrebări… A, da:

– Mă cunoșteai de pe vremea când mă numeam Hatim?

– Nu știa nimeni de tine, însă curajul tău a fost remarcabil. Fapta a ajuns la buletinele de știri, iar suflarea islamică ți-a slăvit spiritul, s-a rugat pentru liniștea ta. Cel ce cutează a-i înfrunta pe mișei pe tărâmul lor e demn de a se bucura de veșnica mângâiere a lui Allah. Gestul tău ne-a îndemnat pe toți cei apartenenți la cauză în a închina și mai mult timp căutării slăbiciunilor acestei mulțimi.

– Și cum m-ați găsit?

– O mare surpriză a produs identificarea ta printre numele din fișierul care a ajuns la noi. Acest program secret nu face decât să întărească motivele prin care ei dovedesc faptul că sunt o națiune imorală, iresponsabilă, impură. Ceea ce încearcă să construiască întrece orice închipuire, răpind tihna spiritului, urgisindu-l, condamnându-l la zbateri năpăstuitoare și dincolo de existența lumii fizice.

Am simțit nevoia să-l anunț că am de făcut o călătorie. Un mic test.

– Nabil, i-am spus apelându-l pe numele cu care se mândrea, arătându-mi încrederea, eu trebuie să fac o scurtă deplasare. Tratamentul pe care îl efectuam în Portland a fost întrerupt cât timp am fost pe drum, iar el folosea la… refacerea structurii neuronale, am găsit de cuviință să enunț. E vorba doar de câteva pastile, una singură pe zi, dar nu le pot obține pe altă cale decât de la Curtis, doctorul meu. E nevoie să reiau cât mai repede, altfel risc să-mi dau structurile peste cap.

– Trebuie să te duci în Portland?

– Nu chiar. Mă voi întâlni cu el undeva în apropiere. Nu în Denver.

– Ai vorbit deja? Ce i-ai spus? Din ton se vedea că nu-i plăcea ce aude.

– Nimic. Doar că am părăsit orașul o perioadă și în graba plecării am uitat să le iau. Am motivat că fac o plimbare, schimb aerul, poate îmi va prinde bine mental.

– I-ai zis unde te afli?

– Am spus că o iau spre est, vizitez mai multe localități, prind câte un festival ici-colo. Coincidența a făcut ca el să participe la un congres în zonă, așa că ne vom întâlni undeva în vecinătate.

– Unde?

– Ăă… Îmi scapă numele acum. Trebuie să consult o hartă și îmi voi aminti.

Nu îi erau necesare toate informațiile. Încă nu eram frați de sânge.

– Să căutăm, mi-a indicat el smartphone-ul. E în statul Colorado?

– Așa cred.

– Denver și Colorado Springs sunt localitățile importante. Dacă e vorba de un congres, atunci numai acolo poate fi.

– Nuu… altceva e… ceva la munte, o stațiune.

– Aspen?

– Da! Asta e!

– Când?

– Mâine.

A rămas pe gânduri, meditând.

– Bine. Atunci mergem acolo. Văd că sunt… cam o sută șaizeci de mile, trei ore și ceva de mers, pe ruta cea mai scurtă.

Mi-a venit să-i răspund: „du-te singur cu o pereche de schiuri”, în schimb am elaborat un:

– Mulțumesc că vii cu mine.

N-a zis nimic, a rămas concentrat, studiind traseul. În schimb mie mi se deschisese robinetul.

– Ai venit după mine mine în Denver. Ce s-ar fi întâmplat dacă rămâneam în Portland? M-ai fi abordat din nou acolo?

– Negreșit. Fără ajutorul nostru te-ai fi balansat în același dezechilibru.

Datorită vouă luasem decizia să mănânc numai hamburger de pui.

– După care m-ați fi convins să merg în Denver, așa cum planificaserăți? Ați aranjat lucrurile astfel încât drumurile noastre să conveargă în acest loc?

– Era bine și în Portland, a răspuns Peder cu ochii în ecran.

– Cum adică?

– Așa cum auzi. Era bine și în Portland și în San Francisco și în Miami, Boston… Labor Day e peste tot.

Deci asta era. Nu se dădea importanță locației, pondere avea faptul că era o sărbătoare națională, oamenii petreceau pe întreg ținutul Americii.

– Unde mai pui că acolo eram supravegheat de poliție, ar fi fost mult mai greu să păstrăm contactul.

– De poliție și de indivizii care te controlează.

– Știați toate astea?

– Ce ar mai fi stăpânul deșertului dacă simțurile i-ar amorți? Poate fi păcălit leul de șacali și hiene?

Nu poți fi niciodată sigur, dar nu l-am contrazis.

– Ieri, înainte să fug, mi-ai spus că mă așteaptă un om într-o mașină, în fața clădirii. Te-ai dispensat de el?

– Nu vine să doarmă aici, dacă asta întrebi.

Foarte lămuritor. Atunci unde rămăsese, peste drum?

– Nu ai fost surprins că am fugit… Erai pregătit și pentru varianta asta?

– A fost o avalanșă de informații total antagonice pe care le-ai primit într-un timp scurt. Întâi ți s-a servit o versiune, apoi ai aflat adevărul…

De ce n-ar fi fost invers?

– … adevăr care acum ți s-a demonstrat. Ieri ai avut o reacție naturală. Am încercat să te convingem, nu să te reținem, sper că sesizezi aspectul.

Mai avea să-mi facă un evident semn cu ochiul, „ești greu de cap, neîncrezătorule!”.

– Poate că mi-ați dat astfel un motiv de încredere, dar riscul a fost major. Dacă nu ai fi avut norocul de a mă întâlni în centru… Te-ai bazat cam mult pe această presupunere, am adăugat sentențios.

– Da. Dar am presupus corect, a venit răspunsul lapidar.

– Simțurile? am dat să-l zgândăr.

– Poate.

Nu mai avea chef de vorbă. Arabii nu sunt o nație locvace, nu? Trăiesc în pustiuri, unde plictiseala e starea de spirit primordială. Poate și din deprimare mai recurg la câte un atentat sinucigaș. Rog cetățenii arabi de bună credință să-mi ierte elucubrația.

L-am înștiințat pe companion că intru să fac un duș. Am alternat apa caldă cu un jet rece, propulsor de vigoare și element de ștergere a petelor negre de pe haoticul meu creier. Mi-am imaginat că sunt pe un șezlong, sub o umbrelă, iar valurile sunt singurul zgomot de fond. Cocteil sau bere, nu-mi pasă. Și așa a și fost. Până am deschis ochii, revenind la dușmănoasa realitate. „Hei, Peder, unde sunt prosoapele?”

N-am adresat întrebarea asta și l-am folosit pe cel pe care îl împachetasem pentru călătorie și care, dacă în continuare nu-i dădeam răgaz de a se zvânta, m-ar fi învățat cum e cu râncezeala.

Când am ieșit, eram așteptat pentru o lecție de inițiere.

– Avem puțin timp la dispoziție, ceea ce permite să recuperezi din pierderile pe care ți le-au provocat. Îți voi aduce la cunoștință despre arkān al-Islām, cei cinci stâlpi ai islamului, obligațiile rituale. Ele sunt: mărturia de credință, rugăciunea, postul, pelerinajul la Mecca și dania rituală. Rugăciunea rituală, salāt, reprezintă esența credinței, este rostită de cinci ori pe zi, din zori până după apus. Tu nu vei putea îndeplini deocamdată această obligație întrucât nu cred că mai poți vorbi limba arabă. Dar mă vei urmări atent și vei imita gesturile mele.

– Acum?

– După abluțiune.

– Poftim?

– Ritualul de spălare a feței, brațelor și picioarelor, pentru a intra în tahāra, starea de puritate. Mă vei aștepta un moment.

A ieșit din cameră.

Dacă planurile pe care le încropisem din bucăți de idei alandala necesitau trecerea în a doua parte a nopții, acum se reorganizau. Pe lângă faptul că Peder ar fi putut dormi iepurește asaltat de atâtea rugăciuni nocturne și pre-matinale dar și atent la “ieșirile” mele, chiar nu-mi doream să îngroș rândurile comunității credincioșilor musulmani. La naiba, eram negru, mă închinam la Bob Marley! Buffalo Soldier era tot ce aveam nevoie:

… Stolen from Africa, brought to America,

Fighting on arrival, fighting for survival…

Cu versurile fredonând în cap m-am uitat după companion. Era în baie, se auzea robinetul pornit. Putea fi singura ocazie. De data aceasta voiam să-i las o notiță, poate-poate va avea darul de a-l liniști cât să-mi procur un avans. Dar cum? În toată casa nu se zărea un carnețel ori un pix…

Atunci am remarcat calculatorul. Am deschis un fișier wordpad și am tastat:

Am nevoie maximă de puțin aer. Revin repede.

În caz că nu mă rătăcesc. Am înșfăcat rucsacul, renunțând la hainele purtate pe care le lăsasem într-un coș în baie și m-am repezit spre ușă. Pe masă, lângă computer, era aruncată cheia de la mașină.

Oare să…? Dar mă pricep?

Merita încercat. Am ieșit ușor și am descuiat portiera. Greul trecuse, nu-i așa?

Am nimerit să introduc cheia, însă care era următoarea mișcare? Erau trei pedale. Asta însemna transmisie manuală, da? Instinctiv, piciorul stâng mi-a alunecat pe cea din stânga, urmat de dreptul, apăsând pedala a treia. Am rotit cheia, motorul a pornit, iar mașina s-a îndreptat spre garaj.

Nu știu cum, de unde, dar dreptul s-a dus înspre pedala din mijloc, stopând cursa cu foarte puțin înaintea porții garajului. M-am uitat către schimbător, de parcă aș fi știut că acolo se ascundea necazul. Și rezolvarea.

Am răsucit maneta așa cum era marcat pe nuca schimbătorului, menținând piciorul stâng pe ambreiajul decuplat. Vehiculul a luat-o înapoi iar eu m-am trezit când străbătea trotuarul că nu mă asigurasem.

Din fericire, la acele ore ale amurgului ori se lua cina ori mie nu îmi mai trebuia un necaz în plus. Traficul era și el rarefiat, astfel că am aterizat nestingherit în mijlocul străzii. Bineînțeles că nici nu semnalizasem.

Am cuplat în treapta întâi și am turat cât să-i dea impuls de a porni. În schimb, motorul s-a opintit, a tușit și s-a stins. Am trecut maneta schimbătorului pe “liber” și am reluat procedeul. Introdusesem într-a treia.

În spate cineva a claxonat, iar eu n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să cobor geamul și să-i fac semn să depășească. Am verificat în oglinzi și am mișcat-o de pe loc. Accelerarea și urcarea în treptele superioare au venit de la sine, atunci când zgomotul motorului devenise țipător. Exista un turometru în bord, însă nu știa să vocifereze.

După ce virasem în prima intersecție, am păstrat drumul drept, la o viteză medie, în funcție de circulația de pe traseu. Mă temeam să mă apropii de vehiculul din față, necunoscându-mi viteza de reacție, astfel că am iritat destui șoferi. “Atenție, utilaj greu!”.

N-aveam habar încotro mă îndrept, dar era timp din abundență până a doua zi la prânz să ajung în Colorado Springs. În condițiile în care aș fi depășit patruzeci de mile la oră.

Îmi propusesem să răzbat dincolo de suburbie, undeva la o autostradă care să mă călăuzească. Neplăcut era că nu cunoșteam ieșirea către ținta mea, ceea ce mă făcea să mă adresez trecătorilor.

– E în partea opusă, mi-a răspuns a doua persoană interpelată, având amabilitatea să consulte GPS-ul telefonului. Trebuie să ieși pe coridorul I-70 la o rută ocolitoare a suburbiilor, cea mai la îndemână fiind autostrada 470 și apoi să intri pe autostrada 87.

Nu m-ar fi putut ghida mai precis decât dacă s-ar fi urcat alături; prin urmare, încă trebuia să orbecăi. Speram să fie suficient combustibil, afișajul indica 21.5 litri.

Am traversat cartierele doar din instinct și căutând să mențin o aceeași direcție aproximativă, iar geometria străzilor îmi venea în sprijin, fiind desenate în linii drepte. La un moment dat am străbătut o zonă cu marketuri, stații de carburant și construcții industriale, după care un panou m-a avertizat de apropierea autostrăzii 470.

M-am mai liniștit. Crisparea din mușchii picioarelor dispărea cu fiecare milă înghițită, iar de ceva timp descoperisem și semnalizarea și luminile, astfel că deveneam un șofer în toată regula. Exceptând permisul de conducere.

La acest aspect nu mă gândisem. Nu luasem în calcul că aș putea fi oprit de un echipaj de poliție și acum, că-mi săgetase mintea, un potop de nădușeală mă invadase. Dacă nimeream într-o secție se năruia crezul meu, cursa pentru redescoperirea sinelui. M-am încurajat spunându-mi că depășisem zona locuită și riscurile descreșteau.

Călătoream printr-o porțiune cu dealuri, săracă în vegetație. Autostrada era formată din trei benzi pe fiecare sens. Alesesem să rulez pe prima, după ce evaluasem capacitățile mele în raport cu ale celorlalți driveri.

Urmăream să nu ratez întâlnirea cu autostrada 87, altfel m-aș fi relaxat. Erau foarte puține vehicule pe banda mea, de parcă aș fi beneficiat de propriul culoar de zbor. Găsisem și un post de radio care mă încânta cu o anume Lindi Ortega, dacă auzisem bine… Versurile melodiei erau înfiorător de apăsătoare, muribunde și în același timp spectaculoase prin trepidația ce mi-o inducea, tulburându-mi simțurile într-o melancolie densă:

When the sun has set, I will go dig up the dead
Lift their bodies from their graves
And I’ll lay them in my bed
To fill their hollow hearts
With all of my broken parts
And all the love that they were never shown
To all those who have lived and died alone

În locul literelor de pe indicatoare luaseră loc oase albite de timp și de neliniști. Apucasem volanul cu ambele mâini, cu palmele transpirate și abia am reacționat când mașina care m-a depășit s-a înscris pe banda mea și a ciupit frâna, apoi a rulat din inerție și iar a călcat-o scurt. Am redus cât am putut viteza, plăcuțele de frână au scrâșnit pe discuri, însă distanța era prea scurtă pentru a evita coliziunea. S-a auzit un zgomot de plastic și sticlă spartă, iar eu am inaugurat primul accident auto într-o stare de prostrație.

Cetățeanul neatent a coborât, îndreptându-se direct spre mine, fără a arunca o privire pagubelor. Așteptam să explodeze starea conflictuală. În locul acesteia, l-am auzit:

– Hatim, tu mergi cu mine.

Care va să zică, mă prinseseră din urmă! Fusesem urmărit de la bun început?

– Tu cine mai ești?

– Prietenul tău și al lui Nabil. Trebuie să încetezi goana către nicăieri. Vii cu noi. Acum.

– Nu cred.

– Poftim?

– Nu cred că vin. Ceva mi se anclanșase la nivel decizional, coroborat de faptul că începea să mă calce pe nervi frecvența cu care mă găseau.

– Avem o misiune împreună. Lasă mașina aici, se va ocupa fratele nostru.

De pe locul pasagerului din dreapta a coborât o a doua persoană, un ins neras, cu mutră aspră. Abia acum l-am privit cu luare-aminte pe cel care-mi vorbea: trecut de patruzeci, uscățiv, cu riduri adânci și o mică depigmentare pe obrazul drept.

– Nu mai vin cu voi nicăieri. Cel puțin deocamdată. Lasă-mi un număr de telefon, am să vă caut eu.

Mi-a părut că se luptă să-și păstreze controlul. Între timp, celălalt se apropiase, ajungând de partea cealaltă a botului mașinii mele. Au schimbat priviri.

– Nu te putem lăsa aici. Nu mai poți circula cu mașina asta. Radiatorul e spart.

Chiar așa, cât de grav arăta? M-am extras de sub centura de siguranță, pe care undeva pe traseu învățasem să o folosesc, și am ieșit din habitaclu. Un vehicul a trecut în viteză, claxonând, făcându-mă să-i simt suflul în imediata apropiere.

Mda, spoilerul era spart și cioburi de far zăceau pe carosabil, dar asta era tot, nu știu ce radiator spart văzuse el. M-am văzut luat și condus către mașina din față.

– Haide, să ne grăbim.

Am ripostat, smucindu-mă, făcând un pas înapoi. M-am întors, nimerind înaintea celuilalt individ.

– Fă cum îți spune. Nabil te așteaptă.

– Dă-te la o parte, arabule.

Ceea ce am citit în ochii celuilalt însemna furie amestecată cu rătăcire. M-a împins cu un gest puternic.

– Nu tu comanzi aici!

Mă lovisem de laterala mașinii. De-acum eram în legitimă apărare. L-am apucat de tricou și l-am răsucit, făcându-i vânt pe capota portbagajului.

– Vedeți-vă de treabă!

Le-am întors spatele și m-am îndreptat către vehicul. Un nou bolid a trecut razant, cu viteză amețitoare. Am deschis portiera, înfigându-mă în scaun. Speram ca motorul să pornească și a făcut-o la prima cheie. Poate că lucrurile nu erau așa neplăcute.

Dar erau. Pe latura pasagerului unul din ei s-a insinuat cu un obiect cilindric în mână. Ceva cu un ac în vârf. O seringă. Din stânga mea, pe geamul deschis, mâinile celuilalt căutau să mă imobilizeze. Am dat din membre necontrolat, însă mișcările mi-erau limitate. L-am mușcat.

Cel cu seringa încerca să-mi fixeze antebrațul, în timp ce din spatele meu brațele îmi cuprinseseră torsul. Eram răsturnat în scaun, mi-am scos picioarele dintre pedale și le-am interpus. Cu dreptul am apăsat antebrațul stâng al celui din fața mea, presându-l în spațiul dintre scaune după ce făcuse pârghie cu spătarul. Un țipăt a marcat durerea și faptul că mai câștigam câteva secunde, căci s-a dat în spate iar brațul cu seringa a apucat cotul lezat. Însă mâinile celuilalt urcaseră și-mi apăsau traheea, ceea ce mi-a sporit panica. Nu-l vedeam, știam că e acolo, pe jumătate intrat pe geam, am izbit cu pumnii în întuneric. Dreptul a nimerit, și a nimerit bine, undeva în zona pometelui, făcându-l să-și ia membrele de pe mine. Stângul a atins rama ușii iar durerea m-a invadat până spre cota leșinului. M-am lăsat pe spate, cu tălpile împingând în agresorul din mașină, răsucindu-mă pe cot, conștient că n-o să reușesc a porni vehiculul. Brațul drept a împins din inerție portiera întredeschisă într-un moment când celălalt doar se sprijinea, cu o mână pe obrazul lovit. Un pas înapoi și tot ce s-a auzit a fost sunetul trupului în contact cu bolidul care survola pe lângă noi. Isteria frânelor și a cauciucului pe asfalt au survenit imediat după, concomitent cu proiectarea trupului departe pe carosabil.

Am înghețat, cutremurat de groază. Undeva în semiîntuneric un corp zăcea împroșcat pe jos, iar eu iscălisem execuția. Individul din dreapta rămăsese țintuit, însă în continuare nu aveam cale de scăpare. Dacă nu din mâinile sale, cu siguranță din mâinile legii.

Nu mă puteam preda. Am profitat și l-am izbit cu forță cu ambele picioare, în cap și piept, împingându-l din mașină. Seringa îi căzuse din mână, iar el se chircise lângă prag. M-am prelins pe scaunul pasagerului și am ieșit la aer chiar când se ridica într-un genunchi. L-am apucat de umeri și l-am apăsat în roata din față, lovindu-l în cap cu pumnul teafăr. Și încă o dată, apoi l-am aruncat în rigola de la marginea drumului.

Din față se auzeau voci, țipete. Un strigăt de femeie a răscolit abisalul nopții. Am mers aplecat până la mașina celor doi și am ridicat capul deasupra capotei. La cincizeci-șaizeci de yarzi era oprită pe șosea mașina ucigașă. Alte două erau pe loc în spatele ei și un grup de câțiva oameni era concentrat undeva în apropierea barierelor de separație a celor două sensuri, în locul unde nenorocirea deschisese portalul către lumea de dincolo.

Trebuia să mă retrag cât mai era vreme. Am cercetat porțiunea vălurită din dreapta șoselei. O zonă mai mult aridă, cu vegetație compusă din tufișuri. Nu conta, era singura direcție de ales. O ultimă privire în jur. Agresorul rămas în viață rămăsese întins, pe jumătate năucit. Mi-am înșfăcat bagajul, căci nu trebuia să las urme. Pe lângă faptul ca aveam nevoie de orice obiect. Piciorul stâng a călcat pe ceva, era chiar seringa. Nu știu cum și de ce, dar am ridicat-o și am aruncat-o în rucsac. Apoi m-am lăsat pe vine și am mers câțiva pași, coborând pe un mic povârniș. Terasamentul drumului era puțin supraînălțat în raport cu relieful pe care îl traversa. Odată ce am ieșit din mica rază vizuală, m-am ridicat și am început să alerg, pierzându-mă-n întunericul complice.

A încerca să dormi pe o canapea, într-o pâclă de tutun și multă rumoare împrejur, nu era o realizare la îndemână, totuși Seth reușise să se odihnească. Prinsese și conforturi mai rele, ca de pildă pe solul umed și rece, sub podeaua unui Jeep Wrangler. Asta într-o țară baltică, la jumătatea toamnei…

Așa că își refăcuse forțele, adăugând un mic dejun alcătuit din omletă cu brânză, șuncă, ciuperci, garnisit cu ceai și banană. Era gata să regândească algoritmul.

Decisese că nu avea niciun rost să bată străzile la întâmplare. Cum ar fi judecat Beau? S-ar fi ascuns la nesfârșit din calea tuturor? Ar fi putut alege să revină în Portland, sătul de atâtea indispoziții…

Sau se putea îndrepta spre Kansas City, la acea Jaclyn Smith? Unde n-ar fi găsit decât o altă momeală din partea islamiștilor…

Seth gândi că putea să marșeze pe această a doua posibilitate, în ideea de a le dejuca planurile celor care stăteau la pândă. Chiar dacă Beau n-ar fi sosit acolo. Dar încă mai putea încerca un lucru…

Contra a două bancnote de zece dolari obținuse permisiunea de a folosi telefonul fix din local. Aflarea numărului de telefon al Departamentului de Poliție Portland i-a fost înlesnit de tânăra angajată cu care făcuse înțelegerea, oferindu-i „suportul” Google și de acolo s-a interesat de o legătură la secția la care activa Friedman.

– La ce divizie, vă rog? întrebase operatoarea.

– Detective Division, a mers pe ghicite Seth, după ce consultase diviziile afișate de site-ul poliției.

– În ce problemă?

– Spuneți-i că Beau Saintgeorge vrea să ia legătura cu el.

– Rămâneți pe fir.

După treizeci de secunde în care s-a întrebat dacă fusese începută detectarea locului din care telefonează, un glas a vorbit pe o tonalitate seacă:

– Friedman.

– Aici partenerul lui Saintgeorge.

– Cel care l-a ademenit să părăsească orașul? Cine ești dumneata?

– Poate singurul prieten. Numiți-mă “vărul din străinătate”, dacă vreți. Știu că a promis că sună…

– Mda, s-a grăbit să răspundă Friedman, a promis și la promisiune s-a limitat. Ai vreo știre pentru mine? Pe unde sunteți acum?

– Prin teritoriile montane. S-ar putea să revenim. Pare cam sătul de excursii.

– Da? Acoperiți o întindere mai vastă? Mi-l poți da la telefon?

– Aș face-o dacă nu m-aș feri de el cu acest apel. Voiam să vorbesc cu dumneavoastră în privința securității sale atunci când va reveni în Portland. Se teme că va fi lipsit de paza poliției și că ar putea fi în continuare țintă, dacă nu s-a soluționat cazul. Sau e închis, atentatorul prins?

– Și vrei să-ți declar toate acestea ție personal, nu? Unei voci de nicăieri, al cărei posesor nu vrea să se identifice și care poate fi oricine. Inclusiv atentatorul.

Bingo! Poliția nu aflase nimic în plus. A continuat să-l asculte pe inspectorul tot mai nemulțumit:

– Aș prefera să mă întrebe el toate lucrurile. Ce e cu telefonul său de e închis? Sper că Saintgeorge e în stare bună…

– Nu știu în ce măsură l-ați cunoscut ca fiind extrem de orgolios. Nu va recunoaște niciodată că are nevoie de ajutor. E foarte probabil ca atunci când se întoarce să nu vă mai contacteze.

Seth spera la o replică gen: “dar a făcut-o deja”. În locul acesteia a venit răspunsul franc:

– În privința protecției nu prea am ce face. Va trebui să-și poarte singur de grijă. Până la urmă, s-ar putea să fi fost vorba de un eveniment izolat, disparat. Noi n-am identificat vreun motiv pentru care el să constituie ținta unui atac criminal. Totuși, aș prefera să stau de vorbă cu el.

– Trebuie să ajungă și la Walters…

– La cine?!

– Medicul său… terapeutul…

– L-a schimbat?

– Pe cine?

– Pe Curtis.

– Mda. Și acesta a fost unul din motivele pentru care a ales călătoria. Avea nevoie să se detașeze. Am înțeles că medicul îi fusese impus.

– Nu îl poate înlocui după bunul său plac. Va trebui să se prezinte la cel care a fost recomandat de neurochirurg. E o întreagă procedură birocratică iar cheltuielile sunt acoperite de către stat. În plus, are mare noroc dacă nu va fi internat într-o clinică, spre a fi supravegheat îndeaproape. Încă nu i-au fost semnate hârtiile de liberă circulație. Știe asta?

– Ăă… o să încerc să-l conving atunci… deși are de gând să-și încerce norocul și în altă parte.

– O face pe cheltuiala proprie, dar numai dacă actualul medic își dă acordul. Sincer, mă cam îndoiesc. În concluzie, când va fi aici?

– Două-trei zile ar trebui. Mulțumesc că m-ați ascultat.

Convorbirea se încheiase. Dacă Friedman nu jucase teatru, rezultatele erau triumfale. Dar Seth devenea tot mai convins că Beau nu-l contactase pe Friedman.

Amănuntul cu medicul se înfiripase necultivat în prealabil, spontan, iar acum obținuse un nume. Și încă o pistă de verificat. “Curtis” și “cabinet terapeutic” i-au afișat două rezultate pentru Portland de către Google.

– Sunt un apropiat al unui pacient al dumneavoastră care a lipsit la ultimele ședințe, Beau Saintgeorge se numește.

Secretara se trădase, exclamând:

– E cu dumneavoastră?

– Vrea să ia legătura cu doctorul Curtis. Se poate?

– Sigur. Așteptați.

– Ce este, a intervenit ceva? Acum o jumătate de oră am vorbit, sunteți împreună? El unde este? s-a repezit medicul să afle.

– Dacă a intervenit ceva față de ce ați stabilit? a prelucrat Seth ideea, întinzând plasa.

– Da, ce s-a întâmplat?

– Nimic, totul a rămas așa cum ați hotărât. Cu o mică marjă de întârziere, dar fără urmări.

– Nu poate întârzia, cursele astea circulă după orar. Doar dacă pierde autobuzul. Dar cine sunteți?

– Colegul de călătorie. Nu s-ar fi încumetat la acest drum de unul singur.

– Sau, cu alte cuvinte, cel vinovat de renunțarea la terapie. Mă tem că nu ești în asentimentul meu.

– Cred că sunt de acord. Mă gândeam să-l însoțesc până la capăt, singur ar fi prea dezorientat.

– De aspectul acesta poți fi sigur. Atunci condu-l, te rog, tu, da?

– O voi face. Numai că e atât de încăpățânat încât vrea să realizeze totul singur. Să-și demonstreze că e pe picioarele sale, că se descurcă…

– Mda… Eu i-am rezervat un loc la o cursă Greyhound. A spus că e singur. Aveți o mașină închiriată, puteți sosi amândoi?

– Putem încerca. Sau în caz că nu-l conving, măcar să-l urmez de la distanță. În ce loc e întâlnirea și la ce oră?

– Păi… e autogara Greyhound din Colorado Springs. N-am timp să-i caut adresa dar o găsești pe internet. Tot acolo găsești și orarul, sosește mâine, cu autobuzul de 12:20. În regulă?

– Perfect, mulțumesc.

Câteodată, ajutate de noroc dar și de fler, inspirație, lucrurile se înlănțuie cum nu se poate mai bine. Seth tocmai aflase că are un răgaz ceva mai mare de o zi până la potențiala întâlnire cu Beau și tot atât interval în care să-i poarte grija. Dacă arabii îl reperau între timp…

Am fost inexistent, apoi am înviat; și în această inexistență vie mi-am consumat moartea, pentru ca dincolo să mă bucur de tihna lipsei existenței.

Ziua douăzeci și opt

Moarte. Abominabilă prin șocul, cruzimea cu care-și face apariția la un pas de ființa ta, neverosimilă prin felul în care n-o poți înțelege. Dincolo de ea, inexistența e ceea ce rămâne. O rămânere într-o dimensiune la care nu ai acces până ce tu însuți nu vei ajunge acolo prin același fenomen dizolvant al naturii universului.

O beznă teribilă mă înconjurase pe colinele acelea sumbre și prăfuite. După ce m-am acomodat, căutasem să țin o direcție paralelă cu autostrada, pe care trebuia să o traversez undeva într-un punct, pentru a scurtcircuita bucla care se făcea către ruta 87. Am făcut-o cât mai repede, căci altfel m-aș fi îndepărtat de ținta vizată. Dincolo am regăsit același relief colinar. Mă poticneam și mă prăfuiam, însă nu trebuia să mă plâng, era mult mai bine decât să fi întâlnit urcușuri pronunțate.

Ceea ce tocmai trăisem mi-era cu neputință de catalogat. Era greu de identificat o trăire similară, o panică transformată în groază, la rândul ei transformată în turbate secvențe în care adrenalina pompează pentru a compensa handicapul împrejurării în care te simți copleșit. Mă zbătusem, luptasem pentru a rămâne la suprafață aici în lumea reală, o lume redusă pentru câteva nemuritoare clipe la un platou din anticamera Morții.

Pe care o îndepărtasem, dar care-mi lăsase un amar gust de fiere. Speram să fie pe fond nervos și migrena ce-l acompania să migreze de pe capul purtătorului după cele două reprize de vomă consumate.

Socotisem câteva mile bune străbătute, mai bine de un ceas de mers. Ajunsesem leoarcă de transpirație, iar modul acesta nu prea îmi crea avantaje în relația cu persoanele de care aveam nevoie pentru a-mi atinge scopul. Și deveneam din ce în ce mai convins că parcursul acesta nu mă apropia defel, dimpotrivă. Trebuia să ies la o stradă circulată, indiferent care ar fi fost.

La început mă bântuise teama că voi goni ca un apucat, cu sirene urlând și elicoptere pe urmele mele. Un fugar cu nu mai multe șanse de a evita captura decât un iepure aflat în vizorul vulturului. După ce trecuse șocul momentului, am pus mâna pe frâiele rațiunii și am judecat: nu mă văzuse nimeni dintre participanții în trafic. Poliția avea să constate prezența a două mașini și a două persoane, dintre care una era victima decedată. Cealaltă avea să-și vină în fire, dar oare atunci ar fi relatat exact cursul evenimentelor? M-ar fi indicat pe mine ca răspunzător pentru accidentul mortal? Mult mai probabil nu, căci interesul era să revin în ograda lor, a fârtaților lui Peder. Eu în locul său aș fi declarat că avusese loc o coliziune ușoară, iar că persoana s-a dezechilibrat când s-a aplecat în habitaclu prin spațiul geamului coborât, trăgând de portiera întredeschisă. Șoferul mașinii care îl acroșase nu avea nicio vină, circula pe banda lui. Mă rog, era o versiune proprie, menită să-mi îndepărteze temerile, condiționată și de nădejdea că arabul nu se va lăsa orbit de furie și nu le va descrie portretul meu robot.

Până una alta nu se consemnaseră nici elicoptere, nici mașini, nici urmăritori cu câini.

Cred că trecuse miezul nopții când, după marginea unei coline, am întrezărit linia șerpuindă a unei șosele și profilul câtorva clădiri. Am atacat povârnișul cu forțe regăsite, însă tot mi-a luat vreun sfert de oră până la reintegrarea în civilizație. Deși, cu aspectul pe care îl prezentam…

Dar ceea ce speram s-a întâmplat. Și anume o benzinărie regeneratoare. Nu, nu mă gândeam la a-mi face plinul cu ceva compuși de profil.

Am studiat-o pe măsură ce mă apropiam. În stânga era magazinul de aprovizionare plus casele de încasat, în dreapta un minibufet cu vreo cinci-șase mese plus două canapele. Chiar și la ora aceea exista ceva mișcare, doi tipi obosiți, învăluiți într-o perdea de fum tabagic și o pereche tânără cu rucsacuri montane uriașe. Cu toții m-au măsurat din priviri când am intrat, așijderea scenelor din filmele western, când un străin intră în Saloon. “Păziți-vă, sunt vânător de recompense, pe capetele voastre s-a pus un premiu!”. La care ei și-ar fi scos Colt-urile din tocuri și m-ar fi ciuruit: “nu ești decât un sclav fugit de pe plantație, cine a mai văzut un vânător de recompense negru?”.

O chelneriță plinuță, dar care compensa prin drăgălășenie, m-a salutat, iar eu m-am așezat la cea mai îndepărtată masă. La câțiva metri, în spatele unui paravan, am descoperit și principalul meu centru de interes: toaleta.

Am comandat o friptură cu garnitură de cartofi și o bere, mi s-a părut că era meniul de bază și până la servirea acestuia am făcut o vizită în spate.

Locul era curat iar eu am purces la operațiunea de curățare. De fapt semi. M-am dezbrăcat până la brâu și m-am aranjat cât am putut de bine în micul lavoar, nederanjat de nimeni. Am îmbrăcat penultimul tricou curat, nu înainte de a-l da printr-o apă pe cel de pe mine și aruncându-l într-o pungă, unde mai degrabă ar fi râncezit decât să se usuce. Dar încercam să mă gospodăresc cât mai eficient. Cum de bărbierit o făcusem în casa lui Arash, la final m-am privit în oglindă și nu arătam deloc rău. Am aruncat și un strop de parfum și de-acum chiar mă puteam apropia de oameni la mai puțin de doi metri.

Când am revenit, tocmai mi se aducea tava. Făcea șase dolari cincizeci iar eu i-am lăsat opt, primind un gingaș “mulțumesc”.

Porția de cartofi a fost generoasă, iar carnea întremătoare; berea, în schimb, s-a terminat cam repede, însă n-am îndrăznit să mai cer alta. E-co-no-mi-e.

Am încercat să trag cu urechea la cuplul așezat la o masă distanță, în stânga mea. Fondul muzical al câtorva boxe conectate la un player nu m-a lăsat să prind idei clare. Am auzit pomenindu-se “excursie”, “cazare ieftină”, “Breckenridge” sau “Arapaho National Forest” ca și cuvinte cheie în itinerariul lor. Cum ultimele două erau substantive proprii, am zis să fac un sondaj.

– Scuzați-mă, m-am adresat, Colorado Springs e în direcția Breckenridge?

Tipul s-a întors cu fața, răspunzându-mi natural, într-un mod în care parcă se scuza:

– Absolut deloc… De ce, vrei să ajungi acolo?

– Mă gândeam… de fapt spre Aspen, dar voiam să-i fac o surpriză cuiva și să-l invit pe neașteptate.

– O fată, nu? a zâmbit el cu subînțeles, în timp ce prietena s-a luminat la chip. Era drăguță, cu gropițe în obraji. – Dar nu te folosești de telefon ca să afli ruta?

– Sunt mai retro, când îmi propun călătorii montane caut să renunț la tehnologie; mă folosesc de un strict necesar, de un minim, la granița confortului.

A reacționat cu înțelegere, încuviințând.

– Să aprinzi focul din cremene și să dormi pe un pat încropit din frunzișul arborilor. Da, da, întocmai ca Bear Grylls în episoadele sale de supraviețuire.

Nu eram sigur dacă mai înregistrasem numele personajului, dar am îmbrățișat ideea:

– Cam așa ceva… Dar la scară mult mai redusă. Mulțumesc, scuze pentru deranj.

– E ok.

Au reînceput discuția în timp ce eu mă întrebam cum pot afla informații fără să rețin atenția. La ceilalți membri ai localului nu mai doream să apelez, iar afară era plină noapte.

– Vrei să ajungi în Colorado Springs deci?

Pardon?

Flăcăul se răsucise către mine și mă chestiona.

– Nu ești cu mașina, nu?

– Cum ai dedus?

– Încălțările ălea nu arată ca și când ar fi stat numai la pedale. Scuze, n-am vrut să ofensez. Ești un călător cu bagajul în spate, zic bine?

– Păi… și voi oare tot așa?

– Dar cu tehnologie, a răspuns el, arătându-mi smartphone-ul.

Au râs amândoi și i-am acompaniat. Poate păruse că mă ia peste picior, mi-am dat seama însă că nu era deloc așa. Dacă era o ironie, era una plăcută, deloc emfatică.

– Presimt că ai o propunere?

– Da și nu. Așteptăm o cunoștință cu o Toyota Hilux. Din păcate nu avem o rută comună. Însă te putem lăsa la un drum circulat, unde ai găsi mai ușor pe cineva care să aibă atenție pentru tine.

– Ziceți că din văgăuna asta mai greu?

– Trebuie să ieși la 470, centura care înconjoară larg împrejurimile Denverului; de acolo să găsești o mașină care circulă pe autostrăzile 85 sau 87, către Colorado Springs.

– Cred că urmează să vă mulțumesc. Dacă, bineînțeles, costurile nu sunt extravagante.

– Lipsa tehnologiei implică și lipsa economiilor, nu? s-a amuzat el.

Era haios. Dezvolt: era un tip carismatic, de pus în ramă. Speram ca tânăra să-l aprecieze așa cum orice bărbat trebuie apreciat, șters de praf și reașezat pe soclu.

M-au invitat la masa lor și după ce ne-am prezentat, le-am devenit arbitru, sau mai degrabă martor, într-o dezbatere începută pare-se mai devreme despre “alchimia spirituală”, așa cum botezase Coreen, prietena lui, înțelepciunea sufletului.

– Crezi că ești ceea ce ești prin ceea ce parcurgi citind și înțelegând, sau prin modul practic în care îți dezvolți realizările materiale, o casă, o situație, o afacere?

