Andrei Cosmovici Psihologie Generalc483 Polirom 1996 [629653]

Andrei Cosmovici
Andrei Cosmovici este, din 1972, profesor de psihologie la Universitatea
„Al.I. Cuza", unde predă cursul de psihologie generală, destinat studenților
din anul I al secțiilor de Filosofie, Psihologie și Pedagogie.
De același autor:
• Importanța inteligenței generale, in „Analele Științifice ale Universității
«Al. I. Cuza»", sec. III (Științe sociale), monografii, 1, 1967
• „Metode de investigare a personalității", in Probleme fundamentale ale
psihologiei (coord. B. Zorgo), București, Editura Academiei R.S.R., 1980
• Psihologia naivă și cercetarea științifică a personalității, in „Revista de
psihologie", nr. 4, 1988
• Adolescentul și timpul său liber, în colaborare cu M. Caluschi, Iași,
Editura Junimea, 1985
• Despre cauzalitatea psihică, în colaborare cu Șt. Celmare, „Revista de
psihologie", nr. 1, 1990PSIHOLOGIE
GENERALĂ
Editura POLIROM, B-dul Copou nr. 3
P.O. BOX 266, 6600, lași, ROMÂNIA
Copyright O 1996 by POLIROM Co S.A. lași
ISBN: 973-9248-27-6
Printed in ROMÂNIA
,lPOLIROM
lași, 1996

Cuprins
PREFAȚĂ 11
Capitolul I. ÎNCEPUTURILE PSIHOLOGIEI. APARIȚIA PSIHOLOGIEI
CA ȘTIINȚĂ
1. Definirea psihologiei 3
2. Originea psihologiei practice 13
3. începuturile reflecției teoretice asupra fenomenelor sufletești 14
4. Apariția psihologiei ca știință 15
5. Dezvoltarea psihologiei științifice 16
Capitolul II. OBIECTUL PSIHOLOGIEI
1. Natura psihicului 21
2. Psihologia și fiziologia activității nervoase superioare 23
3. Obiectul și importanța psihologiei 24
Capitolul III. METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN PSIHOLOGIE
A. PRINCIPII ALE INVESTIGAȚIEI PSIHOLOGICE
1. Principiul determinismului 26
2. Principiul dezvoltării 27
3. Principiul organizării sistemice 28
B. METODELE PSIHOLOGIEI
1. Caracterizarea metodei 29
2. Metoda observației 30
3. Metoda convorbirii 32
4. Chestionarele 34
5. Metoda biografică 35
6. Experimentul 37
7. Testele 40
Capitolul IV. BAZA FIZIOLOGICĂ A VIEȚII PSIHICE
1. Excitabilitatea 43
2. Evoluția sistemului nervos în dezvoltarea speciilor animale 44
3. Apariția și evoluția speciei umane 45
4. Caracteristici anatomice și fiziologice ale creierului uman 47
5. Reglarea activității organelor interne și rolul glandelor endocrine …51

i;apuoiui v.
1. Stadiul psihicului senzorial 52
2. Stadiul psihicului perceptiv 56
3. Stadiul intelectului 56
4. Stadiul psihicului conștient 56
Capitolul VI. FORMELE VIEȚII PSIHICE :
CONȘTIINȚA ȘI INCONȘTIENTUL
1. Conștiința implicită 58
2. Conștiința reflexivă 59
3. Formarea conștiinței de sine 60
4. Inconștientul 64
Capitolul VII. EXTREMELE VIEȚII PSIHICE: ATENȚIA ȘI SOMNUL
1. Atenția și calitățile ei 67
2. Aspecte patologice ale atenției 70
3. Esența atenției 71
4. Somnul și formele sale 73
Capitolul VIII. PSIHOLOGIA ÎNVĂȚĂRII
1. I.P. Pavlov despre mecanismele învățării 75
2. Cercetări americane asupra învățării 80
3. Cercetări în Rusia Sovietică 88
4. Specificul învățării umane 90
5. J. Piaget contra lui N. Chomsky în privința
rolului atribuit învățării 92
6. Clasificarea proceselor psihice 93
Capitolul IX. SENZAȚIILE
1. Considerații de ordin filosofic 95
2. Aspectele senzației. Diferite feluri de senzații 97
3. Senzațiile tactile 99
4. Senzațiile gustative 100
5. Mirosul 101
6. Auzul 101
7. Văzul 103
8. Sensibilitatea 104
9. Psihofizica subiectivă 107
10. Adaptarea și interacțiunea senzațiilor 109Capitolul X PERCEPȚIA
1. Complexitatea percepției
2. Percepția formelor
A. Obiect și fond în percepție
B. Constanța percepției
3. Percepția de spațiu
4. Percepția timpului și a mișcării
5. Erori perceptive
Capitol XI. IMAGINILE
1. Senzații remanente
2. Reprezentările
3. Caracteristicile reprezentărilor
4. Felurile reprezentărilor
5. Funcțiile reprezentărilor
Capitolul XII. MEMORIA
1. Domeniul memoriei
2. Memoria inferioară
3. Precizarea unor noțiuni
4. Baza fiziologică a memoriei
5. Asociațiile
6. Formele memoriei
7. Rolul memoriei în viața psihică
8. Formarea priceperilor și deprinderilor 145
9. Condițiile optime ale memorării 146
10. Recunoașterea și reproducerea 151
11. Patologia memoriei 153
Capitolul XIII. IMAGINAȚIA ȘI CREATIVITATEA
1. Caracterizare 154
2. Rolul și factorii creativității 155
3. Procesele fundamentale ale imaginației 157
4. Formele imaginației 158
5. Dezvoltarea creativității 166
Capitolul XIV. LIMBAJUL
1. Limba 170
2. Limbajul și gândirea 171

3. Funcția de comunicare 175
4. Funcția dialectică 175
5. Funcția practică 175
6. Funcția afectivă 175
7. Funcția ludică 176
8. Funcția cathartică 176
9. Formele limbajului 176
10. Patologia limbajului 177
Capitolul XV. GÂNDIREA
1. Caracterizarea gândirii 178
2. Operațiile generale ale gândirii 178
3. Operațiile specifice ale gândirii. Teoria lui J. Piaget 180
4. Rolul imaginii în procesul de gândire 184
5. Noțiunea privită din punct de vedere psihologic 185
6. Judecata din punct de vedere psihologic 190
7. Rațiunea 191
8. Rezolvarea problemelor 192
9. înțelegerea 196
Capitolul XVI. MOTIVAȚIA
1. Natura motivelor 198
2. Moduri și varietăți de motive 199
3. Foamea și setea 202
4. Tendințele de apărare – frica 205
5. Tendințele agresive 206
6. Atașamentul 209
7. Motivația erotică 210
8. Motivația de realizare 213
9. Nivelul de aspirație 214
10. Frustrarea și stresul 215
Capitolul XVII. AFECTIVITATEA
1. Caracteristicile stărilor afective 219
2. Formele stărilor afective 220
3. Emoțiile 224
4. Teorii asupra naturii emoțiilor 2295. Sentimentele ~-
6. Pasiunile 237
7. Dezvoltarea afectivității 238
Capitolul XVIII. ACTIVITATEA VOLUNTARĂ
1. Structura activității 243
2. Fazele actului voluntar 244
3. Teorii asupra actului voluntar 245
BIBLIOGRAFIE 249

PREFAȚĂ
Pentru cei ce doresc o inițiere în domeniul fenomenelor sufletești și, cu atât mai mult,
pentru cei care vor să studieze temeinic psihologia, primele informații, datele fundamen-
tale ale acestei științe sunt furnizate de către psihologia generală. Cercetările obiective din
domeniul fenomenelor psihice, începute în ultimele decenii ale secolului XIX, au vizat
tocmai surprinderea legilor generale, a principalelor caracteristici ce pot fi sesizate în
conduita oricărei persoane. Cu toată diversificarea ramurilor psihologiei, mare parte din
cercetarea experimentală a continuat în aceeași direcție. De aceea, primele cunoștințe ce
se predau în liceu sunt cele de psihologie generală. Numai că investigațiile obiective au
fost realizate în special în domeniul proceselor cognitive și, prin urmare, au o slabă
legătură cu psihologia cotidiană, unde cunoașterea motivelor, a sentimentelor, a
trăsăturilor de caracter stă pe primul plan.
De aceea, spre a trezi și menține interesul pentru psihologie, se cere o concretizare a
expunerii, citarea de fapte și experimente care să facă o legătură cu experiența psihologică
a tinerilor, mai ales cu cea obținută prin introspecție. Or, îndeosebi manualele de liceu au
subestimat acest aspect. Ministerul învățământului nu s-a preocupat deloc de concepția
didactică a manualului de psihologie, nici înainte, nici după 1990. El este abstract, cu
terminologie pretențioasă și, pe alocuri, confuz. Degeaba s-au plâns atât cadrele didactice,
cât și elevii. Modele aveam: există în biblioteci manualul de psihologie al lui I. Petrovici
și N. Bagdasar, utilizat pe larg în deceniul al patrulea: acolo fiecare idee principală este
susținută de 2-3 exemplificări.
Personal, de peste două decenii, țin cursul de psihologie generală cu studenții Secției
de Filosofie a Universității ieșene, apoi, din 1990, și cu cei ai Secțiilor de Psihologie și
Pedagogie, curs prevăzut în anul I. Am considerat că și în învățământul superior, la
începutul studiilor măcar, un curs nu trebuie identificat cu un capitol de tratat. Chiar dacă.
expunerea trebuie să fie critică, neocolind dificultățile de interpretare, ea trebuie să clarifice
aspectele fundamentale prin frecvente referiri la cercetări concrete și chiar la întâmplări
cotidiene. în plus, am dat o dezvoltare mai amplă capitolelor închinate motivației și
afectivității, legate de observațiile psihologice pe care tinerii le fac zilnic, atât în cercul de
prieteni, cât și în piesele de teatru sau filme. Am avut satisfacția de a constata un vădit
interes pentru lecțiile ținute, acesta fiind motivul principal pentru care m-am hotărât să
public această carte.
Evident, ea nu este o simplă compilație. în afară de exemplificări și interpretări sunt
prezente mai multe contribuții personale. E drept că aproape toate au fost publicate în
diferite studii. E prima oară însă când sunt reunite în cadrul unei structuri unitare.
Expunerea are un caracter rezumativ, ceea ce devine evident când constatăm că
M. Reuchlin tratează aceeași disciplină într-un volum de dimensiuni duble. Iar tratatele
consacră psihologiei generale spații considerabile. Tratatul german în 12 volume (de fapt
sunt 14), editat în anii '60 de C.J. Hogrefe, are trei volume închinate psihologiei generale,
totalizând 2800 de pagini. Proiectul unei enciclopedii psihologice atotcuprinzătoare, con-
ceput în 1981 de aceeași editură și realizat în parte, prevede 16 tomuri destinate psihologiei
generale (din totalul celor 85). Acest mare număr de pagini nu este însă o dovadă a forței
psihologiei, ci exprimă numeroasele controverse și îndoieli referitoare la explicarea feno-
menelor psihice. Această situație m-a determinat să mențin unele referiri la probleme
filosofice, făcute inițial pentru a integra psihologia în preocupările viitorilor profesori de
filosofie. Le-am păstrat și în prelegerile expuse în fața psihologilor și pedagogilor, întrucât

12 PSIHOLOGIE GENERALĂ
acolo unde sunt multe nelămuriri și unde experimentele nu pot fi utilizate, spiritul analitic,
pătrunzător al filosofului este indispensabil. Cine abordează manifestările de natură psiho-
logică, fără conștiința complexității lor, este condamnat la un mecanicism descalificam.
Referirile bibliografice de dată foarte recentă sunt relativ puțin numeroase, ceea ce se
explică nu atât prin dificultățile mari de a cumpăra astăzi cărți occidentale (datorită
prețurilor prohibitive pentru noi), cât prin faptul că, în ultimele decenii, psihologia
generală se află subordonată punctului de vedere cognitivist. Psihologia cognitivă este, în
multe cazuri, o „micropsihologie generală", întrucât abordează, într-un mod riguros
experimental, probleme psihologice foarte limitate. Or, părerea mea este că, înainte de a
pătrunde în hățișul tuturor amănuntelor, al cercetărilor contradictorii, tânărul trebuie să
aibă formată o concepție de ansamblu asupra domeniului, să-și fi incorporat un schelet
teoretic, pe care să se fixeze apoi diversele detalii. în caz contrar, se creează riscul unei
dezorientări, lipsind puncte ferme de sprijin. De aceea, deși prezentăm diferite puncte de
vedere, am evitat să aglomerăm discuția cu prea multe amănunte și rezerve divergente. Cei
care se specializează în psihologie urmează în anii mai mari cursuri de psihologie
cognitivă, unde detaliile sunt prezentate în lumina ultimelor investigații.
Dat fiind caracterul rezumativ al expunerii, această lucrare este un compendiu care
joacă foarte bine rolul de „introducere în psihologie". De altfel, în multe universități,
psihologia generală, predată în primii ani, apare sub această denumire în planul de învă-
țământ. Sper ca ea să servească nu numai celor ce se specializează în domeniu, ci și
actualilor sau viitorilor profesori, doritori de mai multă precizie în legătură cu variatele
fenomene sufletești, prin intermediul cărora cunoaștem și stăpânim atât lumea înconjură-
toare, cât și propria noastră persoană.
Doresc să mulțumesc tuturor celor ce s-au străduit pentru o corectă și frumoasă
apariție a acestei cărți și îndeosebi colegului meu, profesor dr. Adrian Neculau, care a
avut un prețios aport în publicarea ei.
august 1996
Autorul

CAPITOLUL I
ÎNCEPUTURILE PSIHOLOGIEI.
APARIȚIA PSIHOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ
1. Definirea psihologiei
Definirea psihologiei ca știință pare a fi destul de simplă. Psihologia este știința
care se ocupă cu descrierea și explicarea fenomenelor și însușirilor psihice verifi-
cabile. Dar simplitatea este aparentă, deoarece e foarte greu de lămurit ce se înțelege
prin fenomen psihic și mai ales ce este un fenomen psihic. Viața sufletească e încă un
mare mister pe care filosofii îl discută de milenii. Dar nici în ce privește manifestările
ei nu există un acord. încă și astăzi obiectul psihologiei este subiect de controverse.
De aceea, mulți psihologi, ca de pildă P. Greco, susțin că nu poate fi vorba de un
obiect unitar al psihologiei, întrucât există de fapt mai multe psihologii. Și cu toate
acestea, în mod vag, implicit, toți știm pe care manifestări le numim psihice.
2. Originea psihologiei practice
în privința fenomenelor sufletești putem distinge două moduri de a le aborda:
unul practic și altul teoretic.
în viața de toate zilele, oamenii, de la apariția conștiinței lor raționale, au observat
manifestări și însușiri psihice ale căror denumiri abundă în toate limbile. Deși în
societățile foarte primitive oamenii semănau mai mult între ei decât cetățenii socie-
tăților civilizate, totuși deosebiri între indivizi au existat întotdeauna: unii sunt mai
curajoși, alții fricoși, unii sunt vioi, vorbăreți, alții calmi și tăcuți, unii foarte îndemâ-
natici, alții stângaci ș.a.m.d. Astfel de particularități au fost observate, fiind foarte
importante în practică: în timpul vânătorii organizate de un trib, în față erau puși cei
mai curajoși și cei mai abili țintași; cei fricoși îndeplineau rolul de hăitași, alungând
vânatul cu mult zgomot.
Cunoașterea particularităților psihice a devenit din ce în ce mai importantă pe
măsură ce, o dată cu progresul civilizației, au apărut numeroase îndeletniciri, s-au
diferențiat pături și clase sociale, între care există relații de colaborare ori subordo-
nare. Astfel, cei care aveau numeroase relații cu oamenii (medicii, judecătorii, condu-
cătorii, preoții) au ajuns să fie buni „psihologi practicieni", buni cunoscători ai
virtuților și năravurilor omenești, de care țineau cont în vederea reușitei în activitatea
lor. O dată cu apariția și dezvoltarea literaturii și a filosofiei au apărut și scrieri
conținând observații, cugetări profunde cu privire la reacțiile psihice. încă în
antichitate, Teofrast a scris un mic volum în care a descris Caracterele, tradus în
franceză de La Bruyere (1645-1696), acesta publicând și el o carte cu același titlu,
foarte apreciată atât de contemporanii lui, cât și în zilele noastre. în observații
psihologice de mare finețe au excelat în special marii romancieri din ultimele două
secole.
O asemenea psihologie nu este însă științifică. I se spune „psihologia simțului
comun" ori „psihologia naivă", care se învață o dată cu limba maternă (orice limbă
modernă conține mii de termeni referitori la fenomene și însușiri psihice) și din

14 PSIHOLOGIE GENERALĂ
practica vieții cotidiene. Aceste cunoștințe nu sunt însă precise, nu sunt sistematizate,
nu sunt verificate în mod riguros. Utilizarea lor ține mai mult de intuiție; asemenea
practică psihologică reprezintă mai mult o artă decât o știință. Nu e mai puțin
adevărat că unii profesioniști (medici, profesori, scriitori) ajung să poată caracteriza
foarte exact felul de a fi, de a reacționa al unei persoane pe care au avut prilejul de a
o urmări mai multă vreme.
Acest gen de psihologie n-a progresat prea mult de-a lungul secolelor. Astăzi, dată
fiind existența psihologiei științifice, există multe ramuri aplicate ale psihologiei
(medicală, școlară ș.a.) ce utilizează cunoștințe și metode exacte. Dar un psiholog
profesionist încă nu se poate lipsi de cunoștințele sale psihologice, acumulate prin
experiență personală. Psihologia naivă se vădește a fi foarte necesară în orice acti-
vitate practică. Iată de ce un viitor psiholog ori chiar numai un viitor profesor trebu
să citească, pe lângă cărți științifice de psihologie și romanele marilor scriitori, izvo
de profunde reflecții asupra conduitei umane.
Psihologia ca știință a evitat aprofundarea psihologiei naive ; orice om de știință
predispus să critice reflecțiile cotidiene, deseori eronate. Totuși, începând cu deceniu
al 7-lea (al secolului nostru), au apărut cercetări riguroase asupra psihologiei simțulu
comun și a modului în care ea e utilizată zilnic. Este un nou domeniu de cercetare
pentru știință (vezi Tr. Herseni, 1980; A. Cosmovici, 1988).
3. începuturile reflecției teoretice asupra
fenomenelor sufletești
Sunt câteva fenomene care au atras atenția oamenilor din cele mai îndepărtate
timpuri și au dat naștere reflecției asupra psihicului și naturii sale. Cel mai frapant,
zguduitor prin consecințele sale, a fost, desigur, moartea omului. Ceea ce a părut să
caracterizeze net acest eveniment este încetarea respirației. De unde o identificare
între suflet și respirație: în grecește psyche înseamnă suflet, dar și suflu; în latină
„spiritus" vine de la „spirare" care înseamnă a respira; chiar și în românește cu-
vântul suflet este înrudit cu „suflare". încât a existat concepția că sufletul ar fi ceva
foarte subtil care în momentul morții părăsește corpul pe gură ori pe nări. Democrit
susținea că sufletul este format din atomi foarte subtili, un „fel de foc foarte viu".
Un alt fenomen impresionant îl constituie visele din timpul somnului. Unii oameni
primitivi, nu cu mult timp în urmă, considerau visele ca având o realitate : dacă șeful
de trib visa o vânătoare norocoasă, supușii îl felicitau bucuroși!
în fine, bolile psihice, delirul, halucinațiile, chinurile imaginare au impresionat și
ele.
Toate aceste fenomene au ridicat problemele naturii psihicului, ale rolului său –
obiect a ceea ce mai târziu filosofii au numit ontologie. înainte însă de a fi preocupare
filosofică, aceste fenomene au dus la crearea de mituri, la diferite credințe religioase
referitoare la multiple făpturi supranaturale ș.a.m.d. Progresul gândirii psihologice
s-a realizat o dată cu apariția marilor gânditori ai antichității.
Dacă la toți filosofii vom găsi reflecții privind natura sufletului, primul care a
abordat fenomenele psihicului de pe poziția unui „naturalist", a unui observator este
marele Aristotel (384-322 î.e.n.). Observațiile sale au fost consemnate în niște „tra-
tate" (care atunci erau cărticele cu puține pagini – nu ca azi): Despre memorie și
reamintire, Despre simțire și cele sensibile, Despre vise ș.a. în zilele noastre le găsim
grupate într-o lucrare numită Parva naturalia. Aflăm unele observații penetrante,

ÎNCEPUTURILE PSIHOLOGIEI 15
cum este și consemnarea existenței asociațiilor de idei, fenomen mult supraapreciat în
scrierile filosofilor empiriști din timpurile moderne.
Mai sunt, desigur, și alții care au făcut supoziții interesante. De exemplu, Epicur
(341-270 î.e.n.) explica astfel senzațiile: de pe suprafața obiectelor se desprind un
fel de membrane extrem de fine (numite de el efluvii ori spectre) care pătrund în
organele de simț și impresionează atomii sufletului. Așadar, suntem mereu pătrunși
de floarea pe care o privim.
în timpul evului mediu, când a predominat spiritualismul mistic, nu găsim aporturi
notabile privind fenomenele sufletești. Cel care a făcut multe observații pătrunzătoare
este filosoful englez John Locke (1632-1704) în cartea sa Eseu asupra intelectului
uman. Aici el susține că „toate ideile noastre provin din experiență". Ideile complexe
rezultă din combinarea celor simple. El nu se preocupă de natura sufletului, ci caută
să afle cum gândirea ajunge la ideile despre lume și descrie foarte exact principalele
operații ale gândirii. De aceea, John Locke poate fi socotit întemeietorul psihologiei
moderne. însă el practică o psihologie reflexivă care se bazează pe introspecție și
raționament, recurgând puțin la observația externă sistematică și neutilizând expe-
rimentul.
în secolul XVIII, sub influența lui David Hume, apare o direcție care susține
importanța asociației de idei; prin acest mecanism se vrea a se explica formarea și
funcționarea psihicului în întregime (D. Hartley, James Mill ș.a.). Se poate aprecia
pozitiv efortul de a găsi o explicație coerentă a vieții psihice, dar ea se va dovedi
simplistă. în același timp, în Franța predomină gândirea materialiștilor francezi, care
ajung până acolo încât să privească omul ca pe o mașină: după La Mettrie
(1709-1751) omul este o mașină care își întoarce singură resorturile.
Tot în acest secol se va încetățeni și denumirea de psihologie. Prima oară vom
găsi o carte intitulată Psihologia în 1590 – o lucrare de Goclenius (Marburg) care
însă trata chestiunea psihicului din punct de vedere strict ontologic. Termenul s-a
încetățenit după ce filosoful Ch. Wolff și-a intitulat două cărți Psihologia empirică
(1732) și Psihologia rațională (1734). Acesta voia tocmai să separe psihologia bazată
pe experiență, pe metoda științelor naturii, de cea ontologică, preocupată de esența
sufletului. Această distincție se va realiza efectiv abia peste 150 de ani. Immanuel
Kant, elevul lui Wolff, și-a însușit terminologia, iar datorită enormei sale influențe,
ea s-a impus în vocabularul filosofilor. Ca știință, psihologia se va contura spre
sfârșitul secolului XIX.
4. Apariția psihologiei ca știință
în secolul XIX, sub influența filosofiei pozitiviste a lui Auguste Comte
(1798-1857) și a progresului tehnic, s-au dezvoltat impetuos științele exacte bazate pe
observație și experiment. Progresul unor investigații efectuate de fîziologi și fizicieni
a dus la introducerea metodelor exacte și în studiul psihicului.
Remarcăm mai întâi o serie de cercetări efectuate asupra creierului. P. Flourens
(1794-1867) a utilizat pe scară largă procedeul ablațiunilor: extirparea unor porțiuni
din creierul unor animale și observarea efectului ei (de exemplu, extirparea unor
porțiuni din creierul mic duce la imposibilitatea menținerii echilibrului). Apoi I.
Secenov (1829-1905) a putut demonstra experimental existența unei funcții inhibitorii
a creierului. P. Broca, observând un bolnav de afazie (pierderea capacității de vorbire)
și creierul acestuia după deces, a găsit o mare leziune în circumvoluțiunea a Hl-a
frontală, stabilind existența acolo a unui centru al vorbirii (1861). în anii următori,

16 PSIHOLOGIE GENERALĂ
Fritsch și Hitzig, excitând electric creierul unui animal, au putut determina centrii
care comandă anumite mișcări (1870).
W. Weber și T. Fechner au studiat raporturile existente între intensitatea unor
stimuli și senzațiile corespunzătoare. Un astronom german (T. Bessel) a stabilit un
procedeu de măsurare a timpului de reacție (timpul minim necesar pentru a răspunde
la apariția unui excitant). H. Helmholtz a studiat fenomenul producerii culorilor și
natura timbrurilor sunetelor.
Influențat de toate aceste cercetări, filosoful german W. Wundt a publicat în anii
1873-1874 cartea Principii de psihologie fiziologică, iar în 1879 a inaugurat, la
Leipzig, primul laborator de psihologie experimentală care a avut un enorm succes.
Aici și-au făcut ucenicia numeroși tineri din toate țările civilizate care, întorși la ei
acasă, au înființat laboratoare de psihologie. Din acest motiv, anul 1879 este con-
siderat a fi anul nașterii psihologiei științifice.
Atunci s-au înmulțit cercetările pur psihologice tipărite la început în revistele de
filosofic în 1889 a avut loc deja primul congres de psihologie.
Primul român care a lucrat în laboratorul lui W. Wundt și și-a susținut doctoratul
cu o teză de psihologie a fost Ed. Gruber (în 1893). Acesta, întorcându-se la Iași, a
înființat cel dintâi laborator de psihologie experimentală în cadrul universității ieșene
(M. Bejat, pp. 153-182). Din păcate, după numai un an, E. Gruber s-a îmbolnăvit
grav și s-a sfârșit din viață, laboratorul rămânând în părăsire.
Așadar, în acei ani a avut loc proclamarea independenței psihologiei față de
filosofie, iar „decretul" care consfințește separarea ei teoretică îl găsim în prefața
cărții lui Theodule Ribot, Psihologia engleză contemporană. „Psihologia va fi, spune
psihologul francez, pur experimentală, nu va avea ca obiect decât fenomenele, legile
lor și cauzele lor imediate; ea nu se va ocupa nici de suflet, nici de esența sa, căci
această chestiune fiind deasupra experienței și în afara verificării aparține metafizicii"
(în sens de ontologie). Poziția sa era foarte clară și justă, dar de-a lungul anilor s-a
dovedit iluzorie această independență totală de reflecția filosofică. Totuși, cercetările
bazate pe experiment și metoda patologică (o comparație între stările bolnavilor
mintal și cele prezente la oameni normali) au dat roade bogate și importante.
Laboratorul și cercetările conduse aici de W. Wundt au avut serioase limite,
fiindcă psihologul german considera că se pot aborda experimental numai procesele
psihice elementare: aici se studiau senzațiile, timpul de reacție și emotivitatea
elementară. El credea că procesele superioare se pot aborda prin studiul mentalității
și comportării popoarelor. W. Wundt a și publicat o monumentală Psihologie a
popoarelor, dar acolo găsim mai degrabă studii etnografice decât psihologice.
Dar restricțiile stabilite de W. Wundt s-au dovedit factice: chiar la sfârșitul
secolului trecut apar studii experimentale ingenioase și perseverente asupra memoriei,
cercetări inițiate de Herman Ebbinghaus. Ele vizau deci o funcție complexă,
superioară.
5. Dezvoltarea psihologiei științifice
O dată cu secolul XX, psihologia se dezvoltă paralel pe mai multe direcții. Mai
întâi au apărut cercetări experimentale efectuate cu animale. La începutul secolului,
I.P. Pavlov și-a publicat rezultatele sale privind reflexele condiționate, care au avut un
profund și îndelung ecou. Simultan, în Statele Unite, E. Thorndike a inițiat cercetări
cu ajutorul labirintului în care trebuiau să se orienteze șoarecii observați de
experimentator. Teoria sa, similară cu cea a lui I.P. Pavlov, se inspira de fapt din

ÎNCEPUTURILE PSIHOLOGIEI IV
asociaționismul secolului trecut. Criticându-1 pe Thomdike, J. Watson (în 1913) va
continua, împreună cu elevii săi, opera acestuia, introducând mai multă rigoare. Această
școală va purta denumirea de behaviorism, de la behavior (comportament), întrucât are
în centrul atenției studiul comportamentului exterior, cercetarea a ceea ce poate fi
observat în mod exact. Ea va folosi pe scară largă scurte proceduri experimentale,
numite teste, care au permis discriminarea și măsurarea aptitudinilor și sunt utilizate
azi în mod foarte frecvent.
Pe un cu totul alt plan, psihicul a fost abordat de către medicul vienez S. Freud,
fondatorul psihanalizei, disciplină ce-și propune să analizeze profunzimile inconști-
entului, a cărui importanță a exagerat-o. Psihanaliza nu utilizează experimentul, ci își
îndreaptă atenția asupra resurselor convorbirii clinice. Deși contestată ca știință,
psihanaliza are foarte mulți adepți în occident.
în studiul percepției, experimentul a fost utilizat cu succes de o școală germană
numită școala formei (Gestalt în nemțește – de unde menționarea ei frecventă sub
denumirea de gestaltism). Cu toate contribuțiile sale importante, această direcție și-a
extins concluziile asupra întregii lumi materiale, ancorându-se în considerații
filosofice hazardate, de nuanță neokantiană. Se vădește acum relația strânsă care
continuă să existe între psihologie și filosofic
De altfel, pe lângă aceste orientări ce recurg la experiență, la observații și
experiment, continuă să existe „psihologia reflexivă", practicată de filosofii care vor
critica frecvent limitele sau erorile experimentalismului. Putem vorbi, de pildă, de o
psihologie fenomenologică, bazată pe observația internă și raționamentul subtil.
Printre precursorii acestui curent îl găsim pe Franz Brentano (1838-1917). El
consideră psihologia ca știință a fenomenelor psihice accesibile percepției interne.
După Brentano, orice fenomen psihic se caracterizează prin aceea că este intențional
(dar intenția e caracterizată foarte larg ca fiind o aspirație care caută să se realizeze –
deci nu e vorba doar de scopul urmărit conștient). Fenomenele intenționale au un obiect:
în reprezentare există ceva (un obiect) reprezentat, în judecată ceva este acceptat (sau
respins), în iubire cineva este iubit etc. Or, această caracteristică (intenționalitatea)
este foarte greu de surprins din exterior. Introspecția ne dezvăluie referirile noastre,
intențiile. Astfel, un mare rol îl are contemplarea izvoarelor originale, a intențiilor.
William James (1842-1910) merge pe o cale asemănătoare: descrierea subtilă a
vieții sufletești ce apare ca o curgere continuă, mereu schimbătoare, selectivă,
intențională. Fenomenele psihice au un fel de aureolă, un fel de franjuri ale conști-
inței ; pe lângă ceea ce este clar, există aspecte abia observate asigurând continuitatea,
trecerea de la un fenomen psihic la altul, de la conștient la inconștient. „Aureola" dă
un anume ton, o culoare trăirii în ansamblu (o atitudine specifică, un sentiment
pozitiv ori negativ).
Ed. Husserl (1859-1938) a dus aceste puncte de vedere la ultimele lor consecințe,
fundamentând un curent filosofic, prezent și în filosofîa de azi: fenomenologia, care
se bazează pe o descriere psihologică a fenomenelor interne. El se ridică împotriva
reducerii fenomenelor psihice la senzații și reprezentări (imagini). Cere să preluăm în
mod simplu ceea ce ni se oferă originar în intuiție (observarea internă). După Husserl,
introspecția ne dezvăluie o mare bogăție și o mare varietate de nuanțe, el pronun-
țându-se împotriva unor tendințe de simplificare implicate de cercetarea psihologică,
doritoare de a măsura și a stabili etaloane. Măsura e greu de realizat în psihologie,
mărimile sunt evaluate în mod grosier și se pierd nuanțele; printre nuanțe se află și
caracterul intențional, care dă aspectul calitativ al fenomenului. Sesizarea calității
constituie chiar obiectul fenomenologiei.

18 PSIHOLOGIE GENERALĂ
Pe de altă parte, fenomenologia se consideră o știință a datelor de conștiință, care
sunt degajate de toate determinările concrete, de orice variabilitate și orice ancorare
într-un loc și într-un moment: se obține obiectivitatea, adică o privire pură asupra
ființei. Dar criteriile acesteia nu sunt clare. Până la urmă, fenomenologia formulează
teze dogmatice.
Dogmatismul nu exclude contribuțiile filosofice importante. Și Hegel a fost dog-
matic, dar valoarea filosofiei sale nu este contestată. Pentru psihologie direcția
fenomenologică este importantă, adepții acestui curent făcând observații de mare
finețe, ele devenind o pavăză împotriva tendințelor de simplificare a vieții psihice.
Este notabilă și importanța acordată intențiilor, motivației, atitudinilor. Fenome-
nologia a influențat mulți psihologi de vază. Limitele ei sunt constituite de reducerea
la descriere, fără încercări de explicație.
Paralel cu primele publicații anunțând punctul de vedere fenomenologic, apare o
altă direcție în psihologie : psihologia comprehensivă (Verstehenpsychologie) înrudită
cu fenomenologia cel puțin prin reacția sa împotriva tendințelor de simplificare și
analiză excesivă, prezente în psihologia de orientare asociaționistă ca și în psihologia
experimentală.
Principalul reprezentant al acestui curent este Wilhelm Dilthey (1833-1911).
Acesta include psihologia printre științele care au ca obiect spiritul, realitățile
istorico-sociale: istoria, dreptul, lingvistica, istoria artei ș.a. Acestea se disting
printr-o logică și o metodologie proprii, fiind discipline descriptive, comprehensive,
lipsind tendințele de abstractizare și generalizare caracteristice științelor naturii.
Dilthey cere o abordare a individului în întregul său, apelându-se la introspecție
pentru a înțelege unitatea specifică a vieții sufletești, ceea ce implică o tendință spre
comprehensiune. Spre deosebire de fenomenologie, psihologia comprehensivă se
orientează spre conținutul vieții sufletești, nu numai spre aspectele formale și nici
doar spre intelect. Omul adevărat este acela care acționează. De aceea, el efectuează
studiul unor personalități din istorie, al acelora a căror existență este bine cunoscută.
Găsim deci un studiu al biografiilor individuale, cele ale marilor personalități din
renaștere și ale unor moraliști francezi.
Psihologia comprehensivă a fost continuată de Ed. Spranger (1882-1963) care a
identificat 6 „forme de viață", 6 tipuri umane (tipul economic, tipul artistic etc.)
devenite foarte populare în psihologia aplicată.
Dar relația pe care W. Dilthey a văzut-o între psihologie și istorie nu a fost
fructificată. Istoricii nu sunt familiarizați cu analiza psihologică de profunzime, iar
psihologii nu știu să verifice autenticitatea documentelor istorice. Progresul pe această
linie necesită o colaborare între cele două domenii, care nu s-a realizat. Totuși,
recent, istoricii au început să dea atenție „psihologiei istorice", adică mentalității
caracteristice unei perioade trecute.
Ceea ce a rodit în psihologie este preocuparea lui W. Dilthey și a elevilor săi
pentru specificul individual. Astfel, W. Windelband a deosebit și el științele idiogra-
fice ale spiritului (care studiază evenimente singulare), de științele naturii – denumite
de el nomotetice. Acestea generalizează, caută legi cauzale.
Disciplinele idiografice, cum sunt istoria și psihologia, studiază evenimente
unice ; totuși, pot fi obiect de știință care va căuta să determine specificul fiecăruia.
Problema este controversată și azi: cum e posibilă o știință a individualului ? O
anume persoană este o ființă unică, atunci cum poate fi obiect de știință? Poate fi,
dacă o studiem în evoluție, pentru a deosebi aspectele ei esențiale, caracteristice, de

ÎNCEPUTURILE PSIHOLOGIEI 19
cele întâmplătoare, variabile. La urma urmei, astronomii nu studiază științific soarele
care este un corp unic? Apoi, biologii nu studiază plante și animale care sunt și ele,
la rândul lor, ființe unice? De fapt, în univers nici două pietricele nu sunt identice în
toate detaliile lor microscopice. Deci distincția dintre cele două grupe de științe s-ar
putea să nu fie esențială.
Oricum, preocuparea pentru specificul individual este importantă în psihologie,
iar spiritul psihologiei comprehensive continuă să fie prezent în concepția multor
psihologi contemporani: W. Stern, G. Allport și, recent, H. Thomae au adus
contribuții importante în acest sens. H. Thomae s-a preocupat îndeaproape de studiul
biografiilor, preconizând o cercetare sistematică a lor.
Așa cum veți avea prilejul să constatați în studiile viitoare, psihologul practician
trebuie să acorde mare atenție determinării specificului individual al persoanei pe
care o examinează.
Totuși, progresele esențiale ale psihologiei au venit din partea acelor cercetători
care au făcut investigații concrete bazate pe observarea comportării umane, pe
rezultatele convorbirilor și ale experimentelor.
Cea mai valoroasă contribuție a adus-o, în ultimele decenii, J. Piaget care a
reușit, după un travaliu de trei decenii, să demonstreze că gândirea abstractă, gândirea
formală, apare treptat, prin interiorizarea acțiunilor desfășurate în prealabil în plarul
extern. în felul acesta, s-a combătut apriorismul susținut de I. Kant și s-au consolidat
bazele empirice ale psihologiei.
E bine să menționăm că ideologia marxist-leninistă, filosofia materialist dialectică
au avut o influență negativă asupra evoluției psihologiei. în Uniunea Sovietică,
începând cu anii '40 s-a instaurat cultul lui I.P. Pavlov considerându-se de unii că
teoria sa poate rezolva toate problemele psihologiei, ceea ce a stânjenit dezvoltarea
psihologiei sovietice.
O contribuție de ordin critic a avut-o, în Franța anilor '30, Georges Politzer care a
observat caracterul artificial al multor cercetări, cerând să studiem „drama" vieții,
adică fragmente concrete din viața omului: omul în producție, omul pe stadion,
evenimentul căsătoriei ș.a. Dar Politzer n-a putut da un exemplu de organizare a unei
astfel de cercetări.
în deceniul al 7-lea, L. Seve a reluat criticile lui Politzer, el recomandând
utilizarea metodei biografice, dar fără a contribui la perfecționarea ei. H. Thomae va
fi acela care, cu totul independent de marxism, a studiat-o îndelung și a făcut să
progreseze această metodă.
Dezvoltarea impetuoasă a cercetărilor de psihologie în secolul XX a dus la apariția
a tot felul de specializări, a noi ramuri ale psihologiei. îndeosebi s-au diferențiat
numeroase ramuri „aplicate", ramuri „practice" vizând optimizarea activității în
diferite domenii. în figura 1 înfățișăm principalele ramuri ale psihologiei contempo-
rane.
Psihologia generală este deci ramura care se referă la individul uman, normal,
evoluat studiat din punct de vedere teoretic și în mod analitic. Este ramura cea mai
bine dezvoltată, pe cunoștințele de psihologie generală bazându-se toate celelalte
discipline, fără a se reduce, desigur, la ele.

20 PSIHOLOGIE GENERALĂ
Clasificarea de mai jos sugerează existența unui mare volum de cunoștințe
psihologice. într-adevăr, în anii '60, în R.F. Germania a apărut un mare tratat german
de psihologie în 14 volume, fiecare volum având cel puțin 400 de pagini (unele au și
câte 1000 de pagini). Iar din 1982 apar succesiv volume (de aceeași proporție) în
cadrul unei Enciclopedii a psihologiei, proiectată să aibă… 85 de tomuri! Din
păcate, numărul imens de pagini nu se explică prin stăpânirea tuturor tainelor
psihicului. Dimpotrivă: ele exprimă numărul mare de teorii și ipoteze divergente,
contrarii. Chiar unele fapte sunt discutabile. Nu există o sistematizare unanim
acceptată, multe experiențe duc la concluzii neconcordante. Altele sunt lipsite de o
semnificație clară; psihologia se află la începutul ei, nu există păreri unanime decât
într-un număr restrâns de probleme.
Cum menționam chiar la începutul cursului, nici măcar în ce privește obiectul
psihologiei nu există unitate de vederi:
– pavlovismul găsește soluții în studiul reflexelor condiționate ;
– behaviorismul are încredere doar în comportamentul observabil din exterior;
– psihanaliza consideră că esențialul constă în impulsurile inconștiente ;
– fenomenologia se bazează în special pe analiza vieții mintale interioare.
Iată de ce în continuare va trebui să descifrăm felul nostru de a vedea obiectul
psihologiei, deși nu ne vom opri prea mult asupra unor probleme care sunt mai mult
de resortul filosofiei.
.a muncii ; a transporturilor; economica
practică^-» medicală ; pedagogică ; judiciară
| < militară ; a sportului ; a artei
generală
«analitică/
Vevoluat ( /
, analitică <f
/ ^fiziologică
' teoretică <C
^* sintetică – a persoane
a individului
L/ \
( în* a vârstelor
.umană <
atologică
Fig.l. Ramurile psihologiei

CAPITOLUL II
OBIECTUL PSIHOLOGIEI
1. Natura psihicului
Nu putem caracteriza ceea ce înțelegem prin fenomen psihic, fără o privire cât de
sumară asupra problemei naturii psihicului. Altfel se pot face (și s-au făcut) greșeli
foarte mari, cu consecințe negative asupra evoluției psihologiei.
în legătură cu problema esenței vieții psihice se află chestiunea raportului dintre
suflet și creier. Aici găsim trei perspective, trei poziții filosofice.
a) Spiritul ar fi o substanță cu proprietăți net diferite de cele ale creierului, ale
materiei și care comandă creierului, aflându-se în interacțiune cu acesta. Deși se
află în subordine, creierul poate acționa asupra psihicului. O dovadă o constituie
beția: alcoolul influențează activitatea creierului și poate duce la tot felul de
tulburări ale conștiinței. Aceasta ar fi poziția interacționistă. După Rene Descartes,
interacțiunea s-ar produce prin intermediul glandei pineale (epifiza); după K. Popper
(filosof contemporan), ea ar avea loc prin mijlocirea unor moduli existenți în
scoarța cerebrală. De ce simte nevoia K. Popper să accepte existența spiritului?
Fiindcă neurofiziologia actuală nu poate explica (încă) sinteza proceselor nervoase
ce face posibile percepția, voința ș.a. La drept vorbind, noi nu putem explica nici
sinteza implicată de metabolismul unei celule vii (în fiecare secundă au loc acolo
cea. 2000 de procese fizice și chimice. Cum pot fi ele așa de precis coordonate
încât să ducă la ordonate acte de metabolism?).
b) A doua concepție afirmă de asemenea deosebirea dintre spirit și materie, realități
complet diferite, dar care nu interacționează. Situația este de așa natură încât
oricărei modificări în spirit îi corespunde o modificare a materiei. De aceea se
vorbește de paralelism. Problema este cum s-a asigurat această permanentă
potrivire. Unii susțin că intervine voința divină, care a creat totul. Alții consideră
că biologii, studiind misterele evoluției materiei vii, vor clarifica și această
chestiune.
c) A treia poziție constă în postularea identității, teoria identității: nu există decât
creierul. Activitatea sa explică fenomenele psihice. Dar activitatea creierului poate
fi privită din două puncte de vedere. Când observăm activitatea nervoasă din
exterior, vorbim de materie, guvernată de legi. Privită din interiorul fiecăruia din
noi, vedem alte aspecte și ne referim la psihic, la spirit. E ca și în cazul unui
submarin: unul este aspectul său văzut din afară, din avion, altul este aspectul pe
care îl observă mateloții dinăuntrul acestui vehicul.
Dificultatea stă în posibilitatea stabilirii unei legături între cele două aspecte:
cum e posibil ca o idee să declanșeze o acțiune, un act exterior, material? Este o
problemă de mare complexitate. Ea s-ar putea rezolva dacă s-ar accepta că psihicul
este expresia unei proprietăți caracteristice tuturor obiectelor și ființelor din univers :
forma. Psihicul ar fi forma pe care o îmbracă succesiunea proceselor nervoase din
creier (A. Cosmovici, Șt. Celmare, 1990).
Să încercăm să clarificăm această poziție, deoarece ni se pare cea mai verosimilă.

