Anemia Feripriva a Copilului. Particularitati Etiologice Clinico Paraclinice Si de Tratament

MOTTO :

”Sănătatea este o comoară pe care puțini știu să

prețuiască, deși aproape toți se nasc cu ea”

HIPOCRATE

MOTIVAȚIA    LUCRĂRII

Într-o lume în care existența cotidiană a intrat într-un ritm amețitor și solicitant, trebuie să învățăm cum să ne păstrăm sănătatea, dar mai ales cum să reacționăm în caz de îmbolnăvire.

Chiar dacă ne conducem în viață după un motto ca acesta:

« E preferabil să te epuizezi decât să ruginești »

( DAVID J. SCHAWARTZ – Puterea magică a gândului ), trebuie să știm și ce riscuri impune abordarea unui astfel de stil de viață.

Cum stresul și alimentația este un factor favorizant al anemiei, am vrut ca abordând acest subiect să învăț cât mai multe despre această afecțiune și despre importanța unei vieți echilibrate în viața de zi cu zi.

C U P R I N S:

CAP.I SÂNGELE – ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE

1.1.Sângele-definiție ………………………………………………………………………..pag.7

1.2. Hematiile…………………………………………………………………………………..pag.9

1.3. Leucocitele………………………………………………………………………………..pag.10

1.4. Trombocitele……………………………………………………………………………..pag.11

1.5. Imunitatea………………………………………………………………………………..pag.11

1.6. Funcțiile sângelui……………………………………………………………………….pag.12

1.7. Proprietățile sângelui…………………………………………………………………..pag.13

1.8. Temperatura sângelui………………………………………………………………….pag.14

1.9. Vâscozitatea………………………………………………………………………………pag.14

1.10. PH-ul sanguin………………………………………………………………………….pag.15

1.11. Antigenele și anticorpii ABO………………………………………………………pag.15

1.12. Semne și simptome asociate……………………………………………………….pag.16

1.13. Patologie asociată……………………………………………………………………..pag.17

1.14. Diagnostic clinic………………………………………………………………………pag.19

CAP.II ANEMIA FERIPRIVĂ

2.1. Anemia feriprivă – definiție………………………………………………………….pag.21

2.2. Cauzele anemiei feriprive…………………………………………………………….pag.22

2.3. Simptomele care apar în cazul anemiei feriprive……………………………….pag.22

2.4. Stabilirea diagnosticului de anemie feriprivă-investigații…………………….pag.23

2.5. Tratamentul anemiei feriprive……………………………………………………….pag.24

CAP.III ROLUL ASISTENTEI MEDICALE

3.1. Obiecvtive ………………………………………………………………………………..pag.27

3.2. Rolul asistentului medical ……………………………………………………………pag.27

3.3. Caz clinic …………………………………………………………………………………pag.29

3.4. Plan de nursing…………………………………………………………………………..pag.38

3.5. Fișa tehnică – . Injecția intramusculară …………………………………………..pag.41

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………pag.45

Capitolul I

SÂNGELE – ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE

1.1 SÂNGELE

Sângele este un țesut sub forma lichidă ce este alcătuit din:

– plasmă;

– elementele figurate ale sângelui.

În întreg organismul circulă în mod normal aproximativ 5,5 litri de sânge, ceea ce reprezintă aproximativ 1/13-1/14 din greutatea corporală a unui adult de aproximativ 55 – 70 kg. Acest volum sanguin poate fi împărțit într-un volum de 3,5 litri sau 55% din volumul sanguin reprezentat de plasmă și 1,5-2 litri sau 45% din volumul sanguin reprezentat de elementele figurate.

Prin intermediul acestui țesut lichid se realizează toate schimburile nutritive și de epurare dintre organism și mediul extern. La sexul masdculin masa sanguină este mai mare cu 10% decât la sexul feminin.

Repartiția sângelui în organism este următoarea:

– la nivel muscular = 40% din volumul sanguin;

– la nivelul pielii = 30% din volumul sanguin;

– la nivelul viscerelor = 25% din volumul sanguin;

– la nivelul coronarelor = 5% din volumul sanguin.

Plasma sanguină

Plasma sanguină este un lichid transparent care prezintă o culoare ușor gălbuie, culoare ce este dată prin intermediul pigmenților biliari. Ea reprezintă componenta lichidă a sângelui, fiind alcătuită in proporție de 90% din apă și doar 10% din reziduuri uscate. Reziduurile uscate pot fi de natură anorganică sau organică.

Proteinele plasmatice sunt reziduuri uscate de natură organică azotate și sunt în cantitate de 7,5 g%. Putem vorbi de hipoproteinemie în momentul în care aceste proteine scad sub 6g% și de hiperproteinemie când aceste proteine plasmatice cresc peste 8g%.