M-am bucurat că întrebarea nu mi se adresa personal, căci eu cu siguranță m-aș fi gândit la stabilitate materială. Nimerisem în mijlocul unei polemici atacând intelectul și exploatându-i raționamentul și percepțiile.

– De ce îmi etalezi o alternativă în care trebuie să exclud o situație și să mă rezum la cealaltă? i-a răspuns Dylan.

– N-am spus asta. Nu te-am forțat să alegi o variantă, poți la fel de bine să le îmbrățișezi pe ambele ori chiar niciuna. Și nu mai evita răspunsul.

– Nu te poți hrăni doar spiritual într-o lume materială. Realitatea e astfel construită încât e nevoie de mijloacele de subzistență, iar punctul lor comun, unitatea centrală în jurul căreia gravitează, este banul.

– Vezi? Ai pronunțat “subzistență”. Asta nu indică un nivel pretențios de trai, de alergare necontenită în goana după avere, ea reflectă gradul în care o persoană își asigură niște mijloace care îi asigură nevoile organice.

– Și de la caz la caz, sau dacă vrei, de la crez la crez, fiecare își stabilește orânduirea. Nu cred că poți judeca bucata spirituală a individului în funcție de cât de mult se zbate pentru creșterea stabilității materiale.

N-am avut de lucru și m-am amestecat, poate și pentru a nu părea idiot:

– Dacă muncești doar pentru a-ți păstra resursele la un nivel constant și nu pentru a încerca să le sporești, se cheamă că te plafonezi, nu?

– Nu este absolut deloc relevant ce se cheamă sau ce se spune, a replicat Coreen. Consideri că trebuie să ne măsurăm prin ceea ce apărem în ochii celorlalți?

– Opinia celorlalți poate fi un etalon… atât timp cât ești parte a mediului social.

– Vrei să te pliezi pe opinia celorlalți?

– Vreau să le dezvolt opinia corectă în privința mea.

– Un om nu poate avea opinii corecte ori greșite în ceea ce privește modul de viață, alegerile altui om, el poate, cel mult, să le ia ca atare. Pentru că nu trebuie să constituie o preocupare. Societatea de consum a creat structuri rigide, tipare care să ne țină cufundați, cu ochii orbecăind în opacitatea debilă pe care ne-o servește. De ce am sta să judecăm acțiunile altora în loc să citim o carte sau să privim cerul? Interesul mass-media e doar de a promova subcultura prin emisiuni așa-zise show în care fabrică și scoate în evidență anomalii sociale ale unor personaje dubioase, parvenite ori de nivel intelectual îndoielnic. Și despre cum să slăbim, deși suntem patria burgerilor, cu care am împânzit lumea, alături de Mc Donald’s și Coca Cola. Cea mai grasă națiune de pe glob.

– Mai corect, națiunea cu cel mai ridicată cifră de supraponderali raportat la numărul de locuitori, a intervenit Dylan. Cât despre bazarul de la tv… este o piață liberalizată, nu te oprește nimeni să comuți pe Hystory Channel.

– Nu vi se pare ca am deviat? am mai aruncat eu o vorbă.

– Pentru că există o succesiune, lucrurile sunt corelate. Nu mai avem timp pentru noi pentru că risipim timpul în favoarea unor elemente care anchilozează creierul, gândirea, personalitatea.

– Hei, închide televizorul ăla, i s-a adresat Dylan lui Coreen, alipind pumnii și desprinzându-i, a renunțare.

– Deci fiecare își clădește propria lume în funcție de considerentele personale, da? Eram eu cel care vorbea. – Sunt o fire practică, un spirit antreprenorial, rodesc ușor relații intersociale, toate acestea mă conduc către crearea unui sistem stabil în care să viețuiesc, da? Creșterea economică a individului nu cred că poate pune în balanță sau că e invers proporțională cu dezvoltarea laturii spirituale. Vrei să spui că pragmatismul e antagonic spiritualului?

– În măsura în care înlătură hrana minții și se concentrează doar pe nevoile organismului.

– Bun, atunci îmi rezerv timp și pentru citit, dacă la asta vrei să ajungi.

Coreen nu s-a înduplecat, certându-mă:

– Nu simplifica lucrurile în manieră de preșcolar, Beau. Alocarea unei bucăți de timp pentru lectură nu certifică bătătorirea potecii către descătușarea spiritului.

– Nici dacă te alimentezi cu scrieri specifice? am fost eu și interesat și rău.

– Coreen are predilecție pentru cărți despre spiritualitate, ezoterism, meditație, filosofie indiană, gnosticism, a explicat Dylan.

– Iar tu nu ți-ai asumat acel răspuns, a punctat ea.

Eram nelămurit.

– Ce e gnosticismul?

– O îmbinare a mai multor religii, în special orientale, împreună cu elemente de filosofie greacă. Această concepție susține că oamenii ar fi sufletele unei lumi create de către un Dumnezeu imperfect.

M-am încruntat. Suna ciudat.

– Curentul gnostic a fost considerat multă vreme drept surata coruptă a creștinismului, catalogat drept erezie. Una din ideile sale principale descrie lumea ca fiind defectă, o grăunță alterată a unui fruct. Dezbaterea dualității bine-rău are un rol aparte în doctrina acestui curent, se perpetuează întrebarea de ce există rău în Univers, dacă Dumnezeu reprezintă binele absolut? Religiile creștină și iudaică au indicat un Dumnezeu prezicător de catastrofe, prin urmare crud, răzbunător, așa că, în antiteză, gnosticii au căutat un Dumnezeu absolut, deasupra dumnezeilor religiilor existente, superior tuturor divinităților, care să nu se amestece în treburile de pe pământ.

– Dar dumnezeul islamic, Allah? El n-a propovăduit inegalități, dispute, subordonări?

– Te va mira, a intervenit Dylan, dar spre deosebire de Dumnezeul creștin, lui Allah nu i-a fost atribuită nicio reprezentare vizuală. Deoarece o atare imagine ar conduce la idolatrie, iar în religia islamică idolatria e interzisă.

Nu mă mai mira nimic. Eram ochi și urechi.

– Cartea sfântă a musulmanilor, Coranul, cuprinde revelațiile făcute de Allah profetului Mahomed, sau Muhammad în limba arabă – se traduce prin „cel demn de laudă” -, de aceea e considerată a fi însuși Cuvântul lui Dumnezeu. Preceptele care apar acolo reprezintă o conduită de viață spirituală pentru credincioșii musulmani și în același timp condamnă credința politeistă a creștinilor și evreilor, despre care se spune că și-ar fi falsificat propriile cărți sacre. Nu sunt în măsură să emit judecăți de valoare în privința a ceea ce propovăduiește o religie, a felului în care o face, comparativ cu alta, sunt de părere că orice carte sfântă are menirea de a deschide sufletul prin deschiderea minții. Nu cred că poți spune despre o religie că e mai bună sau mai rea. E important să pătrunzi profunzimile și să-ți împământenești niște centre de referință. Religia n-ar trebui dezbătută, mai ales în contradictoriu; religia trebuie nuanțată prin idei care vor sădi sâmburii deschiderii condiției noastre spirituale.

Coreen s-a oprit să-și clătească gura cu o înghițitură de bere. Apoi a reluat:

– Nu-ți pot răspunde strict punctual despre cuvântul lui Allah. Ar fi ca și cum am desprinde din manualul de istorie o acțiune a lui Napoleon și l-am cataloga în funcție de aceasta. Până la urmă, a fost Napoleon un conducător ambițios, echilibrat sau a fost un megaloman, ahtiat pentru extinderea unui imperiu prin care să-și mângâie orgoliul personal? Ca să revin, o să mă rezum la a prezenta câteva comparații între Coran și Biblie: primul spune despre om că se naște nevinovat, în timp ce Biblia aduce în evidență că urmașii lui Adam sunt născuți cu o natură păcătoasă. Pe de altă parte, Biblia îndeamnă creștinii să răspândească învățătura, lucru care trebuie făcut cu blândețe și teamă; pe când unele din surele Coranului sunt neiertătoare, violente chiar: „omorâți-i pe idolatri oriunde îi aflați… însă dacă se căiesc, împlinesc rugăciunea, atunci dați-le drumul…”. Deși există și un verset al Bibliei, în Evanghelia după Luca, în care Iisus, referindu-se la dușmanii care nu-l acceptă ca împărat, spune: „aduceți-i încoace și tăiați-i înaintea mea”. Poate că nu ți-am dat cele mai bune exemple, dar, repet, nu cădea în greșeala de a judeca o religie. Parcurge-o, pătrunde-o, apoi nu te opri, îndreaptă-te și către alte filosofii și pe măsură ce vei cunoaște o să descoperi că universul tău se ramifică, se situează la un nivel superior planului terestru în care îți debarci existența.

Făcuse o expunere minunată, îi sorbisem fiecare vorbă. Și presimțeam că nu sfârșise. În momentele acelea nu-mi mai păsa de nimic, tot ce-mi doream era să-i fiu spectator.

– Religia sau filosofia budistă vorbește despre reîncarnarea spiritului, despre noțiuni precum karma sau maya. Probabil ai auzit de karma, e un concept care consideră că fiecare acțiune are, mai devreme ori mai târziu, și o consecință. Ca o lege a firii, faptele bune se întorc, dar la fel și cele rele. E o idee mult mai complexă, eu doar ți-am schematizat. Referitor la maya, este o noțiune care propune ideea de a vedea lumea fizică precum o iluzie și că sensul poate fi găsit suprapunând peste percepția finită a acestei lumi realitatea infinită, acolo unde ar domni un spirit absolut, ce reprezintă esența tuturor ființelor și fenomenelor din lumea materială. Scopul filosofiei budiste, cu toate că această religie a cunoscut mai multe scindări, este de a îndruma pe calea iluminării. Aici, de exemplu, păcatul nu e privit ca o greșeală morală sau ca o infracțiune pentru care fiecare va fi judecat în fața dumnezeului, ci, mai degrabă, ca un pas greșit, o eroare impersonală, reparabilă. Prin urmare, nu e nevoie să existe un Mântuitor care să ierte. Iluminarea, înălțarea spirituală se dobândește prin meditație, prin atingerea stării de nirvana, repausul deplin, obținut prin contemplație, asceză, eliberându-te de suferințele realității fizice. Spre deosebire de preceptele creștine în care, după moarte, sufletul se înalță la cer, budismul neagă existența unui suflet individual, deoarece propagă această concepție că sinele nu este decât o iluzie. Coreen și-a îndepărtat o șuviță ce-i atârna pe frunte și a conchis: – Bineînțeles că s-au născut o sumedenie de idei pro și contra în lumea filosofică, dar cred că acesta e avantajul față de latura matematică, practică: oferă posibilitatea de a explora la infinit prin multitudinea de semnificații ce pot fi dezvoltate dintr-o noțiune generală.

– Ai adormit, m-a zgândărit Dylan.

– Aș asculta-o în fiecare seară…

Atât am putut spune. Dar pentru ea a însemnat un compliment care cred că a mângâiat-o într-un mod mult diferit decât dacă i-aș fi mărturisit ce priviri scânteietoare are.

– Mda, cu mine mereu se străduiește să-mi prelucreze spiritul pragmatic, terestru, să-l facă să observe dincolo de orizontul de la capătul străzii.

– Face pe neînduplecatul, dar ascultă cu plăcere. E absolvent de științe exacte și îi place să se țină tare, motivând că se păstrează înrădăcinat în sol…

– Căci solul ne oferă hrana, a punctat partenerul.

– Iar eu ți-am mai spus că „a motiva” nu e similar cu „a argumenta”.

– Pentru că argumentele sunt de ordin rațional, știu… Iar motivarea poate fi făcută și la adăpostul balivernelor.

– Ești un discipol sârguincios când vrei.

Doi oameni de poveste. Oameni care aveau capacitatea de a modela universul prin modelarea sinelui călăuzit pe spirala evolutivă. Mă simțeam insignifiant.

Visam la această lume a lor.

Și pe de altă parte încercam senzația că nu m-aș adapta unei alte realități.

Oare îmi va putea Coreen aduce un element în plus? I-am lansat întrebarea:

– Cine ar trebui să hotărască pedeapsa față de o greșeală capitală a omului? Divinitatea, soarta ori omul însuși prin justiție?

S-a uitat adânc în ochii mei, vrând să citească motivul pentru care mă gândisem la așa ceva.

– Te referi la o greșeală morală? Sau abaterile grave, infracțiuni, omoruri, violuri, șantaje, înșelăciuni?

– Nu știu… mi-a trecut așa prin minte… de ultimele se ocupă instanța de judecată, adică oamenii în sine…

– Printr-un cod de legi, da. Doar nu te-ai aștepta ca relele să fie pedepsite de sus.

– Dar la final? Vom fi iertați cu toții, indiferent de natura faptelor noastre?

– Păcatul și pedeapsa, pedeapsa și iertarea: reprezintă relații de cauzalitate. Hai să le alăturăm și să le luăm ca pe un ansamblu, pentru că una e generată de cealaltă: indiferent că se numește pedeapsă divină în religia creștină sau plată karmică în cea orientală, răul făcut se întoarce, așa cum se spune în limbaj popular; ceea ce, transpus la un alt nivel explicativ, își întărește semnificația prin vibrația născută din energia produsă de faptele sau gândurile care au rănit. Universul este circulat de vibrații, tot atâtea câte ființe vii există, căci fiecare dintre ființele capabile de mișcare produce energie, pulsează pe o frecvență personală. La fel și gândurile, ce, odată emise, vor persista în ceea ce s-a numit Universul Subtil. Prin felul în care pulsăm, atragem în sfera, în aura noastră elemente ce rezonează pe frecvențe apropiate, astfel apar prezențe, mă refer la persoane, care ne bucură și care ne vor însoți perioade întinse din viața noastră. Un gând urzind răutate, invidie, trădat prin gesturi cât de mici, va genera o reciprocitate a sentimentelor din partea individului vizat, reacția acestuia fiind o consecință a pornirii noastre.

– Scuză-mă, am întrerupt-o, iertarea cum survine? În momentul ispășirii pedepsei?

– Să fii convins că după executarea anilor de detenție după un omor prin imprudență, familia victimei te-a iertat instantaneu, m-a „lămurit” Dylan într-o nuanță care nu-mi era de niciun folos.

– Iertarea e un proces al căinței. Autoanalizându-te, conștientizând greșeala, făcând tot ce depinde de tine pentru a îndrepta; călăuzind gândurile, energiile către gesturi, fapte frumoase, bunătate, sinceritate. Acum întrebarea ta poate avea două perspective: iertarea venită din partea divinității sau iertarea din partea semenului căruia i-ai greșit? Pentru că iertarea din partea dumnezeului tău are loc în momentul în care tu însuți te întorci către tine, privind în interiorul sufletului tău, emanând simțăminte pozitive. Iertarea aproapelui este relativă, pentru că ține de modul cum rezonează conștiința acelei ființe. Iar o conștiință poate emite în splendoarea corolei unei flori sau în pământiul cărbunelui.

– Deci ține de cum ne cultivăm, cum ne îngrijim curățenia spiritului…

– Și de cum răspândim aura noastră pozitivă în realitatea înconjurătoare. Spune-mi, te simți împovărat?

Mi-a prins antebrațul și s-a concentrat pe expresia mea. Era foarte atentă. Voia să realizeze o conexiune, avea și capacități extrasenzoriale?

– Aș zice că ai reușit să mă pui pe gânduri. Mi-ai deschis noi unghiuri de privire, de judecată…

A schițat un surâs imperceptibil.

– Te-ai fi simțit oare împăcat dacă ai fi știut că totalitatea erorilor săvârșite într-o viață s-ar șterge de pe hard-disk-ul sufletului tău migrator? Crezi că așa se păstrează o conștiință curată?

– N-am habar. Cum?

– Încearcă să te analizezi la finele fiecărei zile, cercetează-ți judecățile, acțiunile și reacțiunile, deciziile, raporturile cu ceilalți, consistența faptelor, caracterul lor. Acordă-ți timp pentru meditație, detașează-te de încrâncenarea lumească. Omul nu e un mecanism, prin urmare e imperfect, predispus și influențabil. Iertarea înseamnă adaptare, profunzime, înțelegere.

– Atunci iubirea ce mai e?

– Descătușare?

Da, trebuia să fac abstracție de locul în care eram, să mă detașez și să caut să pătrund tâlcul acelor termeni înșirați cu înțelepciune. Pentru că dincolo de ei, exprimată prin ei, se găsea esența. În momentele acelea, Coreen nu îmi preda noțiuni, fragmente de teorie… Mă învăța să gândesc.

– Și împlinirea ce anume definește?

M-a invadat cu luminozitatea-i.

– Va trebui să afli singur, nu? Quo vadis – către ce te îndrepți? Află calea și vei afla și rolul.

Au fost câteva clipe în care fiecare s-a lăsat abandonat în inerții lăuntrice. Focalizând câte un punct din spațiul localului, ne-am refugiat ca pentru așteptarea unei sentințe mântuitoare. Personal, aveam nevoie de un decor la malul mării întru vindecarea convulsiilor unui eu oscilând între elemente ca “pedeapsă”, “abandon”, “regăsire”. Balansându-mă pe firul de ață la capetele căruia mă așteptau Seth și Peder, mi-era imposibil să-mi stabilizez ritmul.

Dylan a spart gheața tăcerii cu observații amuzante, dar n-am mai legat mare lucru. Depășisem de mult stadiul de “târziu”, începea numărătoarea zorilor, o oboseală paralizantă mă cuprinsese. Și, de o vreme, grija că nu voi ajunge la timp.

– Voi cât mai așteptați aici?

A verificat ora pe telefon.

– E aproape 5. Cam de acum încolo vom primi mesaj de la Laura.

– Șoferul e o ea? Ești în minoritate?

– Nu-i problemă, stau în spate. Mi-a făcut cu ochiul. – Voi fi regele canapelei. Dar stai liniștit, vom împărți domnia până la autostradă, m-a asigurat.

Mi-aș fi pus capul acolo pe masă, căci nu cred că mai eram în stare să ajung la canapea. Mă tot suceam pe scaun, trăgând cu ochiul către chelneriță, întrebându-mă când ne va da afară. Pesemne că păstraserăm un suficient avans prin efectul bacșișului, dar m-am simțit constrâns încă vreo jumătate de oră, până când am părăsit incinta.

Cunoștința era o tânără a cărei vârstă părea să se încadreze undeva între a lor și a mea. Cu trăsături drepte, rigidizate de fardul, rimelul proaspăt aplicate.

– V-ați înmulțit peste noapte? a chicotit ea către noi. După ce i-a îmbrățișat, s-a îndreptat către mine. – Bună, sunt Laura.

Plăcută, mai ales că a zâmbit. M-am străduit să-i răspund în aceeași măsură, deși îmi imaginam cum arăt.

– Să nu sforăi acolo în spate, mi-a adresat. Da?

Am moțăit până când m-au scos la autostrada 87, adică nu prea mult. Înainte să cobor, Dylan și-a scris numărul de telefon pe o batistuță nazală.

– Pe asta să n-o folosești nici în caz de extremă urgență.

– Am să trag cât am să pot de nas, i-am promis.

Răcoarea dimineții îmi cam dădea fiori, însă m-a întremat cât de cât în aproximativ jumătatea de oră în care nu m-a băgat în seamă nimeni. În cele din urmă un vehicul ocupat de doi inși a oprit, șoferul întrebând încotro. Contra a zece dolari a fost de acord să mă îmbarce până la capătul de nord al Colorado Springs, iar după ce am plusat cu încă cinci ne-am înțeles asupra destinației finale ca fiind autogara Greyhound. Cine știe cât timp aș fi pierdut căutând mijloace de transport și poate și mai costisitor…

Nu m-au întrebat prea multe, și-au purtat propria discuție, permițându-mi să mă odihnesc pe cât era posibil. Una peste alta, cam pe la orele nouă mă găseam pe South Weber Street, la numărul 120, locul în care peste câteva ore aveam să-l întâlnesc pe Curtis. M-am învârtit puțin prin împrejurimi încercând revigorarea, cu ceva mărunțiș am cumpărat două cornuri croissant și un pet de jumătate de litru de apă minerală, așezându-mă apoi pe o bancă în interiorul sălii de așteptare.

De restul timpului, am dormitat.

– Arăți ca un fugar, nu ca un excursionist.

Ha? Am deschis ochii. Constatarea fusese a lui Jasper Curtis, care mă cerceta pieziș.

– Odihna într-un confort auster tonifiază organismul, m-am adunat eu cu o explicație fără suport și fără legătură.

– Te vei gândi să renunți la salteaua patului de acum? Mă bucur să te revăd, Beau, mi-a întins mâna doctorul să mă ridice, după ce mă „pișcase” în prealabil. – Cum ești, care e starea?

– Obosită. De plictiseală n-am avut timp. Le iau acum?

– Stai să verific dacă nu le-am uitat. Oare unde le-am pus? a făcut el pe încurcatul, scotocindu-se prin buzunare. – A, uite-le.

Și mi-a întins câteva pastile de Wrigley’s.

Am izbucnit amândoi în râs.

– Mai am ceva timp la dispoziție, mi-a povestit după ce înghițisem adevărata pilulă. – Povestește-mi ce faci, cât stai aici…

– Nu foarte mult. Mă gândeam să o iau spre Aspen. Am făcut o pauză apoi am formulat: – Trebuie să reiau ședințele, știu.

– Mă tem să nu pierzi subvenția acordată de asigurările medicale. Să știi că nu te pot acoperi la nesfârșit.

– Săptămâna viitoare e bine?

– Să zicem. Unde ți-e colegul?

– Cine?!

– Cel cu care ai plecat în călătorie.

– De ce aș fi plecat cu cineva?

– Fiindcă e un mod natural, practic. Câteodată e nevoie de companie pentru a te urni. O să afirmi că ai făcut excursia asta de unul singur?

– De ce nu?

– Stai liniștit, nu te voi bănui de convingeri sexuale aparte dacă recunoști că ai un companion. De altfel, știu de la el.

– Poftim? El, cine?

– Nu cred că s-a recomandat. M-a sunat ieri dimineață, la puțină vreme după ce am vorbit cu tine. Era îngrijorat de căpoșenia ta, de faptul că voiai să călătorești încoace de unul singur. Crede-mă, încă nu ești în situația de a-ți vedea singur de grijă la mare distanță de casă.

Mă surprinsese. Care să fi fost, Seth, Peder – chiar înainte de a mă găsi acolo în centrul Denverului? Nu, ultimul nu era cu putință, apăruse imediat după. Trebuia să fi fost Seth. Dar cum îl găsise? Seth nu cunoștea numele lui Curtis.

– Și ce i-ai spus?

– Să te însoțească. Nu te uita urât la mine! Era cel mai înțelept lucru. Mai ales după ce trecuseși printr-o criză. Până la urmă tot pe cont propriu ai venit?

– Prin urmare știe că ne întâlnim aici?

– Îhm.

Autogara avea un amplasament pe două străzi. Fațada conținea birourile și o foarte mică parcare, în timp ce în spate era practic autobaza, locul în care staționau cursele de călători. M-am ridicat și am scrutat orizontul din penumbra căii de acces din față: câteva mașini parcate, nimeni în ele. Am privit apoi prin geamuri către spațiul din spate, acolo erau staționate două autobuze în jurul cărora mișunau mai multe persoane; în timp ce altele așteptau sub o copertină unde se aflau câteva bănci. N-am distins niciun Seth, dar asta nu însemna că nu putea fi pe undeva.

– Ai o mașină? l-am întrebat pe Curtis.

– Am închiriat una. E pe acolo.

Mi-a indicat cu mâna parcarea din spate.

– Ia-o, înconjoară careul și vino în față. Colegul meu nu te cunoaște. Sosește din dreapta și oprește peste drum, dar după ce depășești linia autogării. Te aștept acolo.

– Ce vrea să fie asta?

Avea un aer uimit. Am arborat o configurație liniștită.

– Că sunt capabil să mă îngrijesc singur. După cum vezi, am ajuns până aici fără probleme. Iar de acum, cu atât mai mult, dacă mi-ai oferit „poțiunea magică”. N-am nevoie de o dădacă, pe cuvânt.

A fost în continuare dezaprobator.

– Dar e absurd. Ați făcut atât drum împreună pentru ca pe final să-l abandonezi?

– Nu-l abandonez. O să-l regăsesc după ce ne despărțim. Ai spus că mai ai timp liber, deci mai putem povesti. Dar nederanjați, înțelegi? Prezența lui ne-ar stingheri, ești de acord…

– Vrei să pui mâna pe o ședință de terapie gratuită?

– Doar dacă n-ai aparatul de taxare cu tine.

– Ha ha. Bine, fie. Dar de data asta vorbești tu, ne-am înțeles?

Am ridicat din umeri.

– În măsura în care nu te limitezi la a da din cap.

– Ești un ciudat, știi Beau? a făcut el pe supăratul.

– Ești obișnuit cu specia asta. Ne vedem în zece minute, ok?

Ajutat de pomișorii ce străjuiau fațada, am cercetat zona din față stând în umbră. Am ieșit la vedere și m-am foit două-trei minute, cu mina unui om care n-are nicio treabă, după care am luat-o în dreapta, pe trotuar. Dacă era să mă culeagă cineva, acum ar fi fost momentul. Până la prima intersecție nu erau mai mult de douăzeci de yarzi, acolo am traversat și am revenit către autogară. O mașină a oprit în dreptul meu.

– Urci?

Era Curtis. N-am mai stat pe gânduri.

– Nu aici îți spusesem.

– Treceam pe lângă tine, ce era să fac?

Am lăsat-o așa. În timp ce a demarat, m-am întors și am privit în urmă.

– Te anunț dacă ne urmărește cineva, a zis el.

– Mergem la hotel? l-am întrebat.

– Dacă vrei. Ai altă idee mai bună?

– Undeva în aer liber. Dar nu în oraș.

– Hm… Nu prea cunosc… Dar cred că ți-ar prinde bine.

Eram cu ochii în stânga-dreapta, atent la tot ce se întâmplă. Așa am observat panoul publicitar pe care trona pitoreasca imagine a străzii unui orășel, de la limita căruia se ridicau în zare culmi somptuoase, apăsătoare chiar prin neliniștea datorată imediatei apropieri.

Manitou Springs.

– Dar acolo?

– Unde? La Manitou? Un moment… a încetinit, oprind lângă bordură, verificând pe telefon. – Doar șase mile pe Autostrada 24. E-n regulă.

Am ieșit din localitate. Șoseaua începea să urce lin, cerul era parțial vizitat de nori. Iar eu n-aveam niciun habar despre ce voi face după ce mă voi despărți de Jasper Curtis. Încercam să profit de compania lui numai pentru a mă distanța de Seth. Celălalt, Peder, avea să mă caute mult și bine prin Aspen.

– O să fie o primă ședință în natură?

– Așa ar părea. Să știi că, într-adevăr, te-ai gândit bine. Pacea naturii e cel mai influent stabilizator al echilibrului intern. Îți potrivește ceasul vitalității.

– Atunci hai să nu stăm în oraș. Putem găsi o zonă panoramică deasupra localității?

A găsit-o. După ce a înconjurat o culme alpină și a escaladat un munte până spre cota cea mai înaltă a șoselei: Artist’s Point, Punctul artistului, un loc la cotitura unei serpentine, din care puteai îmbrățișa cu privirea ținutul până departe spre șes.

– Pare că a meritat ocolul, am constatat mai mult pentru a nu-i da răgaz să vocifereze. Urcușul fusese anevoios și destul de lung.

A desfăcut un recipient cu apă, dregându-se de parcă s-ar fi cățărat pe picioare, apoi întrebându-mă din gesturi dacă doresc și eu. Am negat.

– Mda. Arată bine priveliștea. Aduce ca un loc propice introspecției, fuziunii cu sinele, revelării acestuia. Meditația yoghină îndeamnă la alegerea acestor căi de retragere din aglomerarea urbană și regăsire în mijlocul vegetației și a reliefului montan.

– E ceea ce am experimentat atunci la monitorul acela? i-am răspuns cu ochii pierduți în zare.

– A fost doar o microstructură a unui amplu fenomen care vizează tehnici de respirație, concentrare, relaxare și introspecție, etape ale căror parcurs urmărește disciplinarea minții în scopul construirii unei armonii interioare. Prin dezvoltarea ei sunt suprimate acele elemente uzurpatoare care au ținut spiritul înțepenit, împingându-l să lâncezească, atrofiindu-l.

– Aici simți că te energizezi prin simplul fapt al privitului.

– E un orizont cu bogată influență asupra percepțiilor senzitive, asupra stimulării simțurilor. De ce ai plecat, Beau?

– Din Portland? Ți-am spus că aveam nevoie de schimbarea decorului. Trebuia să dau socoteală cuiva?

– Ai plecat în căutarea răspunsurilor.

– Care erau îngropate sub un bolovan, într-o pădure. E un reproș, o acuză, urmează prelegerea?

A naibii natură, nu era în stare să dezamorseze starea de iritare crescândă.

– Greșelile tale sunt că nu asculți sfatul nimănui. Mai ales al persoanelor abilitate.

– Îmi vorbești prin prisma statutului profesional…

– Profesional, ar trebui să mă limitez la dialoguri care să nu depășească gradul de convenționalism dintre medic și pacient. Crezi că supărându-te pe constatările, recomandările unui examinator și deopotrivă apropiat, îți păstrezi un punct echilibrat al rațiunii, al judecăților conforme, corecte?

Nu ne priveam direct, eram amândoi pierduți în depărtarea cu ton de perfecțiune.

– Mă gândeam că, odată ce ne-am desprins de strictețea cabinetului, vom deveni mai dezinvolți.

– Dar nu prin procedee distructive, Beau.

Auci. Avea dreptate. Încă o dată.

– Ce rol are partenerul tău? Nu te întreb cine e, e doar un nume. Cum v-ați întâlnit, ce încearcă să obțină?

N-avea de gând să înghită povestea cu doi școlari într-o tabără de vară la munte? Cumva, într-un anume fel, m-a făcut să relatez:

– O cunoștință din trecutul pe care nu-l mai am. Căreia se pare că îi pasă, că vrea să ajute la regenerare prin tehnici proprii.

– Ați colindat munte după munte? N-ați atins și zone civilizate, n-ați vizitat pe nimeni?

– Nu. Pe cine să vedem?

– Știu eu? De exemplu, ați fi putut avea amici comuni, despre care el să-și imagineze că pot contribui la regăsirea amintirilor tale. Oameni care au însemnat ceva la un moment dat.

Mai bine zis, oamenii care m-au însemnat.

– N-am plecat să vizităm orașe.

– Știi că sub această replică se ascund două ipoteze, cea care admite că ați ocolit așezările de orice natură și cea în care, nehotărât, eviți să dai un răspuns clar, circulând pe granița dintre adevăr și eludarea acestuia, ceea ce ar însemna că presupunerea mea a fost corectă.

Vederile mele peste întinsul statului Colorado se cam împăienjeneau.

– Ce ți-a venit să mă descoși?

– Preferi să te complici în loc să răspunzi la obiect. Acest fel de a răspunde trădează nesiguranță. Dacă n-ai avea nimic de ascuns, n-ai ascunde.

– Am descoperit că-mi plac complicațiile, doctore. Cred că sunt o persoană complexă.

– Oamenii pe care i-ai întâlnit ți-au stratificat convingerile acestea?

– Da, de fapt am ținut prelegeri în fața unor săli pline, la finalul cărora fiecare și-a spus opinia despre mine. Așa mi-am aflat caracteristicile.

– Ha ha… Ironia, derâderea ca mod de autoapărare. Te ajută să te reechilibrezi cât timp arbitrul te numără până la zece. Și de ce fugi de partenerul tău? De fapt nu el te urmărește, nu?

Mă gândeam de unde luase exemplul cu număratul, din box parcă, și de aceea ultima întrebare era s-o primesc în plin, cât să fac o nouă figurativă cunoștință cu podeaua.

– De-a ce ne jucăm aici?

– Ești nesigur. Murdar pe încălțări și pantaloni. Te uiți foarte des la șosea, la serpentinele de sub noi. Ai cearcăne, ești palid, te-ai agățat de balustrada asta. Ți se observă oboseala chiar de jos, de la poalele urcușului. N-ai prea dormit azi-noapte, nu? De cine fugi de fapt?

– Nu mă poți ajuta, doctore.

– Sunt de partea ta, Beau.

– Așa au spus toți până acum.

– Cine sunt „toți”?

– Cei care trag de mine ca de o marionetă. Și acest protector apărut de nicăieri și indivizii aceia arămii… toți.

Ridicasem de un deget capacul cufărului misterelor mele. Dar nu cred că voiam să-l deschid la maxim.

– La cum o spui, par a fi două entități cu viziuni diferite. Fiecare încearcă să te convingă de ceva?

– Urăsc modul în care mă exploatezi. Și da, personalitatea mea fiind atât de complexă, s-ar părea că are două laturi aparte.

– Laturi care se exclud una pe cealaltă?

– Nu neapărat. Coabitez liniștit cu ele, asta nu se vede?

– E vreuna din ele apăsătoare, presează asupra confortului tău?

– Confortul ar fi când aș beneficia de o nouă amnezie, căci de când am început să capăt ritm, toate în jurul meu gravitează și se agită. Am nevoie de un nou restart.

– Cum sunt acești indivizi? Sau să-i numim „elemente”. Încearcă să-ți câștige încrederea, să te convingă de ceva anume? Sunt în conflict unul cu celălalt?

– Nu cred că se cunosc. Mi-au prezentat niște perspective. Despre mine, menirile mele… Cum sunt? Atenți, prietenoși.

– Atenția exagerată poate semnifica fațada unei false prietenii. Vor să obțină ceva de la tine?

– Poate. Nu știu. Vor să mă redescopăr.

– Cum au apărut? Ei te-au găsit pe tine, nu?

– Corect.

– Nu demonstrează că ți-au fost apropiați, dar certifică faptul că au legătură cu trecutul tău. Preferi pe vreunul în preajma ta?

– Încă nu-mi dau seama. Sincer, îmi doream să-mi pun ordine în minte la distanță de ei.

S-a aplecat pe balustrada de la marginea platformei. O jumătate de minut de tăcere.

– Hai cu mine, mi-a zis apoi.

– Unde?

– Pentru început, la hotel. Ocup o cameră dublă, așa că nu-i problemă.

– Nu-ți stric planurile de noapte?

– Acum, dacă voiam să agăț, s-au cam dus, ce-i drept… Pe de altă parte, tu ești mai puțin costisitor. Cred. Mănânci sandvișuri reci?

Am zâmbit și m-am răsucit puțin spre el. Mi-a întins palma pentru un hi5.

Nu visasem la continuarea asta, dar era o continuare. Căci încă nu prefigurasem un desfășurător după ce aveam a mă despărți de Curtis. Pe moment, mă puteam considera norocos: încă o noapte în care nu aveam de achitat chirie. Sper.

– Ne putem întoarce amândoi în Portland, la finele weekend-ului. Nu mă încurci cu nimic. Și nu te costă nimic.

– Probabil o să compenseze factura umflată a acestei ședințe de terapie.

– Probabil, a râs el. Din păcate, n-a putut fi înregistrată. A făcut o invitație către mașină. – Mergem?

– Sunt paturi separate? l-am întrebat în timp ce coboram.

– Ghinion, nu. Altfel cum aș fi încăput cu partenera?

– Aveai de gând să dormi în condițiile ălea?

– Ai dreptate, din punctul ăsta de vedere, cu tine am odihna asigurată. Dacă vei dormi în fotoliu.

– Nu putem trage la sorți?

– Sau în mașină. Serios vorbind, mă gândeam că aș putea să-ți fac loc la conferință. Dacă vrei.

– Despre ce e?

– „Dezbateri contradictorii medic – pacient și combaterea lor”. Cum sună?

– Fals.

– Ar trebui să te contrazic, tocmai pentru a da valoare enunțului. Ia te uită la individul ăsta unde a oprit!

Un vehicul trăsese pe banda noastră, dar cum spațiu nu prea era din cauza povârnișului, ocupase aproape toată lățimea. Șoferul era cu spatele, adâncit sub capotă și aruncase trusa de scule dincolo de linia continuă care interzicea trecerea de pe o bandă pe alta. O presimțire urâtă m-a cuprins, mâna stângă s-a ridicat către brațul lui Curtis, aproape l-am smucit în timp ce strigam:

– Atenție!

– L-am văzut! Îmi dai voie să conduc? Ce e cu tine?

Frânase și acum aștepta să urce două mașini înainte de a încălca reglementările, intrând pe sensul celălalt. Nu s-a abținut să nu-l avertizeze sonor pe individul neglijent. Claxonul l-a făcut pe acesta să se ițească iritat. Ce armă era aceea din mâna lui, pe care o arăta spre noi?

Luminosul fascicul ne-a orbit pentru câteva fracțiuni de secundă, m-am chircit în așteptarea proiectilului care să perforeze parbrizul. Instinctiv, am apucat volanul astfel ca, împreună cu o pedală de accelerație imaginară, să-i dezarticulez genunchii între cele două mașini. Stăpânul comenzilor s-a păstrat însă pe poziții, rotind volanul corespunzător, în celălalt sens, în timp ce vehiculul nostru l-a depășit cuminte pe cel staționat. Figura spână a unui ins îmbătrânit, purtând ochelari, s-a dezvăluit în totalitate. Mâna stângă ținea o lanternă subțire, de buzunar, dreapta manevra o șurubelniță.

Și cred că a înjurat când am trecut prin dreptul său.

– Te-ai smintit? a urlat Curtis. Vrei să-l omorâm?

Mă făcusem mic. Fusesem foarte aproape s-o comit rău de tot și numai prezența lui de spirit a împiedicat accidentul.

– Am crezut…

– Ce ai crezut?! Că suntem atacați la drumul mare?! Că ne aruncă o grenadă pe capotă?! La dracu’!

Era teribil de supărat. Imediat ce a găsit o porțiune de drum plat, pe un podiș ce lega două creste, a tras pe dreapta. A rămas acolo trei-patru-cinci minute fără să scoată o vorbă. O stare chinuitor de apăsătoare.

La un moment dat a vorbit pe un ton potolit:

– Ce se întâmplă cu tine, Beau? Ce ai văzut, ce ai trăit?

– M-am temut că e o capcană și cineva e pregătit să tragă.

– Chiar așa… Ți-ai imaginat că suntem într-o zonă de conflict unde întâlnești beligeranți la tot pasul? Ți-au revenit secvențe din Bosnia?