22 PSIHOLOGIE GENERALĂ
Aristotel vorbea de existența a 4 cauze: cauza eficientă (forțele naturii în sensul
de azi), cauza finală (scopul către care tinde o ființă), cauza materială (substanța din
care sunt alcătuite corpurile) și cauza formală (la Aristotel era ideea asupra
obiectului). Vorbind de formă, noi ne gândim la structura obiectului, la modul lui de
alcătuire, la configurația pe care o capătă diferitele sale elemente. Forma are un rol
hotărâtor în desfășurarea cauzală a fenomenelor. De exemplu, să luăm cazul unui
cutremur puternic ce face ca dintr-un munte să se desprindă o stâncă mare. Dacă ea
are o formă relativ rotundă, se poate rostogoli și distruge în calea ei o cabană; dar
dacă forma este oarecum paralelipipedică, atunci ea se va opri curând în căderea ei
pe pantă. Deci forma, aici fiind vorba de structura exterioară, intervine în lanțul
cauzal în mod hotărâtor, fiind alături de forța gravitației cauza dărâmării unei clădiri.
Alt caz: izomerii (corpuri cu aceeași compoziție chimică, cu același număr de
atomi, dar structurați, așezați în mod deosebit) n-au exact aceleași proprietăți, unele
diferă – iată alt caz de cauzalitate structurală, formală. Mai departe: modul de
organizare a celulelor duce la formarea unor organe diferite, cu funcții diferite.
Cauzalitatea structurală (sau formală) e rezultatul unei relații dintre elemente.
Forma apare din relațiile dintre componente. De pildă, imaginea ce apare într-o
fotografie: ea rezultă din totalitatea raporturilor dintre petele închise și cele albe,
raporturi care reflectă fidel petele de umbră și luminile obiectului fotografiat. Deși
hîrtia și bromura de argint n-au nimic comun cu casa fotografiată, deși dimensiunile
diferă mult, păstrarea raporturilor amintite permite reproducerea fidelă a imaginii, a
formei. Forma, imaginea nu înseamnă decât un sistem precizat de raporturi.
La fel stau lucrurile și în cazul imprimării pe bandă magnetică: pulberea de
cupru de pe bandă nu are nimic comun cu vibrația aerului, dar magnetizarea ei
variază fidel în conformitate cu variația sunetelor muzicale, de unde păstrarea
„formei" și posibilitatea de a reproduce exact muzica respectivă.
Tot așa senzația de roșu este altceva decât culoarea roșie (o vibrație electro-
magnetică), dar fiindcă senzația de roșu se află în același raport cu senzația de verde
ca și raportul dintre cele două culori exterioare ochiului, noi avem o imagine corectă
asupra culorii obiectelor, ca și a formei lor, încât ne putem orienta perfect în mediul
ambiant. Această imagine este un fenomen psihic. Creierul este un organ material,
între multiplele sale procese nervoase se stabilesc numeroase și variate raporturi ce
constituie imagini, deci procese psihice. Psihicul este imagine, formă și ca atare intră
în lanțul cauzal al reacțiilor umane.
Cu alte cuvinte psihicul este informație. Ceea ce este programul (soft) pentru un
calculator este psihicul pentru creier, pentru organism. Spre deosebire de calcu-
latoarele create de om, creierul este un calculator care se autoprogramează mereu în
funcție de experiență.
Pentru a vedea în ce fel psihicul intervine ca o cauză a comportării, să luăm un
exemplu. Să presupunem cazul unui tânăr din casta cea mai de jos din India, în
secolul XVI (un „paria"). El vede într-un alai o frumoasă prințesă indiană. Regulile
severe ale societății împărțite în caste interziceau relațiile între caste îndepărtate,
nemaivorbind de imposibilitatea căsătoriei între tinerii aflați pe îndepărtate trepte
sociale. Ca urmare, această mentalitate se afla înscrisă în conștiința tânărului, fiind
blocat orice circuit care să facă posibilă o acțiune de apropiere de prințesă. Nici
măcar gândul acestei îndrăzneli nu poate apărea.
în cazul unui prinț din anturaj, normele, „obiceiurile" fac posibilă apariția ideii și
a dorinței de a se căsători și există cale liberă pentru a întreprinde acțiuni în acest
scop. „Imagini" diferite blochează sau eliberează circuite nervoase, fiind posibile

OBIECTUL PSIHOLOGIEI 23
anumite acțiuni. în felul acesta psihicul intervine în procesele nervoase care de-
clanșează mișcările coordonate în acțiuni îndreptate către un scop (acesta fiind tot o
imagine).
Acțiunea psihicului e similară cu funcția acarului: a muta acele liniilor ferate fie
spre linia curentă, fie spre depou. Ea se încadrează în acea categorie de cauze numită
„cauzalitate structurală" (sau formală).
Totuși între imaginea psihică și cea fotografică există o deosebire fundamentală:
ultima este fixată o dată pentru totdeauna, pe când cea psihică este în continuă
transformare, ea receptând mereu numeroase influențe dinspre mediu și organism.
De asemenea, psihicul are un rol activ, transformator. Spiritul creator al omului a
dus la schimbări importante în mediul ambiant, în special în biosferă, cultivarea
plantelor și creșterea animalelor efectuându-se în folosul omului. Apoi, s-a ajuns la
creații de obiecte, mașini inexistente în natură, dar care asigură omului posibilități
superioare de trai și progres.
2. Psihologia și fiziologia activității nervoase superioare
Dacă psihicul constituie modul de structurare a proceselor nervoase, dacă este
forma activității creierului, n-ar putea fi el studiat prin metode fiziologice? De fapt,
această opinie a fost susținută în anii '50 în Uniunea Sovietică : prin metoda reflexelor
condiționate s-ar putea studia activitatea psihică și n-ar mai fi nevoie de psihologie.
Lăsând la o parte observația că, în fond, reflexul condiționat studiază o reacție
psihică și este mai degrabă o metodă psihologică, să arătăm că aceste două științe nu
abordează la fel activitatea creierului.
După teoria identității, la care subscriem, există o diferență de punct de vedere
între fiziologie și psihologie. Aici trebuie să venim cu precizări. Pentru a înțelege
mai bine, să facem o analogie. De exemplu, procesul digestiei constă într-o suc-
cesiune de fenomene fizice și chimice: bolul alimentar este deplasat, frământat și.
descompus prin acizi, bilă și fermenți. Totuși, putem clarifica deplin digestia doar cu
ajutorul fizicii și chimiei? Nu. Pentru că în timpul digestiei stomacul și pancreasul
secretă altfel de substanțe pentru digerarea unei bucăți de pâine și altele pentru
transformarea unui cotlet de porc. Apoi nici fizica, nici chimia nu pot explica de ce o
bucățică de zahăr, dizolvată, este repede evacuată din stomac, pe când varza poate
rămâne aici chiar și 12 ore. Această dinamică a traiectului alimentar se poate înțelege
numai privind procesul digestiei în raport cu o serie de organe (ficat, pancreas,
duoden, dar și plămâni, inimă), cu sistemul nervos autonom, în raport cu întreaga
funcționare a organismului. Deci fiziologia (spre deosebire de chimie sau fizică)
studiază procesele în relație cu activitatea întregului organism, fără de care nu pot fi
înțelese nici digestia, nici respirația, nici circulația.
Deci fiziologia creierului îi va studia activitatea în raport cu întregul organism:
circulația, respirația, hormonii glandelor cu secreție internă ș.a. în acest fel însă ea
nu poate descifra sensul imaginilor formate în creier. Iată, vedem cum doi bărbați se
întâlnesc într-un parc, se recunosc, dar, în loc să-și dea mâna, încep să vocifereze;
unul din ei este agresiv, îl ia pe celălalt de guler etc. Cum poate explica un fiziolog
acest fapt ? El va vorbi de o iradiere a excitației pe scoarță, de o creștere a secreției
de adrenalină, dar nu va putea caracteriza și nici explica reacțiile.
Iradierea excitației nu dă decât o explicație foarte parțială, deoarece fenomenul
apare și în alte emoții (frică, veselie) și apoi, oare de ce s-a produs ea? Psihologul
raportează reacția celui agresiv la context, la situația prezentă, la trecutul celor două

24 PSIHOLOGIE GENERALĂ
persoane, la experiențele trăite de individ și identifică o reacție de furie cauzată de un
act reprobabil din trecut, efectuat de celălalt. Deci punctul de vedere al psihologului
este în raport cu mediul ambiant și cu alte fenomene psihice trăite (experiența
anterioară). De aici decurge sensul actelor și se pot anticipa alternativele de conduită
ale persoanei respective.
Așadar, psihologia are cu totul alt punct de vedere, cu totul alt sistem de referință
decât fiziologia. Desigur, explicația psihologică recurge uneori și la relația cu orga-
nismul : când cineva ingerează prea mult alcool, tulburările de percepție, gândire,
afectivitate au o origine organică. Și invers, fiziologul ori medicul explică uneori un
ulcer de stomac prin conflictele îndelungi care au stresat persoana.
Psihologia se află în relație cu fiziologia și colaborează uneori pentru a putea
descifra un fenomen, dar ele nu se pot confunda, sistemul lor de referință fiind altul.
înțelegerea comportamentului uman implică o referire și la organism, dar în
special ne raportăm la ambianța socială și la structura psihică dobândită de persoană,
izvorând în special din experiența anterioară (sistemul psihic constând în anumite
concepții, însușiri de temperament și caracter, anumite sentimente și amintiri etc).
Se obișnuiește a se spune că înțelegerea conduitei umane presupune referirea la trei
factori, omul fiind un individ biopsihosocial. Principalul îl constituie structurile
psihice formate care pot fi înțelese prin raportarea lor îndeosebi la experiență și la
mediul ambiant.
3. Obiectul și importanța psihologiei
Concret, ceea ce studiază psihologul este modul de comportare a persoanei, toate
reacțiile psihice : ce spune, acțiunile sale, expresiile. Dar psihologul are nevoie și de
informațiile privind trăirile interne, exteriorizate prin mărturii verbale, prin descrieri,
în măsura în care acestea concordă la multe persoane ele sunt importante. Pe baza
lor, ca și prin referințe la ambianța socială ori la unele particularități ale organismului.
putem găsi explicații valabile.
Pentru a utiliza un termen mai cuprinzător, vom spune că psihologia studiază
conduita umană, acțiunile și cauzele care se traduc direct sau indirect în comportare
(fie imediat, fie tardiv). Termenul conduită cuprinde atât comportamentul exterior,
cât și cel interior.
O anumită reacție, cum ar fi înroșirea cuiva, privită în raport cu organismul, este
obiectul fiziologiei ori al medicinii. Aceeași reacție, în raport cu întreaga conduită si cu
ambianța, este obiect al psihologiei care îi va stabili sensul său psihologic, lămu-
rindu-ne importanța ei pentru comportamentul viitor al persoanei.
Psihologia are legături cu fiziologia. în special studiile de neurofiziologie o pot
ajuta pentru a putea înțelege unele fenomene, mai ales tulburările patologice. Dar ea
se află într-o relație și mai importantă cu sociologia și etnologia. Grupul mic în care
trăiește copilul, familia, cât și celelalte instituții cu care ia legătura ulterior (școala,
biserica, întreprinderea economică ș.a.) au o puternică influență asupra formării sale
psihice. Ele îi insuflă în special anumite opinii, atitudini, obiceiuri, mentalități. Pe de
altă parte, și particularitățile psihice ale unor persoane, în special ale conducătorilor,
își pun pecetea asupra unor grupuri, influențează anumite evenimente sociale, deci
psihologia interesează pe sociologi și etnologi, influența fiind reciprocă.
Cu toate eforturile făcute (începând cu secolul trecut) psihologia nu s-a putut
desprinde total de filosof ie. Cea mai mare parte din fenomenele psihice complexe
n-au putut fi încă explicate decât în mod parțial. La tot pasul întâlnim teorii diferite,

OBIECTUL PSIHOLOGIEI 25
fără a se putea stabili justețea uneia sau alteia. Nici în ce privește metodele nu există
un consens. Ca urmare, reflecția filosofică păstrează un important câmp de discuție și
analiză. Acesta este și specificul filosofiei. Ea este o disciplină care caută să obțină o
poziție cât mai apropiată de adevăr în probleme nerezolvate încă de știință, ca și în
domenii unde intervin judecăți de valoare (morală, estetică). Iată ce spune J. Piaget în
această privință : „știința începe de îndată ce s-a convenit să se limiteze o problemă,
astfel încât soluționarea ei să fie subordonată unor constatări accesibile tuturor și
verificabile de către toți" (prin metode experimentale, statistice sau algoritmice)
(J. Piaget, 1972, p. 34). Or, în psihologie sunt multe fenomene care nu îndeplinesc
cerința verificării exacte, ele rămân la dispoziția raționamentului, a psihologiei
reflexive, armă obișnuită a filosofului.
Observațiile efectuate de filosofi au fost și sunt prețioase pentru psihologie,
datorită subtilității lor. Critica a dus la mai multă prudență în cercetare și în
formularea de concluzii. Pe de altă parte, și cercetările exacte efectuate de psihologi
au permis pași mai siguri într-o serie de domenii ale filosofiei cum sunt teoria
cunoașterii, logica, etica, estetica.
Psihologia poate interveni în numeroase domenii de activitate în care factorul
uman are un rol decisiv; putem vorbi astfel nu doar de importanța teoretică a
psihologiei, ci și de importanța ei practică. Am văzut în descifrarea ramurilor
psihologiei, prezentată mai sus, existența unei serii de domenii ale psihologiei
aplicate, practice. Atât în practica medicală, în învățământ sau în procesul de pro-
ducție, competența psihologului a putut interveni cu succes. în competițiile sportive,
sfaturile psihologului sunt din ce în ce mai mult apreciate. La fel, în pregătirea
militară, în ancheta judiciară ș.a. „Psihanalistul", „psihoterapeutul" au ajuns să
concureze în popularitate medicul (în țările occidentale). Astfel, psihologia are
perspective largi. Succesele ei sunt însă condiționate de un progres teoretic continuu
care presupune o metodologie de cercetare, cât mai riguroasă.

CAPITOLUL III
METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN PSIHOLOGIE
în funcție de natura obiectului de studiu, orice știință elaborează propriile metode
de cercetare. Metodele au însă în spatele lor niște norme, puncte de vedere principale,
care le guvernează. Astfel, putem vorbi de câteva principii ale cercetării psihologice.
A. PRINCIPII ALE INVESTIGAȚIEI PSIHOLOGICE
1. Principiul determinismului
Se pornește de la postulatul că toate fenomenele din natură și societate au anumite
cauze, se supun necesității, fiind guvernate de legi obiective. Ca urmare, nici fe-
nomenele psihice nu sunt arbitrare, se supun unor legi, au anumite cauze, chiar dacă
în multe cazuri nu le sesizăm. Nu există manifestare fără cauze specifice (de obicei,
nu e vorba de una singură, ci de mai multe). Prin această poziție, omul de știință
psiholog nu poate admite „liberul arbitru", în sensul că o persoană într-un anume
moment și într-o anume situație ar putea lua orice hotărâre. Desigur există libertatea
față de situație, față de alții, de a spune da ori nu. Dar nu există libertate față de sine
însuși: modul de reacție este în funcție de structura psihică a fiecăruia. Oricine știe
că, într-o situație periculoasă, ceea ce poate înfăptui un om puternic, demn și curajos
nu va putea face unul slab, hoț și fricos. Asupra acestei chestiuni vom reveni mai
târziu. Reținem ideea conform căreia totdeauna o reacție psihică are o cauză. Cauza-
litatea psihică are însă anume caracteristici.
Cauzele psihice sunt multiple, complexe. De obicei, suntem conștienți numai de
una ori două, când de fapt intervin zeci de factori, din care majoritatea sunt
inconștienți. Mereu ne vin în minte idei, ba chiar trecem la acțiune, fără să știm de ce
o facem; nici nu ne punem problema. Iată, îmi vine în minte melodia unui cântec
vechi, mă mir, nu știu de ce… dar o cauză trebuie să existe: fie mă aflu într-o
ambianță, o situație similară cu aceea din trecut, fie am întâlnit o persoană din acele
vremuri, fie am auzit o melodie asemănătoare; legile asociației arată că analogii
foarte variate pot aduce în conștiință amintiri demult uitate.
în al doilea rând, cauzele în domeniu) psihic sunt, frecvent, cauze finale. Cel mai
clar exemplu de cauză finală îl constituie un instinct, de exemplu instinctul clădirii
cuibului: pasărea adună paie, le așază într-un loc ferit, le lipește cu pământ, totul
pentru a-și putea adăposti ouăle. Toate acțiunile se subordonează acestui scop. în
programul genetic al păsării sunt înscrise operațiile, în ordinea lor succesivă și la
momentul necesar.
Condițiile umane sunt comandate de scopuri, idealuri, dorințe mai mult ori mai
puțin conștiente. Ele ne dinamizează. Dar sunt formate în experiența noastră ante-
rioară. Influența instinctelor se face sirațită uneori, dar rareori e dominantă.
Datorită complexității cauzalității psihice, cele mai multe legi care guvernează
viața psihică au un caracter probabilist (statistic). Adică fenomenele, depinzând de
numeroși factori, sunt influențate și de legile probabilității. înseamnă că nu vom
putea exclude întâmplarea în desfășurarea vieții psihice. Dar întâmplarea nu elimină

METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN PSIHOLOGIE 27
determinismul, ea provenind din întretăierea mai multor lanțuri cauzale. De pildă, un
student care învață pentru un examen de a doua zi, ieșind să se repauzeze, vede la un
stand de cărți o lucrare nou apărută și având legătură cu examenul. Foiletând-o,
reține unele fapte pe care a doua zi, din întâmplare, le va putea utiliza în tratarea
unuia din subiecte. Iată o coincidență favorabilă. însă, toate actele, toate momentele
au survenit într-o înlănțuire perfect cauzală, doar intersecția lor nu era previzibilă,
având doar o probabilitate foarte redusă.
Legile psihice, existența lor sunt negate de unii filosofi, deși numeroase expe-
riențe psihologice au pus în lumină neîndoielnice relații esențiale între fenomene.
Unii filosofi le neagă, fără a cunoaște exact faptele. Astfel, J.P. Sartre susține că nu
există legi care să cauzeze relații între două procese psihice, el negând legea asemă-
nării care intervine în asociația de idei (asemănarea unei persoane prezente cu un
prieten din trecut are ca urmare faptul că percepția ei îmi aduce în minte reprezentarea
amicului). Sartre raționează: pentru ca să poată interveni o asemănare, trebuie ca
ambii termeni să fie prezenți, deci ea nu poate cauza o asociație. Dar faptele sunt
clare : asemănarea produce asociația după care, uneori, îmi dau seama de asemănare.
Cauza asociației ar fi, în limbajul unui behaviorist, „nediferențierea excitanților".
Există o lege stabilită de multă vreme.
Deoarece intervine și întâmplarea, oricât de bine am cunoaște o persoană, tot nu
vom putea face o prezicere de 100% privind comportamentul ei, într-o situație
viitoare. Tot de aici vine și impresia de arbitrar pe care o avem uneori, când facem o
acțiune anumită, fără sentimentul unei obligații.
Psihologii au căutat să clasifice legile psihologice. Astfel, M. Pradines distinge :
a) legi de funcționare a fenomenelor psihice (cum ar fi legile memorizării); b) legi
de compoziție, de organizare sau structură (referitoare, de exemplu, la structura
procesului perceptiv); c) legi de dezvoltare (Popescu-Neveanu, 1980, p. 56) privind
modul de formare a proceselor psihice (cum sunt cele privind succesiunea stadiilor
formării gândirii formale după J. Piaget).
La o examinare aprofundată s-ar părea că legile de compoziție sunt în relație cu
cele ale dezvoltării. Importantă rămâne convingerea psihologului în existența unei
regularități în viața psihică, a unui determinism fără de care nu poate exista o
adevărată știință.
2. Principiul dezvoltării
Spre deosebire de lumea anorganică, viața presupune o permanentă transformare,
o succesiune de procese prin care se realizează schimburi materiale și informaționale
între o vietate și natură. Cu atât mai mult se aplică această observație vieții psihice
care presupune o continuă activitate, o continuă evoluție. Ea este mai pregnantă în
primii ani de viață, se încetinește, dar nu se oprește decât aparent. De la o anumită
vârstă apar involuția, regresul, dar nu stagnarea. Această continuă transformare este
în funcție de dezvoltarea biologică (creierul, ca orice organ își are evoluția lui), dar
mai ales intervin factorii sociali, influența ambianței sociale. Un rol îl au chiar
factorii psihologici: conștiința de sine, idealurile, speranțele influențează activitatea
noastră și devenirea propriului psihic.
Constatarea aceasta ne obligă să nu uităm „mobilitatea" psihică și să căutăm
totdeauna să înțelegem procesul apariției și dezvoltării unui proces psihic. J. Piaget a
arătat cât de importantă este cunoșterea genezei unor operații pentru înțelegerea
structurii lor.

28 PSIHOLOGIE GENERALĂ
El a subliniat faptul că în evoluție se pot distinge două procese fundamentale
(J. Piaget, 1965, pp. 61-62): mai întâi există un fenomen de asimilare. Condițiile
mediului sunt asimilate mecanismelor pe care le posedă organismul: pasărea caută,
reține și transportă materialele conforme cu programul ereditar înscris în genele ei.
Ea e sensibilă la anumiți stimuli care suscită schemele acțiunilor cu ciocul, cu
ghearele etc.
Al doilea proces, care intervine când condițiile nu corespund structurilor psihice
existente, este acomodarea. El constă în modificări ale schemelor existente pentru a
se putea face față noilor situații. Ursul, animal ierbivor, în lipsa hranei preferate
devine carnivor și dobândește un comportament agresiv. Veverița, când nu găsește
ghindă, alune, se strecoară în cămările oamenilor și consumă alte feluri de alimente.
Aceste acomodări au drept consecință și transformări biologice, dar ele constituie
îndeosebi învățarea, progresul adaptării psihice.
Speciile animale evoluează aproape numai pe plan biologic. Experiența și acomo-
dările psihice pe care le realizează fiecare individ nu se transmit și urmașilor, aceștia
luând totul de la început. Dimpotrivă, omul concretizează cuceririle sale în obiecte
(unelte), în scrieri, documente, în așa fel încât noile generații pot profita de ele, de
unde progresul cultural deosebit de rapid al lui homo sapiens.
Alternarea aceasta dintre asimilare și acomodare trebuie urmărită în evoluția tuturor
funcțiilor pentru a înțelege structura lor prezentă și perspectivele dezvoltării lor.
Observarea transformării rămâne o obligație principială pentru psihologul cercetător.
3. Principiul organizării sistemice
Psihicul formează un sistem hipercomplex. L. von Bertalanffy este autorul teoriei
sistemelor, pentru el sistemul fiind „orice ansamblu de elemente aflate într-o
interacțiune ordonată (non-întâmplătoare)".
Pentru a accentua un aspect esențial am putea defini sistemul: un ansamblu de
elemente a căror interacțiune duce la apariția unor proprietăți specifice, pe care nu
le posedă părțile constitutive ale ansamblului.
De exemplu : vedem în fața noastră un trandafir. De la el noi primim excitații care
afectează separat ochiul, simțul olfactiv, cel tactil etc. Intervin și numeroase imagini
din trecut; noi nu percepem totuși aceste aspecte separat, ci avem o impresie globală,
intensivă, caracteristică, pe care o identificăm ca fiind o plantă numită trandafir.
Sistemele sunt de mai multe feluri. Există sisteme închise, care nu au cu alte
sisteme decât relații energetice, schimburi de energie. Cele mai importante sunt
sistemele deschise, care caracterizează ființele vii, ele realizând cu ambianța nu
numai transfer de energie, ci și schimburi de substanță și informație.
Psihicul este un sistem deschis, în cazul său aspectul informațional fiind cel
hotărâtor. Totodată, este și un sistem dinamic, în perpetuă transformare. Modificările
care survin nu se adaugă în mod mecanic sistemului, ele au drept urmare reorgani-
zarea întregului. Astfel, eul formează un sistem. Experiența îmbogățindu-se continuu,
capăt noi date, noi puncte de vedere despre mine, așa încât imaginea eului evoluează.
Psihicul formează și un sistem hipercomplex, având un mare număr de elemente,
fiecare din ele fiind la rândul lor sistențe : putem vorbi de subsistemul fenomenelor
cu predominanță cognitivă în interiorul căruia vom găsi sisteme perceptive, sisteme
conceptuale ș.a.m.d.
Faptul de a fi un ansamblu autoreglabil este o altă caracteristică a sistemului
psihic. Cum vom vedea, orice reacție psihică, efectul ei sunt comunicate centrilor

METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN PSIHOLOGIE 29
nervoși printr-o rețea de conexiune inversă, ceea ce permite corectări, adaptări,
ameliorări. în general, psihicul evoluează spre o complexitate crescândă, dar și o
organizare crescândă. Se adâncește diferențierea interindividuală. Copiii de 3 ani
seamănă mult mai mult între ei, decât vor semăna la 30 de ani. Deosebirile se adâncesc.
Ce consecințe are principiul sistematizării ? El ne obligă la multă circumspecție
când vrem să facem o analiză a unui fenomen psihic, ne obligă să nu uităm depen-
dența multiplă a oricărui proces de alte subsisteme și de sistemul cel mai cuprinzător –
persoana, eul ei. Excesul de analiză în studiul psihicului riscă să ducă la erori grave.
Psihicul reacționează aproape întotdeauna unitar, reacțiile izolate țin mai mult de stări
de regresie patologică.
Rezultă deci dependența oricărei reacții de întreaga persoană. Chiar dacă într-un
moment poate predomina un anumit subsistem. Cînd o persoană scapă din mână un
pahar (care se sparge), este vorba de o neatenție, de o mișcare neglijentă, dar ea poate
să-și aibă rădăcina într-o stare de spirit specială, în presentimentul unui incident grav,
ducând la neglijarea acțiunilor prezente. Asemenea relații trebuie avute totdeauna în
vedere.
B. METODELE PSIHOLOGIEI
1. Caracterizarea metodei
Cuvântul metodă vine de la grecescul „methodos", care înseamnă „cale", drum
către ceva. După A. Lalande, metoda este „un program reglând dinainte o succesiune
de operații și semnalând anumite greșeli de evitat în vederea atingerii unui rezultat
determinat". Ca program, metoda este un sistem, o înlănțuire de noțiuni și judecăți
vizând o activitate. Metoda are deci o existență rațională și nu presupune neapărat
acțiuni practice (de pildă, unii vorbesc de metoda deductivă). Totuși, metoda se
deosebește de teorie prin aceea că are un caracter normativ, formulând unele in-
dicații, unele reguli. Dar metoda e strâns legată de teorie. O teorie coerentă duce la o
metodă precisă. De exemplu, din principiul lui Arhimede decurge o metodă generală
de construire a vaselor plutitoare (acestea trebuie să dezlocuiască o cantitate de lichid
având o greutate mai mare decât a corpului plutitor).
Metoda se deosebește de ceea ce numim tehnică; aceasta constă într-un ansamblu
de procedee bine definite și transmisibile, destinate să producă anumite rezultate
judecate utile (A. Lalande). Tehnica prevede totdeauna anumite acțiuni, procese
concrete, ea nu se rezumă numai la fapte de conștiință. Nu-i mai puțin adevărat că în
vorbirea curentă cei doi termeni sunt considerați sinonimi. De altfel, în cele ce
urmează, ne vom ocupa nu numai de metode, ci și de tehnicile implicate. în realitate,
una și aceeași metodă se realizează în practică prin tehnici diferite, în funcție de
domeniul în care se acționează: vom avea o tehnică experimentală diferită în fizica
atomică, față de cea utilizată în genetică ori în psihologie sau în chimie.
Există divergențe în legătură cu numărul de metode utilizabile în psihologie. După
unii, există doar două metode fundamentale: observația și experimentul. Iar dacă
socotim experimentul ca fiind „o observație provocată", vom ajunge să vorbim numai
de metoda observației. Alții, dimpotrivă, enumera 11 metode (G. Allport, 1981,
p. 398), din care mai multe sunt, după părerea noastră, similare. De aceea vom
adopta o poziție de compromis, descriind 6 metode: observația, convorbirea, chestio-
narul, metoda biografică, experimentul și testele. Vom trece la analiza lor succesivă.

PSIHOLOGIE GENERALĂ
2. Metoda observației
Observația ca metodă constă într-o urmărire atentă și sistematică a unor reacții
psihice cu scopul de a sesiza aspectele lor esențiale. în psihologie există două feluri
de observații, după cum urmărim reacțiile psihice exterioare ale unei persoane sau
propriile noastre procese psihice. Introspecția este tocmai această observare atentă a
propriilor noastre trăiri, insesizabile din exterior (îmi amintesc de bunica mea și îmi
dau seama cât de mult țineam la ea; mă gândesc la o problemă de geometrie și
constat că nu o pot rezolva, fiindcă nu-mi aduc aminte o teoremă etc). Introspecția are
la bază o proprietate unică și caracteristică omului: dedublarea, acea însușire de a trăi
o stare și de a fi conștient de ea, în același timp.
Introspecția a fost și este mult utilizată de filosofi. Veacuri de-a rândul, ea a
constituit principala sursă de considerații psihologice. Secolul XX a început însă
printr-o virulentă critică adusă acestei metode. Iată principalele obiecții: a) Este o
investigație strict individuală, nimeni nu poate verifica adevărul celor afirmate
(nimeni nu poate vedea imaginile, visele pe care un subiect le descrie); b) Este
subiectivă : ceea ce afirmăm despre noi este influențat de idei preconcepute ; chiar
fără să vrem, tindem să ne prezentăm într-o lumină favorabilă, să scăpăm din vedere
aspectele ce nu ne convin; c) Introspecția ne dă o imagine foarte incompletă. Dacă
recurgem la memorie, memoria e lacunară, multe se uită; în timpul unor fenomene
intense cum sunt emoțiile ș.a., nu ne mai putem observa – orice încercare în acest
sens alterează emoția; apoi, multe aspecte din viața noastră psihică sunt inconștiente
(cazul unui tânăr care este îndrăgostit; toți cei din jur își dau seama, doar el nu e
conștient și vorbește cu seninătate de o „pură camaraderie"); d) Se susține că nici nu
există o introspecție, de fapt e vorba de o promptă retrospecție, de o rapidă examinare
a ceea ce s-a întâmplat cu o fracțiune de secundă înainte.
Cu toate aceste deficiențe reale, practic nu s-a putut renunța niciodată la această
metodă, deoarece e aproape imposibilă cunoașterea motivelor adevărate, a atitu-
dinilor, a viselor, a aspirațiilor cuiva fără a recurge la datele introspective. Așa încât
introspecția, criticată pe față, a fost introdusă în cercetare „pe scara din dos" : prin
intermediul convorbirilor și al chestionarelor, întrebând subiecții despre trăiri pe care
ei le cunosc numai pe baza introspecției (ce doresc, de ce se tem, ce le place etc).
Alte procedee ar fi cerința subiectului de a se descrie („Cine sunt eu?") sau de a se
caracteriza printr-o listă de adjective. Chiar dacă în unele răspunsuri persoana investigată
recurge la reamintirea unei comportări proprii, la multe din ele aportul introspecției e
hotărâtor. Or, introspecția unor persoane fără o pregătire specială, fără puncte de
reper, face ca dezavantajele acestei metode să se amplifice.
Mai bune sunt rezultatele când introspecția se desfășoară într-un cadru bine
delimitat: vom vedea că s-a folosit și o metodă a „introspecției experimentale".
în ce condiții putem avea încredere în datele obținute prin introspecție ? Așa cum
precizează W. Traxel, atunci când ele rezistă la proba obiectivitătii empirice, ceea ce
înseamnă ca datele să coincidă la un număr mare de persoane neselecționate (și
interogate în mod separat).

METODOLOGIA CERCETĂRII IN PSIHOLOGIE
Când urmărim manifestările exterioare ale altor persoane vorbim de extrospecție,
de observație externă. Suntem atenți la faptele, replicile, expresiile lor. Desigur,
această formă de observație permite o mai ușoară confruntare între mai multe per-
soane și o mai facilă realizare a unui consens – în comparație cu introspecția. Dar în
psihologie și observația externă se lovește de mari dificultăți. Punând mai multe
persoane să observe, simultan, un scurt film în care acționează un personaj și
cerându-le apoi o serie de aprecieri privind conduita și caracteristicile sale psihice,
apar numeroase deosebiri, unele fiind chiar contradictorii. De unde aceste nepo-
triviri ?
Mai întâi, chiar simpla percepție a unor obiecte se dovedește a fi selectivă,
darămite atunci când e vorba de o ființă umană care se mișcă, vorbește, râde sau
plânge etc. : numărul de detalii ce se succed foarte rapid e mare și multe pot scăpa
atenției. în funcție de ipotezele pe care un observator și le schițează imediat, el va
selecta îndeosebi unele amănunte pe care un altul le poate neglija. în al doilea rând,
noi nu percepem fenomenele psihice în integritatea lor, ci doar manifestările lor
exterioare, iar între acestea și latura lor internă, cauzele lor interioare, relația e foarte
complexă. Aceeași reacție externă poate avea cauze foarte deosebite. Iată, de
exemplu, profesoara de literatură, după ce citește, plină de sentiment, o schiță de
Brătescu-Voinești, observă că un băiețel a lăcrimat. Ea poate să considere lacrimile
ca fiind un rezultat al încântării estetice. Dar poate că școlarul și-a amintit de un
necaz trăit de el sau e tare răcit, ori un coleg din spate i-a suflat în ochi un praf
lacrimogen pentru a-i controla efectul! Uneori exact aceeași reacție poate proveni (la
două persoane) din motive foarte diferite.
Apoi trebuie să putem distinge o manifestare caracteristică de una întâmplătoare,
ceea ce nu e deloc simplu. Faptul că o persoană se exteriorizează violent într-o
situație nu înseamnă că ar avea un temperament coleric – depinde de valoarea și
sensul situației. Tot așa, blândețea manifestată de cineva, în mod obișnuit, poate fi
doar o mască acoperind o fire veninoasă.
în fine, prezența unei persoane care observă poate schimba fundamental conduita
celorlalți. Aproape nimeni nu se poartă la fel când se știe singur, ca atunci când este
urmărit de alții.
Toate aceste aspecte fac evidentă necesitatea respectării anumitor condiții pentru
ca să fim siguri de obținerea unor informații obiective, de valoare științifică.
a) O primă cerință este aceea de a ne clarifica, din capul locului, ce urmărim să
constatăm, ce aspecte ale comportării, în ce situații și în care moment. în felul
acesta evităm a scăpa din vedere fapte, reacții importante pentru ipoteza pe care
ne-o schițăm în legătură cu persoana observată ori cu fenomenul avut în vedere.
b) Trebuie să ne asigurăm de posibilitatea unor numeroase observații, pentru a putea
discerne ceea ce este esențial, caracteristic de ceea ce este secundar. în acest sens,
este important nu numai numărul de fapte, ci și varietatea lor, varietatea
condițiilor în care observăm. Uniformitatea condițiilor în care cunoaștem pe
cineva riscă să ducă la greșeli mari în ce privește aprecierea ei. Personajul Nora
din piesa lui Ibsen mărturisește că, deși măritată cu soțul ei, de mai mulți ani, și
având doi copii cu el, totuși nu 1-a cunoscut cu adevărat. Explicația constă într-o
relație desfășurată mereu în aceleași condiții, când bărbatul o trata ca pe un copil,

32 PSIHOLOGIE GENERALĂ
ca pe o păpușă de care trebuie să ai grijă, să o alinți, dar care nu are nici dreptul,
nici posibilitatea de discernământ în problemele serioase ale vieții. Abia când a
survenit un eveniment grav și-a putut da seama Nora de imaginea reală a soțului
despre ea însăși. Așadar un școlar trebuie urmărit nu doar în timpul lecției, ci și
în recreații, acasă la el, pe stradă; uneori comportamentul său diferă mult în
afara școlii, față de cel din clasă.
c) Pentru a putea interpreta corect, se cere să notăm cât mai exact observațiile
noastre, dar în așa fel încât să se distingă net faptele de eventualele interpretări
(necesare, însă posibil să fie modificate). Ch. Darwin insista să notăm imediat
mai ales datele care par a contrazice ipotezele noastre, fiindcă pe acestea avem
tendința de a le uita – fără intenție.
d) E bine ca persoana observată să nu-și dea seama de această situație pentru a
reacționa în mod firesc. Putem realiza acest lucru dacă facem parte dintr-un grup
în care se află subiectul ce ne preocupă și—I vom urmări prin scurte priviri în
momentele favorabile. O privire insistentă deranjează.
Desigur, în cazul unor cercetări de laborator se pot folosi tot felul de aparate de
înregistrare a pulsului, tensiunii arteriale, curenților electrici din piele, mușchi sau de
pe creier (electroencefalograme). De altfel, și în ambianța obișnuită se poate filma
subiectul, se poate utiliza casetofonul, însă în toate aceste cazuri subiectul va ști că se
află sub observație, ceea ce uneori e dăunător. Dacă vrem să evităm această situație,
câteodată trebuie să renunțăm chiar și la înregistrarea prin scris, amânând-o după
terminarea observației (dar nu mult timp, căci altfel vom omite multe lucruri și
aceasta poate diminua enorm valoarea investigației).
în ce privește tehnica înregistrării, informațiile fie că le consemnăm în mod cursiv
pe măsură ce le înregistrăm, fie ne pregătim dinainte o fișă în care trecem obiectivele
principale sau mai bine, o serie de întrebări solicitând observații precise. Observația
nu se încheie cu înregistrarea informațiilor obținute. Principalul constă într-o inter-
pretare corectă a materialului, pentru a nu confunda aparența cu esența, secundarul
cu caracteristicul.
De aceea nici nu e bine să începem observațiile înainte de a ne fi schițat o ipoteză
și soluțiile posibile. Altfel, apare riscul unor informații lipsite de coerență.
Claude Bernard, ilustrul medic din secolul trecut, scria: „un fapt nu valorează
nimic prin el însuși, el nu valorează decât prin ideea care i se atașează sau prin proba
pe care o aduce". Același lucru îl subliniază și un vechi proverb oriental: „Erudiția
(înțeleasă ca un bagaj de cunoștințe) nu este știință, așa cum nici cărămizile nu sunt
casă". Faptele, informațiile trebuie legate în ipoteze, argumente, probe, demonstrații –
numai așa ele contribuie la progresul cunoașterii, al științei.
în interpretarea observațiilor, ținem cont de context, de situație, cât și de atitu-
dinile, expresiile subiectului. Din păcate, nici acestea nu se descifrează ușor: și în
cazul lor există multiple particularități de interpretare. Pentru clarificare ne poate
ajuta mult o convorbire cu persoana. Convorbirea constituie ea însăși o metodă.
3. Metoda convorbirii
Pentru ca o convorbire să se ridice la rangul de metodă științifică ea trebuie să fie
premeditată în vederea obținerii unor date cu privire la o persoană. Premeditată în
sensul de a fi pregătită, gândită dinainte cu scopul îndeplinirii unor condiții care să
garanteze obținerea unor date valabile, importante pentru cercetarea ce o întreprindem.

METODOLOGIA CERCETĂRII IN PSIHOLOGIE 33
Putem organiza o convorbire libera în care întrebările nu sunt dinainte formulate.
Alteori concepem convorbiri standardizate, când întrebările sunt în întregime for-
mulate anterior și nu avem voie să le modificăm în timpul conversației. Convorbirile
standardizate sunt utilizate dacă vrem să interogării un mare număr de persoane, de
obicei în cadrul unei anchete. Ele sunt preferate de sociologi.
Convorbirea cu o persoană este cea mai directă cale pentru a afla detalii refe-
ritoare la motive, aspirații, trăiri afective, interese. Dacă cineva ar vrea să afle ce
filme preferă un adolescent pe bază de observație, ar trebui să se transforme in
detectiv, să-1 urmărească zilnic, multă vreme ; e mult mai simplu să-1 întrebe.
Desigur, trebuie să avem certitudinea că subiectul va fi sincer și ne va comunica
exact părerea lui, constatările sale. Aceasta e principala dificultate, fiindcă de obicei,
fiecare are tendința de a da acel răspuns pe care îl consideră a-i fi favorabil. în
psihologie se vorbește de „tendință de fațadă", aceea de a prezenta celorlalți o
aparență pozitivă. Totodată, când se pun întrebări mai complicate trebuie să avem
garanția că persoana va face efortul de gândire necesar și nu va răspunde superficial.
Avem deci nevoie de o colaborare din partea sa. Din acest motiv se consideră
convorbirea a fi cea mai dificilă metodă : nu e simplu să convingi o persoană, de
obicei necunoscută, să colaboreze cu sinceritate in sondarea ființei sale.
Există unele persoane cărora !e face plăcere să-și povestească viața, necazurile.
Altele sunt însă foarte rezervate. Trebuie ca psihologul să le câștige încrederea. Să-și
dea seama că nu există nici un risc, fiind vorba de o cercetare în cadrul cărora ele vor
fi subiecți anonimi. Uneori Ie putem trezi dorința de a contribui la succesul unei
investigații științifice, mai ales dacă e patronată de o instituție impunătoare (academie,
universitate). Intervine tactul cercetătorului de a se face plăcut, de a inspira încre-
dere ; de el depinde, în măsură hotărâtoare, succesul convorbirii.
Sunt și alte condiții pentru ca o convorbire să aibă succes. Mai întâi, cum am spus
de la început, ea trebuie bine gândită, se impune să elaborăm un „ghid de interviu" –
adică să prevedem care vor fi temele principale pe care va trebui să le abordăm (ceea
ce nu înseamnă că vom sta cu acest plan în față în timpul convorbirii). Dar existența
acestei tematici să nu deranjeze cursivitatea discuției. întrebările să decurgă în mod
firesc din succesiunea replicilor, fără nici o cramponare rigidă de „tematică". Vom
avea grijă să punem în discuție tot ceea ce ne-am propus, însă totul la momentul
potrivit.
O preocupare constantă o constituie menținerea interesului subiectului, a colabo-
rării sale. în acest scop se impune să-1 urmărim cu atenție, să-1 aprobăm din când în
când (critica nu este permisă, căci provoacă imediat reacții de apărare; C. Rogers
recomandă o „aprobare necondiționată").
Din când în când, în relație cu ceea ce povestește el, să ne amintim și noi o
întâmplare sau o trăire similară. Mărturisirile noastre sunt de natură să stimuleze
memoria interlocutorului, favorizând „deschiderea" sa.
O dată cu schimbul de impresii și replici, vom observa atitudinile și expresiile
persoanei, ele permițându-ne să ne dăm seama de sensul exact al afirmațiilor sale, de
sinceritatea și mobilizarea sa reală. Totodată, este necesar să ne observăm și pe noi
înșine : să nu ne trezim căscând sau oftând, când povestirea celuilalt e banală.
O piedică poate fi emotivitatea subiectului; de aceea, la începutul convorbirii e
bine să plasăm discuția în jurul unor fapte ori date puțin importante. Iar chestiunile
delicate vor interveni mai târziu, când interlocutorul se va fi acomodat cu situația.
Să evităm, prin felul de a pune întrebările, sugestionarea subiectului. Nu e simplu :
orice întrebare are un oarecare conținut sugestiv. în istoria metodelor psihologice a

34 PSIHOLOGIE GENERALA
rămas consemnai următorul fapt : înaintea primului război mondial s-a inițiat o
cercetare în rândul persoanelor care se adăposteau în „aziluri de noapte" (locuințe
mizere, unde, contra unei sume foarte modeste, se putea petrece o noapte la adăpost
de frig). Au fost utilizați numeroși operatori. După studierea tuturor protocoalelor,
s-a constatat că ele puteau fi împărțite în două mari grupe : dintr-una reieșea pro-
veniența ereditară a decăderii „azilanților". iar din cealaltă apăreau ca răspunzători
factorii de mediu și educație. Analizându-sc situația s-a stabilit că. deși anchetatorii
au pus exact aceleași întrebări, ei au reușit, totuși, să sugereze persoanelor studiate
propriile lor opinii care se împărțeau. într-adevăr, după amintitele puncte de vedere.
Așadar, prin ton, atitudine, participare, se poate sugera unui subiect răspunsul pe
care îl aștepți.
în fine, desigur, trebuie să înregistrăm răspunsurile subiectului. Azi avem „re-
portofon" (casetofon) la dispoziție. Totuși, la noi în țară, oamenii nu s-au obișnuit cu
microfonul, încât va trebui să consemnăm în scris răspunsurile. E preferabil să o
facem după convorbire, dar imediat după, pentru a nu uita nimic important.
Interpretarea rezultatelor convorbirii nu este prea complicată, dacă ea a fost bine
pregătită și bine condusă, deși uneori răzbat din inconștient reflecții ce pot li inter-
pretate în mod diferit.
4. Chestionarele
Convorbirea necesită mult timp. De aceea, când vrem să cuprindem o populație
mai largă se recurge la chestionare, acestea fiind de fapt convorbiri purtate în scris.
Mai exact, am putea defini un chestionar ca fiind un sistem de întrebări elaborat
în așa fel încât să obținem date cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup
social.
Există chestionare cu răspuns deschis, când subiectul are libertatea de a răspunde
cum crede el de cuviință, și altele cu răspuns închis, în care i se dau mai multe
răspunsuri posibile din care el alege pe cel considerat convenabil. Acest din urină tip1
de chestionar are avantajul că se completează ușor de către subiect și poate fi
„cuantificat" (prin acordarea de puncte se pot stabili diferențe cantitative între
persoanele ce completează chestionarul). însă are și dezavantajul că poate sugera
răspunsuri la care subiectul nu s-ar fi gândit.
Ca și convorbirea, chestionarul se lovește de două categorii de dificultăți: cele ce
decurg din particularitățile introspecției și aceea de a câștiga încrederea subiectului
pentru a răspunde în mod sincer și cu seriozitate. Acest din urmă dezavantaj este
sporit la chestionar, înlrucât, neavând un contact direct cu subiectul în timpul răspun-
sului, n-avem nici un fel de indiciu pentru a putea aprecia sinceritatea și angajarea sa
efectivă. De aceea, prima și cea mai importantă condiție a unui chestionar este de a fi
alcătuit în așa fel încât să combată tendința de fațadă, ceea ce nu este deloc facil.
Unul din mijloace este acela de a evita întrebările directe ; se prezintă o afirmație și
se cere să se aprecieze dacă e corectă sau nu. De pildă : „Frica de poliție îi face pe
oameni să fie cinstiți". E adevărat'1
Apoi, ca și la convorbire, va trebui să evităm sugestionarea persoanei. Având în
vedere că se succed multe întrebări, se cere să evităm și efectul de „halo" – influ-
ențarea răspunsului de cele precedente. Totodată, se impune combaterea „tendinței
către răspuns pozitiv" ; în mod obișnuit, tindem să fim de acord cu ceilalți și, în
cazul când în chestionar ni se cere să răspundem „da" ori „nu". înclinația către „da"
poate falsifica rezultatul urmărit.

METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN i'SIHOLOGIF ^5
Sunt și alte condiții care. deși par simple, ridică probleme De exemplu, se cere
ca „întrebarea să fie specifică", adică să nu fie prea largă. Or. o chestiune de genul
„îți este uneori frică?" nu îndeplinește această condiție, fiindcă se știe că motivul
fricii e foarte variat și specific: cuiva nu-i e frică de întuneric, dar se teme de
circulația rutieră, altcineva se terne de șerpi și nu de automobile etc. încât, ca să fie
corectă, întrebarea trebuie indicată exact: „Vă este frica să traversați o stradă pe care
se circulă intens?" ori „Noaptea, când ați fost singur, v-a fost frică de întuneric?"
Cum mai sunt și alte condiții (Mucchielli, 1974), elaborarea unui chestionar se
dovedește a fi un lucru complicat, cerând calificare și experiență. în mod greșit, cu
ani în urmă, când se cerca profesorilor de liceu să efectueze muncă științifică, unii
din ei formulau câteva întrebări, solicitau câteva clase de elevi să răspundă și..
comunicarea era gata ! Dar școlarii caută să facă bună impresi; profesorului, sau unii
recurg la teribilisme, ceea ce anulează orice valoare de adevăr răspunsurilor lor. Să
lăsăm în seama specialiștilor întocmirea de chestionare ca și interpretarea lor. Opinia
elevilor se află mai bine prin convorbiri cu întreaga clasă ori cu fiecare elev în parte.
5. Metoda biografică
Metoda biografica este denumită si anamneză după termenul folosit in medicină,
unde ea desemnează reconstituirea istoricului unei maladii. în psihologie, metoda
biografică implică o analiză a datelor privind trecutul unei persoane și a modului ei
actual de existență. Acest studiu al trecutului e foarte important, fiindcă în primii ani
ai vieții, îndeosebi în familie, se pun bazele caracterului, ale personalității. Aici
găsim cauzele primare ale comportamentului din perioada matură : firul vieții psihice
concrete, desfășurat de-a lungul anilor, ne dezvăluie motivele, interesele, aspirațiile
reale. Apoi, examinând modul concret de reacție ai cuiva în condițiile vieții obișnuite,
ajungem la o imagine corectă asupra specificului său, nedistorsionat de ambianța
artificială a unui examen psihologic.
în cadrul investigației biografice putem disocia două aspecte : culegerea datelor și
interpretarea lor. în adunarea datelor biografice, utilizăm și procedee specifice ailor
metode, cel mai imporlant fiind convorbirea cu subiectul, convorbire pe teme biogra-
fice. Dar convorbiri vom avea și cu colegii, cu părinții, cu șefii persoanei în cauză. E
nevoie și de observarea condițiilor in care lucrează și locuiește. Sunt însă și procedee
specifice metodei biografice : analiza unor documente (acte de stare civilă, de stare
materială, fișe medicale, matricola școlară, ș.a.), cât și a unor produse ale activității
concrete (picturi, mulaje, caiete de teme, aeromodele etc). în unele lucrări, acest
ultim procedeu este considerat o metodă aparte („metoda anali/ei produselor acti-
vității"), ceea ce nu ni se pare a se justifica, importantă fiind interpretarea lor –
caracteristică a metodei biografice.
într-adevăr, aspectul esențial și cei mai dificil al metodei biografice este efortul de
interpretare în cazul tuturor metodelor, interpretarea este necesară, dar numai în
anamneză ea devine esențialul, momentul caracteristic. S-ar putea spune că metoda
biografică este „o hermeneutică" a materialului oferit de existența unei persoane. Din
păcate, acest demers specific este puțin elaborai științific. Psihanaliza a acordat multă
atenție trecutului unei persoane, dar punctul ei de vedere este simplist și închistat,
totul reducându-se la câteva conflicte cu substrat erotic Aceleași fenomene au putut
fi explicate de A. Adler ori C. Rogers altfel decât le descifrase S. Freud.
Au mai acordat atenție biografiei W. Dihhey (1833-1911), iar mai recent,
G. Allport. Cel care a creat însă un sistem complex de interpretare (în zilele noastre)

36 PSIHOLOGIE GENERALĂ
este profesorul german H. Thomae. în cartea sa Das Individuum und seine Welt
(apărută în 1968), el face o analiză minuțioasă a resurselor oferite de biografie. Pe
lângă „analiza cursului vieții" (adică povestirea de către subiect a vieții sale în
întregime), el a reliefat și interesul unor „nricrounități biografice" : de exemplu,
relatarea felului în care cineva își petrece o zi de muncă, din momentul trezirii până
la culcare. Noi am verificat acest mod de descriere a vieții și ni s-au părut deplin
edificatoare trei zile: una de muncă, o zi de duminică și una din concediul de
odihnă. Aflăm multe detalii importante mai ales în ce privește interesele, preocupările
persoanei. Dar „povestirea vieții" rămâne necesară, întrucât există evenimente care-și
pun pecetea asupra mentalității individului.
în lucrarea amintită, H. Thomae arată cum poate fi analizat materialul biografic,
el evidențiind posibilitatea utilizării a 29 de categorii, 29 de puncte de vedere prin
care putem privi trecutul persoanei. Din păcate, el n-a reușit să demonstreze stabi-
litatea însușirilor reliefate, ele schimbându-și ponderea o dată cu trecerea anilor,
astfel încât trebuie să fie studiate în continuare. Deocamdată, interpretarea biogra-
fiilor urmărește să precizeze o serie de situații și relații care influențează mult
formarea personalității, în special cristalizarea caracterului.
Menționăm, în primul rând, însemnătatea atmosferei din familie, dependentă de
relațiile dintre părinți. Când relațiile sunt proaste, când ei se ceartă mereu, se despart,
iar se împacă, din nou intră în conflict etc. copilul este puternic stresat, mereu în
tensiune. Cercetările arată că, deși divorțul are o influență negativă asupra copiilor,
totuși conviețuirea plină de ostilitate și conflicte este și mai dăunătoare. O situație
foarte gravă întâlnim când fiecare din părinți caută să-și atragă de partea sa copilul,
ponegrindu-1 pe celălalt.
Foarte importante sunt raporturile dintre părinți și copil. Se pot face, îndeosebi,
trei mari greșeli.
a) Părinții sunt prea severi, copilul se lovește la tot pasul de interdicții, mereu este
certat, uneori bătut, i se prevede un viitor sumbru etc. în felul acesta, persona-
litatea tânărului este strivită, n-are voință și inițiativă, este mereu anxios. Doar în
cazul unui sistem nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic,
revoltat împotriva părinților și apoi împotriva oricărei autorități.
b) A doua greșeală este opusă celei dintâi: părinții își răsfață peste măsură odrasla,
îi satisfac toate capriciile, nu-1 deprind cu munca, cu respectul autorității etc.
Astfel, crește un adolescent care cunoaște doar drepturi personale, nu și îndatoriri.
Nu învață, nu muncește, dar pretinde mereu. Pe lângă insuccesele școlare și
profesionale, unii ajung chiar delincvenți, deși deseori provin din familii foarte
onorabile.
c) A treia eroare constă în inconsecvența educativă. Astăzi părinții au încasat o
primă, sunt veseli și atunci copilul poate face tot ce poftește. Chiar dacă sparge
ceva: „Ei nu-i nimic! Se mai întâmplă!". Dar peste câteva zile părinții sunt
nervoși și copilul e obligat să stea neclintit la masă, să învețe, să nu crâcnească
ceasuri de-a rândul. în asemenea familii copiii sunt dezorientați, devin încă-
pățânați, capricioși, foarte dificili în raporturile lor sociale.
Efecte negative pot avea relațiile neechitabile dintre părinți și copii: unul este
preferat, răsfățat, protejat, iar altul este vinovat de toate micile „accidente" survenite
în timpul conviețuirii și al jocurilor, ocărât și pedepsit. Se dezvoltă animozități între
copii, apar pâra, minciuna, bătăile între frați, uneori se deformează caractere, se
urâțește viziunea tinerilor despre om. Scriitorul american J. Steinbeck, în romanul

METODOLOGIA CERCETĂRII IN PSIHOLOGIE 37
său IM est de Eden descrie o asemenea inegalitate de tratament între doi frați, care a
dus la o ură reciprocă atât de intensă, încât erau să se omoare. Din păcate, așa ceva
nu este un simplu rod al unei imaginații poetice, ci o tristă posibilitate.
Desigur, mai sunt și alte aspecte nu lipsite de importanță, cum ar fi condițiile
materiale și culturale din familie. Un efect negativ îl poate avea și cercul („banda")
de copii din cartier, când e dominată de tineri certați cu moravurile. Preadolescenții
(copiii de 11-14 ani) pot fi foarte puternic influențați.
Toate asemenea aspecte pot fi depistate atunci când se face o cercetare biografică
susținută. Ele ne pot clarifica multe din trăsăturile de caracter ale persoanei pe care o
studiem.
6. Experimentul
Experimentul este considerat cea mai importantă metodă de cercetare, având
posibilitatea de a ne furniza date precise și obiective. înțelegem prin experiment
provocarea unui fenomen psihic, în condiții bine determinate, cu scopul de a găsi sau
verifica o ipoteză. Valoarea experimentului derivă din aceea că modificăm una din
condiții și urmărim ce transformări rezultă; mărimea acestora ne indică ponderea
factorului influențat în producerea efectului.
Iată o experiență efectuată de J. Bullock pentru a stabili care din simțuri asigură
șarpelui precizia în prinderea prăzii. El a astupat ochii unui șarpe și a constatat că
reptila n-a fost prea mult stânjenită în detectarea unui șoricel plasat în apropiere. De
asemenea, astupându-i pe rând urechile și nările, n-au rezultat modificări. în schimb,
acoperind 2 orificii aflate deasupra nărilor șarpele a devenit dezorientat, nemaiizbu-
tind să prindă prada. în aceste orificii se găsesc 250.000 de celule senzoriale termice
(sensibile la căldură), adică de 5 ori mai mult decât găsim pe întregul corp omenesc.
Ca urmare, șarpele poate sesiza diferențe termice extrem de mici, prin care el
detectează locul unde se află un animal, chiar și pe întuneric.
în această experiență găsim, ca totdeauna în experiment, două categorii de va-
riabile: independente – cele asupra cărora acționează numai experimentatorul (în
cazul nostru, diferitele simțuri ale animalului) și dependente – cele ce depind tocmai
de variabilele independente (în cazul nostru comportamentul șarpelui prin care desco-
perea și prindea șoarecele).
Numărul variabilelor ce pot fi luate în considerație este foarte mare : există diverși
factori ai mediului natural, mediul social (diferite persoane), apoi variabile subiective
(prin consemn putem cere de la subiect să urmărească anumite semnale, să acționeze
pe unele butoane, să memoreze niște numere etc). După scopul urmărit, experimen-
tatorul modifică unele din ele, altele rămânând constante, ceea ce îi permite să inducă
o serie de concluzii.
în conceperea și desfășurarea unui experiment se disting mai multe etape :
a) observația inițială în care urmărim modul de manifestare a unui fenomen psihic și
degajăm o problemă ce se cere soluționată; b) imaginăm o presupunere, o ipoteză
vizând soluționarea problemei degajate; totodată, concepem și modul de verificare a
ipotezei (descriem un montaj experimental): c) urmează desfășurarea efectivă a
experimentului în care observăm și înregistrăm rezultatele: d) ultima etapă consistă
în organizarea si prelucrarea statistică a datelor (experimentul psihologic se efec-
tuează de obicei cu numeroase persoane) care ne permit să tragem concluziile,
generalizându-le în măsura îngăduită de structura și amploarea populației. Deseori
concluziile ne duc la schimbarea ipotezei și conceperea unui alt experiment.

38 PSIHOLOGIE GENERALA
Reușita experimentului depinde în mod esențial de valoarea ipotezei și ingenio-
zitatea montajului experimental; aceasta implică uneori utilizarea mai multor grupe
de subiecți, pentru a putea disocia o anume variabilă (A. Cosmovici, 1980, p. 123).
în același timp, e foarte importantă calitatea observațiilor. în experiment există două
observații: cea inițială și cea finală (efectuată în timpul desfășurării experimentului).
Comparația dintre ele ne permite să tragem concluzii. CI. Bernard chiar definea
experimentul ca fiind „o observație provocată". Precizia unor înregistrări a pus
problema măsurării în psihologie, fiindcă o manifestare psihică nu e numai prezentă
sau absentă, ci ea poate fi mai mult sau mai puțin intensă.
Unii filosofi au negat intensitatea fenomenelor psihice atribuindu-le numai deose-
biri calitative. Fără a încerca să intrăm într-o asemenea dezbatere, vom observa că
nota „do" diferă de nota „mi" altfel decât un „do" abia audibil, de unul care ne
sparge timpanul.
în psihologie întâlnim numai mărimi intensive. Acestea, spre deosebire de mă-
rimile extensive (în care o unitate de măsură poate fi comparată cu mărimea: un
metru se include de mai multe ori într-o lungime), nu se pot măsura decât indirect,
prin efectele lor. Temperatura se măsoară prin gradul de dilatare a mercurului,
determinat prin extensiunea sa într-un tub gradat. Intensitatea curentului electric se
determină prin mărimea câmpului magnetic, precizată și ea prin deplasarea unui
indicator pe un cadru. A măsura înseamnă a evalua o mărime prin comparație cu o
alta numită unitate de măsură. în domeniul psihic, noi putem compara între ele doar
efectele trăirilor psihice: numărul de mișcări, amploarea ori intensitatea lor, durata
unor modificări, mărimea modificărilor expresive (sau fiziologice); dar suntem în
situația de a compara și exprimările verbale. în toate cazurile ne lovim de două
dificultăți: a) nu există un raport proporțional între manifestare exterioară și feno-
menul psihic interior. Când la moartea unei rude cineva plânge în hohote, își smulge
părul etc, dar peste puțin timp o vedem râzând într-un restaurant, rezultă că durerea
nu era mare. Alții, care nu plâng și încremenesc, pot fi mult mai profund afectați,
b) al doilea obstacol consistă în aceea că aspectul calitativ contează, cel cantitativ
putând să n-aibă nici o semnificație : o telegramă în care scrie „Mama e bolnavă" are
cu totul altă importanță decât una în care se scrie „Mama nu este bolnavă". Efectul
celor două litere este esențial, sensul e profund diferit, distincția neputând fi măsurată
prin două sunete.
De aceea diferențele cantitative în psihologie se consemnează, adesea, prin acor-
dare de puncte, așa cum se procedează în notarea cunoștințelor școlare. în felul
acesta, mărimile, numerele stabilite în psihologie au proprietatea de a forma o serie
ordinală, dar diferențele între două cifre nu sunt egale, decât în situații foarte
speciale. Cu alte cuvinte, putem afirma că A>B>C, însă nu putem ști dacă A-B =
= B-C, așa cum e greu să afirmăm că elevul care a luat nota 8 știe de două ori mai
mult decât cel care a luat 4. De asemenea, diferența dintre primul școlar și cel de al
doilea poate fi mult mai mare decât între cel de al doilea și cel de al treilea.
Ca urmare, în psihologie nu sunt legitime adunările, scăderile, înmulțirile dintre
cote; totuși, practic ele se utilizează, susținându-se că s-au putut obține rezultate,
chiar dacă sunt aproximative. Vom folosi deci statistica, dar fără a supraestima
precizia calculelor care nu e comparabilă cu cea din matematică, fizică ș.a.

METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN PSIHOLOGIE
Se pot descrie trei teluri de experimente psihologice :
a) experimentul de laborator realizat într-o încăpere amenajată, utilizându-se diferite
aparate sau materiale. Avem avantajul posibilității de a elimina tot felul de factori
perturbatori, însă subiectul se află în condiții artificiale și în fața unor sarcini
neobișnuite, încât e greu să putem extinde rezultatele obținute și asupra com-
portării în condițiile vieții obișnuite.
b) experimentul în condiții standardizate – care se desfășoară într-o ambianță obișnu-
ită (un birou, o sală de clasă), dar subiectul e supus totuși unor probe cu care nu e
familiarizat, premisele acestora sunt strict standardizate – aceleași pentru toți
subiecții.
c) experimentul natural invocat de psihologul rus Lazurski, la începutul secolului,
constă în a urmări o persoană (sau un grup) în condițiile vieții sale obișnuite – în
care a survenit o modificare. De pildă, directorul a hotărât ca muncitorii să aibă o
pauză de 30 de minute după 4 ore de muncă sau un profesor s-a hotărât să
utilizeze săptămânal filme didactice, câte 1/2 de oră. Psihologul poate examina
efectele unor astfel de modificări.
Când intervenția e propusă de experimentator, se vorbește de experiment „de
teren" – el fiind tot experiment natural, pentru că atât ambiar.ța cât și natura modifi-
cărilor sunt familiare populației respective. în experimentul natural dispare artificia-
litatea condițiilor și a sarcinii. în schimb, subiectul este influențat de numeroși factori
pe care n-avem cum să-i controlăm, putând distorsiona rezultatele. încât un astfel de
experiment este mai puțin precis.
Metoda experimentală este foarte valoroasă. Totuși, în psihologie ea a dat mai
puține rezultate decât se spera, deoarece în acest domeniu ne lovim de o serie de
dificultăți specifice. Ele au fost scoase în relief de filosofii care, de-a lungul anilor, au
contestat însăși posibilitatea experimentului în psihologie (P. Fraisse, 1956, pp. 8-39).
Experimentul presupune analiză, au spus unii, adică disocierea unor variabile, a
unor procese. Dar psihicul este extrem de unitar și separarea percepției de gândire,
de pildă, sau de afectivitate este imposibilă. Totuși, se poate răspunde, unele procese
elementare, cum sunt senzațiile, suferă în mică măsură influența ansamblului. Apoi
atenția, dirijată de subiect, poate realiza o relativă disociere, cel puțin în ce privește
procesele cognitive. Analiza este posibilă repetând o experiență de multe ori sau
efectuând-o cu un mare număr de subiecți. în acest fel, prin repetare, ies în evidență
factorii dominanți, iar cei cu o influență secundară se atenuează reciproc, atunci când
calculăm indici statistici cum sunt media sau varianta (număr care exprimă variația
rezultatelor).
Omul nu e un obiect, s-a spus, ci un subiect care, introdus în laborator, se
întreabă : „Ce vor ăștia de la mine ? E prudent să-mi dau ostenela ori mai bine rămân
pasiv?" etc. etc. Reflecțiile, intențiile reale, atitudinile scapă observației, însă pot
avea un rol hotărâtor în modul de reacție a persoanei. „Experimentul pierde din
vedere esențialul". Această critică este rodul unei exagerări: viața interioară se
reflectă totuși în exterior; nu în mod simplu și nu totdeauna imediat, totuși ea poate
fi cunoscută. Până și S. Freud (care supraestimează rolul inconștientului) recunoaște
că putem să aflăm ce se petrece chiar în inconștient prin influențele acestuia asupra
asociațiilor libere, viselor, gesturilor greșite ș.a.

40 PSIHOLOGIE GENERALĂ
Obiecția amintită scoate în relief necesitatea îmbinării experimentului și cu alte
metode (convorbirea, metoda biografică, testele proiective).
O dificultate reală există: restricțiile de ordin moral. Nu putem interveni în așa
măsură încât să dereglăm total personalitatea (să-i insuflam unui subiect un sentiment
intens de ură ori de afecțiune). Experimentul se termină, dar subiectul ar rămâne cu
atitudini, convingeri, sentimente împovărătoare. în felul acesta, viața afectivă supe-
rioară, complexă este inabordabilă experimental; de asemenea, voința.
în timpul ultimului război mondial, naziștii, GESTAPO-ul au încercat, prin
schingiuiri oribile, să transforme caracterul ferm al unor membri din rezistența
franceză în firi slugarnice care să spioneze și să-și trădeze camarazii. în unele cazuri
au reușit, fenomen numit „spălarea creierului". Desigur, un asemenea act constituie c
crimă condamnată de orice tribunal. Persoana este inviolabilă atât fizic, cât și psihic.
în fine, există și dificultatea legată de elementele artificiale ce se introduc, mai
ales în experimentul de laborator. Ea se depășește îmbinând cercetarea de laborator
cu aceea de pe teren, cu experimentul natural, acesta evidențiind în ce măsură relația
constatată în laborator se menține și în condițiile vieții obișnuite.
Așadar, experimentul psihologic întâmpină multiple obstacole. Dar cu perseve-
rență și ingeniozitate se pot obține rezultate importante. O dovadă o constituie
investigațiile cruciale efectuate de Jean Piaget.
7. Testele
Unii autori dau o definiție foarte largă testului, vorbind de test oricând intervine o
măsurare (L. Cronbach, 1970). Credem că e mai bine să restrângem caracterizarea,
altfel nu vom putea delimita o categorie (și așa foarte largă) de probe. Considerăm
testul ca fiind o probă standardizata, vizând determinarea cât mai exactă a gradului
de dezvoltare a unei însușiri psihice sau fizice. Am adăugat și însușirile fizice pentru
că medicii ori antrenorii sportivi utilizează și ei teste, vizând determinarea perfor-
manțelor de care sunt capabile unele persoane.
Standardizarea constă în obligația de a aplica exact aceeași probă, în exact aceleași
condiții psihologice, utilizând un consemn identic pentru toți subiecții. în majoritatea
cazurilor se urmărește și standardizarea interpretării rezultatelor, elaborându-se cri-
terii precise de apreciere și chiar etaloane (unități de măsură). Iată un exemplu de
etalonare : testul Toulouse-Pieron (test de atenție). Se prezintă patru pătrățele model
care diferă numai printr-o liniuță (vezi fig. 2).
ti D-
-a o-Yi a^ d D-^Q p d a 6 c\p -a •->• -09/36
dă z\a-p\i a 9/1 -a c^o-9 c/Yi 6 d-a 9 a,
Fig. 2. Testul Toulouse-Pieron

METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN PSIHOLOGIE 41
Ele se află în fruntea unei foi pe care sunt tipărite multe rânduri de pătrățele,
fiecare având câte o linioară într-una din cele opt poziții posibile. Se cere subiecților
să bareze cu o linie toate pătrățelele identice cu unul din cele patru date ca model.
Toți subiecții încep să lucreze în același timp. După 3 minute lucrul încetează și foile
sunt strânse. Testul e considerat a determina capacitatea de atenție. După aplicarea lui
la câteva sute de persoane diferite se corectează foile, acordându-se câte un punct
pentru fiecare pătrățel barat corect. Din totalul punctelor se scad puncte pentru
pătrățelele barate greșit ori omise. Fiecare subiect obține un scor : unii 76 de puncte,
alții de 43, alții de 56 etc. Se urmărește ce punctaj întâlnim la 50 % din subiecți.
Acesta constituie mărimea etalon a testului. Să presupunem că am găsit cote între 52
și 58 de puncte la 1/2 din persoanele testate. Cine realizează un astfel de punctaj are
o capacitate de atenție normală, cine are mai mult se presupune că posedă o atenție
superioară, cei cu mai puține – atenție inferioară. împărțind populația în grupe de
10% din subiecți se obțin 10 note, numite decile, care permit o clasificare diferențiată.
Ulterior, un psiholog aplicând cuiva testul, după ce îl cercetează, are la îndemână
un tabel pe baza căruia poate aprecia nivelul de dezvoltare a capacității de concentrare
a atenției în sarcini facile.
Etalonarea ajută mult în obiectivarea aprecierilor. Testele etalonate mai sunt
denumite și psihometrice. Din păcate, nu orice fel de rezultat se pretează la o măsură
așa precisă. Totdeauna însă există o standardizare a condițiilor de aplicare.
Putem deosebi patru feluri de teste : teste de inteligență și dezvoltare intelectuală ;
teste de aptitudini și capacități; teste de personalitate (referindu-se la trăsături de
caracter și temperamentale); teste de cunoștințe (utilizate de obicei în învățământ).
Structura probelor este extrem de variată : uneori se utilizează aparate, alteori diferite
materiale (cuburi, planșe, fotografii etc.); în multe cazuri se recurge doar la creion și
hârtie, ca la orice probă de control (se dau probleme aritmetice, se cer stabilirea de
asemănări, continuarea unor serii ș.a.m.d.). Printre testele de personalitate cele mai
răspândite sunt testele proiective, denumite astfel fiindcă au la bază în special feno-
menul de proiecție (ne identificăm cu o persoană și tindem să proiectăm asupra ei
felul nostru de a fi: așa cum facem la un spectacol când ne identificăm cu un
personaj anumit). Un asemenea test este și „Testul de apercepție tematică" (T.A.T.).
Se prezintă subiectului 20 de planșe în care se disting personaje aflate într-o situație
neclară. Se cere elaborarea unei povestiri în legătură cu fiecare imagine. Aceasta ne
poate da informații interesante asupra motivației, mentalității persoanei (vezi
Cristescu Miltred, 1972).
Astăzi se utilizează un mare număr de teste (aproape 10.000). Deși practica a
dovedit valoarea lor, ele au fost și sunt obiectul unor variate critici. Cercetările au
evidențiat avantajul folosirii de teste mai întâi în industrie. S-a demonstrat că, dacă
selecția muncitorilor se realizează și prin teste, scade fluctuația forței de muncă și
numărul accidentelor, în comparație cu situația când selecția se face fără teste. De
aceea, întreprinderile occidentale având cel puțin 1.000 de muncitori își organizează
și un laborator de psihologie.
La fel, studiile în care s-a urmărit, prin aplicarea testelor, evoluția tinerilor
orientați profesional – comparativ cu dirijarea lor fără asemenea probe – au arătat
rezultate evident mai bune.
Din practica examinărilor au fost culese numeroase cazuri dovedind necesitatea
recurgerii la teste. De exemplu, bine cunoscutul scriitor american Truman Capote
(autorul romanului Cu sânge rece) când avea 12 ani constituia o problemă pentru
profesorii săi. într-o zi. directorul școlii a venit la părinții elevului să-i roage să-și

42 PSIHOLOGIE GENERALĂ
înscrie copilul la o școală specială, el tiind debil mintal. Surprinși, aceștia și-au dus
băiatul la un institut de psihologie unde, după aplicarea unui test de inteligență, s-a
obținut diagnosticul „copil genial" ! ! Dar probabil că pe Truman Capote îl plictisea
școala. Viitorul a dovedit cu prisosință |ustețea diagnosticului psihologic.
Cu toate acestea, în 1936, comitetul central al partidului comunist al Uniunii
Sovietice a emis o decizie prin care erau condamnate pedologia („știința copilului")
și utilizarea testelor psihologice, considerate „unelte reacționare" în slujba imperi-
alismului. Documentul nu era lipsit de temei deoarece, în acea vreme, unii psihologi
americani, aplicând teste de inteligență unor copii de negri și unor copii de albi, au
tras concluzia că primii sunt mai puțin inteligenți. Alții au testat copii de muncitori –
paralel cu copii de intelectuali și industriași – constatând de asemenea că fiii de
muncitori sunt mai puțin dotați decât cei din păturile avute. Era firesc să asistăm la
un protest în rândul claselor dezavantajate. Psihologii amintiți făceau atunci o mare
confuzie între inteligență și cultură. în America anilor "30 masele puțin avute erau
dezavantajate cultural, ceea ce se reflecta în performanțele la teste. Dar (ceea ce se
nega atunci) orice rezultat la un test este influențat de experiență, de cultură.
Rămânerea în urmă din punct de vedere cultural se poate remedia relativ ușor, ceea
ce nu e posibil în cazul unei slabe dezvoltări aptitudinale.
în folosirea testelor se făceau și alte greșeli. Testele de aptitudini erau considerate
a discrimina numai o aptitudine (numai aceea perceptivă ori numai reprezentarea
spațială) care ar fi ereditară în întregime. Așadar, un diagnostic stabilit la 12 ani ar fi
fost valabil toată viața. Azi se știe: nivelul de inteligență constatat la acea vârstă se
poate schimba destul de mult în anii următori (exceptând cazurile de debilitate
mintală, având cauze de ordin neurologic), iar disocierea completă a funcțiilor în
cadrul unei probe este iluzorie. Apoi, s-a subestimat rolul motivației, deși ea influ-
ențează foarte mult performanțele, cât și faptul că cei mai buni sunt de obicei
dezavantajați de către teste (mai ales la cele de inteligență).
Psihologia contemporană este conștientă de limitele testelor. Un test nu are
precizia unui termometru: îl pui pacientului și dacă are 39° e sigur bolnav. Orice'
rezultat trebuie interpretat în funcție de modul în care s-a lucrat, de experiența
anterioară a subiectului, de starea lui de spirit etc. Deci testele nu pot fi concepute,
aplicate și interpretate decât de persoane cu pregătire specială. Fac o mare greșeală
cei care recomandă învățătorilor și profesorilor să aplice ei înșiși teste.
Folosite cu competență de specialiști, testele au avantajul că într-un timp relativ
scurt (de câteva ore) pot pune o persoană în situații foarte variate, în fața unor
probleme extrem de diferite. Dacă ar fi să ne bazăm numai pe observații, ar putea
trece luni de zile fără a găsi o situație concludentă într-o privință sau alta. Deci
testele dau un randament mare. Apoi ele permit o mai mare obiectivitate în apreciere
datorită standardizării. încât nu e surprinzătoare răspândirea lor în lume. Ele furni-
zează psihologului un instrument prețios. Ca instrument, nu putem spune despre un
test că este reacționar ori progresist; așa cum cu un bisturiu poți salva o viață, dar
poți și suprima una, la fel testele utilizate competent ne pot ajuta, dar folosite
mecanic creează mari posibilități de eroare. Să lăsăm deci testele în mâna celor
competenți.
Orice metodă, din cele studiate, rareori ne poate duce la concluzii certe, dacă e
utilizată fără nici o comparație. Aproape totdeauna e nevoie să facem apel la mai
multe metode din cele descrise, dacă nu chiar la toate. Ele se completează reciproc.

CAPITOLUL IV
BAZA FIZIOLOGICĂ A VIEȚII PSIHICE
1. Excitabilitatea
Viața presupune un permanent schimb de substanțe cu mediul ambiant, ea fiind
puternic influențată de condițiile externe. Chiar cele mai simple ființe, cele uni-
celulare, reacționează în raport cu unele modificări din ambianță. Această reacție este
consecința unei proprietăți specifice materiei vii: excitabilitatea. Excitabilitatea con-
stă într-o modificare internă ca răspuns la un stimul extern, ducând adesea și la o
reacție externă a celulei. Ea are însă un caracter selectiv. De pildă, floarea, soarelui
răspunde la lumină întorcându-se mereu după soare, dar ea nu este influențată de
undele hertziene, undele radio, cu lungime de undă mai mare decât aceea caracte-
ristică luminii solare.
Nici animalele unicelulare nu constituie corpuri simple: în interiorul lor găsim
tot felul de corpusculi, canalicule, vezicule, din activitatea lor combinată rezultând
toate funcțiile ce le găsim și la animalele superioare (asimilație-hrănire, oxigenare-respi-
rație, descompunerea și eliminarea unor substanțe-excreția etc). Se pune întrebarea
dacă există învățare la asemenea ființe.
Se citează această experiență: într-un bazin unde se află un protozoar, un pa-
rameci, se proiectează o lumină puternică, apoi se picură puțin acid care-l obligă pe
animal să se îndepărteze în grabă. Repetându-se de multe ori această succesiune, se
ajunge în situația când parameciul începe a se îndepărta, îndată ce apare lumina,
înainte de prezența acidului. Unii au contestat această experiență, dar oricum
animalele unicelulare se deplasează, vânează microbi și evită mediul acvatic nefa-
vorabil.
La ființele pluricelulare excitabilitatea crește. Ea există și la plante, deși mai
redusă decât la animale. Oricum, ele se orientează către lumină, rădăcina crește în
jos, iar unele, cum e mimoza senzitivă, capturează și devorează insectele care se
așază pe frunzele sale.
S-a constatat și prezența unor curenți electrici. Un psiholog american, efectuând
cercetări cu un aparat pentru măsurat prezența electricității ce poate apărea în mușchi,
deci care amplifică foarte mult intensitatea ei, a observat că atunci când rupe frunza
unei plante apar curenți electrici slabi în tulpina ei. Mai mult, a înregistrat curenți,
dintr-o plantă, când în aceeași cameră cineva rupea o frunză altei plante. Deci există
o comunicare între plantele apropiate, care nu pare să fie doar electrică (curenții
electrici fiind doar concomitenți), ci ar avea la bază o „bioenergie". în jurul acestei
noțiuni se fac azi multe speculații, fără o bază științifică. Rămân însă evidente
posibilitățile de comunicare la mică distanță, ceea ce denotă o excitabilitate mult mai
mare decât se presupunea.
Oricum, nu vom vorbi de senzații decât la animalele unde vom găsi organe
senzoriale bine organizate.

44 PSIHOLOGIE GENERALA
2. Evoluția sistemului nervos în dezvoltarea
speciilor animale
La animalele pluricelulare găsim începuturi de sistem nervos. Astfel, celenteratele
(meduza, hidra, coralii) au o plasă de celule nervoase: vorbim de sistem nervos
reticulat. La meduză găsim cea. 100.000 de neuroni. Conexiunile dintre celule nu
sunt continue: între un axon și o dendrită există un mic spațiu numit sinapsă;
legătura dintre cele două terminații este realizată printr-o substanță chimică, numită
mediator. Cu cât curentul nervos trece prin mai multe sinapse, cu atât intensitatea lui
scade. De aceea când o meduză este atinsă, ea se contractă puternic în locul respectiv,
dar mult mai puțin în regiunile mai îndepărtate ale corpului său. Celenteratele
reacționează la contact și la agenți chimici. Totuși, Ia unele meduze găsim o serie de
celule fotosensibile grupate, cărora li se spune „oceli" – germenii ochilor de la
animalele superioare. De asemenea, există și niște celule specializate (statocist)
asigurând poziția verticală față de sol. E prea puțin totuși pentru a vorbi de senzații.
La animalele superioare celenteratelor, celulele nervoase se aglomerează în gan-
glioni care se organizează formând un lanț de-a lungul corpului (așa e cazul la
viermi). Fiind mult solicitați, ganglionii din partea anterioară se dezvoltă mai mult,
devenind „ganglioni cerebroizi" (un creier foarte rudimentar). La viermi observăm
cazuri de habituare : în mod obișnuit o lumină puternică îi face să se ascundă în nisip
(unele specii). Dar dacă lumina se repetă mereu ei încetează de a se mai ascunde
(o formă de obișnuință).
La insecte găsim un număr mare de celule nervoase (cea. un milion), concentrate
în mari ganglioni cerebroizi. Ochii sunt compuși din mii de fețe; antenele sunt
organe de simț tactil și chimic. Pe toate părțile corpului găsim peri senzitivi. Unele
insecte au organe senzitive pe picioare, cu ajutorul cărora află gustul nectarului din
florile pe care se așază. La insecte putem să vorbim deci de senzații și încă de mai
multe feluri de senzații.
Evoluția sistemului nervos pe scara animală se produce în următoarele direcții:
a) Concentrarea celulelor nervoase în ganglioni care, pe de o parte, formează un
creier din ce în ce mai complex și, pe de alta, constituie un sistem tubular de-a
lungul corpului, care la vertebrate devine măduva spinării.
b) Celulele senzitive izolate se grupează în organe senzoriale din ce în ce mai
complexe.
c) Dezvoltarea organelor de simț se face de la tangoreceptori (cei care reacționează
numai printr-un contact direct: simțul de contact, durerea, temperatura, gustul)
la telereceptori (animalul sesizează semnale a căror sursă e îndepărtată : -mirosul,
văzul, auzul). Este evident avantajul telereceptorilor, pentru că pericolul este
sesizat de departe, din vreme; după cum și prada poate fi simțită de la distanță.
Atât fuga, cât și vânătoarea sunt favorizate.
Nevertebratele evoluează și ele destul de mult. Astfel, moluștele, mai ales cefalo-
podele (sepia, caracatița), ajung să aibă cea. 168 milioane de neuroni în creierul lor.
De aceea caracatița, de exemplu, poate fi dresată. La vertebrate găsim creierul foarte
dezvoltat, cu funcții specializate. La pești și batracieni el e mai puțin diferențiat. în
schimb, la păsări și mamifere ajunge la un grad de evoluție superioară care atinge
nivelul maximum la om.

BAZA FIZIOLOGICĂ A VIEȚI! PSIHICE
3. Apariția și evoluția speciei umane
Sunt peste 100 de ani de când Ch. Darwin a susținut înrudirea între om și
maimuțele antropoide, ceea ce a revoltat omenirea! Azi nici un om având cultură
științifică nu poate nega acest fapt. Ne-o dovedesc analogii evidente în ce privește
aspectul exterior, expresiile emoționale, mâna cu degetul opozabil și unele aspecte ale
comportamentului (vezi Jane von Lawick-Goodall, In umbra omului). Ele diferă mult
însă în ce privește greutatea creierului (sau mărimea cutiei craniene – vezi tabelul nr. 1).
Tabel nr. 1
denumirea mărimea capacitatea raportul
speciei corpului creierului creier/corp
gorila
urangutanul
cimpanzeul
omulmare (cea. 200 kg)
mijlociu
mai mic
mijlociu480 cm'
380 cm'
395 cm'
1500 cm'0,47%
0,50-0,60%
1,11-1,64%
2 22%
Apariția și dezvoltarea speciei umane se întinde pe o durată de peste 3 milioane de
ani. Găsirea de schelete fosile provenind de la o perioadă așa de veche e foarte
dificilă, ele fiind acoperite cu 25-50 rn de pământ. S-au găsit mai ales rămășițele de
calotă craniană, câte un dinte, un femur. Rareori s-au descoperit schelete mai com-
plete. De aceea, abia în secolul nostru s-au putut face descoperiri însemnate, fiind
nevoie de un mare progres al antropologiei și anatomiei comparate pentru a
recunoaște exact diferențele între un os de origine umană și cel al unei specii înrudite.
Cel mai îndepărtat strămoș, acel străbunic comun omului și maimuțelor
antropoide, face parte din ordinul primatelor, genul Dryopithecus care a trăit cu cea.
20 milioane de ani în urmă. între acesta și omul contemporan, primul hominid pare a
fi australopithecus (care a viețuit cu 2-3 milioane de ani în urmă). Sunt încă îndoieli
dacă acesta a fost un strămoș autentic al omului sau a fost un fel de văr îndepărtat.
Găsim însă la el caracteristici specifice umane: stațiunea verticală (dar nu perfectă,
stătea puțin înclinat), mersul biped și având antebrațul și oasele mîinii cu mare mobi-
litate (Olga Necrasov).
Australopitecul era mic de statură (120-140 cm) și cântărea cam 25 kg. Creierul
său avea cea. 508 cm3. El nu trăia în păduri, ci în regiuni cu vegetație ierboasă.
Probabil, din cauza schimbărilor climatice au dispărut multe păduri, primatele fiind
nevoite să trăiască în stepă, ceea ce impunea stațiunea bipedă pentru mărirea orizon-
tului perceput. Aici exista pericolul marilor carnivore, de aceea aceste ființe trăiau în
turme și se apărau cu bețe și pietre. Australopitecul trăia din culesul fructelor,
semințelor și din vânat. Se pare că nu cioplea unelte, dar folosea măciuci, formate
din femurul ierbivorelor mari (de mamut în special). Era omnivor. Hrănirea cu
proteine animale a favorizat dezvoltarea creierului. El trăia în turme, ceea ce implica
oarecare comunicare. Probabil poseda rudimente de limbaj.
Prima făptură care a fost neîndoielnic un hominid a fost homo erectus habilis, pe
care-1 găsim într-o perioadă cu 1.800.000 de ani (poate chiar 2 milioane de ani) în
urmă. A fost contemporan cu ultimii australopiteci (s-au găsit în același loc oase din
ambele specii, ceea ce a dus la formularea ipotezei că homo habilis s-ar fi hrănit cu
australopiteci, care erau mai puțin puternici). Homo erectus era mai mare : avea cea.
40 kg. Capacitatea sa craniană era de aproximativ 680 cm'. Folosea cu certitudine

46 PSIHOLOGIE GENERALA
unelte specifice culturii de prund : lovea pietre din prunciiș în așa fel încât ascuțea o
muchie. își forma un fel de colț mare care putea face răni largi în trupul unui animal,
omorât pentru hrană și blană (cu care se proteja împotriva frigului).
O altă etapă corespunde apariției pitecantropului (acum cea. 550.000 de ani – în
paleoliticul inferior). Avea capacitatea craniană de 860 cm'. Se; observă evoluții în ce
privește picioarele, mâna și dentiția (care evoluează mai repede decât creierul).
Cioplirea pietrei este mai intensă. Sunt cioplite ambele fețe ale pietrei. Găsim un
fel de „toporașe de mână", având muchii și vârf ascuțit. Vânătoarea se făcea în grup.
Se hăituiau animalele spre o prăpastie sau spre gropi mari săpate dinainte.
Cu 400.000 de ani în urmă și până pe la 120.000 de ani găsim sinantropid
(dezgropat în China). Avea un craniu de 1050 cm3. E prima dată când sunt dovezi
clare de folosire a focului, pe care nu știa să-1 producă, dar îl culegea din incendiile
provocate de trăznet și-1 păstra. Focul îi asigura căldură și o hrană mai ușor de
digerat.
Găsim acum mici amenajări ale peșterilor în care locuia (apare o vatră pentru
foc). Pe plajele marine apar așezări sezoniere (de vară) formate din colibe clădite din
oase de animale acoperite cu blănuri.
Un pas mare îl facem după sinantrop găsind omul din Ncanderthal (Germania). El
e prezent între 120.000-100.000 de ani înainte erei noastre și are o cutie craniană
apropiată de cea a omului contemporan (între 1300 și 1400 cm'). Erau făpturi mai
înalte (cea. 155 cm înălțime) și foarte robuste. în raport cu omul de azi, avea fruntea
mai teșită, masivul facial voluminos și pregnant (mandibule masive, falcă puternică și
proeminentă), dinți voluminoși. Picioarele erau relativ scurte și stătea puțin îndoit în
poziția verticală. Degetul mare de la picior era mai îndepărtat de celelalte, dar nu era
opozabil. Mâna sa era similară celei aparținând omului de azi, dreapta fiind mai
puternică.
Confecționa instrumente variate, realizate din așchii mari, subțiate mai mult decât
toporașul sinantropului. Ele aveau forma cuțitului sau a vârfului de lance. Apar și
unelte compuse din piatră cioplită înmănușată în lemn. începe să producă singur'
focul prin frecare sau scăpărare, folosind iarbă uscată. Grotele sunt amenajate. Găsim
și grupuri mari de locuințe în aer liber (pe suprafețe ajungând la zeci de ha), pe care
le-au părăsit în timpul glaciațiunilor. Acum apar primele morminte. Corpul
defunctului era protejat de o lespede de piairă ori un omoplat de mamut. Lângă el se
puneau obiecte – în special unelte.
în sfârșit, o dată cu paleoliticul superior, acum 35.000 de ani, găsim omul de azi
Homo sapiens : cel mai vechi exemplar a fost găsit la Cro-Magnon. La acesta nu se
mai găsesc deosebiri structurale față de omul contemporan. Capacitatea sa craniană
era de 1500 cm'. Era puternic, având o talie de 1,80 m. La primii oameni nu se
găseau deosebiri regionale. La cei mai apropiați de zilele noastre s-au găsit diferențe
caracteristice raselor cunoscute azi.
Uneltele erau tot din piatră cioplită, dar aveau conturul bine modelat, cu o serie
de detalii, ducând la o mare varietate de forme funcționale (lame diferite, vârfuri cu
particularități deosebite). Găsim multe unelte compuse: lănci de lemn cu vârf de
piatră ori os. Se începe și prelucrarea osului care e modelat fin, lustruit. Sunt
confecționate ace de os cu ureche pentru cusutul pieilor, cârlige de undiță. Unele
unelte sunt adevărate opere de artă.
Acum apare creația artistică. Oamenii se împodobeau cu coliere și brățări; își
vopseau pielea cu ocru. S-au descoperit primele picturi realizate pe pereții peșterilor,
cât și mici statuete. Pictura, făcută cu intenții magice, înfățișa mai ales animale: pe

BAZA FIZIOLOGICĂ A VIEȚII PSIHICE 47
ele sau în jurul lor vedem conturul unor mâini; se spera astfel un succes facil în
vânătoare. în pictură apar rareori oamenii, dar când aceasta se întâmplă, sunt de
preferință femei.
Sensul magic al picturilor este o indicație a apariției primelor forme ale religiei.
Deci nu mai sunt deosebiri esențiale in raport cu omul contemporan.
4. Caracteristici anatomice și fiziologice
ale creierului uman
A. Desigur, omul nu este făptura cu cel mai mare creier, fiindcă mărimea acestuia
depinde de mărimea corpului: creierul balenei are 7 kg. Un mai bun indicator este
raportul dintre creier și greutatea corpului. La om este 1/45, ceea ce este un raport
foarte mare. Totuși șoarecele are 1/23. înseamnă că șoarecele este mai inteligent?
Nu. La animalele de mici dimensiuni, relația este alta.
Mai edificator este raportul dintre creier și măduva spinării. La om are valoarea
50, la câini și pisici este de 3-4, la cal 2,5, la iepure 2.
Superioritatea față de alte mamifere se vădește și în următoarele privințe : emisfe-
rele cerebrale sunt mai mari în raport cu restul encefalului; lobul frontal este mai
mare; scoarța cerebrală este extrem de dezvoltată (conține cea. 16 miliarde de
neuroni), cu o imensă cantitate de fibre de asociație ; o mare complexitate și varietate
a diverselor regiuni ale creierului (peste 200 de câmpuri corticale – pe când la
cimpanzeu nu găsim decât 45); se remarcă o circumvoluțiune parietală inferioară a
cărei suprafață este de 10 ori mai mare față de zona corespunzătoare a cimpanzeului
(pe când scoarța, în ansamblu, e numai de 3 ori mai dezvoltată). Toate acestea
explică posibilitatea unei vieți psihice de mare complexitate.
B. Elementele, „cărămizile" sistemului nervos sunt celulele nervoase, neuronii.
Mărimea lor variază de la 9 la 150 de microni. Au două feluri de terminații:
dendritele prin care vine excitația Ia celulă și un axon prin care pleacă excitația din
celulă. Neuronii sunt legați între ei, formând o rețea de enormă complexitate. Axonii
unor celule intră în legătură cu dendritele ori corpul altor celule. O celulă nervoasă
intră în contact cu sute de alte celule nervoase. în cazul neuronilor de asociație, unul
singur poate realiza până la 10.000 de puncte de contact. Trebuie să precizăm însă că
niciodată nu se realizează o lipire a unui axon de o dendrită ori de corpul altei
celule: totdeauna rămâne o foarte mică distanță, spațiu denumit sinapsă. Cum am
menționat mai sus, prin sinapsă legătura între terminațiile nervoase se stabilește pe
cale chimică. Influxul nervos se propagă de-a lungul neuronilor cu o viteză maximă
de 10 m/sec. Datorită numeroaselor puncte de contact, celula nervoasă constituie un
element de mare complexitate (vezi V. Mare, 1991, p. 51). Ea nu seamănă cu un
simplu tranzistor, ci este un excelent microprocesor. încât dacă am continua analogia,
cortexul ar fi un computer cu cea. 16 miliarde de microprocesoare cuplate prin
trilioane de legături. Neuronii sunt susținuți de alte celule care '.i hrănesc, alcătuind
„nevroglia". Există ipoteza potrivit căreia rolul acestora ar fi mai important, dar nu
există încă dovezi clare în această privință.
C. Să ne reamintim acum principalele părți ale sistemului nervos central cu
funcțiile lor cele mai importante.
a) Măduva spinării (aflată în coloana vertebrală) conține centrii reflexelor necon-
diționate și este calea prin care trec fibrele senzitive ce duc la creier, ca și acelea
motorii care coboară de la el, aducând la periferie comenzile sale.

48 PSIHOLOGIE GENERALĂ
b) Mielencefalul (bulbul rahidian ori „măduva prelungită") cuprinde centrii vitali
comandând respirația, digestia, ca și unele reflexe de apărare. Bulbul influențează
și bătăile inimii, accelerându-le sau rărindu-le. Dar bătăile inimii sunt comandate
de propriii ei centri nervoși.
c) Metencefalul (creierul posterior) – căruia i se spune și creierul mic – reglează
echilibrul corpului, tonusul muscular, influențând și realizarea precisă a mișcărilor
fine.
d) Mezencefalul (creierul mijlociu) constituit din pedunculii cerebrali (a căror funcție
constă în asigurarea tonusului muscular inclusiv reglarea mișcărilor) și tuberculii
cvadrigemeni. Aceștia din urmă asigură reflexele legate de auz și cele implicate în
mișcările ochilor.
e) Diencefalul (creierul intermediar). Acesta se compune din talamus ce constituie
un centru intermediar, o ultimă stație a sensibilității înainte de a se proiecta pe
cortex. A doua parte a diencefalului o constituie hipotalamusul, cel mai important
coordonator și regulator al funcțiilor organelor interne. El intervine în termore-
glarea corpului, în metabolismul apei, în metabolismul glucidelor, influențând și
activitatea sexuală. Are rol în declanșarea expresiilor emoționale (frica, furia ș.a.). în
hipotalamus s-a găsit un centru care, excitat, produce puternice senzații de plăcere.
Unui șoarece i s-a introdus un microelectrod în acest centru, electrod pus în
legătură cu o pilă și o mică pedală. Când șoarecele apăsa pe acea pedală se
declanșa un curent electric slab, excitând centrul amintit. S-a observat că șoarecele
apăsa mereu pe această pedală până ajungea la extenuare. în apropierea „centrului
plăcerii" se află și centrul opus; acesta, când este excitat, provoacă dureri foarte
mari. Hipotalamusul are sub control și glanda hipofiză cu rol conducător în
sistemul endocrin.
în planșeul trunchiului cerebral (cuprinzând mielencefalul, metencefalul și
mezencefalul) se află un fel de plasă cu celule mici, numită formația reticulată,
având funcția de stimulare, activare a cortexului, declanșând trezirea și starea de
vigilență.
De asemenea, să amintim și de sistemul limbic aflat în jurul pedunculilor cerebrali
cu rol notabil în reglarea expresiilor emoționale.
f) Partea cea mai importantă a creierului o constituie telencefalul – emisferele
cerebrale (incluzând și corpii striați) a căror activitate face posibil psihicul conștient.
Cele două emisfere cerebrale sunt separate printr-o fisură longitudinală, iar fiecare
din ele are șanțuri profunde (numite scizuri) care le împarte în patru lobi principali:
lobul frontal, cel temporal, lobul occipital și lobul parietal.
Suprafața creierului, de culoare cenușie, constă dintr-un strat de neuroni cu o
grosime de 3 mm, numit și cortex. Propriu-zis, cortexul e format din 6 straturi de
celule nervoase, totalizând cea. 16 miliarde de neuroni susținuți de cea. 100 de
miliarde de celule mai mici formând nevroglia. între neuronii din cortex, între ei și
cei din celelalte porțiuni ale creierului există un număr imens de dendrite și axoni
formând masiva masă albă a creierului mare.
Datorită numeroaselor circumvoluțiuni, suprafața creierului e mare: 2500 cm2.
Cortexul este puternic vascularizat. Vasele capilare purtătoare de oxigen și glucoza
formează o vastă rețea. Dacă ar putea fi puse cap la cap, ar realiza un vas lung de
1200 km! Cât privește lungimea fibrelor nervoase din sistemul nervos central, puse
cap la cap, ele ar forma un fir de 5 milioane de km.
Așa cum a stabilit J. Eccles (neurobiolog), în cortex neuronii sunt așezați în
coloane verticale ce se termină la suprafață. Diametrul lor este între 0,1 mm și

BAZA FIZIOLOGICA A VIEȚI) PSIHICE 49
0,5 mm, iar înălțimea de 3 mm. Fiecare modul e compus din numeroși neuroni,
îndeplinind aceeași funcțiune (sunt până la 10.000 neuroni într-un modul). în total,
cortexul ar avea până la 2 milioane de moduli între care se află un enorm număr de
conexiuni. în ansamblu, cortexul îndeplinește 4 funcții: senzirivă, motorie, psihică și
vegetativă.
1) Funcția senzitivă. Fibrele aferente de la organele senzoriale, după ce trec prin
talamus, se proiectează în diferite porțiuni ale cortexului: cele optice în occipital,
cele auditive în temporal, cele din piele (tactile, termice, dureroase) într-o margine
a scizurii lui Rolando, în circumvoluțiunea centrală posterioară (marginea anteri-
oară a lobilor parietali). Datorită inversării fibrelor senzitive, cele provenind din
partea dreaptă a corpului se termină în emisfera stângă și invers, cele din partea
stângă în emisfera dreaptă. în zona de proiecție, pielea este reprezentată punct cu
punct, dar suprafața e proporțională cu sensibilitatea regiunii respective: găsim
pe scoarță o porțiune relativ mare pentru gură, limbă și mână, dar una foarte mică
pentru spinare. Excitarea acestor zone de proiecție nu produce imagini, ci ele-
mente izolate (excitarea unor puncte din occipital cauzează vederea unor puncte
luminoase ori cel mult linii, mici triunghiuri). Imaginile presupun solicitarea unor
regiuni mai îndepărtate, care nu răspund însă ușor la excitații izolate (sunt regiuni
„neutre").
2) Funcția motorie. Centrii care comandă mișcările involuntare formează sistemul
extrapiramidal, implicând cerebelul și ganglionii bazali. Sistemul piramidal
reglează mișcările voluntare, iar centrii se află în zona circumvoluțiunii centrale
anterioare (în fața zonei tactile). Și aici reprezentarea corticală e proporțională cu
utilizarea mușchilor respectivi (mari suprafețe pentru gură, limbă și mână, mici –
pentru spinare).
3) Funcția psihică este asigurată de neuronii de asociație, aflați între zonele de
proiecție, neuroni care leagă zontle senzoriale de cele declanșând mișcările, cât și
nivelul cortexului cu cel al zonelor subcortica'e. Aceste zone permit formarea
reflexelor condiționate, învățarea, memoria, percepția, gândirea ș.a. Centrii mo-
tori ai vorbirii se află în lobul frontal, cei care asigură înțelegerea cuvintelor în
temporal, iar înțelegerea scrisului într-o zonă parietală inferioară.
4) Funcția vegetativă este reglară de centrii aflați în lobul frontal, care influențează
sistemul simpatic și parasimpatic, deci, indirect, activitatea organelor interne.
Cu privire la funcțiile emisferelor cerebrale există încă din secolul trecut o
confruntare între două poziții: antilocalizaționiștii și localizaționiștii.
Antilocalizaiioniști au fost în secolul trecut P. Flourens și Goltz. Și în secohr
nostru, K. Lashley a susținut o asemenea poziție : nu se pot localiza funcțiile psihice,
învățarea nu depinde de zone precise, ci de ansamblul scoarței. Tulburările produ.-e
prin lezarea cortexului n-ar depinde de local leziunii, ci de cantitatea de scoarță
cerebrală scoasă din uz.
Localizaționismul extrem îl găsim (la începutul secolului trecut) la F. Gali, după
care fiecărei aptitudini îi corespunde o porțiune precisă din cortex, care se dezvoltă
când aptitudinea e superioară și apare ca o umflătură pe craniu (de unde expresia
„are bosa marematică" sau „bosa poeziei" – de la cuvântul „bosse" din franceză). Cu
toată vâlva pe care a făcut-o Gali, cu știința sa numită „frenologie". s-a putui
evidenția repede lipsa oricărui temei.