Proteinele Din compozitia plasmei se clasifică astfel:

– albumine;

– globuline;

– fibrinogen.

Serumalbuminele se găsesc în cantitatea cea mai mare în plasmă, fiind ½ din proteinele totale. Ele ne sunt foarte importante pentru transportul unor produși hidrofobi precum acizii grași liberi, bilirubina, vitaminele liposolubile (A,B,E,K,F), hormonii steroizi.

Fibrinogenul are o concentrație de 0,2-0,4g% și este secretat la nivelul ficatului, având un rol foarte important în coagularea sângelui.

Substanțele azotate neproteice din plasmă sunt reprezentate de produși ai catabolismului proteic precum acidul uric, urea și creatinina, dar și acizi aminați, pigmenți biliari și polipeptide.

Substanțele anorganice ale plasmei sunt reprezentate de Na, K, Ca, Mg, Cl, F, Br, I, Fe, Cu, fosfați și sulfați.

Sodiul (Na) participă la menținerea echilibrului acido-bazxiz și hidro-electrolitic.

Potasiul (K) este principalul cation intracelular.

Calciul (Ca) de la nivelul plasmei poate fi întâlnit sub formă liberă, ionizată sau legat de proteine.

Clorul (Cl ) este unul dintre cei mai importanți anioni ai plasmei.

Magneziu (Mg) este un cation ce predomină în mediul intracelular.

Bicarbonatul (CO3H-) participă la menținerea echilibrului acido-bazic în limite normale.

Elementele figurate ale sângelui

Elementele figurate ale sângelui (Fig.1.) sunt reprezentate de:

-hematii;

-trombocite;

Elementele figurate ale sângelui

1.2. HEMATIILE

Hematiile reprezintă aproximativ 2,3-2,5 litri din volumul sanguin total. Ele pot fi descrise ca fiind elemente celulare lipsite de nucleu = anucleate. În anumite patologii, hematiile își pot modifica dimensiunile (macrocite, microcite), forma (schizocite, anulocite ).

Culoarea este roșie-portocalie, aceasta fiind determinată de prezența hemoglobinei. Prezintă o zonă centrală mai palidă și cu margini mai intens colorate. Numărul hematiilor este în mod fiziologic de 5.1000.000 ± 500.000/mmc la bărbat și de 4.600.000 ± 500.000 mmc la femeie.

Principalul rol al hematiilor este de a transporta oxigenul de la nivel pulmonar la nivel tisular și de a prelua de aici dioxidul de carbon, ce va fi transportat până la nivelul pulmonar unde va fi eliminat.

Hematiile sunt produse la nivelul măduvei hematogene în mod continuu din celule stem la o rată de 2-3 milioane pe secundă.

Hemoglobina este proteina transportatoare a oxigenului și dioxidului de carbon de la nivelul hematiilor,și reprezintă 95% din aceasta.Numărul de hematii se poate modifica în sensul creșterii sau scăderii lor și poate fi de natură fiziologică sau patologică.

Cauze fiziologice de creștere a numărului de hematii:

Consumul exagerat de oxigen datorită proceselor de creștere la vârste tinere;

La sexul masculin;

Domiciliu în localități cu altitudine mare;

Consecutiv efortului fizic;

Prin hemoconcentrație în deshidratare sau emoții.

Cauze patologice de creștere a numărului de hematii sunt reprezentate de toate patologiile ce sunt acompaniate de hipoxie tisulară precum tuberculoza pulmonară, în insuficiența cardiacă, etc.

Cauze fiziologice de scădere a numărului de hematii:

Prin hemodiluție, în urma ingestiei unei cantități exagerate de apă;

La persoanele ce muncesc în medii hiperbare.

Cauze patologice de scădere a numărului de hematii sunt frecvent întâlnite în clinică putând fi cauzate de:

Hemoragii;

Hemoliză;

Anemii de diferite etiologii.

Pentru analiza hemoleucogramei și cunoașterea principalelor boli din patologia sângelui trebuie cunoscute principalele constante și indici eritrocitari cu rol major ân identificarea modificărilor la nivel sanguin:

1.Volumul eritrocitar mediu (VEM) ce are valoare normală cuprinsă intre 80-94 u3 , o creștere peste 94 indicând macrocitoză, iar o scădere sub 80 indicând microcitoză. Formula prin care se calculează VEM este : Ht 10/E.

2.Hemoglobina eritrocitară medie (HEM) ce are valoarea normală cuprinsă între 25-32 ug,iar formula prin intermediul căreia se calculează este: Hb 10/E.

3.Concentrația medie de hemoglobină eritrocitară (CHEM) ce are valoarea normal cuprisă între 32-46 g/dl masă eritrocitară, o scădere a sa sub 30 putând indica prezența unei anemii. Formula după care se calculează este: Hb 100/Ht.

