Andra Raisa Parpala Ce Ar Fi Dacă Ar Fi (reconsiderarea Locuintei Sociale) Corpul Lucrarii [308392]

Introducere

contextul proiectului studiat la diplomă de ce nu ar funcționa un un cartier de locuințe sociale în centrul orașului?

Proiectul de diplomă propune o integrare a [anonimizat]. [anonimizat], într-[anonimizat].

Localizarea la nivelul orașului București: [anonimizat]-Buzești, Strada Occidentului și Calea Griviței. Proiectul propune o arhitectură socială de tip inserție într-o [anonimizat]-o [anonimizat], [anonimizat], accesibilitate, vecinătăti etc. Terenurile dedicate locuințelor sociale au aproximativ 3800 [anonimizat]. Terenurile mai mici care necesită intervenții (aproximativ 1600 mp) vor găzdui funcțiuni publice care să ajute la revitalizarea cartierului.

[anonimizat]. [anonimizat] – se pot schimba politicile. [anonimizat], [anonimizat] e o investiție mare. Presupunem, deci, că terenurile vor fi cumpărate de stat pentru a propune o politică de regenerare și restaurare a țesutului. [anonimizat] – se vor propune și funcțiuni publice care sunt dedicate întregului cartier: o grădiniță, [anonimizat], un centru de asistență socială etc. În susținerea locuințelor sociale propuse și a [anonimizat] a-l readuce la o [anonimizat].

un manifest. „un răspuns, o soluție”

ESTE un proiect MANIFEST.

ESTE o demonstrație de INSERȚIE URBANĂ din punctul de vedere al unui student: [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] a unei situații existente complicate și de o soluție ca răspuns la toate aceste întrebări.

Este UN răspuns pentru locuința socială.

Este UN răspuns pentru țesut.

O abordare.

[anonimizat] o scurtă încursiune în istoria socială a orașului și analizând elemente ce țin de morfologia și sintaxa urbană. Pentru a [anonimizat] (sociale) [anonimizat], o perspectivă macro a orașul, focalizând apoi către un plan meso al zonelor centrale ale orașului și ajungând la o scară micro a cartierului, prin filtrul comunității.

Bucureștiul găzduiește două mari fenomene ce țin de urbanizarea alertă, (1)gentrificarea și (2)ghetoizarea, procese de interiorizare a comunităților ce locuiesc zonele centrale ale orașului și, respectiv, zonele de periferie. Fără vreo aparentă legătură, cele două fenomene aduse în discuție subliniază adâncirea clivajului social pe care economia din ultimii 25 de ani o creează prin inegalități de clasă și sărăcie, trăsături manifestate fizic chiar prin starea habitatului. Capitolul își propune, așadar, să analizeze cum un anumit tip de locuire ne poate ajuta să întelegem importanța pe care o joaca habitatul (cartierul) în viața unei comunități, și cum nevoia de apartenență la o comunitate unitară și care se dezvoltă într-un anumit sens poate influența dinamica unui întreg mecanism urban.

Cel de-al doilea capitol se va concentra în jurul utilizării locuinței sociale ca instrument în încercarea de a soluționa problemele pe care le ridica dinamica orașului astăzi. Așa cum o demonstrează capitolul anterior, zonele centrale ale Bucureștiului încep să-și piardă caracterul istoric de diversitate socială specific, iar gentrificarea are loc într-o manieră spontană, necontrolată, fapt ce duce la alăturări inoportune ce țin de scară, stil și funcțiune. Prin scenariul pe care îl propun, mixitatea socială, locuința socială joacă un rol crucial. Aceasta nu este doar un instrument pentru menținerea diversității sociale care este o caracteristică primară a zonelor centrale ale Bucureștiului, ci și un instrument pentru revitalizarea formală a țesutului. Locuința intervine în probleme ale orașului care țin de sintaxă (conexiunile rupte ale cartierelor, funcțiunile inoportune pentru dinamica comunității) și de morfologie, păstrând caracterul zonei studiate (de la probleme ce țin de înălțimea cornișei impusă prin reglementările existente, la reîntregirea țesutului – modul de ocupare al parcelelor specific acestuia).