50 PSIHOLOGIE GENERALA
Noi am văzut însă că s-au identificat zone precise de proiecție, dar ele se referă
numai la senzații izolate și nu la funcțiile de sinteză, ceea ce a permis lui Lashley să
adopte poziția amintită mai sus. însă iată, în secolul nostru, după cel de al doilea
război mondial, chirurgul canadian Wilder Penfield efectuând operații pe creier, a
găsit unele zone în lobul temporal, care – excitate ușor – provoacă pacientului amintiri
demult uitate și care se succed aidoma unui film (după V. Voiculescu, M. Steriade,
pp. 162-163). De unde Penfield a susținut existența unei localizări a memoriei în
lobul temporal. Concepția sa a fost combătută, fiindcă asemenea mărturii au fost
obținute numai în cazul special al bolnavilor de epilepsie.
Controversa de mai sus este soluționată azi prin concepția unei localizări di-
namice. O experiență efectuată de M. Kennard și W. McCulloch pe o maimuță este
edificatoare. Ei au extirpat ariile motorii corticale la acea maimuță, ceea ce a dus la
paralizii extinse. Treptat, s-a constatat o revenire. După 2 ani, restabilirea era evi-
dentă. Operând din nou maimuța, proiecțiile nervilor motorii se găseau acum înapoia
vechilor arii extirpate. Deci se realizase o compensație. Și alte experiențe au arătat
că, după distrugerea unor centri, apar un timp tulburări care, în multe cazuri, dispar
datorită prelucrării funcțiilor de către alte regiuni.
Așadar, funcțiile complexe au la bază interrelațiile mai multor structuri ce se
dezvoltă în cursul existenței individului. Există focare principale pentru unele funcții,
dar sunt și alte arii de pe cortex în legătură cu acele focare care, la nevoie, pot
dobândi același rol.
Există azi tendința de a descrie activitatea creierului nu pe zone strict delimitate,
ci ținându-se cont de integrarea excitațiilor pe niveluri (de la mielencefal în sus) și
ramificate (pe orizontală) rezultând constelații de centri. Astfel, se disting 3 blocuri
funcționale fundamentale (Mare, V., pp. 61-62).
1) Blocul reglării tonusului scoarței cerebrale. E vorba de trezirea din somn, acti-
vizarea scoarței, atenția, vigilența și procesul invers – adormirea. în această
activitate sunt implicate diencefalul, sistemul limbic și formația reticulată.
2) Blocul cu funcția de a primi, stoca și prelucra informația din mediul extern (și
intern). Aici contribuie cea mai mare parte a emisferelor : lobii occipitali, tempo-
rali și parietali. Pe lângă zonele de proiecție senzorială găsim mari porțiuni cu
funcții de integrare. Foarte importantă pare a fi o zonă de intersecție (terțiară)
între sectoarele optic, auditiv și tactil, și anume circumvoluțiunea parietală in-
ferioară, considerată specific umană. La om ea este mult mai dezvoltată în
comparație cu celelalte regiuni ale creierului (față de cimpanzeu) și se maturizează
târziu în dezvoltarea creierului infantil. Se consideră că joacă un rol esențial nu
numai în sinteza informației senzoriale, ci și în realizarea proceselor simbolice, a
structurilor gramaticale și logice, permițând desfășurarea gândirii abstracte.
3) Blocul cu funcții de programare, planificare a activității. E constituit de lobii
frontali care permit confruntarea efectului acțiunilor, cu intențiile și proiectele
inițiale, reglarea și controlul tuturor funcțiilor psihice. Leziunile lobilor frontali
nu par a diminua capacitățile intelectuale, dar omul devine neajutorat (îi scade
capacitatea de inițiativă) și iresponsabil (îi dispare simțul de răspundere). Asistăm
la o infantilizare a individului.
Astfel se prezintă lucrurile în ce privește activitatea sistemului nervos central.

BAZA FIZIOLOGICA A VIEȚII PSIHICE 51
5. Reglarea activității organelor interne și
rolul glandelor endocrine
A. în afara sistemului nervos central acționează sistemul nervos vegetativ, care
dirijează direct funcționarea organelor interne. Este format dintr-un lanț ganglionar
situat de o parte și de alta a șirei spinării. Acești ganglioni nu primesc fibre senzo-
riale ; sunt legați direct de măduva spinării și de organele interne.
Există două sisteme: a) sistemul nervos simpatic ce stimulează activitatea orga-
nelor interne și b) sistemul nervos parasimpatic care are, în special, un rol inhibitor
asupra acelorași organe.
Sistemul nervos vegetativ își are centrii in măduva spinării, controlată la rândul ei
de către hipotalamus și, prin acesta, chiar de centrii corticali. De aceea supărările,
stresul îndelung duc la tulburări și boli organice cum sunt ulcerul, tensiunea arterială,
diabetul ș.a.
B. Glandele endocrine au și ele un rol în relație cu activitatea psihică. Funcția lor
e dependentă de sistemul nervos, în special de hipotalamus, care acționează asupra
hipofizei. Aceasta este o glandă cu rol conducător, furnizând hormoni ce stimulează
activitatea celorlalte glande, reglându-le astfel propriile lor secreții.
Câteva din glandele endocrine au o înrâurire notabilă asupra vieții psihice și
anume:
a) tiroida – prin hipersecreție cauzează nervozitate, tremurături – prin hiposecreție
duce la apatie și chiar cretinism (cazul apariției gușei endemice, cauzată de lipsa
iodului).
b) suprarenalele: miezul lor produce un hormon medulosuprarenal – și anume
adrenalina. Aceasta accelerează bătăile inimii, intensifică respirația și metabo-
lismul în general; totodată, apare o vasoconstricție periferică și o vasodilatație
coronariană; este o pregătire pentru efort, pentru luptă (prezentă în cazul unei
emoții puternice). Partea exterioară secretă un hormon corticosuprarenal, impor-
tant pentru sporirea resurselor energetice ale organismului. Deficitul acestuia
creează o stare de oboseală, epuizare, astenie. Totodată, el influențează și com-
portamentul sexual.
c) glandele endocrine sexuale au un rol însemnat în apariția caracteristicilor sexuale
secundare și a instinctului sexual. Datorită lor, bărbatul are un comportament mai
energic, mai ferm, mai combativ decât femeia. Desigur, această influență nu este
exclusivă: cunoaștem și bărbați molatici, supuși. Nici o caracteristică psihică nu
depinde numai de un singur factor, deși în unele cazuri rolul structurii organis-
mului poate fi hotărâtor.

CAPITOLUL V
EVOLUȚIA PSIHICULUI
Este foarte greu să stabilim anumite etape în dezvoltarea filogenetică a psihicului,
deși este cunoscută evoluția speciilor. A.N. Leontiev a încercat să schițeze o schemă
a formării psihicului, distingând 4 mari faze: a) stadiul psihicului senzorial ele-
mentar ; b) stadiul psihicului perceptiv ; c) stadiu! intelectului; d) stadiul psihicului
conștient. Dezavantajul acestei clasificări este acela de a include în prima etapă
imensa majoritate a speciilor, fiindcă stadiul perceptiv începe abia o dată cu păsările
și mamiferele. Or, între o albină și o râmă, diferența de comportament este foarte
mare. Deocamdată, neavând ceva mai bun, ne vom servi de punctul de vedere al lui
Leontiev.
1. Stadiul psihicului senzorial
Stadiul psihicului senzorial elementar se caracterizează prin aceea că animalul
reacționează în raport cu o proprietate din mediul ambiant, însușire caracteristică
unui obiect sau fenomen importante pentru el. De pildă, păianjenul nu reacționează
în mod deosebit, dacă un obiect îi atinge plasa, dar dacă o atingem cu un diapazon
care vibrează, el se repede asupra lui căutând să-1 înșface, ca și cum ar fi o muscă.
Deci vibrația pânzei este semnalul declanșator al acțiunii.
A. în acest stadiu predomină reacțiile înnăscute iar. experiența individuală joacă
un rol mult mai mic decât la speciile mai evoluate. Acum predomină tropismele și
instinctele.
Tropismele au fost studiate mult de americanul J. Loeb. E vorba de mișcări
simple ale plantelor și ale unor animale inferioare, cărora Loeb le-a dat o explicație
mecanicistă, considerându-le rezultatul unor fenomene pur fizico-chimice. La plante
găsim fototropism (întoarcerea plantelor spre sursa de lumină solară) și geotropism
(creșterea rădăcinilor în jos). La animale sunt evidente geotropismele, în cazul unor
omizi (care se deplasează totdeauna vertical pe pomi), și fototropismele la fluturi,
puternic atrași de o lumină strălucitoare, noaptea. După Loeb dacă lumina este în
stânga fluturelui, ea acționează asupra retinei care declanșează automat mușchii ce-1
îndreaptă spre stânga, dacă a zburat prea mult spre stânga, lumina din partea dreaptă
a retinei pune în mișcare mușchii din partea opusă ș.a.m.d. Acest mecanicism nu
explică însă o serie de fapte : fluturii nu se lipesc de felinar, ci se învârt în jurul lui,
iar dacă se află la mijloc între 2 felinare nu zboară între ele, ci se dirijează numai
către unul.
Apoi experiențele făcute cu un mic animal de apă – Dafnia – sunt edificatoare.
Introdus într-un acvariu și într-un tub îndoit, Dafnia se orientează spre lumină, dar
acolo fiind astupat tubul, se întoarce, merge în sens invers luminii și astfel poate
scăpa. Acest mers este împotriva tropismului, ce se dovedește a nu fi un act mecanic.
Mai exisiă și acte de memorie organică. E vorba de anumite ritmuri vitale. în
plajele ce mărginesc oceanul găsim niște viermi care ies din nisip când se produce
refluxul și intră în nisip atunci când vine fluxul. Puși într-un acvariu ei continuă
multă vreme mișcările lor periodice, deși acum și-au pierdut orice sens.

EVOLUȚIA PSIHICULUI 53
Apoi sunt reflexele absolute, legături constante între anumiți stimuli și anumite
reacții. Dar ceea ce caracterizează speciile mai evoluate sunt acele acte foarte
complexe numite instincte. Ele sunt foarte bine dezvoltate la insecte, dar le întâlnim
și la vertebrate, după cum (într-o formă mai puțin conturată) ele sunt prezente și în
viața omului.
B. Un instinct este un sistem de tendințe și acțiuni, identic la toți indivizii dintr-o
specie, care se manifestă în mod spontan și într-un grad de perfecțiune destul de
mare. Asupra acestui mod de reacție, acțiunea mediului nu are decât o influență
minimă, deoarece își are originea într-un mecanism gata elaborat, transmis prin
ereditate.
Prin tendință înțelegem o pornire, un început de mișcare (mișcarea poate să nu fie
vizibilă, să fie doar schițată printr-o creștere a tensiunii musculare).
Cele mai spectaculoase instincte le găsim Ia furnici și albine. Dar ele apar cu
claritate și la păsări: clădirea cuibului, migrația ș.a. La mamifere sunt foarte vizibile
instinctele sexuale și cele materne.
Un savant francez, J. Fabre (1823-1915), în lucrarea sa Amintiri entomologice și-a
exprimat admirația față de instincte, reliefând două aspecte :
a) Perfecțiunea instinctului. De exemplu, viespea cu aripi galbene (numită sphex)
caută un greier, îl răstoarnă pe spate și îi aplică 3 împunsături exact în ganglionii
nervoși ce comandă picioarele, paralizându-1. Apoi îl trage de antene până în fața
„vizuinii" sale (o gaură în pământ), inspectează vizuina și împinge apoi greierul
în ea. Pe trupul greierului paralizat își depune ouăle. în acest fel larvele vor putea
consuma o hrană vie. proaspătă. Fabre subliniază precizia tuturor actelor.
b) Al doilea aspect îl constituie finalitatea actelor. Totul se subordonează perfect
scopului. La viespe, asigurarea hranei corespunzătoare urmașilor, la albine,
păstrarea mierii pentru a avea hrană iarna ș.a.
Se explică avântul explicațiilor idealiste, în special cele deiste: înțelepciunea lui
Dumnezeu care prevede totul, care a asigurat o ordine prestabilită etc. H. Bergson
vorbește despre instinct ca manifestare a „elanului vital", tendință de organizare a
materiei.
Oamenii de știință însă au infirmat, în parte, constatările lui Fabre. Observându-se
diferite situații, s-a constatat că uneori viespea nu are succes: greierul fuge și scapă;
alții observă cum viespea are ezitări, face tatonări și înțeapă greierul în alte locuri,
nu în ganglioni (ceea ce n-are mare importanță, fiindcă veninul difuzează în corp și
tot apare paralizia); alteori greierul paralizează doar parțial sau, dimpotrivă, e
omorât – dar larvele îl consumă și așa.
Mai mult, printre strămoșii acestei viespi se observă multe variații: unii depun
ouăle pe prada vie, dar alții adună insecte moarte ; în alte cazuri lovesc prada în tot
felul și o paralizează imperfect etc. Perfecțiunea instinctului și invariabilitatea sa sunt
relative. Astfel, păianjenii nu-și construiesc pânza exact în același mod: unii fac o
pânză verticală, alții orizontală, alții nu fac deloc pânză. Chiar aceeași varietate se
comportă diferit când se află în regiuni mult deosebite, ba chiar când se află în
aceeași regiune. De altfel, totdeauna păianjenul își adaptează pânza specificului
locului unde se află. Celulele stupului construit de albine se deosebesc mult, unele
sunt foarte imperfecte. Nu sunt nici două furnicare construite exact la fel. în mod
evident, există o variabilitate și în actele instinctive.
Și în ce privește finalitatea este posibilă o discuție. Desigur, comportamentul
instinctiv e util individului și speciei, altfel nu s-ar fi păstrat, indivizii dispărând. Cu

54 PSIHOLOGIE GENERALĂ
toate acestea, se poate observa uneori o pervertire a instinctului, apariția unuia cu
efecte negative. Sunt cazuri, printre insecte, când masculii își vânează și consumă
propria lor progenitură. Unele furnici își omoară regina și hrănesc cu grijă o femelă
străină sau un parazit care le devorează larvele. în ambele cazuri, furnicarul este
condamnat la dispariție.
Așadar, acțiunea instinctelor nu e nici pe departe desăvârșită, ea fiind un rezultat
al evoluției speciilor.
C. Ce sunt în esență instinctele? I.P. Pavlov nu făcea o diferență între reflexe și
instincte. Pare a fi doar o chestiune de complexitate. Ca și reflexul, instinctul este
declanșat de anumiți excitanți, externi sau interni. Este o sensibilizare față de un
stimul precis. K. Lorenz a arătat că, la unele animale, la păsări și chiar la unele
mamifere, apare reacția de urmărire, de atașament față de orice obiect mai mare care
se mișcă în preajma lor, în primele ore după ieșirea din ou (sau după naștere).
Fenomenul numit imprinting (imprimare) a fost observat la puii de rață sau de găină
ce s-au atașat de o cutie pusă în mișcare în apropierea lor (S.A. Barnett,
pp. 223-224). La fel s-a putut observa cazul unui mânz care nu putea fi despărțit
de… un automobil! Iată exemple în care excitantul declanșator este simplu, nu e
vorba de o formă anumită ori de o culoare specifică (cum este cazul în alte instincte),
însă un instinct presupune deseori o succesiune de acte foarte complexe. E cazul
albinelor care, potrivit cercetărilor lui K. von Frisch, atunci când descoperă o zonă
cu flori pline de nectar, se întorc la stup și efectuează un dans ale cărui viteză și
înclinație exprimă distanța și direcția unde se află plantele respective (M. Beniuc,
1970). în acest fel, lucrătoarele zboară în direcția indicată – ele „înțeleg" acest
limbaj instinctiv. Nu e vorba de „raționament", ci de reacții reflexe la anumite
caracteristici ale zborului unei lucrătoare.
Se poate afirma că instinctul constă într-o succesiune de reflexe, în care o acțiune
pune animalul într-o situație ce declanșează actul următor. In cazul viespii sphex,
vederea greierului declanșează atacarea și răsturnarea lui, agitația acestuia, răsturnat
fiind, o stimulează la împungerea lui ș.a.m.d. Dacă modificăm o verigă, viespea
devine dezorientată: când, după răsturnarea greierului îi tăiem antenele, viespea nu
știe ce să facă și-1 abandonează (nu îl trage de un picior similar antenei).
De asemenea, o altă specie de viespe își clădește o celulă în care depozitează
nectar, iar când celula s-a completat, atunci o închide, acoperă intrarea. Dacă
spargem celula în așa fel încât nectarul se scurge ușor, insecta o va umple la nesfârșit,
fără a sesiza neregula.
Această fixitate a instinctului îl face să fie deosebit de actele învățate, inteligente.
Instinctul s-ar caracteriza ca un act înnăscut, predeterminat, mecanic, fix, rigid, pe
când actele inteligente, dimpotrivă, ar fi dobândite în cursul existenței, plastice,
adaptate condițiilor variabile ale mediului. Această opoziție este valabilă numai în
linii mari. Cum am învățat și mai sus, există și în ce privește instinctul o oarecare
variabilitate. Să cităm alte câteva fapte.
De pildă, viespea sphex ajungând cu greierul paralizat în fața vizuinii, îl lasă la
intrare, intră în adăpostul pregătit, iar după ce constată că totul este neschimbat, se
întoarce și introduce prada înăuntru. Dacă, pe când ea se află în vizuină, noi târâm
greierul mai departe, viespea îl caută. îl trage în fața adăpostului și iar se duce să-și
facă inspecția; acest act mecanic se poate repeta și de 40 de ori la rând ! Pe de altă
parte. în alte regiuni, au fost observate viespi sphex care, după 3-4 repetări mecanice
ale inspecției, renunță la ea și introduc imediat greierul în locul de mult pregătit.

EVOLUȚIA PSIHICULUI 55
Există o adaptare a instinctului în funcție de condițiile de mediu. Un stup de
albine mutat la ecuator, unde nu este iarnă, încetează după câteva generații să mai
adune miere. O pasăre captivă, chiar dacă are la îndemână tot ce-i trebuie pentru a-și
clădi un cuib, totuși nu construiește nimic. Un pui de câine crescut de la naștere pe o
podea de ciment, după ce face mereu încercări de a scurma (pentru a-și ascunde
surplusul de hrană), de la o vreme renunță și instinctul acesta nu mai apare, chiar
dacă este eliberat într-o curte cu pământ moale.
De asemenea, cântecul păsărilor nu e decât parțial înnăscut: lungimea cântecului,
numărul de note este același cu cel al cântecului părinților, dar melodia este în
funcție de un model care poate fi cu totul altul când pasărea a crescut printre alte
specii.
De altfel, la speciile superioare, instinctul se perfecționează prin exercițiu: e
vorba de „jocul" puilor de pisică ori de câine, prin care indivizii își exersează iuțeala,
agerimea. '
Așadar, nu se poate face o opoziție prea netă între comportamentul instinctiv și
cel învățat, mai ales în cazul speciilor evoluate. La acestea, învățarea ocupă un loc
din ce în ce mai important și de aceea copilăria e din ce în ce mai lungă (cea mai
lungă e la cimpanzeu și, desigur, la om). De altfel, omul are puține instincte și apar
doar sub forma unor tendințe : tendințe de apărare (fuga la un zgomot puternic, la un
cutremur), tendințe sexuale (care se mărginesc Ia actul în sine și nu determină nici
măcar natura partenerului), iar tendințele materne (foarte puternice la animale) pot
lipsi. Oricum, o cercetătoare (Margaret Mead), vizitând o insulă din Polinezia, a
întâlnit o populație primitivă unde relațiile sociale erau diferite de cele europene:
femeile mergeau la vânătoare, la pescuit, iar bărbații se ocupau de gospodărie și de
copii. Dându-le copiilor de acolo diferite jucării, s-a observat că băieții au arătat
interes păpușilor, pe când fetele au preferat armele sau uneltele în miniatură. Deci
nici preferința pentru păpuși nu este legată de un instinct, ci este efectul modelului
social.
Cum s-au format instinctele – aceasta este o problemă extrem de complicată.
Lamark susținea ereditatea însușirilor dobândite. în spiritul acestei concepții, deprin-
derile consolidate mereu ar fi putut deveni treptat ereditare, s-ar fi transformat în
instincte după un mare număr de generații. S-a făcut chiar un experiment în acest
sens. McDougall, la începutul acestui secol, a urmărit câte erori face o pereche de
șobolani până învață un anume labirint. A înregistrat 144 greșeli. Apoi acești șobolani
au fost hrăniți numai în cadrul acelui labirint pe care trebuiau să-1 străbată mereu. La
fel a procedat cu puii și cu nepoții lor. După câteva zeci de generații (experimentul a
durat aproape 20 de ani) ultima pereche a învățat prima oară labirintul făcând doar 9
greșeli confirmând, aparent, teza lui Lamark. Numai că un alt psiholog a crescut o
familie de șobolani în aceleași condiți cu cei ai lui McDougall, dar fără a utiliza deloc
labirintul; și totuși, după 50 de generații ultima pereche a învățat labirintul tot așa
ușor. încât alții au fost factorii care au dus la o creștere a inteligenței acelor animale.
De altfel, cercetările biologilor au infirmat mereu punctul de vedere al lui
Lamark. Experiența, se pare, nu poate influența direct zestrea ereditară. Azi specia-
liștii susțin că modificarea eredității se face numai prin mutații cu totul întâmplătoare.
Conform calculului probabilităților, dacă așa ar sta lucrurile, atunci pentru a se
explica evoluția speciilor ar fi nevoie de sute de miliarde de ani. Nu se știe în ce
condiții mediul și experiența ar putea influența zestrea ereditară.
însă apariția instinctelor nu e cu nimic mai misterioasă decât funcționarea orga-
nelor interne: în timpul digestiei se produc mișcări și se secretă fermenți exact la

56 PSIHOLOGIE GENERALA
momentul oportun și în cantitatea necesară, în funcție de compoziția chimică și masa
bolului alimentar. Sângele creează anticorpi speciali pentru viruși ori substanțele
ce-au pătruns în organism. Cine face analiza chimică? Cine comandă structura
necesară a anticorpului ? Sunt nenumărate mecanisme care reglează circulația sanguină,
păstrarea temperaturii corpului și toate constituie răspunsuri exacte la stimuli anumiți.
Deosebirea între aceste mecanisme și instincte este doar aceea că instinctele se
declanșează și se reglează îndeosebi în funcție de excitanți externi, pe când organele
interne își reglează activitatea după semnalele din interiorul organismului.
2. Stadiul psihicului perceptiv
După A.N. Leontiev, se află în acest stadiu speciile care sesizează caracteristicile
obiectelor în integritatea lor și nu doar aspecte senzoriale izolate. Aceasta se traduce
în posibilitatea de a distinge un obiect vizat de condițiile în care se poate ajunge la el.
Este o discriminare între obiect și condițiile ambiante. De exemplu, dacă într-un
acvariu punem între un pește și hrană un paravan de sticlă, acesta poate învăța să-1
ocolească. Dacă după aceea scoatem paravanul, peștele nu observă schimbarea și
continuă să efectueze un drum de ocol. Un mamifer pus într-o situație similară
sesizează deosebirea și recurge la calea directă către aliment.
O a doua caracteristică o constituie predominarea actelor învățate la aceste specii,
instinctele având un rol mai puțin important. De aceea, activitatea lor e mult mai
plastică, mai adaptată, ținând cont de condițiile, situațiile concrete în care ea se
desfășoară.
3. Stadiul intelectului
Stadiul intelectului, al gândirii senzorio-motorii, îl găsim numai la maimuțele
antropoide. El se caracterizează prin puținătatea încercărilor de a rezolva o problemă
și apariția soluției dintr-o dată, pe neașteptate. Faptul a fost evidențiat prin experi-
mentele cu cimpanzei realizate de W. Kohler. într-unui din ele, maimuței i se oferă o
banană, dar în afara cuștii și la o distanță la care ea nu o poate ajunge. în cușcă se
afla însă și un băț. Cimpanzeul nu face multe încercări, renunță, se învârte prin
cușcă; deodată observă bățul, îl înșfacă, trage banana către el și o consumă.
Se observă și un al doilea aspect: caracterul bifazic al acțiunii. Maimuța apucă
un băț sau își clădește un postament din lăzi (într-o altă experiență în care banana se
află pe tavan) și abia în al doilea moment își poate însuși fructul.
De asemenea, odată folosită o astfel de „unealtă" improvizată animalul reține
procedeul și-1 folosește imediat în situații asemănătoare.
4. Stadiul psihicului conștient
Stadiul psihicului conștient este ultima treaptă a evoluției, specifică omului. în
legătură cu deosebirile dintre om și animal există o controversă. Unii, printre care și
H. Pieron, susțin că diferențele sunt de ordin pur cantitativ. Alții, printre care
A.N. Leontiev, subliniază existența și a unora calitative.
După H. Pieron. cea mai categorică deosebire este aceea referitoare la volumul
creierului, încolo existând destule asemănări. în ce privește senzațiile, animalele sunt
chiar superioare omului, vulturul, de pildă, având o acuitate vizuală mai bună.

EVOLUȚIA PSIHICULUI 57
Memorie găsim și la furnică: așezăm o tufă în drumul furnicilor ieșind din furnicar
și o lăsăm câtva timp. înlăturând-o, observăm că furnicile întorcându-se la furnicar
sunt dezorientate când ajung în locul unde fusese tufa peste care trebuiau să treacă.
Cât privește cimpanzeul, el recunoaște omul care 1-a îngrijit (și după 2 ani). Expre-
siile emoționale ale omului le găsim și la cimpanzeu. Frica este prezentă chiar și la
un crab. Dacă-1 atârnăm de un picior, va muri fără să încerce să-și rupă piciorul, dar,
fixat în apă, el se autotomizează, de frică, la vederea unei caracatițe.
Am putea vorbi de sentimente estetice și la unele păsări: ele își împodobesc
cuibul nupțial cu frunze și flori. Unele își construiesc și un fel de aiei împodobite cu
flori preferate. Iar d?că schimbăm florile cu altele, ele le smulg și le pun pe cele
agreate (unora le place galbenul, altora nu).
Tot așa afecțiunea și fidelitatea extremă a unor câini țață de stăpânul lor e privită
ca un sentiment religios în germene.
Ierarhia socială se observă la cimpanzei. Șeful merge înainte și este respectat,
având prioritate în multe situații. Limbajul este prezent sub forma țipetelor. La
cimpanzei sunt manifeste și unele gesturi semnificative. Dar am amintit de existența
unui limbaj (sub forma dansului) la albine.
în fine, observăm și animale folosind unelte: elefantul smulge frunze mari cu
care se apără de muște. Cimpanzeii aruncă cu pietre și își confecționează din fibrele
frunzelor tije cu care scot termitele din cotloanele marilor lor construcții.
Ajunși la acest aspect, trebuie totuși să subliniem deosebiri esențiale. Omul
modifică mult obiectele din natură pentru a-și confecționa o unealtă și mai ales o
păstrează, ceea ce nu se întâmplă la nici un animal. Totodată, modul de confecționare
și de utilizare a uneltei capătă consacrare socială, fiind transmis de la o generație la
alta. în felul acesta s-a asigurat progresul uriaș al umanității, întrucât o nouă generație
nu este nevoită să inoveze totul de la început, ea profită de experiența înaintașilor.
O altă deosebire netă constă în utilizarea limbajului independent de context, aspect
inexistent în expresiile animale.
Un alt specific îl constituie apariția gândirii abstracte, datorită căreia pregătirea
unei acțiuni poate avea loc în gând, în afara situației prezente, uneori cu ani înaintea
desfășurării acțiunii.
în fine, activitatea omului e subordonată relațiilor sociale. în timpul vânătorii,
hăitașii gonesc animalele în direcția unde așteaptă cei cu arme. Acțiunea lor ar fi
absurdă, dacă n-ar exista convenția cu ceilalți participanți la vânătoare.
Dintre toate aceste caracteristici specifice, două par să fie cele mai importante:
construirea, inclusiv păstrarea uneltelor și apariția gândirii abstracte, a conștiinței
reflexive. Ele au făcut posibile dominarea și transformarea profundă a mediului.

CAPITOLUL VI
FORMELE VIEȚII PSIHICE:
CONȘTIINȚA Șl INCONȘTIENTUL
Frecvent se spune că specificul psihicului uman este apariția conștiinței. Dar
există două feluri de conștiință: una implicită, primitivă, nediferențiată, care există
și la animalele superioare și o alta reflexivă, conștiința de sine, de eu, într-adevăr
specific umană.
1. Conștiința implicită
Conștiința implicită este doar o conștiință de ceva: vreau să traversez strada și
deodată văd un automobil ce se apropie repede ; mă opresc, aștept să treacă. Am avut
deci conștiința a ceva diferit de mine care mă punea în pericol. Conștiința implicită
constă într-o separație confuză a ființei mele de alte obiecte sau ființe. Astfel, văd o
scară în fața mea și reacționez pentru a o urca – ceea ce presupune o cunoaștere a
unui obiect diferit de mine și față de care știu să reacționez.
O asemenea conștiință o găsim și la speciile animale avansate. Câinele, ju-
cându-se, nu-și mușcă propria coadă ori labă. El fugărește cu elan o pisică, dar se
păzește de ghearele ei, deci are conștiința pericolului zgârieturilor. Am observat
comportamentul unei pisici urcate pe o magazie și care, aruncându-i o bucată de
carne pe jos, nu îndrăznea să sară, ezita în mod vădit și a rezolvat problema sărind
mai întâi pe un gard apropiat și de acolo jos. Ea a fost conștientă de pericolul lovirii
ei de pământ; există deci la pisică o apreciere implicită a posibilităților ei și- a
riscurilor.
Așa cum scrie psihiatrul H. Ey, conștiința (implicită) este un fel de scenă în care
se petrec evenimentele. Ea se constituie ca un mediu prin care noi accedem la tot
ceea ce există și în care închegăm realitatea. Conștiința e forma în care e trăit orice
fenomen. Ea ne plasează într-o lume reală.
Este o structurare a trăirilor prin care noi ne simțim participanți la tot ce se
întâmplă (ceea ce presupune o separare între noi și celelalte obiecte sau ființe).
Conștiința implicită este o conștiință de ceva: ne simțim prezenți într-o realitate
distinctă de noi.
în stările patologice, de confuzie mentală, bolnavii asistă la tot ceea ce văd, fără a
avea sentimentul prezenței lor și fără sentimentul necesității de a participa. Realitatea
constituie un spectacol străin de ei, de neînțeles.
O problemă dificilă o constituie visul în care ne simțim participanți la o lume pe
care o credem reală. De aceea primitivii credeau că sufletul a participat realmente la
cele visate și, când șeful lor visa o vânătoare norocoasă, era felicitat de supușii săi.
în vis pare a avea loc o iluzie de conștiință, fiindcă visul constă într-o rupere de
realitate.
în concluzie, reținem: conștiința implicită este o conștiință în acțiune, un câmp
al prezentului și al prezenței noastre în lume. Ea implică separarea mea de lume și de
ceilalți.

FORMELE VIEȚII PSIHICE : CONȘTIINȚA ȘI INCONȘTIENTUL
2. Conștiința reflexivă
Conștiința reflexivă este caracteristică omului și constă în conștiința clară a unui
eu care acționează în mod responsabil. Conștiința reflexivă nu există la copilul mic,
căci ea presupune deplina conștiință de sine și o dezvoltare a gândirii abstracte. Ea
solicită existența unei capacități de discuție interioară. P. Janet vorbește de importanța
reacțiilor noastre față de propriile noastre reacții. în cazul conștiinței reflexive este
vorba de o povestire ori o comentare a propriilor acțiuni. Eu mănânc grăbit la masă,
am conștiința implicită a actului, dar deodată îmi dau seama că mănânc prea repede,
de fapt îmi comentez în limbaj interior acțiunea : „e nesănătos să mănânci prea
repede" și continuu, diminuând ritmul. Deci conștiința reflexivă este o conduită
suprapusă, un comentariu propriu asupra reacțiilor mele exterioare ori interioare.
H. Ey spune : „A fi conștient de ceea ce eu simt sau ceea ce eu vreau înseamnă a-mi
verbaliza ideile, proiectele sau sentimentele și a dispune de ele". (Când e vorba de a
„dispune" de sentimente, afirmația trebuie luată într-un sens foarte larg, afectele
fiind prea puțin influențate de rațiune.)
Nu poate fi vorba de un centru al conștiinței, nici al celei implicite, nici al celei
reflexive. Conștiința presupune activitatea întregii scoarțe cerebrale, stimulată de
formația reticulată care comandă trezirea, atenția noastră.
Prin ce caracteristici putem distinge un act conștient (înțelegând prin aceasta
prezența conștiinței implicite, prezente și la animalele superioare)? C.F. Graumann
distinge mai multe aspecte menționate în cele ce urmează.
a) Când e vorba de animale (șoarecii studiați de behavioriști) e edificator faptul de a
distinge între excitanți care e util și care e primejdios. Tolman precizează: când
animalul e pus în fața posibilității de a acționa în diferite feluri și el alege una din
alternative.
La om se poate face distincție între alegerea spontană, fără a cunoaște motivul
(conștiința implicită) și aceea bazată pe gândire (conștiință reflexivă).
b) Poate fi considerat conștient ceea ce este comunicabil. Când cineva ne comunică
ceva anume, știm că e conștient. Dacă nu ne comunică, nu putem cunoaște starea
de conștiință. O asemenea caracteristică este discutabilă: afazicul este conștient
de ceea ce știe, dar nu poate comunica. Apoi există comunicare neverbală. O
fetiță care se înroșește ne poate informa asupra stării ei de spirit – de care ea însă
poate să nu fie conștientă. în fine, în starea de hipnoză subiectul poate spune
multe, dar nu e în stare de conștiință. încât acest criteriu este unul relativ.
c) Cineva este conștient când este atent, când observă ceva. Focalizarea psihicului duce
la conștiință, o conștiință cel puțin implicită (observabilă și la animale). Atenția la
om poate fi detectată și cu ajutorul electroencefalografului: apar undele beta.
Atenția asigură o orientare selectivă, conștientă. Dar după cum în atenție găsim
grade, și în ce privește conștiința există diferite grade. Nu există o separație netă
între conștient și inconștient. Conștiința și inconștientul sunt extremele unui continuu.
d) Act conștient este și cel premeditat, intenționat. Intenționat, nu în sensul lui
Brentano (considerând intenționat orice act care are un obiect), ci acela care
urmărește realizarea unui scop, dinainte reprezentat. Deci e vorba de conștiința
reflexivă. Premeditarea conduitei, reflecția asigură plasticitatea ei, adaptarea la
situație și la mijloacele existente. Apare principalul rol al conștiinței, rolul de
conducere adecvată. Prin această funcție se manifestă eficiența ei, faptul de a nu
putea fi considerată inutilă, un epifenomen.

60 PSIHOLOGIE GENERALA
Reacțiile instinctive, necontrolate în mod conștient, sunt rigide, automate și devin
insuficiente în situații mult schimbate.
e) A fi conștient mai e sinonim cu a ști, a fi conștient de sine. Eu cunosc ceva: în
față am clădirea universității, dar totodată îmi dau seama că această cunoaștere
este a mea. Este în afară de mine care o privesc. Este o conștiință implicită care
poate deveni oricând explicită. Pot spune : „Iată eu privesc universitatea aproape
zilnic de 3 ani".
Lumea este percepută conștient în sensul sesizării ei ca nefiind în eul interior, ca
nefăcând parte din mine (deși imaginea ei se formează pe retină și în occipital).
Progresul conștiinței umane, de la conștiința implicită la aceea explicită (reflexivă) se
realizează lent, în copilărie. E vorba de formarea conștiinței de sine, proces care se
termină abia pe la 14-15 ani. Destul de devreme copilul își spune „eu pot să…", dar
mult mai târziu va remarca „eu gândesc".
3. Formarea conștiinței de sine
A. Conștiința de sine (explicită) e precedată de „sentimentul de sine", stare
confuză, dinaintea momentului când persoana va judeca, va aprecia modul său de
existență. La baza evoluției conștiinței stă formarea treptată a unei scheme corporale
și a unei imagini a propriului corp.
Evoluția conștiinței în copilărie se studiază în cadrul psihologiei dezvoltării, aici
vom înfățișa doar câteva repere.
Conștiința de sine începe cu conștiința propriului corp, având la bază senzațiile
interne: foamea, setea, durerea… la care se adaugă senzațiile proprioceptive și
kinestezice (adică cele legate de poziția corpului și de mișcare). Un rol îl joacă,
desigur, și privirea propriilor membre și a corpului. Toate aceste impresii sunt
analizate cortical și rezultă cunoașterea corpului nostru, a suprafețelor ce-1 limitează
(ca și în cazul formelor obiectelor din jur, bazate mai ales pe văz și pipăit). Se obține .
o imagine a corpului, disociată de referințele exterioare, independentă de locul unde
ne aflăm. Există un model postural al corpului și al unui spațiu în care noi localizăm
percepțiile noastre, e „schema sa posturală" în raport cu care apreciem orice
schimbare de poziție. Se pare că în formarea acestei scheme există și unele premise
ereditare.
Pornind de la această schemă, copilul mai mare știe că e slab sau gras, înalt sau
scund – comparându-se cu cei din jur.
Schema posturală, imaginea corpului nu se referă doar la topografia corpului și la
pozițiile sale, ci și la posibilitățile de a acționa asupra lumii exterioare. Existența și
importanța lor se relevă în tulburările patologice ce pot surveni: asomatognozia (ar
fi „necunoașterea corpului"). Se citează cazuri de hemiasomatognozie când pacientul
are tulburări într-o jumătate a corpului. Un bolnav povestește : „Nu mi-am dat seama
că brațul stâng nu se mișcă. Când atingeam mâna stângă aveam impresia că ating o
carne străină, o altă mână. Știam că e mâna mea și totuși aveam un corp care nu era
al meu" (R. Angelergues, p.230). Aici nerecunoașterea se combină cu „apraxia"
(paralizia), ceea ce nu se întâmplă totdeauna.
O altă bolnavă nu știe unde se află și ce face cu mâna stângă: își întreba, cu
reproș, soțul de ce o scarpină pe spate, or ea se scărpina singură cu mâna stângă.
Tulburările menționate provin din pierderea sensibilității posturale (legate de
poziție) și kinestezice (de mișcare).