4.Grosimea eritrocitară medie (GEM) ce are valori cuprinse între 1,7 și 2,5 um, o creștere a sa peste 2,5 indicând prezența sferocitozei,iar o scădere sub 1,7 um sugerând platocitoză.

5.Suprafața eritrocitară medie ce are valori cuprinse între 120 și 130 um2.

6.Indicele de culoare sau valoare globulară are valori cuprinse între 0,85-1,15 um3 , sub 0,85 sugerând hipocromie iar peste1,15 hipercromie.Se calculează prin intermediul raportului : Hb% determinată / Hb% normală.

1.3. LEUCOCITELE

Cunoscute și sub denumirea de celule albe,leucocitele sunt definite ca celule circulante a căror rol principal este protecția organismului.Ele nu sunt localizate strict la nivel sanguin,putând fi întâlnite și la nivelul splinei,ficatului și ganglionilor limfatici.

Sunt produse la nivelul măduvei hematogene din același tip de celule stem ca și hematiile.Numărul acestora este la adulți de 6.000-8.000 leucocite/mmc,iar în cazul nou-născuților valorile pot ajumge și până la 12.000-20.000 leucocite/mmc, iar la sugari la 9.000-12.000 /mmc.

Pot apărea modificări fiziologice de creștere a leucocitelor în următoarele cazuri:

Sarcină;

Frig;

Efort fizic;

Emoții.

Creșteri patologice ale leucocitelor sunt întâlnite în:

Afecțiuni inflamatorii acute,subacute și cronice;

Leucemie;

Diabet zaharat;

Neoplazii;

Alergie.

Scăderea numărului lor în mod fiziologic se întâlnește în special la persoanele în vârstă,iar în mod patologic în aplazia medulară, stres,afecțiuni infecțioase ce deprimă sistemul imun precum febra tifoidă parotidita epidermică, rujeola, gripa. După aspectul nucleului, leucocitele se pot împărți în leucocite mononucleare și polinucleare.

Leucocitele mononucleare poartă denumirea și de agranulocite datorită absenței granulațiilor eozinofile, bazofile sau acidofile din citoplasmă. Agranulocitele mononucleare sunt reprezentate de limfocite și monocite, iar granulocitele polinucleare sunt reprezentate de neutrofile, eozinofile și bazofile.

Limfocitele îndeplinesc de asemenea funcția de apărare, fiind primele ce reacționează la apariția unui antigen, ele încercând să caute, să identifice și să se lege de proteinele antigenului astfel încât acesta să poată fi îndepărtat. Granulocitele și macrofagele sosesc, înconjoară și distrug antigenul identificat. De asemenea, realizează și îndepărtarea celulelor moarte sau îmbătrânite ce nu își mai realizează funcția dar și a particulelor străine precum praful.

1.4. TROMBOCITELE

Trombocitele (Fig.3.) mai sunt denumite și plachete sanguine și sunt elemente acelulare, anucleate, având un rol foarte important în realizarea proceselor de hemostază. Se formează la nivelul măduvei hematogene, din aceași celulă stem din care se formează hematiile și limfocitele. O treime din trombocite se găsesc la nivelul circulației splenice, restul găsindu-se în torentul sanguin.Durata de viață a unui trombocit este de aproximativ 8 zile. Distrugerea lor are loc la nivelul splenic și hepatic,dar și la nivelul circulației generale.

Fig.3.Trombocite

1.5. IMUNITATEA

Imunitatea reprezintă capacitatea organismului de recunoaștere,anihilare a macromoleculelor,celulelor străine organismului care pătrunse în mediul intern ar putea produce dereglări ale homeostaziei.

Imunitatea este de mai multe feluri:

-moștenită (naturală);

-dobândită în urma contactului prealabil cu un antigen;

-dobândită artificial:

= cu vaccinuri ce conțin germeni atenuați sau morți-imunitate activă;

= cu seruri imune conținând anticorpii specifici-imunitate pasivă.

1.6. FUNCȚIILE SÂNGELUI

Sângele are o multitudine de funcții ,printre care pot fi enumerate funcția circulatorie,funcția respiratorie,funcția nutritivă, funcția excretorie,funcția de menținere a echilibrului hidro-electrolitic,funcția de termoreglare,funcția de apărare a organismului.

Funcția circulatorie

Se știe faptul că sângele contribuie la realizarea și menținerea presiunii arteriale prin intermediul volumului său,dar și a proprietăților sale fizice și chimice.Presiunea arterială este direct dependent de masa sanguină circulantă,motiv pentru care o scădere a volemiei va determina o scădere a presiunii arteriale până la colaps vascular.O creștere a volumului circulant va duce la hipervolemie (se întâlnește în ingestia masivă de apă și sare în mielomul multiplu,în sarcină) și în consecință va crește și presiunea arterială.