Cel de-al treilea capitol va trata situația locală a locuinței sociale analizând modul în care fenomenele urbane și dezvoltarea orașului influențează politica locuinței sociale. Voi aduce în discuție două exemple de cartiere de locuințe sociale din spațiul românesc, cu o istorie și un parcurs diferite, dar care ridică același tip de probleme bazate pe marginalizare și inegalitate de clasă justificate de sărăcie, probleme care privesc o categorie de oameni vulnerabili atât din punct de vedere economic, cât și social, (1) cazul Pata Rât din Cluj și (2) cazul cartierului de locuințe sociale Odăi din București. Situația locuirii de lângă groapa de gunoi din Cluj va fi redată printr-o reinterpretare a studiilor realizate în ultimii ani de către Fundația Desire, a numeroaselor articole publicate în vederea soluționării problemelor comunității în cauză și a istoriilor personale a câtorva locuitori ai cartierului din interviurile puse la dispoziție în volumul „Pata” (2016). Cazul bucureștean nu este la fel de bine documentat, este o situație mai puțin discutată până în prezent, informațiile necesare studiului de caz fiind extrase din interviurile pe care le-am realizat împreună cu trei familii care locuiesc în cartierul de locuințe sociale Odăi.

c.1 Bucureștiul. Situații de fapt și fenomene.

abstract| bucureștiul. situații de fapt și fenomene

Primul capitol își propune să evalueze caracteristicile urbane și sociale ale Bucureștiului, făcând o scurtă încursiune în istoria socială a orașului și analizând elemente ce țin de morfologia și sintaxa urbană. Pentru a înțelege mai bine dimensiunea provocărilor pe care le orașul le poate impune proiectului de diplomă în curs, Reconsiderarea locuinței (sociale) în București, această analiză pornește de la un cadru general, o perspectivă macro a orașul, focalizând apoi către un plan meso al zonelor centrale ale orașului și ajungând la o scară micro a cartierului, prin filtrul comunității.

Bucureștiul găzduiește două mari fenomene ce țin de urbanizarea alertă, (1)gentrificarea și (2)ghetoizarea, procese de interiorizare a comunităților ce locuiesc zonele centrale ale orașului și, respectiv, zonele de periferie. Fără vreo aparentă legătură, cele două fenomene aduse în discuție subliniază adâncirea clivajului social pe care economia din ultimii 25 de ani o creează prin inegalități de clasă și sărăcie, trăsături manifestate fizic chiar prin starea habitatului. În ce mod influențează gentrificarea zonele centrale ale orașului? Cum se răsfrâng efectele acesteia asupra zonelor periferice? Există o legătură directă între cele două fenomene?

Capitolul de față își propune, așadar, să analizeze cum un anumit tip de locuire ne poate ajuta să întelegem importanța pe care o joaca habitatul (cartierul) în viața unei comunități, și cum nevoia de apartenență la o comunitate unitară și care se dezvoltă într-un anumit sens poate influența dinamica unui întreg mecanism urban.

„Există o ruptură între moduri de a locui, între modurile de dezvoltare (a cartierelor), între modurile de a înțelege spațiul comun, modurile de a înțelege locuirea în sine.”(Baroncea, 2008)

„Poate fi ignorată nevoia aproape axiomatică a bucureștenilor de a-și regăsi identitatea într-un spațiu urban care să le aparțină?” (Voiculescu , 1976)