Mă servise cu un răspuns care îmi convenea, în condițiile în care preferam să mai păstrez povestea pentru mine.

– Tulburător de vii și apropiate. Am fost convins că se întâmplă ceva. Uf! Nu e bine… Sper să nu se înmulțească.

– Și eu sper. Va trebui să ne ocupăm și de latura aceasta.

Nu mă puteam opune. Am îngăimat un „îmi pare rău”. A schițat că „e ok”.

A pornit motorul și ne-am perindat pe drumul pe care veniserăm. Mai multe drumeaguri forestiere se căscau din loc în loc, în zonele în care pădurea își delimitase teritoriul. Spre deosebire de Punctul artistului, zonă săracă în vegetație, aceasta era o culme împădurită. După un timp copacii s-au extins atât de mult peste șosea încât luminozitatea se redusese vizibil. Și circulația scăzuse într-un ritm simțitor, rar mai întâlneai pe cineva. Parcă era ceva diferit față de când urcaserăm.

– Nu cumva am greșit drumul? l-am întrebat.

– Și eu am aceeași impresie. Cred că acolo, după ce am reluat, la prima bifurcație. N-a mai fost atent niciunul din noi.

– Eu, unul, recunosc că n-am mai urmărit indicatoarele de pe traseu.

– Nici nu erau prea multe. Ne-a prins prea adânciți în gânduri.

Din vina mea. Se părea că „ieșirea” mea îl deconectase oarecum pe Curtis, deschizându-i alte piste de urmărit. În privința tratamentului meu.

– Ce facem, ne întoarcem?

– Ar fi mai bine. Deși aș putea să verific pe GPS către ce ne îndreptăm.

Cât timp „butona” pe touchscreen-ul telefonului, am ieșit la aer. S-a uitat cu coada ochiului dar n-a zis nimic.

Era chiar mai tonifiant decât locul pe care îl lăsaserăm în urmă. Cu toate că nu exista câtuși de puțin acea deschidere exhaustivă, aici pădurea deasă de conifere, a cărei umbră asuprea lumina, reducând-o la firave licăre, era deopotrivă tonifiantă și terifiantă. Ozonând, implicându-se direct în sentimentele de autoliniștire ale observatorului, zgândărindu-l totodată prin adulmecarea fiorului nepătrunsului. Era punctul în care ea devenea stăpâna regatului montan, oferindu-ți o neînsemnată cale de acces printr-o lume de sălbăticie, de izolare.

– Nicio șansă. Nu-i pic de semnal, l-am auzit pe Curtis.

– Mai bine dă-te jos și bucură-te de farmecul dimprejur. Fă câțiva pași prin natura în adevărata ei esență, am explodat eu de exuberanță.

– O să ne prindă seara pe drum. Ce vrei să facem aici?

Nu-l mai auzeam. Pășisem în interiorul ecosistemului, printre tufe, rădăcini, urcând panta, adâncindu-mă yard după yard, de parcă undeva, acolo, mă așteptau originile regăsite.

– Hei, a venit vocea de jos, de animale sălbatice ai auzit?

– Am un pistol, m-am scăpat, comițând încă o gafă uriașă.

Chiar traversam un moment prost. Altă replică nu puteam găsi? Dar poate nu mă credea. Oricum, era în rucsacul rămas pe bancheta din spate.

– Ai ce?

– M-am gândit mai bine, am o suliță. E mai pe specificul zonei pe care o cuceresc!

– Să n-ai nevoie de o busolă, a bombănit el.

O dresesem. Mă găseam cu destul de mult deasupra, abia zăream argintiul mașinii printre trunchiuri, prin frunziș. Vocea însă răzbătea limpede, claritatea era impecabilă.

– Ai de gând să cobori? Ne întoarcem.

– Îndată. Lasă-mă puțin să mă ozonific.

Aer pur. Liniște. Natură intactă, nealterată de vietatea bipedă. Culorile poate că își pierdeau prospețimea, dar conturau un tablou evocabil prin potența difuzată prin globii oculari înăuntrul ființei. Eram pierdut în contemplare, pierdut în adâncime. Nu mai auzeam decât foșnetul, glasul ei recognoscibil, imperturbabil, diferențiindu-se evident de amestecul de timbre vocale propagate ca un susur de acolo de unde era oprită mașina:

– Ai făcut treabă bună, doctore. Te-ai împotmolit voit aici? Așteptai pe cineva?

– Crezi că pe noi?

– Voi fiind…?

– Cei care preiau sarcina. Dă-ne voie să luăm în primire subiectul. Unde l-ai ascuns?

– Subiectul? Vă referiți la Beau?

– Etapa a doua s-a încheiat. Periplul său prin realitatea cotidiană avea o durată limitată.

– Sunteți de la poliție sau…? Aveți o legitimație?

– De fapt, avem. Poftim.

Am perceput sunetul slab al unui motor. Am încercat să disting printre ramuri: din ce deslușeam erau două mașini acolo, iar o alta se apropia acum. Ce ambuscadă era asta? Cine mai dorea să mă obțină? M-am chircit după o tulpină solidă, atent la maximum.

Eram îngrozit.

– Ce legitimații sunt acestea? Fără fotografie, fără nume?

– Așteaptă.

O mică pauză.

– Vezi ce vrea individul care oprește lângă noi.

Liniște patru-cinci secunde. Câțiva pași ai cuiva.

– Te-ai rătăcit? Ce drum cauți?

– Drumul purificării prin sânge.

Peder! Glasul său! El? Aici? Dar cum?

– Stai, stai! Atenție, are un pistol!

N-a existat zgomot, n-a existat ecou. Doar prăbușirea unui corp. Și reacția lui Curtis, adăpostindu-se după capota portbagajului:

– Ce mama dracu’? Beau, stai acolo!

O altă armă a scuipat o serie de gloanțe. Distincte de această dată, înfigându-se în tabla mașinii nou-apărutului. Câteva înjurături ale uneia dintre cele două voci necunoscute, apoi acalmie. M-am mișcat, căutând să prind un unghi care să releve tot cadrul. Am călcat pe un vreasc iar trosnetul mi-a înghețat apele care curgeau pe mine puhoi.

O siluetă aplecându-se în spatele unei portiere. Încă două focuri. Replica în surdină, care a sunat scurt și pregnant ca fâsâitul presiunii dintr-un cauciuc. Câteva momente de tăcere. O deplasare alertă. Un motor ambalat. Mașina din mijloc încercând să se desprindă, să rupă barajul ce o zăgăzuia. Demarajul, trecerea pe lângă vehiculul din față, pocnetul înfundat de tablă percutată, un viraj larg, necontrolat. Ieșită de pe suprafața carosabilului, mașina lui Curtis s-a afundat pe panta ce se întindea în stânga drumului.

S-a auzit zgomotul unei prăvăliri, zgomot repetat de metal lovind obstacole, de metal contorsionat. Și nimic altceva. Nimeni nu l-a urmărit, acum spațiul devenise liber între siluetele automobilelor care o flancaseră.

Am fost singurul martor al căderii, căci înălțimea îmi permitea să vizualizez dincolo de nivelul șoselei. Mi s-a părut că văd un braț mișcând în zona ușii din partea șoferului, ușă atârnând nelalocul ei. Apoi flăcări au luminat decorul. M-am ridicat în picioare, lipit de trunchiul arborelui, încercând să disting mișcare, supraviețuire, viață. Pierzând din atenție ceea ce se întâmpla pe drum.

Mașina din spate a luat avânt, repezindu-se cu toată forța obținută din scurta distanță în spatele celeilalte. S-au produs puternice sunete din plasticul spoilerelor lovite, din sticla farurilor spărgându-se, iar ținta vizată a smucit, mutându-se de pe loc. Provocatorul impactului s-a repezit din mașină direct către dușmanul cu arma cu amortizor, încercând să-l surprindă rănit sau măcar năucit. A alergat într-o poziție ușor aplecată, cu pistolul ridicat, trăgând focuri din mișcare spre locurile din față. A observat portiera din dreapta deschizându-se, a mai găurit un geam cu un glonț după care s-a aruncat, făcând o tumbă, oprindu-se după roata din partea șoferului, căci nu l-am mai văzut. În schimb l-am remarcat pe Peder, dacă el era, ieșind pe burtă prin spațiul creat, privind pe sub mașină. Și-a îndreptat brațele, a țintit și tot ce am auzit a fost strigătul dureros al celuilalt. Cred că Peder a mai tras o dată. Apoi s-a ridicat, a ocolit mașina și a mai executat un foc.

– Hatim!

Neîndoielnic, el era. Se uita în sus. M-am dat în spatele arborelui, speriat, căutând un loc în care să mă pierd. Coasta se arăta abruptă, totuși câțiva yarzi mai încolo, înclinația părea mai moale. Dar nu aveam curaj.

N-am îndrăznit să fac un pas.

L-am auzit mai aproape, chemându-mă din nou. Cred că intrase în pădure și cerceta. Mi-am strâns umerii și mai mult, făcându-mă una cu trunchiul.

Atunci a bubuit.

Combustibilul mașinii lui Curtis a explodat, sunetul înfiorând timpanele, iar flăcările au început dansul lor rocambolesc. Imediat, mirosul de cetină arsă a împânzit decorul.

Miniatural decor al iadului.

– Hatim, cei doi voiau să te introducă în laborator! Te-ar fi luat cu ei! Nu mai aveai nicio șansă de a fi liber vreodată! Coboară și hai să mergem!

Nu i-am răspuns. Nu-i puteam răspunde, paralizat, trăiam clipe apocaliptice, mi-a revenit în memorie imaginea tabloului „Triumful morții”, în care armata de schelete slujitoare ale lumii de dincolo treceau populația umană prin metalul săbiilor, al sulițelor, al coaselor, într-un genocid al rasei umane.

– Hatim, nu trebuie să te temi, ți-am dovedit! Ce am făcut a fost pentru protecția ta! Vino!

Mă îngrozea gândul că în curând avea să mă apuce de guler, să mă tragă acolo, în teritoriul ororilor. Și nu mă puteam împotrivi. O durere ascuțită îmi săgeta partea stângă. Nu era durerea plăgii unui glonț, era durerea terorii palpabile, atât de aproape încât îi simțeai gustul, mirosul.

– Nu mai putem aștepta, Hatim! Vor veni mașini de intervenție! Va trebui să pleci și tu! Mergi la Pine Tree Hotel în Colorado Springs, întreabă de Peder Thomsen! Te voi aștepta!

Incendiul mistuia natura.

Incendiul mistuia în mine.

A mai vorbit o dată, vocea era mai îndepărtată acum:

– Eu cobor, nu mai e de stat aici! Nu mai ezita nici tu! Gândește-te la tot ce ți-am arătat până acum și revino!

Am mai stat câteva secunde, dar nu era o așteptare a rațiunii, ci una a instinctului. Apoi am privit după trunchi.

Era vâlvătaie mare, adunase în ghearele ei ramurile joase, uscate ale brazilor, iar de acolo avea să se întindă cu repeziciune. Nu se zărea nici urmă de Peder, să se fi tupilat după mașini?

Trebuia să fug. Cu spaima secătuindu-mi energiile, m-am aruncat în susul pădurii. Călcam crengi, rădăcini ivite pe sol, de câteva ori m-am împiedicat. Transpirația îmi curgea șuvoi, un gust acru îmi umplea gura, scuipam o salivă închegată. Când panta s-a înăsprit, am urcat de-a bușilea, opintindu-mă, agățându-mă de fiecare ciot ieșit în cale. Fuga fricii, fuga spre nicăieri.

O sirenă în depărtare, atunci când suisem câteva etaje bune, într-o acustică perfectă, părea că se apropie de mine. M-am oprit o clipă, încercând să disting. Nu se vedea nimic, nici măcar focul, „semnul de carte” din acea înlănțuire de nimicitoare evenimente.

Am reluat deplasarea, sus și în dreapta, calea cea mai accesibilă. Trebuia să mă îndepărtez cât mai mult, temându-mă și de eventualitatea planării unui elicopter în zonă. Într-un târziu cât o eternitate am atins culmea. Avea o bucată netedă, puteai circula pe lungimea ei la adăpostul câtorva copaci nu foarte înalți. Și în același timp puteai studia ținutul. În jos, pe celălalt versant, pădurea se rarefia, existând câteva luminișuri în care se zăreau cabane. Trebuia să le evit și să găsesc un traseu care să mă ghideze în siguranță către… către ce?

Am observat un găvan între două încrețituri, care se întindea lin cât puteai pătrunde cu privirea. Din loc în loc se profilau lespezi, bolovani foarte mari. Speram să nu împiedice la coborât. Am luat-o la vale, sărind, lunecând, dislocând ramuri pe jumătate îngropate. Nu mai simțeam foame, sete, oboseală, eram atent doar la cum mă strecor, menținându-mă la adăpostul umbrei coroanelor.

Rocile nu erau așa anevoios de străbătut, m-am convins îndată ce am ajuns la primul grup. Un mănunchi de vreascuri arse lângă un pumn de cenușă mi-a dat de înțeles că locul nu era chiar nevizitat. Poate că treceam drept un turist, dar graba și mai ales murdăria de pe mine indicau un comportament cel puțin atipic. Aici, la un munte distanță de trei crime și o mașină în flăcări.

De ce plecase Peder pe jos? Cu mașina s-ar fi îndepărtat mult mai repede, mai ales că motorul era funcțional. Ah, avea spatele făcut praf, plus găuri de gloanțe. Dar oare pe numele său era înregistrată? Mă îndoiam.

Trei morți și tot atâtea autovehicule. Asta ar fi îndreptat investigatorii pe niște piste greșite? La asta să se fi gândit? Ar mai fi avut timp să gândească într-un mod coerent, logic? Dacă da, era genial.

Tipul geniului diabolic. Acum mă aștepta în Colorado Springs? Cum de mă găsise? Îl trimisesem la Aspen. Era imposibil să dea de mine. Îmi agățase vreo „chestie” care să emită pe o anumită frecvență?

Ideea asta m-a umplut de sudori reci. M-am oprit și am cercetat lucrurile de pe mine. Nu avea când s-o facă decât atunci când făcusem duș. Din nefericire îmi pierdusem bagajul, ars împreună cu mașina, așa că nu puteam afla cu exactitate.

Și odată cu bagajul pierdusem pistolul, pierdusem seringa…

N-am găsit nimic în hainele pe care le purtam, deși am cercetat fiecare tighel mai gros, am palpat centimetru cu centimetru de țesătură. Plus încălțările.

Ni-mic.

Poate că în rucsac s-ar fi aflat răspunsul.

Ei bine, curiozitatea aceasta putea constitui un motiv pentru care să-l caut. Pentru că și cu o zi în urmă, ieri, în Denver, mă găsise într-un mod pe care l-am luat drept intuitiv. Și dacă-mi aminteam, nu-mi oferise explicații. Deci?

Ieri, în Denver… Parcă trecuse o epocă. În ce thriller cu accente tragice jucam… Abia acum mi-au fugit gândurile de la persoana mea la nenorocirea petrecută. Doctorul Curtis nu mai era!

Poate singurul om în care să-mi pun încredere. Un prieten, așa cum afirmase el. Deși, judecând la rece, nu cred că nutrisem vreun sentiment de apropiere. Oare nu fusese numai speranța mea în neutralitatea unui ins pentru care eu reprezentam obiectul muncii și interes de studiu?

Curtis fusese urmărit? Cine erau cei doi? Avea dreptate Peder când spunea că scopul acestora era să-mi taie contactul cu civilizația?

Hm, poate că da, altfel nu-mi explicam. Dacă oamenii aceștia țineau cu tot dinadinsul să mă găsească, au monitorizat convorbirile lui Curtis și i-au luat urma, acesta conducându-i la mine. Au așteptat cuminți să vadă mișcările noastre și au acționat la momentul oportun, atunci când ne abătuserăm pe un traseu necirculat. Dacă n-ar fi fost ghinionul acesta, cum s-ar fi derulat? Dar dacă Peder ar fi apărut înaintea lor? Poate Curtis ar trăi acum…

Continuam să merg la vale, mai abătut, mai adâncit în frământări. Cu cât mă îndepărtam însă de scena morții, cu cât trecea timpul, se asimila nepăsarea, uitarea față de ceea ce se întâmplase. Unde era umanitarismul din mine? Conștientizam situația, hidoșenia, gravitatea ei, cu toate astea impactul emoțional se estompa, tinzând către zero. Unda de șoc ar fi trebuit să-mi inducă senzații extreme. Însă, dacă retrăiam momentul, ce se petrecuse cu mine? Mă temusem pentru mine însumi, nu mă îngrozise moartea unor persoane, mă îngrozise că puteam muri eu. Prin urmare, ce eram, ce zăcea înăuntrul meu? Un conglomerat de personalități disjuncte, ale căror atitudini, reacții oscilau într-o gamă largă, de la previzibil la impredictibil? Puteam judeca rațional și puteam centra rațiunea în jurul unor considerente personale? Eram lipsit de sentimente, gravitam în jurul unui punct totalmente egocentric, fără balizele unor simțăminte de afectivitate, empatie? Era acesta portretul unui asasin?

Eram Hatim Mughal, spiritul răzbunător, achitând nedreptățile unor națiuni cu prețul sângelui? Fărâma lucidității unui Beau Saintgeorge afectat de vicisitudini contrabalansa cumpăna unor crezuri condamnabile de legile creștinismului? Aveam să mă despovărez vreodată de sarcinile zbuciumului interminabil? Din punctul de vedere al celor care operaseră pe mine Hatim sau pe mine Beau, fusese un experiment reușit? Ce așteptări aveau, în ce doreau să mă transform?

„Ahoy!”, și-a făcut loc o strigare dinspre culmea din stânga. Am tresărit speriat, închizând sertarul intern, recompunând contactul cu realitatea. Un el și o ea îmi făceau cu mâna de la o înălțime suficientă.

Pentru o clipă am crezut că sunt Dylan și Coreen. M-am oprit, privind atent, nelămurit. Era o avertizare sau un salut? M-am uitat împrejurul meu, nepregătit pentru o invazie de polițiști ori de pume. Ce-mi transmiteau cei doi?

Continuau să agite mâinile. Am ridicat și eu dreapta, într-un gest reținut.

– Mergi către pârâu? a țiuit un glas.

Eram tentat să ridic din umeri, însă un reflex m-a făcut să strâng pumnul, cu degetul mare ridicat.

– Drum bun! s-a mai auzit.

Nu-mi mai doream astfel de spaime. Sau era un semn montat de la un nivel mult superior, prin care mi se refăcea priza cu solul, cu lumea?

Deci acolo jos curgea o apă. Putea însemna și prezența populației. Trebuia să aduc cât mai aproape de imaginea unui călător montan. Am căutat pe marginea lizierei de copaci o ramură viguroasă, care să-mi permită s-o folosesc pe post de toiag. Cred că obiectul respectiv era singurul meu reper în conturarea profilului dorit.

A mai durat vreo cincisprezece minute până la poale. N-am întâlnit pe nimeni. La cât era de lat, pârâul putea fi sărit cu ușurință de un săritor în lungime neprofesionist. M-am așezat pe o lespede la soare, descălțându-mă. Cu picioarele în apa rece ca gheața, m-am întins pe bolovan, luând cerul în priviri și nădăjduind că prin apă nu circulau somoni grași și nici vreun grizzly nu-și rezervase loc pentru cină.

Abia acum am realizat cât de obosit eram, ce foame mă lovise. Trebuia să alung astfel de imagini dușmănoase.

Dincolo de pârâu se înălța o nouă culme, mai aridă și mai stâncoasă. Dacă aș fi ținut cursul apei, probabil aș fi coborât în Manitou. Era oare suficient un munte ca să mă scoată din aria crimelor? Hai totuși să mai fac un efort. Altfel aș fi ajuns prea repede la Pine Tree Hotel, dacă reținusem corect numele.

Până atunci însă, m-am dezbrăcat și m-am întins în râuleț, ignorând faptul că încă eram încălzit. Crezusem că mă acomodasem cu temperatura, odată vârâte picioarele, însă contactul corpului cu apa mi-a secerat respirația. M-am ridicat instantaneu, străduindu-mă timp de un minut să respir regulat. Apoi m-am așezat din nou.

N-am rezistat mai mult de câteva zeci de secunde, totuși am repetat procedeul de câteva ori, până m-am simțit curățat pe cât permiteau condițiile. Am ieșit apoi pe o bucata de rocă, în căldura soarelui de după-amiază, încălzindu-mă cât timp mi-am scuturat bine de praf pantalonii și mi-am spălat Nike-urile și tricoul de pe mine, deși „spălat” era un termen cam pretențios.

Atât civilizația cât și natura nu trebuiau să strâmbe din nas în prezența mea, nu?

Dacă stăteam să mă gândesc, nu-mi imaginam cum se descurcau, în filmele în care acțiunea se concentra în jurul unui fugar cam pe întreaga lor durată, persoanele care intrau în contact cu eroul, erou care se presupunea că poartă aceleași haine zile la rând, iar de spălat nu putea fi vorba. Adică, ar fi trebuit să colcăie nori de muște în jurul său. De aceea filmele sunt ficțiune, iar realitatea spune că lumea se ferește de inșii cu aspect de vagabond, murdari, urât mirositori.

Cu tricoul ud încă, am purces la cățărat. Mi-am ales drept repere aglomerările de pietre mari, în jurul cărora vegetația era săracă și permitea un suiș lesne. Am păstrat bățul, dacă nu pentru a mă apăra de fiare, măcar să îndepărtez șerpii. Cum ar fi fost să pier sfâșiat sau otrăvit cu venin într-o văgăună?

Firesc, s-ar răspunde, după calea pe care am apucat-o.

De jos păruse o ascensiune mai comodă, nici lungă, nici abruptă. Am găsit un traseu care înconjura muntele, ieșind din drumul razelor solare, dar conul de umbră sub care am intrat mi-a convenit în ideea că răcoarea avea să-mi păstreze prospețimea. Pe latura cealaltă am întâlnit primele efecte ale intervenției omului. De la poale până spre culme se reliefa o rută, o potecă ba rulând drept, ba șerpuind, bătută bine de picioarele drumeților. Spre partea de sus a urcușului se pierdea într-o pădurice. Din câte am putut distinge, era folosită și pentru alergat. O alergare în ritm de cățărare putea fi ceva provocator. Mi-ar fi plăcut în alte condiții.

M-am apropiat căutând integrarea. Grupuri de două-trei persoane se zăreau în diferite puncte ale potecii, cele mai multe coborând. Am atins cărarea în punctul din care muntele golaș lăsa loc celui împădurit. Nu prea îmi dădeam seama cât ar mai fi de mers pe ea până sus. Dacă se ondula așa cum vedeam către vale, destul. Și nu cred că mai avea rost să continuu în sus. Acum mă puteam amesteca printre excursioniști. M-am înfipt în mijlocul cărării, călcând cu atâta apăsare solul de parcă până acum m-aș fi aflat în imponderabilitate.

Din imediata apropiere s-a auzit brusc mișcare, m-am răsucit, cu bățul descriind un arc de cerc. De după un cot aflat la vreo zece pași, s-au avântat doi bicicliști coborând pe mountain-bike-uri. Nici nu m-au băgat în seamă, evitându-mă ca pe un obstacol natural, trecând într-o viteză care-ți dădea fiori. Am rămas cu ochii după ei, neluând în considerare că puteau apărea și alții.

– Trebuie să ai mare grijă la ahtiații ăștia de senzații tari, mi-a vorbit un ins care venea din aceeași direcție. Nu aștepta să te ferească ei, mai bine dă-te la o parte.

– Cred că mai bine aleg un drum necirculat, am răspuns întorcându-mă către cel care mă apelase. Arăta la vreo șaizeci de ani, părul alb dar bogat, obrajii roșii, destul de bine făcut în ciuda vârstei, cu umerii lați. Gambele ce se prefigurau sub pantalonii trei-sferturi arătau că tipul făcuse ceva sport la viața lui.

– Nu sunt așa mulți cei pe bicicletă, e interzis accesul. Dar, din când în când, își mai fac apariția câte unul-doi, din gama celor care a încălca regulile înseamnă adrenalină. În schimb, alergători întâlnești destul de des. Poftim.

De după aceeași cotitură se ivise un individ atletic, alergând într-un ritm adaptat pantei. În câteva secunde a dispărut din priviri.

– Destul de complicat să faci plimbarea asta printre alergători. Deși e destul de lată.

– Da, așa a fost imaginată Barr Trail de către arhitectul ei, Fred Barr. Îi știi istoria?

– Nu prea…

– Prin anii douăzeci, el a imaginat un traseu de cale ferată până sus pe platou, la Pikes Peak. Era un fervent admirator al decorurilor sălbatice, a conturat această linie care s-a întins inițial pe o lungime de opt mile, fiind extinsă ulterior la treisprezece. A fost o splendidă metodă de a călători prin natură, iar această activitate a decurs și după moartea lui, întinzându-se până prin anii șaizeci…

– Ați făcut drumul ăsta numai azi? l-am întrerupt, nevenindu-mi să cred că sosea de atât de departe.

– Aș vrea eu, a chicotit el. Nici vorbă, bineînțeles. Ca și tine, ca și majoritatea celor care urcă, doar până la Manitou Incline. Vrei să cobori pe Înclinație?

– Păi… mă gândeam…

– Dacă ai mai făcut-o, știi la ce să te aștepți. Mulți o urcă, deși înghite maxim de resurse fizice. Pentru că e mai facil coborâșul pe Barr Trail decât pe Înclinație.

– Nu mă gândeam să mă duc chiar până sus, am îngăimat, deși habar n-aveam despre ce e vorba.

– Atunci ți-ai ales un loc bun, suntem pe lângă punctul cel mai apropiat. Mai urci puțin și imediat răsare în dreapta, printre copaci.

– Așa am de gând, l-am asigurat.

– Drum bun, mi-a urat, făcându-mi apoi cu ochiul: – Pariu că ajung înaintea ta jos?

Nu l-am contrazis, am râs politicos. Și mi-a lăsat impresia că știe ce vorbește.

Printre copaci, printre copaci… Am ținut poteca instinctiv, până mi s-a părut că se lasă foarte mult în direcția amintită, pentru că imediat după cot se întindea o lungă linie dreaptă către stânga. Acolo am părăsit cărarea, lăsându-mă în voia sorții. Nu-mi dădeam seama peste ce trebuie să dau.

Însă am dat. După nici cincizeci de pași. Așa ceva, dar așa ceva era u-lu-i-tor!

Mă găseam undeva spre mijlocul unei cățărări mitice, de la pământ la cer, sau măcar la zeii olimpieni. Fie că priveai în sus ori în jos, impactul era amețitor, halucinant: o linie dreaptă imensă, o rută construită din traverse de lemn, foarte solide, asemănătoare celor pe care se sprijineau liniile ferate până la a fi înlocuite cu cele din beton. Spațiul dintre ele, cam cât distanța pasului unui adult, era acoperit cu pământ, pietriș. Părea o punte gigantică și abruptă, iar senzația era întregită de diferența de nivel care practic o comprima prin raportul lungime/înălțime, înălțând-o pe verticală. Arăta cutremurător, iar efectul vizual a fost fulminant, pielea încrețindu-se pe mine. Nu exista balustradă, nimic de care să te ții, nu-mi imaginam cum aș putea coborî altfel decât în picaj. Da, omul avusese dreptate: era mult mai convenabil pe dincolo.

Deși existau destui turiști care o parcurgeau, care m-au depășit văzându-și de drum, atât în sus, dar și în jos. I-am urmărit lăsându-mă pe vine, căci realmente imaginea mă covârșise. Iar când am mutat privirile de la ei, am realizat că pierdusem din vedere imensitatea.

Definiția imensității își găsea aici locul perfect: piscurile mai joase își arătau respectul față de această Înclinație a lui Manitou parcă aplecându-se, despicând o cale către ținutul muritorilor. Acolo, în vale, se oglindea Manitou Springs, iar dincolo, departe, foarte departe, probabil marginile statului Colorado. Și nici nu mă găseam în vârf…

Oare…

Da, nu putea fi altă alegere. Nu mi-aș fi iertat niciodată dacă nu încercam sentimentul cel mai adânc, de acolo din vârf. Am pornit într-un ritm îndrăcit, o cavalcadă a pașilor puși în mișcare de unul dintre puținele elemente capabile a-mi declanșa emoții. Aproape alergam, la un moment dat cineva a strigat „hei, mai ușor, o să-ți dai duhul”. Și totuși nimic nu mă putea încetini, trebuia să ajung acolo, trebuia să fiu sus!

Și am fost! Cu genunchii tremurânzi, cu spatele băltind… dar cu ce gust atunci când m-am întors și m-am încoronat rege!

Este celebră scena din Rocky, când la finele antrenamentului practicat prin metode poate arhaice, eroul, magistral interpretat de Sylvester Stallone, la capătul unei alergări neobosite prin cartiere mărginașe, avansează pe treptele Muzeului de Artă din Philadephia, sare, ridică mâinile în aer, după care execută câteva lovituri cu brațele asupra unui partener imaginar.

Am gustat acolo sus din potirul plin cu nectar al zeilor ce-mi dăduseră mâna pentru a mă așeza alături de ei. Tot ce era dedesubt era lume fizică, tot ceea ce mă înconjura era Absolutul. Desăvârșirea. Nirvana. Toți cei din jurul meu, tineri ori mai puțin tineri încercau trăiri asemănătoare, bucurându-se, făcându-și poze. Era o desfătare ce inunda porii, impregnând atmosfera cu efuziuni extatice. M-am preumblat printre grupuri, cu unii bătând palma, uniți în același simțământ comun al reușitei. Puțin mai târziu am întâlnit și tăblița:

Manitou Incline

Lungime 0,75 mile / 1,2 km

Înălțime 2000 picioare / 610 m

Către seară am ajuns la intrarea în oraș, după ce am depășit euforia, reînrădăcinându-mă. Am coborât pe cărarea lui Barr, amestecându-mă cu ceilalți. Ajunsesem vlăguit, doar mersul din inerție la vale salvându-mă de a adormi într-unul din corturile întinse pe traseu, ale celor pentru care escapada se prelungea mai mult de o zi.

Cu ultimii bani m-am aruncat într-un taxi, cu direcția Pine Tree. Decisesem că nu mai are rost să economisesc, să fug. Dacă Agenția venea după mine, atunci Peder, organizația din care făcea parte, erau singurele forțe capabile să mă păstreze pe o linie de plutire.

Șoferul m-a lăsat imediat după un colț de stradă, indicându-mi peste drum hotelul și întrebându-mă dacă să mă lase în parcare. I-am răspuns că e ok acolo și am traversat singur. Mai mult mă târam. Aveam în fața ochilor numai patul.

Printre zgomotele de fond cred că a fost și clinchetul deschiderii ușii unei mașini. Sigur a fost, pentru că m-am auzit strigat pe un ton molcom:

– Hatim. Aici.

De pe scaunul din stânga, Peder îmi făcea semn. M-am aruncat lângă el.

– O altă mașină? l-am întrebat. De unde le scoți?

– Asta e închiriată, a bătut el în volan.

– Și celelalte nu?

– Sunt și alte căi pentru a procura un autoturism, Hatim.

– Adică fără a te folosi de propriul nume. Sunt furate?

A dat din cap că nu.

– Sunt atâtea parcuri auto cu mașini radiate, gata de casare. Trebuie doar să găsești locul potrivit, să achiți pe loc, să le iei pentru piese de schimb.

– Bine, bine, și actele?

– N-o să le folosești în mod curent, ci doar atât cât e nevoie. Și nici obținerea unor acte nu e imposibilă. Țara tuturor posibilităților, nu? a rânjit el.

Am arătat spre hotel.

– Mergem?

– Te voi dezamăgi, dar nu. De fapt nici nu am rezervare.

– Nu? Atunci n-o poți face acum?

– Acum, că ai apărut, nu. Poate dacă te-aș mai fi așteptat.

– Nu înțeleg.

– Bănuiam că de data asta o să vii, Hatim. Ai judecat corect faptele derulate. Ai aflat că ei te caută. O vor face și mai perseverent, apelând la toate mijloacele. Așa că figura ta e obligatoriu să stea departe de orice cameră video, oriunde ar fi ea instalată.

– De aceea mă sfătuiești să nu intru în hotel? O să mă lași să dorm în mașină?

– Noaptea asta ne descurcăm cum putem. Deși cred că ajungem în locație.

– Care? Cea de unde am plecat?

– Poate.

– Ascultă, dacă devii iar misterios, mă dau jos și plec. Nu oriunde, ci acasă. Voi folosi cardul, nu-mi pasă că mă vor detecta. Și dacă mă vor căuta, le voi cere explicații. Îl am pe Friedman de la poliție, voi consulta un avocat…

Deși întunericul era total, doar mici irizații ale unui stâlp luminator emițând câteva dâre de lumină, mi-am dat seama că se întoarce și mă privește în ochi.

– Nici nu vei apuca să clipești atunci când vei dispărea. Nu va ști nici acest Friedman, nici alți oameni din jurul tău. Și nu e vorba că aș fi misterios, sunt alte raționamente aici. Până acum ai continuat să fugi de mine. E normal ca, bombardat într-un interval scurt cu informații contradictorii și mai ales de natura aceasta științifico-fantastică, alegerile tale să se rezume la a fi mereu pe fugă, pentru că aceasta e modalitatea instinctuală de a te pune la adăpost. Cred că am greșit și eu încercând să te inițiez, să-ți redobândești obiceiurile, tendințele, elementele definitorii ale caracterului tău pe care ei ți le-au șters. A fost prematur, m-am grăbit, ți-am cultivat îndoiala. Iar colegii mei au acționat nepotrivit cu tine, acolo, pe autostradă.

– Știi ce s-a întâmplat? Deja?

– Cel care a scăpat teafăr a fost reținut până în dimineața asta, însă n-a fost acuzat. Semnele, declarațiile au indicat victima drept unic vinovat. Conducea un autoturism ale cărui acte erau pe un nume fals, el personal nu poseda niciun act de identificare, a lovit din spate un vehicul care circula regulamentar, apoi nu s-a asigurat și nu a păstrat o distanță minimă față de cei care circulau cu viteză pe banda alăturată.

– Colegul victimei a făcut declarații împotriva victimei?!

– Ca să înțelegi, Hatim, a fost sacrificiul victimei pentru cei rămași în viață. S-a făcut vinovat el însuși, prin dubla neglijență comisă. Sacrificiul, Hatim, este un aspect care ne legitimează, ni-l întipărim genetic, pentru că, alături de credință reprezintă fundamentul existenței noastre. A dăinuirii.

Ciudată manieră de a vedea lucrurile. Ori poate că era corectă? Corectă nu legal, dar de o corectitudine morală care îndrepta lucrurile, scoțând de sub incidența pedepsei pe șoferul ucigaș, care nu avea de ce să fie găsit culpabil; destul că fusese fatalist, alegându-se cu o amintire ce îi va rămâne agățată ca o piatră de moară.

Deci ieșise cum sperasem. Poliția cel puțin nu era pe urmele mele ca principal vinovat.

– Pricep… Fiecare ia asupra lui…

– Te miră, fiindcă trăim într-o lume în care obișnuim să arătăm cu degetul înspre celălalt. E mult mai simplu să nu îți asumi, să te ferești. O trăsătură care desuetizează spiritul, îl reduce la o formă precară, primitivă. Aici se face deosebirea între lumea lor și lumea noastră. Bărbații noștri își asumă.

Doar bărbații?

– Atunci să lămurim aici toate întrebările lăsate fără răspuns, dacă ești de acord.

– Poftim. Întreabă, a reacționat el deschis.

– I-ai atacat pe oamenii aceia cu o armă. Ai tras primul, ai ucis un om, la naiba!

– Oare ei nu te-au ucis pe tine, Hatim?

– Nu știu cine m-a ucis, cum s-a întâmplat. Nu știu nici măcar cine sunt. Dar nu putea fi găsită și altă cale?

– Nu. Te-ar fi luat cu ei.

– Îi puteai amenința doar.

– Erau trei împotriva mea. Probabilitatea ca ei să scape de mine, în același mod, era mult mai ridicată dacă le-aș fi dat timp de gândire, de analiză.

– Erau doi!

– Pe doctor nu-l pui la socoteală?

– Spui că ar fi trecut de partea lor?

– Spun că era de partea lor, Hatim.

Partea a cincea

Oamenii care mi-au aruncat gânduri… cu ce m-au ajutat în alegerea unor stări influențându-mi calea, influențându-mi soarta, întortochindu-mă în viață?

– Pe naiba! Nu există așa ceva! Mergi mult prea departe cu presupunerile!

Iritat, am dat să deschid ușa. O mână m-a prins de umăr.

– Rămâi!

– Sau ce? O să mă împuști și pe mine?

– Nu fi ridicol! Rămâi și ascultă. Asta îți cer. Ai solicitat răspunsuri.

– Dar nu invenții.

– Ai răbdare.

Cred că s-a aplecat și a început să râcâie mocheta. Își căuta răgaz de născocit explicații?

– Ce faci acolo?

– Stai puțin. Nu-i așa ușor.

S-a opintit, ridicând picioarele, desprinzând o porțiune a mochetei și dezvelind o bucată din podea. A introdus o mână sub materialul ridicat, scoțând ceva de acolo. Mi l-a întins.

O bucată de carton într-o folie protectoare.

– Ce-i asta?

– Dovada.

Am desfăcut învelișul. Înăuntru am regăsit un dosar.

– Nu cred că văd să citesc aici.

– Ajută-te de asta.

A scos smartphone-ul, i-a activat ecranul luminos și mi l-a pasat. L-am deplasat pe suprafața copertei. Am deslușit imaginea unui cerc de culoare albastră, încadrând un cap de vultur deasupra unei steme sugerând roza vânturilor. Sau mai degrabă un arici de mare stilizat. Sub emblemă, în partea de jos a cercului scria United States of America. Iar în partea superioară, pe o bucată a circumferinței, se întindea: Central Intelligence Agency. Logo-ul Agenției.

– Un dosar CIA? am întrebat uimit.

– Îhm.

– Ca să-mi rămână amprentele pe un act secret? a fost prima idee care mi-a traversat mintea.

– Vrei să-l desfac eu? a întrebat Peder probabil zâmbind.

– Nu, e-n regulă.