Funcția respiratorie

Prin intermediul sângelui se realizează transportul gazelor sanguine: a oxigenului de la nivel pulmonar la nivel tisular,furnizând astfel necesarul de oxigen pentru realizarea metabolismului și totodată preluând dioxidul de carbon și transportarea lui la nivel pulmonar,urmat de eliminarea acestuia.

Funcția excretorie

Prin intermediul sângelui se transportă marea majoritate a cataboliților de la nivelul tisular la nivelul organelor excretoare.Principalii metaboliți transportați sunt reprezentați de uree,acid uric,amoniac,dioxid de carbon,acid lactic,compuși cetonici deoarece acumularea acestora la nivel tisular determină instalarea unor fenomene toxice.

Funcția nutritivă

Se realizează prin intermediul sângelui,acesta funcționând ca o punte între țesuturi și organele la nivelul cărora se realizează absorbția principalelor substanțe nutritive. Sângele este principalul transportor al glucozei,al aminoacizilor,al lipidelor,absența acestora împiedicând realizarea metabolismului tisular.

Menținerea echilibrului hidro-electrolitic

Se realizează conform echilibrului Starling,sângele fiind principala modalitate de comunicare a mediului estern cu cel intern,această comunicare menținând echilibrul fizico-chimic ce condiționează desfășurarea în mod fiziologic a proceselor vitale.

Funcția de termoreglare

Homeotermia reprezintă menținerea constantă a temperaturii corpului.Sângele acționează la nivelul proceselor de acumulare și dispersare de energie tremică,având astfel un rol major în termoreglare.

Funcția de apărare

Funcția de apărare a sângelui este realizată atât prin intermediul imunității celulare de care sunt responsabile elementele figurate specializate precum leucocitele, dar și prin intermediul imunității umorale realizate de anticorpii secretați de către plasmocite.

Funcția de reglare a principalelor funcții ale organismului.

Este realizată prin intermediul multitudinii de substanțe active conținute,astfel fiind reglate funcții precum cea excretorie,circulatorie,digestivă etc.

1.7. PROPRIETĂȚILE SÂNGELUI

Sângele prezintă asemeni oricărei substanțe anumite proprietăți fizico-chimice precum:

Culoarea;

Densitatea;

Temperatura;

Vâscozitatea;

Ph-ul.

Culoarea sângelui

Culoarea sângelui este dată prin intermediul hemoglobinei de la nivelul hematiilor și diferă in funție de gradul de saturare în oxigen a acesteia.Astfel,la nivel arterial,unde hemoglobina este de 100% saturată în oxigen formând oxihemoglobina,sângele are o culoare de roșu intens,pe când la nivel venos,unde saturația în oxigen a hemoglobinei este de 60%,dar și prezența unei mari cantități de hemoglobină redusă,conferă sângelui venos culoarea roșu-închis.

Densitatea sângelui

Densitatea sângelui este dată de numărul de elemente figurate,dar și de cantitatea

de solviți de la nivelul lui.

Densitatea normală a sângelui este la bărbați este de 1061 și la femei de 1057. Există anumite variații ale densității sângelui fiziologice sau patologice.

Variațiile fiziologice apar datorită pierderii sau ingestiei de lichide.

Variațiile patologice pot fi întâlnite în următoarele situații:

-scăderi ale densității sanguine:

Hipoproteinemiile din cadrul hepatopatiilor,pierderilor renale,reducerea aportului alimentar;

Scăderea numarului de elemente figurate așa cum se întâmplă în anemii;

-creșteri ale densității sanguine:

Hiperproteinemii,ca în cazul mielomului multiplu;

Creșterea numărului de elemente figurate,așa cum se întâlnește în poliglobulii,în deshidratare,în hemoconcentrațiile din șoc.

1.8. TEMPERATURA SÂNGELUI

Temperatura sângelui se încadrează între 37,70C și 380C până la un maxim de 400C la nivel hepatic,și un minim de 360C la nivelul plămânilor și scrotului.

1.9. VÂSCOZITATEA

Vâscozitatea poate fi definită ca fiind absența alunecării între straturi diferite de fluid,iar valorile sale normale se încadrează astfel: 4,7 la bărbați și 4,4 la femei cu o medie de 4,6.Principalul factor ce contribuie la realizarea vâscozității sângelui este reprezentat de numărul elementelor figurate.

Prin intermediul vâscozității este influențată rezistența periferică,iar prin aceasta,presiunea arterială.

Variații ale vâscozității

-scăderi ale vâscozității:

Anemia;

Hemoragia;

-creșteri ale vâscozității:

Creșterea numărului de elemente figurateca în cazul leucemiilor,poliglobuliilor.

1.10. PH-UL SANGUIN

Variațiile ph-ului sanguin se face în mod normal între 7,38-7,42,o creștere a ph-ului la 7,6-7,8 determinând instalarea comei,la 6,8 sau 8 aparând decesul.