FORMELE VIEȚII PSIHICE : CONȘTIINȚA ȘI INCONȘTIENTUL 61
Existența unei scheme, a unei imagini puternice se evidențiază și prin fenomenul
contrar: „membrul fantomă". Bolnavii cărora li s-a tăiat un picior îl simt uneori
prezent, îi doare chiar. Este o persistență a imaginii corporale.
Nu poate fi vorba ca persoanele menționate să nu aibă conștiința de sine. Ele erau
adulte și aveau conștiința de sine formată, pe baza unei multitudini de experiențe: se
știau ființe gânditoare, sociale. Deci se pot pierde, parțial, impresiile provenind din
corp, fără a pierde conștiința eului propriu.
B. Se pune întrebarea : când se formează imaginea propriului corp ? Răspunsul la
această chestiune l-am putea găsi în studiile care au căutat să cuprindă momentul
când copiii mici își recunosc imaginea în oglindă. Nu se poate recunoaște cineva care
nu se cunoaște, nu are cât de cât o idee despre sine. E nevoie să existe mai întâi o
cunoștință de sine.
Dificultățile recunoașterii în oglindă sunt mari, fiindcă imaginea de sine a
copilului în primii 2 ani are la bază senzațiile interne, cele proprioceptive (de poziție)
și cele musculare, de mișcare. Pe cale vizuală cunoaștem doar mîinile și o bună parte
a corpului, nu însă și fizionomia. Pe când în oglindă tocmai fața ocupă locul central.
Este deci o trecere de la un sistem de repere, de la un „atlas" la altul. în cazul orbilor
din naștere care izbutesc să dobândească vederea, s-a văzut că o asemenea tranziție
este foarte dificilă. Nici în cazul copiilor mici ea nu este lesnicioasă.
M. Beniuc a observat un mic pește, „peștele combatant", care atacă cu violență
orice alt mascul din specia sa. Separat printr-un geam de acesta el se izbește de geam
și adoptă o atitudine agresivă, un timp destul de lung. Dacă i se pune în față, nu un
geam, ci o oglindă, ostilitatea sa se exprimă un timp de 3 ori mai lung! La alte
animale se manifestă reacții diferite față de cele exteriorizate în prezența confraților.
Câinele stă departe de oglindă, o ocolește și pleacă. Poate fiindcă imaginea în oglindă
are o lucire neobișnuită și se mișcă simultan și simetric cu el.
Unul din studiile efectuate la sfârșitul deceniului al 7-lea (de către psihologul
Amsterdam) pune în evidență: pe la 17-18 luni, în fața oglinzii copilul reacționează
ca la alt copil, zâmbind și emițând vocalize. între 18 și 20 de luni apar reacții de
evitare. în fine. între 21 și 24 de luni se manifestă simptomele recunoașterii de sine :
dacă i se picură o pată roșie pe nas, copilul văzând-o în oglindă, pune mâna pe nas,
pe pată.
Rene Zazzo a reluat studiul, experimentând cu 30 de copii în vârstă de 10-33 luni.
Recunoașterea de sine, arată el, nu se produce ca o iluminare subită și la o dată
precisă. Totul se petrece în așa fel, încât, dintr-un moment în altul, recunoașterea
poate deveni îndoielnică. După primul moment când apare recunoașterea, urmează
evitări, fluctuații ce durează cel puțin 6 luni la majoritatea subiecților.
Ca și Amsterdam, Zazzo va observa la copil câteva faze până la deplina recu-
noaștere de sine. La vârstă mică, el e indiferent. Mai târziu își manifestă bucuria, ca
la prezența altui copil. Apoi urmează o stare complexă: anxietatea și evitarea
alternează cu surpriza și curiozitatea. După care începe să apară recunoașterea
favorizată de compararea mîinii sale cu aceea din oglindă sau de intervenția altor
repere : când mănâncă o prăjitură ori când e împreună cu cineva.
Dacă o lumină licărește în spatele său, copilul se întoarce, dar reacția are loc mai
târziu decât descoperirea petei de pe nas.
După R. Zazzo, recunoașterea în oglindă are loc între 2 și 3 ani mai aproape de 2
ani. Ea coincide cu perioada când copilul începe să folosească pronumele „eu", „a!
meu", „al tău" în loc de „Radu vrea…", ,.E a lui Radu…" (Radu fiind însuși

62 PSIHOLOGIE GENERALA
copilul). Deci apare o conștiință de sine ca persoană cu un nume, cu o anumită
înfățișare pe care începe să o recunoască.
Recunoașterea de sine e condiționată de cunoașterea în prealabil a unor persoane
din jur. Dovada ne-o dau cimpanzeii, care șr ei se pot recunoaște în oglindă (deși mai
greu: văzând pata pe nas și-o caută mai întîi pe ureche, pe frunte, până nimerește
nasul). Dar dacă puiul de cimpanzeu e crescut separat de orice maimuță, el nu se
poate recunoaște în oglindă. Când. după aceea, stă cel puțin 3 luni cu alți cimpanzei,
devine și el capabil de a se recunoaște. Deci conștiința de sine e indiscutabil legată de
cunoașterea altora (R. Zazzo, 1975, pp. 145-188).
C. Chiar când copilul are cunoștință de sine, el nu e totuși conștient de toate
detaliile acțiunilor sale, de care poate deveni conștient numai în anumite condiții,
fenomen prezent chiar și la vârsta adultă.
J. Piaget a efectuat o serie de experiențe în această problemă, pe care le-a
înmănunchiat în volumul La prise de conscience. După cum precizează el, de obicei
se consideră conștientizarea bruscă – un fel de iluminare. Unii chiar o privesc ca pe
un efect al activității unui organ special („simțul intern"). Fals! Conștiința reflexivă
constituie un proces complicat, implicând o construcție a unor relații în raport cu
sisteme evoluate. Ne-o dovedește existența unor aspecte ale comportării de care
copilul (și chiar adultul) nu este conștient. Noi efectuăm uneori acțiuni, chiar
complicate, fără să ne dăm seama exact cum procedăm. Psihologul elvețian ne dă o
serie de probe. De exemplu: mersul în 4 labe. Copilul începe să meargă în 4 labe
încă înainte de împlinirea vârstei de 1 an. J. Piaget a cerut unor copii de 4-5 ani să
meargă în 4 labe, întrebându-i apoi cum au procedat. La această vârstă, copilul
spune : „întâi merge o mână, apoi cealaltă mână, apoi un picior și celălalt picior". El
nu-și dă seama de mersul real (se avansează concomitent cu mâna dreaptă și piciorul
stâng, apoi înaintează mâna stângă și piciorul drept). Ca să provocăm conștienti-
zarea : a) îi cerem să procedeze așa cum spune el; b) oprim acțiunea și cerem să o
continue ; c) îl solicităm să încetinească mersul și să privească atent.
La o vârstă mai mare (5-6 ani), răspunsul e altul: „merg mâna dreaptă și piciorul
drept, apoi mâna stângă și piciorul stâng". De fapt se poate avansa și așa. Unii copii,
după ce explică, încep să meargă în acest fel, deși nu este un mers comod, firesc.
Cerându-se unor adulți să meargă în patru labe și să explice cum are loc acest mers,
unii dintre ei au dat același răspuns ca și copii de 5-6 ani. Nici ei nu erau conștienți
de felul în care se procedează. Mersul în 4 picioare este legat automat prin conexiuni
senzorio-motorii (scheme). Nu e nevoie, deci, de conștiința procedeului.
Abia la 7-8 ani copii sunt conștienți de detaliile mersului și pot da explicația justă
(majoritatea dintre ei). Desigur, chiar și copilul de 3 ani e conștient că merge în 4
labe, dar e o conștiință implicită, nu o conștiință explicită a felului în care procedează.
Pentru aceasta se cere o mai deplină dezvoltare mintală.
O altă experiență piagetiană constă in recunoașterea traiectului unui proiectil
lansat cu o praștie. Nu e vorba de praștiile cu elastic construite azi de copii, ci de
praștia antică, constând dintr-o bucată de piele, legată de 2 sfori, în care se pune o
piatră; praștia se învârte cu putere, dându-se drumul pietrii cu care se lovea dușmanul. în
experiențele lui Piaget, i se arată copilului cum se procedează și e rugat să azvârle cu
ea o bilă într-o cutie din apropiere. Copilul de 4-5 ani, după câteva încercări nereușite
izbutește să arunce bila în cutie. întrebat cum a făcut, el arată că a dat drumul bilei
când s-a aflat în față cutiei (unii chiar încearcă să demonstreze, oprind rotirea în fața
cutiei și azvârlind piatra în ea). în fond. se dă drumul bilei când se află într-o poziție

FORMELE VIEȚII PSIHICE : CONȘTIINȚA $1 INCONȘTIENTUL 63
laterală, ea plecând pe o tangentă la cercul rotirii praștiei, în felul acesta zburând cu
torța acumulată prin rotirea violentă (vezi fig. 3).
Fig. 3. Traiectoria bilei aruncate din praștie
Deci, în practică se fac greșeli pe care copilul le asociază anumitor senzații în
relație cu poziția și mișcarea mîinilor; el face o serie de traiectorii, reglări, până
reușește să realizeze scopul propus – în cazul nostru aruncarea bilei în cutie. Dar
aceste încercări, reglări nu sunt efectuate cu deplină conștiință, selecția lor se
efectuează inconștient. Inconștientul, la care ne vom referi imediat, asigură
orientarea, învățarea înaintea unei conștiințe clare. Există doar conștiința confuză,
implicită care nu surprinde detaliile operațiilor. Abia pe la 11-12 ani posibilitățile de
conștientizare cresc și copii pot clarifica ușor procedeul folosit în utilizarea praștiei.
J. Piaget și colaboratorii săi au realizat și alte experiențe : coborârea unei bile pe
un plan înclinat în anumite direcții, întoarcerea unei mingi de ping-pong și a unui
cerc, construirea unui drum în pantă, ciocnirea unor bile ș.a. Toate au dus la aceeași
concluzie : se pot rezolva probleme concrete destul de complicate, fără a fi conștienți
de detaliile execuției, mai ales în cazul copiilor, cu atât mai puțin conștienți cu cât
sunt mai mici.
Așadar, priza de conștiință nu e ceva simplu, ea presupune o conceptualizare, o
trecere din planul acțiunilor concrete în planul acțiunilor mintale, mult mai complexe
și, totodată, conștiente. Desigur, această trecere implică reușita acțiunii, fără a fi însă
suficientă.
Reușita nu necesită deplina conștiință. Inconștientul a cărui influență e importantă
în percepție, în gândire, în creație poate soluționa singur multiple probleme practice.
Trecerea din planul acțiunii în planul verbal-logic, conștient, implică o restructurare,
stabilirea unor noi legături, efectuarea de operații mintale, plastice, reversibile. Noile
relații sunt inserate în structurile noționale (altele decât cele din sistemul
senzorio-motor). Dacă ele nu sunt elaborate, copilul nu poate deveni pe deplin
conștient. Numai după 7-8 ani, când sunt deja constituite sisteme noționale de
referință, el poate deveni conștient și poate începe să explice ceea ce este implicat în
detaliile acțiunii.
Se pune următoarea problemă : ce determină priza de conștiință în mod obișnuit ?
După Ed. Claparede – dificultățile în activitate, dezadaptarea. în experiențele lui

PSIHOLOGIE GENERALĂ
J. Piaget, complicațiile sunt provocate prin intervenția experimentatorului. însă conști-
ința poate apărea chiar când o acțiune reușește, precizează Piaget: când reproducerea
mișcărilor e constrânsă să se adapteze unor modificări (ceea ce de fapt constituie o
dificultate) și când subiectul își propune noi scopuri.
Experimentele efectuate au pus în lumină existența unor grade ale conștiinței. De
pildă, în experiențele cu praștia sunt cazuri când copilul nu poate arăta exact poziția,
dar indică una intermediară (nu cea din fața cutiei). Apare deci o conștiință neclară a
poziției din care se declanșează bila. Acestei impresii, conștiinței neclare, i se spune
de obicei subconștient. în fond există grade de conștiință după integrarea noilor
informații în sisteme mai mult și mai puțin evoluate. Să vedem acum în ce fel poate fi
conceput inconștientul.
4. Inconștientul
A. Așa cum a reieșit din cele relatate irai sus, există un număr destul de mare de
fenomene și reacții psihice care intervin în activitatea noastră, fără a ne da seama de
prezența lor. Ansamblul lor, ca și al posibilităților de acțiune existente, neactualizate
îl denumim, în mod obișnuit, inconștient.
Astăzi includem în inconștient mai întâi tot bagajul de cunoștințe, imagini, idei
achiziționate și care nu ne sunt utile în prezent. Ele rămân într-o stare de latență;
unele vor fi actualizate frecvent, altele poate niciodată. Apoi găsim toată rezerva de
acte automate, priceperi și deprinderi care nu sunt necesare pentru moment (știu să
dansez, dar nu e cazul, tot așa mai știu să schiez, să conduc un automobil etc). Ele
intervin când o cere situația prezentă.
Tot inconștiente sunt unele percepții obscure (sub pragul la care devin conștiente),
dar influențând comportamentul (mulți excitanți condiționați pot rămâne în afara
conștiinței). în fine, afectivitatea este în mare măsură inconștientă: țeluri, dorințe,
sentimente care n-au legătură cu momentul prezent. în ce privește sentimentele, chiar
când sunt actualizate, când intervin în conduită, ele nu sunt conștiente în întregimea
lor (îmi dau seama că țin la tatăl meu, dar nu știu ce sacrificii aș fi în stare să fac
pentru a-1 ști mulțumit).
B. Teoria inconștientului a fost multă vreme dominată de concepția lui Sigmund
Freud, medic vienez, părintele psihanalizei. Acesta are meritul incontestabil de a fi
subliniat rolul important al inconștientului, dar a ajuns la mari exagerări și uni-
lateralitate, în ultima sa teorie asupra structurii psihicului, e! a descris trei instanțe: a)
Șinele (sau „id") care ar fi principalul sediu al inconștientului, imaginat ca un
rezervor unde clocotesc dorințele noastre, instinctele. Freud a caracterizat două
instincte esențiale, instinctul vieții, tendința spre plăcere („Libido") pe care mereu a
identificat-o cu tendințele sexuale, și instinctul morții („Thanatos"), tendința spre
distrugere. Ambele instincte încearcă mereu să treacă la acțiune, dar sunt ținute în
frâu de a doua instanță ; b) Supraeul („superego")- Acesta este alcătuit din normele,
imperativele morale, din idealul eului. El se formează datorită intervenției părinților,
care înfrânează tendințele copilulu; neconforme cu moralitatea: c) Eul („ego")
constituie cea de a treia instanță, principalul sediu al conștiinței. El ține cont de
dorințele prezente în „sine", de interdicțiile supraeului, căutând un compromis între
ele, în funcție de realitate. Acest compromis obligă eu! să aiunge în inconștient
(șinele) toate tendințele, aspirațiile care nu se pot realiza (fenomen numit de Freud
„refulare").

FORMELE VIEȚII PSIHICE : CONȘTIINȚA ȘI INCONȘTIENTUL 65
Concepția părintelui psihanalizei are o bază reală: există mereu conflicte între
dorințele noastre și obligațiile morale. Eul, în funcție de conștiința morală și de
realitate, caută mereu o soluție optimă. Dar Freud susține o supremație a sinelui, a
forțelor inconștiente. El compară psihicul cu un călăreț și calul său. Eul este călărețul
care conduce calul, dar calul, care îl poartă, constituie forța principală, factorul
principal – putând să zvârle călărețul, când își iese din fire. E domnia inconștientului.
Acest raport între eu și inconștient poate fi real în cazul unor boli mintale, dar nu
și la omul normal, unde predomină glasul conștiinței. Numai la un mic număr de
oameni (la psihopați și delincvenți) se poate utiliza teoria freudistă.
în prima sa concepție, S. Freud amintea și de un preconștient: zona în care s-ar
afla amintirile și automatismele ce pot fi evocate cu ușurință, spre deosebire de
impulsurile refulate. Acestea, aflate în inconștient, răzbat foarte greu, fiind cenzurate
de supraeu. Astăzi nu se vorbește de preconștient, dar se acceptă existența unei zone
subconștiente, o zonă limită între inconștient și conștient. Astfel, dacă avem în cameră
o pendulă, zgomotul ei regulat nu-1 mai auzim, adânciți fiind în lectură, dar dacă ea
se oprește ne dăm seama că s-a întâmplat ceva. Deci zgomotul era subconștient. Tot
așa sunt situații în care trăim un sentiment de care nu ne dăm seama. Intervenind însă
o emoție neobișnuită, conștientizăm influența sa – subconștientă.
C. O divizare netă între inconștient și conștient nu pare necesară. Astăzi,
inconștientul nu mai e privit ca un simplu rezervor de impulsuri. Inconștientul e
indisolubil legat de conștient și îl influențează în orice moment.
în acest sens, este interesantă concepția lui R. Mucenicii';. După el, toată expe-
riența noastră, influențată de tendințele înnăscute (puține), de mediu, de educație se
structurează, treptat, într-un vast sistem, în care am putea distinge subsisteme (ale
fenomenelor preponderent cognitive sau motorii ori afective). Tot acest sistem,
această structură a personalității influențează în permanență fenomenele psihice
actuale: percepțiile, gândirea, sentimentele, actele de voință. El tinde să le dea o
formă corespunzătoare, izomorfă tendințelor formate, structurii dobândite a personali-
tății, în lumina acestor concepții, inconștientul ar fi o formă, tocmai structura
personalității ce influențează conștiința, dar care treptat se amplifică, se modifică în
funcție de noile experiențe. Deci, după Mucchielli ca și după H. Ey, nu putem separa
inconștientul de conștient, șinele de „eu", ele fiind într-o permanentă interacțiune.
Spre deosebire de S. Freud, care vedea în inconștient doar impulsuri negative,
potrivnice moralității, P. Ricoeur, filosof francez contemporan, subliniază rolul pozitiv al
inconștientului. El intervine în acțiune și mai ales în creație. în procesul creator, faza
de inspirație, de iluminare, rolul intuiției sunt cert de origine inconștientă. Dar
intuiția (definită ca un raționament cu premise inconștiente) e prezentă și în percepția
de spațiu, în desfășurarea gândirii, unde influența sa e, nu rareori, hotărâtoare.
Inconștientul receptează informațiile, Ie prelucrează, stabilește relații pe care le oferă
prompt conștientului, ajutându-1 la discriminarea și la soluționarea de probleme.
P. Ricoeur rămâne însă prizonierul mentalității freudiste, atribuindu-i „eului"
doar un rol negativ : de a dirija, înfrâna, tempera reacțiile noastre. Conștiința depune
un imens efort de triere, comparare. Ea creează căi noi pentru ca impulsurile,
sentimentele să se poată manifesta, să se dezvolte. Conștientul și inconștientul for-
mează o unitate, oarecum contradictorie, dar totuși unitate. Nu trebuie să reducem
inconștientul la ceea ce este biologic și primitiv în noi. într-adevăr, el reprezintă o
structurare a tuturor achizițiilor și construcțiilor noastre care incorporează, desigur,
și forțele, tendințele native. Totodată, el nu e pasiv, constituind o extraordinară

66 PSIHOLOGIE GENERALĂ
mașină automată de gândire. Poate fi imaginat ca un computer extrem de performant.
Din inconștient trec mereu în conștient trăiri, impresii, impulsuri. Pot fi și senzații ce
nu apar niciodată în conștiință, cum ar fi cele provocate de activitatea organelor
interne. Deși, există tehnici avansate, de tip Yoga, care fac posibil controlul unor
organe interne, ceea ce subliniază și mai mult strânsa relație existentă între cele două
forme de manifestare ale vieții psihice.
Neîndoielnic, azi încă nu sunt clarificate structura inconștientului și mecanismele
sale, după cum nici conștiința, nici formarea eului nu sunt deplin elucidate, ele
constituind probleme mari ale psihologiei și filosofiei. Este certă însă interacțiunea
lor și totodată permanenta lor evoluție. Conștientul și inconștientul sunt forme com-
plementare ale vieții psihice. Inconștientul e mult mai vast decât ceea ce este conștient
la un moment dat. Asta nu înseamnă că ar avea un rol mai important, că ar fi
hotărâtor. Conștiința nu e inutilă, nu e un „epifenomen". Ea intervine când automa-
tismele inconștiente nu mai pot face față, când apar dificultăți ori survin multiple
variații, modificări sau noi obiective. Conștiința controlează efortul de comparare, de
prelucrare a datelor, in vederea găsirii unor soluții optime. în acest proces sunt
esențiale sesizarea erorilor și a valorii premiselor. Conștiința dezvăluie poziția exactă
a omului în natură și comandă reacția adecvată în situații neobișnuite. Conștiința
reflexivă constituie premisa fundamentală a progresului uman.

CAPITOLUL VII
EXTREMELE VIEȚII PSIHICE: ATENȚIA Șl SOMNUL
1. Atenția și calitățile ei
Omul se află permanent într-o ploaie de stimuli care produc numeroase senzații:
vizuale, auditive, olfactive, tactile, interne etc. Volumul de informații receptat de
organele senzoriale ajunge până la 100.000 de biți pe secundă (bitul este unitatea de
informație exprimată printr-un logaritm în baza doi; un bit este egal cu 2' deci cu o
alternativă a două posibilități). Din această cantitate nu ajung în conștiință decât
25-100 de biți pe secundă. Deci se realizează o importantă selecție a stimulărilor. în
acest proces, un rol central îl îndeplinește atenția, ea fiind o focalizare a conștiinței.
în orice moment există o zonă de maximă claritate a conștiinței – cea a atenției,
înconjurată de aspecte neclare și de stimuli subconștienți. Atenția constă în orientarea
și concentrarea activității psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen. Ea
realizează astfel o optimizare a cunoașterii unui sector din lumea înconjurătoare sau
din viața psihică internă.
Manifestările și efectele atenției sunt cele ce urmează :
a) Orientarea conștiinței într-o direcție asigură o selecție a unor impresii, ce apar cu
maximă claritate, în raport cu altele care sunt mai șterse. De exemplu, când citim
o carte interesantă, textul ne absoarbe toate gândurile, iar ceea ce se petrece în
jur: zgomote, convorbiri nu este înregistrat. Uneori suntem așa de cufundați în
lectură, încât nu mai știm dacă este dimineață sau după amiază.
b) Concentrarea, intensificarea impresiei. E. Titchner a demonstrat experimental că
dacă prezentăm unor subiecți o succesiune rapidă de stimuli când puternici, când
slabi, cerându-le să urmărească cu atenție producerea stimulilor slabi, diferențele
percepute între stimuli apar mai mici decât atunci când atenția se fixează la cei
puternici.
După Lev Tolstoi, marele romancier, orice obiect, cât de mic, poate deveni enorm
dacă i se acordă mereu atenție. O mică umflătură sub piele, de care cineva se teme
că ar fi de natură canceroasă și o urmărește necontenit, ajunge să-i copleșească
existența. La fel, floarea pe care un pensionar o îngrijește mereu capătă o
importanță majoră și furtul ei declanșează o catastrofă morală!
c) Claritatea unui obiect asupra căruia ne concentrăm atenția sporește. Nu e vorba
numai de acomodarea vizuală când privim, deoarece claritatea sporește mult și în
cazul urmăririi unei conversații. Ea rezultă din intensificarea procesului conștient.
d) Rapiditatea perceperii unui eveniment: când urmăresc atent sosirea unui prieten
într-o piață aglomerată îl observ mult mai repede decât atunci când nu aștept
venirea lui.
e) Modificările motorii si expresive sunt caracteristici bine cunoscute ale concentrării
atenției. Când aștept un eveniment îndepărtat, ridic capul, sprâncenele, apar cute
orizontale pe frunte, ochii sunt larg deschiși. Dimpotrivă, în atenția interioară,
căutând să-mi amintesc cât mai bine un text, apar reacții inverse : plecarea
capului, coborârea sprâncenelor, ochii aproape se închid etc.

68 PSIHOLOGIE GENERALĂ
Asemenea reacții erau caracterizate de IR Pavlov ca fiind „reflexe de orientare" :
orientarea capului, a corpului, acomodarea senzorială (a cristalinului și a pupilei),
concomitentă cu inhibarea altor mișcări, creșterea tonusului muscular, toate constituie
o pregătire pentru reacția promptă. Modificările se datorează sistemului nervos central
și vegetativ, implicând totodată mecanisme respiratorii și circulatorii. Reacția de
orientare este declanșată de o variație în situația actuală, de intervenția a ceva nou.
Desigur, ea poate surveni și în urma unei inițiative a persoanei, ca un act de voință.
Se pot distinge mai multe forme ale atenției. P. Guillaumme deosebea, după
obiectul ei: a) atenția în expectativă; b) atenția exterioară și c) atenția interioară.
Se manifestă atenția în expectativă când așteptăm un anumit eveniment sau semnal
la care trebuie să reacționăm prompt. Se vorbește în acest caz de vigilență, aspect
foarte important în industria modernă, când operatorul trebuie să urmărească nume-
roase tablouri de comandă, cu multiple indicatoare de control al mersului mașinilor,
instalațiilor. Vigilența asigură reacții prompte, de ea depinde siguranța în exploatare.
Experimental, s-a constatat că vigilența începe să scadă după jumătate de oră, dar
poate continua o oră și jumătate. Ea scade dacă semnalele critice sunt rare și când
apar multe semnale necritice, fără importanță.
Atenția exterioară e prezentă când urmărim obiecte, fenomene din mediul ambiant
ori mișcările, acțiunile noastre.
Atenția interioară se concentrează, prin dedublare, asupra vieții interioare, asupra
propriilor imagini, gânduri, sentimente. Este atenția angrenată în actul de introspecție.
Se mai poate efectua o clasificare a atenției după proprietățile intrinseci:
a) Atenția involuntară care se realizează de la sine, fără efort. Ea este pasivă când
orientarea este provocată de excitanți exteriori, de obicei noi ori puternici.
I.P. Pavlov o caracteriza ca reflex de orientare.
b) Atenția voluntară presupune un efort, uneori penibil, de voință (ca atunci când
trebuie să învățăm un curs neinteresant).
c) în fine, unii vorbesc și de atenție postvoluntară: ne concentrăm asupra unei
activități care nu ne place, dar în virtutea exercițiului și experienței ea începe să
ne atragă și ajungem să o efectuăm cu plăcere, fără să mai fie nevoie de efort
voluntar. E cazul copilului pus să învețe să cânte la un instrument muzical –
plictisit de exercițiile monotone necesare, dar care, după ce dobândește dexteritate,
începe să-i placă muzica și nu mai e necesară intervenția voinței.
Există anumite condiții, anumiți factori care favorizează concentrarea atenției.
Mai întâi, putem vorbi de condiții externe, a) Noutatea obiectelor, fenomenelor,
situațiilor ne atrage cu ușurință atenția; b) Intensitatea stimulilor este un al doilea
factor. O lumină, un sunet puternic ne atrag imediat atenția. De asemenea, obiectele
mari, mai degrabă decât cele mici. Culorile vii, mai mult decât cele pale. Dar
intensitatea trebuie considerată în mod relativ. în funcție de contrast, un zgomot mic
ne poate atrage atenția (într-o clasă în care e o liniște deplină, sesizăm și bâzâitul
unei muște), iar unul mare nu (într-o hală unde se nituiesc cazane, un zgomot, chiar
puternic, nu este observat); c) Mișcarea, schimbarea, variația atrag atenția. De
aceea, filmul reține mai ușor atenția decât simplele fotografii ori planșe.
Dar există și factori interni contribuind la trezirea atenției, cel mai important fiind
interesul. Ceea ce ne interesează ne atrage cu ușurință atenția Interesul e subordonat
motivației, trebuințelor noastre. Dacă ne e foame, ne sar în ochi vitrinele tuturor
cofetăriilor. Când căutăm o anumită carte vedem de departe orice stand de cărți.
Când interesul intră în contradicție cu unul din factorii obiectivi, el se dovedește
mai puternic. De exemplu, un student de la biologie (din Iași) a avut ocazia să facă o

EXTREMELE VIEȚII PSIHICE : ATENȚIA $1 SOMNUL 69
excursie la București și să viziteze marele muzeu de științe ale naturii „Grigore
Antipa". întors la cămin, colegii l-au asaltat cu întrebări. Dar studentul era colec-
ționar pasionat de fluturi și el nu mai termina cu descrierea marilor colecții existente
la muzeu. Un coleg îl întrebă însă: „Dar mamutul l-ai văzut?" Și s-a constatat că
studentul nostru, căutând fluturii, a trecut pe lângă uriașele schelete fără să le
observe! Interesul său 1-a împiedicat să vadă cele mai mari exponate.
Unele calități, însușiri ale atenției pot să varieze de la o persoană la alta, ele
putând fi considerate aptitudini în legătură cu exercitarea unor profesii.
Mai întâi, e vorba de capacitatea de concentrare, de intensitatea atenției. Gradul
în care ne adâncim în studiul unei lucrări se poate măsura prin rezistența la excitanți
perturbatori, în special la zgomot. Zgomotul din ambianță poate stânjeni foarte mult
în muncile unde trebuie să distingi un aspect puțin aparent, acolo unde se cere mare
concentrare. Dar un zgomot slab sau de intensitate moderată poate favoriza munca,
dacă ea este monotonă ori când suntem obosiți. De aceea, unii lucrează (mai ales
noaptea) pe fondul unei muzici discrete. în această privință, un rol îl joacă și
deprinderile.
Stabilitatea atenției este iar o caracteristică variabilă, desemnând posibilitatea
unei concentrări mai îndelungate sau mai scurte. Stabilitatea depinde de particula-
ritățile individuale ale persoanei și de natura obiectivelor, activităților urmărite. Un
obiect cu structură simplă și nemișcat ne reține foarte puțin atenția (1-2 minute). Pe
când un altul complex și în mișcare poate fi observat multă vreme, fără întreruperi.
Volumul se referă la numărul de elemente care pot fi cuprinse deodată în centrul
atenției. Americanul G. Miller a stabilit că numărul de unități ce pot fi sesizate
dintr-o dată este de 7 + 2. Numărul 7 a fost considerat de el un număr „magic", fiind
prezent mereu în conștiința oamenilor (săptămâna are 7 zile; au fost 7 minuni ale
lumii etc).
Distribuția este o proprietate a atenției mult discutată. Ea constă în capacitatea de
a urmări simultan mai multe surse de informație, mai multe obiecte ori activități.
Unii psihologi contestă această posibilitate. De exemplu, E. Cherry (în 1953) a realizat
următoarea experiență. Subiecților li se puneau căști pe urechi. Prin cele două căști
erau transmise însă mesaje diferite ; li se cerea să urmărească cu atenție numai cel
difuzat la urechea stângă. Persoanele puteau să relateze amănunțit ceea ce auziseră în
urechea stângă, dar nu știau mai nimic din ce se difuzase prin cealaltă cască : nici
măcar dacă s-a citit proză sau poezie. Totuși, sesizau dacă a vorbit un bărbat sau o
femeie ori dacă se schimba vorbitorul. De aici, E. Cherry a conchis că există două
„filtre" în actul de atenție: unul foarte grosier, capabil să ne furnizeze doar impresii
de ansamblu și un altul „semantic", permițând sesizarea de detalii și de înțelesuri.
Totuși, s-a observat că subiectul își dădea seama dacă în cealaltă cască se pronunța
numele său. Deci sensul ar putea fi sesizat și în casca ce nu constituie obiect de
atenție. Lucrul acesta a fost verificat de către A. Treisman (1960). Și în experiențele
sale se emiteau mesaje deosebite în cele 2 căști, subiecții urmărind pe cel dintr-o
singură cască. După derularea unei părți din text în stânga (urmărită de subiect),
brusc textul se întrerupe în stânga și se continuă în dreapta. Subiecții sesizau cu toții
acest lucru, continuând urmărirea textului în casca cealaltă împotriva consemnului.
Deci Treisman a dedus că nu sunt două filtre ale atenției, existând un singur filtru cu
două componente : una slabă și alta intensă, cu posibilități de intervertire rapidă.
Certă este limitarea canalului de informații creat prin atenție. Iar „distribuția"
pare a fi posibilă prin comutare rapidă, datorită mobilității atenției (care poate fugi de
la o sursă la alta în 0,05 secunde, adică 1/20 dintr-o secundă).

70 PSIHOLOGIE GENERALĂ
Similare sunt dificultățile de a urmări desfășurarea a două acțiuni pe care le
efectuăm simultan. Posibilitățile sunt limitate. Reușim totuși dacă acțiunile sunt
simple, dar când sunt complexe, ele se stânjenesc reciproc. Totuși, pilotul de avion
desfășoară numeroase acțiuni în același timp (urmărește orizontul și zeci de cadrane,
ascultă informațiile din căști, manevrează manșa, acționează cu picioarele șa.). Acest
lucru e posibil prin gradul înalt de automatizare a conduitei, încât nu e nevoie decât
de o minimă supraveghere atentă, ea oscilând rapid de la un aspect la altul.
Așa încât, decât să vorbim de distribuția atenției, poate ar fi mai bine să ne
referim la mobilitatea ei.
2. Aspecte patologice ale atenției
La limita normalului găsim disipații, persoane incapabile de o atenție mai înde-
lungată; aici intră copiii mici și unii adulți, firi afective și nestăpânite: nu se pot
concentra asupra unor situații care nu-i interesează.
Tot la limita normalului ar putea fi incluși și distrații, persoane adânc preocupate
de o problemă (științifică, filosofică, practică) și din această cauză neatente la ceea ce
se întâmplă în jurul lor.
Cazuri patologice sunt cele de hipertrofie a atenției. Fenomenul apare în ipo-
hondrie, teama de boală care duce la o continuă concentrare a atenției asupra
stomacului ori inimii, dând o mare importanță unor senzații cu totul minore, motiv
de veșnică preocupare.
Tipice forme de hipertrofie sunt ideile fixe: unele persoane simt mereu nevoia să
numere: ferestrele de la case, pietrele din pavaj, tramvaiele care trec prin fața casei
etc. Se citează cazul unui tânăr obsedat de înregistrarea orelor de plecare și sosire ale
trenurilor de pe diferitele trasee. Epuizând pe cele din țara sa, a început să imagineze
diferite rute în țări africane care n-aveau căi ferate, umplând un caiet întreg cu orele
de plecare și sosire pe posibile trasee.
Și anumite emoții pot deveni obsesive: anxietatea, frica de spații deschise ș.'a.
După cum poate deveni o preocupare permanentă un act moralmente interzis: un
furt, un viol. P. Janet menționa într-o lucrare a sa că odată s-au aflat în clinica sa trei
femei, toate exasperate, deoarece simțeau un impuls irezistibil să înfigă un cuțit în
propriul lor copil. Ideile fixe, obsesiile nu apar la oricine, ci la persoane cu anumite
constituții nevropatice care se plâng de obicei și de dureri de cap, nevralgii, insomnii,
tulburări vaso-motorii ș.a.
Stări de hipertrofie a atenției găsim și în extaz, stare particulară trăită mai ales de
marii mistici. Extazul este o contemplare profundă, cu abolirea sensibilității și
suspendarea funcțiilor motrice; o extremă activitate intelectuală, concentrată pe o
singură idee. Sfânta Tereza (din Spania – secolul XVI) a descris pe larg, într-o carte,
trăirile sale: o exaltare vie a anumitor idei care i-au absorbit atât de mult atenția
încât senzațiile sunt suspendate, mișcările voluntare oprite, chiar acțiunea vitală e
încetinită. Misticii sunt copleșiți de splendoarea, măreția și puritatea divinității. Unii
vorbesc de apariția unei imagini conducătoare în jurul căreia gravitează totul. La alții
e vorba de o idee pură, de o intuiție puternică.
Sf. Tereza descrie modul în care, ajungea la extaz, prin mai multe etape : 1) Ru-
găciunea cu voce tare; 2) Rugăciunea în gând; 3) Se trece de la discurs la o stare
globală, un fel de intuiție; 4) O stare de înaltă contemplație a adevărului apărând
brusc; 5) Extazul încă instabil; 6) Extazul stabil: corpul devine rece, cuvântul și
respirația sunt suspendate, ochii se închid, simțurile și facultățile psihice rămân în

EXTREMELE VIEȚII PSIHICE : ATENȚIA ȘI SOMNUL 71
afară, nu se pierde propriu-zis conștiința, în mod violent are loc contopirea cu
Dumnezeu care se coboară în substanța sufletului. „Aș spune că divinitatea este ca un
diamant de o transparență, de o limpezime suverană și mult mai mare decât lumea"
scrie Sf. Tereza. E o stare de beatitudine, de încântare extremă. Aici s-ar putea vorbi
de monoideism absolut, dar care coincide cu o trăire afectivă foarte intensă.
Fenomene similare se obțin și prin tehnicile Yoga. Și în cazul lor se poate ajunge
prin exerciții îndelungate la o stare de imobilizare psihică și chiar vitală (întreruperea
respirației, a bătăilor inimii), dar tară o asemenea trăire afectivă. Sunt fenomene de
autohipnoză.
Se pare că o puternică fixare a atenției asupra unei porțiuni a corpului ori asupra
activității unui organ poate produce efecte fiziologice. Unor isterici care se consideră
a fi Iisus Hristos le apar pete roșii pe palme, ca urme ale cuielor răstignirii! Tot așa
concentrarea atenției asupra respirației ori inimii poate duce la diminuarea ritmurilor
corespunzătoare. De asemenea, menținerea atenției asupra unui element lipsit de
complexitate, cum ar fi un nume propriu, produce o diminuare a activității mentale,
însoțită de relaxare. Aceasta era metoda denumită „meditație transcendentală" despre
care s-a făcut atâta caz la noi în țară, constituind un pretext pentru persecutarea unor
distinși intelectuali (după 1981).
Starea de concentrare menționată în descrierea extazului nu e de prea lungă
durată. Dar practicanții tehnicilor Yoga ajung să o prelungească ore de-a rândul.
Uneori se vorbește chiar de zile și de „moarte aparentă". Oricum, sunt cazuri extrem
de rare.
Stările patologice, bolile mintale sunt însoțite și de fenomenul contrar hipertrofiei
atenției, și anume de atrofia atenției. în accesele de excitație ale maniacului, de
surexcitare extremă, el manifestă o mare agitație, o succesiune haotică de vorbe,
gesturi, emoții, lipsind orice stagnare, orice concentrare a conștiinței.
Se mai observă o epuizare a atenției, o imposibilitate de fixare în cazurile de
mare oboseală ori la începutul somnului sau a stării de beție.
De asemenea, neputința de concentrare o găsim și în cazuri de infirmitate congeni-
tală : „imbecilii" (intelect care nu depășește pe cel al copiilor de 5-6 ani) și mai ales
„idioții" (care nu se pot autoservi și nu pot vorbi) au rare momente când pot fi atenți.
3. Esența atenției
Atenția este o manifestare a conștiinței și nu poate fi legată de un anumit proces
psihic. Ea nu are un conținut informațional propriu, fiind prezentă în toate funcțiile
psihice: și în percepție, și în memorare, și în gândire. Atenția este o proprietate a
conștiinței, aceea de a se focaliza, de a avea o regiune centrală, în raport cu ansamblul
sesizat, care ocupă o poziție periferică. Atenția este un aspect formal suprapus unor
variate conținuturi, după situație.
Th. Ribot sublinia aspectul de monoideism al atenției: fixarea ei pe un singur
obiect, fenomen ori idee. Dar nu poate fi vorba de un monoideism absolut care e
prezent doar în extaz sau în obsesiile extreme. în mod normal, când contemplăm un
obiect există o oscilație a gândurilor în jurul acelui obiect. Când mă uit cu atenție la
o floare, privesc alternativ petalele ei, frunzele, ghimpii, îmi vin în minte amintiri
legate de ea, de parfumul ei, de clasificarea ei în botanică, asemănarea cu măceșul
ș.a.m.d. Nu există o încremenire a gândurilor, monoideismul este relativ. De aceea,
în timpul concentrării atenției se realizează un proces al cunoașterii – descoperim
aspecte noi, stabilim relații noi, nu e vorba de o stagnare a cunoașterii.

72 PSIHOLOGIE GENERALĂ
G. Dumas și, recent, J. Richard văd în atenție o funcție de sinteză. Ea organizează
procesele psihice într-o direcție precisă, constituind un flux bine dirijat și intens. în
legătură cu acest aspect, T. Ribot subliniase deja rolul afectivității. Ceea ce ne
interesează, ceea ce corespunde dorințelor, sentimentelor noastre ne reține cu ușurință
atenția. Același psiholog susținea că și în atenția voluntară intervine afectivitatea:
prin educație, noi am ajunge să manifestăm un interes artificial față de lucruri (care
în mod obișnuit nu ne trezesc un interes spontan). Intervin aici stări afective complexe:
frica, egoismul, dorința de recompensă, ambiția. Acest punct de vedere are limite,
deoarece voința nu se poate reduce la influența unor sentimente, fie ele și superioare.
T. Ribot vroia să acorde și mișcărilor un rol esențial în atenție, evidențiind
mișcările ce intervin în fizionomie, în postura corpului, cele respiratorii etc. Dar mai
mult intervine, spunem noi, imobilitatea decât mișcarea. încă Fr. Galton observase și
chiar înregistrase numărul de mișcări dintr-o sală de conferință: când expunerea
devenea plictisitoare, mișcările realizate de auditoriu se dublau. De altfel, orice
profesor știe că, dacă încep să scârțâie băncile, elevii nu sunt atenți. Hotărâtoare în
această chestiune este o experiență a lui Helmholtz. într-o încăpere împărțită în două
printr-un perete de carton se află subiectul, în întuneric. Cealaltă parte este luminată.
El a realizat, utilizând un ac ascuțit, un orificiu foarte mic în acest perete. Prin el
subiectul putea privi în cealaltă parte, luminată, a camerei. Or, el se uita în partea din
stânga sau din dreapta, după voie, deși ochiul nu se putea mișca, orificiul fiind
punctiform. Așadar, atenția se deplasează independent de orice mișcare a ochiului. E
doar o comutare a clarității conștiinței. Mișcările musculare pot lipsi cu desăvârșire,
ele nu sunt indispensabile oscilațiilor atenției. Se produce o deplasare a excitației pe
scoarța cerebrală, proces însă neelucidat deocamdată.
Astăzi se evidențiază mult aspectele neurofiziologice ale atenției, subliniindu-se
rolul formației reticulate (în colaborarea ei cu diencefalul și sistemul limbic). într-adevăr,
nervii senzoriali, care vin la creier, au fiecare câte 2 ramuri, una înaintează prin
talamus spre cortex, iar cealaltă se termină în formația reticulată, acesta difuzând
excitațiile primite pe arii extinse din scoarță, menținând starea de trezire, de vigilență..
A sublinia substratul fiziologic al atenției nu ne duce prea departe, deoarece toate
procesele psihice au un corespondent fiziologic, iar formația reticulată nu poate
explica concentrarea atenției, deplasarea ei etc.
Am văzut că îngustimea focarului atenției constituie subiect de divergențe, unii
vorbind de existența a două „filtre", alții de unul singur. Printre cei care susțin
existența unuia singur, se consideră că limitarea atenției provine din limitarea de
energie, atenția fiind tocmai un control al disponibilităților energetice. Acolo unde nu
există o asemenea disponibilitate (boli mintale, oboseală extremă), nu există nici
atenție.
în concluzie. Din punct de vedere psihologic, a reieșit că atenția este o formă a
vieții psihice, aplicându-se unor variate conținuturi și constând într-o focalizare a
conștiinței, într-o intensificare a ei în jurul unui domeniu limitat. Atenția e o funcție
de sinteză, adunând toate datele și resursele disponibile în jurul unui obiect ori
fenomen. Este un monoideism relativ facilitat de intervenția motivației și a afectelor.
Un rol îl au și cunoștințele, deprinderile formate anterior. Rezolvarea problemelor
atenției voluntare atârnă de progresele înregistrate în studiul voinței.
Posibilitățile de concentrare ale atenției variază mult de la un individ la altul. Ele
sunt o expresie a întregii personalități, exprimând aspirațiile ei îndeosebi.

EXTREMELE VIEȚII PSIHICE : ATENȚIA ȘI SOMNUL
4. Somnul și formele sale
Lipsa atenției și, mai mult, lipsa de conștiință caracterizează somnul. Toate
animalele superioare au perioade de somn, distribuite în două moduri. Fie somn
monofazic (o singură perioadă lungă de somn, așa cum găsim la omul adult), fie
somn polifazic, când în 24 de ore există mai multe perioade relativ scurte de somn
(așa cum observăm la iepure, pisică sau câine).
Somnul constituie o stare de inactivitate destul de generală, concomitentă cu o
rupere a contactului cu realitatea. Totuși, în timpul somnului, continuă activitatea
organelor interne, iar instalarea inhibiției în scoarță constă în declanșarea unei
activități de asimilație, de recuperare energetică a neuronilor.
Apoi, în creier continuă să existe porțiuni active prin care se păstrează un contact
cu realitatea, ele având posibilitatea de a declanșa oricând trezirea. Aceste puncte de
veghe pot avea un caracter extrem de selectiv: mama obosită poate dormi, în ciuda
zgomotului mare din jur, dar se trezește imediat când începe să scâncească copilul
său nou născut.
După Ed. Claparede, rolul biologic al somnului ar fi preîntâmpinarea oboselii
exagerate, care ar putea să ducă la întârzierea, îmbolnăvirea sistemului nervos.
Dovadă că în cazurile întreruperii îndelungate a somnului apar tulburări grave.
O dată cu apariția aparatului care detectează și amplifică undele electrice emise de
creier (electroencefalograful), somnul a putut fi studiat în mod obiectiv. S-a putut
stabili existența unor lungimi de undă, caracteristice diferitelor stări psihice:
– unde oc cu 10 Hz pe secundă caracterizează o stare de veghe, de relaxare, cu
ochii închiși;
– unde P cu 20 Hz pe secundă și
– unde y cu 40 Hz pe secundă, ambele caracterizând o stare de activitate
cerebrală;
– unde 5 cu 2 Hz pe secundă sunt cele ce caracterizează un somn profund, somnul
lent.
în somnul lent, persoana este imobilă, respirația e rară, ritmul cardiac relativ
încetinit. După 90-120 minute tabloul somnului se schimbă brusc : se văd, sub
pleoape, mișcările rapide ale ochilor, apar mișcări ale degetelor, uneori smuncituri
ale trunchiului și membrelor, inclusiv variații ale tensiunii arteriale și neregularitați
ale respirației. Aspectul undelor cerebrale se schimbă, ele seamănă mai mult cu cele
din starea de veghe. Acesta este așa numitul somn paradoxal (sau activat, desincro-
nizat). I se mai spune și somnul REM (de la „rapid eyes movement" – adică rapide
mișcări oculare). El durează între 3 și 60 de minute, în medie 20 de minute, după
care se reinstalează somnul lent. în fiecare noapte, somnul REM apare de 3-6 ori.
Spre dimineață perioadele sunt mai lungi.
Somnul REM nu e superficial. La animalele decorticate (fără cortex) dispare
somnul lent, dar se păstrează cel paradoxal. Apoi trezirea unei persoane se realizează
mai greu când se află în faza REM, decât în aceea a somnului lent, iar tonusul
muscular este mai scăzut.
W. Dement a inițiat o serie de experiențe pentru a aprecia importanța somnului
paradoxal, într-una din ele. 8 tineri erau treziți de îndată ce apăreau mișcările
oculare rapide, timp de mai multe nopți. în prima noapte, în care au fost lăsați să
doarmă normal, s-a constatat prezența somnului REM în proporție de 27%, în loc

74 PSIHOLOGIE GENERALĂ
de 20% cât e normal. Iar în nopțile următoare ponderea lui a crescut și mai mult.
Prin urmare, somnul paradoxal este necesar.
într-o altă experiență, 6 persoane au fost ținute 108 ore fără somn. în prima
noapte, s-a constatat foarte mult somn lent, dar numai 7,4% somn REM. în nopțile a
Ii-a și a IH-a, durata acestei forme de somn a crescut însă până la 26-27% (mai mult
decât obișnuit). De unde rezultă că, deși somnul paradoxal este important, mai
necesar este somnul lent.
Privarea de somn vreme îndelungată produce evidente tulburări. După 205 ore de
nesomn persoanele respective manifestau o accentuată oboseală, iritabilitate, erori
senzoriale (vizuale și auditive), tremurul mâinilor, Nystagmus, creșterea sensibilității
la durere. Examenul electroencefalografic a arătat cum, după o perioadă lungă de
nesomn, apar momente de „microsomn" (adormirea timp de câteva secunde).
Somnul lent depinde mai ales de cortex, pe când cel paradoxal e mai legat de
activitatea formațiunilor subcorticale.
Durata necesară a somnului din fiecare zi variază destul de mult. în tinerețe
durata este 7h și 1/2. La bătrânețe ea scade la 6 ore. Sunt persoane cărora 5 ore le
sunt suficiente, după cum altele au nevoie de 9h-9h și 1/2. în unele cazuri, rare,
necesarul de somn e mult mai mic : se citează cazul unui bărbat care dormea 2 ore și
3/4 pe zi, cât și al unei bătrâne, de 70 de ani, a cărei rație de somn era de numai o
oră din 24.
în legătură cu mecanismul declanșării somnului, au fost formulate diverse opinii.
A existat și o teorie hormonală, după care somnul ar fi declanșat de toxinele ce se
acumulează în organism („hipnotoxine"). Pieron și Legendre au menținut treaz un
câine, multă vreme. Apoi au extras din coloana sa vertebrală lichidul cefalorahidian
pe care l-au injectat într-o anume porțiune a creierului unui câine abia trezit din
somn. Acesta a căzut imediat într-un somn profund. Totuși acest punct de vedere nu
poate explica cum ne putem menține treji multă vreme. Apoi s-a constatat că doi frați
siamezi (care au circulația sanguină comună) nu dorm simultan (unul poate rămâne
treaz multă vreme).
Teoriile neuronale leagă somnul de activitatea cortexului. I.P. Pavlov considera
somnul ca fiind o inhibiție a scoarței similară celei pe care o obținea în laborator : fie
prin lipsa de excitație (formă pasivă), fie prin inhibarea intensă a unor reflexe
condiționate (forma activă). Totuși, cercetări mai recente au arătat, pe baza encefalo-
gramei, că somnul experimental, obținut de Pavlov, nu pare a fi totuna cu cel natural.
Se acceptă totuși azi posibilitatea unui somn activ. Somnul natural se știe a fi
strâns legat de activitatea formației reticulate care poate opri excitarea generalizată a
cortexului, după cum îl poate stimula, declanșând trezirea. în boala somnului, s-a
putut localiza o leziune ce apare în hipocamp, ceea ce nu ne îndreptățește să vorbim
de un „centru al somnului", întrucât ar putea fi o regiune care blochează stimulările
venite de la formația reticulată.
Nu e clarificat nici rolul biologic al somnului. în somnul lent, ar exista o fază
anabolică în care se refac proteinele celulelor nervoase și acidul ribonucleic, iar în
timpul somnului REM s-ar reface sistemul adrenergic. Cert este că mecanismul
somnului este unul complex. Clarificarea lui necesită încă studii aprofundate.