Era voluminos. Am cercetat prima pagină. O pagină pe care am recunoscut-o, întrucât îmi mai trecuse prin fața ochilor, sub o altă formă. Titlul: Proiectul de remodelare a minții umane. Nume de cod: Anemona. Sub acesta, cu litere enorme, o mențiune clară:

Avertizare

Dosarul reprezintă proprietatea Agenției Centrale de Informații. Conținutul poate fi dezvăluit numai persoanelor ale căror sarcini oficiale necesită acces la aceste informații. Conținutul nu poate fi dezvăluit părții în cauză fără o autorizație specifică din partea Agenției Centrale de Informații.

Mai existau în pagină un spațiu pentru numărul de înregistrare al dosarului – spațiu necompletat, o directivă internă la care se făcea referire, un alt spațiu destinat instrucțiunilor speciale, de asemenea lăsat liber și o grilă care prevedea, bănuiesc, perioada activă a dosarului, grilă ce cuprindea cinci căsuțe: 60 zile, 1 an, 15 ani, 25 ani, Permanent. În josul paginii era tipărit: Foaie de control de retenție.

Am întors fila. Foaia următoare cuprindea o listă cu nume; diferite de cele ale subiecților între care fusese intercalat Beau Saintgeorge. Numele de aici erau cu totul noi pentru mine, în afară de unul: Hatim Mughal.

Brooks, Richard Ray – născut 1974, reținut 2005, 6-8 victime, condamnat la moarte.

Carpenter, Elmer Joseph – născut 1958, reținut 2002, 5-9+ victime, condamnat la moarte.

Gacy, Elio Scott – născut 1981, reținut 2008, 6 victime, sentință pe viață, decedat în 2013 în închisoare.

Marchena, Juan Pablo – născut 1969, reținut 2009, 10 victime, condamnat la moarte.

Mughal, Hatim – născut ?, decedat 2014 (ucis la locul crimelor), 5 victime.

Peterson, Chester – născut 1967, reținut 2005, 11-15+ victime, condamnat la moarte.

Wood, Caroline – născută 1962, reținută 2003, 5 victime, sentință pe viață, decedată în 2014 în închisoare.

– Aceștia sunt… criminali?

– Mulți dintre ei. Hatim Mughal a fost un luptător pentru libertate, care a luat hotărârea judecății în propriile mâini. Ceilalți sunt asasini în serie, sociopați, violatori mutilând victimele. O listă nedreaptă pe care te-au adăugat.

– Și ce s-a întâmplat cu ei? Adică, au murit singuri s-au li s-a administrat injecția letală, asta văd.

– Citește mai departe.

„Persoanele decedate au intrat în cadrul programului de cercetare-cunoaștere-dezvoltare. Obiectul studiului: analiza amănunțită a morfologiei cerebrale a persoanelor cu tendințe sociopate extreme, cu implicații grave asupra societății; analiza amprentei raționale și a factorilor care determină modificări biologice prin tulburări psiho-comportamentale.”

Obscura listă istorică a unor degenerați mintal glorificați și după dispariție! Dar să nu exagerăm. Cred că începeam să intuiesc despre ce era vorba.

– Aceștia au fost pacienții-sursă de la care s-a prelevat materie cenușie și s-a încercat prin diverse forme să fie aglutinată în structura cerebrală a celorlalți subiecți, pacienții-cobai.

– Da, cam așa sună esența. Foaaarte științific, din punctul lor de vedere.

– Vrei să cred că o să mă transform într-un monstru?

– Tu n-ai înțeles că libertatea ta e o fantomă, că ești scos la plimbare într-o lesă, atât timp cât vor considera ei că e necesar? După care te vor cantona iar în laborator, te vor ajusta și calibra astfel încât să ajungi la rezultatele dorite de ei, dar să acționezi în scopul lor, fără reacții neașteptate.

– Soldați controlați? Dar s-a mai încercat asta, nu?

– Se pare că, deși s-a intrat în epoca dronelor, nu s-a renunțat la această idee.

– Nu mă pot opune? Nu pot face cazul public și astfel ei să fie nevoiți să nege, să bată în retragere?

– Cu ce argumente?

Am agitat dosarul.

– Cu ăsta.

– Te-ar tăvăli cum nici nu-ți închipui. Asta dacă vei trăi îndeajuns ca să încerci să le ții piept. Puterea lor stă în puterea dezbinatoare prin care își consumă oponenții. Hatim, să te ferești întotdeauna de judecata oamenilor. Oamenii sunt influențabili, nesiguri, alterați de valori contradictorii, coruptibili. Nu te poți lăsa în voia lor, pe terenul lor, cu armele lor. Judecata corectă e numai judecata divină. Cea rostită prin vorbele Profetului: „Și pentru orice lucru ați fi cu neînțelegere, judecata asupra lui se află la Allah. Acesta este Allah Domnul meu, în El mă încred și la El mă întorc.” Allahu Akbar – Allah e mare.

– Mă ierți dacă nu sunt așa profund credincios și mă ghidez după legile lumii în care trăim.

– Hatim, legile lumii au fost cele lăsate de sus, acolo stau scrise povețele, poruncile, pedepsele. De ce nu pedepsește justiția pedeapsa morală? De ce se pedepsește gestul comis, nu și intenția? Intenția care ar fi condus la acel gest reprobabil, dacă nu ar fi intervenit un element al sorții, un element divin. Justiția judecă după dovezi, după probe fizice, nu de puține ori înșelătoare. Crezi că pedepsirea celor care comit atrocități prin detenție e suficientă? Ticăloșiile sunt astupate sub seturi de legi interpretabile, tolerante, la mâna unor judecători, jurați ale căror decizii implacabile sunt susținute pe aceste reguli imperative, adoptate în spiritul umanității, așa cum se afirmă. Sunt pedepsiți prea blând ucigașii, violatorii, cei fără putință de îndreptare, în schimb nesocotite decizii politice condamnă mii și milioane de suflete al căror ghinion e că sălășluiesc în ținuturi cu interes strategic. „Suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, nas pentru nas, ureche pentru ureche, dinte pentru dinte și rănile după legea talionului. Dacă, însă, cineva renunță la aceasta în semn de milostenie, ea va fi ispășire pentru el. Iar aceia care nu judecă după ceea ce a pogorât Allah, aceia sunt nelegiuiți.”

Pe undeva eram de acord… pe undeva… Iertarea și pedepsele judecătorești oscilau prea nelalocul lor, în funcție de puterea și influența politică, de puterea banului coruptibil.

– Sunt elemente în plus față de materialul de pe stick. Am dreptate?

– Văd și eu. Azi am intrat în posesia lui. Dar informațiile sunt aceleași, în plus sunt doar datele despre cei care au oferit „material didactic”.

– De azi? Nu l-ai primit la pachet cu omologul său electronic?

– Un dosar fizic e imposibil de extras. Nu e ca în celălalt caz, în care pirații electronici amenință la tot pasul, aici e alt nivel operațional. N-ai să vezi un dosar fizic părăsind sediul Agenției fără autorizații speciale.

– Și atunci cum l-ai obținut?

– Ai uitat de acest doctor Curtis?

Chiar uitasem, înotând în aceste noi detalii.

– Despre care ai afirmat că s-ar implica de partea lor. Cum ți-a trecut prin cap?

A indicat cu arătătorul dosarul.

– Provine de la el.

– Imposibil!

– Iar te arunci în combatere fără argumente, bazându-te numai pe ceea ce ți-a fost transmis, impregnat. Dacă lucrurile par a fi într-un fel, nu înseamnă că ele nu pot fi altfel. De aceea și refuzul, imposibilitatea de a accepta altă realitate atunci când se demonstrează că faptele nu sunt conforme cu ideile, încrederea, speranțele tale.

Dacă reacționam impulsiv, era trăsătura lui Hatim. Iar acesta era gândul lui Beau, care nu voia să-și asume. Câtă babilonie!

– Ok, explică.

– Nu am apărut întâmplător acolo în pădure, exact după cei doi indivizi. După cum n-a fost întâmplătoare nici rătăcirea drumului, căci altfel cum ați fi ajuns pe acea rută necirculată? Presupun că a motivat că a încurcat traseul.

– Ceva de genul. Puteam îndrepta asta dacă eu aș fi fost atent.

– Mă îndoiesc. Pentru că avea nevoie de un loc la adăpost în care să te predea în siguranță.

– Cui, celor doi? Nici nu-i cunoștea!

– Asta trebuia să auzi tu.

– E prea halucinogenă povestea asta.

– Aici nu te pot contrazice. Dar nu-ți mai irosi gândurile către energii parazite. Păstrează-ți concentrarea.

– Spui că a premeditat totul, că i-a adus intenționat acolo?

– Mi-ai spus ieri că ai stabilit un contact cu doctorul tău. Atunci când m-ai păcălit cu Aspen. Mi-a fost clar că în momentul acela a fost identificat locul din care suni.

– Am sunat de la un telefon public la telefonul său de birou…

– E același lucru. În ziua de azi nu mai contează, toate tipurile de comunicații sunt interconectate, supravegheate, iar datele stocate, compartimentate în baza unor termeni-cheie folosiți. Poate ai auzit de Edward Snowden?

– Nu…

– E un fost funcționar din sectorul tehnic al unor agenții ca CIA și NSA, unde a operat ca administrator de rețele. Datorită nivelului superior de acces pe care îl deținea prin natura serviciului său, a avut acces la informații strict secrete ale serviciilor de spionaj. El a dezvăluit publicului, prin intermediul unei echipe de ziariști faptul că, după atentatele asupra Americii, absolut toate mijloacele de comunicație ale cetățenilor americani au început să fie monitorizate prin programe de supraveghere. Actualmente a primit rezidență temporară în Rusia, cu toate că Statele Unite solicită extrădarea pentru a fi judecat.

În momentul acela nu prea îmi păsa dacă era un lucru bun sau rău. Adunam informații pe bandă rulantă, însă doream să nu depășim polul de interes, de aceea am revenit:

– Dar din moment ce i s-a înregistrat convorbirea, lucrul acesta îl exonerează, îl scoate din cauză. Nu i-a adus el, au venit ei după el.

– Așa aș fi crezut și eu, dacă nu l-ar fi contrazis faptele. Lasă-mă să te întreb: cum ați ajuns acolo pe munte? A fost ideea lui?

– Din contră, a mea.

– Aha… Și cum a primit-o?

– A spus că avea timp și a acceptat să ne detașăm puțin în natură. A prins bine. Mi-a sugerat să stau la el și să ne întoarcem împreună în Portland după weekend.

– Da? Hm… Înțelegi? Dacă nu s-ar fi întâmplat acolo, s-ar fi întâmplat la hotel. N-ai fi plecat cu el, ai fi plecat cu vizitatorii.

– Bine, am prins ideea, vrei să mă convingi că era partizanul lor. Și dovada?

Mi-a luat dosarul și a început să-l răsfoiască. A ajuns la o secțiune care avea ca subiect pe Hatim Mughal și corespondentul său Beau Saintgeorge. A coborât cu degetul peste paragrafe, a întors foaia și mi-a indicat:

– Aici.

„Constatându-se funcțional organismul pacientului Saintgeorge, se recomandă trecerea la Faza 2: integrarea în societate concomitent cu monitorizarea strictă a funcțiilor neuronale și a gesturilor comportamentale. După dezactivarea comei artificiale, pacientul va fi plasat într-un spital municipal până în momentul în care organismul va fi restabilit și apt pentru externare. Subiectul va fi riguros supravegheat în special la nivel psiho-comportamental prin ședințe de terapie sub conducerea medicului Jasper Curtis.”

Ce stranie trăire să-ți citești istoria făcută de alții… Viața, destinul, contrafăcute de niște „artizani” cu funcții insidioase, „înzestrați” cu puteri și decizii dincolo de spiritul umanității. Oameni cu familii, oameni între oameni, modificând sensuri ale vieții altor oameni. Mai are rost să vorbim despre divinitate când coabităm pe o planetă în curând în putrefacție? Monstruoasa gândire umană probabil că va grăbi cu câteva secole Apocalipsa.

Da, trebuia să existe și un justițiar, căci era prea mult, tot mai mult și de nestăvilit.

– Mi s-a spus că am avut o rană la cap, provocată de un glonț accidental pe un teren de vânătoare. Așa mi-am pierdut memoria, așa am stat în comă…

– Totul a fost fabricat minuțios, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Acest Saintgeorge a fost ales pentru că nu avea pe nimeni care să se intereseze de soarta lui.

Cum, atunci nici Barney? Și acesta era o invenție, un rol?!

Am închis dosarul și l-am pus în poală. Atunci când și firavele lucruri în care începi să crezi se dovedesc a fi lucrat împotriva ta, nu mai ai de ce să te agăți. Plutești prin bezna universului așteptând ca aceasta să-ți ia mințile.

– Curtis era omul Agenției… Și trecutul meu, e vreo părticică reală în el?

– Trecutul tău, Hatim, la el vom munci să-l redescoperim. Dar nu e important trecutul, e important să-ți regăsești conștiința și țelurile, tot ceea ce te îndrumă.

Da, trecutul lui Hatim lipsea de pe discul memoriei mele. La fel cum cel al lui Beau era unul neconcludent, în mare măsură fals.

– De unde ai făcut rost de acest dosar?

– Doctorul îl adusese aici cu el. Și astfel se explică și cum aceste hârtii au reușit să circule în afara birourilor Agenției. Jasper Curtis este angajatul ei. Era.

– Dar nu aveai când să cauți după el. Erai sus, te adresai mie când mașina lui a luat foc.

– Și din fericire nu îl avea în posesie. Îl lăsase într-o servietă încuiată în camera de hotel.

– Ai fost acolo? Când?

– Azi dimineață, după ce el a plecat la întâlnirea cu tine. De aceea era aproape să ratez momentul din pădure. Spre marele nostru avantaj, congresul la care participă nu e o născocire, a fost popularizat pe site-ul gazetei locale, astfel că am putut afla numele hotelului în care sunt cazați invitații. Cunoscând de la tine numele doctorului, n-a fost greu să aflu numărul camerei. Iar cu intratul… m-am descurcat. A fost nechibzuit din partea lui să umble cu astfel de documente, dar cred că se simțea în siguranță știind că va da ochii cu băieții din grup.

– Ce sperai să găsești?

– Nimic… Orice… Dacă puteam verifica, de ce să nu o fac?

– Bravo. Ai fost rapid. Eficient și rapid, ai apucat să ne prinzi din urmă.

– Nu era nevoie să vin după voi. Știam cum să vă găsesc. De aceea n-am ajuns nici în Aspen, după cum ai voit tu. Presupun că te-ai întrebat cum am reușit.

– Îhm. Mi-ai montat un „gândăcel”, ceva mic și care clipocește pe telefonul tău probabil. În care firicel de haină l-ai pitit de n-am dat de el?

M-a privit cu o uitătură șireată.

– Ai cercetat îndelung?

– Inclusiv capsele pantalonilor.

– Vrei să pierd avantajul de a te găsi după ce o să fugi iar?

– N-am unde să mai fug. Mi s-a adeverit că nu-mi aparțin mie, ci sunt al altora. Poate că voi reîncepe să vagabondez.

– Cu pistolul ce te gândiseși a face? Ți-ar fi fost de folos?

– Ăă… nu știu. Erau gânduri periculoase.

– Mai ales dacă nu ai un plan pus la punct. Dar să știi că și pentru autoapărare e bun. Era. Nu-l mai ai, s-a pierdut odată cu bagajul în incendiu, nu?

– Din păcate.

– Acolo a fost pus emițătorul. În el.

– În pistol?!

– Magazia de cartușe oferă un loc favorabil. Puteai renunța la oricare din obiecte, însă aveai nevoie de armă. Fie numai pentru a-ți întări siguranța mentală.

Pistolul. Așadar nu mi-l făcuse cadou pur și simplu, era mijlocul prin care mă păstra în vedere. Presupusese că n-o să renunț la el, probabil îmi urmărise reacțiile atunci, în Portland, la prima noastră întâlnire, când atingerea aproape mă hipnotizase. Iată cum mă găsise de fiecare dată, de ce nu se impacientase când dispăream. Însă dacă n-ar fi recurs la tertipul acesta, n-ar mai fi apărut la momentul oportun în pădure, iar eu acum aș fi fost îmbarcat, în tranzit către „cămara cu provizii a bunicii”.

– Am nevoie de adăpost și de odihnă. Dar cât o să mă pot ascunde?

– Până când va sosi clipa să intrăm în scenă. Nu e prea departe.

Păcat că am consumat energia în iluzii. Poate că visul menține foamea pentru idealuri, însă esențiale sunt faptele, ale căror dovezi n-au menționat niciodată numele meu.

Ziua douăzeci și nouă

Îl pierduse pe Beau! Nu din cauza ghinionului, căci ajunsese la timp în Colorado Springs, ci din imposibilitatea procurării unui mijloc de locomoție fără să-și înregistreze numele. Se gândise inițial la arvunirea unui taximetrist pentru a-l urmări îndeaproape, dar existau riscuri: șoferul ar fi putut crede că e implicat în ceva dubios, astfel că Seth nu se putea baza pe o participare fără urmări din partea acestuia; sau Beau putea reacționa imprevizibil, atrăgând atenția. Ambele variante nu erau convenabile în condițiile în care toate mișcările în public trebuiau făcute cu naturalețe și discreție.

Decisese a aștepta în apropierea autogării Greyhound. Dacă Beau pleca pe jos, era perfect. Dacă pleca împreună cu doctorul, într-o mașină, perspectivele spuneau că, mai devreme sau mai târziu, aveau să apară la hotelul în care Curtis era cazat, al cărui nume era cunoscut, căci punea la dispoziție sala de conferințe în care avea să se desfășoare un prim simpozion. Presa prezentase articole.

Chiar și dacă doctorul s-ar fi întors fără Beau, era convins că poate obține de la acesta informații despre traseul, țintele protejatului său.

Îi fusese însă imposibil a controla punctele de acces ale autogării când descoperise că aceasta comunica în două străzi. S-a informat în privința peronului la care sosește cursa dinspre Denver și își alesese un post de observație pe străduța din spatele stației. Numai că, între timp, și-a dat seama că avea libertăți limitate menținându-se într-un punct fix și începuse a da înconjur. La un moment dat în timp ce se afla în fața clădirii, după ce executase câteva ocoluri, a remarcat peste drum pe… Beau? aruncându-se cu rapiditate într-un automobil care a dispărut la primul viraj.

Chiar fusese Beau? Nu surprinsese decât foarte puțin, în timp ce respectivul dispărea în interiorul vehiculului. Cursa de la Denver nu sosise încă, dar simțurile îi spuneau că va aștepta degeaba.

A rămas până la orele prânzului, constatând, într-adevăr, că Beau nu călătorise cu acel autobuz. Sosise la fel ca și Seth, făcând autostopul?

N-a avut de ales decât să se îndrepte spre hotelul lui Curtis. Oaspeții continuau a sosi, iar el a avut răbdare până către seară, însă fără succes. În schimb, la puțin trecut de ora șapte a apărut un echipaj al poliției însoțit de o altă mașină fără însemne, din care au coborât doi inși în ținută lejeră și atitudine rezervată, sobră. Au intrat în hotel zăbovind aproape o oră. Seth a devenit curios.

– Scuzați-mă, s-a adresat el la recepție, am stabilit o întâlnire aici în hol cu unul din doctorii participanți la reuniune. Ați putea verifica, vă rog, dacă e în cameră? Nu îmi permit să-l deranjez cu încă un telefon, am insistat deja de prea multe ori până să-l conving să-mi ofere câteva minute.

– Desigur… Despre cine este vorba?

– Doctorul Curtis… din Portland… Mulțumesc.

Tânăra a verificat în computer apoi s-a oprit brusc, anulându-și zâmbetul:

– Mă tem că e o problemă. Doctorul Curtis nu poate răspunde solicitărilor. Nu vă pot ajuta.

– Ce s-a întâmplat? Ah, nu-mi spuneți că a cerut să nu fie deranjat…

– Din păcate, nu vă pot oferi altă informație. Dar nu cred că ar trebui să-l mai așteptați.

– Nu-mi puteți spune măcar dacă e în hotel sau nu? Cumva, a eliberat camera?

– Deocamdată asta e tot ce pot face. Poate dacă reveniți mâine veți afla mai multe…

Era ciudat. Instinctul îi spunea că apariția poliției era în strânsă legătură cu numele doctorului. Presimțea că se întâmplase ceva grav. Alertarea simțurilor l-a capacitat cât să-și păstreze starea de veghe în ciuda oboselii pronunțate. A mai abordat câteva persoane care traversau lobby-ul hotelului, sperând să identifice printre ele oameni din branșă, cunoscuți ai lui Curtis, însă fără noroc. Au fost doi care au răspuns afirmativ la auzul numelui, dar atât. Nu posedau un număr de telefon al acestuia.

În cele din urmă s-a retras, căutând, spre periferie, un motel nepretențios din perspectiva prezentării actelor. Un șofer de taxi l-a ghidat, contra unui bacșiș consistent. A dormit greu, cu intermitențe, abia spre dimineață legând mai multe ore de somn. La micul dejun a cules ziarul local, The Gazette, dar și pe cel editat în capitala statului, Denver Post. N-a trebuit să-l răsfoiască mult pe primul, o notă pe prima pagină trimițându-l pe pagina trei, la articolul cu titlul:

Crime deasupra Manitou Springs

Împușcături, un incendiu și trei morți au zguduit ieri după-amiază liniștea comunității din Manitou Springs. Focuri de armă în urma cărora au decedat două persoane și un autovehicul făcut scrum, răsturnat pe o pantă, având la bord o altă persoană, au avut loc pe o rută forestieră situată pe unul din versanții dintre Crystal Park și Ruxton Creek. Purtătorul de cuvânt al Departamentului Local de Poliție, Dana Paxton, a declarat că autoturismul care a ars aproape în întregime aparținea companiei de închirieri auto SpringsTime-For-Rent cu sediul în Colorado Springs. Alte două autoturisme aflate la fața locului, probabil aparținând victimelor decedate, nu figurează în nomenclatorul Departamentului Auto Statal, datele comparate cu cele din Registrul Național de Evidență Auto neafișând nicio informație cu privire la ele. Identitățile celor trei victime nu au fost dezvăluite publicului.

Totuși, conform unor surse, victima îngrozitorului incendiu se numește Jasper Curtis, un medic terapeut domiciliat în Portland, statul Oregon, care urma să participe în acest weekend la un congres medical desfășurat în Colorado Springs.

Ghinion? Medicul Curtis s-a găsit în momentul și în locul nepotrivit, fiind prins între schimbul de focuri? Care este motivul din spatele acestor crime? Verificați ediția on-line, reporterii noștri vă vor ține la curent cu alte amănunte.

Manitou Springs era o localitate aflată în prelungirea Colorado Springs, într-un pas montan, la poalele munților. Întrebarea era dacă Beau se găsise în acel moment acolo sau se despărțise de Curtis între timp? Având în vedere elementele pe care le deținea, Seth și-a conturat propria ipoteză. Fuseseră urmăriți, contactarea lui Curtis de către Beau constituind reperul necesar. Totuși, de ce trei mașini? Dintre care două neînmatriculate, aceasta însemnând fie că aparțineau gamei protejate a unor agenții cu puteri nelimitate, fie unor indivizi care operau în ilegalitatea furturilor și disparițiilor de autovehicule.

Eliminându-l pe Curtis din ecuație, rămâneau doi morți și două mașini. Dincolo de acestea, cineva supraviețuise, acel cineva răspunzător de victime. Și, mergând mai departe pe firul logic, reieșea că se confruntaseră două tabere. Marea enigmă ce se năștea era cum reușiseră ceilalți să dea de urma lui Beau.

Seth spera din tot sufletul ca Beau să nu se regăsească într-unul din cadavre. Ceea ce ar fi însemnat că fusese „ridicat” de cei care câștigaseră disputa. Pentru că varianta ca Beau să se fi separat de Curtis înainte de momentul crimelor ieșea din discuție, tocmai fiindcă aceste evenimente nu se puteau produce în lipsa polului de interes, adică al lui Beau.

Deja elaborase un scenariu pe baza unor amănunte pe care Beau i le povestise în tren.

În acea dimineață Seth și-a fabricat o legitimație plastifiată și câteva cărți de vizită pe un nume fictiv al unui reporter aparținând unui săptămânal minuscul din Denver. Cu acestea s-a deplasat pe Pikes Peak Avenue, la numărul 30, sediul Gazetei din Colorado Springs. S-a interesat de jurnalistul care publicase articolul, afirmând că ar deține „câteva amănunte intrigante”. N-a fost nevoie să aștepte prea mult. Autoarea, o brunetă impozantă, inițial circumspectă, s-a mai luminat când Seth i-a prezentat legitimația.

– Îmi pare rău, dar a fost un mare aflux de inși avizi să primească atenție, vehiculând tot felul de informații contradictorii care nu erau altceva decât născociri. De fiecare dată când apare un necaz se agită ca termitele, pretinzând că au amănunte de la martori oculari, doar pentru a-și găsi numele în ziar.

– Pentru că dacă s-ar indica pe ei drept martori, ar fi chestionați de către oamenii de ordine, iar acest lucru nu le-ar mai conveni, nu? a intuit Seth.

– Exact. Aceasta e legitimația dumneavoastră, domnule… ?

– Jefferson Marsh.

– Adelle Reilly. I-a întins mâna. – Ce „amănunte intrigante” poți deține tocmai din Denver, colegule?

– În privința victimei despre care ați anunțat ca fiind terapeutul Jasper Curtis. Citirea numelui mi-a semnalat ceva, îl mai regăsisem într-un context. Trebuie să vă spun că am lucrat și în Portland, la gazeta The Observer. Am luat la răsfoit arhiva personală și am regăsit un fapt pe care l-am aflat de la un amic, angajat al unui club de vânătoare din Oregon, pe care îl abordasem pentru a-mi furniza date statistice despre varietatea funcțiilor, a ocupațiilor membrilor înscriși în acel club. Aveam de realizat un articol care viza criteriile de selecție pe care asociația respectivă le supunea spre întrunire de către solicitanții la abonament, evidențiind exclusivismul de care se bucurau anumite clase sociale. Jasper Curtis figura printre merituoșii deținători de abonament.

– Și cum nicio informație nu trece neplătită, urmează momentul în care îmi ceri ceva la schimb, așa este, domnule Jefferson?

– Nimic din cele pe care nu le-ați pregătit încă pentru tipar. Nu mă interesează știrea principală, investigația crimelor, ci modul de viață, gradul de cultură al celor implicați, în cazul de față al tuturor victimelor. Mă ocup mai mult cu studii de caz, cu tendințe sociale, tipologia caracterului indivizilor aflați în declin social.

– Vrei să îi scoți din anonimat odată cu implicarea lor în infracțiuni?

– Ei bine, dacă vrem să fim răutăcioși, putem accepta și traducerea asta. Dar asta nu înseamnă că le ridic statui.

Adelle a râs cu poftă.

– Poate că mă convingi, colegule, poate mă convingi. Așadar, ce anume vrei de la mine?

– Identitățile celorlalți doi.

– O, dar asta n-am aflat nici noi. Am poziționat un om chiar de ieri după-amiază pe Nevada Ave, adică la sediu. Până acum nu s-a făcut nicio specificație în privința victimelor, destul de curios după opinia mea.

– De regulă ea este precizată, nu?

– Întotdeauna. Excepție fac acele cazuri excepționale, când sunt nume din sferele înalte, pentru care se fac presiuni să se păstreze confidențialitatea.

– Tactica asta de secretizare nu face decât să-i îndârjească pe reporteri. Vor avea viață grea cu ai noștri.

– Îhm. Așa zic și eu. Am de gând să merg personal și să-i zgândăr cu „îți amintești când…?”. Aș putea să te iau cu mine, dacă dorești. Dar încă nu mi-ai oferit amănuntul.

– În regulă. Ei bine, lui Jasper Curtis i s-a anulat permisul de membru, fiind exclus din club, pentru că a introdus o persoană publică. Nu neapărat pentru această intruziune, căci respectivul a intrat ca vizitator, există acest drept, însă asta e tot e poți face, urmezi vânătorul și nimic mai mult. Numai că un incident stupid, un glonț rătăcit l-a atins pe acest vizitator, care a supraviețuit printr-o minune.

Adelle a încruntat sprâncenele.

– Doar nu l-a împușcat Curtis…

– Nu, nu, nu. N-a făcut-o el. Nici ancheta poliției n-a scos nimic la iveală. A fost un glonț provenit „de nicăieri”.

– Și atunci? I s-a imputat ceva?

– Deoarece trebuia să achite cineva oalele sparte, i s-a găsit vina de a fi fost prea departe de persoana cu care venise, în clipa aceea. Adică afară din raza care îi permitea să-și protejeze „musafirul”.

– Cum poți proteja pe cineva împotriva unui glonț „de niciunde”?

– Nu poți. Dar împotriva unui animal rănit sau un animal care te înfruntă, asta trebuie s-o faci.

– Există sălbăticiuni, nu doar iepuri?

– Păi… nu e un teren artificial, un teren amenajat. Spațiul se găsește în plină natură.

– Am înțeles. Și povestea aceasta poate fi verificată?

– La poliția din Portland există un dosar.

Jurnalista a rămas puțin pe gânduri. Seth a păstrat nota cordială, răstimp în care nu și-a desprins ochii din cei ai partenerei de discuție.

– Cred că e în regulă. Ți-ai câștigat dreptul de a mă însoți. Dar stabilim clar: în caz că aflăm identitățile, nu le folosești înainte ca ele să apară la noi.

– Nici n-aș avea cum. Publicația noastră apare abia miercurea viitoare.

A rezultat al doilea moment de bună dispoziție. Adelle s-a scuzat un moment, urmând să revină și să se deplaseze împreună către Departamentul Poliției.

Prima parte a misiunii fusese încheiată cu succes. Dar de acum încolo nu depindea numai de abilitățile sale, trebuia realmente ca investigatorii să fie de acord să dezvăluie numele. Poate nici nu le aflaseră. Dacă identitățile erau secretizate, s-ar fi putut implica Biroul, iar dacă acesta ar fi preluat cazul, Seth își cam putea lua gândul.

Adelle l-a poftit într-o aproape miniaturală Honda Fit parcată peste drum de sediul redacției. Seth i-a admirat mersul hotărât, probabil parte a atitudinii obligatorii prin care un reporter să subziste.

– Stai liniștit, încapi, l-a asigurat Adelle, intuind că e încurcat. Cum te păstrezi, faci sport?

– Dat fiind că munca mea se rezumă la un articol pe săptămână, timpul îmi permite, a rânjit Seth într-o manieră condescendentă. Să nu crezi că David Hasselhoff a fost numai idolul vostru.

– A fost? Omule, l-ai văzut în ultimul serial, Hoff the Record?

– Nu. Tu?

– Ce-i drept, nici eu. Nici nu știu dacă a fost difuzat. Când am citit știrea respectivă m-am întrebat dacă o să apară îmbrăcat în slip.

– Chiar așa, David Hasselfoff a mai apărut în vreun film de atunci?

– Hei! Nu te lua de idolul nostru, da?

Au circulat nu mai mult de cinci minute și patru viraje, atât a necesitat străbaterea unor bucățele din El Passo Street, Costilla Street, Wahsatch Ave și Rio Grande Street până la clădirea cărămizie, pe două etaje, cu fațadă prietenoasă și un primitor spațiu verde în față. De altfel întreaga zonă era liniștită, aducând peste comunitate ozonificarea aerului muntelui care se prefigura peste orizontul străzii Rio Grande.

Înainte de a coborî, Adelle a apelat de la telefon colegul fixat în post.

– Zice că nici cu celebrele gogoși Dunkin’ n-a scos măcar o literă. I-am spus că Stark le preferă pe cele de la Amy.

– Cine e Stark?

– Cel căruia am să-i bat obrazul acum. Un locotenent cu aspirații vaste. Din păcate în ultima vreme, mai mult pentru îngrășare.

A apăsat cuvintele cu ciudă, ca și cum l-ar fi cunoscut nu numai în mediul profesional. Dar pentru Seth nu era momentul să-și îngăduie presupuneri cu iz tendențios.

– Rămâi în spatele meu, i-a mai spus Adelle în timp ce intrau în sediu. A salutat ofițerul de serviciu, care a mișcat capul a recunoaștere, părând să o întrebe: „iar tu?”. De pe o bancă s-a ridicat un ins chel, purtând ochelari, cu aspectul unui student eminent. Ori a unui geniu pustiu.

– Pat, unde zici că e Stark, în biroul său? Ok, așteaptă aici, a continuat Adelle străbătând holul ca pe propria sufragerie. – Siguranța de sine e importantă când te ciocnești cu specia asta, i-a șoptit lui Seth.

– Numai să nu faci exces. Abundența poate fi citită și ca o aroganță.

– Stai fără grijă, acum ne luăm de guler și diseară încrucișăm tacurile la biliard.

A intrat în birou ciocănind în ușă abia după ce a deschis-o. Seth a apucat să se insinueze până când mecanismul de acționare a început s-o împingă în poziția „închis”.

– Să țin minte să fac o adresă către conducere să activeze cititorul de cartelă…

– Dacă nu vrei să se circule în biroul tău ca la piață, i-a sfârșit Adelle fraza. – Ei, Benjamin Stark, aștept noutățile. El e un coleg din branșă…

– Jefferson Marsh, a ajutat-o Seth.

– Să nu-l apelezi niciodată Benji că nu mai vezi o iotă de la el, l-a sfătuit Adelle, ca și când ofițerul ar fi avut urechile astupate. – Deci, cum stăm, Benji?

– Mă tem că n-am scaune pentru toată lumea, s-a arcuit acesta într-un fotoliu rabatabil.

Într-adevăr, ultimul nasture deasupra curelei stătea să plesnească.

– Mă aduci în situația de a-ți aminti cazul în care ai avut nevoie de accesul la arhivele fizice ale ziarului să-ți caut articolul de acum treizeci de ani despre proprietarii terenului acela spre Fort Carson, informații pe care primăria nu ți le-a pus la dispoziție fiindcă își muta arhivele într-o altă locație.

– Nici n-a durat o noapte întreagă. Câteva ore într-un subsol încălzit.

– În compania șobolanilor.

– V-am sugerat să vă scanați hârțoagele. Voi, în schimb, n-aveți bani nici pentru o dezinsecție amărâtă.

– Șobolanii sunt imuni. Lasă tărăgănarea. Zi-mi ce se întâmplă.

– Nici măcar între patru ochi n-aș putea, a trimis Stark o remarcă spre Seth.

– De ce?

– Că n-am niciun fel de informație. N-a răzbătut nimic și mă îndoiesc că se va întâmpla, după alura misterioasă care a îmbrăcat investigația.

– Zi-mi ce ofițer se ocupă.

– Nu se mai ocupă nimeni. Ordin de sus.

– Cât de sus?

– Nu știu exact. Etaj superior oricum.

– Hm… Ce ipoteze ai?

– Tu crezi că ți-aș face cunoscute supozițiile pentru a le revela tu în ziar și apoi să se spargă toate în capul meu.

– E o discuție neoficială, știi că nu te voi cita.

– La fel cum știe toată lumea de aici că ai năvălit în biroul meu. Ai cumva tehnici de invizibilitate?

Adelle s-a preumblat nervoasă. O scândură a parchetului a scârțâit ofensiv.

– Dar ați apucat să verificați ce aveau asupra lor, asta e cert. Ce elemente ați găsit?

– Pixuri, un pachet cu post-it-uri, o rolă de scotch, niște coliere de plastic…

– Din cele utilizate în construcții?

– Imobilizează excelent, știai?

– Hm… Ambii aveau?

– Numai unul, de ce? Te întrebi dacă erau din aceeași echipă?

– Arătau a fi?

Stark și-a umflat obrajii, pufăind.

– Păi… pixurile nu erau același model…

– Dar îmbrăcămintea? a întrebat Seth.

– Geagă sport și jeans unul, bluzon și din nou jeans celălalt.

– Și niciun act de identitate?

– Nada.

– Bine, bine, dar măcar după telefoanele mobile se putea afla, a opinat Adelle.

– S-o fi putut, dar nu de către noi, cum spuneam, investigația a fost securizată. Însă ți-as putea șopti un secret… Ești capabilă să ții amănuntul pentru tine? E valabil și pentru colegul tău.

Adelle a dus degetele la buze pe care le-a încuiat cu o cheiță imaginară.

– Se pare că aveau telefoane prin satelit. Știți cum sunt astea, nu?

– Oferă acoperire globală. Erau același tip?

– Nu, însă aparțineau aceluiași operator, LightSquared. Vă spune ceva numele?

– Că s-a aflat într-un litigiu, fiind raportat de Comisia Federală de Comunicații că o bandă largă de radiofrecvență interferează cu rețeaua de comunicații a armatei.

Stark a făcut ochii mari către Seth, autorul răspunsului.

– Bravo, e ok cultura ta generală. Eu, unul, am căutat pe Google. Așa am aflat că în 2012 compania a fost declarată falimentară. Cu toate astea, s-a reorganizat, am verificat, are un site activ.

– Ce poate presupune aspectul acesta? a vrut Adelle să știe.

– Că indivizii împușcați reprezintă o grupare de interese. Iar acel medic nu s-a aflat fortuit la locul faptei.

– El a constituit polul de interes?

– Nu se știe. Dar ce e foarte interesant e că s-a determinat poziția inițială a mașinii sale, înainte de a se prăbuși în râpă. Ei, Adelle, cât plătești pentru informația asta?

– Un abonament gratis la ziar pe o lună.

– Mulțumesc. A naibii negociatoare. Oricum, e un detaliu care va fi făcut public. Deci: mașina acestuia a fost fix în mijloc, încadrată de cele două.

– Pe bune?! Adică a fost o negociere în trei, eșuată?

– Ori un mod de a-l bara, de a-l forța să tragă pe dreapta.

– După care a încercat să fugă, să rupă barajul? Așa s-a prăvălit?

– Îhm.

– Cine a tras în cei doi? Medicul avea armă?

– Atât e tot ce-ți pot spune dacă nu vreau să operez în sectorul forestier din Alaska, a făcut locotenentul un semn cu mâinile că a încheiat.

– Dar mașinile celor doi? a mai întrebat Seth. Despre ele puteți vorbi…

– Vrei să afli dacă erau aceeași culoare? a rânjit sarcastic Stark.

– Dacă n-au fost ridicate sub directiva aceleiași comisii care a pus stăpânire pe caz, se poate afla foarte simplu. Parcul auto în care păstrați mașinile aflate în investigație nu e un obiectiv militar, locația sa e la îndemâna motoarelor de căutare.