1.11.ANTIGENELE ȘI ANTICORPII ABO

Sistemul ABO este primul sistem de antigene de grup sanguin identificat,fiind și cel mai bine cunoscut.Este alcătuit din următoarele grupe majore:A,B,AB și 0.Pentru realizarea grupelor sanguine sunt responsabili două antigene și doi anticorpi.

Grupa de sânge A

Persoanele ce au grupa de sânge A (sau grupa II) prezintă pe suprafața hematiilor antigenul A,deci anticorpii anti-A nu vor fi prezenți deoarece producerea lor de către organism ar determina distrucția propriilor hematii.

Grupa de sânge B

Persoanele ce au grupa de sânge B (sau grupa III) prezintă pe suprafața hematiilor antigenul B,deci anticorpii anti-B nu vor fi prezenți.

Grupa de sânge AB

Persoanele ce au grupa de sânge AB (sau grupa IV) prezintă pe suprafața hematiilor atât antigen A cât și antigen B,la aceștia lipsind atât anticorpii anti-A cât și anticorpii anti-B.Ei sunt primitorii universali,putând primi sânge de la orice grupă de sânge.

Grupa de sânge 0

Persoanele ce au grupa de sânge 0 (sau grupa I) nu prezintă nici antigen A ,nici antigen B pe suprafața hematiilor,deci ei vor fi donatori universali, însă nu vor putea primi decât de la donatori tot cu grupa 0.

Grupele de sânge se moștenesc prin gene de la nivelul cromozomului 9,fiecare individ primește una din cele trei alele (A,B sau 0) de la fiecare părinte.

Atât alela A, cât și alela B sunt alele dominate față de 0. Astfel indivizii ce vor avea genotipul A0, vor avea fenotipul A. Persoanele ce au fenotipul 0, au genotipul 00, ei moștenind alela recesivă de la ambii părinți. Alelele A și B sunt codominante, de aceea dacă alela A este moștenită de la un părinte și alela B este moștenită de la altul, fenotipul va fi AB. Antigenele A și B nu se găsesc doar pe suprafața hematiilor, ele sunt secretate în mod normal și la nivelul fluidelor corpului precum salivă, lacrimi și urină.

Capitolul II

ANEMIA FERIPRIVĂ

2.1. ANEMIA FERIPRIVĂ- definiție

ANEMIA FERIPRIVĂ este o anemie microcitară și hipocromă cu depozite de fier epuizate fiind cea mai frecventa forma de anemie de pe glob.

Deficitul de fier al organismului apare prin:

– cresterea necesarului/utilizarii in:

– sarcina si alaptare;

– perioadele de crestere rapida la copii si adolescenti;

– inflamatii cronice;

– neoplasme;

– scaderea absorbtiei:

– gastrite atrofice;

– alimentatie bogata in paste fainoase,cereale.

– pierderi crescute de fier din:

– hemoragii digestrive;

– menoragii;

– metroragii.

FAZELE ANEMIEI FERIPRIVE:

FAZA I: scaderea progresiva a depozitelor de fier:

– scaderea feritinei serice <20 ng/ml;

– scaderea depozitelor de fier in macrofagele medulare;

– scaderea numarului de sideroblasti medulari;

– hemoglobina,hematocritul si numarul de hematii au valori normale.

FAZA II: deficit latent de fier,fara anemie:

– depozitele de fier sunt epuizate;

– scaderea sideremiei;

– scaderea saturatiei transferinei;

– hemoglobina,hematocritul,numarul de hematii au valori normale.

FAZA III: anemie normocitara si normocroma:

– scaderea sideremiei <50 ug%;

– scaderea saturatiei transferinei < 15%;

– scaderea hemoglobinei,hematocritului si numarului de hematii;

– indici eritrocitari normali.

FAZA IV: anemie microcitara si ulterior hipocroma;

FAZA V: anemie manifesta clinic.

2.2. CAUZELE ANEMIEI FERIPRIVE:

Anemia feripriva cauzata de deficitul de fier în organism poate aparea în urmatoarele situații:

– sângerare cronică la nivelul căii genitale, a tubului digestiv (ulcere, neoplasme, paraziti);

– sângerare pe cale urinară;

– donatorii de sânge care conțin 200 mgFe;

– hemoliza intravasculară cronică cu hemoglobinurie;

– deficit de aport alimentar;

– malabsorbtie;

– carențe relative prin dezechilibru între aport și necesitate;

– depozite de fier reduse la naștere;

-nevoi crescute de fier (sarcină, lactație);

2.3. SIMPTOMELE CARE APAR ÎN CAZUL ANEMIEI

FERIPRIVE

Când exista o scadere marcanta a hemoglobinei pacienții pot prezenta:

– astenie – care se datoreaza scaderii hemoglobinei cu scaderea aportului tisular de oxigen;

– modificări epiteliale;

– stomatita angulară;

– disfagie;

– glosita atrofica;

– anorexie;

– dureri epigastrice;

– diaree;

– pica (nevoia de a manca ceva ciudat – ex:var,creta);

– modificari ale fanerelor (unghii plate sau excavate);

– splenomegalie moderata;

– cefalee;

– vertij;

– palpitații;

– paloare;

– oboseala;

– tulburari de vedere;

– tahicardie;

– hipotensiune arterială;

– dispnee.