c.1.1 diversitatea socială| bucureștiul. situații de fapt și fenomene

diversitatea socială, morfologie și sintaxă. dinamica orașului București

cuvinte cheie: diversitate socială, morfologia țesutului, conexiuni, vecinătate

dezvoltarea orașului

Orașul nu constă doar în arhitectura clădirilor pe care le găzduiește, orașul înseamnă și totalitatea tipurilor de relații care se stabilesc între locuri și locuitori, conexiunile pe care oamenii le fac între diferite locuri în cadrul orașului, indiferent de distanța dintre ele, și pe care locurile le stabilesc între locuitori ai diferitelor cartiere. Pentru a delimita zonele centrale ale orașului București, nu este suficientă o analiză formală a țesutului, ci și o ințelegere a conexiunilor care stau la baza rețelelor sociale create între locuitori și între comunități. La bazele dezvoltării urbane stă un concept cheie, durabilitatea socială (Enyedi, Kovács, 2006). Aceasta pesupune existența unui mediu favorabil dezvoltării armonioase a societății locale, prin diversitatea socială – coexistența grupurilor sociale diferite, integrarea socială și îmbunătățirea condițiilor de viață pentru toate grupurile de cetățeni. Consecințele acestui proces de dezvoltare durabilă socială ar diminua atât nivelul de segregare și excluziune socială, cât și inegalitățile sociale. Gentrificarea, proces extrem de vizibil de modernizare a cartierelor și de regenerare a țesutului, implică și deplasarea unei categorii inferioare de locuitori în afara zonelor centrale ale orașului. Această deplasare joacă un rol crucial în redefinirea formală și socială a orașului.

Dezvoltarea organismului Bucureștiului a făcut încă din anii ‘70 subiectul studiului a numeroși arhitecți, urbaniști și geografi deopotrivă, iar procesele urbane influențate de politicile adoptate de-a lungul istoriei au determinat o morfologie a țesutului și o sintaxă „în straturi”, și o diversitate socială specifică zonelor centrale ale orașului. Pentru a înțelege dinamica acestuia, este necesară o mapare socială, culturală, istorică și a memoriei a acestor cartiere. Delimitarea cartierelor centrale ale orașului constă în perceperea centrului orașului ca un organism viu, complex, rezultat al unui „fenomen social urban de maximă amploare” (Voiculescu, 1976:19). În continuare, pentru a putea cuprinde dimensiunea efectelor celor două fenomene urbane (gentrificarea și ghetoizarea) care se răsfrâng asupra vieții urbane, devine necesară o scurtă trecere în istorie a locuirii și a locuitorilor bucureșteni.

o scurtă istorie a locuirii Bucureștilor

Fiecare epocă pe care o trăiește Bucureștiul, cu propria-i viziune, ideologie și prin prisma sferelor de influență în care se află, definește un anumit mecanism specific de dezvoltare a orașului. Suditu (2016) face o trecere în revistă a acestor etape de evoluție urbană în relație directă cu normele ce privesc proprietatea terenurilor, a locuințelor, și modul de a înțelege locuirea, raportându-se la momentele istorice semnificative. Orașul se prezintă ca un rezultat al suprapunerilor intențiilor și intervențiilor constructive feudale, moderne, comuniste și capitaliste. Schimbările de paradigmă, logicile economice și ideologiile politice sunt extrem de vizibile în textura urbană, iar resorturile mobilităților sociale și rezidențiale încă se resimt prin diversitatea socială din prezent. „Bucureștiul arată ca un palimpsest morfologic (relief, străzi, clădiri, arhitectură și urbanism) și social (cartiere omogene și eterogene, cartiere mixte, rezultate din politici și acțiuni de segregare pozitivă)” (Suditu, 2016:17).

Bucureștiul crește în prima parte a istoriei orașului în mod organic, în jurul multor biserici. Sanda Voiculescu (1997:146-253) pune bazele dezvoltării acestuia pe seama dezvoltării parohiilor ca nuclee de urbanitate, un sistem policentric. Sistemul de parohii constituie în secolele 18, respectiv 19, un motor de dezvoltare a Bucureștiului, fiind ușor identificabile, ceea ce definește orașul ca o sumă de sate, de comunități aglutinate. Textura dezordonată a cartierelor (traseele dezordonate ale ulițelor din jurul Dâmboviței, mahalalele în dezvoltare, bisericile, centrele comerciale specifice târgurilor) era rezultanta unei vecinătăți flexibile – vecinătatea consta în cea mai flexibilă componentă de delimitare a spațiilor, gardul, care stabilea limite și proprietăți „la mica înțelegere”. Această perioadă cunoaște primele reglementări urbanistice – parcelarea Mavrogheni, cartierul Gramond -, ordonarea străzilor, trasarea bulevardelor haussmanniene – Regina Elisabeta, Regele Carol, Regele Ferdinand -, trasarea bulevardului circular pe vechea limită administrativă impusă de Kiseleff care apare ca o delimitare clară între vechiul București al țesutului neregulat, tradițional, eterogen și cel ordonat din punct de vedere urbanistic, cu trasee clare și un țesut omogen (Suditu, 2016).