Adelle s-a înnegrit, în timp ce Stark a contraatacat:

– Din moment ce e foarte simplu, nu mă mai întreba și ocupă-te. Trebuie să depui și ceva efort pentru o pâine. Adelle, cine-i asistentul tău, de unde l-ai scos?

– Jeffeson e din Denver și vă rog, băieți, nu vă agitați. Jeff, să nu-i forțăm mâna domnului ofițer.

– Mea culpa, a admis „Jeff”. Eram curios dacă existau similarități între autoturisme: marcă, an fabricație, motor…

– Ca să știi dacă fiecare mort a fost cu o mașină?

– Ceva de genul.

– Un Ford Focus aproximativ din 2008-2009 cu motor de 2.0 și un Chevy Cobalt probabil de prin 2010 cu motor de patru litri. Mulțumit? Vrei să afli și cum erau poziționate?

– Cu fața înainte?

Locotenentul Stark l-a privit amenințător. Atmosfera mocnea a praf de pușcă pe țeavă. În locul apăsării trăgaciului, ofițerul s-a detensionat:

– Voi, ziariștii sunteți o rasă imposibilă. Nu știu cum concubinăm cu voi.

– Simbiotic probabil.

– Hai că e tare tipul, Adelle. Înveți lucruri noi fără să vrei. Ok, altceva mai doriți?

– Nu cred, dacă afirmi că identitățile nu se cunosc. Trebuie să mulțumim pentru cooperare.

Adelle s-a îndreptat spre ușă, urmată de Seth

– Aș mai avea ceva, și-a adus aminte acesta, întorcându-se.

– Dă-i drumul, Colombo.

– Ați văzut corpurile?

– Dacă le-am văzut? Poate… Nu-mi spune, vrei să știi dacă erau gemeni. Nu erau.

Seth a zâmbit.

– Dar măcar erau albi?

– Cum mă vezi și cum te văd. Nicio piele roșie.

– Mulțumesc.

– Hei, Adelle, s-a auzit glasul în timp ce ușa se închidea. Unde-s gogoșile de la Amy?

Înapoi în periferia unui Denver întunecat, spălat de o ploaie sârguincioasă. Poate așa trebuia să arate epilogul, în pregătirea căruia nu mai aveam decât de armat pistolul. Unul nou, pe care Peder mi-l promisese văzându-mă abătut plângându-i lipsa. Și fără vreun „gândăcel” pe post de emițător. În timpul acesta, peste capul meu, în jurul meu, monștri ce guvernau din fotolii în piele propulsau trasoare. Pentru ei nu însemnam nimic, o gâză strivită sub pantof nu împietează cu nimic suflul Universului.

Însă dacă pentru o gâză dăinuirea semnifică păstrarea într-un insectar, cu un bold înfipt undeva pe mediană, atunci îmi asum procedura în urma căreia voi rămâne în istorie pedepsind cât mai mulți. Satisfacția avea să fie cu atât mai mare cu cât săvârșeam actul aici, în lumea lor, direct în orgoliul lor semeț și deplorabil.

Peder se întruchipase în talismanul meu. Îl repudiasem până când mi-am reprimat împotrivirea, recunoscându-mi că numai sprijinindu-mă în convingerile sale punitive puteam contribui la purificarea planetei. Numai cel care a suferit de pe urma Răului va avea determinarea de a lupta să-i împuțineze numeroasele capete.

Am dormit aproape toată ziua fără a fi deranjat. M-am trezit într-o apatie din care doar alimentarea cu hrană mă putea scoate. M-am ridicat în capul oaselor, cu ochii spre fereastra cu storurile trase.

– Ce an suntem? am întrebat folosind o replică desuetă. Oricum, a rămas fără ecou.

L-am găsit pe Peder la calculatorul la care Arash îmi arătase filmarea. Pe masă, lângă tastatură, era deschis dosarul celebru al Anemonei.

– Compari datele?

– E foarte periculos să accesezi un fișier ale cărui date provin dintr-o agenție ultrasecurizată, știai? Există seturi de coduri de identificare ce, odată ce utilizezi un computer conectat la internet, alertează și în același timp semnalizează locul în care te afli prin adresa IP, un număr care permite să se identifice și să comunice într-o rețea. Acesta, fiind un calculator de birou, are atribuită a adresă IP statică, adică una care nu se schimbă; spre deosebire de serviciile wireless pentru laptopuri, telefoane, tablete, care preiau adrese IP din mers, în funcție de locul în care se află – așa numitele IP-uri dinamice.

– Și cum ai procedat?

– Deconectând acest calculator de la internet. Am făcut-o încă înainte de prima utilizare a stick-ului, din motive de securitate. Prevenția s-a dovedit extrem de inspirată, căci am descoperit niște avertizori atașați fișierului care încep să clipocească imediat ce accesezi documentul. Ei transmit semnalul în rețea ca un apel S.O.S. anunțând o alarmă.

– Vrei să spui că îndată ce te legi la net s-a zis cu siguranța noastră?

– Exact.

– În ciuda tuturor posibilităților voastre? Chiar, cât de puternică este organizația?

– Suficient de puternică încât să identifice aceste plusuri de securitate pe care ei le-au plantat. Tot ce îți pot spune Hatim, întrucât și eu sunt un element într-un mecanism și, ca atare, am un anumit rang ce îmi oferă accesul strict la informațiile necesare în raport cu rolul meu în operațiune, este că baza logistică este pe măsura misiunilor pe care ni le încredințăm. Avem oameni implementați de câteva decade, la a doua generație aici în lumea lor, în agenții și departamente, oameni care și-au întrerupt de foarte mult timp legătura cu lumea arabă, înregimentându-se aici, adoptând modul lor de viață, formându-și familii, amestecându-se printre ei. Așteptând momentul cuvenit, semnalul nostru.

– Înseamnă că nu vă cunoașteți?

– Nu aveam nicio idee cum arată frații care așteptau să te preia atunci când ai fugit prima oară, acum trei zile. La fel cum pe Arash alaltăieri l-am întâlnit întâia dată.

– Dar l-ai lăudat ca și când ți-ar fi vindecat nu știu câte afecțiuni.

– Nu. Am vorbit despre meritele sale. Nu e echivalent cu a lăuda. Am folosit cuvinte de apreciere în privința reputației sale fără echivoc, clădite în societatea medicală.

– Cum poți să colaborezi cu oameni pe care nu-i cunoști, care nu ți-au câștigat încrederea?

– Încrederea se naște prin însuși devotamentul pentru cauză. Credința întru același țel. Oamenii interpretează diferite secvențe ale operației, care sunt alipite apoi, reieșind configurația finală. E un sistem mult mai stabil, mult mai sigur, niciunul dintre operatori nu cunoaște mai mult decât e nevoie. Astfel, oricât de rele i-ar fi intențiile, nu poate compromite nimic la nivel de structură. Detaliile sunt comunicate prin diverse mijloace, cel mai adesea curieri, dar pot fi și mesaje incifrate în textul unor mesaje banale din partea unor site-uri de vânzări online; ori mesaje care nu spun nimic, transmise de la utilizatori a căror adresă este pierdută printr-un hățiș de servere și a căror cheie de decodare se găsește în anunțul de la rubrica „Publicitate” a unui ziar.

De-ar ști diavolul cât de diabolică e mintea omenească, sigur ar mai arunca niște lemne și combustibil lichid sub cazan.

– Ce faci când nu ies toate conform planului? Ai dreptul să improvizezi?

– De regulă sunt bucăți, roluri neînsemnate dacă le privești ca pe cadre disparate. Nu prea are ce să nu meargă.

– De exemplu eu când am fugit din apartament cu pistolul, fără să fiu preluat de colegii tăi. Sau te puteam împușca acolo, sus, te-ai gândit? Eram un om cu mințile razna, înspăimântat, debusolat…

Peder mi-a transmis căutătura lui cercetătoare, intrigantă, cu reflexii ucigașe.

– Dacă tu crezi că nu au fost luate în calcul, te înșeli, mi-a zâmbit el.

– De aceea și emițătorul, nu? Ai vrut să-mi transmiți pistolul încă din Portland. Dar felul în care au decurs evenimentele, întârzierile… nu poți spune că toate acestea au fost prevăzute. Și mai e și factorul timp. Nu puteați aștepta la infinit după mine, după cum nici nu puteați alerga. Până să apar în Denver se puteau întâmpla atâtea. Inclusiv să nu mai apar vreodată.

– Psihologia minții tale, influențată fericit de mersul lucrurilor. Odată plecat din Portland, nu puteai păși decât pe calea elucidării enigmei.

– De ce nu într-o excursie?

– Prin caracteristicile partenerului tău. Felul în care a acționat nu era unul oarecare. În clipa în care te-a contactat la sala de antrenament, a fost luat în colimator, fotografiat cu discreție. Bineînțeles că aveam pe cineva în apropierea ta în permanență. I s-a aflat identitatea, Seth Montrose. Se pare că cineva din organizația noastră l-a recunoscut, și-a amintit că l-a întâlnit în alte condiții, ca și parte adversă într-o operațiune în Orientul Apropiat, purtând, evident, alt nume. Au fost suficiente motive de a se stabili o direcție.

– Care?

– Ca va veni spre Denver. Fie singur, după ce te-ar fi pus pe tine în siguranță, fie împreună, nădăjduind să ți se creeze un cadru, o premisă pentru izbucnirea amintirilor.

– Logica asta are și imperfecțiuni. De unde ar fi știut încotro să se îndrepte?

– Dacă n-ar fi știut încotro să se îndrepte, ați mai fi plecat din Portland?

Firește că nu. Mă încuiase.

– Și dacă te împușcam?

– Altcineva ar fi preluat responsabilitățile.

– Ai socotit că poți muri?!

– Prietene, în fiecare moment mă aștept la asta. Și sunt pregătit să primesc momentul. Ceea ce e important e ca până atunci să îmi achit sarcinile corect.

Să-ți dai viața pentru o cauză. Nu știu dacă se mai potrivește cu principiile secolului douăzeci și unu. Aș fi fost tentat să o cataloghez ca tâmpenie dacă ceva nu mă zgândăra cât să mă fascineze spre a-i adopta ambiția. Mi-a revenit în minte halucinația aceea cu piațeta. Să fi fost dopul, obturatorul descătușărilor eului meu preponderent? Ori poate reperul, ancora care mă stabiliza, dându-mi un punct de plecare? Însă atunci eram eu singur, eram Hatim Mughal având propria misie.

– Nu cred că s-a gândit cineva la un aspect. Că nu accept a fi manevrat, nu mă va teleghida nimeni. Dacă aici jucăm pe baza ordinelor, se prea poate să nu reacționez conform așteptărilor celui care le va lansa.

– Tu însuți vei face alegerea. Așa cum simți și după cum vrei să îi simți. Cu cât ești mai aproape de ei, cu atât le vei percepe mirosul vinovăției, al neputinței, al fricii…

– Îmi trebuie indicii, amănunte care să-mi furnizeze un moment, o locație.

– Avem câteva între care poți să alegi. Sunt niște evenimente care se vor întâmpla. Hai să mâncăm ceva și dacă ești pregătit, inițiem procedura.

Am mâncat din nou de la catering, după care n-am așteptat de data asta, Peder comandase în vreme ce dormeam. Se răcise, însă a fost ok, un meniu cu paste cu carne și sos și niște salată. Era clar că nu exista pic de aliment în casă.

– Locuiește cineva aici?

– Arash, când jobul îi permite clipe de relaxare.

– Adică mai deloc.

– Dispunem de prea puțin timp pentru consum pentru că în majoritatea lui suntem consumați.

– E ceea ce ți-am spus la prima noastră întâlnire. Ai reflectat, îmi împărtășești punctul de vedere?

– Făceam o constatare doar. Ți-am spus și atunci, te înregimentezi în sistem sau acesta te expulzează.

– În cazul lui Arash ar fi echivalent cu a-și deschide cabinet particular.

– Ha ha ha… Da, ar putea, dar mai greu cu o clinică de neurochirurgie. Poate dacă era terapeut.

Că tot era unul mai puțin.

– Expune-mi circumstanțele de care vorbeai.

– Îhm, a spus el, mestecând încet și apoi ștergându-și gura. Sunt așa: un concurs de tăiat lemne succedat de o demonstrație de cioplire în bușteni; un festival de tradiții culturale combinat cu demonstrații culinare; un raliu de motociclete; un festival de concerte în aer liber; o întâlnire câmpenească între edilii municipali care se întrec în diverse activități; o întrecere de salturi cu parapanta; o paradă de automobile de epocă; plus diverse activități ale unor instituții bisericești pentru comunitățile proprii. La care ai vrea să participi? a întrebat Peder sardonic.

– N-am reținut decât vreo două…

– Le vom puncta după ce mâncăm, amănunțit și cu atenție. Să știi că trebuie să ne hotărâm azi. Rămâne ziua de mâine pentru pregătire.

Cum ar fi fost să zbor cu parapanta și să arunc grenade? Cred că m-aș fi distrat la maximum. Oricum, toată gama asta de evenimente îmi venea s-o compar cu varietatea unor teatre de luptă din care poți alege atunci când vrei să joci un shooter pe calculator. În acele jocuri de obicei începi având o armă simplă și pe măsură ce împuști și reziști atacurilor îți îmbogățești puterea de foc și te cuirasezi la nivel de echipament de protecție.

În misiunea mea era chiar mai facil. Nu avea să mă atace nimeni. Sau, cel puțin, nu la început. Speram să osândesc un număr cât mai mare până când situația să se întoarcă împotriva mea. Eventual, după ce îmi vor fi ciuruit și acest nou înveliș, să mă reintroducă în laborator, să mă reevalueze la nivel cerebral. S-o țină tot așa până când vor fi dizolvați de propriile idei.

Peder mi-a întrerupt gândurile:

– Ai luat pastila azi?

– Ăă, nu. Bine că mi-ai reamintit.

– M-am sfătuit cu Arash în privința pastilelor tale. E de părere să nu le mai iei.

– Da? De ce?

– Ar vrea să ia o mostră să o analizeze, să îi studieze procesul de sintetizare, efectul fiecărei componente din lanț.

– Se teme că îmi provoacă cine știe ce reacții pe termen lung? Că ar lucra împotriva mea?

– O măsură profilactică. Din moment ce ei vor să dețină controlul asupra ta, se poate întâmpla ca și această prescripție să urmărească aceleași scopuri.

– Dar mi-a fost bine cu ele.

– Întocmai. Poate că rolul e de a păstra mintea ta ca pe un conglomerat în care elementele să se mențină funcționale, dar în același timp eterogene; să nu dea voie unor amintiri să intervină peste altele.

– Amintiri nedorite… Nu m-am gândit niciodată la ele ca la un destabilizator emoțional.

– Nu știu în ce măsură emoțional ori cât de corectă e formularea ta, dar pot acționa ca un blocant al difuzării unor aduceri-aminte. Cât nu le-ai luat cum te-ai comportat?

– În regulă, exceptând convulsii într-o noapte, în tren.

– Cum ai depășit șocul? A trecut de la sine?

– Nț. O injecție cu nu știu ce din partea lui Seth.

– Hm. Trusa de prim-ajutor a agenților operativi, niciodată omisă.

– Agenți operativi? Asta crezi despre el?

– Tocmai ți-am destăinuit că a fost recunoscut ca acționând în acest teritoriu al grupărilor de interese.

– Mi-a spus că nu lucrează pentru nimeni, e pe cont propriu. Că se preocupă de mine în baza unei amiciții din trecut. Când l-aș fi scos dintr-o situație neplăcută.

– N-a avut niciodată contact cu tine, Hatim.

– Nu cu Hatim… cu Beau.

– Beau care a fost un vagabond… Și tu l-ai crezut. Cine știe ce poveste ți-a înșirat. Nu te-a frapat că a apărut la ușa ta exact acum, în puținele zile când ești lăsat în liberă circulație? E aceasta o simplă coincidență? Hatim, nu există coincidențe când tu ești un produs al unor minți fanatice.

– Mi-a demonstrat cu un bon de casă al unor articole vestimentare pe care mi le-ar fi dăruit cu ceva vreme în urmă.

– Extrem de greu de pus la cale acest mic aranjament… Pentru unul ca el nu e o problemă încuietoarea unei locuințe. Și bonul îl putea obține pe căi simple. Poate era chiar al său personal, își cumpărase lucruri pentru el și acum a construit planul prin care să-ți câștige încrederea. Așa că ți le-a pasat ție. Bănuiesc că le-a descris foarte bine…

– Le-a descris…

Peder îmi dăduse o palmă după ceafă într-o manieră de-bu-so-lant de limpede. Se mai distrugea un mit cu privire la capacitățile mele de a raționa, de a citi oamenii. Dumnezeule, circulam cu un văl pe ochi doar pentru că cineva îmi indusese impresia că așa e la modă. Hatim, ai fost un mare bolovan câtă vreme ai fost Beau!

– Și atunci ce a urmărit cu mine?

– Să ajungă la noi. Probabil e în slujba celor de la Agenție. Iar strategia a fost gândită pe această regie, cu el apărând din exterior, ca un prieten și un salvator pentru tine. A debitat povești, interpretându-le cu talentul unui actor. Te-a convins să fugi cu el. Ți-a cuvântat despre cum să eludezi sistemele video și identificatorii electronici, tot mecanismul acesta de piese interconectate ce îngrădesc libertatea făpturii. Nici nu mai era nevoie căci, fie că le ocoleați sau nu, se cunoștea destinația finală.

– CIA a aflat de voi, e dușmanul vostru?

– CIA nu are prieteni. E o entitate fără conștiință umană, după cum ai sesizat pe pielea ta. Afirmă că protejează interesele statului, contracarând activitățile de spionaj străine. Politica obscur-ucigașă pe care o practică, fapt care nu mai e un secret, căci a fost dezvăluită și dovedită de către experți militari care au fost angrenați în seismele provocate de ea prin documente care au ieșit la iveală, a însemnat operațiuni sub acoperire având ca scop asasinate, răsturnări de guverne, crize politice; oriunde este nevoie să se facă și să se strângă mizerie, în subteran este amprenta CIA; plus această necontenită murdărie de experimente medicale… Hatim, este una dintre cele mai viciate suflări de pe suprafața Pământului.

– Ce știe despre voi?

– Mai nimic. În cazul actual, cel mult poate emite ipoteza că proiectul ar fi fost desecretizat accidental, deși n-au fost lăsate urme cum că fișierul ar fi fost „atins”; nici de noi, nici de agenta lor. Era suficient de pregătită, de abilă. Însă pierderea agentei i-a pus în alertă.

Decepționat și debusolat. Așa mă simțeam după ce Peder îmi pusese într-o nouă lumină tot ceea ce crezusem că acționase în favoarea mea. Era dezgustător să constați că totul în jur mustește într-o atmosferă putredă, că rezidă o infecție care mistuie împrejurul în centrul căruia ești tu.

– Cum putem ajunge la ei?

– La cine?

– Cei care m-au transformat, asasinii mei spirituali.

– Vrei să îi înfrunți?

– Vreau să-i fac să plătească. Trebuie să-i oprească cineva să continue genocidul asupra minții umane și cred că sunt cel mai justificat să fac asta. Dacă o putem face acum, în fața tuturor, cu atâția ochi care să recepteze grozăvia, cu atât mai bine. Nu, de fapt acum trebuie să se întâmple! Să fie pedepsiți în fața mulțimii! Spune-mi că putem realiza asta!

Clocoteam. Ură înverșunată spumega în vene și în fiecare celulă. Ura care nu putea fi stinsă decât prin șuvoiul sângelui. Legea talionului era unica reglare de conturi și de stări sufletești. Poți viețui împăcat când cei care ți-au pricinuit rău ireparabil, suferință necuantificabilă se bucură cu drepturi depline? Nu, niciodată, indiferent că autorii au plătit sau nu. Numai că dreptatea e un principiu indisolubil, iar dreptatea spune ca ei să plătească. Dar nu prin privare de libertate, aceasta este un surogat punitiv, oferindu-ți un minim de confort în schimbul unei minime libertăți. Nu, cel care a provocat rău trebuie să simtă, confruntat el însuși cu cel puțin același tip de durere. Vrem o lume mai bună? Numai într-un sistem de legi în care fiecare să știe ce-l așteaptă.

– Am putea încerca, a răspuns Peder, aprobând din cap. Da, cred că îi putem aduce la judecată.

După ce voi ispăși căința celui din urmă păcat, extrasul de cont al faptelor mele va consemna ultima operațiune: munca silnică în Infinitul care mă va repatria după ce-i voi fi dat cu mătura până în ultimul ungher.

Ziua treizeci

O duminică fără pastila zilnică, însă cu o revoltă și un zbucium interior covârșitoare. Peder m-a găsit în living, examinând magazia de cartușe de la noul Jericho. Mi-l dăruise aseară pe geamănul primului și dormisem cu el sub pernă. Nu era vreo filosofie să tragi piedica, să îl desfaci, să verifici starea încărcătorului. Reglajul țintei rămânea singura preocupare, capacitatea ochiului de a se coordona cu brațul pentru rezultate maxime, iar lipsa exersării putea fi un element împotrivă. Mă bizuiam pe faptul că mă voi găsi aproape de inamicii mei și pe dorința considerabilă în reușită.

– Ne concentrăm pe evenimentul cu activitățile edililor, da? a întrebat el fără să comenteze cu privire la îndeletnicirea mea.

– Îhm. E locul cu cea mai mare densitate de corupți pe metru pătrat. Și nu uita de bonificația pe care o aștept.

– M-am gândit. Li se va face cunoscut că te afli undeva în zonă și vor trimite echipele după tine. De data asta nu una singură ca alaltăieri. Va fi peste măsură de aglomerat. Este vorba de City Park. Vrei să vezi locul?

– Obligatoriu să cunosc detaliile amplasamentului.

– E localizat destul de aproape de centrul orașului. Este un parc urban așadar, amenajat în jurul a două lacuri și conține o grădină zoologică, un muzeu de științe naturale, un teren de golf, alte amenajări pentru baseball sau football, plus spații pentru picnic.

– O să-mi fie dificil să urmăresc structura pe telefonul tău.

– Mai avem și un laptop care este conectat la internet. O să te documentezi la el.

– Așa e mai bine. Prefer tastele. Mult prea înverșunat progresul ăsta, mă mir că n-au pus „touch” și claviaturii pianului. L-am văzut ușor amuzat, ușor îngândurat. – Au pus, nu-i așa?

– Atât mai au de „revoluționat”, în rest au demonetizat tot. Închistare în detrimentul lucrurilor vii.

N-aveam timp de filosofări, mai ales că, fiind în asentimentul meu, ar fi fost banale fără contradicții.

– Te-ai ocupat deja de organizare? Băieții de la Fermă au aflat unde sunt?

– Calculul este făcut astfel încât să nu aibă timp să-și planifice o schemă de lucru. Ei oricum au trimis echipe în zonă, deoarece știu că te-ai aflat în Springs, așa că mai mult ca sigur controlează aria limitrofă.

– Dar schema noastră care e? Se știe locul în care se întrec în jonglerii aleșii comunității?

– Undeva între statuia lui Martin Luther King și lacul Ferril. Sunt terenuri pentru fotbal acolo, din câte văd.

– Vii cu laptopul ăla?

Peder s-a conformat și a scos dintr-un sertar o geantă dreptunghiulară, neagră. Din ea a extras calculatorul și i-a atașat cablul de alimentare. Cât timp a umblat la setări, am scotocit prin frigider și rafturile din bucătărie, făcând rost de biscuiți și o cutie cu lapte. M-am uitat peste umărul său, verifica funcționalitatea conexiunii.

– Merge, a decretat el. Hai să ne uităm.

După ce au pornit aplicațiile, ne-am concentrat pe Denver City Park. Am remarcat un imens pătrat verde în mijlocul unui desiș în care predominau în proporție aproape unanimă casele. Două lacuri se conturau în jumătatea sudică, unul de vreo patru ori mai mare decât celălalt: Ferril Lake și Duck Lake. Deasupra lor cum priveai de sus, un labirint de artere ce încadrau spații înguste.

– Ce e acolo?

– Parcul zoo.

– Aha. Mai mărește puțin.

Lângă acesta, în extremitatea din stânga, am numărat paisprezece terenuri de tenis. Observat la un zoom mai mare, pătratul era întretăiat de o șosea, de la vest la est.

– O arteră de circulație prin mijlocul său?

Peder a apropiat focalizatorul către ruta respectivă până când s-a întipărit clar denumirea: E 23rd Ave.

– E un bulevard. Și aici văd multiple spații de parcare. E calea de acces la grădina zoologică, a clarificat el.

– Și dincolo de ea, celălalt careu?

– Ăă… păi e terenul de golf.

– Ok. Hai să ne mutăm spre dreapta.

Între bulevard, zoo și limita parcului se găsea porțiunea destinată baseball-ului, apăreau cinci cercuri. Coborând spre sud, s-a ivit corpul solid al unei clădiri.

– Aici trebuie să fie muzeul.

– Da. Este.

– Buun. Statuia? Putem da de ea?

Peder a început să se deplaseze pe suprafața zonei verzi în sens invers celei studiate inițial, apropiind și îndepărtând ori de câte ori intersecția aleilor părea ceva să indice.

– Uite aici, am exclamat eu la revenirea în colțul din stânga-jos.

– Da, e un monument… Thatcher Memorial Fountain, a citit el.

– Parcă nu era numele ăsta…

– Nu era. Dar uite un cerculeț mai sus… Martin Luther King, Jr… asta e.

– Ce e jr? am întrebat ronțăind un biscuit.

– Abrevierea pentru junior. A primit aceleași prenume ca ale tatălui.

– A, da?

Am luat o gură de lapte și am eructat fin, dacă pot spune așa. Mi-am amintit că nu-i oferisem și lui Peder, dar nu mai avea rost acum să încerc să o dreg. Mai ales că mă preocupa ceva.

– Ia mută-te de jur-împrejurul parcului. Ce avem pe lângă?

– Mai mult case.

Abia pe latura sudică și foarte puțin am regăsit construcții mai înalte. Pe celelalte muchii tot ce era clădit arăta a periferie.

– Nu-mi place…

– Ce anume?

– Doar aici, pe străduța asta întâlnești clădiri cu multe etaje.

– Ce nevoie ai de ele? Dacă le vrei, le găsești în centru.

– Ziceam să iau în calcul infima posibilitate în care aș avea o cale de evadare. Ești de acord cu mine că printre structurile acestea de case cu alee la stradă și atât, nicio șansă de a mă face nevăzut? Sunt una lângă alta pe mile întregi și nu poți decât ține drumul drept. Între clădiri de locuințe ori comerciale se mai poate ivi câte ceva, conjunctural sau norocos.

– Cred că socotești corect, a apreciat Peder. Atunci hai să analizăm ruta asta, ce ne oferă ea?

Ne oferea mai nimic. Se oprea curând în buza unui alt bulevard dincolo de care era un teren viran. La dreapta-stânga, nimic impresionant, reveneau căsuțele de duzină.

– Stai puțin. Tu vrei să scapi alergând, la fel ca data trecută?

Nu, aștept să mi se pună la dispoziție un elicopter, întocmai solicitărilor teroriștilor. Un elicopter până la primul avion cu reacție. Și apoi închideți ochii și decuplați radarele.

– Păi cum altfel?

– Mă gândeam la o mașină. Ai dovedit că poți șofa.

– Cu toată poliția orașului în spatele meu, în laterale, față și deasupra. Îi înștiințăm să anuleze parada cu automobile vechi? Se anunță mai interesantă o cursă cu motoarele turate?

Chiar, pe unde aveau să circule mașinile acelea? Măcar să împrumut una și să ies din scenă în stil de gangster al anilor 30.

– Nu știu, hai s-o lăsăm așa, am revenit eu. – Mă tem că orice plan de scăpare am ticlui, are potențial aproape nul.

– Sau am putea să le distragem atenția cumva…

– Explică-mi cum distragi atenția de la un schimb de focuri. Oferim ciocolată și nuci de cocos gratis?

L-am văzut surâzând amar. Îmi dădea dreptate. L-am scutit de necesitatea unui răspuns.

– Hai să prefigurăm ceea ce ne interesează și să lăsăm deoparte alte continuări. Ne orientăm la fața locului. Dacă mai e cazul.

Am petrecut prima parte a zilei însușindu-ne cu atenție geometria parcului. Cu ajutorul aplicației Google Earth am învățat fiecare potecă și am punctat fiecare loc de interes. Ceea ce remarcasem era că nu se găseau prea mulți copaci în perimetrul acela, mai ales de acolo înspre lac, dar era un lucru firesc întrucât spațiul prevedea terenurile de sport. Mi-ar fi plăcut să beneficiez de suportul acestui minim adăpost. În schimb, către extremitățile care comunicau cu strada, existau câteva liziere de arbori. Lacurile aveau câte o insuliță fiecare, iar cum coborai spre Ferril Lake, dădeai peste un edificiu denumit City Park Boathouse, destinat evenimentelor, străjuit de un pavilion din care puteai admira lacul plus silueta muzeului de vizavi. Legat de acesta, m-a impresionat extraordinar, iar acest fapt s-a consemnat doar prin puterea imaginilor. O arhitectură modernă cu un bloc central din sticlă, încadrat de o structură îmbrăcată în lemn ori materiale compozite într-o notă sofisticată și sobră în același timp. Neapărat obliga la vizită. Poate într-o viață viitoare?

În partea nordică parcul zoologic se constituia într-un alt cap de afiș. Am apropiat imaginile cât s-a putut pentru a cerceta dacă există comunicare directă cu parcul. Mi s-a părut că disting un gard viu foarte înalt și pesemne foarte des, dar, din loc în loc, se evidențiau căi de acces. Nu știu însă dacă pentru public. Apoi un perete de beton a luat locul desișului până la o poartă care era probabil destinată scopurilor lucrative, aprovizionării…

L-am chestionat pe Peder în privința derulării. Lămuririle sale au oscilat între evaziv și libera mea alegere. Din ceea ce am înțeles, eram pe cont propriu.

– Și tu? l-am întrebat.

– O să fiu acolo și o să-ți semnalez momentul prielnic. Ți-ar surâde ca aplicarea pedepsei să fie transmisă de televiziune în direct?

Da, propun să fiu intervievat înainte și după: De la ce distanță doriți să deschideți focul? Ați exersat în prealabil într-un poligon de tir? Pe viitor, ce model de armă credeți că v-ar fi utilă?

– Doar nu vrei să anunțăm posturile de știri.

– Nu, dar ele vor trimite oricum echipe de filmare pentru reportaje. Să ai municipalitatea scoasă la iarbă verde și preparând pentru localnici, e un obiectiv de neratat.

Hm, ar fi o idee… un bonus binevenit, o pildă pentru posteritate, dacă va exista și o explicație obiectivă din care să se înțeleagă cine este întâiul producător de rău.

– Ar fi ceva în premieră, nu?

– Eh, nu chiar… dar ai putea să îi iei locul lui JFK în memoria recentă a americanului de rând.

– JFK… am auzit parcă…

– John Fitzgerald Kennedy, un fost președinte lichidat în timpul unei parade. Evenimentul a fost înregistrat în direct și a rămas în istorie.

M-a făcut curios.

– Poate fi găsită filmarea undeva?

– Desigur, a zis Peder, interpretând cu mâna stângă un gest banal. Pe Youtube.

Deocamdată nu era vreme pentru delectare. L-am întrebat dacă mai are un încărcător pentru Jericho, iar el a încuviințat și mi-a mai dat unul. Începeam a sta mai bine, deși personal mi-ar fi convenit să-mi aducă încă un Jericho. Două guri de foc ar fi fost și mai convingătoare și mai eficiente.

– Cum alegem ora potrivită?

– Un 10 ar fi în regulă. Agenția va trimite echipaje, numai că nu va cunoaște punctul exact în localitate, așa că oamenii ei vor sta în alertă și se vor preumbla în zonele cu evenimente.

– Va fi anunțată doar că sunt prin Denver…

– Exact. Altfel am periclita bunul mers al planului.

– Dar dacă ei vor cere suportul poliției pentru a mă identifica, reține și preda lor?

– Nu vor face asta pentru că nu reprezinți un pericol. Ei urmăresc să repereze un refugiat, un om dezorientat care caută adăpost. De altfel, le vom și planta un indiciu.

– Care?

– Vei utiliza cardul și vei face o retragere de numerar la unul din bancomatele din zona centrală.

– Și dacă pun mâna pe mine înainte de a ajunge în parc?

– Imposibil. Nu vei fi tu.

– Cum?

– Există o persoană pregătită pentru secvența aceasta. Tu îi vei transmite cardul și codul PIN.

Am găsit-o drept idee inspirată. Am scos cartela din portofel și i-am întins-o.

– Uite PIN-ul aici. I s-a specificat și cât să retragă?

– Dacă ar apuca să se bucure de ei, a glumit Peder.

– A, va fi prins? Ce va declara?

– Va fi un hoinar, un individ fără identitate, care trăiește din mila oamenilor. Și, din când în când, din furtul din buzunare. Prin urmare, va mărturisi că l-a furat.

– Dar asta se pedepsește cu reținere, nu? Acceptă să fie arestat?

– Nu va ajunge acolo pentru că nu va fi prins de oamenii legii. Echipele Agenției vor fi cele care îl vor înhăța. Și care îl vor lăsa liber după ce, speriat, acesta se va confesa povestind unde și când ți l-a sustras – cu puțină vreme în urmă. Oricum ei n-ar avea ce face cu el.

– Cum nu… exact ce au făcut și cu mine.

– În America sunt atâți oameni ai străzii că ai putea popula cu ei o provincie întreagă. Efectul capitalismului în statele civilizate.

Prin puterea corupției și a nepăsării. Cred că din societatea primitivă oamenii n-au mai fost egali între ei.

Mi-a venit un gând.

– Nabil (era cazul să-l apelez pe numele de origine întrucât mă câștigase), aș putea avea la mine un bilet? O notiță în care să justific pedeapsa, ceea ce m-a motivat? Sau poate chiar dosarul?

A fost mirat. N-a știut ce să răspundă, rămânând pe gânduri.

– Nu cred că ne putem permite să pierdem acest dosar.

– Dar ar ajunge la vedere, la discreția publicului…

– Niciodată. Tot ceea ce va fi găsit asupra ta nu va fi adus la cunoștință. Cu atât mai mult un element atât de semnificativ, capabil de cataclisme la nivel de organizații guvernamentale.

– Pricep… Dar biletul?

– E complicat și aici. Dacă îți vei expune povestea într-o sinteză, va fi considerată o babilonie a unuia dus cu capul. Și chiar și un bilet mă îndoiesc că ar putea să fie lăsat cunoscut… Hatim, îți înțeleg dorința și ceea ce vrei să transmiți. Numai că ei posedă mârșavul talent de a denatura un conținut care ar lovi în societatea lor. Ar face în așa fel încât să te prezinte în cel mai defavorabil, negativ rol cu putință, ar răstălmăci mesajul tău în favoarea lor. Cel care va înțelege fapta va fi poporul nostru, iar acesta nu are nevoie de note explicative, căci e martorul unei istorii scrise cu sânge. Inițiativa ta va fi o pildă, va demonstra că necredincioșii nu sunt invincibili, că dreptatea este cea pe care o hotărăște Allah prin glasul aleșilor săi.

Simțeam tremur prin trup, răscolit de forța evocării sale. Aveam momente când l-aș fi urmat orbește.

Pe oamenii cu abilități persuasive i-aș încadra în două categorii: lideri și manipulatori. Nabil mă câștigase îndeosebi prin fapte, atunci când vorbele nu le băgasem în seamă. Crescuse în ochii mei, devenise din ce în ce mai apreciat, își conturase aura dominantă caracteristică acelei prime categorii. Convingerile noastre unificate aveau să se exprime în mai puțin de douășpatru de ore printr-o încercare de bulversare a unui sistem defect. Sau mai degrabă infect, incorect funcțional, alterat până în măduvă, pe care doar o bombă nucleară ar fi avut putința să-l curețe. Ori un fenomen de implozie, devastându-l din interior. Prin cineva care nu mai avea ce pierde, a cărui dereglare a cursului vieții avea să explodeze în zeci de schije fragmentând implacabil destine. Un exponent al Proiectului Anemona.

Hatim Mughal.

Eu.

Păcat că nu puteam lăsa o notiță, mi-aș fi dorit să îi „ating” încă o dată, să le sporesc suferința, căci vorbele pot pricinui durere comparativă cu cea fizică. Pe de altă parte, aș fi vrut s-o scriu în limba maternă, care din nefericire era pierdută în cotloanele memoriei, absentă. Bine, atunci mă rezum la a-mi lăsa amprenta cât mai apăsat.

– Cum îmi recunosc țintele?

– Te încrezi în simțurile tale?

– Din ce în ce mai mult.

– Atunci bazează-te pe ele, lasă-le să erupă și dirijează-le. Ele vor curge precum apa căutându-și matca, vor înainta precum focul, direct către cel mai uscat putregai și te vor conduce spre izbândă.

– Sunt liber să aleg?

– Allah nu îngrădește, Hatim, el călăuzește. Crede în el; ai încredere în tine; privește în interiorul sufletului, iar spiritul său în inima ta îți va lumina calea.

Ziua s-a scurs încet, mai mult ca sigur deoarece așteptarea era chinuitoare. Poate că ar fi trebuit să mă gândesc la ea ca la ajunul aflării sensului personal ori ziua dinaintea înăbușirii necredinței. Nu simțeam teamă, emoție, tensiune. Poate ultima să se fi tradus printr-o ușoară încordare provocată însă numai de clipa care greu se apropia.

Am mai studiat, am mai dezbătut, am și mâncat. Nabil s-a făcut nevăzut de vreo două ori prin casă. Mi-am dat seama că pentru rugăciune. Cu mine n-a mai insistat în privința asta, deși începea să mă atragă „procedura”, ca să zic așa. S-a scuzat și s-a retras să se spele, în vreme ce eu găsisem o ocupație din găurirea buzunarului hanoracului pentru a-i face loc pistolului. Nu încăpea, așa că n-aveam decât să trec țeava prin buzunar în interior.

Căutam o foarfecă în sertarul biroului când privirea mi-a căzut pe cutia aceea neagră de lângă unitatea computerului, interconectată cu aceasta. Nabil îmi spusese în timpul zilei, când îmi sărise în ochi, că e un multifuncțional; scanner și copiator în același timp. Curios, i-am ridicat capacul, descoperind un geam. Era locul în care se așeza hârtia pentru a fi citită de către dispozitivul optic. Mi-a venit o idee.