2.4. STABILIREA DIAGNOSTICULUI DE ANEMIE FERIPRIVĂ

INVESTIGAȚII

– explorarea seriei albe (leucocite);

– explorarea seriei roșii;

– teste pentru explorarea funcției de coagulare (numărul trombocitelor, decelarea cantității de fibrină, timpul de sedimentare, timpul de coagulare, timpi de protrombină, timpul Quick, timpul Hawell, VSH);

Alte investigații:

– examenul coproparazitologic (decelarea paraziților intestinali);

– examen de urină (hematuria micro și macroscopică);

– examenul sucului gastric;

– explorarea organelor hematologice (puncția osoasă, oasele late cu măduva hematopoetică) ca și locuri de elecție se puncționează sternul și creasta iliacă;

– puncția ganglionară;

– puncția splenică;

– scintigrama hepatică;

– ecografia și radiografia abdominală.

2.5. TRATAMENTUL ANEMIEI FERIPRIVE

Tratamentul bolii de bază și refacerea rezervelor de fier se administrează per os glutamat feros, glubifer. Se administrează cam 100-200 mg Fe/zi cu sau fără acidifiant gastric (vitamina C).

Tratamentul durează cam trei luni până la corectarea anemiei și încă trei luni până la refacerea rezervelor. Se poate administra fier pe cale parenterală la bolnavii cu tulburari digestive, la bolnavii psihici și la cei care iau eritropoetină.

Transfuziile de sânge se fac numai pentru corectarea rapida a anemiei înainte de intervențiile chirurgicale sau nașteri. Tratamentul de preventie al carenței se administrează la gravide, la copii născuți prematuri, la donatorii de sânge.

Alimentația corectă a sugarului cu preferarea alimentației naturale în primul trimestru și diversificarea sa precoce (mai ales la cei alimentați artificial) cu preparate alimentare cu conținut crescut de proteine animale și implicit de fier.

Suplimentarea aportului de fier prin preparate alimentare (cereale, lapte praf) fortifiate cu fier sau prin preparate medicamentoase, asigurand o doza de 1-2 mg/kg corp/zi la grupele de sugari cu risc crescut pentru anemia feriprivă (prematuri, gemeni, malnutriți, sugari alimentați artificial, cu tulburări digestive trenante sau cu infecții repetate).

Îngrijirea pacienților cu anemie feriprivă.

– culegere de date-când a apărut;

– implicarea în traumatisme;

– persoane care au carențe de fier;

– medicație administrată fără protecție gastrică;

– hemoragii fiziologice (menstruația și nașterea naturală).

Manifestări de dependență

– amețeli;

– colorația tegumentelor nespecifică instalată brusc;

– tahicardie;

– puls filiform;

– HTA;

– dispnee;

– stare ipotimică;

– tulburări digestive ca:greață,vărsături,meteorism,tulburări de tranzit.

Capitolul III

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE

3.1. OBIECTIVE

– identificarea diagnosticelor de nursing;

– pacientul să aibe funcțiile vitale în limite normale;

– corectarea volemică;

– pacientul să prezinte o bună respirație și o bună circulație;

– pacientul să prezinte integritate tegumentară (pansarea plăgilor,oprirea hemoragiilor);

– pacientul să prezinte eliminări în limite fiziologice;

– pacientul să fie hidratat corespunzător și să evite starea de lipotimie;

– pacientul să fie în siguranță, iar starea sa să nu evolueze negativ;

– pacientul să își reia activitățile cotidiene cât mai curând posibil.

3.2. ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL

– monitorizarea funcțiilor vitale;

– administrează la indicația medicului, medicația specifică;

– observă la pacient: facies-ul, tegumentele, reacția psihică;

– asigură aport hidric și echilibru alimentar;

– asigură poziție antalgică;

– pansarea plăgii și hemostază;

– administrează oxigen;

– asigură abord venos periferic;

– recoltează probe biologice:

hemoleucograma : VN – bărbat = 4,5-5 mil./mm3

– femeie = 4,2-4,8 mil./mm3

hemoglobina : VN – bărbat = 15 + 2g%/mm

– femeie = 13 + 2g%/mm

leucocite : VN – copil 6 luni-6 ani: 6 000 – 15 000 mm3

limfocite : VN – 4 – 8 %

trombocite : VN – 150 – 400 mm3

VSH : VN – bărbat = 1-10 mm/h

– femeie = 2-13 mm/h

glicemia : VN – 80-120 mg%

hematocrit : VN – bărbat = 42 + 5%

– femeie = 47 + 2%

TGO : VN – 2 – 20 UI

TGP : VN – 2 – 16 UI

– supraveghează starea pacientului, reevaluează obiectivele și își ajustează intervențiile.