CAPITOLUL VIII
PSIHOLOGIA ÎNVĂȚĂRII
In psihologie, termenul de învățare are un înțeles mai larg decât în vorbirea
obișnuită. După A.N. Leontiev, învățarea este „procesul dobândirii de către ființa vie
a experienței individuale de comportare". Deci tot ce nu este înnăscut este învățat.
Astfel, învățarea implică formarea gândirii abstracte, nașterea sentimentelor complexe,
constituirea voinței și a trăsăturilor de personalitate etc. Nu este vorba doar de
memorarea unor cunoștințe. în procesul experienței se formează întreaga persona-
litate.
încă de la sfârșitul secolului trecut, unii oameni de știință s-au gândit că înțe-
legerea proceselor psihice ar putea fi mai facilă dacă am studia comportamentul
animalelor: pe de o parte, putem organiza experiențe mai îndrăznețe și, pe de alta,
psihicul lor fiind mai simplu, ar fi mai ușor să stabilim unele legi fundamentale care
să ne înlesnească apoi descifrarea psihicului uman. Iată de ce o dată cu sfârșitul
secolului trecut, a fost inițiată o serie de investigații experimentale în vederea eluci-
dării procesului de învățare la animale.
1. I.P. Pavlov despre mecanismele învățării
I.P. Pavlov a fost fiziolog, dar cercetările sale asupra digestiei l-au dus la surprin-
derea unor importante fenomene psihice. Astăzi, în toate manualele de psihologie
sunt prezente ideile și metoda acestui mare om de știință rus.
El explica activitatea nervoasă superioară prin dinamica a două procese : excitația
(procesul declanșării sau intensificării unei activități) și inhibiția (care duce la oprirea •
ori diminuarea unei activități). Potrivit unor legi, aceste două procese se succed și
alternează pe suprafața cortexului în așa fel, încât dacă excitația ar fi luminoasă și
inhibiția întunecată, atunci scoarța cerebrală ar semăna cu un oraș luminat noaptea,
unde luminile alternează cu zone întunecate și, din când în când, unele lumini se
sting și altele de aprind.
Pavlov descrie două activități nervoase fundamentale :
a) Reflexele necondiționate (înnăscute) ce constau în legături constante între anumiți
agenți ai mediului, recepționați de organele senzoriale, și anumite activități ale
organismului. Reflexe necondiționate sunt: clipitul la producerea unei lumini
puternice, retragerea mâinii când atingi o plită încălzită, salivarea când punem în
gură pesmet uscat ș.a.
b) Reflexele condiționate sunt legături temporare între nenumărați agenți ai mediului,
recepționați de organele noastre senzoriale și anumite activități ale organismului.
Acestea se formează în condiții bine precizate și din acest motiv sunt numite
„condiționate". După cum ele pot și dispărea, ceea ce justifică apelativul de
legături temporare.
Luăm un exemplu clasic de reflex condiționat format în laboratoarele pavloviste.
Un câine este adus în laborator și legat în curele pentru a nu se deplasa. Se aprinde o
lumină pe care animalul se mulțumește să o privească. Apoi i se pune pesmet pe
limbă, ceea ce îi provoacă o intensă salivație. Dacă se repetă de mai multe ori

76 PSIHOLOGIE GENERALĂ
coincidența dintre lumină și hrănirea cu pesmet, la un moment dat constatăm că, de
îndată ce se aprinde lumina, câinele salivează. Această salivație la producerea unei
lumini constituie un reflex condiționat.
Pentru a preciza condițiile formării unui astfel de reflex să lămurim câțiva termeni
consacrați. Stimulii sau excitanții sunt denumiți agenții mediului ambiant, acționând
asupra organelor senzoriale. Ei sunt de trei feluri: a) indiferenți, când nu produc
animalului decât o reacție de orientare (întoarcerea capului, privirea cu atenție în
direcția stimulului nou); b) necondiționali, dacă produc apariția unui reflex necon-
diționat și c) condiționali, cei ce conduc la producerea unei reacții condiționate.
Așadar, a forma un reflex condiționat înseamnă să transformi un excitant indiferent în
excitant condițional. Sunt cinci condiții principale :
a) Stimulul indiferent să coincidă cu cel necondițional în repetate rânduri. în expe-
riența citată mai sus, lumina trebuie să aibă loc concomitent cu hrănirea, de mai
multe ori. Această coincidență este denumită „întărire".
b) Stimulul indiferent să preceadă pe cel necondițional cu cel puțin 1/2 de secundă.
Dacă se produce în același timp sau după cel înnăscut, nu se mai formează
legătura temporară.
c) Emisferele cerebrale trebuie să fie în stare de excitabilitate (adică animalul să fie
treaz și flămând dacă ne bazăm pe reflexul salivar).
d) Stimulul indiferent să fie suficient de intens pentru a putea fi perceput.
e) Stimulul indiferent să fie mai slab decât cel necondițional. E vorba nu de inten-
sitatea fizică, ci de cea biologică, de importanța sa pentru câine.
S-a efectuat o experiență (de către N. Erofeeva) care ilustrează această ultimă
condiție. Ea a ținut un câine flămând mai multe zile. Adus în laborator, îl curenta
electric, dându-i totodată de mâncare. Repetând experiența, a constatat că, deși
curentul electric era destul de intens, câinele saliva o dată cu producerea lui. în acel
moment, durerea cauzată prin administrarea curentului era totuși mai mică decât
foamea și plăcerea cauzată de hrănire.
Apoi Erofeeva a făcut o incizie în piele și aplica electrodul direct pe os, ceea ce
producea o durere insuportabilă. în aceste condiții, oricât de flămând era animalul,
nu s-a mai putut forma reflexul condiționat. Intensitatea durerii era mai mare decât
foamea.
în afara reflexelor condiționate tipice, în laboratoarele pavloviste s-au elaborat și
unele particulare, care însă ne ajută să înțelegem mai bine caracteristicile învățării
umane.
Așa s-au obținut condiționări datorate imitației. în laborator erau aduși doi câini. Unul
era legat în curele și i se elabora un reflex la un sunet, dându-i-se pesmet. Celălalt nu
primea nici o fărâmă de pesmet, ci numai asista la experiență. Or, de la o vreme și el
saliva când se producea sunetul, imita deci reacția tovarășului său de suferință.
Fenomenul acesta este frecvent la om, mai ales la copil, care imită cu ușurință
gesturile, vorbele, expresiile adultului. Imitația înlesnește mult învățarea, în special
în domeniul priceperilor motorii, al mânuirii uneltelor.
O a doua categorie de reflexe aparte sunt acelea stabilite între doi excitanți, ambii
indiferenți. Un câine stă liniștii in laborator. Deodată se aprinde o lumină în dreapta
sa ; câinele privește într-acolo, dar nu se întâmplă nimic. Imediat se aude un sunet în
stânga câinelui care-și orientează atenția, întorcând capul în această nouă direcție. De
asemenea, nu survine nimic altceva. Dacă, făcând o serie de pauze, se repetă
succesiunea lumină-dreapta și sunet-stânga, la un moment dat, după ce s-a produs

PSIHOLOGIA ÎNVĂȚĂRII
lumina, câinele întoarce capul spre stânga înainte de a se emite sunetul. S-a format
deci o legătură temporară între centrii optici și cei auditivi. S-ar părea că s-a încălcat
prima condiție a formării reflexului condiționat, neintervenind nici un stimul ne-
condițional. De fapt, există un reflex înnăscut la baza formării legăturii temporare : e
vorba de reflexul de orientare (întoarcerea capului și privirea cu atenție în direcția
noilor excitanți). Ca urmare, și reflexul condiționat format va avea proprietățile
reflexului de orientare : el se stinge dacă succesiunea celor doi stimuli se repetă fără
pauză, de multe ori.
în cazul omului, multe legături temporare, obținerea multor cunoștințe se bazează
pe acest reflex al curiozității, al interesului de cunoaștere. Ar fi foarte greu ca după
fiecare nouă cunoștință să dăm elevilor câte o prăjitură ca „întărire". Repede s-ar
ajunge la indigestii. Interesul lor, direct ori indirect, face posibilă însușirea unor noi
informații, fără recompensă imediată.
Experiențele realizate în laboratoarele lui IR Pavlov au pus în evidență faptul că
animalele superioare nu reacționează la stimuli izolați, ci tind să-i organizeze. Există
o tendință de unificare a datelor primite de către creier, manifestată prin tendința spre
stereotipie. Iată un experiment ce probează acest lucru.
S-au format. în mod separat, 4 reflexe condiționate la același câine. Acestuia, ca
la toți câinii din laborator, i s-a introdus un tub în glanda parotidă, în așa fel încât
saliva curgea în exteriorul botului și putea fi măsurată. Cantitatea de salivă este
proporțională cu cea a pesmetului introdus în gură. La un sunet de orgă câinele saliva
8 picături, la un altul, de fluier, saliva 4 picături, la o lumină se instala o puternică
inhibiție și la o ușoară înțepătură se măsurau 6 picături. După ce reflexele, obținute la
diferite ore ale zilei, se consolidaseră, experimentatorul le-a grupat producând excitanții
unul după altul, cu mici intervale între ei (fig. 4).
8 picături
6 picături
4 picături
2 minute1 1/20 pică-
minut
orgă fluier lumină înțepătură
Fig. 4. Stereotipul dinamic creat în laborator
Multe zile s-au repetat stimulările în aceeași ordine. Apoi, dintr-o dată, în loc să
se înceapă cu sunetul de orgă se începea cu lumina. Or, câinele a reacționat tot cu 8
picături – ca la sunetul de orgă. După 2 minute s-a produs tot lumina, obținându-se 4
picături, apoi lumina apărea pe locul ei declanșând o stare de inhibiție, iar, în final,
după 1 minut, același excitant provoca o salivație de 6 picături, ca la înțepătură.
Așadar, animalul nu mai ține cont de natura stimulului, ci reacționează la ordinea

78 PSIHOLOGIE GENERALA
învățata a excitanților. Acest fenomen a fost denumit stereotip dinamic. El dovedește
tendința de organizare a reacțiilor. Stereotipul dinamic este un sistem relativ constant
de reacții la un sistem de stimuli. I se spune stereotip datorită uniformității reacțiilor
și dinamic, pentru că, dacă se schimbă definitiv ordinea excitanților, atunci se
modifică și stereotipul.
Corespondentul psihologic al stereotipelor îl constituie deprinderile. Ele cer un efort
pentru a se forma. Dar, odată constituite, acțiunile se desfășoară cu mare ușurință.
Experiențele privind stereotipele dinamice au dovedit existența unei tendințe spre
integrare și stereotipie a scoarței cerebrale. Acest aspect a fost observat demult de
către filosofi care au vorbit despre tendința gândirii spre unitate și sistematizare,
datorită căreia cunoștințele asimilate se organizează în vaste sisteme ierarhice, ceea
ce facilitează reproducerea cunoștințelor și utilizarea lor în soluționarea de probleme.
După această sumară trecere în revistă a unor concepte pavloviste putem efectua
câteva considerații sintetice.
Pentru I.P. Pavlov, ca și pentru precedesorul său I.M. Secenov, noțiunea de reflex
are un sens mai larg: e vorba de un răspuns al organismului la o solicitare a
mediului. Dar atât excitantul cât și răspunsul pot fi foarte complecși. într-adevăr,
după ei, și ceea ce noi numim instinct era considerat reflex, deși, de pildă, instinctul
clădirii unui cuib presupune un mare număr de acțiuni din partea păsărilor. De aceea
nu ne surprinde afirmația lui I.P. Pavlov, după care învățarea n-ar constitui decât un
lung șir de reflexe condiționate.
Reflexele necondiționate, consideră savantul rus, asigură adaptarea individului la
excitanți cu mare importanță pentru organismul său. Fuga animalului la un zgomot
puternic îl poate scăpa nevătămat de prăbușirea unei stânci.
Reflexele condiționate asigură posibilitatea unor reacții la stimuli ce au dobândit o
valoare biologică în viața animalului. Iată, o gospodină are obiceiul ca, înainte de a-
curăța carnea pentru masă. să-și ascută cuțitul pe o treaptă de beton de la bucătărie.
Apoi azvârle resturile de carne pisicilor din vecini. După câtva timp va fi suficient să
înceapă să-și ascută cuțitul, că îndată vor alerga la ea toate pisicile. Ascuțitul emite
un sunet care a devenit semnal de hrană. Tot așa, pentru animalele sălbatice unele
sunete pot fi semnalul unei surse de apă, altele al unei primejdii etc. Excitanții
condiționali sunt deci semnale, prevenind animalele asupra pericolelor ori a surselor
posibile de hrană, apă etc.
Ca urmare, ansamblul excitanților condiționali formează, după Pavlov, primul
sistem de semnalizare. în afară de acesta, spunea el, există și un al doilea sistem de
semnalizare format cu ajutorul cuvântului. Cuvântul devine un semnal al semnalului,
asociindu-se cu nenumărate imagini pe care le înlocuiește.
De exemplu, un copil de un an întinde mâna înspre o flacără și se frige. Flacăra
devine pentru el semnal de durere. Dacă, pe când se frige, mama strigă „buba",
cuvânt pe care-1 folosește și în alte situații similare, acest cuvânt înlocuiește imaginile,
devenind semnal al semnalului durerii. La auzul cuvântului „buba", copilul se va feri
să atingă un anume obiect.
Cel de-al doilea sistem de semnalizare, specific omului, este o noțiune care nu
ajută prea mult înțelegerea psihicului uman, nici cea a funcționării creierului. în schimb,
prin acest concept, marele fiziolog a recunoscut necesitatea psihologiei ca știință care
poate aborda, prin metodele ei, studiul gândirii abstracte și al creației științifice.

PSIHOLOGIA ÎNVĂȚĂRII 79
Aici ne interesează cum a explicat I.P. Pavlov formarea reflexului condiționat, pe
care el îl pune la temelia învățării.
în figura 5 se observă felul în care concepe marele fiziolog formarea legăturii
temporare.
centrul gustativ
, centrul salivar
ochi limba gl. salivară
Fig. 5. Formarea reflexului condiționat
Pesmetul pus pe limbă declanșează o excitație care, ajungând în centrul gustativ,
se deplasează pe o legătură nervoasă, existentă din naștere, la centrul salivar ce
trimite un impuls, prin nervul motor, la glanda salivară, producând salivația. Acesta
este un reflex necondiționat.
Excitând ochiul, deși impulsul ajunge în centrul optic, nu se produce nici o reacție
salivară, neexistând o relație între acești centri. Dacă însă se stimulează simultan și
centrul optic și cel gustativ, acesta, fiind mai puternic excitat, atrage către el excitația
din centrul optic, potrivit unui principiu (al dominantei) după care focarele mai
puternic excitate atrag către ele excitația din alți centri (mai slab excitați). Repe-
tându-se experiența, „se bătătorește" un traseu între centrul optic și cel gustativ,
rezultând o nouă legătură, legătura temporară. Nu se știa bine dacă ea se formează
prin cortex sau prin subcortex.
Că se formează legături temporare cu prilejul oricărei învățări e un lucru cert, dar
procesul e mult mai complicat decât îl concepea I.P. Pavlov, așa cum vom vedea în
cele ce urmează.
Fiziologul rus a obținut rezultate importante, fiindcă a lucrat în condiții foarte
stricte. Laboratorul lui se afla într-o clădire izolată termic și fonic („turnul tăcerii"),
ca să nu tulbure cu nimic animalele de experiență. Câinele se afla imobilizat, iar
cercetătorii au studiat dinamica secreției salivare, care n-are decât două posibilități de
manifestare : secreție ori stagnare, iar picăturile rezultate pot fi măsurate. în acest fel
s-au putut determina condiții și legi precise. Totodată, s-a pierdut din vedere comple-
xitatea actului de învățare, fiindcă reflexele condiționate clarifică pe deplin un singur
tip de învățare : substituirea de stimuli, înlocuirea celui necondițional cu unul indife-
rent. Este totuși un mod de învățare frecvent: atunci când învățăm o nouă limbă, nu
facem altceva decât să înlocuim cuvântul din limba maternă (scaun) cu cel din limba
străină (chaise), la fel când învățăm semnele topografice ș.a.

PSIHOLOGIE GENERALĂ
2. Cercetări americane asupra învățării
A. La sfârșitul veacului trecut, în același timp cu Pavlov a început să studieze
procesul învățării și americanul E. Thorndike (fără să știe unul de altul). Acesta era
însă psiholog (nu fiziolog). Metodele sale au fost cu totul altele. A început prin a
studia comportamentul unor animale închise în cuști. De pildă, o pisică: ea încerca
să iasă dând cu botul și cu labele ca să străbată printre sârme. Când, din întâmplare,
apăsa pe o mică pârghie, se deschidea o ușiță, pisica fugea din cușcă și consuma o
bucată de pește aflată lângă ieșire.
Mai târziu, E. Thorndike a utilizat alt aparat, imaginat de un coleg al său (pe nume
Small) și anume labirintul. Aparatul consta dintr-o cutie mare (de 240 x 180 cm)
așezată pe podea. în ea existau niște culoare din care unele se înfundau, iar altele
continuau până într-un loc, la mijlocul labirintului, unde se afla o bucată de brânză.
Cutia nu era acoperită, încât se putea observa cum se comportă șoarecele introdus în
labirint, căruia îi mirosea brânza și căuta să ajungă la ea.
Psihologul american a stabilit că învățarea se realizează printr-o succesiune de
încercări și erori („trial and error"). Erorile se elimină treptat, până la urmă animalul
învățând soluția și nemaifăcând greșeli. S-a pus, totuși, un prea mare accent pe rolul
întâmplării în relație cu încercările efectuate. în realitate fiecare specie de animal face
încercări caracteristice. Iată o experiență (făcută mult mai târziu și de un alt psiholog).
grăunțe
\
wpasăre
Fig. 6. încercări de a ajunge la hrană
O găină este situată într-o îngrăditură de scânduri (fig. 6A). în față este un gard
de șipci puțin distanțate între ele printre care pasărea vede niște grăunțe pe jos. Ea va
încerca să zboare pe deasupra ori să se strecoare, când în dreapta, când în stânga.
Dacă într-un loc scândurile sunt mai îndepărtate, pasărea se poate strecura și ajunge
la grăunțe, consumându-le. Pusă de mai multe ori în aceeași situație găina va face din
ce în ce mai puține erori, până când, de la un timp, ea se repede la locul știut fără a
mai face încercări. Spunem că ea a învățat drumul către hrană.
Un câine (fig. 6B) pus în aceeași îngrăditură (dar având carne în față) va face mai
puține încercări directe, își va lărgi explorările și va descoperi spatele liber al

PSIHOLOGIA ÎNVĂȚĂRII 81
îngrăditurii, ajungând ușor la hrană. Drumul pe care-1 face este „un drum de ocol",
ceea ce solicită o inteligență superioară posibilităților unei găini. trebuie să întoarcă
spatele hranei (deci să n-o mai vadă), să se îndepărteze de ea, pentru a se putea
apropia ulterior. Așadar, încercările, pe de o parte, depind de experiența speciei (sunt
reflexe necondiționate), pe de alta, sunt în funcție de nivelul de dezvoltare a sis-
temului nervos. încercările pe care le face un câine nu sunt inițiate de o găină, după
cum cimpanzeul e capabil de acte complexe inaccesibile gândirii canine.
După efectuarea unui mare număr de experiențe, în 1898, E. Thorndike (în
lucrarea Animal intelligence) își expune teoria sa despre învățarea denumită „cone-
xionism". El susține că procesul învățării se bazează pe formarea de conexiuni în
creier. Se vede imediat analogia cu ideile lui Pavlov, care vorbea de „legături
temporare". Dar ei au lucrat și publicat multă vreme fără să afle unul de altul
(Thorndike era psiholog și publica în reviste de psihologie, pe când Pavlov publica în
reviste de fiziologie ; apoi, în acea vreme schimbul de informații era mult mai redus
decât astăzi). Psihologul american stabilea și câteva legi. Cea mai importantă era
„legea efectului" : când o legătură (între o situație și o acțiune) este însoțită sau
urmată de o satisfacție, ea se întărește; dimpotrivă dacă este în relație cu o stare de
insatisfacție – ea slăbește. Se generalizează constatările că încercările reușite se
păstrează, pe când cele fără rezultat dispar.
Alta este legea exercițiului, care constată rolul de consolidare al repetării încer-
cărilor reușite.
Aceste două legi le găsim la I.P. Pavlov, formulate mai concis în prima condiție a
elaborării reflexului condiționat: întărirea, de care vorbește el, duce la „satisfacție".
Apoi se menționează și însemnătatea repetării coincidenței favorabile. Exprimarea
fiziologului rus este însă mai obiectivă, întrucât „satisfacția" și „insatisfacția" consti-
tuie fenomene subiective.
Un alt „principiu" formulat de E. Thorndike este acela al reacțiilor multiple,
consemnând că atunci când o încercare nu reușește, se încearcă alta. în felul acesta se
precizează faptul care-1 deosebește pe E. Thorndike de Pavlov, fiind la baza contri-
buțiilor sale principale. într-adevăr, dacă fiziologul rus a studiat acea formă de
învățare constând într-o substituire de stimuli, psihologul american a pus în evidență
învățarea bazată pe substituirea de reacții, înlocuirea unei încercări cu alta. Ea este
prezentă în toate experiențele cu labirinte ori cuști. Cu deplină claritate apare în
următoarea experiență (de dată mult mai recentă): un șoarece învață să parcurgă un
labirint destul de simplu. Pe traseu el pășește pe o placă metalică. După ce s-a
familiarizat cu labirintul, experimentatorul pune placa metalică sub o diferență de
potențial electric. Când șoarecele atinge placa este curentat puternic ; el sare înapoi,
protestează în felul lui, încearcă din nou. La un moment dat, după o serie de ezitări,
sare peste placă și se duce pe traseul cunoscut la hrană. Ulterior, ajungând la placă,
sare peste ea fără a mai face alte încercări. în acest caz, învățarea a constat în a
înlocui reacția de apărare, cu o alta, săritura salvatoare, deci e vorba de o substituire
de reacții.
Același lucru se petrece și când învățăm tot felul de noi moduri de acțiune: să
patinăm, să dansăm sau să înotăm.
Cu toată această deosebire importantă, E. Thorndike a formulat o teorie asemă-
nătoare cu cea a lui I.P. Pavlov, vorbind de „conexiuni" identice cu „legăturile
temporare" presupuse de fiziolog. Similitudinea este firească: amândoi au studiat în
școală empirismul englez, iar în a doua jumătate a secolului XIX era la modă
I.E. Spencer, un asociaționist, vorbind de însemnătatea „asociațiilor" dintre imagini,

82 PSIHOLOGIE GENERALĂ
idei, care ar explica toate fenomenele psihice. Cei doi savanți n-au făcut decât să
furnizeze date experimentale în sprijinul acestui punct de vedere, ce va fi combătut cu
vehemență mai târziu.
B. Cu toate contribuțiile sale importante, după 1910, Thorndike a fost criticat de
psihologii americani. Aceștia i-au reproșat utilizarea de termeni subiectivi (satisfacție,
succes), cât și graba de a aplica la om concluzii stabilite pe comportamentul animal.
Cel care s-a situat cel mai ferm pe o poziție deosebită de părintele psiholgiei
americane a fost J. Watson. în 1912, el a publicat un articol manifest în care propune
o psihologie într-adevăr obiectivă, urmând a studia numai ceea ce poate fi înregistrat
exact, adică stimulul și reacția individului (S-R). Să renunțăm la ipoteze și consi-
derații referitoare ia ceea ce se petrece în lumea internă (imagini, gânduri), fiindcă
nu avem un control obiectiv. Deci preconiza, cum s-a spus, „o psihologie fără
conștiință", o psihologie a comportamentului. Cum în engleză cuvântului comportament
îi corespunde behavior, această direcție psihologică a fost numită behaviorism.
Deși tendința spre strictă obiectivitate a dominat psihologia americană, totuși
repede psihologii s-au văzut nevoiți să recurgă la „constructe \ termeni ipotetici
referitori la fenomene psihice neobservabile din exterior, pentru că de fapt esențialul
unui fenomen psihic se produce între stimul și reacție. La exact același stimul două
persoane pot avea reacții opuse : când la televizor se anunță un meci de fotbal, băiatul
se bucură, pe când bunica pleacă bombănind din cameră ; diferența de reacție este
efectul unor deosebiri de interese – acestea comandând acțiunile observabile. Deci
avem S-P-R (stimulul influențează reacția prin intermediul structurii interne a persoanei).
Cu toată această limită foarte serioasă, cercetările iui J. Watson și ale elevilor săi
au dus la o serie de rezultate. Vom înfățișa câteva din ele (după Woodworth, R).
O problemă pe care și-a pus-o Watson este următoarea : care e simțul principal ce
permite șoarecelui orientarea în labirint ? Metoda a constat în suprimarea a câte unui
simț și verificarea dacă în această situație poate reproduce la fel de bine drumul
învățat printr un labirint sau dacă poate învăța alt labirint nou tot așa de repede ca și
un șoarece cu toate organele senzoriale intacte.
Șoareci orbiți au învățat la fel de ușor un labirint ca și cei normali, după cum au
putut reproduce tară greșeală un drum învățat anterior orbirii. Deci văzul nu ar fi
esențial orientării. Același rezultat s-a obținut și după anihilarea mirosului. Supri-
marea auzului a dus la aceeași concluzie. Anestezierea tălpilor (dispariția senzației de
contact) n-a avut nici o importanță. Tăierea mustăților (care asigură contactul fin cu
ambianța) a dus la început la tulburări de mișcare în general. După 48 ore de
acomodare însă ei puteau parcurge foarte bine labirintul învățat. Ca urmare, Watson a
tras concluzia că simțul esențial pentru alegerea traseului în labirint este muscular
(kinestezic).
Mult mai târziu (1929), K.S. Lashley a reușit o operație prin care, secționând
nervi de la nivelul trunchiului și de la picioare, a anulat simțul kinestezic. Șoarecii
erau vizibil afectați în mers: li se îndepărtau picioarele, se întindeau nefiresc, își
trăgeau picioarele după ei, mergeau uneori pe spatele lăbuțelor. Totuși, deși mergeau
mult mai greu, mai încet, au parcurs labirintul anterior învățat fără a face mai multe
erori. Unii au susținut că nu fuseseră complet anihilate simțul muscular și cel tactil.
Alte experiențe aveau să clarifice chestiunea.
Astfel, Snygg (în 1935) a construit 2 labirinte identice ca structură; unul a fost
vopsit în negru peste tot, celălalt în alb și negru, culoarea neagră indicând calea cea
bună. Apoi a efectuat următoarele experiențe :

PSIHOLOGIA ÎNVĂȚĂRII 83
I. a. șoarecii au învățat labirintul negru în 34 de încercări.
b. apoi puși în labirintul cu alb-negru l-au parcurs în 6 încercări.
II. a. șoarecii au învățat întâi pe cel alb-negru, în 7 încercări.
b. introduși apoi în cel negru au avut nevoie de 45 încercări.
Comparând cele două experiențe, observăm că învățarea labirintului negru n-a
înlesnit învățarea celui alb-negru, care exersat mai întâi n-a solicitat decât o încercare
în plus. Iar învățarea celui alb-negru n-a înlesnit nici ea învățarea celui negru, ba
dimpotrivă a complicat-o. De aici se deduce că șoarecii s-au folosit de simțul vizual
și nu de cel kinestezic. Dacă acesta ar fi stat la baza orientării în labirint, atunci
învățarea labirintului în alb-negru ar fi trebuit să înlesnească mult parcurgerea labi-
rintului negru, ceea ce nu s-a întâmplat.
Un alt experiment ingenios a fost efectuat în 1930 (de Macfarlane): după ce
șoarecii au învățat să parcurgă labirintul în mod obișnuit (alergând prin culoare),
aparatul a fost inundat, încât șoarecii nu-1 mai puteau parcurge decât înotând. Or. ei
n-au comis mai multe erori decât atunci când îl parcurseseră mergând pe podea.
Invers, dacă îl învățau înotând, reușeau apoi să ajungă la hrană pe uscat fără a face
erori în plus.
Deci senzațiile kinestezice nu au un rol important de vreme ce schimbarea
fundamentală a mișcărilor picioarelor nu a tulburat orientarea în labirint.
într-o altă cercetare s-a procedat ia început ca și Watson : labirintul parcurs de
șoareci normali după 12 încercări a fost rezolvat de șoareci orbi în 14 tentative. Un
lot fără miros a avut nevoie de 27 de încercări, deci simțul olfactiv ar fi mai important
la șoareci. Dar, suprimând si văzul, și mirosul, abia 27% din animale au mai putut
găsi drumul. Totuși, alții au descris cazuri în care, după un foarte mare număr de
încercări, toți șoarecii în aceeași stare învățau să parcurgă labirintul. Deosebirile se
pot datora structurii labirintelor utilizate sau experienței anterioare a animalelor.
Așadar, șoarecii se pot ajuta fie de un simț, fie de altul pentru a se orienta, dar cel
kinestezic nu joacă un rol important, cel puțin în faza incipientă a învățării. S-ar
putea ca și la om, după multe repetiții, simțul kinestezic să poată înlocui alte simțuri
(pianiștii rutinați nu mai au nevoie să se uite pe claviatură când cântă).
în al doilea rând, dacă un animal învață un parcurs pe baza unui simț, pe care
apoi nu-1 mai poate folosi, el trebuie să reia învățarea de la început, neputând utiliza
experiența anterioară.
O altă problemă pusă de J. Watson este : „ce învață propriu-zis animalul ? " El a
presupus că învață succesiunea mișcărilor, adică un șir de reflexe condiționate: face
întâi o cotitură spre dreapta, cu două sărituri după ea urmează o cotitură la stânga cu
3 sărituri, apoi o alergare de 10 pași înainte etc. Watson și-a susținut punctul de
vedere făcând următorul experiment: după ce șoarecii au învățat un labirint, expe-
rimentatorul a modificat lungimea unor cuibare. Or, s-a observat cum acolo unde
culoarul era scurtat, șoarecele se izbea de peretele din fund, el sărind de prea multe
ori, iar unde era lungit, rămânea dezorientat până să se hotărască să mai avanseze.
Deci el ar învăța succesiunea și amploarea mișcărilor.
Ideile psihologului american au fost insă infirmate printr-o experiență foarte
simplă: după învățarea labirintului animalul este așezat la mijlocul traseului. Or,
șoarecele se învârte puțin, miroase pe la colțuri și apoi pornește la drum fără nici o

PSIHOLOGIE GENERALĂ
greșeală până la capăt. Deci el pare a fi recunoscut locurile, altfel, conform cu
părerea lui Watson, ar fi complet dezorientat, succesiunea mișcărilor de la începutul
labirintului fiind cu totul alta decât aceea necesară la mijloc.
Un rezultat similar a obținut și E. Tolman cu ajutorul unui labirint în formă de
cruce (fig. 7).
S>
33 H,
Fig. 7. Labirint privind testarea facilităților învățării
Plasați în S2 trebuie să Șoarecii plasați în S, găsesc hrana în H, luând-o la dreapt
învețe un drum în altă direcție, spre stânga.
Un alt lot e plasat în S, și hrana în H,, dar așezați în S,, hrana se mută în H,, deci
ei vor coti tot spre dreapta. Deosebirea e că în primul caz trebuie să recunoască
locurile, pe când în al doilea caz învață aceeași mișcare spre dreapta. Conform cu
datele experienței, învățarea mișcării cere mai multe încercări decât aceea a locului.
Deci, avem o altă infirmare a punctului de vedere watsonian.
3 A
\«>A 1
w
Fig.B B 2
Labirintul Lui Hunter

PSIHOLOGIA ÎNVĂȚĂRII 85
Experimentul lui Hunter a dus la aceleași concluzii. Labirintul imaginat de el este
simplu ; ceea ce îl distinge de alte aparate este faptul că în punctele A, A', B și B' se
pot pune niște portițe care împiedică accesul într-un culoar ori altul.
Șoarecele pleacă din S și găsește portița A trasă, încât accesul în culoarul 3 este
închis; pleacă pe culoarul 1, ajungând în culoarul 2 găsește portița B închisă, atunci
revine la poziția inițială, dar acum portița A' e blocată, apoi B' și în fine i se pune
hrană în S. După ce traseul este repetat de multe ori, încât șoarecele îl parcurge
foarte repede, experimentatorul retrage toate portițele. în această situație animalul e
complet dezorientat: stă în intersecția A-A' fără să știe încotro să o ia. înseamnă că
el n-a învățat „succesiunea de mișcări", nici direcția „dreapta, dreapta, apoi stânga,
stânga", ci locul A cu portița închisă și locul B tot cu o galerie închisă ș.a.m.d.
Șoarecii învață să recunoască așadar caracteristicile vizuale, olfactive, tactile ale
fiecărei intersecții și anume în locul A trebuie să o ia la dreapta, dar în poziția A va
merge spre stânga ș.a.m.d. Deci mișcările sunt asociate cu anumite locuri, cu o
anumită ambianță pe care animalele o recunosc.
C. Totuși, dacă se fac foarte multe încercări șoarecii ajung să învețe labirintul lui
Hunter și fără ajutorul portițelor închise. A apărut ipoteza că ei își pot forma un fel
de schemă – plan al traseului. Acest lucru a fost dovedit de E. Tolman. împreună cu
C. Honzik, el a imaginat un labirint cu 3 alei (fig. 9).
Fig. 9. Labirintul lui Tolman și Honzik
Așezat la start șoarecele mergea la hrană mereu pe calea 1, cea mai scurtă.
Punând o barieră în punctul A animalele o luau când pe aleea 2, când pe 3, dar
repede preferau drumul 2 fiind mai scurt. Incluzând o barieră și în B, erau obligați să
meargă pe aleea 3, învățând toate drumurile. Scoțând cele două bariere (A și B),
șoarecii reveneau la calea 1, ca fiind cea mai scurtă. Punând o barieră în F șoarecii se
întorceau. Ajungând la intersecția aleilor 2 și 3, 14 șoareci din 15 au luat drumul 3,
singurul care permitea accesul la hrană. Așadar, ei își formaseră un fel de schemă a
labirintului, cunoscând că ieșirea aleii 3 este aproape de hrană, iar calea 2 nu duce
decât pe drumul închis (după Hilgard, E., 1974, pp. 190-191).
Tolman va sublinia că în învățare trebuie să ținem cont și de „variabilele
intermediare" situate între stimul și răspuns, fără de care nu se poate înțelege

86 PSIHOLOGIE GENERALĂ
comportamentul. în felul acesta, Tolman combate punctul de vedere strict behaviorist
al lui Watson, care dorea să se rezume la ceea ce poate fi observat direct.
Formarea unei scheme în timpul deplasării unui animal e dovedită și de porumbeii
călători. Dacă un asemenea porumbel este pus într-o cușcă acoperită și dus departe
de casa la care stă de obicei, iar apoi i se dă drumul, el se rotește de câteva ori și
zboară direct la adăpostul său obișnuit. Această orientare presupune, când e cerul
înnorat, cunoașterea direcției nord. Ea e favorizată, se pare, de existența în creierul
porumbelului a unor săruri feromagnetice. Dar nu e suficient: trebuie ca pasărea să
știe care e poziția ei față de casă. Dacă a fost dusă spre nord, trebuie să se întoarcă
spre sud, iar dacă a mers spre sud, e nevoie să zboare în direcția contrară. încât,
numai fiindcă își formează o schemă aproximativă a drumului parcurs, el se poate
întoarce.
E. Tolman, pe lângă referirea la formarea unei scheme a subliniat și existența unei
intenții la animal, de aceea sistemul său explicativ a fost caracterizat ca „behaviorism
intențional". Iată faptul citat de el: dacă învățăm o maimuță să găsească o banană
într-una dintre mai multe cutii colorate și apoi în loc de banană punem o foaie de
salată (aliment mult mai puțin apreciat de animal), observăm cum maimuța se ener-
vează și începe să răstoarne și celelalte cutii (în speranța găsirii bananei). E limpede :
ea se aștepta la banană !
Experiențele cu cimpanzei au făcut ca unii psihologi (din așa numita școală
„gestaltistă" – școala formei) sa evidențieze în continuare complexitatea actului de
învățare.
Psihologii aceștia, ocupându-se în special de problemele percepției, memoriei și
gândirii, au evidențiat rolul cunoașterii unor structuri globale (Gestalt – formă,
structură), care se impun dintr-o dată, ca „o intuiție" (cunoaștere sintetică, nereflexivă).
Experiențele lui W. Kohler cu cimpanzei au scos în evidență faptul că aceștia nu
fac multe „încercări și erori", soluția apărând brusc. De pildă, cimpanzeului aflat în
cușcă i se pune în apropiere o banană la care, oricât s-ar întinde, nu poate ajunge.
După câteva tentative zadarnice renunță, se uită în jur și dacă în apropiere se află un
băț se repede la el și. cu ajutorul lui, trage banana către sine. Tot așa când banana
atârnă în plafonul înalt al cuștii la care nu ajunge, după ocoluri și ezitări, dintr-o dată
pune una peste alta două lăzi și se cațără până la fructul dorit.
Astfel de experiențe contrazic teoria lui E. Thorndike privind învățarea ca
succesiune de încercări și erori. Studii ulterioare au arătat că asemenea rezolvări, cu
foarte puține încercări și soluții bruște, pot avea loc numai dacă problema nu e prea
dificilă și când toate datele esențiale sunt deschise examinării directe (cimpanzeul
vede banana și bățul aproape concomitent). Apoi, genul de probleme folosit punea
maimuța în condiții foarte aproape de mediul său obișnuit de existență, unde ea își
trage către sine fructele ori se cațără către ele.
D. Un alt cercetător american, E.R. Guthrie, a criticat teoria clasică a lui
E. Thorndike în sens contrar, căutând să simplifice faptele. După el, în învățare nu e
nevoie de întărire, deoarece simpla asociere prin contiguitate (prin alăturare) e
suficientă.
Guthrie a reluat aparatul utilizat inițial de Thorndike: cușca în care e introdus
animalul (o pisică), cu deosebirea ca ea se deschidea cu ușurință, la orice fel de
atingere a ușiței de ieșire. El a folosit și un aparat care fotografia pisica în momentul
contactului cu ușa. Animalul era introdus în cușcă printr-un tunel din spate, făcea
câteva încercări și atingând ușa fugea afară. De obicei, deși lângă aparat se afla o

PSIHOLOGIA ÎNVĂȚĂRII 87
bucată de pește, pisica nu-i dădea nici o atenție. Deci nu hrana a fost scopul ei real.
Mai mult, fotografiile arată că, repetându-se experiența, pisica atinge portița în exact
același fel ca prima oară: dacă o atinsese cu umărul, tot cu umărul se eliberează în
continuare. De unde psihologul generalizează : „o combinație de stimuli care a însoțit
o mișcare, la repetare tinde să fie urmată de aceeași mișcare". Cum explică el acest
fenomen ? Acele mișcări care sunt urmate de altele similare și într-o situație similară
sunt inhibate, uitate. Astfel mișcările făcute până la atingerea portiței, fiind asemă-
nătoare și în condiții perceptive identice, nu se rețin. Dar mișcarea care deschide
portița este urmată de evadare, deci de cu totul altfel de mișcări și de un cu totul alt
cadru, altă ambianță, de aceea se memorează mișcarea declanșatoare.
E. Guthrie citează și un caz ilustrând concepția sa. O fetiță de 8 ani contractase
obiceiul de a-și arunca paltonul pe jos când intra în casă. Degeaba o ocăra mama și o
punea să-și pună paltonul în cuier, fiindcă a doua zi obiceiul triumfa din nou. Guthrie
a sfătuit mama să pună fetița să se îmbrace din nou, să iasă afară și după ce intră să-și
pună imediat paltonul în cuier: în felul acesta gestul firesc urma să se asocieze cu
imaginea vestibulului, nu cu aceea a paltonului aflat pe jos. Indicația a avut efectul
scontat și fetița a putut face asociația dorită, necesară comportamentului civilizat.
Criticii lui E. Guthrie au subliniat că felul în care a fost concepută deschiderea
cuștii făcea evadarea foarte simplă. Pisica reușea după puține încercări, uneori chiar
de la prima încercare, ceea ce facilita reținerea tentativei urmate de succes. Apoi
întărirea exista totuși, deoarece eliberarea din cușcă era „un succes"
Valoarea experiențelor lui Guthrie stă nu atât în redemonstrarea rolului conti-
guității, cât în sublinierea tendințelor spre stereotipie ce apar frecvent în învățare. în
ceea ce privește învățarea fără întărire ea a fost demonstrată mai convingător prin alte
experiențe. De exemplu, E. Tolman și C. Honzik au lăsat un grup de șoareci să alerge
printr-un labirint timp de 10 zile. în a 11-a zi au început să pună hrană. S-a constatat
că aceștia au ajuns să nu mai comită erori tot atât de repede ca și aceia care au fost
hrăniți de la început (deci cu 10 zile înainte). Așadar, hoinăreala prin labirint a folosit
la învățarea lui. Acest fel de învățare, în absența oricărei întăriri, a fost numită
învățare latentă. Ea a fost constatată și în laboratoarele pavloviste. Reamintim re-
flexele condiționate formate la doi stimuli, ambii indiferenți (lumină în dreapta și
sunet la stânga). învățarea latentă are loc datorită reflexului „ce este? ", adică datorită
curiozității, tendințelor native de explorare.
Problema aceasta a rolului întăririi a fost îndelung cercetată în laboratoarele de
psihologie ale lumii. Concluziile de azi sunt: în ce privește rapiditatea învățării,
întărirea nu joacă un rol important, dar ea influențează mult trăinicia celor învățate,
contribuind la sedimentarea lor.
E. Unul din psihologii care au acordat mare importanță întăririi în învățare a fost
B.F. Skinner. în lucrările sale apărute între 1930 și 1960, el susține necesitatea de a
deosebi două tipuri de reflexe condiționate. Reflexe tip S, în care întărirea e condi-
ționată de apariția unui stimul (cele descrise de I.P. Pavlov) și reflexe de tip R, în
care se produce un răspuns pentru a provoca un stimul (întărirea). Această condi-
ționare (tip R) a fost numită condiționare operantă.
Una din experiențele ce pun în evidență acest tip de condiționare este următoarea :
un porumbel flămând este închis într-o colivie. El încearcă să scape ciocănind pereții,
într-un loc se află o plăcuță neagră cu o țintă albă la mijloc. Când porumbelul lovește
reperul alb se declanșează un mecanism care introduce în colivie un sertăraș cu
câteva grăunțe, din acelea agreate de pasăre. Pus în aceeași situație, porumbelul va

88 PSIHOLOGIE GENERALĂ
găsi din ce în ce mai ușor modalitatea de a se hrăni. Ba chiar, dacă sertărașul conține
prea puține boabe, atunci el se întoarce și lovește din nou ținta de mai multe ori, până
se satură. Cu alte cuvinte, se autoservește, așa cum, în occident, putem și noi să ne
procurăm o ciocolată, introducând într-un aparat automat o monedă.
în mod evident, acest reflex se deosebește de condiționarea clasică, fiindcă
întărirea este provocată de un animal care nu așteaptă semnalul. Se reproduce astfel,
în mod mai fidel, conduita animalelor din realitate. Tigrul nu așteaptă să-i vină
antilopa la nas; el pleacă în căutare, se apropie tiptil de pradă, împotriva vântului
etc. Animalele sunt active căutând „întărirea", hrana.
Experimentul utilizat de Skinner este cunoscut demult de către dresori. Dacă vrei
să dresezi un cățel să facă „sluj", îl așezi în această poziție și-i dai o bucățică de
zahăr. Apoi, după un timp repeți figura. Peste o zi sau două îl vom vedea așezându-se
singur în poziția „sluj" ca să primească o recompensă (similar cu ceea ce făcea
porumbelul psihologului american).
Skinner a dat importanță mare întăririi. El e creatorul metodei de învățământ
numită „învățământ programat", în care fiecare nouă achiziție este verificată, re-
compensată printr-o mică reușită.
în legătură cu întărirea, americanul O.H. Mowrer a observat că ea influențează și
afectivitatea, o dată cu răspunsul asociindu-se și stări afective corespunzătoare. Iată,
în cazul când becul care, aprinzându-se, se asociază cu hrana este aproape de botul
câinelui aflat în laborator, acesta pe lângă faptul de a saliva, de îndată ce este așezat
lângă bec începe să-1 lingă, ceea ce la câine este un simptom de afecțiune : el ajunge
să îndrăgească acest bec aducător de hrană!
Tot Mowrer sublinia rolul imaginilor în învățare, în dirijarea comportamentului.
De exemplu, presupunem cazul unui băiețel de la țară, rămas acasă, vara, când
părinții sunt plecați și căruia i se face foame. Negăsind nimic în casă îi vine în minte
mărul din fundul grădinii, unde ar putea să găsească mere coapte. El aleargă la măr
și poate avea norocul de a găsi ceea ce caută. Conduita sa a fost dirijată de o imagine,
de anticipare.
Vedem cum, treptat, concepțiile despre învățare se complică, acest proces fiind
departe de simplitatea presupusă de I.P. Pavlov sau E. Thorndike.
3. Cercetări în Rusia Sovietică
Complicațiile învățării au apărut evidente și cercetătorilor din Rusia Sovietică. Un
exemplu l-ar putea constitui experiențele realizate folosind „anastomoza eterogenă
(ori încrucișată)" a doi nervi. Anastomoza este operația prin care se sudează un nerv
care a fost secționat dintr-o cauză sau alta. Observându-se că în creierul unui câine se
găsesc foarte aproape doi nervi motori cu destinație mult îndepărtată (unul ajunge în
piciorul său stâng din spate, provocând mișcările, iar altul se termină în laringe, fiind
responsabil de mișcările implicate în tuse și strănut), s-a procedat la secționarea lor.
Apoi s-a efectuat o anastomoza încrucișată, adică porțiunea cerebrală a nervului care
duce la picior a fost sudată cu continuarea nervului inserat în laringe și invers. încât,
după restabilirea animalului, o înțepare în piciorul stâng provoca tușea și invers, o
jenă respiratorie cauza mișcări ale piciorului.
Ulterior, animalul reacționează diferit, până când ajunge din nou la reacții adec-
vate. După interpretarea lui P.K. Anohin, rezultă existența în creier a unui aparat care
recepționează greșelile comise. Acest aparat el îl denumește „acceptor al acțiunii". El
este informat de rezultatele unei mișcări printr-un proces de conexiune inversă

PSIHOLOGIA ÎNVĂȚĂRII 89
(feed-back), realizat printr-o aferentație inversă. Acceptorul efectuează o comparare
a rezultatelor cu cele scontate; când ele nu coincid se inițiază noi acțiuni până în
momentul obținerii efectului adecvat.
Asemenea constatări l-au făcut pe cercetătorul rus să propună următoarea schemă
explicativă a reflexului condiționat, fiind și o schemă a învățării în general (fig. 10).
acceptorul sinteza
sinteza aferentă
organe senzoriale
Fig. 10. Schema reflexului condiționat după P.K. Anohin
în conformitate cu această schemă (Anohin, P.K., 1957), o serie de excitanți,
printre care și unul condițional, impresionează organele senzoriale. Nervii aferenți
conduc excitațiile în talamus și în cortex. Se vorbește de „sinteză aferentă" și nu de
un simplu centru, deoarece în acea regiune a scoarței sintetizează toate impresiile.
Unele schimbări pot avea drept consecință faptul că excitantul condițional nu de-
clanșează reacția. Numai o deplină conformitate cu situația cunoscută permite ca
influxul nervos să circule spre zona motorie care comandă acțiunea de răspuns
condiționat (1). Odată produsă mișcarea, efectele ei sunt comunicate acceptorului
printr-o aferentație inversă. Dacă reacția nu a dus la rezultatul scontat, atunci
acceptorul informează regiunea sintezei aferente. Se trimite o nouă comandă zonei
motorii ce elaborează o nouă acțiune (2). De aceea, această zonă a intitulat-o „sinteză
motorie". Dacă și acum mișcările sunt inadecvate, din nou acceptorul semnalizează
ș.a.m.d. până când se găsește un răspuns corespunzător. înregistrarea lui oprește
activitatea aparatului acceptor.
Schema elaborată de fiziologul rus ne pune în evidență complexitatea actului de
învățare care, de fapt, implică toate procesele psihice. Sinteza aferentă constituie un
nume care acoperă numeroase procese de cunoaștere : percepția, imaginea, gândirea,
ele analizând informația senzorială. Sinteza motorie e realizată datorită priceperilor,
deprinderilor și a actelor de voință. Iar acceptorul constituie denumirea dată proce-
selor afective, ele apreciind valoarea acțiunilor noastre.
încât se dezvăluie pe deplin faptul c& învățarea este o activitate realizată prin
concursul tuturor proceselor psihice și nu e nicicând o simplă reacție elementară.