Urbanismul ante-comunist al secolului 20 aduce schimbări majore în viața orașului prin diversitatea și dinamismul modelelor ideologice și arhitecturale care se seprapun țesutului vechi. Trasarea axei nord-sud a orașului este urmată de o densificare a zonelor centrale și o creștere a regimului de înălțime, iar atenția se îndreaptă și către reglementarea periferiilor. Intervențiile arhitecturale subliniază o diversitate a habitatului tipic occidentala, dar cu puternice influente locale, se construiesc locuințe individuale, clădiri de locuințe colective de mici dimensiuni cubiste, clădiri „model” ale stilului neoromânesc, case negustorești, de raport, de speculă, dar și locuințe ieftine, sau locuințe muncitorești. Perioada comunistă cunoaște o normalitate a ideii locuirii colective. Este o perioadă care zdruncină profund orașul din punct de vedere social și formal, efecte resimțite și astăzi. Distrugerile țesutului urban ale comunismului duc la dislocarea culturii de realitatea cotidianului. Demolările masive ce au făcut loc Bulevardului Victoria Socialismului, placările bulevardelor cu blocuri cortină și închiderea piețelor cu clădiri ieșite din scară, apariția marilor cartiere dormitor ce înconjoară zonele centrale, iar mai apoi construcția Centrului Civic care a presupus o radere a unei părți însemnate din țesutul central, au transformat profund morfologia și sintaxa orașului și au șters istoria acestor zone, lăsând în urmă insule de țesut tradițional decontextualizate (Zahariade, 2011). Este momentul stergerii relației dintre un loc și locuitorii lui, al ruperii memoriei de urmele permanente pe care le lasă orașul.

diversitatea socială. amprenta istoriei asupra locuitorilor bucureșteni

O particularitate a orașului constă tocmai în suprapunerea tuturor realităților pe care istoria le impune de-a lungul timpului. Dacă vorbim despre zonele centrale ale Bucureștiului, putem trece cu rapiditate din „orașul gradină” pe care îl găzduiește nordul, orașul occidental de la sud de Piața Victoriei, presărat cu accentele verticale ale „delirului comunist”, în mahalalele bucureștene (exemplul zonei Hala Matache), zonă centrală care se întrerupe brusc, catre sud, de o ruptură brutală, axul Victoria Socialismului.

În accepțiunea colectivă, centrul orașului coincide cu centrul istoric care se suprapune cu vechiul centrul comercial al Curții Domnești. O delimitare clară o putem face prin străzile Bulevardul Elisabeta și Bulevardul Carol (către nord), Strada Hristo Botev (către est), Calea Călărași și Splaiul Independenței (la sud) și Calea Victoriei (către vest). Dar cartierele care bordează acest centru istoric, foste mahalale, prin accesul direct la infrastructură, prin conexiunile puternice cu acest centru și prin caracterul eterogen al habitatului, sunt cele care definesc cel mai bine zonele centrale ale orașului. Locuitorii acestor zone centrale ale Bucureștiului s-au schimbat permanent și s-au adaptat la noile norme și modele de locuire a spațiului privat și public. De la societatea feudală a boierimii, în care își găseau loc și clasele de mijloc (negustori și meșteșugari) și slugile acestora, secolul 20 aduce o reorganizare a structurii sociale a Bucureștiului după criterii liberale. Devin evidente noile grupuri sociale, latifundiarii, oligarhia administrativă, liber profesioniștii, funcționarii, ocupante ale zonelor centrale ale orașului, meșteșugarii și muncitorii locuind zonele adiacente, periferice (Suditu, 2016). Este o perioadă de înflorire a diversității sociale și etnice, diversitate care se diminuează treptat în perioada comunistă. Ulterior acestei perioade, comunismul este cel care favorizează mobilitatea socială, materializarea acesteia realizându-se vizibil pe suportul tesutului bucureștean. S-a produs o uniformizare socială bazată pe o segregare pozitivă, dar care a produs, prin intervențiile urbanistice violente, stergerea relației dintre oraș și locuitori.