Am pus mâna pe dosarul Anemona și am așezat prima pagină. Se încadra perfect în dreptunghiul respectiv. Mai trebuia să-mi dau seama ce butoane trebuie apăsate. Ultimele trei din stânga aveau înscris: Copies, Stop/Clear, Start. L-am apăsat pe ultimul și am așteptat.

Nu s-a întâmplat nimic și nici nu avea cum, dar mi-am dat seama după un minut în care am apăsat fiecare buton și cercetând afișajul. Am dedus că probabil aparatul nu era pornit. Comutatorul era pe o laterală, în partea din spate și, odată apăsat, a pornit un zumzet. Un led a început să clipocească, micul ecran a afișat un „Warming up. Please wait”, după care ledul s-a stabilizat pe culoarea verde, iar pe ecran a apărut „Ready”. Am apăsat Start și m-am trezit cu prima copie.

Nu era timp suficient pentru a copia întreg dosarul. Trebuia să spicuiesc ceea ce mi se părea relevant. Am copiat paginile cu scopul proiectului și procedura aplicată lui Hatim Mughal peste pacientul Beau Saintgeorge. Ceilalți puteau să mai aștepte. Le-am pliat și le-am îndesat în buzunar.

Computerul fiind pornit, mi-am amintit despre acel președinte Kennedy. Unde spusese că-l găsesc? You…

Am introdus pe Google atât cât reținusem iar acesta mi-a înfățișat continuarea. Youtube era, da… Accesând site-ul, am tastat Kennedy. Variantele rezultate arătau cu totul altceva.

Am adăugat „president”, iar el a scos la iveală printre altele „assassination”. Asta trebuia să fie.

Mi s-au redat mai multe filmulețe din care nu prea știai ce să alegi. Titlurile făceau referire la scena omorului, la documentare, mărturii… Am ales un video de treizeci și două de secunde, prezentat în slow motion.

Filmul a început cu o mașină decapotabilă rulând. Având capota strânsă, în interior se puteau vedea cele patru persoane: în spate, pe banchetă, președintele cu soția cred, iar în dreapta șoferului probabil o oficialitate. Urmând vehiculul, apăreau niște motociclete. Cadrul era focalizat strict pe mașina prezidențială. Președintele saluta cu mâna dreaptă, apoi s-a interpus un panou de pe marginea drumului, după care, revenind în imagine, a părut că strănută, aplecându-se, cu mâinile spre gură. Soția era ațintită asupra lui, la fel și oficialul din față, care părea că îi vorbește. Ea s-a apropiat și mai mult pe măsură ce Kennedy lăsa bărbia în piept, chircindu-se în scaun și apoi… o, nu, nu din nou scena asta! Fruntea i-a explodat, i-a explodat de-a dreptul! O bucată din ea a început să-i atârne, în vreme ce femeia, îngrozită, s-a întins peste capota portbagajului, iar un agent încerca să ajungă la ea. Filmul s-a oprit.

Iar mie mi-a revenit în memorie asasinarea Brendei. Nu există moment mai traumatizant pentru un om decât să fie martor la mutilarea altui om. Să urmărești cum sângele, carnea, oasele, țesuturile sunt expulzate, cum ceea ce era o ființă umană devine un amestec de materie moartă, e cu neputință de acceptat, e dincolo de închipuirea vieții pe Pământ.

Viața e oroare pentru că lumea e circulată și de ființe cu inteligența pusă în slujba răului și de ființe atât de primitive intelectual încât nu sunt în stare decât a produce rău. Printre acestea umblă celelalte făpturi, a căror trecere firească e adeseori periclitată de către acești agenți patogeni eronat intitulați „oameni”.

L-am auzit pe Nabil ieșind și am închis site-ul. Am încercat să mă adun, cu toate că șocul emoțional tulburase adânc. N-a băgat de seamă, iar eu am reluat operațiunea de fabricare a unui „toc armă” improvizat.

Efectul celor văzute s-a răsfrânt însă asupra tonusului, o cumplită oboseală topindu-mi energia. I-am comunicat lui Nabil că am nevoie să fiu cât mai odihnit și a încuviințat. Și el avea unele lucruri de pus la punct, iar eu am intuit că are de transmis mesaje și ar dori să opereze neperturbat.

N-am reușit să pun geană pe geană nici atunci, nici mai târziu în noapte. Cum închideam ochii retrăiam filmul cu asasinatul sau drama din Forest Park, la care fusesem martor. M-am temut să nu survină o criză, mai ales că urmasem sugestia „sărind” peste medicament. Din fericire, n-au existat alte consecințe nedorite, iar eu mi-am reevaluat momentele din ultima perioadă, așa cum fuseseră ele marcate pe ruleta ce îmi zburătăcise destinul, până când vârtejul epuizării mi-a smuls frământările, amânându-le până în dimineața ultimei zile.

Acum, aici, mă iscălesc. Fără un nume, căci nu l-am aflat. Picur un strop de cerneală întinând sugativa zilelor care m-au depășit fără să mă lase a le înțelege.

Ziua treizeci și unu

O lună de zile de la redebutul meu pe scena existenței efective. O lună, timp în care deschisesem ochii fără a înțelege nimic, mă perindasem între plusul și minusul unor stări mentale ambigue. Descoperisem că sunt ba o persoană, ba alta, ba ambele, pentru ca acum să nu mă mai simt vreuna. Mult mai simplu ar fi fost să dispar fără să las urme și mai ales fără să mă fac util acelor inși atât de contrastanți între halatul alb și întunecimea gândurilor, a faptelor.

Am crezut în aparențe, fluctuând între dovezi reale și cele fabricate și nu cred că am izbutit să-mi dau seama de veridicitatea lor. Ar trebui să cred doar în mine însumi, însă pentru asta am nevoie să nu se intervină asupra mea, să fiu lăsat în pace. Dar n-aveam cum să fiu lăsat în pace de oamenii din jur, pentru care eu semnificam o bucată de meteorit spațial, necontenit obiect de studiu.

Traseul avea a se opri acum, în cea de-a treizeci și una zi încheind intervalul unei luni în care la nivel global realitatea nu suferise modificări profunde; înconjurător însă, ea mă invadase brutal, ca o mașteră care îți detestă până și răsuflarea. Plecam să finalizez un ciclu în care nu reprezentasem mai mult decât analize, estimări, prognoze. Mă voi despărți fără un rămas-bun, căci îmi lipseau apropiații. N-am avut realizări, n-am clădit nimic, nu voi rămâne în amintirea nimănui și poate e mai bine. Rămâne de văzut la nivel de istorie, dacă voi face o partidă bună azi, cu rezultate consemnate într-un capitol particular.

Am găsit orașul înțesat de oameni, după ce periferia a încuiat ușa, plecând să petreacă. Am ocolit un centru bine populat la bordul unui mijloc de transport în comun, pe cont propriu. Mă separasem de Nabil, aveam să-l revăd prin mulțimea din parc, ajustându-și bluza pe umărul stâng – semnul că pot apăsa „butonul de pornire”. Purtam în continuare șapcă, de data asta una confecționată special pentru anotimpul toamnei, mai încăpătoare, acoperind vârful urechilor. Părul netuns se cam zbârlea sub ea, rămânând însă nevăzut. Iar pe un șold, sub tricou, fixate de cureaua pantalonului, împăturisem foile mărturie.

Am coborât pe Colfax Ave, pe care îl străbătusem o bună bucată, putând observa că și echipajele poliției erau la datorie, asigurând ordinea. Asta ca să nu-mi mai fac griji în privința oportunităților de după.

Pășeam pe City Park Esplanade în liniștea unei plimbări, poate unica pe care mi-o îngăduiam. Trecuse puțin de orele nouă, iar eu mă bucuram de armonia unei naturi depline. Era o stradă extrem de verde, cu trotuar îngust între spații gazonate, mărginite de arbori. Chiar și cele două sensuri de circulație erau delimitate de o fâșie lată încărcată cu iarbă. Cerul era pictat cu nori deocamdată pașnici, o răcoare plăcută mângâind peisajul.

În dreapta se ridica maiestuos blocul unei instituții, liceu sau facultate. Clădirea era prelungită în mijloc cu o turlă cu un ceasornic, având deasupra o clopotniță. Din nou cărămiziul acela atât de atrăgător, de prietenos, întrepătruns de albul unor arcade și al conturului ferestrelor. Peste drum se întrezăreau terenuri de sport, buturile porților de football, depopulate azi. Ca de altfel și trotuarele pe care mă preumblam.

Arăta ca o cale spre Paradis, idee exacerbată atunci când soarele a năvălit gând la gând cu simțirile mele.

Ori poate era Iadul, ademenindu-mă cu un pastel de vară-toamnă, spre a mă arvuni pentru permanentul sejur pe care urma să-l bifez…

M-am oprit la capătul străzii, întorcându-mă, inspirând o ultimă notă de pace, un adio la capătul rândului…

Apoi am introdus mâinile în buzunarele hanoracului. Jericho-ul era acolo, stătea bine.

Am traversat E 17th Ave drept la intrarea în City Park. Deja fluența era însemnată, largile alei erau intens circulate. Pâlcuri de oameni, familii, prieteni mișunau în interiorul acelui furnicar al relaxării. O statuie în jurul unui rond circular m-a întâmpinat, dar nu era cea de la care începeau reperele mele.

M-am „lăsat” în dreapta, așa cum îmi aminteam harta parcului salvată în minte. Se înainta din ce în ce mai dificil, accesul fiind îngreunat și de comercianții cu fel de fel de oribilități alimentare. Peluzele verzi aproape se revărsau de lume, iar câteva panouri publicitare anunțau mult-difuzatul eveniment. Launch & Lunch afișa un banner lung, agățat între coroanele a doi arbori. Am înțeles la ce făcea referire când m-am apropiat de locul cu pricina: era vorba despre un concurs de tras cu praștia, având ca proiectil o chiftea. Participanții luau bucata de carne prăjită, întindeau cauciucul praștiei și încercau să nimerească un panou cu mai multe cercuri decupate, fiecare desemnând câte un fel de mâncare. În funcție de gaura prin care trecea chifteaua, aruncătorului i se aducea preparatul respectiv, pe care trebuia să-l mănânce împreună cu acea chiftea. Și nu simplă, ci mânjită din plin cu muștar. Cea mai fericită variantă era să nimerească porția de cartofi prăjiți, dar erau acolo și budincă și plăcintă de mere și cereale cu lapte sau clătită cu dulceață. Bineînțeles că cercul reprezentând cartofii avea diametrul cel mai mic.

Era gălăgie multă: râsete, urale, aplauze ori murmur de regrete. Concurenții își făceau curaj cu imense pahare umplute cu bere, care sperau să le taie greața amestecatelor gusturi. Printre ei am remarcat și două femei. Majoritatea erau la treizeci-patruzeci de ani și m-am lămurit că nu aceștia erau cei ce făceau parte din suita primăriei ori a consiliului municipal.

M-am uitat printre cei care asistau, fără a-l regăsi pe Nabil. Prin urmare, sigur nu aici era prim-planul.

Mai departe se amenajase un spațiu pentru grătare, de unde mirosul prăjelilor atrăgea și pe cel mai neînduplecat vegetarian. Se creaseră cozi de parcă mult-râvnitul burger simboliza rețeta veșnicei tinereți.

Preumblându-mă de jur împrejur am verificat efectivul forțelor de ordine. Apăreau ici-colo patrulând în cuplu, dar păreau mai mult joviali și predispuși la a se integra în rândurile participanților la jocuri decât atenți, rigizi.

Un lung șir de mese aliniate pe care erau îngrămădite alimente și vase și alte obiecte de bucătărie era completat de o duzină de persoane de ambele sexe. Lângă mese fuseseră aduse cuptoare mobile, plite, pentru executarea preparatelor. Camerele video pe umerii unor operatori și câteva reportere cu microfoanele pregătite mi-au indicat locul pe care îl vizam. Publicul făcuse roată împrejur, amuzându-se ori comentând ori susținând pe unul sau altul. Exista și un maestru de ceremonii care se agita, roind printre concurenți, aruncând replici comice menite să-i descurajeze. Una dintre ele a sunat: „Privește acolo, fă-le cu mâna celor care te vor juriza.” După ce respectivul s-a conformat, încercând să-și câștige cât mai mult capital de simpatie, MC-ul i-a destăinuit: „Sunt cei care s-au opus fără succes proiectului de modificare a fațadei stadionului de football inițiat de tine.” A rezultat un râs colectiv.

Am ocolit mulțimea, cercetând perimetrul, căutând punctele cu bună vizibilitate și cât mai aerisite. Oamenii erau adunați în partea frontală, cu acces direct la desfășurare. În dreapta așteptau reporterii în timp ce o cameră fixă fusese amplasată perpendicular pe bancul de lucru. Zona din stânga era ocupată cu acele cuptoare, alături de care pe câteva scaune se așezase juriul. Latura din spatele meselor era cel mai puțin populată de spectatorii la eveniment și rămăsese ca un coridor de acces la alimente. Am observat și o patrulă formată dintr-un el și o ea care a asistat cât a asistat și s-a retras, continuându-și rondul.

Am consultat ceasul de mână cu care mă dotase Nabil. Indica zece fără zece. Mai era puțin, dar unde se afla acesta? Și, mai ales, unde erau oamenii mei, cei cărora li se trimisese citația?

Instanța este prezentă, de ce întârzie inculpații? Trebuia să-mi controlez nerăbdarea, în fond nu sosise ora prevăzută. Era momentul să-mi ascut simțurile în ideea unei validări juste a țintelor.

M-am oprit într-un punct în spatele juriului, unde fumul unui grătar îmi invada ochii. Eram însă camuflat și puteam căuta om cu om printre cei de pe margine după figura lui Nabil. Mi-ar fi prins bine o pereche de ochelari de soare sub care să „mătur” cu privirea fără să arăt că fac asta. Nabil spusese însă că ochelarii sunt primii care atrag atenția unui observator ce monitorizează curioșii. În același timp eram atent la inșii în costum pe care îi așteptam.

Pe primul l-am reperat în spatele unei femei plinuțe cu un puști blond molfăind ceva pe un băț. Era pe trei sferturi acoperit de aceștia, se zărea doar mâneca stângă a hainei peste o cămașă în culoare deschisă. Lipsea cravata. Însă avea ochelarii care îmi lipseau mie. De ce, dacă nu din aceleași scopuri? Era brunet, tuns scurt, fălci drepte și destul de suplu. L-am denumit Omul nr. 1.

Aș fi vrut să-i văd ochii, să urmăresc felul în care cercetează, dar, cum nu puteam, am studiat mișcările gâtului. Îl ținea fix, ca și când s-ar fi axat pe bucătarii de ocazie. Și totuși, am avut impresia că îl rotește ușor, cât să cuprindă cu privirea întreaga scenă.

Perdeaua de fum începea să se subțieze, așa că am pornit din locul în care mă simțeam expus, intrând în semiinelul spectatorilor. Devenise destul de gros, cu o adâncime de cinci-șase persoane ale căror capete încercau să pătrundă către obiectiv. Instinctiv, am apăsat șapca, deși era îndesată la maxim. Fluxul de oameni care nu luau parte la scenă ci doar circulau prin vecinătate era semnificativ. Partea bună e că mă acopereau, dezavantajul, bazat pe cel sumbru ghinion, că puteam da nas în nas cu unul din Oamenii nr. 2, 3…

Zece fără patru minute. Am reintrat în grup, între un bărbos în cămașă flanelată, cu aspect de tăietor de lemne și o fată îmbrățișată de prietenul ei. Aici nu mă mai situam în orizontul vizual al Numărului 1, care trebuia să efectueze o scurtă rotație spre direcția mea. De la nivelul penultimei linii de indivizi din șir am examinat pe cei din preajmă, fără să constat ceva anume. Am ieșit și m-am deplasat către Nr. 1, cu pași rari, focalizând fiecare siluetă masculină până ce am ajuns în dreptul acestuia. De aici până în zona unde se găseau televiziunile rămâneau maxim cinci yarzi. N-am mai găsit pe nimeni în costum.

Să fi fost singur? Era suficient să fie postat un singur om care să mă anihileze? Presupunerile îmi spuneau că nu, atunci ce scăpasem din vedere? Fusesem deosebit de iscoditor, de concentrat… Intervenise ceva? Nu fusese recepționat mesajul, nu aflaseră că sunt aici, iar acel Om nr. 1 era o coincidență, o confuzie, un simplu martor?

Căzusem pe gânduri, zece fără un minut. Priveam în gol către masa unde roboteala era în toi iar MC-ul invitase un operator să filmeze îndeaproape conținutul unui vas în care o doamnă brunetă subțire în talie, cu bust proeminent, manevra un mixer. MC-ul a apucat obiectivul camerei mutându-l dinspre vas înspre pieptul pe care nici decolteul și nici șorțul de bucătărie nu-l mascau destul. I-a sugerat participantei să mestece cu o lingură și i-a întins un obiect de lemn, pe care aceasta, nebănuind urmarea, l-a apucat încrezătoare. În momentul în care, învârtind, balansul mâinii a transmis trepidații sânilor, a îndreptat din nou camera către partea superioară a trupului ei. Dezgustător.

Undeva, în spatele meselor, niște băieți cu bonetă făceau ordine, debarasau, aduceau vase curate înlocuindu-le pe cele folosite. Unul din ei s-a oprit, urmărind să fie totul în regulă, sorbind dintr-un pahar cu bere. Era la muncă, dar ce mai conta? A rămas așa mai bine de un minut, trăgând de bluza cu mânecă lungă de parcă avea o mâncărime pe umăr. L-am bănuit de tragere de timp, sătul a trebălui într-o zi liberă pentru populație. Întors cu spatele, s-a răsucit cu fața spre mine, bând bere și masându-și umărul. Nabil!

Zece fix.

Nu m-a văzut, de fapt nici nu se uita către mulțime, preocuparea sa era să fluidizeze modul de lucru.

Și să dea un semn.

Cum de ajunsese acolo? Membru al unei echipe angajată să se ocupe de utilități. Mi-am alungat acest gând, realizând că timpul trecea.

Fusese dat semnalul, dar eu nu identificasem ceilalți oameni. Am privit din nou ceasul, mai trecuse un minut. Riscam să intru în criză de timp, evenimentul să se încheie… Putea fi un singur om trimis și dacă da, îl recunoscusem corect?

Oameni în costum, oameni în haine negre… dar nu erau, nu erau pentru că nu era locul potrivit pentru asemenea vestimentație. Cine spunea că agenții trebuie să poarte costum? Era o idee preconcepută, apărută dintr-un reflex al memoriei care își amintea frânturi din filme. Nu, nu era niciun motiv obligatoriu pentru care unui agent să-i fie asociate o haină, sacou sau ceva asemănător…

După cum nu era obligatoriu nici ca agentul să fie bărbat. Nu luasem în calcul că și o femeie poate urmări la fel de bine. Mă bazasem pe argumentul „forță”, de parcă ar fi necesitat o luptă corp la corp. Uf, nu era bine. Trebuia să reiau procesul de recunoaștere. Am ieșit din rând.

Ocoleam grupul iarăși, în sens invers, cu o nervozitate ce își croia drum, îndemnând sudoarea să izvorască de-a lungul șirei spinării. Parcă și membrele resimțeau tremur. Țineam mâna dreaptă permanent în buzunar de teamă să nu-mi pierd obiectul partener și pentru a fi cât mai aproape de lovitura fulgerătoare. Treceam printre pâlcuri scurgându-mă anonim printre oameni veseli, împărtășindu-și bucurii, energii, bună dispoziție. Acestea erau numitorul comun al unei mase de indivizi eterogeni, poate mai preocupați în oricare altă zi, mai adânciți în gânduri, în situații personale. Majoritatea zâmbeau, rezonau empatic la gesturile înconjurătoare. Și chiar dacă erau stări asigurate în bună măsură de profilul comercial care dirija cadrul, erau menite să îmbuneze natura umană inducându-i pacea universală. Probabil că privită din spațiu, concentrării acesteia de suflete i se putea asocia clasicul emoticon atât de senin zâmbind.

Dar cazul meu nu împărtășea starea lor. Eu eram acolo pentru că unii dintre ei mă aduseseră acolo, modelându-mi samavolnic soarta. Am continuat să dau ocol, intrând și ieșind de câteva ori din grup, până am ajuns din nou în pâcla aceea accentuată de fum. Trecuseră aproape zece minute peste ora fixată. Preparatele căpătau contur, timpul expira.

Eram astfel poziționat încât puteam vedea broboanele de pe fruntea celor mai apropiate figuri ale municipalității angrenate în această întrecere. Cel de la extremitatea mesei se mișca în foarte mare grabă, de parcă de asta depindea viitorul funcției sale. Fruntea plină de cute băltea sub inundația porilor deschiși în timp ce manevra o tigaie cu gesturi atât de repezite că s-a și ars. Și-a înăbușit înjurătura la timp, rânjind anevoios către public.

Femeia de lângă el i-a spus ceva scurt, probabil a făcut o glumă, dar numai ea a râs. Individul era absorbit în propria capodoperă și a dat din cap nestăpânit.

Mi-am îndreptat privirile spre locul Omului nr. 1, de cealaltă parte a cercului. N-am mai remarcat nicio pereche de ochelari de soare și nici haina care îmi atrăsese atenția. Individul dispăruse.

Secundele următoare au fost lungi, dominate de neliniștea dezorientării. Ce aveam de făcut? L-am căutat pe Nabil din priviri, însă nici acesta nu mai era vizibil.

De undeva din spatele echipelor tv s-a ivit mai întâi un ins burduhănos, spilcuit, în ținută oficială, călcând afectat. În spatele său a pășit un altul, într-un costum gri închis venindu-i ca turnat. A salutat o reporteră și a bătut palma cu primul concurent de la masă.

Ei erau? „Bazează-te pe simțuri”, îmi spusese Nabil. Ceea ce s-ar fi tradus printr-o sinergie a instinctelor, a dorințelor și mai ales a înăbușitelor patimi erupând. Momentul pedepsei trebuia să răbufnească degajând suflul suferințelor acumulate pe fondul unor amintiri necrozate, viscerale. Filmul memoriei a captat imagini succesive în timp ce traversam tunelul din ce în ce mai întunecat al timpului întors cu cheia: biroul unui pretins amic și excelent terapeut Jasper Curtis cu rol cameleonic din ce se dovedise ulterior; jumătatea de minut cu Brenda, o agentă cu suflet vândut; Wheatley și Friedman – primul cu aerul său nemulțumit, celălalt acid, însă în esență blând; Seth – ah, existase un pseudoprieten Seth; Peder-Nabil – adeptul unei religii interpretată parcă prea conflictual, răzbunător; Dylan și Coreen – singurii oameni întâlniți care nu inspirau aerul nociv al atmosferei alterate de interese meschine, ci își hrăneau idealurile ocrotiți de propria bulă de libertate… Personajele au dispărut, locul lor fiind luat de violența unor fapte a căror iluzorie justificare își pierduse logica. Puterea inegalabilă pe care ți-o oferă arma de foc, senzația de dominație, de stăpânire, de însușire a unor drepturi de care crezi că ai fost privat, de pedepsire în numele unor nedreptăți suferite… Nimic din toate acestea nu se regăseau în carta drepturilor și libertăților ființei umane. De unde aveam habar de așa ceva? Era conștiința care simțea că pierde controlul în fața haosului sociopatiei venită să-și ia arvuna și decreta starea de urgență? Unde erau imaginile castelelor construite din nisip ud, căzăturile zilnice, descoperirea mingii drept cel mai fascinant obiect al copilăriei? Unde mi-erau amintirile cele mai prețioase? Trebuia să plătească cineva pentru ele, trebuia să curgă sânge? Unde era deșertul lui Hatim, mesagerul venit să aplice pedeapsa ca rezultat al oprimărilor menționate într-o istorie care nu mai consemna „buni” și „răi”, ci numai victime? Ce zdruncină ireversibil mințile unui individ încât acesta să recurgă la cruzime? Mai poate fi găsit adevărul sufletului?

Priveam cu ochi goi, lipsiți de claritate, eram un trunchi scobit, uscat, cu seva scursă, în așteptarea toporului vindecător. Întrezăream siluetele fantomatic deplasându-se printr-o realitate care făcea eforturi să mă recupleze. Am clipit de câteva ori și am privit în pământ, înlăturând amețeala.

Cei doi aveau prea puțin atenția îndreptată către concurenți, înaintând încet de-a lungul meselor. MC-ul le-a adresat câteva cuvinte la care cel din urmă a răspuns cu un gest de amânare.

Nici unul, nici altul nu s-au oprit, continuându-și mersul către mine. Nu se uitau fix încoace, însă arătau ca și când nu puteau fi încadrați în acel decor. Erau desprinși, erau din cu totul alt film, în ciuda faptului că încercau să se poarte natural. Când au depășit jumătatea șirului, am simțit invazia.

M-a pătruns ca un intrus, maximizându-mi tremurul la apogeu. Declicul a eliberat pornirile, mâna dreaptă s-a încordat în buzunar. Armasem pistolul încă de la plecarea din locuința lui Arash, chiar dacă însemna un risc sporit. Însă păstrasem neîntrerupt palma în jurul gărzii trăgaciului, astfel încât acesta să nu se declanșeze accidental. În felul acesta câștigam timp, nu mă foloseam și de mâna stângă pentru anclanșare, puteam ținti și apăsa direct. Cei doi au mai micșorat distanța până la mine. Valul se apropia.

De aici nu puteam rata nici cu ochii închiși.

Invazia s-a dezlănțuit sub o altă formă, sub efectul unei forțe exterioare, anticipându-mi tendințele, insinuându-se viclean în buzunarul meu. Ceva ca o atingere mi-a căutat degetul arătător, descoperindu-l fixat pe trăgaci. Țeava armei încă era îndreptată în jos, însă elementul străin făcând corp comun cu mine a așezat-o în poziție. Fără să-mi fi pornit comanda dinspre creier, forța nevăzută mi-a apăsat indexul o dată, de două ori, de trei ori, împroșcându-mă cu mirosul morții.

Bum! Bum! Bum!

Primul din ei s-a prăbușit instantaneu, cu o pată roșie inundându-i cămașa. Urmăritorul a căzut într-un genunchi, cu o grimasă dureroasă, cu dinții încleștați și ochii închiși. În rândul de oameni, o femeie a scăpat microfonul țipând, cu brațul sănătos apucându-l pe cel rănit. Țipetele s-au amplificat, au devenit unic limbaj, toți ceilalți s-au călcat în picioare în încercarea de a se feri, de a se menține în viață. Peluza a devenit un monument al terorii, goana pentru supraviețuire devastând populația prezentă.

Hanoracul meu afișa o gaură neregulată prin care mirosul de cordită îmi chinuia nările. Nu înțelegeam cum declanșasem, m-am răsucit ignorând instinctul care-mi spunea să fug și m-am ciocnit.

Individul scund, cu ten arămiu, mă privea cu o satisfacție dobândită din ură. O ură nemăsurată îi sticlea în ochii criminali cu care mă privea, un rânjet animalic i-a schimonosit și mai mult figura.

Și-a scos mâna din buzunarul meu, m-a împins și a strigat din toți rărunchii: „asasinul!”. Apoi a început să alerge.

Asasinul!

N-am încercat să trag după el, știu că am vrut să arunc pistolul, dar o ultimă dâră de luciditate mi-a amintit că sunt amprentele mele pe el. M-am uitat în jur, edilii se ascunseseră după șirul de mese, oamenii care nu se îndepărtau erau întinși pe sol, căutând cel mai mic adăpost. Cineva ridicase o cameră și o îndreptase spre mine.

„Fugi!” mi-a urlat conștiința.

Am alergat cum n-aveam s-o mai fac vreodată, am alergat nu ca la Olimpiadă, ci ca atunci când de asta depinde viața ta. Când ritmul nu mai există, când respirația nu mai este controlată, când însă capacitățile, resursele sunt multiplicate prin producerea de adrenalină. Frecvența cardiacă a pistonat cu o forță de combustie generată de infiniți cai-putere, plămânii s-au supradimensionat cât să-mi plesnească toracele, picioarele și-au amintit performanțele alergătorilor de maraton în regimul de viteză al concurenților la patru sute metri. Am alergat spre ieșire ajungând din urmă oameni, dându-i la o parte, zbierând disperat alături de ei, printre ei. Mă foloseam de un singur braț pentru elan, celălalt având grijă să nu scape obiectul ucigător. Nu, un obiect nu e ucigător până când nu e acționat de un dement ucigaș.

Eram un ucigaș mizerabil, nu un justițiar făcând dreptate.

Și nici măcar nu aveam caracter să mă predau.

Am urmat valul care părăsea perimetrul parcului direct prin spațiile verzi, prin amenajările florale, apoi printre copaci. Am ajuns la stradă și am traversat fără să țin cont, așa cum o făceau toți, ignorând traficul, scurtcircuitând punctele de trecere de-a dreptul cum vedeau. Frânele au scârțâit într-un flux continuu, copiii erau alergați de părinți, târâți când nu puteau ține pasul, cineva s-a împiedicat în fața unei mașini. Scena m-a îngrozit, dacă mai era ceva care să o poată face. Din fericire, roțile s-au oprit la timp, la câteva palme de omul prăvălit. Am intrat pe strada aceea pe care identificasem singurele clădiri înalte, cu săgeți în splină, scăldându-mă în transpirație și în sila față de mine însumi.

Intrată în labirintul urban, mulțimea a prins a se rarefia. Am redus viteza, reintrând în mers normal. Străduța pe care apucasem depășind două blocuri turn despărțea rânduri de clădiri cu trei etaje printr-o fâșie amenajată cu gust, ornamentată cu pomișori, ronduri cu flori și bănci. Un bătrân ședea pe una din ele cu un baston rezemat pe genunchi.

– O relaxantă zi de luni, mi s-a adresat el.

– Poate aici… în alte zone e destul de zbuciumată. Pot să iau loc puțin?

– Te rog. Și-a mutat bastonul, făcându-mi loc, deși era suficient, apoi a făcut remarca pe care n-o doream: – Ți-ai agățat haina…

– Mda, am replicat așezându-mă în dreapta lui, după care am apăsat pistolul din buzunar cu antebrațul, ținându-l fix între acesta și picior. Am scos un deget prin gaura hanoracului. – Noroc că nu mi-am făcut planuri pentru ziua asta, am glumit eu către el.

– Ha, ha… Zilele sunt la fel, tinere, de la o vreme sunt toate la fel. Gonim timpul să treacă, așteptând următoarea zi, pe care o trăim în aceeași notă.

– Cred că asta e ceea ce ne așteaptă pe toți după ce ne pensionăm. Dar e liniștea pe care toată viața ne-am dorit-o.

– Mai cu seamă când nu urlă sirenele. Ce s-o mai fi întâmplat?

Într-adevăr, alarmele mașinilor de poliție, de intervenție șuierau strident. Până acum nu le recepționasem, pierdut în confuziile interne.

– Îmi place locul acesta, am răspuns rotindu-mi privirile împrejur. E spațiul perfect în care să te bucuri de odihnă.

– Pentru cei ca mine e doar grădinița celulei unui azil.

– De ce spuneți asta?

A ridicat bastonul și mi l-a arătat:

– Uită-te la el. Dacă nu l-aș avea, aș face o oră din apartament până aici. Chiar și cu el, tot ce pot face e să ajung la prăvălia lui Bobby de la colț. Asta e zona mea de mișcare. Dacă am nevoie să traversez strada bodogănesc toți șoferii. Fac prea mult pe drum, a explicat el.

O mașină de patrulă a oprit la trotuar în dreptul nostru și cel de la volan ne-a cercetat. Cum banca nu era orientată perpendicular pe șosea, nu mă putea observa prea bine, mai ales că era destulă distanță iar bătrânul era interpus. Dar mă făcusem mic.

– Luați-vă și voi liber azi, a comentat acesta cu voce tare spre ofițeri, agitând bastonul. – Nu mai stârniți atât praf.

Autovehiculul a pornit. Din dreapta au trecut cu viteză pe lângă noi două femei cu copii. Era timpul să mă grăbesc, deși aici era unul dintre puținele locuri în care nu ieșeam în evidență.

– Să aveți parte de multe zile tihnite, i-am urat.

– Fugi în zumzetul de afară, acolo e de tine. Și data viitoare când mai treci adu și o cafea.

Am înaintat cu pași timizi spre ieșirea de pe alee. Cu mâinile în buzunare, apucasem bucata aceea de material ce îmi vădea semnalmentele ținând-o strâns din interior, astupând astfel gaura. Dar tot ieșea în evidență culoarea hanoracului, care sigur fusese reținută. Ca să nu mai vorbesc de culoarea mea.

Acoperit de coroana unui copac, am așteptat până ce traficul a oferit un moment prielnic și am traversat. Cine știe cât aveam să mă strecor așa până când voi fi somat să mă întind la pământ.

Mă găseam pe Milwaukee Street. Avansam la adăpostul automobilelor parcate. Mi-am scos șapca, gândindu-mă cum rămăsese întipărită figura mea. Poate părul mai crescut îi păcălea. Următorul lucru era să scap și de hanorac, dar pentru asta trebuia să găsesc un tomberon într-un loc dosit. Și tot acolo să am norocul să dau peste o plasă de cumpărături în care să vâr pistolul.

Ajunsesem la terenul acela viran pe care îl remarcasem pe hartă. Nu era un element de care să mă servesc în tentativa mea de a mă sustrage autorităților. Efectul adrenalinei se diluase, acum spaima de a fi reperat începea să se difuzeze în corp. Picioarele deveniseră grele în acest mers furiș. Îmi era groază de fiecare privire, am evitat ochii puținilor oameni pe care i-am întâlnit uitându-mă distant peste capetele acestora.

O mașină a încetinit pe sensul celălalt iar o voce a strigat:

– Ți-am spus să mă aștepți. Hai, urcă, blocăm traficul.

O voce cunoscută, pe care nu știu dacă o mai doream în apropierea mea. Însă pentru moment, era infima speranță de care mă puteam agăța. Nabil.

Am alergat balansându-mă, nescoțând mâinile din buzunare.

– Era cel mai bun loc în care să te pescuiesc. Nu sunt camere de monitorizare pe stâlpii de iluminat. Însă nu te hotărâseși să apari. Ești în regulă, da? La primul viraj te lași sub bord și rămâi acolo, mi-a ordonat calm arabul.

– De ce nu acum?

– Pentru că ar bate la ochi în cazul în care cineva de pe stradă te-a văzut urcând și te urmărește cu privirea.

– Recunoscându-mă?!

– Sperăm că nu. Apleacă-te. Intrăm pe bulevard.

– Cum m-ai găsit? am întrebat de acolo de jos. A, știai că era singura cale de ieșire dintre blocuri.

Nu mi-a răspuns. Arăta calm, atent la trafic, conducea cu gesturi lejere. Am mai auzit o sirenă crescând în intensitate și depășindu-ne, moment în care Nabil a tras de volan în dreapta și a frânat. Ne prinseseră!

– Liniștește-te, mi-a spus printre dinți, le-am făcut loc să treacă.

Urâte percepții, groaznice sentimente. Acum ajunsesem vânatul întregii națiuni, nu numai al unui departament clandestin. Sunt clipe în care panica se instaurează peste rațiune într-o asemenea anvergură încât principalul tău inamic în lupta pentru supraviețuire devii tu însuți. Semnalele emise de creier sunt transformate în tremur incontrolabil prin sistemul muscular, cadența normală este paralizată și întregul mecanism e la un pas de a sucomba, învins de către sine însuși. Este ceea ce trăiam agățat pe un fir de ață între doi zgârie-nori. Sau, concret, chircit pe podeaua unei mașini.

– Ce se întâmplă acum? am izbutit să îngaim.

– Nimic, totul se derulează conform planului. Doar nu credeai că te las acolo, a adăugat el sentențios.

– Care plan… N-avem cum să scăpăm..

– Caută să te relaxezi. În caseta din bord sunt batoane de ciocolată și ceai rece. Stai, nu cred că poți ajunge la ele.

A întins o mână și a deschis peste capul meu cutia, azvârlind obiectele pe scaun.

– Mi-e imposibil să înghit ceva, am spus. Ce-ați făcut în parc? De ce ați intervenit?

– Ai fost ajutat să închei misiunea.

– De ce?! Cine a hotărât să-i împuște pe oamenii aceia?!

– Să-i împuște? Hatim, uiți că era locul judecății? Mâna ta a decis sentința.

– Nu! Nu așa trebuia să se întâmple! E… inuman!

Mi-era greață. Iar furia creștea cu fiecare secundă petrecută în cotlonul acela neputincios.

– Nu e timp acum să ne îngrijim de ce-a fost. O vom face, dar dacă vrei să prindem acel moment, trebuie să te potolești, să mă lași să mă ocup. Doar vrei să scapi, nu?

Erupeau în mine sentimente fulminante. Nu știu ce m-a oprit să-i apăs piciorul pe accelerație, să trag de volan și să ne proiectăm în ceva.

– Dă jos de pe tine haina asta. Ți-am adus ceva de schimb. Vezi cum reușești să o faci. Am să reduc viteza.

– Crezi că vei putea defila ca la paradă prin tot orașul?

– Nu e nevoie. Am și ajuns.

– Atât de repede? Unde?

– Vei vedea. Îmbracă mai repede vesta.

– Și pistolul?

– Îndeasă-l sub scaun.

Nu circulaserăm mai mult de trei-patru minute, la o viteză limitată, deci fusese luat extrem de puțin avans. Iar cu fiecare secundă scursă, lanțul forțelor de ordine se contura inexpugnabil, ce spera oare Nabil?

M-am chinuit să scot hanoracul, pe care Nabil l-a pliat, băgat într-un sac de gunoi și vârât în cutia torpedoului. În schimb, am îmbrăcat o vestă bine umflată, groasă ca o geacă de iarnă.

– Altceva n-ai găsit?

La semnul său m-am ridicat de sub scaun. Ne aflam pe o străduță dosnică, în spatele unei construcții ce arăta a depozit.

– Hai.

L-am urmat pe după un garaj, înscriindu-ne pe o alee îngustă, printre gardul unei case și o clădire cu un etaj, lungă, având ferestre mari, arcuite în partea superioară. Putea fi o sală de sport.

Am ocolit-o, imediat în față întâmpinându-ne patru trepte întretăiate de două coloane înalte care se opreau într-un frontispiciu pe care n-am reușit să-l examinez. Eram prea aproape și Nabil mă îndemna să intrăm.

În fața ochilor s-a desfășurat o sală imensă, umplută cu șiruri de bănci case se întindeau până către un altar. O biserică?