PSIHOLOGIE GENERALĂ
4. Specificul învățării umane
S-au făcut încercări pentru o comparație cât mai directă a modului de a învăța al
omului și cel al șoarecelui. S-a confecționat un labirint din alei mărginite cu sârmă,
prin care omul să poată circula. Legând la ochi subiectul experimentului, se urmărea
cum procedează și câte greșeli comite. Experimentul a fost organizat și cu adulți, și
cu copii. Șoarecii au fost puși într-un labirint-cutie, din categoria cu care erau fa-
miliarizați și având exact aceeași structură cu labirintul cel mare, parcurs de oameni.
La început, șoarecii intră și de 7 ori într-un culoar greșit, pe când copiii doar de 4
ori, iar adulții doar o dată. Totuși, numărul total de încercări de care au avut nevoie
oamenii nu a diferit în mod semnificativ de cel observat la șoareci, ceea ce nu
înseamnă că nivelul intelectual al omului n-ar depăși pe cel al șoarecelui. Sunt doi
factori care explică rezultatul amintit: a) subiecții au fost legați la ochi; or, la om,
simțul vizual are un rol hotărâtor; b) în labirint șoarecele se află într-o situație
familiară, el circulând mereu prin găurile din ziduri, poduri, hambare.
Un altfel de labirint pentru adulți a fost imaginat de Warden (1924), sub forma
unei cutii a cărei față superioară este găurită, formând un labirint în care mereu se
întâlnesc două alternative (labirint „în formă de U") din care una duce departe, până
la capăt. Subiectul, tot cu ochii acoperiți, trebuie să parcurgă cu un creion culoarul
găurit în cutie până ajunge la sfârșit. Se consideră învățat labirintul când îl poate
parcurge de 3 ori la rând fără nici o greșeală. Observând modul de lucru și interogând
subiecții, s-a constatat existența a 3 metode de lucru: a) subiecții formulează verbal
(în gând) ce trebuie să facă : primul culoar la stânga, al doilea la dreapta, al treilea la
dreapta ș.a.m.d.; b) subiecții își imaginează schema vizuală a labirintului; c) su-
biecții nu urmăresc conștient ordinea, ea învățându-se pe baza senzațiilor kinestezice
(de mișcare). înregistrându-se erorile, se constată că randamentul maxim îl obțin cei
dintâi (care verbalizează acțiunea), iar cei mai slabi sunt cei ce lasă totul în seama
mișcărilor, fără ghidaj rațional. Din tabelul 2 se văd rezultatele medii obținute de cele.
3 categorii de subiecți.
Tabelul 2 : Rezolvarea labirintului de masă
Nr. de Nr. mijlociu Nr. extrem
subiecți de încercări de încercări
Formulare verbală 27 32^2 16-62
Schemă vizuală 18 67,9 41-104
învățare motorie 17 123,9 72-195
Desigur, învățarea de labirinte nu e în măsură să ne dea o imagine exactă privind
specificul și superioritatea învățării la om. Bazându-ne pe încercările efectuate în
această direcție (timp de aproape un secol), R. Gagne a căutat să distingă 8 tipuri de
învățare, pe care le-a ierarhizat în funcție de complexitatea lor și anume :
a) învățarea de semnale (descrisă de I.P. Pavlov), când sugarul învață să-și recu-
noască mama, nu numai după voce, ci și după imaginea vizuală.
b) învățarea stimul-răspuns (tip E. Thorndike), când sugarul învață o reacție simplă :
să-și țină singur biberonul.
c) înlănțuirea de răspunsuri prezentă în învățarea unui act mai complex, cum ar fi
mersul pe bicicletă.

PSIHOLOGIA ÎNVĂȚĂRII 91
d) Asociațiile verbale se formează cu prilejul învățării cuvintelor și al asocierii lor în
propoziții.
e) învățarea discriminării de culori, forme, litere, numere, ducând la precizia dife-
rențierii percepțiilor.
f) însușirea noțiunilor constă „în a încadra obiectele într-o clasă și în a răspunde
acestei clase ca întreg". în acest caz, Gagne se referă numai la noțiunile concrete
(„pisică", „scară", „copac").
g) învățarea noțiunilor definite și a regulilor. Prin „noțiuni definite" autorul înțelege
noțiunile abstracte care se asimilează prin punerea lor în relație cu altele. De
aceea, le include în aceeași categorie cu învățarea regulilor, regula fiind „o
capacitate internă, care oferă individului posibilitatea de a răspunde la o clasă de
situații-stimul cu o clasă de performanțe" (Gagne, R., 1975, p. 169). Teoremele
matematice, legile din fizică, normele de comportare etc. sunt tot atâtea reguli.
h) Rezolvarea de probleme constituie cea mai grea sarcină, cel mai complex tip de
învățare, presupunând toate celelalte tipuri menționate anterior.
Această clasificare poate fi discutată. De pildă, „discriminarea" e implicată în
orice învățare, chiar în aceea a semnalelor, așa cum au arătat experiențele lui
I.P. Pavlov. Apoi, asociațiile verbale sunt tot complexe „înlănțuiri de răspunsuri".
Important este faptul de a separa net posibilitățile animalelor, limitate la primele trei
categorii, de cele specifice omului.
învățarea umană se caracterizează prin mai puține încercări efective (omul multe
le imaginează doar) și prin aceea că se bazează mai puțin pe efortul personal, de
inovare a soluției, cât pe însușirea și aplicarea mijloacelor găsite de generațiile
anterioare. Astfel, un copil de 10 ani vrea să-și construiască o colibă pentru care îi
trebuie să îmbine solid două bârne ; el nu va căuta o soluție proprie, ci va recurge la
instrumentele folosite de adulți: fie la ciocan și cuie, fie la o frânghie solidă. Cele
mai mari eforturi ale omului, în mod obișnuit, constau în însușirea experienței
acumulate anterior de zecile de generații ale strămoșilor săi. Copilul trebuie treptat
să-și însușească modul de mânuire a sute de mii de unelte, de la lopată la calculator.
Prima unealtă și cea mai importantă pe care el se străduiește să o stăpânească este
limbajul, instrumentul prin care poate acționa asupra altora și cu ajutorul căruia își va
însuși numeroase cunoștințe și priceperi înlesnindu-i acomodarea și cucerirea mediu-
lui ambiant. Dacă însușirea limbajului se realizează treptat în 10-12 ani, asimilarea cunoș-
tințelor durează toată viața și fiecare individ nu ajunge să stăpânească decât o infimă
parte din patrimoniul uriaș al științei, tehnicii dobândite de întreaga societate umană.
însușirea noțiunilor și a „regulilor", ca și mânuirea unor utilaje complexe consti-
tuie un proces îndelungat, presupunând o puternică dezvoltare a gândirii și voinței,
care se realizează cu randament crescut în condițiile unui învățământ rațional și bine
organizat. Adolescentul trebuie să devină capabil de „acțiuni mintale", de imaginarea
unor situații și experiențe, de discutarea în limbaj interior a alternativelor, fără de
care el nu va putea soluționa probleme complexe. De aceea, învățarea, când e vorba
de om, capătă o definiție mai restrânsă; prin ea se înțelege procesul de însușire a
cunoștințelor, priceperilor acumulate de omenire, cât și de formare a capacităților
necesare utilizării lor. Deci învățarea nu poate fi privită ca un proces simplu,
elementar, așa cum credeau I.P. Pavlov și E. Thorndike, ea este un rezultat al unei
îndelungi experiențe și al dezvoltării funcțiilor psihice. Tot ce vom studia în cele ce
urmează, toate procesele, funcțiile psihice intervin într-un fel sau altul în învățare,
care este rezultatul sinergiei lor.

92 PSIHOLOGIE GENERALĂ
S-ar putea distinge totuși două faze în actul de învățare :
a) una inițială, în care ne luptăm cu anume dificultăți, cu rezolvarea unei pro-
bleme. Aici au un rol preponderent percepția, imaginația, gândirea. O dată găsită
rezolvarea, urmează faza a doua, b) când se urmărește consolidarea soluției, acum
fiind pe primul plan funcția memoriei. în tot timpul învățării sunt însă esențiale
motivația, afectivitatea, voința noastră.
5. J. Piaget contra lui N. Chomsky în privința
rolului atribuit învățării
Sunt multe secole de când în gândirea filosofică există o controversă între cei
care, în dezvoltarea intelectului, atribuie un rol hotărâtor eredității și cei ce subliniază
rolul dominant al influenței mediului, al experienței dobândite. Această controversă a
apărut și în dezbaterea desfășurată în 1975, în Franța, între Jean Piaget, psiholog de
talie mondială, elvețian, și Noam Chomsky, lingvist american foarte apreciat în acei
ani. La dezbatere au mai participat 23 de specialiști în filosofie, psihologie, antropo-
logie, biologie și lingvistică (Piaget, J., Chomsky, N., 1988).
N. Chomsky este creatorul „gramaticii generative" ; observând că anumite struc-
turi sintactice sunt comune „tuturor limbilor", el susține caracterul lor ereditar,
având la bază o serie de structuri anatomo-fiziologice specializate încă de la naștere,
împotriva celor care s-ar întreba cum s-ar fi putut forma asemenea țesuturi și
mecanisme complexe, el evocă fapte bine cunoscute din biologie : structura complexă
a ochiului, funcționarea inimii, construirea pânzei de către păianjeni, a barajelor de
către castori, toate având la bază o constituție și mecanisme înnăscute. Ar urma deci
ca biologii să explice și formarea structurilor sintactice.
Alt fapt invocat de partizanii lui Chomsky sunt observațiile și experiențele lui
D. Hubel și T. Wiesel. Aceștia au studiat creierul optic al unor pisici. Folosind
microelectrozi, au stabilit că în zona de proiecție optică, unele celule reacționează
numai la vederea unor linii verticale, pe când altele intră în excitație numai la apariția
unor linii orizontale. Ținând niște pui nou-născuți într-o cameră zugrăvită doar cu
linii orizontale, ei au constatat că celulele sensibile la linii verticale s-au atrofiat.
Deci mediul duce la selecția unor specializări date ereditar. Faptele sunt interesante,
dar nu e nici pe departe dovedit că toate celulele optice ar fi atât de specializate,
nemaivorbind de celelalte porțiuni ale creierului.
Jean Piaget nu neagă orice rol eredității care duce la formarea unui creier a cărui
funcționare este supusă unor legi, cum ar fi acelea ce fac posibile reflexele con-
diționate. El contestă însă o specializare excesivă; astfel, limbajul, construcțiile
lingvistice ar apărea numai după vârsta de un an și jumătate, după ce gândirea
senzorio-motorie a progresat îndestul. în cursul experienței se formează scheme, care
se organizează făcând posibilă, treptat, construirea structurilor complexe ale lim-
bajului și ale gândirii. J. Piaget a criticat simplismul unor teorii empiriste ce văd în
intelect un fel de copie fidelă a realității, formată printr-un proces de reflectare
simplă. După psihologul elvețian, imaginile care apar în conștiință implică o activitate
psihică de mare complexitate, o activitate cu caracter constructiv. Percepția, gândirea,
limbajul presupun un proces de sinteză și construcție a datelor senzoriale, strâns legat
de reacțiile, acțiunile noastre concrete asupra realității.
A vorbi despre caracterul ereditar al unor structuri înseamnă numai să deplasăm
problema, căci rămâne întrebarea cum s-au format ele în istoria speciilor? Biologii
nu admit decât mutații întâmplătoare. Or, arată J. Piaget, prin simpla întâmplare nu

PSIHOLOGIA ÎNVĂȚĂRII 93
vom putea explica nici structura ochiului, nici formele sintactice. Calculul probabi-
lităților arată că, dacă n-ar interveni decât întâmplarea în evoluție, ar fi fost necesare
sute de miliarde de ani pentru a se ajunge la perfecțiunea organismului uman.
Așa cum au subliniat biologii J. Changeux și J. Monod, numărul de gene existent
la om (cea 40.000) e cu totul insuficient pentru a putea programa toate conexiunile
neuronale, care sunt de ordinul lui IO14 (adică al sutelor de mii de miliarde). Există și
argumente ale neurobiologilor, contrare celor stabilite de Hubel și Wiesel. J. Changeux,
examinând neuronii din creierul unor copii de câteva luni, a constatat existența unor
numeroase prelungiri ale axonilor. Dimpotrivă, numărul acestor prelungiri este mult
mai redus în creierul copiilor avansați în vârstă. Așadar, datorită experienței, se
păstrează legăturile nervoase activate și se atrofiază cele nesolicitate. Deosebirea
dintre aceste constatări și cele relatate de Hubel și Wiesel este că aceștia din urmă
vorbesc de o predeterminare a funcțiilor, pe când, după Changeux, specificul structurilor
este dictat de experiență, ereditatea punând la dispoziție doar multiple posibilități.
Aspectul general al unor particularități nu implică neapărat caracterul lor înnăscut.
Așa C. Jung, constatând similitudini între miturile celor mai variate popoare, a
susținut ideea existenței unor tipare ereditare pe care le-a numit arhetipuri. Dar orice
om vede același soare, luna, are o mamă și frați; e normal ca și în imaginația tuturor
să apară elemente comune, fără să fie nevoie să apelăm la ereditate.
In concluzie, rămânem la ideea complexității învățării și la importanța ei. Potenția-
litățile ereditare fac posibilă învățarea, dar nu pot explica specificul structurilor,
acesta fiind rezultatul experienței, al unei învățări îndelungate, în care sunt implicate
toate procesele psihice, rezultate și, totodată, factori ai învățării.
6. Clasificarea proceselor psihice
Studiile experimentale asupra învățării, așa cum am văzut, au pus în lumină
existența multor aspecte, fenomene psihice distincte, cu pondere variată în diferitele
momente ale soluționării unei situații particulare. De fapt orice fenomen psihic este
multiplu, complex. Viața psihică este totuși extrem de unitară. Așa cum am văzut, ea
formează un sistem. într-una sau alta din manifestările ei, se poate însă distinge
predominarea câte unui aspect. Totodată, ea se contopește cu fenomenele vieții. De
aceea, Aristotel distingea un suflet nutritiv, un altul senzitiv, un suflet motor (asi-
gurând mișcarea) și inteligența (nous). în ultimul secol, despărțindu-se fenomenele
psihice de cele strict biologice, s-a înrădăcinat o clasificare în trei grupe: a) feno-
menele de cunoaștere (cognitive, aici fiind vorba de senzații, percepții, reprezentări,
memorie, imaginație, limbaj și gândire ; b) procesele afective cuprinzând trebuințele,
aspirațiile (adică motivația), emoțiile, sentimentele și c) reacțiile motorii incluzând
reflexele, instinctele, deprinderile și mai ales acțiunile voluntare, voința. Mereu va
trebui să subliniem indisolubila legătură dintre cognitiv și afectiv, cognitiv și motor,
ca și cea dintre afectiv și motor în variate modalități. Distincția între cele trei grupe
se efectuează mai mult din necesitatea analizei, în vederea studiului și a unei descrieri
minuțioase. în orice proces psihic, se pot distinge aspectele cognitive, afective și
motorii.
O diviziune necesară când studiem mai ales persoana, psihicul în formele sale
concrete, este aceea întreprinsă de H. Rohracher între forțe psihice, care declanșează
și orientează comportamentul (impulsuri, interese, sentimente, fenomene voluntare),
și funcțiuni psihice, cele care descriu structura, modul de acțiune (percepția,
memoria, gândirea ș.a.).

94 PSIHOLOGIE GENERALĂ
Pierre Janet, ilustru psiholog și psihiatru francez din prima jumătate a secolului
nostru, a întocmit o clasificare interesantă, întrucât conține o ierarhie a fenomenelor
psihice în funcție de complexitatea lor, stabilită pe baza observărilor îndelungi ale
diferitelor stări psihopatologice manifestate de bolnavii mintal. Iată, pe scurt, această
clasificare : a) cele mai simple sunt mișcările musculare inutile ce se pot observa și la
copilul nou-născut; b) ceva mai complexe sunt mișcările, expresiile emoționale (tot
foarte primitive); c) funcțiuni ale imaginii care necesită foarte puțină energie: vi-
sarea, imaginația, memoria reprezentativă și raționamentul abstract (!). Aici P. Janet
se referă la raționamentele formale, desprinse de realitate, de care sunt capabili chiar
bolnavii cu grave afecțiuni mintale; d) mai complexă este așa-numita activitate
dezinteresată, incluzând percepția cu un vag sentiment al prezentului, dar fără
sentimentul certitudinii, acțiunea fără impresia unității, libertății și prezentului, ca și
acțiunea obișnuită, automatizată ; e) în fine, cele mai complexe fenomene prezente în
cazul sănătății mintale, fenomene ce solicită multă energie, „tensiune nervoasă", care
alcătuiesc funcția realului; ele sunt: prezentificarea – percepția cu deplina certi-
tudine a prezentului; atenția în percepție cu sentimentul realității, în percepția
obiectelor noi și în percepția propriei persoane, cu sentimentul unității și al realității;
acțiunea eficace asupra realității materiale și sociale, ca și acțiunea nouă cu senti-
mentul unității și al libertății.
Clasificarea lui P. Janet este importantă mai ales în cazul diagnosticului psihiatric.
Ea ne avertizează în mod global cu privire la gravitatea situației unui bolnav. Pentru
nevoile studiului, mai utilă ni se pare împărțirea proceselor psihice în cele trei mari
grupe, referitoare la dominarea cogniției ori a afectului sau a componentelor motorii.
Vom începe așadar prin a examina mai întâi fenomenele psihice cognitive.

CAPITOLUL IX
SENZAȚIILE
începem studiul fenomenelor cognitive cu elementele cunoașterii: senzațiile.
Senzația este cunoașterea unei însușiri separate a unui obiect sau fenomen, în
momentul când acesta acționează asupra unui organ senzorial. Izolarea unui aspect
al realității se datorează faptului că există organe de simț diferențiate, specializate
pentru a recepționa, în condiții optime, o anume categorie de excitații. în realitate,
senzația presupune nu doar un organ senzorial, ci un întreg aparat, denumit de
I.P. Pavlov „analizator". Acesta se compune din organul senzorial, nervul aferent
(senzorial) și o regiune corespunzătoare din scoarța cerebrală (zona de proiecție).
Senzații separate nu întâlnim la omul adult. Ele există la animalele inferioare (am
vorbit de psihicul senzorial elementar) și la copil, în primele săptămâni ale vieții,
când mielinizarea incompletă a fibrelor asociative din cortex împiedică o comunicare
instantanee între diferitele porțiuni ale sale. O dată cu maturizarea mai avansată a
conexiunilor interneuronale, fiecare senzație sintetizează cu altele produse simultan,
precum și cu urmele excitanților anteriori, formând ceea ce numim o percepție, o
cunoaștere sintetică a obiectului (sau fenomenului) în integritatea lui.
1. Considerații de ordin filosofic
Domeniul senzațiilor constituie terenul unor îndelungi și complicate dezbateri
filosofice, întrucât prin ele psihicul stabilește legătura cu lumea exterioară nouă,
obiectivă. Una din disputele cele mai interesante este aceea iscată de constatările unui
important fiziolog, la începutul secolului trecut. E vorbo de Johannes Miiller
(1801-1858) care a elaborat, în 1840, „legea energiei specifice a organelor de simț"
(Bîkov, 1957). Teoria sa se sprijină pe următoarele principii (bazate pe experiențe
simple):
a) Nu există senzație produsă de cauze externe; există numai o senzație a stării
nervilor noștri, produsă de cauze externe. Adică senzația e provocată de modificarea
din organul senzorial, care are o energie specifică; noi cunoaștem modificările
acestei energii și nu excitantul extern. Ca dovadă: indiferent ce fel de excitanți
acționează asupra unui organ de simț, de pildă ochiul, noi percepem numai un
singur fel de senzații, în cazul dat – senzații optice. Dacă în loc de lumină primim
un pumn în ochi, vedem „stele verzi" și nu altceva. Tot așa dacă ochiul este
excitat cu un curent electric. Așadar, senzația de lumină nu depinde de natura
excitantului, ci de natura organului senzorial.
b) Una și aceeași cauză externă sau internă provoacă în organele de simț diferite
senzații, corespunzătoare naturii fiecărui organ O lovitură puternică provoacă pe
piele senzații de contact și durere, în ochi puncte luminoase, iar în ureche un
zgomot.
c) Senzația organului de simț nu se manifestă ca o transmitere spre conștiință a
calității și stării obiectelor externe, ci ca o aducere la cunoștință a calității și stării
nervului senzitiv, provocate de cauze externe. Aceste calități, care diferă în diverșii
nervi senzitivi, sunt esența energiei organelor de simț.

96 PSIHOLOGIE GENERALA
Deci, organele senzoriale au fiecare Un anume fel de energie, specifică lor; noi
cunoaștem numai această energie și nu excitanții externi. Ca urmare, atât J. Muller,
cât și o serie de filosofi au tras concluzia că noi nu cunoaștem de fapt obiectele și
proprietățile lor, ci doar propriile noastre însușiri. Este poziția idealismului filosofic,
în varianta sa kantiană, fiindcă nu neagă existența lumii externe, ci numai posibilitatea
de a o cunoaște.
Bazat pe constatările lui J. Muller, H. Helmholtz a elaborat „teoria hieroglifelor",
ce recunoaște existența reală a obiectelor, fiindcă senzațiile nu apar fără excitarea
organelor de simț, deci le corespunde ceva în lumea externă. Dar între obiecte și
senzațiile noastre nu există nici o asemănare. Senzația este un semn, ca și o hieroglifă.
Un cuvânt nu seamănă deloc cu obiectul pe care îl desemnează. în consecință,
ajungem la agnosticism, la negarea posibilităților de a cunoaște lumea exterioară.
De fapt, specializarea unui organ senzorial s-a realizat în decursul- evoluției
speciilor și structura sa este de așa natură încât, în mod normal, să nu reacționeze
decât la o categorie precisă de excitanți: ochiul la lumină, urechea la sunet ș.a.m.d.
Deci există o relație între senzație și nașterea excitantului. Totuși, obiecția lui
J. Muller continuă să fie valabilă. Alta este explicația posibilității noastre de
cunoaștere a lumii.
Senzația de verde e altceva decât vibrația electromagnetică proprie culorii verzi;
la fel, senzația de roșu este altceva decât vibrația electromagnetică ce îi corespunde.
Dar diferenței dintre culori îi corespunde întru totul o deosebire între senzația de
verde și cea de roșu. Datorită acestui fapt, în psihic se poate forma o imagine
similară realității, orice imagine fiind de altfel un sistem de raporturi.
Tehnica modernă ne ilustrează acest fapt prin numeroase din realizările ei. Acul
de patefon sapă în placa de ebonită adâncituri cu formă și profunzime variate în
funcție de înălțimea și intensitatea sunetului înregistrat. De aceea, trecând din nou
acul prin acest traseu imprimat pe placă, acul și membrana legată de el vor reproduce
melodia înregistrată. în același fel, pe banda de magnetofon se înregistrează variații
ale câmpului magnetic rezultat în pulberea metalică cu care ea este acoperită, variații
în raport cu o convorbire. înseamnă cu totul altceva un sunet, o vibrație a aerului
decât o placă de ebonită sau un câmp magnetic. Dar dacă respectăm exact raporturile
dintre sunete și variația lor, putem reproduce fidel orice succesiune de sunete muzi-
cale, verbale sau zgomote. Așadar, deși natura senzației diferă de cea a excitantului,
preluarea fidelă a raporturilor dintre stimuli ne permite o cunoaștere și o reproducere
exactă a obiectelor și fenomenelor din realitatea exterioară. Am și arătat, la începutul
cursului, că psihicul, în esența sa, este un sistem hipercomplex de raporturi realizate
între miliardele de puncte de excitație și inhibiție existente în creier.
Importanța înregistrării raporturilor reiese și din alte cercetări contemporane.
Astfel, A.N. Leontiev a putut evidenția rolul important al mișcărilor în percepția
senzorială (Leontiev, A.N., 1959). în capitolul consacrat atenției, am avut deja
prilejul să vorbim despre rolul mișcărilor ; astăzi se subliniază importanța lor în orice
proces cognitiv. încă I.M. Secenov observase rolul mișcării în realizarea senzațiilor
tactile: dacă mâna stă nemișcată pe un obiect, nu aflam aproape nimic; dacă ea se
deplasează pe suprafața lui, ne dăm seama de asprimea sau netezimea lui, de mărimea
sa, de formă.
La fel stau lucrurile în cazul vederii. Unii susțin că ochiul nemișcat e aproape
orb. Pentru a cunoaște un obiect în afara fixării lui, a acomodării cristalinului,
esențiale sunt mișcările prin care globul ocular explorează, ca și mâna, conturul
obiectului (vezi Preda, V., 1988). Ochii realizează mereu mișcări numeroase, ordo-

SENZAȚIILE 97
nate și foarte rapide. Meritul lui A.N. Leontiev este acela de a fi demonstrat rolul
motricitatii și în cazul auzului. Nu e vorba doar de orientarea capului pentru a pune
urechea în direcția sursei sonore; în cazul sesizării sunetelor muzicale, un rol
important îl au contracțiile corzilor vocale. Faptul a fost dovedit de psihologul amintit
controlând auzul tonal la studenții din universitatea moscovită. S-a constatat că 46%
din studenții ruși sufereau de surditate tonală (n-aveau „ureche muzicală"). în schimb,
nici unul din studenții vietnamezi, care urmau cursurile acelei universități, nu suferea
de această deficiență. Or, limba vietnameză este o limbă tonală, adică descifiarea
sensului unui cuvânt depinde într-o serie de cazuri nu numai de natura vocalelor, ci și
de tonul vorbirii (mai înalt, subțire sau mai gros). De aceea, vietnamezii sunt obligați
de mici să facă exerciții de intonare, ceea ce duce la dezvoltarea corespunzătoare a
auzului tonal. încât exercițiul de intonare permite dezvoltarea capacității de a distinge
sunetele. Faptul a fost verificat efectuând exerciții vocale cu copii mai mici de 4-5 ani,
care aveau dificultăți în discriminarea sunetelor și deficiența a fost remediată. Dar, la
vârste mai mari, combaterea surdității tonale nu mai dă rezultate.
Atunci când ascultăm ceea ce spune o persoană, noi repetăm cuvintele sale pentru
a le înțelege: le repetăm „în gând", dar aparatele sensibile descoperă ușoare con-
tracții în mușchii fonatori, similari celor din pronunția lor. La fel, în cazul notelor
muzicale, se produc contracții slabe ale corzilor vocale care modelează oarecum
proprietățile sunetului. Deci, distingerea înălțimii sunetelor se află în strânsă depen-
dența de mișcarea corzilor vocale. Raporturile între diferitele senzații auditive sunt
înlesnite de relațiile concomitente dintre imperceptibile încordări musculare.
Senzațiile se vădesc a rezulta nu doar din excitația unor puncte de pe scoarța
cerebrală senzitivă, ele implică un sistem de raporturi între veriga senzorială și cea
motorie, legată de percepția senzorială. Secenov afirma că senzația ar consta într-un
reflex în care veriga efectoare e inhibată, fiind mai puțin exprimată, vizibilă. Uneori
ea se manifestă doar printr-o creștere a tensiunii musculare. Senzația este un fenomen
complex, raporturile dintre senzații, o dată cu raporturile dintre mișcările implicate
permit o cunoaștere adecvată a realității.
2. Aspectele senzației. Diferite feluri de senzații
A. a) Aspectul cognitiv, reprezentativ constă în oglindirea unui anume aspect al lumii
exterioare, tradus într-un specific al fiecărui organ senzorial. E vorba mai întâi de
o caracteristică de ordin calitativ, dar și de una intensivă, senzația putând avea o
intensitate mai mare ori mai mică. Unii amintesc de extensiunea senzației, ea
sugerând și o impresie de extensiune, întindere.
b) Aspectul afectiv. Orice senzație are o tonalitate afectivă agreabilă sau dezagrea-
bilă. Aceasta are ca efect unele reacții ale organismului. Culoarea albastră favori-
zează o stare de calm, liniște. Roșul, dimpotrivă, este un excitant, iritant. Unele
senzații dureroase pot fi plăcute: muștarul, ceapa, usturoiul provoacă usturimi,
dar sunt resimțite în mod agreabil.
Datorită influenței culorilor, astăzi se acordă atenție modului de colorare a tencu-
ielilor, preferându-se nuanțele palide și calde: galben-deschis, bej, albastru pal
etc. Și în întreprinderile industriale s-a renunțat la nuanțele negre, cenușii, țevile,
aparatele fiind vopsite în culori deschise, tonifiante pentru a favoriza o bună
dispoziție a muncitorilor la locul de muncă.
c) Aspectul motor, activ a fost reliefat mai sus. Variate mișcări permit producerea și
discriminarea senzațiilor.

98 PSIHOLOGIE GENERALĂ
B. Clasificări ale senzațiilor. Din punct de vedere biologic, în funcție de modul de
excitare a organelor de simț, se deosebesc : a) tangoreceptorii, în cazul senzațiilor ce
presupun un contact direct al obiectului cu organul senzorial (senzațiile de tact,
temperatură, durere, gust) și b) telereceptorii, când obiectele acționează de la distanță
asupra simțurilor noastre (mirosul, auzul, văzul). Această diviziune nu se referă însă
la toate simțurile. O clasificare cuprinzătoare împarte senzațiile în 3 grupe : a) exte-
roceptive, cele ce furnizează informații cu privire la obiectele exterioare nouă;
b) interoceptive, privind modificări în starea internă a corpului; c) proprioceptive,
referitoare la poziția și mișcarea corpului nostru. înainte de a trece la studiul sen-
zațiilor exteroceptive, care ne ghidează comportamentul în orice moment, să aducem
câteva precizări cu privire la celelalte două categorii mai puțin cunoscute, deși sunt și
ele prezente tot timpul.
Senzațiile interoceptive mai sunt denumite și „organice", „viscerale" sau
„cenestezice". Fr. Magendie le-a clasificat în 4 categorii: a) Senzații traducând
trebuințe de funcționare a organelor interne: foamea, setea, sufocarea. Aceasta din
urmă nu apare când lipsește oxigenul, ci atunci când survine un excedent de bioxid de
carbon. O persoană care ar fi introdusă într-o încăpere saturată de azot, dar fără
oxigen, ar muri repede fără a simți ceva. b) Senzațiile legate de funcționarea orga-
nelor sunt senzații discrete, pe care le simțim când respirăm ori când suntem atenți la
bătăile inimii, c) Senzații provocate de excese: impresia de îmbuibare, greață,
oboseală, d) Senzații cauzate de stări patologice, de îmbolnăviri, dureri interne.
Colicile (durerile foarte mari) provocate de tulburări renale, hepatice, gastrice, intestinale
sunt bine cunoscute. Totuși numai anumiți excitanți provoacă durere: intestinele nu
sunt sensibile la contact, la tăiere, dar dau dureri insuportabile în cazul unor substanțe
putrede ce pot apărea într-o dereglare a chimismului digestiei. La fel, unele leziuni
ale inimii nu sunt însoțite de dureri, în schimb o creștere bruscă a afluxului de sânge
poate provoca dureri foarte mari. Nici plămânul, nici ficatul nu dau semnale senzo-
riale în cazul presiunii cauzate de o tumoare. Din această cauză cancerul pulmonar
ori cel de ficat poate fi observat foarte târziu (uneori întâmplător). în schimb,
tulburările în circulația fierii ori atingerea pleurei sunt foarte dureroase.
în ansamblu, cenestezia nu cauzează senzații puternice, precise, dar ei i se
datorează o impresie generală de bunăstare ori de indispoziție. Uneori, în vis se
strecoară unele senzații interne, difuze, care ziua sunt acoperite de impresiile din
exterior. Senzațiile organice au un rol important în formarea conștiinței de sine a
persoanei, în sesizarea separației dintre corp și lumea exterioară.
Unele stări patologice sunt însoțite de tulburări ale senzațiilor viscerale:
anestezii – când, de pildă, pacientul nu mai știe dacă a mâncat sau nu; disestezii –
bolnavul se simte greu ca de plumb ori, dimpotrivă, ușor ca un balon de săpun.
Senzațiile proprioceptive pot fi împărțite în 3 categorii: a) somatoestezia (cunoaș-
terea poziției membrelor); b) kinestezia (informații despre mișcarea membrelor);
c) senzațiile statice, care ne fac deplin conștienți de poziția capului și a corpului în spațiu.
Somatoestezia, ca și senzațiile de mișcare, se datorează unor organe senzoriale
existente în mușchi, tendoane și ligamente. Ne dăm seama astfel de contracția sau
relaxarea musculară, deci de greutatea corpurilor, de poziția membrelor și diferitele
mișcări. Senzațiile kinestezice au un rol hotărâtor în controlul mișcărilor, ele fac
posibile îndemânarea manuală și cântatul la instrumente muzicale.
Senzațiile statice (sau de echilibru) sunt provocate de excitarea organelor de simț
aflate în canalele semicirculare ale urechii interne. Ele apar când intervine o

SENZAȚIILE 99
accelerare în mișcările corpului și ale capului; astfel, sesizăm orice schimbare de
poziție a lor. Nervul specific acestor senzații este nervul vestibular (ramură a nervului
auditiv), care transmite excitațiile la creierul mic.
Dacă unui porumbel i se extirpă un canal semicircular, se observă o relaxare
musculară generală și o oscilație a capului în planul canalului lezat. Dacă i se extirpă
toate canalele, nu mai poate nici sta în picioare, nici zbura. De asemenea, șoarecii cu
un canal lezat nu se mai pot deplasa în linie dreaptă.
Cât privește senzațiile exteroceptive, ele sunt mai variate și au putut fi studiate
mai amănunțit.
3. Senzațiile tactile
Senzațiile tactile sunt provocate de receptorii aflați în piele. Există patru feluri de
asemenea senzații.
a) Senzații de contact și presiune. E greu de stabilit dacă sunt două feluri de senzații
sau e una și aceeași senzație de intensitate diferită. Au fost identificate două
categorii de corpusculi în piele : la suprafață găsim corpusculii lui Meissner (care
ar reacționa la contactul ușor) și, mai în profunzime, corpusculii lui Pacini,
reacționând la o apăsare mai puternică. Aceste senzații apar când survine o
deformare a pielii: afundând mâna în apă, o simțim mai ales în regiunea contac-
tului cu lichidul, unde survine cea mai importantă deformare a pielii. Numărul
corpusculilor variază. în medie, găsim 25 de puncte pe 1 cm2 (cele mai multe pe
vârful degetelor; în schimb, pe spinare sunt mult mai puține).
Când mâna stă în repaus, ea ne favorizează puține informații tactile. Dacă ea se
mișcă pe suprafața unui obiect, atunci putem identifica forma, netezimea supra-
feței etc. Unii susțin că în percepția asprimii ar interveni un alt simț, simțul
vibrator, datorat și perilor existenți în piele. într-adevăr, există o mare diversitate
de senzații: neted, dur, mătăsos, catifelat. De asemenea, o senzație aparte este
aceea de mâncărime, în care, probabil, intervin și senzații dureroase.
b) Senzațiile de durere își au originea în terminațiile libere ale nervilor senzoriali,
aflate în piele. Ele sunt cele mai numeroase (100-200 de puncte pe 1 cm2) și apar
în legătură cu orice excitant puternic (presiune mare, înțepătură, arsură).
c) Senzațiile de temperatură. Nu există receptori distincți pentru cald și rece. Corpus-
culii lui Krause și ai lui Ruffini, care erau considerați ca explicând aceste senzații,
par a avea relații tot cu senzațiile de presiune. Temperatura pielii e sesizată tot
prin terminațiile libere ale nervilor în piele. Dacă folosim un fir foarte subțire,
vom observa că, aplicându-1 pe piele, în unele puncte vom simți senzația de cald,
iar în altele, aceea de rece. în piele sunt mult mai multe puncte pentru rece decât
pentru cald: pe 1 cm2 găsim 12-13 puncte sensibile la rece și doar 1-2 puncte, la
cald. în anestezie, senzațiile termice sunt primele care dispar și ultimele care
reapar. Ele depind de creșterea sau scăderea temperaturii. Impresia de cald apare
la o creștere superioară unui punct de zero fiziologic (32°-33° Celsius), foarte
variabil însă în funcție de ambianță (poate să scadă până la 20° și să crească până
la 36°). Sub această temperatură, apar senzațiile de frig.
în legătură cu senzațiile tactile, un aspect neclar îl constituie localizarea lor: noi
ne dăm seama în ce punct este atinsă pielea (pe mână ori pe spate). Cum se
explică această posibilitate? Demult, H. Lotze vorbea de existența unui „semn
local" caracteristic fiecărei senzații. Chestiunea nu este însă pe deplin elucidată.

100 PSIHOLOGIE GENERALĂ
Toți receptorii senzitivi din piele trimit excitațiile, prin nervii senzitivi, în cortex
(trecând prin bulb și talamus). Există o importantă arie senzitivă în spatele scizurii
lui Rolando (în circumvoluțiunea centrală posterioară). Acolo vom găsi o proiecție
răsturnată a senzorilor din piele. Suprafața corespunzătoare lor este proporțională cu
numărul organelor senzoriale din piele, și nu cu suprafața pielii. Deci pentru degetele
mâinii vom găsi o suprafață mare, pe când pentru spate și abdomen, una mult mai
mică.
Un cercetător englez (Head) și-a secționat un nerv tactil și a urmărit cum decurge,
treptat, refacerea sensibilității, paralelă cu cea a nervului. El a deosebit două categorii
de sensibilitate tactilă: pe una a denumit-o „protopatică", fiind prima apărută și
grosieră: ei îi corespund senzațiile de durere și cele termice puternice (mai mari de
45° și mai mici de 10°), care se localizează greu. în partea finală a refacerii apare
sensibilitatea „epicritică" : se simt diferențe termice mici, contactul ușor și localiza-
rea se fac cu precizie. Se presupune că aceste două faze reflectă evoluția sensibilității
tactile în istoria speciei.
4. Senzațiile gustative
Senzațiile gustative apar datorită exercitării mugurilor gustativi (în care sunt
grupate 2 până la 12 celule gustative). Aceștia sunt plasați în papilele gustative, care
sunt de mai multe feluri: circumvolate, fungiforme, foliate și sunt distribuite pe
suprafața limbii în special, dar și pe laringe, pe faringe, pe stâlpii amigdalieni
anteriori (Popescu-Neveanu, R, Golu, M., p. 216).
Există patru categorii distincte de senzații gustative : dulci, amare, acre și sărate.
Suprafața limbii este inegal sensibilă la aceste gusturi: dulcele se produce mai ales
pe vârful limbii, săratul pe partea ei anterioară, amarul la baza ei, iar acrul pe
margini. Unii autori adaugă gustul alcalin (leșios) și gustul metalic. Fiecăreia din cele
4 feluri de senzații gustative îi corespunde câte o grupă de substanțe : acizii provoacă
senzația de acru, clorurile sunt sărate, zaharurile sunt dulci, dar există și excepții:'
zaharina are o structură foarte diferită de cea a zahărului, și totuși este extrem de
dulce.
Există o mare varietate de gusturi. Se susține că toate pot fi provocate prin
amestecul în diferite proporții al gusturilor elementare amintite. P. Lazarev a ameste-
cat în variate proporții sarea de bucătărie cu acid oxalic, zahăr și chinină. Subiecții
testați au identificat când ceai, când cafea, când zeamă de struguri etc. La gustul
alimentelor se adaugă însă și mirosul lor. Deseori, ceea ce socotim a fi gust este de
fapt mirosul. Astupând bine căile respiratorii, nu mai poți deosebi o felie de măr de
una de ceapă. în fine, se adaugă și senzațiile tactile ale limbii (aspectul „făinos" sau
„uleios" al alimentului), cele termice (menta) și cele dureroase (sifonul, muștarul
pișcă limba).
Pentru ca o substanță să aibă gust, trebuie să se dizolve în salivă ori în apă, să
acționeze un timp suficient asupra papilelor gustative și să aibă o anumită concen-
trație. De aceea, nu toate corpurile au gust. Unii contestă că totul s-ar putea reduce la
cele patru gusturi, Henning, de pildă, remarcând diferența între gustul sărat al clorurii
de sodiu și cel al bromurii de sodiu.
Nu se cunoaște mecanismul fiziologic ce are loc în mugurii gustativi și duce la
apariția unor senzații. Desigur, are loc un fenomen chimic.

5. Mirosul
Organul mirosului este constituit din mucoasa olfactivă, aflată în treimea posteri-
oară a foselor nazale, în care se găsesc celulele nervoase olfactive. Mirosul este
provocat de particulele gazoase emanate de către corpurile mirositoare. Emanația e
dovedită prin aceea că acestea își pierd, treptat, din greutate. Senzațiile olfactive apar
când aerul conținând asemenea particule se mișcă pe suprafața mucoasei. Am obser-
vat cu toții cum câinele inspiră și expiră repede când vrea să recunoască prin miros
un obiect (ca fiind comestibil sau nu).
Sensibilitatea mirosului este foarte mare. în unele cazuri este suficientă existența a
1/1000 dintr-un miligram, la un litru de aer, pentru a provoca o senzație. Cantitatea
necesară depinde însă de natura substanței, fiindcă e nevoie de 1000 de ori mai mult
camfor în aer decât vanilină pentru a fi detectat. Senzațiile olfactive se amestecă și cu
cele de durere: mirosurile usturătoare (amoniacul, acizii concentrați) irită mucoasa
nazală; ele se pot îmbina și cu gustul – există parfumuri dulci ori amărui, datorită
existenței de receptori gustativi pe faringe.
Clasificarea mirosurilor e foarte dificilă. Henning a propus împărțirea lor în 6
categorii: 1) parfumate (florile); 2) eterate (fructele); 3) aromatice (mirosul de
mărar sau cel de piper); 4) balsamice (rășinoasele, camforul); 5) empireumatice
(gudronul, piridina); 6) putrede, respingătoare (sulfura de carbon, hidrogenul sulfurat,
mirosurile râncede). Această clasificare nu e acceptată unanim ; varietatea mirosurilor
fiind foarte mare, unele sunt greu de inclus într-una din aceste șase grupe. Totuși pare
să existe o specializare a celulelor olfactive, deoarece, când o persoană își pierde
temporar mirosul, sensibilitatea olfactivă nu se reface la toate mirosurile dintr-o dată.
Și în cazul mirosului, ca și în ce privește gustul, există un raport între compoziția
chimică a corpurilor și mirosul pe care ele îl provoacă. Substanțele înrudite chimic au
miros asemănător. Există însă excepții.
6. Auzul
Auzul are la bază un complex organ senzorial, compus din urechea externă, cea
medie și urechea internă. Partea sensibilă la sunete e constituită din melcul membra-
nos aflat în interiorul melcului osos al urechii interne. Peretele melcului membranos
formează membrana bazilară, care se compune din 50.000 fibre de lungime descres-
cândă și e în relație cu organul lui Corti, ce conține celulele senzoriale auditive.
Acestea, prin intermediul ganglionului spiral, comunică informațiile de natură acus-
tică ramurii cochleare a nervului acustico-vestibular. Partea din cortex unde ajung
excitațiile din ureche se află în lobul temporal (detalii pot fi găsite în cartea lui Ciofu,
I., Golu, M., Voicu, C, pp. 114-116).
Cum distinge acest organ auditiv înălțimea diferitelor sunete ? Helmholtz a emis o
ipoteză : „teoria rezonanței". Fenomenul fizic al rezonanței constă în aceea că, atunci
când un sunet de o anumită frecvență întâlnește un corp care, în stare de vibrație,
produce aceeași frecvență sonoră, acesta începe să vibreze. Astfel, când o soprană
emite un sunet subțire, paharele de pe rnasă încep să vibreze, intră în rezonanță
(dacă, ciocnite, ar emite același sunet cu soprana). Helmholtz presupune (deoarece
fibrele din membrana bazilară au lungimi diferite) că vor intra în rezonanță numai
acelea care corespund frecvenței sunetelor auzite, ele excitând doar neuronii auditivi
corespunzători.

102 PSIHOLOGIE GENERALĂ
Dar acest punct de vedere este neverosimil. Mai întâi, fiindcă fibrele respective
sunt extrem de scurte (mult sub 1 mm); ca urmare, nu pot intra în rezonanță, mai
ales în cazul sunetelor grave. Apoi, fibrele sunt solidar legate între ele, ceea ce
împiedică intrarea în rezonanță. Totuși, conform cu observațiile neurofiziologilor,
dacă există o leziune numai pe o porțiune a membranei bazilare, bolnavul nu mai
distinge unele sunete (de exemplu cele subțiri), dar rămâne sensibil la celelalte.
Cercetările moderne indică un alt fenomen care ar putea explica diferențierea înălțimii
sunetelor: același sunet, propagându-se prin fibre de lungime diferită, va căpăta o
amplitudine (o intensitate) diferită prin fiecare. Am văzut însă, la începutul acestui
capitol, că discriminarea înălțimii necesită și o coroborare cu contracțiile corzilor
laringelui. Congruența acestor două fenomene asigură o bună identificare a sunetului.
Pentru a percepe un sunet e nevoie ca vibrația lui să aibă o frecvență între 16 și
20.000 perioade pe secundă. Maximum de sensibilitate auditivă corespunde frecvenței
de 1.000 vibrații pe secundă. Unele animale (delfinul, liliacul, insectele) percep și
sunetele cu frecvență mai mare : ultrasunetele, ajungând până la 80.000 de perioade.
Se pot deosebi sunetele muzicale, produse prin vibrații periodice, regulate, de
zgomote, cu vibrații aperiodice, neregulate. Sunetele muzicale au 3 calități: înălțimea,
depinzând de frecvența perioadelor, intensitatea, depinzând de amplitudinea, mărimea
oscilațiilor și timbrul, prin care recunoaștem instrumentul ce produce un anumit
sunet. Timbrul se bazează pe faptul că un sunet muzical, pe lângă tonul dominant,
este însoțit și de altele mai slabe, suplimentare. Acestea modifică forma vibrației
undei sonore. Sunetele mai slabe sunt numite „armonice" și au, de obicei, o frecvență
de câteva ori mai mare decât cea a sunetului fundamental. Sunetele armonice diferă
de la un instrument la altul, unele sunt produse de pian și altele de violoncel, de
exemplu. Un muzician cu experiență poate distinge, recunoaște sunetele armonice ale
unui instrument.
Când sunetele produse împreună produc o impresie plăcută, se vorbește de „con-
sonanță", când, dimpotrivă, impresia e neplăcută, atunci avem „disonanță". Leibniz
susținea prezența consonanței dacă raporturile între frecvențele sunetelor sunt simple.-
Problema s-a complicat în secolul nostru, deoarece compozitorii au utilizat multe
disonanțe în creațiile lor muzicale. A rezultat o deprindere cu ele, încât nu mai sunt
simțite ca dezagreabile. Plăcutul și neplăcutul sunt stări subiective, care nu depind
numai de proprietățile excitanților.
Localizarea direcției (dreapta-stânga) de unde provin sunetele se datorează faptului
că avem două urechi. în cazul tonurilor subțiri, înalte, distingerea direcției se dato-
rează diferenței de intensitate cu care sunt sesizate sunetele de către cele două urechi.
Sunetele mai grave sunt localizate pe baza diferenței de fază, adică a momentului în
care sunt percepute întâi de o ureche și apoi de cealaltă. Desigur, și diferențele de
intensitate, și cele de timp sunt foarte mici – de pildă, diferența de timp este sub o
miime de secundă! Inconștientul nostru e totuși capabil să le sesizeze și să le
transpună în impresii ale unei direcții.
Poziția sursei sonore – în fața sau în spatele nostru – este detectată datorită
reliefului urechilor. Dacă astupăm pavilionul urechii cu ceară, lăsând liber numai
canalul auditiv, nu vom mai putea stabili dacă sunetul vine din față sau nu.
Auzul este un simț extrem de important, fiindcă, pe de o parte, ne dă informații
privind fenomene foarte îndepărtate, iar, pe de alta, deoarece prin el înțelegem
vorbirea celorlalți, asigurându-se astfel comunicarea și colaborarea între oameni.