ce se întâmplă astăzi? cum se transformă zonele centrale ale orașului? ale cui sunt periferiile? se păstrează această diversitate a habitatului? mai putem vorbi despre o diversitate socială a cartierelor Bucureștiului?

c.1.2 fenomene urbane| ce cunoaștem? situații de fapt și fenomene

fenomene urbane. o discuție despre gentrificare, ghetoizare și locuința socială

cuvinte cheie: gentrificare, ghetoizare, locuință socială, gentrificare spontană.

gentrificarea. dimensiunea socială

Transformarea cartierelor rezidențiale din cadrul unui oraș reprezintă o sursă principală de conflict social. Această transformare este de cele mai multe ori legată de schimbarea bruscă a populației în zonele centrale ale orașului care vizează direct locuitorii inițiali, rezidenți care fac parte dintr-o categorie inferioară din punct de vedere economic, sunt înlocuiți de o categorie mai tânără și mai avantajată economic de locuitori, printr-un proces numit gentrificare. Teoretizarea gentrificării în afara spațiului anglo-saxon este puțin mai aridă din punctul de vedere al cercetărilor realizate pe capitalele europene. O serie de articole publicate în ultimii ani dezbat procesul gentrificării în spațiul bucureștean punând întrebări legate de schimbările pe care le produc agenții gentrificatori în zonele centrale ale unui oraș post-socialist.

Chelcea, Popescu, Cristea (2015) susțin ideea existenței mai multor tipuri de actori ai gentrificării, de la chiriași ai statului, foști proprietari, actori externi, capitaliști politici la investitori instituționali. Zonele centrale studiate în această cercetare (2015) reprezintă aproximativ 20% din spațiul urban bucureștean, spațiu dominat de clădiri joase cu o arhitectură specifică secolelor 19 și 20, cu o morfologie tradițională a țesutului. În cazul Bucureștiului, există o legătura strânsă între dreptul de proprietate și fenomenul gentrificării, ținând cont de faptul că ne aflăm în plin proces de retrocedări, chiar și la 27 de ani de la căderea regimului comunist, aceste procese sunt o componentă importantă a motorului gentrificării și subiecte actuale în agenda publică. Transformarea post-socialistă a drepturilor de proprietate asupra locuințelor – privatizarea acestora, retrocedările urmate inevitabil de evacuări și comodificarea ulterioară – este cea care încurajează gentrificarea în zonele centrale ale Bucureștiului.

Cum influențează gentrificarea zonele centrale ale orașului? Înainte de anul 2005, interdicția privind vânzarea de case aparținând foștilor chiriași „ocupanți” (sitting tennants) timp de zece ani, a urmărit un proces cuminte al gentrificării, iar intervențiile imobiliare privind locuințele vechi au fost limitate la reparații locale și recompartimentări interioare (Urse, Popescu, 2009:72). Imediat acestei perioade, urmează o perioadă de comodificări, casele privatizate putând fi vândute la prețul pieței, investițiile imobiliare crescând considerabil în București. Noile clădiri, considerabil ieșite din scara țesutului tradițional, și care nu se mai raportează la contextul în care sunt construite, găzduiesc mall-uri, birouri, centre comerciale, comunități închise (gated communities) – care de regulă ocupă fostele terenuri industriale ce bordează zona centrului orașului – și ocazional, apartamente de lux în zonele centrale (Colliers International, 2012). Gentrificarea, de această dată reprezintă un val mult mai puternic de schimbare a feței orașului și implică evacuări masive, demolări și apariția noilor construcții care nu mai țin cont de scara orașului. Efectele sociale și de sintaxă sunt resimțite; conexiunile între locuitori și locuri sunt rupte, memoria și istoria locului este stearsă. Dintr-o perspectivă restrânsă a comunității direct afectate de acest fenomen, mutarea sau scoaterea unei categorii sociale defavorizate din spațiul central al orașului subliniază marginalizarea care stă la baza gentrificării.