Băncile musteau de oameni, unul lângă altul, preocupați să se roage probabil. De la intrare și până la cel din urmă rând al băncilor erau mai multe mese încărcate cu mâncare. De altfel, mirosul de mâncare proaspăt gătită era pregnant. De pe o ușă laterală intrau și ieșeau fete care alimentau mesele. Erau oameni în picioare care mâncau fără să privească în stânga sau în dreapta. De fapt și ei și cei așezați asta făceau, se hrăneau. Pe fondul unei muzici bisericești purtată prin difuzoare.

Ce căutam aici?

Voia să ne ascundem? L-am apucat de braț.

– Tu chiar vrei să mâncăm?

– Vom rămâne aici. E o comunitate primitoare, s-a organizat un prânz pentru oricine dorește să trăiască ziua asta printre credincioși, petrecând un moment cu divinitatea.

Ciudată formulare venită din partea musulmanului care îmi spălase recent creierii.

– Astea nu sunt vorbele tale, i-am șoptit.

– De ce, pentru că nu împărtășesc aceeași credință? Allah mă va ierta pentru că ceea ce fac acum e în scopul propovăduit de el.

Nu înțelegeam ce vrea să spună. De fapt, nu înțelegeam nimic.

– Cât vrei să ne ascundem aici?

– Nu ne gonește nimeni. Vom rămâne atât timp cât e necesar. Se vor mai liniști lucrurile afară.

Personal nu credeam, dar asta era. Dacă n-ar fi dorit să mă ajute, mă lăsa pe străzi, rătăcind până când un copil ar fi tras de mânecă un polițist: „Nenea, omul ăsta seamănă cu asasinul de la televizor”.

M-am uitat neîncrezător în jur. Oamenii treceau pe lângă, fără să ne vadă, fiecare adâncit în propriul univers spiritual. Ori culinar. Nabil m-a condus către mese.

– Poftim, ține, mi-a zis, punându-mi în mână un castron de unică folosință.

Mi-a turnat apoi o zeamă dintr-o oală mare, aburindă, care mirosea bine dacă erai atent acolo și nu pierdut în eter. A mai pus pe un platou pâine și feliuțe de șuncă și m-a ghidat către una din ferestrele încărcate cu vitralii.

Erau acolo câteva măsuțe rotunde pentru mâncat în picioare și am nimerit când se elibera una. A început să mănânce.

– Ia și tu. E bună.

– Nabil, pe cine am omorât?

– Cum pe cine… Pe ei.

– Care ei? Nu erau de la CIA, nu?

– Ce te face să crezi asta?

– Nu știu pe ce mă bazez. Cred că pe acele simțuri la care îmi spuneai să fac apel.

– Ei bine, te-au călăuzit corespunzător. Probabil ai văzut că ei veneau spre tine.

– Nu știu dacă i-aș fi identificat corect. Am căutat prin mulțime. N-am găsit pe nimeni.

– Iar asta e bine. Dacă era să-i găsești, nu o puteai face înainte ca ei să te găsească pe tine.

Felul în care a accentuat avea menirea să pricep că n-aș fi avut șansa de a le întrece agerimea.

– Și atunci ce aveau de gând cei doi? Ce s-ar fi întâmplat dacă ajungeau la mine?

– Pe moment, nimic. Ar fi fost o confirmare pentru echipele de teren că te-au identificat. Urma să te înșface ulterior.

– Și atunci doar ar fi venit să dea mâna cu mine, nu? Calmul implacabil al arabului îmi creștea irascibilitatea. – Uite ce e, nu cred că e ăsta adevărul. Oamenii aceia făceau parte din municipalitate. Erau recunoscuți de cei care găteau, iar aceia au fost salutați de către cei doi. Erau funcționari superiori în primărie, poate era chiar primarul…

Brusc, cele rostite mi-au redat o altă dimensiune a faptelor. M-am încleștat de mâna sa, făcându-l să verse conținutul lingurii.

– Nabil, era primarul?!

– Hatim, stăpânește-te. Ai vrut să îți lași amprenta pe domeniul lor, acum ai reușit. Le-ai dat o palmă în văzul tuturor. Realizarea e cu atât mai mare cu cât ei trăiesc rușinea de a nu-și putea proteja favoriții.

– M-ai păcălit…

S-a răsucit și m-a privit în ochi.

– Nu! Vorbea la maximumul intensității șoaptei. – Hatim, am făcut ce trebuia făcut. Cei de la CIA roiesc prin oraș, au fost anunțați. Era improbabil ca ei să-și fi trimis înșiși diriguitorii afacerii. Pentru coordonarea echipelor au alți indivizi responsabili, iar una dintre echipe cu siguranță a fost pe undeva prin parc. Poate că nu chiar în acel loc, căci altfel te-ar fi surprins, mai mult ca sigur. N-ai fi apucat să ieși din parc.

– Deci am împușcat oameni nevinovați. Am dat din cap, rememorând clipa: – Nu, voi i-ați împușcat! Ați adus un om care să mă facă să trag!

– Cine te-a făcut să tragi, Hatim? Noi? Dacă n-ai fi avut armat pistolul, cum ai fi tras? Erai pregătit să o faci.

– Nu știu! Efectiv nu știu! Era în funcție de ce se întâmpla, de cât de mult se apropiau de mine. Dacă nu m-ar fi abordat, n-aș fi tras. De ce ați făcut asta?

– Niciun oficial al lor nu este nepătat! Toți sunt atinși de pata dezonoarei, odată ce au intrat în malaxorul politic. De la cel mai înalt funcționar guvernamental până la ultimul consilier orășenesc, toți sunt digerați de un stomac prin care ulcerează corupția. Mecanismele puterii nu admit spirite pure; ori le asimilează, ori le scuipă. Să fii convins, Hatim, că n-ai greșit, ai îndreptat ținta împotriva unor imorale instrumente ale sistemului.

M-am uitat cum introducea lingura în ciorbă și înghițea imperturbabil. El… era un om?!

– Și voi ați hotărât în locul meu. Ați împroșcat cu sânge pentru că așa hotărâserăți, indiferent cine ar fi fost. Ați vrut să curgă sânge!

– Doar sângele spală păcatele.

– V-ați folosit de mine! Eu sunt cel văzut, filmat, pe mine mă caută!

– Hatim, adu-ți aminte că erai pregătit să te oprești acolo. După actul de justiție nu mai urma nimic. Ești încă în viață, ești încă în libertate. Ți-am întins un ajutor. Conștientizezi?

– Vreau să mă predau!

– Hatim!

– Nu! Nu știu ce ați avut de gând cu mine, însă oricum ar fi, e capăt de drum. Scutește-mă cu actul justiției. Am ucis oameni care nu mi-au făcut nimic. Doi, poate trei.

– Judeci înfierbântat acum. Așteaptă să ți se limpezească mintea.

– Se va limpezi în închisoare.

Dacă nu voi primi pedeapsa capitală.

– Hatim…

– Lasă-mă!

– Mănâncă. Ai nevoie.

N-am spus nimic. Mi-am ațintit ochii către vitraliul opunându-se cu cerbicie luminii. Erau pictați copaci, o apă, un bărbat și o femeie sorbind dintr-un vas, sub privirile unui înger. Poate acel ocrotitor divin era un semn, poate venise clipa să-mi las spiritul în mâinile entității supreme, momentul penitenței. Dacă apucasem pe căi greșite, speram să mai fie vreme de a-mi însuși căința.

În spatele meu am perceput rumoare. Am întors capul. Spre ieșire, câteva persoane se adunaseră în jurul a doi ofițeri de poliție. Dinspre altar, un ins a traversat culoarul dintre bănci și a îndepărtat cu gesturi politicoase pe curioși. A rămas câteva minute în discuții cu unul dintre ofițeri, timp în care celălalt rotea privirile împrejur. Apoi cei doi au părăsit lăcașul, iar omul a schimbat cuvinte cu tinerele care împărțeau mâncarea. Apoi s-a retras.

– Ce se petrece? am auzit un glas firav alături.

Plasa se strângea. M-am uitat întrebător spre Nabil.

– Așteaptă aici, mi-a transmis.

A mers și a apelat discret una din voluntare. Semnele acesteia păreau liniștitoare, din câte puteam vedea.

Doar păreau.

– Cum este? l-am întrebat.

– A spus că polițiștii ar fi vrut să fie lăsați să intre să controleze, însă pastorul s-a opus. Poliția nu poate face abuz de funcție, dar poate negocia impunând condiții restrictive. Au zis că vor întinde un perimetru în jurul clădirii și fiecare persoană care va ieși va fi verificată.

– Nu mai e scăpare, nu?

M-a privit cu o figură împăciuitoare.

– Bucură-te de această masă, Hatim. Până la urmă se întâmplă cum doreai, nu?

Mi-a apucat vesta și mi-a închis-o grijuliu, ca un frate mai mare. Cu gândurile răvășite, nu m-am opus, deși urmăream mișcările. În cele din urmă am realizat că nu eram familiarizat cu acele catarame de prindere, care au făcut clic și parcă s-au fixat automat până sus la gât, încarcerându-mă. Căptușeala era chinuitor de groasă, de parcă urma să explorez ținutul arctic.

– Ți-e frică să nu răcesc? Mulțumesc. Când ți-ai prins curelușa asta și de ce? l-am întrebat remarcând o bandă cuprinzând podul palmei drepte. Pe suprafața palmară sesizasem ceva sclipitor, dar Nabil a închis pumnul, întorcând mâna cu partea dorsală spre mine.

– O amuletă. Ok, te simți pregătit?

– Să mă predau? Așa cred.

– Și eu sunt pregătit. Pentru sacrificiu.

Extraordinar de repede a scos dintr-un buzunar o pereche de cătușe. A petrecut un inel peste încheietura lui stângă. Avea de gând să facă front comun cu mine, să plătim păcatele împreună? Și mai ușura și munca polițiștilor, ieșind cu mâinile fixate.

– Ai și pentru mine o pereche?

– Nu e nevoie. Mi-a cuprins încheietura mâinii drepte. – Acum suntem îngemănați.

Așadar, și-a dat seama de gravitatea faptei. Luciditatea rațiunii restaura moralitatea. Se hotărâse a mă urma.

Am răsuflat adânc. Va să zică, aici se termina. În lăcașul Domnului.

– Să mergem.

– Să ascultăm porunca dreptății, a spus el cu voce ridicată.

S-a răsucit de la fereastră, trăgându-mă după el. Persoanele din vecinătate au făcut ochii mari când ne-au văzut prinși în inelele acelea metalice.

– Sunteți aici pentru a vă căi, a continuat Nabil, adresându-se tuturor. – Pentru a simți durerea sufletului față de păcatele înfăptuite într-o viață întreagă. V-ați propus de atâtea ori să nu mai păcătuiți, dar a fost imposibil să vă lepădați de povara păcătosului…

– Ce faci? l-am tras de haină.

– E rândul tău să mă lași, Hatim, a decretat el. – V-ați căit din gură, nu și din inimă, au fost remușcări de suprafață, nu pornite din interior. Ați trăit cu impresia că pocăința vindecă, reînnobilează ființa. Cei în fața cărora v-ați spovedit sunt simpli cetățeni, nicidecum simboluri ale forței divine, prin urmare, spovedania voastră nu semnifică nimic mai mult decât a vă uda pe față sperând să deveniți curați. A fost căința fricii, temerii față de niște precepte religioase, nu a fost adevărata simțire lăuntrică manifestându-și dorința purificării…

– Hei, taci din gură acolo! a strigat cineva.

– Dați-l afară, e nebun! Ai venit să mănânci gratis și acum dai povețe?

Câteva brațe l-au împins, și pe mine deopotrivă. Momentul devenea penibil. Am tras de cătușă.

– Să ieșim, Nabil.

– Așteaptă! Nu vreți să auziți ce am de spus? Vă e teamă că vă veți regăsi în vorbele mele? Deschideți ochii, deșteptați-vă, căci e momentul în care ne-am adunat să-l slăvim pe Cel mai înalt!

– Încetează, dementule!

– Lăsați-l să vorbească! N-am venit aici să ne certăm.

– Exact, a vorbit o persoană făcându-și loc către noi. L-am recunoscut pe cel care era pastor. – Să nu vociferăm, să nu lăsăm discordia să ne învrăjbească. Omul acesta vrea să spună ceva. Vino în față.

S-a îndreptat spre altar, deschizându-ne drumul. Mă simțeam jenant; ce avea de gând, să iasă din scenă întipărindu-se în memoria celorlalți drept un pilduitor?

– De ce sunteți în cătușe? a vrut pastorul să știe, întrebând pe un ton reținut.

– Este recunoașterea păcatelor noastre.

L-am văzut mirat, dar n-a zis nimic. Pe lângă noi, oamenii arătau mai mult curioși decât instigați. Am observat și câteva mâini ridicate, filmând cu telefonul. Cine știe ce spectacol de circ așteptau să urmărească.

Pastorul ne-a oprit înaintea treptelor ce urcau către o mică scenă. Ne-am îndreptat cu fața către rândurile de bănci.

– Azi ne vom căi cu toții pentru că prin faptele noastre ne-am îndepărtat de ceruri, ne-am făcut vrednici de iad. Vom înceta a ne gândi la noi, la cum vor fi curățate sufletele noastre, e vremea să-l îmbunăm pe el! Să-l convingem de însemnătatea trecerii noastre prin lume, de adorația pentru el prin sacrificiul pe care i-l vom aduce. De câte ori nu am judecat nedrept pe cei de lângă noi, de câte ori nu i-am tratat incorect sau le-am trădat încrederea… Sunt păcate majore, pentru care poarta către paradis e zăvorâtă. Numai mărturisirea de credință, Shahada, poate ierta, poate primi ocrotirea lui Allah!

– Oprește-te, a luat inițiativa pastorul, aici nu este un loc al adepților acestei religii.

– Ne vom arăta pietatea și umilința în fața lui Allah, ne vom cere iertare, ne vom căi și îl vom împăca prin suprema jertfă care va glorifica pacea lui peste sufletele noastre!

Dumnezeule, de ce nu intra poliția să ne scutească de predici tembele? Priveam cu groază oameni incitați ori uluiți, începând să-și arate dezaprobarea ori lipsiți de reacție. Am făcut o mișcare de pornire către ușă, însoțit de gestul pastorului de a pune capăt „reprezentației”.

– Rămâneți pe loc! s-a opus Nabil țipând, ecoul sălii făcând să răsune vocea. – Nu iese nimeni! Suntem aici în așteptarea finalului, îl vom petrece împreună!

Câteva glasuri au replicat virulente. Rumoarea tindea să se transforme în vacarm. Pastorul a făcut semn să se liniștească îndemnându-i la calm.

– Tratați-i cu blândețe, a solicitat el. Faceți loc să treacă. A strigat apoi către o fată, transmițând să ne pună câte o porție de mâncare înainte de a ieși.

Nabil s-a uitat atent pe culoar direct către ușa închisă. Acolo, cineva a încuiat yala și a atașat un pachețel pe ușă, care s-a lipit instantaneu. Apoi s-a postat în fața intrării, dezvăluind o armă.

– Acum suntem rămași cu toți aici, martori la momentul care ne va mântui! Rămâneți calmi, limpezi, pentru că nu e nimic de făcut! La intrare există explozibil! La ambele intrări, vreau să spun, a declarat Nabil.

L-am smucit cu fața spre mine și l-am prins cu mâna liberă de gât. Porcăria trebuia să înceteze, individul scăpa de sub control. L-am împins cu spatele în scenă, lipindu-l, apăsându-l.

– Termină! Desfă cătușele! Acum!

– Dacă nu te potolești, sărim amândoi în aer. Nu e explozibil numai pe ușă. E și la tine în vestă.

– Ce?!

– Semtex.

– Minciuni!

Între timp oamenii deveneau tot mai agitați. Profitând de impresia pe care mi-o produsese, Nabil s-a smuls, strigând către mulțime:

– Rămâneți pe loc! Acolo este o armă! a spus el arătându-și acolitul.

O armă automată, cu încărcătorul atârnând amenințător, cu țeava orientată puțin peste capetele mulțimii, ca un avertisment. M-am uitat mai atent la cel care o purta. Îl întâlnisem cu o oră în urmă. Îl și atinsesem.

În parc.

Era cel care mă forțase să apăs trăgaciul!

Începeam să iau în serios lucrurile. M-am aplecat către pastor:

– Spune-le să rămână liniștiți. E o situație reală.

– Da, da, folosește-ți autoritatea, a adăugat Nabil. Nu e momentul să ne pierdem capul.

Ironic, dar tocmai asta urma să se întâmple.

De altfel, numai în cazul în care ar fi fost o păcăleală la mijloc, ceea ce nu era genul lui Nabil, mai puteam trage o nădejde. Dar mă îndoiam că vesta era umplută cu nisip. Așa se explicau și volumul căptușelii și modalitatea de prindere a acelor chingi, a căror desfacere n-am reușit s-o găsesc. Precum și rolul acelei curelușe pe care și-o legase. Iar ceea ce văzusem lucind era un mic ecran de afișaj al unei comenzi electronice.

Puteam invoca o minune.

Dacă îmi aminteam corect, Semtex e un exploziv plastic de consistență moale, putând fi modelat ca plastilina. Și dacă nu greșeam, avea nevoie de cablu detonator pentru a-și proiecta suflul catastrofal. Cablu care lipsea aici, unde miimile de secundă erau de mare importanță în planul lor distrugător, mai ales că afară în curând locul avea să fie înconjurat de un regiment întreg.

– Nu poate fi Semtex!

– Toate persoanele vă rog să vă strângeți în partea dreaptă a sălii! a glăsuit Nabil fără să mă ia în seamă. Ușor, fără incidente. Și voi, fetelor! Mulțumesc.

Acolo în stânga se găsea intrarea secundară care, chiar dacă nu mai era mascată acum de prezența voluntarelor, poate era posibil de a fi accesată. Mai ales din exterior, când forțele de intervenție SWAT vor acționa. Deși în dreptul ei puteam vedea clar acum un al treilea partener, cu același tip de armă de foc. Dacă nu mă înșelam era supraviețuitorul de pe autostradă.

– Doar nu credeai că lăsăm ușa aceea nesecurizată, Hatim, a zis el văzând către ce privesc.

Între ciudă, scârbă și dispreț, iluminarea m-a lovit implacabil:

– Tu sigur ești reprezentantul unei zile proaste din viitor…

– Profetic, nu?

Am tras de inelul cătușei cu forță și l-am împins înapoi, făcându-l pe Nabil să se bălăngănească.

– Asta e adevărata pedeapsă la care te-ai gândit, așa e? Nu știu scopul rolului atribuit mie, poate voiai să abat atenția, să fiu eu omul rău? Voiați să vină condamnarea din partea unui american autentic, nu? Iar Beau Saintgeorge s-a nimerit tocmai bun pentru planul vostru. Istoria va consemna un sadic nebun cetățean american care a înfăptuit două grozăvii în aceeași zi. Pentru că nimeni nu va trăi să povestească. Niciun martor. La asta se rezumă pildele tale, la atrocități? Așa vrei să îndrepți umanitatea?

– Sacrificiul nu e o crimă, Hatim. Într-o misiune sacră nu există crimă, este jertfa care trebuie făcută pentru a trezi omenirea din sarcofagul în care și-a îngropat valorile, simbolurile, simțurile. Pentru ca oamenii să înțeleagă trebuie să curgă sânge! Doar suferința mai poate dezrobi făptura pierdută în bezna coconului în care s-a închis și a încetat să-i pese. Credeam că înțelegi.

– Orice ucigaș își găsește o motivație. Dacă mai are și abilitatea de a o îmbrăca în argumente contrafăcute, cu atât mai bine. Însă el rămâne doar un ucigaș mizerabil, un monstru. Mi-e silă de voi!

Am scuipat pe hainele sale.

Ură nepieritoare am citit în ochii lui goi. Ochi de criminal!

– Apasă butonul, ce mai aștepți? La ce bun să pierdem vremea? Allah al tău probabil așteaptă să-ți desăvârșești opera.

– Domnule, m-a rugat pastorul, te rog, nu agrava situația. Hai să ne punem de acord.

– Cu privire la ce, ordinea în care explodăm? Toți odată. Dar, dacă o să consideri că-ți cresc șansele de supraviețuire, te poți îndepărta de noi. Poate n-o să cadă tavanul pe tine, poate numai un perete.

M-am răsucit spre Nabil:

– Semtexul nu explodează din buton. Care e șmecheria?

– Nu e nicio șmecherie. Ceea ce îți amintești ține de vreun documentar vechi de pe Discovery. Între timp procedeul a mai suferit update-uri.

– Comandă electronică, activare de la distanță? Unde radio? Imposibil, nu există receptor.

– O baterie celulară menține activat un declanșator de comandă care transmite un semnal unui circuit electric montat în vestă. Acolo un receptor preia semnalul și îl trimite către un microdeclanșator ce funcționează ca și un comutator de armare. El închide circuitul iar curentul electric se răspândește prin doi conductori către materialul exploziv. Simplu, nu?

– Câte kilograme mi-ai pus în spate?

– La conținutul său de RDX și PETN, opt sute de grame sunt mai mult decât suficiente dacă nu vrem să facem risipă. Hei, pune jos telefonul! Nu mai filma! Renunțați la telefoane! Toți! Închideți-le!

A făcut un semn către individul postat la ieșirea secundară. Acesta s-a dus către persoana indicată, care pusese obiectul jos deja, și l-a examinat.

– Ești pe contul de Youtube? Ai filmat și vrei să-l postezi?

Mă așteptam înfiorat la ce era mai rău. La cum va impune teroarea printr-un exemplu de cruzime. În loc de așa ceva arabul i-a zâmbit și a închis smartphone-ul. Apoi a săltat automatul ca pe un sceptru:

– S-a auzit solicitarea, da? Toată lumea e rugată să le pună jos. Închise!

Cei mai mulți se conformaseră deja. Însă de la cei din spate încă soseau telefoane din mână în mână.

– Vă mulțumesc. Sper că sunt toate. În caz că aud vreunul sunând, fie din cele din grămadă, fie ascuns la unul din voi, vor exista consecințe. A mai păstrat cineva?

Am sesizat îmbulzeală într-o zonă. La fel și el.

– Ce e acolo?

– Încă un telefon, a vorbit o persoană, însă posesorul vrea să-l trimitem noi în față.

– E în regulă, nu va fi pedepsit nimeni. Vreau să fim buni colaboratori, i-a încurajat arabul.

Luam parte la o situație cumplit de autentică și totuși cu neputință de acceptat drept un eveniment care să se poată produce. Cu toate astea era aievea ca brățara care mă unea de acest scelerat. Vedeam cum oamenii aceia se înghesuiseră unii în alții ca niște supuși speriați, dezorientați, depersonalizați, pierzându-și complet funcțiile, atitudinea de ființă umană.

– Ce se va petrece aici? l-am întrebat pe „geamănul” meu.

– Pentru moment, așteptăm. Trebuie ca afară să se concentreze un număr substanțial de forțe. Sunt convins că o vor face imediat ce vor afla ce e înăuntru.

– Cum vrei să-i anunți?

– Cred că au fost anunțați deja. M-a lăsat și s-a adresat publicului: – Vă rog să-mi răspundeți sincer dacă sunt între dumneavoastră persoane care au transmis mesaje către oameni din exterior.

Bineînțeles că n-a vorbit nimeni.

– Nu mă înțelegeți greșit, erați liberi să o faceți până în momentul cererii noastre. Și îndreptățiți. De altfel, aș fi dezamăgit dacă nu a făcut-o nimeni.

– De ce ar trebui să recunoaștem? a venit un glas masculin adăpostit de grup.

– Pentru că, vă asigur, nu consider acest lucru un gest împotriva noastră, ci unul natural, normal în actuala situație. Eu, unul, așa aș fi procedat. Nu vor exista repercusiuni!

– Au mai fost printre noi care au trimis…

– Perfect! E în regulă. Deci apropiații au fost avertizați că există un caz de amenințare cu bombă și luare de ostatici. I-ați făcut să creadă că e un fapt real?

– Au și anunțat poliția, a vorbit cineva.

– E bine. Așteptăm negociatorii atunci.

– Ce o să se întâmple cu noi? a sunat o voce.

– Absolut nimic. Veți rămâne pe locuri și atât. Mă tem că nu putem deschide accesul la toaletă, însă cu alimentele stăm bine. Are cineva o urgență?

Niciun răspuns.

– Pentru cazuri speciale, care sper să fie extrem de rare, persoana va veni și ni se va adresa nouă și pastorului. Poate putem amenaja un loc aici după altar, a încheiat Nabil cu un surâs fermecător.

Cu „jucării” Semtex la ambele ieșiri, nu îmi făceam cine știe ce iluzii că aș putea lua cina oriunde în altă parte. Chiar și în arestul poliției. Se spune că atunci când te simți periclitat, mintea caută soluții. A mea renunțase, unicul regret fiind că nu sunt vreun Houdini ori Copperfield. Cum vesta era ferecată că numai o baghetă magică o mai desfăcea, de tras peste cap mă împiedica legătura cu fratele atât de revoltat pe omenire, n-aveam decât să mă relaxez în așteptarea focurilor de artificii. Păcat de vitralii.

Mă întrebam de ce pastorului nu i se ceruse a depune și el telefonul celular. M-am lămurit curând, căci acesta, temător, a atras atenția că încă îl mai are asupra sa.

– Poți să-l păstrezi, i-a răspuns Nabil.

– De ce?

– Rămâne telefonul oficial. Sursa de legătură cu exteriorul. Cum stai cu bateria?

– E încărcat… 85%.

– Sperăm să nu ducem o exagerată muncă de lămurire. În regulă. Toți cei care așteptați alături de noi, vă puteți așeza pe bănci, în limita locurilor. Prioritate au bătrânii, femeile și copiii. Ceilalți, puteți sta jos, dacă nu e rece podeaua. Aveți niște covoare în plus, pastore?

A făcut semn din cap că nu.

– Regret, trebuie să acceptăm condițiile. Ce e la ușă?

– Cineva a încercat clanța, a răspuns cel postat lângă ea.

– Și? A renunțat?

– Se pare că da…

– Bun, a răsuflat Nabil, întorcându-se către mine. Ce zici de cazul ăsta? Câștigăm negocierile?

– Nu asta urmărești.

– Ei… fiecare luare de ostatici se continuă cu tratative. De parcă noi n-am ști că tot ce au ei de gând e să obțină timp pentru a pregăti asaltul trupelor SWAT și HRT.

– Ăștia ultimi cine mai sunt?

– Echipa de Salvare a Ostaticilor, sora echipei SWAT, ambele aparțin Biroului.

– Dacă știi cum se încheie tratativele, la ce mă mai întrebi? Apropo, ce ai de gând să le ceri? Nu că ar avea succes. Pe Miss Colorado?

– Nu voi cere nimic.

– Cum așa?

– Tu vei face asta.

– Pardon? De ce eu?

– Tu te-ai pregătit pentru acest rol, pentru această misiune…

– Oprește-te! i-am strigat, apropiindu-mă de el. Nu mai încerca să mă duci de nas prin cuvântări alese! Nu a existat nicio misiune a mea, au fost numai cele pregătite de voi! Iar eu am fost pionul de sacrificiu!

– Misiunea ta e de a-i demasca pe cei care conduc acest proiect! Dacă n-ai reușit să-i faci să plătească nu înseamnă că s-a pierdut bătălia. Din contră, acest plan B se deschide la o altă amplitudine, acum ai obligativitatea de a-i îngenunchea discreditându-i în fața întregii națiuni! Cadrul pe care ți l-am creat e strict în favoarea acestei datorii pe care o ai de achitat pentru împăcarea cugetului.

Mi se părea că acesta era de fapt planul A… și încă o dată am admirat abilitatea lui Nabil de a atinge punctul sensibil. Dacă scoteai din context, era un factor catalizator demn de toată stima.

– Ai adus dosarul? l-am întrebat.

– Acel dosar nu poate fi ținut la purtător, e un document mult prea valoros pentru a risca circuitul public. Dar nu e nevoie, tu ai tot ce trebuie.

– Adică?

– Haide, Hatim, știu că ai copiat paginile. Am găsit multifuncționalul pornit, iar tu îți manifestaseși dorința de a avea un duplicat al materialului. Sunt convins că ai copiat bucata referitoare la tine, cu tot ce înseamnă proceduri experimentale. Ai procedat foarte bine.

Și buna impresie despre mine și acțiunile mele a făcut „puf” și s-a stins.

– Nu ești nemulțumit că am acționat altfel decât se dorea?

– Cât de greu de prevăzut putea fi? Un om inteligent și precaut întotdeauna își asigură un element de acoperire, un avantaj. Acest dosar reprezintă arma ta împotriva lor. Mult mai eficace și mai răsunătoare ca o armă de foc. S-a oprit, dându-mi timp să vizualizez mesajul înainte de a-l absorbi. – Hatim, ceea ce urmează e previzibil, noi trebuie doar să ne jucăm înțelept cărțile.

Dacă el credea că avem o șansă împotriva șabloanelor atât de stereotipe ale trupelor SWAT…

Ori nu avea voie să-și arate neîncrederea…

Pastorul se trăsese la vreun metru distanță, cu o expresie stupefiată, împietrită. Nu părea a se putea aduna. Rău-prevestitoare atmosferă în care cei mai mulți dintre noi se întrebau dacă aveau să mai revadă natura.

Telefonul a sunat în dreapta mea, făcându-mă să mă cutremur. Aceeași senzație a trăit-o și pastorul, uitându-se temător la noi.

– Ce trebuie să fac?

– Cine te apelează?

– Nu știu, un număr necunoscut.

Nabil m-a privit cu o atitudine care spunea „e momentul tău, ești capabil să o faci”. În schimb eu mă simțeam ca un elev cu lecția neînvățată pe cale să fie ascultat.

– Răspunde și pune-l pe speaker.

– Alo.

– Pastorul Louis Dujardin?

– Da.

– Gerard Ward, Șeful Poliției Denver. Îmi puteți spune de ce este închis accesul înăuntru?

– Pentru că… Pastorul nu știa ce răspuns să ofere. Nabil a încuviințat. – Pentru că e o situație specială…

– Puteți explica?

– Ușile au fost sigilate. Suntem ținuți sub pază.

– De către cine? Câte persoane sunt?

– Trei… ba nu, patru. Nu știu cine sunt.

– Posedă arme de foc?

– Da. Și explozibil.

A urmat pauză de o secundă, care, din punctul meu de vedere, n-ar fi trebuit a surveni dacă șeful poliției voia să păstreze un minimum de control.

– Ce doresc ele? Puteți vorbi liber sau vă ascultă?

– Sunt ascultat.

– Îmi puteți da la telefon pe unul din ei? Sunt de origine americană?

– Cred că da, vorbesc engleza. Un moment.

A lăsat telefonul deoparte, așteptând o decizie. Nabil mi-a făcut semn să continuu eu. Am apucat obiectul cu mâna stângă.

– Da…

– Ward, Șeful Poliției. Pot ști cu cine vorbesc?

– Numele meu e… Hatim.

– Mm… Domnule Hatim, tu și oamenii tăi ați reținut persoanele, privându-le de libertate. În ce stare sunt ele?

– Nevătămate.

– Mă bucur să aud asta. Însă, ceea ce ați săvârșit se constituie în infracțiune și se pedepsește cu detenție. Puteți regândi acum situația și reveni asupra gestului, eliberând persoanele și se va ține cont de acest fapt atunci când cazul va ajunge pe masa procurorului. Înțelegeți? Domnule Hatim, aveți o ultimă ocazie de a îndrepta lucrurile și de a vă reduce simțitor pedeapsa.

– Ăă… înțeleg… și cred că vreau să le las să decurgă de la sine.

– Mai exact?

– Deocamdată rămân așa cum sunt.

– Vă rog să analizați bine situația. Biserica este înconjurată de efective de poliție și trupe speciale. Întreg perimetrul e securizat. Dacă vă gândeați la o cale de evadare, ea nu există. Singurul element care vă poate ameliora statutul este să cooperați, să cedați armele și să permiteți oamenilor închiși să iasă.

– Domnule… Ward, anunță-mă când începem negocierile, ok? Iar eu te asigur de întreaga noastră bună credință în ce privește starea ostaticilor. Pentru intervalul… să zicem… treizeci? Nabil a tras de cătușe, arătând zece degete. – Zece minute sunt mai mult decât suficiente pentru a trimite negociatorul. În regulă? După cele zece minute nu știu dacă o să mai fim la fel de cooperanți.

Am oprit convorbirea.

– Bine? l-am întrebat pe Nabil.

– Excelent. Știam că mă pot baza pe calitățile tale.

– Dacă vor acționa în forță? Încărcăturile de pe uși nu explodează instantaneu, trebuie acționate de oamenii tăi.

– Nu știe nimeni asta, Hatim. Doar noi. Iar ei nu-și permit să pericliteze atâtea vieți.

– Cât timp rămâne până la declanșare?

– Tot ce trebuie să fac e să activez semnalul. La modul în care e montată cureaua asta, butonul poate fi atins cu oricare din degete. Vezi? Deci nu ne pot întrece acest avantaj.

– Hm, ce spui de un glonț în cap?

– Poziționați pe macarale în spatele ferestrelor? Geamurile sunt mate, încărcate cu vopsea.

– Arme cu detecție termică. Ținta e identificată fără eroare. E un singur grup compact, cel al ostaticilor. Oamenii tăi sunt singuri la câte o intrare. Plus grupul nostru de trei, singurul care le-ar da bătăi de cap, mai ales că noi suntem încătușați, ceea ce s-ar putea explica prin faptul că liderul și-a creat un fel de scut uman. Le va fi mai greu să recunoască liderul.

Vorbeam în șoaptă la urechea sa, căci pastorul rămăsese cu sau fără voia lui la un metru de noi. Nabil a rumegat cele spuse, constatând apreciativ:

– Extraordinar! Tu ai gândit toate astea? Cum ți-au venit?

– Nu-mi dau seama, cred că mintea mea a luat-o înainte și pregătește autoapărarea.

– A imaginat și ceva soluții?

„Tu ce-ai gândit, amatorule? Firește!”

– Mai ai vreo pereche de cătușe?

– Nu. De ce?

– Vreau să le ceri alor tăi să-și ia alături câte o persoană. De preferat un bărbat, pentru că se pot observa diferențele. Dar nu unul căruia, dacă îi vine vreo idee năstrușnică, să le pună probleme. Să rămână unul lângă altul, astfel încât să nu poată fi deosebit care este paznicul comorii.

– Hai să mergem să alegem oamenii.

Am găsit doi inși mai vârstnici, de statură medie, mai piperniciți. I-am rugat să vină cu noi. Momentul era pe cale să capete circumstanțe agravante, întâmpinând opoziția celor în cauză și a câtorva persoane mai îndrăznețe care au protestat. Toți erau convinși că urmează o execuție. A trebuit ca Nabil să se facă înțeles exemplificând cu un pistol, întrucât cuvintele n-au fost date crezării. Agitația s-a temperat după ce a fost așezat fiecare pe câte un scaun pliant în vecinătatea câte unui paznic. Preventiv, le-au fost legate picioarele cu șireturile încălțărilor, îngrădindu-le raza de mișcare.

– Domnilor!

Amândoi ne-am întors. Fusese chemarea pastorului căci telefonul suna din nou. Era o scenă tare ciudată să vezi doi indivizi defilând în același pas și dând comenzi.

– Da, am răspuns.

– Domnule Hatim, avem pe cineva care dorește să asculte și să analizeze condițiile dumneavoastră.

– Dați-mi-l la telefon.

– E o problemă dacă dorește să-i acordați accesul și să negociați față în față?

M-am consultat din priviri cu Nabil. Putea fi, dacă era o păcăleală și de fapt ne trezeam cu lunetiștii.

– Nu avem nicio garanție că va intra singur, neînarmat, neînsoțit de trupele speciale.

– Ar fi un risc pe care nu ni-l putem asuma. O pătrundere în forță nu poate prevedea și nici asigura lipsa producerii de victime colaterale.

– Și atunci vă mulțumiți să examinați amplasamentul prin ochii unui profesionist…

– Cunoaștem cum sunteți comasați, domnule Hatim, există aparatură care înregistrează emisia și concentrarea căldurii corporale. De asemenea, vibrațiile sonore sunt determinate, indicând orientarea, direcția în care persoana se deplasează. Credeți-mă că știm tot despre modul în care sunteți dispuși.

– Și atunci de ce periclitați siguranța a încă unei persoane, dorind s-o introduceți aici în loc să purtăm discuțiile telefonic? Mizați pe factorul vizual, pe forța persuasivă a privitului în ochi? Mi-a venit o idee: – Așa e că miza este să vizualizați armamentul nostru?

– O armă de foc este o armă de foc, domnule Hatim, prea multe elemente noi nu ar aduce în ecuație. Am înțeles că aveți explozibil. Dacă nu mă înșel, o parte din el îl purtați asupra dumneavoastră. Nu mă înșel, nu?

Practic, zidurile nu ne erau de niciun folos în fața tehnologiei și a unor minți deștepte care aveau habar cum e cu strategiile teroriștilor. Eram descoperiți, în chiloți. Mă așteptasem într-o oarecare măsură, însă ușurința cu care fusese demontată acoperirea noastră mă înciuda la maxim.

– Contez pe capacitatea rațională a dumneavoastră de calculare și coagulare a ideilor astfel încât nimeni să nu aibă de suferit. Așadar, îmi oferiți un răspuns afirmativ? Vă asigur că negociatorul este neînarmat și nu dorește altceva decât să discute.

Îmi era teamă și să răsucesc cu mai mult de zece grade capul spre Nabil ca nu cumva să se observe că mi-e partener, nu ostatic. Am găsit de cuviință să colaborăm, căci doar așa ne puteam apropia de năzuințele noastre.

– Domnule Ward, actualmente noi suntem considerați teroriști. Nu te poți baza pe cuvântul unui terorist. Ce încredere aveți că vom elibera negociatorul trimis? Dumneavoastră, el, cu toții vă așteptați și la acest lucru, da?

– Să zicem că a fost luat în calcul. Dar persoana respectivă a solicitat, a insistat chiar, ceea ce înseamnă că își asumă.

Am așteptat câteva secunde.

– În regulă. Dar vreau să intre legat la ochi.

– Poftim? Nu are cum să meargă așa.

– Va fi ajutat de colegii dumneavoastră până la ușă. De acolo va fi preluat de o persoană din interior. Atenție, dacă se încearcă forțarea intrării, avem câte o armă la tâmpla unui ostatic.