7. Văzul
Receptorul luminii este ochiul, organ cu o structură foarte complexă. Partea
sensibilă la lumină este retina, în care există două tipuri de celule fotosensibile:
6 milioane de celule cu conuri și 115 milioane celule cu bastonașe. Conurile asigură
vederea culorilor, iar bastonașele sunt mai sensibile, reacționând și la lumina slabă.
Unele animale au numai conuri în retină; așa sunt păsările de curte. De aceea, ele
văd culorile, dar, cum începe să se întunece, nu mai văd nimic și se adăpostesc. în
schimb, câinii n-au în retina lor decât bastonașe, deci nu văd culorile, dar se descurcă
bine și noaptea, când lumina e foarte slabă. Oamenii sunt avantajați, având ambele
posibilități. Există însă cazuri în care o persoană nu poate distinge toate culorile,
deficiență numită acromatopsie parțială. Cea mai răspândită formă este așa-numitul
„daltonism", când nu se distinge verdele de roșu. Mult mai rare sunt persoanele cu
acromatopsie totală, nedistingând nici o culoare.
Ochiul uman receptează radiațiile luminoase cu o lungime de undă între 390 și
760 milimicroni. Cele mai scurte lungimi de undă corespund culorii violet, și cele mai
lungi culorii roșu. Cu lungime de undă mai mare sunt razele infraroșii, iar cu lungimi
mai mici de 390 milimicroni intrăm în zona ultravioletului. Cele două culori nu pot fi
percepute de ochii noștri. Ultravioletul poate chiar provoca leziuni ale retinei.
Calitățile luminii sunt tot trei: tonul, adică felul culorii în raport cu lungimea de
undă; luminozitatea, intensitatea radiației, și puritatea (saturația) în raport cu cantita-
tea de alb amestecată în culoarea dominantă. Există 7 culori fundamentale. Amestecul
lor dă culoarea albă. „Discul lui Newton", vopsit în proporții egale cu cele 7 culori,
când e rotit cu repeziciune, ne apare alb-cenușiu.
Albul poate fi obținut și prin amestecul a numai două culori numite comple-
mentare. Astfel roșul e complementar cu un verde-albăstrui, galbenul cu indigo ș.a.
Dacă amestecăm două culori care nu sunt complementare, obținem o altă culoare:
roșul amestecat cu galben ne dă portocaliu. în amestec însă, nimeni nu poate distinge
culorile din care provine (așa cum e posibil în muzică). Cu trei culori, alese conve-
nabil, se pot obține toate celelalte. Amestecul culorilor este un proces central, adică
are loc în cortex. Dacă vom pune ochelari având o lentilă galbenă și cealaltă albastră,
vom vedea o culoare cenușie.
Culorile se influențează reciproc când sunt alăturate. Vorbim în acest caz de
contrast, fenomen accentuat mai ales când e vorba de două culori complementare.
Putem vorbi de un contrast de intensitate (albul apare mai intens pe un fond negru) și
de un contrast al tonurilor. O culoare radiază în jur culoarea complementară ei: roșul
pe un fond verde-albăstrui apare mult mai intens. Sau culoarea violet, plasată pe un
fond verde-albăstrui, devine purpurie, fiindcă se combină cu roșul iradiat de fond. Iar
verdele-albăstrui capătă o nuanță gălbuie, datorită galbenului iradiat de culoarea
violet.
Cum se explică distingerea diferitelor culori și nuanțe ? Mai întâi, luminozitatea
este percepută datorită celulelor cu bastonașe. Culorile provin din excitarea celulelor
cu conuri. Există trei teorii ce caută explicația diferențierii culorilor. Cea mai veche
este teoria tricromatică formulată de Young și Helmholtz. Ei susțineau existența a trei
tipuri de conuri: unele sensibile numai la roșu, altele la verde și o a treia categorie,
sensibile la albastru. Celelalte culori s-ar sesiza datorită excitării diferite a acestor 3
tipuri de celule. Prin aceste culori se pot obține, amestecându-le, și celelalte culori și
nuanțe. Această teorie se lovește de unele dificultăți. Printre ele, este și cazul

104 PSIHOLOGIE GENERALĂ
daltoniștilor care nu disting roșul de verde, încât ar trebui să apară tulburări și în
recepția altor culori, ceea ce nu se întâmplă.
O a doua teorie, formulată în 1872, de către Hering, este denumită teoria bicromatică
(sau tetracromatică). Punctul de vedere al lui Hering este acela că există 3 substanțe
fotosensibile în conuri, dar, în funcție de iradiația primită (putând declanșa un
fenomen de asimilație sau dezasimilație), ele reacționează la culori diferite, rezultând
patru culori fundamentale, care, amestecându-se, dau toate celelalte nuanțe și culori.
Situația este următoarea:
Asimilație Dezasimilație
negru – alb
verde – roșu
albastru – galben
Dacă ținem cont de cele 4 culori fundamentale, vorbim de teoria tetracromatică.
Dacă avem în vedere că tonurile culorilor rezultă din excitarea a două categorii de
conuri, putem să denumim concepția bicromatică.
De când se fac cercetări cu fascicole luminoase extrem de înguste (raze laser), s-a
reușit obținerea culorii galben folosind fascicole laser roșii și verzi, ceea ce nu se
poate explica prin concepția lui Hering.
Cea mai recentă teorie asupra vederii colorate aparține lui H. Hartridge (1947),
fiind o concepție policromatică. Ea presupune existența a 7 tipuri de receptori, dar nu
câte unul pentru fiecare culoare. Există și din aceștia: unii sensibili numai la galben,
iar alții numai la verde. Sunt și receptori care reacționează la două culori: la roșu și
violet, la albastru și violet. Hartridge face un compromis între teoria tricromatică și
cea bicromatică. Dar laserul o infirmă și pe aceasta: cu fascicole foarte înguste de
roșu și albastru s-au putut obține senzații de toate culorile.
Alte experiențe mai recente par a indica sensibilitatea la albastru ca aparținând
celulelor cu bastonașe, în timp ce conurile ar reacționa doar la galben și verde.
Problema se dovedește foarte complexă. Unii se întreabă dacă n-ar avea și segmentul
cortical un rol și, prin urmare, nu ar trebui să ne rezumăm la studiul retinei.
8. Sensibilitatea
Nu orice stimul provoacă o senzație. Dacă este foarte slab, el nu e sesizat, nu
excită organul senzorial corespunzător. Cu cât un receptor reacționează la un stimul
mai slab, cu atât spunem că este mai sensibil. în legătură cu sensibilitatea, se descriu
două categorii de limite, de praguri: pragul absolut și pragul diferențial.
Pragul absolut de intensitate este cea mai mică intensitate a unei excitații capabile
să provoace o senzație. Un fir de păr căzând pe pielea noastră nu e sesizat, dar o
musculiță, o simțim. Deci greutatea insectei depășește pragul senzațiilor tactile, de
contact. Sensibilitatea este inversul pragului: cu cât pragul e mai mic, cu atât
sensibilitatea e mai mare.
în afara pragurilor de intensitate, sunt și alte praguri, cărora să le spunem calita-
tive. De pildă, un sunet de 16 perioade constituie pragul inferior al audibilității, iar
20.000 de vibrații constituie pragul superior.
Există și praguri de discriminare : distanța minimă la care am simțit două puncte
de contact pe piele ca fiind distincte constituie un prag de discriminare tactilă. El e
foarte mic pe vârful degetelor, dar destul de mare pe spinare. Pragul de discriminare

SENZAȚIILE 105
vizuală se referă la distingerea a 2 puncte apropiate. I se mai spune și acuitate vizuală
și ea este testată la oculist, când ne consultă pentru a aprecia mărimea lentilelor de
care am avea nevoie.
Sensibilitatea variază de la un organ senzorial la altul. Foarte mare este sensi-
bilitatea vizuală. După S.I. Vavilov, 2 cuante de energie ar fi suficiente pentru a
produce o senzație de lumină.
Pragul diferențial constituie acea mărime minimă cu care trebuie să se modifice
intensitatea unui stimul pentru a se percepe o diferență. Dacă avem în mână o
greutate de 1 kg și cineva va adăuga (fără să vedem) încă 10 g, noi nu vom sesiza
deosebirea. Pentru a o observa, ar fi nevoie să se adauge 33 g, adică 1/30 din
mărimea inițială.
Legea lui Bouguer-Weber arată că pragul diferențial se află totdeauna într-un
raport constant față de mărimea la care se adaugă, adică As/S=K. în cazul greutății,
avem 1/30, dar în ce privește lumina, raportul e mult mai mic: 1/100. Dacă un
candelabru are 100 de becuri, e suficient să se mai aprindă un singur bec pentru a
sesiza o diferență.
Studiind pragurile diferențiale, fizicianul german G. Fechner a formulat o lege
numită de el lege psihofizică, formulând o relație între excitant și senzație :
S = KlogE + C
S = senzația; E reprezintă excitantul, K și C sunt constante.
Conform cu această formulă, senzația crește mult mai încet decât excitația; ea e
proporțională nu cu mărimea stimulului, ci cu logaritmul său. Altfel spus, când
excitația ar crește mult, în progresie geometrică, senzația nu s-ar intensifica decât
conform unei progresii aritmetice.
Cercetări experimentale numeroase au arătat, încă de pe timpul lui W. Wundt și al
lui G. Fechner, că relația nu e valabilă decât pentru intensitățile mijlocii ale excitantului.
Când excitanții sunt foarte slabi ori foarte puternici, nu mai găsim proporționalitatea
dintre senzație și logaritmul stimulului. Deci curba obținută nu este o linie dreaptă, ci
capătă o formă asemănătoare unui S înclinat, denumită sigmoidă (vezi fig. 11).
logE
Fig. 11. Curba reprezentând raportul dintre senzație și excitant
Deci ecuația stabilită de Fechner nu constituie decât o schiță aproximativă a
raporturilor existente între excitație și senzație. Dar curba demonstrată experimental a
fost regăsită și în alte cercetări.

106 PSIHOLOGIE GENERALĂ
Astfel, s-a studiat reacția pupilară. Pupila se micșorează în raport cu creșterea
intensității luminii. Astăzi există procedee exacte pentru măsurarea diametrului pupilei
și înregistrarea mărimii cu care ea se micșorează. E vorba de „pupilometrie",
realizată prin fotografierea pupilei de la o anume distanță fixă, standard. Folosindu-se
lumină de diferite intensități și măsurându-se mărimea contracției sau dilatării pupilei,
s-a constatat că diametrul pupilei este în raport invers cu logaritmul excitației lumi-
noase, întocmai ca și în cazul legii lui Fechner, variația e lineară doar pentru valorile
mijlocii ale intensității luminii. în ansamblu, se obține tot o curbă sigmoidă. Dacă
măsurătorile lui Fechner se bazau pe constatări făcute conștient de către subiecți, în
ce privește reacția pupilară, ea este un reflex neconștient, fenomen fiziologic.
La fel stau lucrurile și când e vorba de reacțiile retinei. Retina excitată emite
curenți electrici foarte slabi. Amplificarea lor permite studiul excitațiilor retiniene,
încă din 1895, studii ale variației de potențial înregistrate în retina unei broaște au
arătat că acesta nu varia proporțional cu intensitatea luminii, ci cu logaritmul ei. în
1956, Svaetichin a utilizat în același scop microelectrozi (fire metalice așa de subțiri,
încât pot fi implantate într-un grup foarte restrâns de celule). El a utilizat celule
izolate din retina unor pești, supuse unor surse de lumină de intensități diferite și a
obținut tot o curbă sigmoidă.
Cu microelectrozi au fost studiate și variațiile frecvenței impulsului electric ale
unui nerv auditiv din creierul de pisică, atunci când se produceau sunete lângă
urechea ei (în limita unei variații de 30 dB). Aceste variații erau în raport cu
logaritmul intensității sunetelor și se obținea aceeași sigmoidă.
în fine (în 1960), s-au implementat microelectrozi într-o porțiune a creierului
unei maimuțe, porțiune aflată în relație directă cu regiunea din occipital unde se
produce proiecția stimulilor optici. Măsurându-se, de asemenea, frecvența influxului
nervos în raport cu iluminarea ochiului, se obține o curbă sigmoidă. Toate aceste
experiențe au verificat evoluția unor procese fiziologice în raport cu influența unor
stimuli de ordin fizic, încât am putea vorbi nu de o lege „psiho-fizică", ci de una
„fizico-fiziologică". Se pare că senzațiile noastre nu fac decât să traducă fidel excitațiile,
apărute în organele senzoriale, fenomene de ordin fiziologic, transmise cortexului.
în ce privește fenomenul fiziologic al transmiterii excitației, după H. Pieron, el ar
implica modificări selective ale permeabilității unei membrane, și anume ea se
schimbă pentru diverse categorii de ioni care poartă sarcină electrică. Gheorghe
Zapan, profesor la Universitatea din București, a stabilit că formula ce explică
permeabilitatea membranelor verifică toate datele publicate de G. Fechner și alții.
Deci această ecuație explică modificările înregistrate de pragul diferențial pentru
toate valorile excitantului; ea reprezintă formula matematică (o ecuație diferențială)
ce se traduce grafic printr-o sigmoidă, corectând astfel ecuația propusă de psihologul
german în secolul trecut. Deși Gh. Zapan a publicat constatările sale încă din 1960,
ele nu sunt cunoscute în străinătate, căci publicațiile noastre aveau o slabă circulație.
Se mai adaugă și cercetări făcute în Statele Unite, care contestă în întregime
rezultatele lui Fechner. Această categorie de investigații am putea-o denumi
„psihofizica subiectivă".

9. Psihofizica subiectivă
Cercetările făcute de Fechner și în laboratorul lui W. Wundt se bazau pe experi-
mente în care se cerea subiectului să aprecieze dacă simte sau nu o diferență între
excitanți, fără să i se pretindă constatări privind mărimea unor diferențe dintre doi
stimuli de același fel.
încă din 1872, un fizician belgian (Plăteau) a avut ideea de a cere subiecților
aprecierea unor diferențe egale dintre doi excitanți vizuali. Se prezentau două car-
toane colorate în gri, între care diferențele de nuanță erau mari și se cerea alegerea
dintr-o serie de alte cartoane a unuia care, intercalat între primele două, să fie tot atât
de închis față de cel mai deschis, pe cât era cel de-al doilea mai închis față de el.
Adică se cerea să împartă intervalul de luminozitate exact în două. Apoi operația se
repeta, intercalând un alt carton între primele două ș.a.m.d., până când diferența
între două cartoane devenea minimă. Se obținea în acest fel o serie de cartoane între
care diferențele de luminozitate erau (subiectiv) egale. Efectuând asemenea expe-
riențe, Plăteau a infirmat formula lui G. Fechner susținând că senzația nu e propor-
țională cu logaritmul excitației, ci cu rădăcina ei pătrată, ceea ce implică o creștere
mai lentă a senzației față de cea susținută de filosoful german.
Procedeul utilizat de Plăteau era greoi. Mult mai simplu a fost aparatul confec-
ționat de Richardson și Ross. Ei înmânau subiectului un receptor telefonic în care se
auzeau zgomote slabe și îi cereau ca, folosind un buton ce amplifica sunetele, să
producă sunete de 2 ori mai puternice ori de 2 ori mai slabe; apoi de 3 ori mai
puternice ș.a.m.d. Experimentatorul, folosind un audiometru, înregistra amplificările
reale. Mergând pe această cale, în special americanul S. Stevens și fiul său,
R. Stevens, au făcut zeci de experiențe în care cereau subiecților să producă tot felul
de excitanți: de 2-3 ori mai puternici, de 2-3-4 ori mai slabi ș.a.m.d. După ei,
formula privind evoluția senzațiilor în raport cu creșterea stimulilor era i|/=KS", în
care ij/ (psi) este mărimea senzației, iar S cea a stimulilor. Exponentul „n" însă ar
varia de la un organ senzorial la altul, încât raporturile dintre excitant și senzație ar fi
foarte diferite. într-adevăr, dacă „n" e mai mare decât 1 înseamnă că senzația crește
mai mult decât excitația, iar dacă „n" este fracționar, ea se mărește foarte puțin. De
pildă 32OM=32"5=2. S. Stevens găsește variații foarte mari ale lui „n". Iată câteva
din valorile înregistrate de „n" :
sunet
lumină
miros (cafea)
temperatură
temperatură
tactn
0,30
1,20
0,55
1,00 (rece pe braț)
1,60 (cald pe braț)
1,10
Deși Stevens, tatăl și fiul, au făcut numeroase cercetări, modul lor de organizare
și rezultatele au fost viu criticate : au determinat puține puncte de comparație (câte 5)
și într-o serie de valori extrem de inegale (pentru curentul electric de 1-2,5 ori, dar
pentru sunet de 1-10.000). Apoi determirtările au fost făcute totdeauna pentru mărimi
îndepărtate de prag și utilizându-se puțini subiecți (10-12). Cea mai importantă
obiecție se referă la rezultate: au obținut dispersii foarte mari, datele sunt foarte
răspândite. De exemplu, pentru a aprecia ce sunet reprezintă 1/2 din intensitatea de

108 PSIHOLOGIE GENERALĂ
60 dB, în jurul valorii de 30 dB, aprecierile variază extrem de mult: de la abateri de
2-3 dB până la 18 dB (și nu doar una, ci mai multe). Or, se știe, când dispersia este
mare înseamnă că și influența întâmplării e foarte mare, intervenind numeroși factori.
Alții au refăcut investigațiile lui Stevens și n-au găsit o funcție de putere, ci o
sigmoidă! Până la urmă s-a efectuat o serie de cercetări infirmând net poziția
amintită. Astfel, W. McGill, lucrând cu 10 subiecți care au efectuat estimări asupra
sunetelor, a obținut aprecieri așa de deosebite, încât el a susținut că nu se pot obține
date generale, ci doar niște „ecuații personale". Cea mai serioasă investigație a fost
realizată de F. Jones și M. Marcus (în 1961). Ei au utilizat 49 de subiecți, supunându-i
de 2 ori la probe și cerându-le câte 7 aprecieri numerice în trei organe senzoriale
(greutate, miros și gustul sărat). Au rezultat 294 de curbe. Analiza de variantă
efectuată (coeficientul F al lui Snedecor) pune în lumină diferențe semnificative între
cele 3 modalități senzoriale, dar și între indivizi. E vorba, deci, de o mare variabilitate
și nu se pot stabili legi generale în cadrul psihofizicii subiective (datele și aprecierile
în această chestiune provin din La Psychophysique, H. Pieron, 1963).
Ca urmare a acestei situații, psihofizica subiectivă a stat în centrul atenției unui
simpozion al Asociației de Psihologie Științifică de Limbă Franceză (în 1961);
simpozioanele acestea au întotdeauna un înalt nivel științific. Acolo s-a tras con-
cluzia : metodele directe de măsurare a intensității senzațiilor nu ne dau indicații
asupra mărimilor ca atare, ci doar despre felul în care subiecții lucrează cu mărimi.
Aprecierea directă a faptului că o senzație e de 2 sau de 3 ori mai intensă decât alta
este extrem de dificilă, fiind influențată de mulți factori; de aici decurge și înre-
gistrarea unei mari variații în cuantificare. Metoda preconizată de G. Fechner este
mult mai precisă, întrucât se cere subiectului să constate doar dacă percepe sau nu o
diferență. încât adevărata lege a raportului dintre stimul și senzație (de fapt dintre
stimul și excitația organului senzorial) este aceea precizată de Gh. Zapan, lege care se
reprezintă grafic printr-o curbă sigmoidă.
Dar S. Stevens nu s-a sinchisit de concluziile acestui simpozion. A continuat să
publice cercetări de același gen, împodobite cu grafice și vorbind de simplitatea
surprinzătoare a metricii senzoriale. El a profitat de situația că psihologii americani
nu citesc publicațiile în franceză (fapt viu criticat de Jean Piaget) și de prestigiul
numerelor, al reprezentărilor grafice. Astăzi, încă mai sunt pomenite prin manuale
cercetările sale, deși s-a dovedit inexactitatea concluziilor, pe când o contribuție
valoroasă, cum este aceea a lui Gh. Zapan, este ignorată.
Oricare ar fi raportul dintre excitant și senzație, dacă el este constant, atunci o
persoană poate ajunge să aprecieze exact intensitatea unui stimul. Este ceea ce a
arătat o serie de experiențe. Făcându-se mai multe investigații privind aprecierea
luminozității unei surse de către 3 persoane, s-a constatat o precizie crescândă în
evaluările făcute. De asemenea, un subiect, făcea încă de la începutul exercițiilor
aprecieri foarte exacte. Explicația? Era pilot naval și meseria sa îl obliga să compare
și să determine cât mai exact luminozitatea unor faruri, acesta fiind unul din criteriile
identificării lor. Așadar, experiența îmbunătățește foarte mult evaluarea intensității
unor senzații. Acesta este unul din factorii explicând de ce S. Stevens obținea o așa
de mare varietate de răspunsuri în investigațiile sale.
Rolul experienței apare și mai evident când cerem aprecierea unor lungimi,
suprafețe, distanțe care, fiind mai strâns legate de practică, permit aprecieri exacte,
mai ales din partea profesioniștilor exersați în această privință.

10. Adaptarea și interacțiunea senzațiilor
Sensibilitatea unui organ senzorial nu rămâne constantă. Majoritatea organelor
senzoriale își modifică sensibilitatea în raport cu intensitatea stimulilor ce acționează
asupra lor. Această modificare este numită adaptare. Când stimulii sunt puternici,
sensibilitatea scade și, invers, când sunt slabi, sensibilitatea crește.
Scăderea sensibilității tactile, de contact, se observă când ne îmbrăcăm: nu mai
simțim decât vag atingerea hainelor (în 3 secunde, ea scade până la 1/5 din valoarea
inițială).
Adaptarea simțului termic e și ea puternică. Se poate observa cu ușurință efec-
tuând următoarea experiență : folosim 3 recipiente, unul din ele conținând apă foarte
caldă (40° Celsius), în care introducem mâna dreaptă, un al doilea cu apă rece (10°),
în care punem mâna stângă; după ce ținem mâinile în apă cam 1 minut, le plasăm în
vasul din mijloc, unde este apă călduță (28°). Mâna dreaptă va resimți acest lichid ca
fiind rece, deoarece sensibilitatea sa la căldură a scăzut mult, iar mâna stângă o va
simți caldă, în cazul ei scăzând sensibilitatea la rece.
Și în cadrul simțului olfactiv se realizează o puternică adaptare, ceea ce îi
favorizează pe muncitorii care lucrează în întreprinderi unde, inevitabil, se produc
mirosuri neplăcute.
Foarte mare este adaptarea ochiului la întuneric. Pupila crește de 17 ori, dar după
o oră, sensibilitatea vizuală poate spori de 200.000 ori, datorită intrării în funcțiune a
celulelor cu bastonașe. Descreșterea sensibilității, când trecem de la obscuritate la
lumină, se produce mult mai repede. Totuși în primul minut suntem orbiți.
O slabă adaptare se observă însă la auz și la durere. Aparenta slăbire a unui sunet
este efectul deplasării atenției, nu al adaptării. De asemenea, o durere acută nu
descrește decât dacă diminuează însăși cauza ei.
Sensibilitatea unui organ senzorial se modifică nu numai datorită unei stimulări
specifice lui, ci și prin excitarea altui organ senzorial, fenomen dovedind existența
unei interacțiuni între diversele simțuri. P. Lazarev a demonstrat că sunetul constant
al unui diapazon este auzit mai tare când, simultan, se aprinde o lumină și mai slab
când ea se stinge. Interacțiunea pare a fi valabilă pentru toți receptorii. S.V. Kravkov
a ilustrat această ipoteză prin numeroase studii. El a demonstrat cum crește sensi-
bilitatea vederii crepusculare (la o lumină slabă) când ne ștergem fața și gâtul cu apă
rece (excitarea simțului termic), când mestecăm tablete dulci-acrii (stimulare gusta-
tivă) și când ne forțăm respirația (influența interoceptorilor).
Interacțiunea nu are drept efect numai creșterea sensibilității, ci și scăderea ei,
dacă excitanții au o mare intensitate. Sunetele slabe produc o creștere a sensibilității
vizuale, dar cele puternice cauzează o scădere a ei.
Un alt fenomen de interacțiune senzorială îl constituie așa-numita „sinestezie" : când
un stimul acționează asupra unui receptor, el poate produce, în același timp, și
senzații caracteristice unui alt analizator. De aceea vorbim de sunete ascuțite ori reci.
Sau pictorii caracterizează unele culori ca fiind calde, iar altele reci. Edmond Gruber,
primul psiholog care a înființat un laborator de psihologie experimentală la Universitatea
din Iași (în 1893), a făcut cercetări interesante privind „audiția colorată", studiind în
special pe N. Beldiceanu. E vorba de persoane cărora o melodie le cauzează și viziunea
anumitor culori. De altfel, muzicienii spun uneori că este „o melodie luminoasă".
Aceste experiențe și fapte observate dovedesc unitatea fenomenelor psihice, chiar
și în domeniul senzațiilor, care prin structura organelor de simț, descompun, anali-
zează aspectele diverse ale lumii reale.

CAPITOLUL X
PERCEPȚIA
Am arătat că la omul adult nu mai găsim senzații pure. Orice senzație evocă
altele, inclusiv variate impresii anterioare, rezultând un fenomen complex denumit
percepție. Percepția constă într-o cunoaștere a obiectelor și fenomenelor în inte-
gritatea lor și în momentul când ele acționează asupra organelor senzoriale. Spre
deosebire de senzație, care redă o însușire izolată a unui obiect, percepția realizează
o impresie globală, o cunoaștere a obiectelor în întregime, în unitatea lor reală.
Deși ne furnizează o imagine sintetică, percepția efectuează o mare selecție. De
exemplu, nervul optic are o enormă capacitate de transmisie : 400 milioane de biți pe
secundă (or, o carte de 500 pagini conține cam 100 milioane de biți!). Dar creierul
nu poate asimila mai mult de 100 biți pe secundă. Deci percepția nu constituie o
reflectare fotografică fidelă, ea selectează informațiile și le prelucrează. Nu e vorba
atât de o reducere, cât de un fel de rezumare a lor. Creierul nostru are o capacitate de
rezumare și prelucrare care întrece cu mult posibilitățile tehnicii contemporane.
Percepția constituie un act de sesizare a realității concrete. Se pot descrie două
conduite principale : identificarea și discriminarea. Unii adaugă și o a treia, „detec-
ția". Uitându-ne pe fereastra trenului în mișcare, observăm în depărtare „ceva" care
se mișcă. Aceasta ar fi detecția. Apropiindu-ne de locul respectiv, identificăm un cal
care paște, iar ajungând mai aproape, distingem o serie de amănunte: e legat cu o
frânghie, e slab, e supărat de muște ; asemenea detalii implică o discriminare.
1. Complexitatea percepției
Identificarea și discriminarea sunt posibile numai datorită intervenției unor nume-
roase procese psihice. Să începem cu un exemplu. într-o poiană zărim un stejar
masiv. De la el primim o serie de senzații de culoare, miros, sunetele provocate de
foșnetul frunzelor; dacă ne apropiem și punem mâna pe trunchi, sesizăm o scoarță
aspră, brăzdată. Totuși percepția nu se reduce la suma acestor senzații. Mai întâi,
arborele ne apare ca un tot unitar, pe care-1 recunosc ca fiind un stejar, apoi, deși
imaginea lui se produce pe retină, eu îl văd departe de mine, la 20 sau 30 de metri.
Sunt sigur că există în mod real și nu-1 visez. în fine, deși imaginea sa pe retină este
răsturnată, îl văd așa cum este, cu rădăcina în jos și coroana în sus. Aceste caracte-
ristici sunt posibile în primul rând datorită unei sinteze senzoriale care se produce în
câmpurile asociative situate în jurul zonelor de proiecție aflate în cortex. Așa cum am
menționat mai sus, senzațiile interacționează. Mai mult, unii psihologi au formulat o
lege: legea fuziunii senzoriale (senzațiile produse simultan tind să se contopească).
Lor li se adaugă multe reprezentări formate în experiența noastră anterioară. Ele
contribuie la îmbogățirea percepției, la multiplicarea detali'lor și la claritatea ei.
Când coborâm prima oară din tren în piața unui orășel necunoscut, nu observăm prea
multe lucruri. Dar dacă stăm acolo mai multă vreme și trecem frecvent prin acel loc,
înainte de plecare, uitându-ne în urmă, vedem în piață multe detalii: în colț se află o
cofetărie, în dreapta e drumul ce duce la râu etc.
în legătură cu acest aspect, este interesantă o experiență a lui Bagly. Imaginile
primite de ochii noștri fuzionează în creier. Dar dacă ele sunt foarte diferite nu se pot

contopi și arunci vedem numai una din cele două imagini formate pe retinele ochilor.
Bagly a pus unor subiecți ochelari având imagini deosebite pentru ochiul drept, față
de cele pentru ochiul stâng. Una înfățișa un peisaj rural tipic mexican, iar cealaltă o
fotografie urbană caracteristică Statelor Unite. Desigur, el a folosit mai multe
asemenea imagini. Chestionând subiecții din Mexic, aceștia vedeau aproape tot timpul
numai peisaje mexicane, pe când studenții americani zăreau aspecte orășenești din
S.U.A. Selecția era dictată de bogăția reprezentărilor acumulate de-a lungul anilor.
Dar în percepție este implicată și gândirea. Dacă filosofii empiriști (ca John
Locke și O. Hume) considerau percepțiile ca fiind complexe de senzații și imagini,
Immanuel Kant a combătut această eroare, subliniind rolul important al gândirii. în
capitolul „Estetica transcedentală" din cartea Critica rațiunii pure, Kant prezintă
materialul senzorial (numit de el intuiție) ca fiind haotic; el este organizat de către
concepte și categorii. Cu alte cuvinte, eu percep un stejar fiindcă am noțiunea de
stejar; fără această noțiune, eu n-aș putea realiza o identificare. Spune marele
filosof: „nici conceptele fără o intuiție care să le corespundă într-un mod oarecare,
nici intuiția fără concept nu pot da o cunoaștere". în alt loc, adaugă: „Conceptele a
priori sunt condiții apriori ale posibilității experienței".
într-adevăr, eu nu pot recunoaște o garoafă dacă nu am deja o idee despre
caracteristicile acestei flori. în mintea mea are loc o rapidă comparație între floarea
din fața mea și garoafele percepute în trecut. Este implicată o analiză a acestor
imagini, adică observarea unor detalii privind forma florii, mirosul ei, frunzele, care
îmi permit să fac o legătură (deci o sinteză) între ceea ce văd și ceea ce știu. Dar
comparația, analiza, sinteza sunt operații fundamentale ale gândirii. Astfel, percepția
implică gândire, o gândire concretă și care, când e vorba de obiecte familiare, este
extrem de rapidă, contopindu-se cu producerea senzațiilor. Ca dovadă avem o
anomalie apărută în unele tulburări mintale : „agnoziile". Bolnavul, deși are simțurile
intacte, nu recunoaște obiecte familiare; nu știe să folosească nici un fier de călcat
sau o lopată!
Percepția este considerată de filosofii empiriști ca o primă treaptă a cunoașterii.
Dar, deși este indisolubil legată de gândire, ea nu constituie o cunoaștere aprofundată.
Numai continuarea analizei și comparațiilor permite gândirii să dezvăluie esențialul
în spatele aparențelor care ocupă primul plan în cunoașterea perceptivă. în schimb,
această cunoaștere elementară este suficientă și foarte necesară pentru reglarea
acțiunilor imediate. Fără o percepție clară n-am nimeri clanța ușii, nu ne-am putea
înnoda șireturile la pantofi etc.
între percepție și mișcare este o indisolubilă legătură. Am văzut că o cunoaștere
prin simțul tactil implică mișcarea mâinii pe suprafața obiectului. La fel, observarea
unei persoane implică mișcări rapide ale ochilor, conturând-o. Aparate precise,
înregistrând mișcările oculare, arată oscilațiile lor sistematice și rapide. N. Syllamy
scrie despre percepție: „conduită psihologică deosebit de complexă, prin care un
individ organizează senzațiile sale și ia cunoștință de real" (Syllamy, N., p. 213). El
nu se referă la un comportament conștient, mișcările realizându-se spontan, automat
și nu numai pentru explorare, ci și pentru mânuirea obiectelor, act reglat totdeauna
perceptiv. Folosindu-se un aparat extrem de sensibil pentru înregistrarea contracțiilor
musculare (miograf), se constată în timpul unei percepții, de pildă a unui fierăstrău,
simultan, ușoare contracții musculare similare celor prezente în timpul mânuirii lui.
încât mișcările intră chiar în structura percepției, alături de senzații și reprezentări.
Dar toate procesele menționate se contopesc extrem de repede, instantaneu, în actul
perceptiv. A.N. Leontiev compara constituirea unei percepții cu cea a formării

112 PSIHOLOGIE GENERALĂ
imaginii pe ecranul unui televizor. Aceasta se obține prin parcurgerea ecranului de
către un spot cu lumină variabilă, de la stânga spre dreapta și de sus în jos, pe 625 de
linii. întregul parcurs nu depășește 1/25 dintr-o secundă, așa încât, datorită persis-
tenței senzoriale, punctele se contopesc și avem o întreagă imagine. La fel, în actul
perceptiv se sudează într-un tot senzațiile, reprezentările, operațiile gândirii și mișcă-
rile. Iuțeala procesului ne face să avem impresia unei imagini statice și omogene.
în percepție intervin și o serie de atitudini. Mai întâi este prezentă o atitudine
motorie: poziția, postura pe care se sprijină comportamentul nostru e în relație cu
ceea ce observăm. Portarul, într-un meci de fotbal, adoptă mereu o poziție din care
să vadă mai bine mingea și să o poată prinde. Subalternul care îl vede pe șeful său
apropiindu-se, ia imediat poziția necesară pentru un salut respectuos. Atitudinea motorie
pregătește percepția și acțiunea optimă. Când vrem să auzim bine ce spune o persoană,
adoptăm o anume atitudine, când privim departe – o alta, și când gustăm o prăjitură –
alta. Această atitudine face corp comun cu percepția, ca și mișcările reglate de ea.
Un rol și mai important îl au atitudinea intelectuală, starea de pregătire cognitivă,
punctul de vedere, orientarea în situație (în engleză i se spune set, în germană
Einstellung și în rusă ustanovka).
încă din 1904, Kulpe, utilizând un tahistoscop (aparat care expune un timp foarte
scurt o imagine), a prezentat subiecților niște cartonașe pe care se aflau figuri
geometrice de variate forme și foarte diferit colorate. Cei solicitați să observe numărul
și forma figurilor rețineau multe, dar nu puteau indica decât foarte puține culori.
Ceilalți, cerându-li-se reținerea culorilor, dimpotrivă, își aminteau multe nuanțe, dar
nu puteau da detalii legate de numărul și forma figurilor. Deci starea de pregătire
perceptivă determină o puternică selecție în materialul perceput. (Paul Popescu-
-Neveanu a denumit acest fenomen „montaj", ceea ce nu mi se pare nimerit – dată
fiind rezonanța sa tehnică, însă are avantajul de a fi un singur cuvânt, în loc de trei.)
Apoi această orientare prealabilă duce la creșterea sensibilității: noaptea, pilotul unei
nave va zări mult mai repede un far când se așteaptă să apară, decât atunci când îl
vede din întâmplare. în fine, „montajul" poate duce și la distorsiuni, la iluzii.
D. Uznadze (psiholog din Gruzia) a inițiat multe cercetări în acest sens. De
exemplu, unui subiect i se pun în mână succesiv două bile inegale ca mărime (el fiind
cu ochii acoperiți), de mai multe ori la rând. Apoi, când i se pun două bile egale,
persoana le va resimți tot ca inegale. S-a constatat că starea de pregătire nu e neapărat
conștientă. O persoană a fost hipnotizată. în timpul somnului hipnotic i se prezentau
spre comparație două bile inegale de mai multe ori. Trezit din hipnoză și dându-i-se
bile egale, el le aprecia ca inegale. Deci montajul se poate realiza și la nivelul
inconștientului (Natadze, R., pp. 469-474).
Stării de pregătire i se datorează și iluzia lui Demoor-Charpentier. Dăm unei
persoane să compare două cuburi de lemn inegale ca mărime, dar absolut egale ca
greutate. Ea va aprecia ca fiind mai greu cubul mai mic : ne pregătim cu un efort mai
mare pentru cubul mai mare, care de obicei e mai greu; nefiind mai greu, ni se pare
mai ușor. Această iluzie este o probă de normalitate psihică: bolnavii mintal apre-
ciază cuburile ca egale!
E dificil de interpretat un fenomen ca acela al stării de pregătire. După P. Oleron,
a adopta o atitudine înseamnă a adopta o metodă, un mod de a aborda un lucru, nu
neapărat pe plan real, căci noi acționăm și pe plan mintal, inițiem acțiuni mentale,
ceea ce influențează, desigur, procesul perceptiv. Adăugăm și observația că starea de
pregătire condiționează atenția, fenomen prin esență selectiv, dar natura ei este
departe de a ne fi clară.

în percepție, mai intervine și un alt fel de atitudine, atitudinea afectivă: o
dispoziție subiectivă a persoanei de a reacționa pozitiv sau negativ față de o situație,
persoană ori față de o simplă afirmație. Dacă prezentăm imaginile unor variate obiecte
la tahitoscop și înregistrăm timpul minim de expunere necesar pentru a fi recunoscute
de o persoană, când este flămândă, va recunoaște mult mai repede un aliment decât
obiecte fără vreo relație cu mâncarea. în schimb, descifrarea unor cuvinte prezentate
la același aparat se face mult mai greu dacă sunt obscene și șocante.
J. Bruner a cerut unor copii ca, folosind o diafragmă, să aprecieze mărimea
diferitelor monede. S-a constatat tendința lor de a supraestima mărimea monezilor
mai valoroase.
Atitudinea, interesele influențează puternic selecția perceptivă. Să presupunem o
excursie organizată cu autocarul, la care participă persoane având diferite profesii.
Ca de obicei, mașina se oprește în vârful unui deal și pasagerii sunt invitați să
coboare și să admire priveliștea: în vale se vede o bătrână pădure. în funcție de
preocupările lor, legate de profesie, pictorul va aprecia bogăția coloritului, un
naturalist se va mira văzând la marginea pădurii un arbore care nu crește de obicei la
această latitudine, pe când inginerul silvic se va indigna observând numeroasele tăieri
clandestine vizibile. în general, există tendința de a vedea ce ne convine și de a
remarca mult mai greu ceea ce contrazice aspirațiile noastre. Testele proiective
utilizează aceste deformări și selecții pentru a diagnostica motivele și complexele unei
persoane.
Influența afectivității pare a se face resimțită și în cazul percepțiilor subliminale.
Percepția subliminală este cea ale cărei efecte se fac resimțite, deși excitanții ce o
produc se află sub pragul senzorial, fie cel de intensitate, fie cel referitor la timpul de
expunere (expunerea durează prea puțin timp pentru ca stimulul să fie sesizat). Prima
semnalare a percepției subliminale a făcut-o Vicary în 1957. în pauza unui film se
proiecta o reclamă care recomanda publicului să mănânce floricele. Vicary a introdus
pe film și un mesaj: „beți Coca-Cola", care dura însă prea puțin pentru a fi receptat
în mod conștient. Cei care plecau de la film aveau ambele posibilități: să cumpere
floricele sau Coca-Cola. Or el a înregistrat mult mai multe achiziții de Coca-Cola
decât de floricele. Deci percepția subliminală și-ar fi făcut efectul. Atunci s-a făcut
multă vâlvă, punându-se problema dacă oamenii n-ar putea fi manipulați prin indicații
subliminale. De fapt, experiența lui Vicary era neconcludentă. Ea a avut loc vara și
căldura te dirija mult mai verosimil către o băutură, decât spre floricele. Apoi, cum
acestea erau sărate, chiar și cei ce le cumpărau luau și Coca-Cola pentru a-și
astâmpăra setea.
Totuși, influența percepțiilor subliminale a fost dovedită și prin alte experiențe. De
exemplu, în Franța, Zajonc a prezentat subiecților, la televizor, poligoane de forme
variate, timp de o miime de secundă. Subiecții nu puteau să le perceapă. Apoi, rând
pe rând, a prezentat poligoanele expuse subliminal împreună cu altele, solicitând
persoanelor supuse experienței anterioare să aleagă figurile care le plac mai mult. S-a
constatat că au fost preferate mult mai multe poligoane din cele proiectate anterior,
decât cele înfățișate prima oară, cu toate că nici un poligon expus subliminal n-a fost
recunoscut ca atare. Rezultă o influențare a evaluărilor prin prezentare subliminală,
care pare a avea un ecou afectiv.
O observație cotidiană confirmă această constatare. Când ieșim în fața unui
cunoscut, luat prin surprindere, pe fizionomia lui observăm, în prima fracțiune de
secundă, o expresie bucuroasă sau contrariată, în funcție de sentimentele pe care el le
are (în mod sincer) față de noi: e momentul percepției subliminale. Imediat ce

114 PSIHOLOGIE GENERALĂ
devine conștient de identitatea noastră, pe față i se așterne expresia amabilă – cerută
de politețe -, dar care nu spune nimic despre atitudinea sa reală.
Tot percepția subliminală explică următorul fapt: mergem pe stradă și ne vine în
minte imaginea unui cunoscut, când, deodată, iată-1 în față noastră! „Tocmai mă
gândeam la tine ! " spunem noi, dar, de obicei, imaginea lui ne-a fost evocată datorită
unei percepții subliminale provocate de vederea la mare distanță a siluetei sale.
2. Percepția formelor
A. Obiect și fond în percepție
Forma obiectelor din jur ne permite identificarea lor. Recunoașterea necesită o
distincție între obiect și ambianța în care se află. în psihologie (ca și în pictură), se
vorbește de obiect și fond. Când percepem ceva, nu e sesizat totul cu aceeași claritate.
Privesc un trandafir care îmi apare foarte clar, în toate amănuntele sale ; el constituie
„obiectul percepției". în același timp, iarba din jur, pământul, casa din spate apar
foarte neclar – ele formează „fondul percepției". în cazul amintit, cristalinul se
acomodează distanței la care se află floarea – de unde claritatea imaginii sale. în alte
situații însă, intervine doar atenția, ca atunci când elevul se uită la profesor, dar
ascultă ceea ce îi povestește colegul de bancă, vorbele acestuia fiind obiectul real al
percepției sale auditive.
în funcție de situație, de modificările ce survin obiectiv sau subiectiv, fondul
poate deveni obiect al percepției, iar ceea ce a fost obiect apare neclar, constituind
fondul. De pildă, o mișcare intervenind lângă trandafir ne atrage atenția și un gândac
devine centrul preocupărilor noastre, floarea intrând în fondul imprecis al senzațiilor.
De ce depinde distincția dintre obiect și fond? Ea este influențată atât de cauze
obiective cât și de cauze subiective.
Cauze obiective:
a) Diferențele nete între un obiect și altele înconjurătoare ; acestea se pot reliefa prin
conturarea precisă a limitelor, prin forma pregnantă a unui corp sau prin deosebiri
mari în ce privește coloritul. Un automobil negru se distinge net de albul peretelui
unei case pe care se profilează. Contrastul de culoare e menit să ne atragă atenția
cu ușurință: o floare roșie se distinge fără dificultate, dar poate scăpa neobser-
vată, când are în spate o perdea tot roșie. De aceste proprietăți se ține cont în
confecționarea reclamelor, care trebuie să atragă atenția cu ușurință. Dimpotrivă,
în armată se iau măsuri pentru ca atât hainele ostașilor, cât și utilajele (tancurile,
tunurile) să fie colorate la fel cu mediul ambiant (kaki sau verde închis – vara și
alb – iarna), iar contururile să fie estompate (culorile diferite sunt aplicate
neuniform, formând pete cu contururi neregulate). în acest fel, un tanc văzut de
departe nu poate fi deosebit de o căpiță.
b) Un alt aspect obiectiv îl constituie mișcarea unui corp în raport cu ambianța.
Cauzele subiective constau în: a) relațiile unui obiect cu experiența mea, cu
acțiunile mele; bagajul de reprezentări existent favorizează depistarea lui; b) raportul
dintre unele aspecte ale imaginii percepute și interesele, dorințele noastre : mama își
distinge imediat copilul într-o aglomerație umană.

B. Constanța percepției
în ansamblul unei percepții, nu toate detaliile au aceeași importanță. De exemplu,
văd venind de departe o persoană și o recunosc: e prietenul meu N. Dar la această
distanță nu se pot distinge trăsăturile feței, eu îl recunosc după statura sa înaltă, fața
ovală și mersul hotărât. Aceste trăsături caracteristice sunt denumite „indici de
recunoaștere". Ei sunt deosebit de importanți pentru realizarea lecturii rapide a unui
text, când nu există răgazul distingerii tuturor literelor din care se compun cuvintele.
Cuvintele sunt „ghicite" mai ales pe baza primelor și ultimelor litere. Iată același
cuvânt scris incomplet în două feluri:
..ec.i.ita.e
ele…ic…te.
în forma a doua se distinge mai ușor termenul de „electricitate". Comparativ,
partea de sus a literelor e mai importantă decât cea de jos. Astfel, elevii nu reușesc să
citească repede decât atunci când izbutesc să sesizeze indicii importanți ai tuturor
cuvintelor uzuale. Când ajungem la un cuvânt rar, puțin cunoscut, toți începem să
silabisim!
Indicii de recunoaștere constituie părți importante, caracteristice ale obiectelor
sau fenomenelor, pe care noi le considerăm constante, deși aspectele percepute
variază. De pildă, masa din sufragerie o percepem dreptunghiulară, cu toate că
imaginea ei pe retina ochilor noștri n-a fost niciodată dreptunghiulară. Pentru a o
vedea dreptunghiulară ar trebui să stăm atârnați drept deasupra mijlocului ei, poziție
în care nu ne aflăm niciodată. în mod obișnuit, imaginea din ochi este un patrulater
neregulat ori un trapez. Experiența noastră ne-a dovedit însă caracterul ei dreptun-
ghiular.
Tot așa, o monedă metalică o considerăm rotundă, circulară, deși imaginea ei
obișnuită e un oval turtit. Ca să o percepem rotundă, ar trebui să o ținem la înălțimea
ochilor noștri și perpendiculară pe axul vizual, ceea ce se întâmplă extrem de rar.
Asemenea fenomene sunt caracterizate ca probând constanța percepției. în cazu-
rile citate, e vorba de constanța formei obiectelor. Există și o constanță a mărimii:
consider că fratele meu e înalt, indiferent dacă se află la 1 metru sau la 6 metri de
mine, deși mărimea imaginii retiniene variază foarte mult. De asemenea, există și o
constanță a culorii: văd lampa mea de birou ca fiind galbenă, deși în funcție de
lumina din odaie ea apare albă sau cenușie.
Așadar, percepem obiectele prin prisma unui tip, mai bine zis prototip care
rămâne constant pentru noi, în ciuda variațiilor impresiilor receptate. Fenomenul este
prezent și la animalele superioare. Iată: câțiva șoareci găseau într-un labirint un
semn care marca drumul ce ducea spre hrană. După un timp, forma desenului varia
(fig. 12). La început erau două triunghiuri albe (inversate), apoi apărea numai
conturul alb al triunghiurilor și, mai târziu, acest contur era redus la câte două laturi.
(c)
Fig. 12. Semnele prezentate succesiv șoarecilor.

BIBLIOGRAFIE 253
Zapan, G., 1984, Cunoașterea și aprecierea obiectivă a personalității, București, Ed.
Științifică și Enciclopedică.
Zazzo, R., 1975, „La genese de la connaissance de soi" in Psychologie de la connaissance
de soi (symposium), Paris, P.U.F.
Zimbardo, P., 1983, Psychologie, (trad.), Berlin-Heidelberg, Springer.
Zlate, M., 1996, Introducere în psihologie, București, Ed. Șansa.

Seria: Psihologie, Științele educației
au apărut:
1. Constantin Cucoș – Pedagogie
2. Liviu Antonesei – Paideia. Fundamentele culturale ale educației
3. * * * – Psihologie socială. Aspecte contemporane
4. Andrei Cosmovici – Psihologie generală

Bun de tipar : august 1996 Apărut : 1996
Editura Polirom, B-dul Copou nr.3 • P.O. Box 266,
6600, Iași • Tel. & Fax (032) 214100 ; (032) 214111
Email : pdlirom@mail.cccis.ro
Tiparul executat la Polirom S.A. 6600 lași.
Calea Chișinăului nr. 32
Tel. : (032) 230323 ; Fax : (032) 230485.