3.3. CAZUL CLINIC

DATE DESPRE SPITALIZARE

SITUAȚIA FAMILIALĂ ȘI SOCIALĂ

ANTECEDENTE

ISTORICUL BOLII ȘI EXTRAS DIN EXAMENUL MEDICAL LA INTERNARE

TABLOUL CLINIC

NEVOI FUNDAMENTALE

POSIBILITĂȚI DE EVOLUȚIE

REGIM IGIENO-DIETETIC

Alimente permise:

FUNCȚII VITALE

INVESTIGAȚII DE LABORATOR

EXAMINĂRI PARACLINICE SUPLIMENTARE

TRATAMENT ÎN SPITAL

Alergic la: – nu este alergică;

TRATAMENT LA DOMICILIU

3.4. PLAN DE NURSING

CONCLUZII GENERALE

RECOMANDĂRI LA EXTERNARE

EDUCAȚIE PENTRU SANATATE

3.5. FIȘA TEHNICĂ

INJECȚIA INTRAMUSCULARĂ (I.M)

Injecția intramusculară constituie introducerea unor soluții izotonice, uleioase sau a unei substanțe coloidale în stratul muscular prin intermediul unui ac atașat la seringă.

Scop:

– terapeutic;

Soluții administrate:

– soluții izotone;

– solutii uleioase;

– soluții coloidale cu densitate mare.

Resorbția:

– resorbția începe imediat după administrarea soluției;

– se termină în 3-5 minute;

– resorbția este mai lentă pentru soluțiile uleioase.

Locul injecției:

mușchii voluminoși, lipsiți de trunchiuri importante de vase și nervi;

fața externă a coapsei în treimea mijlocie;

fața externă a brațului în mușchiul deltoid;

regiunea supero-externă fesieră.

Locul injecției îl constituie mușchii voluminoși, lipsiți de trunchiuri importante de vase și nervi, a căror lezare ar putea provoca accidente.

În mușchii fesieri se evită lezarea nervului sciatic:

cadranul super extern fesier – rezultă din întretăierea unei linii orizontale care trece prin marginea superioară a marelui trohanter, până deasupra șanțului interfesier, cu altă verticală perpendiculară pe mijlocul celei oprizontale;

când pacientul este culcat se caută repere punctuale Smirnov și Barthelmy

(punctul Smirnov este situat la un lat de deget deasupra și înapoia marelui trohanter; punctul Barthelmy este situat la unirea treimii externe cu cele două treimi interne a unei linii care unește splina iliacă anteropesterioară cu extremitatea șanțului interfesier);

când pacientul este în poziție șezând, injecția se poate face în toată regiunea fesieră, deasupra liniei de sprijin.

Materiale necesare:

– tava medicală (cărucior) cu:

– mușama;

– aleză;

– tăviță renală;

– tampoane sterile de vată sau comprese din tifon;

– seringi corespunzătoare cantității substanței de administrat;

– medicamentul de injectat (soluții apoase,uleioase,pulberi uscate solubile în apă distilată sau ser fiziologic) în flacoane închise;

– alcool;

– mănuși;

Pregătirea echipamentului:

– se verifică medicația prescrisă ca data de expirare, colorație, aspect;

– se testează pacientul să fie alergic, în special înaintea administrării primei doze;

– dacă medicația este în fiolă, aceasta se dezinfectează, se sparge și se trage doza indicată, scoțând aerul din seringă;

– apoi se schimbă acul cu unul potrivit pentru injectare intramusculară;

– dacă medicamentul este în fșacon sub formă de pulbere, se dezinfectează capacul de cauciuc, se reconstituie lichidul, se trage doza indicată, se scoate aerul și se schimbă acul cu cel pentru injecția intramusculară;

– tehnica de extragere a substanței dintr-un flacon este următoarea:

– se dezinfectează capacul flaconului, se introduce acul, seringa se umple cu aer trăgând de piston, acea cantitate echivalentă cu doza care trebuie extrasă din flacon, se atașează apoi la acul din flacon și se introduce aerul, se întoarce flaconul și seringa se va umple singură cu cantitatea necesară;

– alegerea locului de injectare în injecția intramusculară trebuie făcută cu grijă.