– Nu e nevoie să fiți drastic. Vom proceda cum doriți.

– În cinci minute.

– Legat la ochi să nu observe detaliile? s-a interesat Nabil după ce am închis.

– Poate purta lentile cu celulă video, capabile să difuzeze imagini și atunci chiar nu mai păstrăm vreun avantaj. Încă sper că nu și-au dat seama că eu sunt teroristul iar tu prizonierul.

– Chiar te-ai uitat la filme cu James Bond, a șoptit el făcând risipă de zâmbet.

– S-ar putea să fie din Misiune imposibilă, dar tare mă tem că există și în realitate. Ascultă, nu sărim în aer când vom deschide ușa, nu?

– Nu.

– Vreau pe cineva din grup pentru a-l primi pe negociator. O femeie.

– Ok.

– Și nu-l aducem aici. Rămânem la ultimul rând de bănci, iar el va sta cu fața la perete.

– Bun.

– Nu vei comite niciun gest, nu vei interveni în discuție, chiar dacă nu ești de acord. Trebuie să joci rolul ostaticului. E nasol cu drăcia aia de la mână. Ai putea-o băga în buzunar.

– Periculos. Se poate declanșa accidental.

– La o simplă atingere?

– Ei bine, e nevoie de două, dar chiar și așa.

– Atunci… O eșarfă. Înfășori palma cu ea ca și când ai avea o leziune.

Am ales o tânără asupra căreia am găsit și un astfel de amănunt vestimentar. Speram să nu fie plângăcioasă ori isterică. Dar s-a comportat bine, în sensul că a înțeles că tot ce are de făcut este executarea unor operațiuni simple.

În ușă a ciocănit cineva.

– Ok, deschide-i, i-am spus fetei.

Cunoștința mea de origine arabă din parc a îndreptat arma spre capul acesteia. Ușa a fost întredeschisă cât să se strecoare un om pe o latură. Dacă pregătiseră asaltul, acum era momentul și nu știu dacă am fi apucat să clipim. Dar Ward s-a ținut de cuvânt și a intrat doar negociatorul.

Un negociator care putea fi oricine, numai acesta nu.

Seth.

Seth aici!

Cu neputință!

Am rămas țintuit… și Nabil la fel, căci l-a recunoscut și el, în ciuda faptului că avea ochii acoperiți. Singurul care a avut prezența de spirit să încuie ușa a fost paznicul. Noi rămăseserăm pietrificați.

– Mă conduceți, domnilor?

– Ce cauți aici? Cum ai ajuns în postura aceasta? Ești polițist?

– Bună, Beau, mă bucur să te aud. Ești bun să-mi permiți să dau cârpa asta jos?

Un schimb iute de ocheade cu Nabil.

– Nu încă. Spune-mi cum ai ajuns aici. Cum ai dat de mine, pentru cine lucrezi…

– Nu s-a schimbat nimic. Tot pe cont propriu sunt… Friedman a făcut demersurile, insistând la comandantul Ward.

– N-am cum să cred că poliția angaja un amator să poarte tratative.

– Îți detaliez, cu toate că timpul e extrem de scurt. Deoarece nu te găseam, iar situația se înrăutățea, l-am contactat pe inspectorul Friedman. Însă acesta nu avea cum să participe, întrucât nu reprezentai un caz de dispariție sau de urmărire, prin urmare n-a putut să se implice. Atunci am jucat atuul. I-am expus detaliile cazului tău, atât de puțin credibil încât îi sunt recunoscător pentru politețea de a mă fi ascultat. Neverosimil oricum, însă i-am dezvăluit identitatea agentei ucise, Brenda Martin, pe care el n-o aflase; plus faptul că era agent CIA. Astfel încât Friedman a început să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă. Am aflat că ai fost în Springs pentru a-l întâlni pe Curtis. Am rămas în zonă, așteptând ca Friedman să apeleze la omologi de la departamentele din Denver și împrejurimi pentru a cerceta pe linie neoficială după tine. Evenimentul din parc te-a adus în memoria tuturor, fiindcă un operator a filmat secvența, astfel că imaginea ta e la toate buletinele de știri. Faptul că într-o biserică au fost reținuți oameni la nicio milă depărtare și la foarte puțină vreme după drama din parc, m-a făcut să cred că putea fi mai mult decât o coincidență. Plus că o persoană a declarat că a văzut intrând aici un individ asemănător. L-am rugat pe Friedman să insiste cu tărie pentru ca forțele locale să-mi atribuie postura de negociator, încredințându-i că prin rolul pe care l-am avut sunt cel mai în măsură. Și am semnat că sunt singurul răspunzător pentru persoana mea. Acum dă-mi voie să deschid ochii.

– Ce vrei de la mine, Seth? Dacă acesta e numele tău. De fapt ești angajatul CIA, nu? Curierul trimis să mă livreze înapoi în bârlog. Nu mai îmi trânti povești cusute cu ață albă… Un civil acceptat și desemnat ca persoană care să negocieze cu teroriștii? Greu de admis… E mult mai plauzibil cum ai reușit să devii negociatorul de serviciu de pe statele de plată ale Agenției.

– Beau, povestea devine publică…

– Nu mă numi Beau! Acel Beau nu sunt eu, este mort.

– Ascultă-mă cu atenție: singura ta speranță de salvare este să ieși de aici înainte ca federalii să ajungă. Deocamdată Ward este la comandă, însă e chestiune de minute până când controlul va fi preluat de aceștia și atunci nu mai putem face nimic, întrucât Agenția nu va lăsa nimic să răsufle, indiferent că vei fi ridicat de echipele FBI. Asta dacă se întâmplă să rămâi teafăr.

– Sunt pregătit pentru ce e mai rău, Seth.

– Te rog să iei în calcul că poate fi și bine. Te predai, cazul tău va intra în atenția publică, există documente care demonstrează că ai fost victima unui program experimental, trebuie doar să-mi spui unde ai ascuns stick-ul… Sunt mari șanse ca tu să fii reabilitat, să porți o viață normală.

– Nu! a izbucnit Nabil. Te duce cu vorba!

– El cine e? Tovarășul tău de altă seminție? El se face vinovat de traseul tău, știi?

Pumnul drept învelit în eșarfă a țâșnit dinamitând obrazul lui Seth. Capul acestuia s-a balansat spre spate, omul a făcut un pas înapoi. Nu credeam ca Nabil să dispună de atâta forță.

– Lovești bine, prietene, când omul e nepregătit.

I-am făcut semn să nu mai continue și l-am tras pe Seth spre bănci. L-am așezat, neîngăduindu-i să-și dea jos legătura.

– Orice aveți de gând tu și partenerul tău, trebuie să eliberați oamenii aceștia. Afară se schițează un plan tactic de ofensivă.

– Atunci oamenii sunt cel mai bun paravan, nu?

– I-ai dat un alt nume lui Ward… un nume arab. Cât de mult crezi în fabricația acestei pseudoidentități?

– E o versiune mai credibilă decât ce mi-ai prezentat tu. Ai avut de gând să te folosești de mine pentru a ajunge la ei.

– Pentru o clipă te rog ridică-ți vălul de pe ochi și judecă rațional: tu crezi că dacă aparțineam de CIA stăruiam atât pe lângă tine? La naiba, crezi că atât de gingașe sunt metodele Agenției? E ridicol! Ai fi fost luat pe sus în aceeași secundă în care ai fi ridicat privirea către băieții în negru! Ești încă liber pentru că eu, Friedman și colaboratorii locali încercăm să-ți salvăm pielea! Dar nu depinde numai de noi și în curând nu va mai depinde nici de tine. Federalii nu se tocmesc. Suntem ultimul tău scut! Nu ochii mei sunt acoperiți, ai tăi sunt!

– Tu spui că timpul e măsurat. Poate că ai dreptate în privința minutelor de care dispunem. Dar nu-mi cere acum să pun în balanță necunoscutele care compun ecuația existenței mele pentru că nu le cunosc! Și atunci le folosesc pe cele atribuite deja, cele care mi-au consolidat convingerea că cineva trebuie să plătească. Poate că nu ei cei mulți îngrămădiți în colțul acela, dar băieții de care amintești, „băieții în negru”, da, pe ei îi aștept! Să vină, Seth! Mergi și anunță-i.

A scuturat din cap în dezacord.

– Nu transforma un război personal într-unul universal! Nu genera suferință doar pentru că ești în luptă cu tine însuți! Dacă ești așa determinat de eroismul acesta prost înțeles, fă-o de unul singur și nu amesteca oameni nevinovați! Dă-le drumul!

– Poate că vrei să le iei locul, s-a adresat Nabil sarcastic.

– Pot să fac asta. Da, mă învoiesc.

– Nu facem târgul, domnule Seth, a rânjit Nabil. Nicio viață nu e mai prețioasă ca a alteia, niciuna nu valorează cât a mai multora. Dorim să păstrăm avantajul numeric pe care îl deținem.

– Domnilor, sună telefonul! a răsunat vocea în ecou a pastorului.

– Ward?

– E același număr…

– Răspunde-i.

– Ok… Vă cere pe dumneavoastră.

– Vino cu noi, i-am spus lui Seth.

Se împleticea, iar noi l-am grăbit. Momentele se succedau într-un tempo vivace în această anticameră a spiritualității, amenințată cu dezintegrarea. Era oare spațiul predestinat să pășim într-un loc mai bun?

– Domnule Hatim sau domnule Saintgeorge, vă vorbește Thomas Craven, FBI. Sunt persoana cu care veți purta de acum discuția. Pentru început aș vrea să știu starea oamenilor pe care îi țineți ostatici. Inclusiv delegatul poliției folosit pe post de negociator.

Așadar ajunseseră și tăiaseră cordonul ombilical. Tonul individului era hotărât, calculat, rece. Nu lăsa loc de întors, o atitudine de necombătut. Devenea clar că ceva se schimbase, de acum cred că eram tratați ca cel mai ostil inamic al Pământului.

– Sunt toți în regulă.

– Negociatorul poate confirma?

I-am pasat telefonul lui Seth, care a adeverit. Apoi mi l-a cedat.

– Ați ajuns la o înțelegere?

– Încă discutăm…

– Vă oferim cinci minute să încheiați întrevederea și să eliberați persoanele.

– Și dacă nu?

– Nu există altă variantă.

A închis.

– Ce-a fost asta?! am exclamat.

– Modul federalilor de abordare, a explicat Seth. – Mă tem că elementul „bunăvoință” tocmai a expirat.

– Blufează, a fost convins Nabil. Nu și-ar permite. E o cacealma. Vor să joace tare.

– Da. Ei sunt băieții care joacă tare. Salutul lor de bun găsit e și ultimatum. Și nu vă doriți să luați parte la reprezentația care se anunță.

– O să sărim cu toți în aer. Și ei laolaltă cu noi, am decretat scrâșnind sub apăsarea orgoliului rămas fără replică.

– Atunci îmi dați voie să urmăresc spectacolul cu ochii deschiși dacă tot am plătit bilet în primul rând…

Și-a dat jos bucata de material care îi acoperea ochii. Nu ne-am opus, lăsându-l să-și regăsească limpezimea.

– Nu arătați deloc a gemeni siamezi, a făcut el haz de parcă n-ar fi fost prevestită nicio furtună.

– Mulțumim pentru vizită, i-am răspuns.

– Regret situația, Beau. Sper să mai rămână timp să revezi pașii greșiți, faptele pripite.

Uluitor de rapid a apucat mâna dreaptă a lui Nabil. Și-a interpus palma între degetele acestuia și zona palmară acoperită cu eșarfa, în timp ce talpa piciorului drept a izbit baza unei tibii, tăindu-i rădăcinile cu solul și trăgându-mă după el. În cădere Nabil a mârâit ceva într-o limbă pe care cred că pentru prima oară am descifrat-o: hujum! și mi-am dat seama că însemna „atacați!”. De la înălțimea solului l-am văzut pe arabul de la ieșirea secundară alergând spre noi. Seth și-a dat seama fără să fie nevoie să privească, dar nu terminase cu Nabil. A țintit doi pumni bine așezați în diafragma acestuia, decuplându-l pentru moment de la hotarul realității. Mâna încă o avea peste podul palmei lui Nabil, însă acesta nu avea preocupări sinucigașe deocamdată. Dar Seth nu putea ști asta, de aceea a pornit cu handicap confruntarea cu celălalt inamic, care, neriscând focul armei semiautomate, un Smith & Wesson cu magazie detașabilă de 25-30 cartușe, a scos un revolver de mici dimensiuni și a ochit corpul. Seth s-a rostogolit trăgându-l pe Nabil peste el și pe mine smulgându-mă din amorțire, întinzându-mă pe podea. Am auzit un pocnet și când am pus mâna stângă pe sol, am ridicat-o imediat, simțind că mă arde îngrozitor. Șocul de a-mi privi propriul sânge șiroind din antebraț a fost profund. O gaură dublă cât grosimea unui pix se schimonosea la mine, singura mulțumire fiind că nu era timp să conștientizez durerea. Dar groaza de a-mi vedea străpunse oasele m-a făcut să urlu înfiorător. Al doilea glonț a răsunat și eu am țipat încă o dată, dar în vacarmul creat nu se mai auzeau decât tonul măcelului, al isteriei. Larma vocilor celor prezenți acoperea urgia, cu spaima ridicată la cote extreme am căutat următoarea sângerare. Eram lăsat pe umărul stâng, brațul drept era extins de „veriga” ce încerca să-și revină. Nabil a încercat să se târască de pe trupul oponentului, al cărui picior drept se înroșise deasupra genunchiului. Seth încă îl înlănțuia.

„Tawaqquf – oprește-te” a îngăimat Nabil către colegul care amenința cu pistolul în mână de la doi metri de noi. Acesta l-a ascultat preț de o secundă, în următoarea un proiectil nevăzut i-a traversat fruntea împroșcând cu sânge, creier și os, încremenindu-l definitiv la contactul cu podeaua.

Groaza s-a întețit în glasul oamenilor care s-au răspândit în toate direcțiile. Au urmat clipe de panică și haos, cu oameni călcând unii peste alții, împiedicându-se și ridicându-se, au fost fracțiuni în care am contemplat totul: atârnând de mine, Nabil, livid după lovituri, încercând să-și descleșteze „gheara morții” din palma unui Seth rănit; în stânga, un asasin pus la pământ de o mână a destinului căci altfel nu-mi explicam; persoane risipite, alergând disperate către ieșirile unde plasticul detonant le aștepta. Am așteptat să aud răpăitul automatului celuilalt arab despicând fără discriminare bărbați, femei, copii.

Nabil a catapultat bocancul în vintrele lui Seth, smucindu-se din strânsoare și repezindu-se către semiautomatul căzut la o palmă de noi al partenerului decedat. Înaintea lui am fost eu, mai aproape de obiect, ignorând cuțitele ce-mi fulgerau antebrațul.

– E al meu!

Ușa principală a dispărut, pulverizată într-o clipită. Suflul exploziei avea să mă topească instantaneu și atunci întreaga furie de a fi asistat neputincios avea să mă petreacă dincolo, pe celălalt hotar. Tot ce-am apucat să fac a fost să apuc arma cu mâna stângă.

– Rămâneți pe loc, toată lumea la pâmânt!

Prin spațiul unde fusese ușa au năvălit siluete negre, înarmate. Figuri ascunse sub căști s-au împrăștiat, domolind valul interminabil de suflete cu pulsul aproape de colaps. Și-au făcut loc, înaintând, executând comenzi, strigând, au acoperit oamenii, i-au așezat pe sol sau i-au evacuat.

– Vino aici! l-am auzit pe Nabil și m-am simțit tras înăuntrul primului rând de bănci. – Trebuie să ajungem în spatele altarului!

– Nu putem!

– Trebuie!

– Și el?

– E prea periculos pentru noi. Lasă-l aici.

– Avem nevoie de un scut.

– Ridică-te! Acum!

Am întrezărit cum trupele se apropiau de jumătatea sălii, avansând vertiginos. Cu stânga pe trăgaci, am executat o rafală în aer. Gloanțele s-au înfipt în pereți sau au străpuns geamurile colorate. În spatele unuia am deslușit căzând un corp și atunci am intuit și locul de unde a fost lovit primul arab.

– Stăpânește-te, avem nevoie de muniție!

M-a tras după el puținii metri existenți până la adăpostul oferit de un paravan înalt din spatele scenei, pe care tronau sculptate figuri biblice.

Un adăpost care nu era numai al nostru.

Avea să-l împărțim cu o copilă.

Stătea pe glezne, capul între mâini, acoperindu-și urechile, privirile în jos. Nu ne-a simțit venind.

– Cea mai bună pavăză! a exlamat Nabil surescitat, apucând de gulerul cămășii fata.

Am văzut cel mai înspăimântat chip al unui copil. Era transfigurat, respira întretăiat, aritmic, în timp ce pieptul îi zvâcnea tremurând incontrolabil. Ar fi plâns, dar nu putea sub intensitatea dramei pe care o trăia.

– Stai cuminte și va fi bine, a încurajat-o Nabil așezând-o înaintea noastră. Apoi s-a însuflețit spontan: – Să ne ridicăm și să le arătăm puterea cât mai e ceva distanță între noi și ei!

Dar mai aveam un lucru de făcut.

– Nu te speria, ține astea, i-am spus fetei. Ochii ei implorau îndurare. – Erai cu părinții tăi?

A dat din cap afirmativ. Zece-unsprezece ani să fi avut.

– Vei ajunge la ei curând. Dar acum avem nevoie de tine. Ce ți-am dat e pentru părinții tăi, mă asculți? Bagă-le în buzunar și nu le arăta decât lor. Înțelegi?

Nabil se holba la mine încercând să prindă ideea.

– Sus, brațele sus! au răcnit mai multe voci ale trupelor ce ne invadaseră. – Nu mișcați!

– Avem un ostatic și mult explozibil! Înapoi! Înapoi acum!

Nimeni nu ne asculta, toți cei zece, cincisprezece ținteau în direcția noastră.

– Mâinile sus sau tragem! Aruncați arma și eliberați fata!

– Trageți și murim cu toții! E Semtex în vesta asta! Trageți! am zbierat cât am putut de tare.

Dacă iadul și-ar fi dorit un sălaș pe Pământ, găsea un spațiu cât se poate de receptiv exigențelor sale. Deschisese o poartă post-existențială din pragul căreia al lui slujitor îmi făcea cu mâna.

Încă păstram semiautomatul în mâna stângă, deși nu cred că o mai puteam utiliza. Mă înțepa încontinuu, iar degetele amorțeau pe mâner. Am inspectat arcul de trăgători care se desfășuraseră pe toată lățimea, păstrându-ne în vizorul lunetelor. Ambii prinseserăm copila între noi, ținând-o cu mâinile încătușate. Dreapta lui Nabil nu se mai ascundea în eșarfă, avertizând adversarii despre obiectul capabil de pulverizare.

– Vreți să murim cu toții?! Vreți să salvați această fată? Rămâneți pe loc! Liniște, vreau liniște!

– Renunță la armă acum!

– Fiți rezonabili, am pufnit în râs. – Oricum mi-e brațul scos din joc. Cu toate astea, un singur gest din partea voastră și butonul declanșează detonatorul! Vreau să vorbesc cu comandantul vostru!

Nimeni nu s-a mișcat și nimeni n-a răspuns. Înverșunarea stăpânea amândouă taberele. Douăzeci de secunde au trecut bob cu bob de nisip în clepsidra așezată poate pentru ultima oară.

– Dați drumul fetei și toți ieșim vii de aici, a răsunat glasul unui individ strecurându-se pe culoarul dintre bănci. Pășea sigur pe el, purta echipament de protecție la fel ca trupele, însă capul era descoperit, părul scurt și ușor buclat încărunțind pe lângă tâmple. Figura lui imperturbabilă ascunsă în spatele unor ochelari cu lentile închise părea a unui jucător de poker.

– Am vorbit la telefon, nu?

– Minimum, strictul necesar. Ați priceput cum stau lucrurile. Considerați-vă norocoși că încă existați.

– Am o singură solicitare și nu e imposibil de îndeplinit. Să fie lăsată să intre presa!

– Exclus!

– Atunci dispărem cu toții!

– Tu ai încărcătura și colegul tău butonul? Ești purtătorul de cuvânt, cărăușule? Ai ucis oameni în parc, ai tras și aici. Ai mai făcut-o și în trecut, nu ți-era străină deprinderea asta. Ești un criminal ordinar, știi?

– Nu mă intimidezi. Abține-te și adu pe cineva cu o cameră de filmare. Îți amintești cele cinci minute ultimatum? Tu ai doar două.

Îi străpungeam lentilele cu privirile-mi crude, într-un duel al impunerii propriei forțe. Trebuia să-l invadez, să-l crucific, să-l încredințez că nu poate ieși neștirbit din ciocnirea cu monștrii. Nabil era alături, sprijinul fundamental deschizându-mi porii înțelegerii atunci când membrana autocunoașterii fusese intenționat obturată.

Am privit ceasul.

– Treizeci de secunde s-au dus. Joci la așteptare?

Și-a potrivit casca din ureche, atingând tija microfonului apropiat de buze. A șoptit ceva.

– Da, cheamă-i, adu-i pe toți! Nu ne puteți executa fără judecată! Iar judecata va avea loc în prezența lor! Toată lumea va cunoaște adevărații vinovați!

În fața noastră fata a scâncit. Nabil a smucit-o de guler. Căușul palmei drepte era la un deget de a închide pumnul și odată cu el relația cu viața.

– Un minut!

Încă nu se hotărâse ori poate nu voia să cedeze. Ce spuneau ochii lui, cum ne privea?

Socotisem bine intervalul? Dacă starea lucrurilor afară nu permitea accesul în această limită de timp, dacă spațiul era ocupat de ambulanțe și forțe de ordine îngrijindu-i pe cei evacuați?

De la stânga la dreapta am scrutat siluetele slujbașilor înarmați. Ce figuranți cu rol depersonalizat, mânuind trăgaciul fără a avea nimic de spus, de transmis! Îi compătimeam, la fel ca pe toți locuitorii planetei apăsați de ale lor minuscule piese pământești fără de spectatori. Iluștri efemeri rămași necunoscuți.

– Îți place riscul, comandante? Ultimele treizeci de secunde!

Nu mi-a răspuns nici de data asta. Îl uram! Nabil a scuturat inelul întipărind fiorii nerăbdării.

– Ești pregătit? i-am aruncat printre dinți.

– Fi sabilillah! a scrâșnit el. Pentru Allah!

Tensiunea era imensă. O presiune intracraniană îmi înfundase urechile, capul amenințând să facă implozie. După o existență la limită, îmi trăiam secundele pe muchie de cuțit în lumea lor, dar atât de îndepărtat de această lume. Cavernele cerebrale produceau scântei luminoase alarmate de trepidații seismice. Un vuiet a prins a se exacerba, răsunând prin coridoare labirintice, grăbindu-se a-și pune amprenta la un pas de căderea cortinei. Torentul a năvălit cu zvâcniri incandescente a celor ce fuseseră de-a lungul timpului momentele mele: am revăzut Triumful morții, memorabilă expunere a martiriului păcătoșilor precipitați pe solul revendicat de Iad, transpusă în recrudescenta realitate plină de cazne, lipsită de scrupule; am văzut război, mult război, război cu arme și război sufletesc; era sânge, enorm de mult sânge șiroind interminabil, închegându-se în dureri abisale; și erau lacrimi, lacrimile celui care n-a încăput în viață pentru că nu era croit pentru aceasta.

Ele au fost ceea ce am reținut și cu neputință de interpretat în universul metafizic pe care l-am parcurs; la fel ca gestul aproape imperceptibil pe care cel din fața mea l-a exprimat.

– Mulțumesc pentru cele două minute. Au fost suficiente pentru a izola și demodula emisia de radiofrecvență în incinta aceasta. Mă tem că nu mai aveți timp pentru detonarea manuală.

Cutremur în câteva cuvinte atât de împotriva noastră. M-am răsucit către Nabil, care apăsa disperat, fără vreun efect. Realizând ineficiența, s-a arcuit către vesta mea încercând să ajungă la ceva anume. În momentul următor un proiectil i-a perforat gâtul și cascada roșie m-a împroșcat nemilos.

S-a sprijinit pe figurina Fecioarei, horcăind, înecându-se.

A mai urmat o secundă, o cea din urmă secvență, în care m-am întors către cei care ne învinseseră, cu brațul vătămat balansând sperietoarea cu trăgaci. O tresărire a rațiunii care m-a păcălit constant.

Rațiunea pe post de teroare. Îi vedeam pe toți ca pe niște revolvere, cu privirile guri de țeavă către liniștea-mi purificându-mă. La capăt de abis era negura, iar viața nu mai era de mult o poezie.

Dar și thrillerele au senzații aparte, nu?

Apoi a șuierat glonțul.

Nu mai e timp, e doar amintire purtată în memoria celor atinși de natura celui pierdut. Viața continuă pentru că încă nu s-a ajuns la cel mai înalt nivel malefic.

O zi următoare

Oglinda verde a lacului Firwood împrumuta coloritul arborilor profilați deasupra ei, deși, pe alocuri, coroanele acestora începeau să capete nuanțe tomnatice. Acaparaseră aleile cu umbra lor pașnică. Pâlcuri de conifere își întindeau semeț vârful, crescând media de înălțime a vegetației arboricole, acoperind porțiuni diverse cu un semiîntuneric mut.

Laurelhurst Park era un ținut răcoros în acest debut de toamnă în Portland. Cu toate astea, aleile nu erau întru totul depopulate, persoane îndeosebi trecute de vârsta a doua pigmentându-le ici-colo. La marginea lacului o bancă binecuvântată de soarele călduț suporta silueta bine conturată, atletică, a omului care se odihnea. Piciorul stâng era flexat natural, în timp ce dreptul se păstra extins, susținut de un suport care îi menținea fix articulația genunchiului.

Din spate, rulând molcom, degajat, doi bărbați ocoliră băncuța și îl încadrară, încruntându-se sub razele exigente.

– Ai sosit mai devreme să hrănești rațele?

– Îmi cereți prea mult efort, domnilor. Nu știu de ce nu mi-ați dat întâlnire în celălalt parc, cel cu muntele Tabor.

– Pentru că are numai șase sute de picioare înălțime, se amuză Wheatley.

– Apreciez. Luați loc?

– Mulțumim, dar trei bărbați înghesuiți pe o bancă ar putea fi o continuare fără succes a celor „Trei într-o barcă”.

– A avut o urmare: „Trei pe două biciclete”.

– Serios? Friedman ridică din umeri. Ai avut deci timp și pentru lectură, domnule Montrose.

– Seth. Dacă tot a venit momentul de a socializa și live.

Inspectorul rămase așezat lateral, rătăcind privirea în apa fără unde.

– Așadar, nu a fost de niciun folos…

– Nu cred că ai ce să-ți reproșezi, Seth, adăugă Wheatley. Ai depus toate eforturile.

– Atât timp cât am fost cu el. Și o singură clipă a stricat totul, atunci când am coborât la presupusa adresă a lui Munch. A fost o momeală.

– Chiar nu aveai cum lua în calcul. Păcălită a fost însăși sursa, persoana de încredere. Nu puteai prevedea cosmetizarea documentului.

– Ceea ce dovedește că această organizație e în continuare extrem de sofisticată în tehnici, sublinie locotenentul.

– Chiar crezi că l-au câștigat de partea lor arabii? fu curios inspectorul.

– Cred că dincolo de puterile sale de a raționa, era foarte labil. Se spune despre comportamentul uman că este înscris în codul genetic. Numai că nu genele sunt cele care codifică emoțiile, cel puțin asta cunosc și eu ca profan. Presupun ca ceea ce i s-a indus sub forma unor stimulenți bio-chimici a declanșat evenimente în cascadă la nivelul conștiinței sale. Poate că era capabil să discearnă, să evalueze opțiuni, dar crezurile sale se nășteau în funcție de anumite repere pe care i le transmitea persoana din vecinătatea sa.

– Dar până la a fi capabil să ucizi… cale lungă.

Seth ridică privirea spre Friedman.

– Nu crezi că asta a fost programat să facă?

– Oare? Din câte am văzut, părea un studiu menit să prevină și să controleze comportamentul deviant al indivizilor predispuși să provoace rău.

– Acesta fiind titlul apărut în acele hârtii făcute public, pe care CIA le-a negat cu vehemență. Am formulat greșit. Reiau: nu crezi că acestea erau caracteristicile urmărite la indivizii supuși tratamentului? Modul în care acționează un sociopat care a comis crime și cum poate fi influențat la nivel decizional?

– Oricum ar fi, e zarvă mare în cercurile înalte. Am senzația că supărarea constă în faptul că Anemona a fost deconspirată, nu că a existat un asemenea program.

– Și că Al-Qaeda proliferează pe sol american.

– Mda. O nouă victimă apărută în conflictul ăsta fără de sfârșit…

– Te referi la primarul din Denver…

– Singurul pentru care nu s-a mai putut face nimic. Din fericire consilierul de district și reportera au supraviețuit.

Seth privi în gol, nereplicând.

– Nici dacă l-ai fi scos de acolo nu l-ai fi salvat. Știi, nu?

– De asta mă tem și eu. În ciuda vâlvei făcute. S-ar fi căutat un moment în care să se descotorosească de el.

– Încă mai crezi că era Beau Saintgeorge și nu acel arab psihopat?

– Cel puțin pe dinafară, constată Seth cu amărăciune.

– Probabil că felul în care s-a intervenit asupra minții sale și ce anume a afectat vor rămâne un mister, chiar dacă tema a explodat în cercurile științifice, ca urmare a desecretizării proiectului. Noroc cu acea copilă.

– Și cu niște părinți responsabili care n-au aruncat hârtiile la coș, completă Wheatley. – Și curajoși. Mai ales. Ai citit presa de azi? Poftim.

Îi aruncă un ziar făcut sul.

– Daily News?

– Și USA Today. Articole peste articole. Și o luare de poziție mai mult scriptică.

Seth își aruncă ochii peste prima pagină.

Langley impasibil la șahul Casei Albe

În urma apariției în presă a documentelor oferite de către familia Williams (reamintim faptul că este vorba despre părinții copilei de unsprezece ani folosită ca ostatic de către teroriști în incidentul de Labor Day din Denver, Colorado, în timpul căruia unul dintre atacatori i-a transmis tinerei Amanda o serie de hârtii purtând antetul Agenției Centrale de Informații), liderul Casei Albe s-a adresat forului de la Langley, solicitând o explicație, cităm: „veridică, sănătoasă, la obiect”. Documentația pusă la dispoziție relevă existența unor cercetări experimentale „dincolo de orice limită legală și, mai ales, etică”, după cum a subliniat Președintele. Informațiile referitoare la scopul proiectului, așa cum reies din specificația documentului – Cunoașterea, analiza și modificarea psihologiei cognitiv-comportamentale a creierului unui sociopat -, și, mai ales, metodele aplicate pe ființe vii, au șocat opinia publică, amenințând să producă vâltoare în cele mai înalte pârghii ale sistemului politic. Voci ale Congresului solicită administrației din Langley punerea la dispoziție a întregii documentații, cerând imperativ să fie dezvăluite identitățile subiecților implicați în studiu. La rândul său, Agenția Centrală de Informații, prin purtătorul de cuvânt, se disociază de acest „val de informații neconforme a căror menire este să erodeze imaginea unei autorități guvernamentale în prag de an electoral” și dezminte cu desăvârșire existența unor studii experimentale care ar leza drepturile și libertățile individuale ale cetățeanului. Agenția menționează că nu există în arhivele centrale o astfel de documentație și își exprimă disponibilitatea de a se pune la dispoziția unei comisii de anchetă, „dacă se dovedește a fi cazul”. „Modul în care au fost lansate aceste hârtii, în urma unui act terorist gândit atroce și dezafectat la timp de către forțele americane, nu demonstrează altceva decât duplicitatea unor mecanisme antiamericane de agresiune în rândul populației civile și de a încerca destabilizarea sistemului politic. Este un mod unic imaginat de către o organizație teroristă de a lovi în sistemul nostru imunitar, bazându-se pe un scenariu imaginar, care să escaladeze. Să fim serioși, trebuie ceva mai mult decât niște hârtii contrafăcute în mâinile unor teroriști” a declarat purtătorul de cuvânt Don Palmer.

Seth împături ziarul.

– Presupun că vor continua cu dezbateri și analize, dar totul va fi îngropat în cele din urmă, se pronunță Wheatley.

– Mda… Probabil. Deși a mai fost și un fișier electronic care a existat în paralel cu dosarul. Din păcate s-a pierdut undeva pe traseu.

– Astfel că secretul va rămâne al lor…

Câteva rațe își agitară aripile peste lac. Friedman le urmări planarea, cu mâinile în buzunare.

– Ați descoperit asasinul Brendei?

– Mă tem că nu mai e un subiect de actualitate. Femeia a fost un jucător. Un periculos deținător al unui secret pe care urmărea să-l valorifice.

– Așa că una din cele două tabere i-a închis gura. Și cred că știți care…

Ofițerii se mulțumiră să asiste.

– În schimb putem indica fără marjă de eroare pe cel care a încercat să-l scoată din joc pe Beau acum șase luni pe terenul de vânătoare.

– Ah, îmi confirmați supoziția? Era o trăgătoare experimentată. A gândit că în felul acesta închidea cazul și evita ulterioarele potențiale nenorociri.

– Credea că-și spală astfel conștiința?

– Ea a fost cea care l-a propus drept subiect, ea a vrut să-l șteargă, să-i încheie rolul. Înainte de a intra într-un circuit al jocurilor mortale.

– Terifiant, oftă Wheatley.

– Din păcate, autorul moral sunt eu. Le-am făcut conexiunea și am crezut că se poate îngriji de reintegrarea lui.

– N-ai ce-ți reproșa, îi repetă Friedman. – A fost ghinionul implicării într-o regie monstruoasă.

– Faci parte din aceia care consideră că dacă împachetează spusele într-un mod aparte, lucrurile devin mai ușoare?

– Îmi pare rău pentru Beau.

– Da. Și mie.

Un minut se scurse interminabil. Umbrele copacilor se lățeau peste apă, amenințând cu răcorirea. După-amiaza era pe sfârșite.

– Te întorci în Europa?

– Cred că încerc beneficiile unui soare tropical. Va accelera procesul de vindecare, zâmbi Seth.

– O idee bună. Atunci, ai grijă de tine.

Se apropie și îi strânse mâna. Wheatley îl urmă. Porniră agale înapoi pe alee.

Epilog

Vântul rece ondula ramurile dezgolite, procesul generând fiori prin organismul fragil. Geaca de împrumut prea puțin apăra, însă dorința libertății depășea tremurul.

– Dă-mi voie să-ți leg șireturile căciulii, te va acoperi mai bine.

– Pot s-o fac și singur.

A privit cu mină critică.

– Sigur? Ok.

Am încercat, însă nu-mi ieșea legătura sub bărbie, degetele înghețate se împleticeau defectuos.

– Ia să văd… Hm, le-ai înnodat cu pricepere și cu nepricepere, s-a amuzat însoțitorul meu.

– Dă-le încolo… Și unde suntem aici? E o clinică sau o fermă?

M-am rotit cu interes. De jur-împrejur copacii mărgineau trei laturi din patru, excepție făcând impersonala clădire cu un etaj pe lângă a cărei latură stângă se petrecea un drumeag de acces pentru mașini.

– E cum vrei tu să-i spui.

– Acolo după clădire e poarta principală?

– Lasă detaliile, privește natura. Asta ți-ai dorit.

Într-adevăr. Nu știam ce mă va întâmpina și mai ales cum voi simți această apariție a lumii de dincolo de pereții unui salon. Frig, copaci goi, câteva dâre de omăt secat. Și o imensă liniște interioară manifestându-se cu fiecare inspirație.

L-am lăsat pe doctor în urmă și am făcut câțiva pași către măreția mută, al cărei zid înconjurător nu împieta absolut deloc setei mele de noi descoperiri în privința lumii vii. Era prima escapadă afară dintre pereți și după cum fusesem înștiințat, procesul meu de regenerare avea a se derula progresiv după accidentul soldat cu pierderea din memorie a trecutului. Dezastrul nu era atât de ireparabil îmi comunicase doctorul, încetul cu încetul aveam să mă stabilizez și să-mi recapăt porțiunile care contribuiseră la istoria personală. Cu alte cuvinte, să mă regăsesc, să nu mă simt străin în mine.

Până la urmă, se poate trăi și fără amintiri. Cel puțin mă pricepeam să fac noduri.

– Cred că e cel mai încântător cadru, am meditat cu voce tare.

– Se vede că nu ai vizitat Marele Canion.

– Sau poate nu-mi amintesc.

– Poate ți-ar prinde bine să-l admiri de aproape. Ar trebui să ai în vedere după externare.

– Dacă tot spui că nu mă așteaptă nicio familie afară.

– Nu trebuie să gândești că ai fi singur pe lume. Va exista un consilier care te va ajuta să te integrezi social, vei cunoaște oameni.

– Dar cei pe care i-am cunoscut?

– Unii dintre ei vor fi acolo. Așa că ar trebui să ajute să te redescoperi.

Un iepure a răsărit de după trunchiurile copacilor și a traversat în viteză îndrăcită luminișul. În trei secunde a și dispărut. Mă gândeam că mi-ar fi prins bine un arc. Aș fi putut vâna ca omul primitiv.

– Hai, Claudio, să mergem. Am înghețat aici.

– Claudio și mai cum spuneai că mă numesc?

– Duarte. Claudio Duarte.

– Și am patruzeci și unu de ani…

– Exact.

– E tot ce știu despre mine…

– Suficient pentru moment. Mintea ta își va aminti pe parcurs. Iar medicația administrată va pune umărul.

– Mda, te referi la pilula aceea galbenă, fără nume.

– Mergem? Nu vrem să răcim.

Încă priveam printre siluetele copacilor. Atât de imperturbabili, stăpânind locul. Undeva după ei exista un alt cadru, alt peisaj, alte și alte orizonturi. Lumea conturându-se, înlănțuindu-se tablou cu tablou, natură vie, aglomerații de oameni într-o goană turbată după beneficii, privilegii, oribila bunăstare financiară parazitând spiritul.

Grotesc.

– La ce te gândești?

Erau prea mulți. Și prea lipsiți de entuziasmul ființei vii, îngrădiți în rigorile unei societăți devoratoare. Aveau nevoie de un restaurator care să-i remodeleze.

Prin avertismente. Prin exemple.

– La cât de fascinantă e libertatea, doctore Grayson.

Prin sânge.