Administrarea:

se confirmă identitatea pacientului;

se explică procedura pacientului;

se asigură intimitate;

se spală mâinile;

se pun mănușile;

se va avea în vedere să se rotească locul de injectare dacă pacientul a mai făcut recent injecții intramusculare;

la adulți locul de administrare uzual fiind fața supero-externă a fesei,iar la copil fața antero-laterală a coapsei;

se poziționează pacientul și se descoperă zona aleasă pentru injectare;

se invită bolnavul să-și relaxeze musculatura și să stea liniștit;

se dezinfectează cu un pad alcoolizat prin mișcări circulare;

se lasă pielea să se usuce;

se întinde pielea între policele și indexul sau mediul mâinii stângi;

se poziționează seringa la 90 de grade;

se atenționează pacientul că urmează să simtă o înțepătură;

se recomandă să nu își încordeze mușchiul;

se înțeapă perpendicular pielea pătrunzând (4-7 cm) cu rapiditate și siguranță cu acul montat la seringă;

se susține seringa cu cealaltă mână;

se aspiră pentru a verifica dacă nu s-a nimerit într-un vas de sânge;

dacă apare sânge se va retrage acul și se va relua tehnica;

dacă la aspirare nu apare sânge,se va injecta substanța lent pentru a permite mușchiului să se destindă și să absoarbă gradat medicația;

după injectare se retrage acul printr-o singură mișcare bruscă,sub același unghi sub care a fost introdus;

se acoperă locul puncționării cu un pad alcoolizat și se masează ușor pentru a ajuta distribuirea medicamentului (masajul nu se va efectua atunci când este contraindicat-cum ar fi la administrarea de fier);

se îndepărtează padul cu alcool și se inspectează locul puncționării pentru a observa eventualele săngerări sau reacții locale;

dacă există sângerare se va aplica compresie locală sau gheață în caz de echimoze;

se va reveni și inspecta locul injecției la 10 minute și la 30 minute de la ora administrării;

nu se va recapa acul;

se vor arunca materialele folosite în recipientele de colectare specifice.

INCIDENTE ȘI ACCIDENTE.

Intervenții

durere vie prin atingerea nervului sciatic sau a unor ramuri ale sale: retragerea acului, efectuarea injecției în altă zonă;

paralizia prin lezarea nervului sciatic: se evită prin respectarea zonelor de elecție a injecției;

hematom prin lezarea unui vas;

ruperea acului: extragerea manuală sau chirurgicală;

supurație aseptică;

supurație septica-prin nerespectarea asepsiei: se previne prin folosirea unor ace suficient de lungi pentru a pătrunde în masa musculară, respectarea asepsiei;

embolie prin injectarea accidentală într-un vas a soluțiilor uleioase: se previne

prin verificarea poziției acului.

Considerații speciale:

– la pacienții care au tratament îndelungat intramuscular se va ține o evidență clară a zonelor de injectare pentru a le roti;

– la pacienții anxioși se poate ține gheața câteva secunde pe zona de injectare înainte de administrare pentru a anestezia locul;

– se încurajează pacientul întotdeauna să relaxeze mușchiul pentru că injectarea într-un mușchi încordat este dureroasă;

– injecția intramusculară poate distruge celule musculare determinând astfel creșteri ale nivelului CK (creatinkinaza) care poate duce la o confuzie, deoarece aceeași creștere poate indica un infarct miocardic;

– pentru a diferenția cauzele trebuie cerută analiza celulelor musculare specifice inimii (CK-MB)Â și a lactodehidrogenazei;

– la pacienții care necesită o monitorizare atentă a CKÂ și CKMBÂ se va schimba modul de administrare medicamentoasă din intramuscular în intravenos,tocmai pentru a evita confuziile precizate mai sus;

– din cauza unui țesut muscular mult mai slab dezvoltat trebuie avut în vedere că la pacienții vârstnici absorbția medicamentului are loc mult mai rapid.

BIBLIOGRAFIE

1. Tratat de medicină internă – Hematologie, sub redacția prof. Radu Păun, partea I , coordonator : prof. Dan Colita, Editura medicală, Bucuresti, 1997

2. Hematologie clinica, Dr. Delia Mut Popescu, Editura Medicala, Bucuresti, 1994;

3. Anatomia și fiziologia omului – Compendiu, Ediția a doua, Editura Corint, București, 2009;

4. www.scigroup.com-participarea la puncții-nursing

5. cursuriamg.blogspot.ro/2013/injecția intramusculară

6. Tehnica ingrijirii bolnavului – Carol Mozes,editura Medicala 2002

7. Ghid de nursing, volumul I – Lucreția Titircă, Editura viața medicală românească, București, 2008;

8. Proceduri de nursing, Editura Ex Ponto, Constanța 2007;

9. Esențialul în pediatrie, ediția a doua – dr. Eugen Pascal Ciofu, Editura medicală Amaltea, 2002.