În studierea schimbărilor pe care orașul le suferă în urma gentrificării, Chelcea (2015) analizează variabile ce vizează varsta populației și densitatea ocupării terenului. Astfel că, deși Bucureștiul, asemenea altor capitale post-socialiste, suferă o îmbătrânire a populației, în zonele centrale se observă o creștere a numărului de locuitori tineri raportat la zonele periferice. În ceea ce privește densitatea însă, se poate observa păstrarea tendinței istorice de diminuare a densității în zonele centrale, numărul de persoane pe unitatea de locuit scăzând cu 13% între 1992 și 2011 (Chelcea, 2012: 287). Această statistică reflectă, pe lângă tendința de „îmburghezire” a zonelor centrale, și faptul că în urma evacuărilor locuitorilor din casele retrocedate, proprietarii au abandonat locuințele pe care le găsim intr-o stare avansata de degradare. Studiul realizat de platforma CALUP ne pune la dispoziție în acest sens o hartă interactivă a spațiilor construite și a terenurilor rămase libere în urma demolărilor neutilizate din cartierele centrale. Datele analizate în rândurile de mai sus subliniază gradul de schimbare pe care îl suferă orașul, atât prin problemele de sintaxă și morfologie ale țesutului, cât și prin efectele secundare interiorizării pe care o presupune fenomenul – distanțarea și închiderea centrului fața de periferie, tendințe de segregare ce reflectă adâncirea inegalităților de clasă.

ghetoizarea. o privire către periferie

Un alt studiu privitor la infrastructura și conexiunile Bucureștiului post-socialist (Pulay, Chelcea, 2015) analizează țesutul urban la o scară mică, „de cartier”, acordând mai multă atenție rutinelor cotidiene, subiectivităților politice și nevoilor cetățenești ale utilizatorilor infrastructurii orașului; cu alte cuvinte, o analiză a cartierelor din perspectiva comunităților și rețelelor pe care aceștia le formează. Analiza îndreptată către comunitate, nu către cartier, subliniază aspecte importante despre sintaxa țesutului – conexiunile care se formează, ruperea lor în urma fenomenelor urbane și nevoia locuitorilor de apartenență la o comunitate. Pulay (2015) ultilizează două concepte (1) „cetățenie de reparație și mentenanță”, respectiv (2) „cetățenie incompletă”. Primul se referă la locuitorii afectați în mod direct de valurile de retrocedări și evacuări specifice zonelor centrale, așadar, în legătură directă cu intervențiile asupra infrastructurii orașului, cel de-al doilea vizând comunitățile ghetto, în care stigmatizarea și rezistența la schimbare sunt caracteristicile de bază ale conexiunilor interumane.

Cetățenia incompletă vorbește despre comunitățile ale căror habitate devin ghetouri în urma stigmatizării și a excluziunii sociale. Nespecifică zonelor centrale ale orașului, ghetoizarea ocupă în general, spațiul ingrat al periferiei, unde accesul la infrastructura orașului este dificil, sau aproape inexistent. Istoric, categoriile sociale marginalizate ale Bucureștiului sunt asociate cu Sectorul 5, cartierul Ferentari. În urma tranziției post-socialiste, devine cartierul cu cea mai mare concentrare de oameni fără un loc de muncă sau fără vreo calificare (Berescu, 2011:39). Fiind un cartier dormitor construit în urma numărului mare de migranți din mediul rural, arhitectura favorizează o infrastructură locală precară – în special în zona blocurilor de nefamiliști, astăzi asociată cu o criminalitate ridicată și consum de droguri. Ruptura de zonele centrale ale orașului oferă mijloacele necesare pentru a ințelege mecanismmele locale de stigmatizare teritorială care pe plan social se traduc prin atributele negative pe care comunitățile din astfel de cartiere le poartă (Wacquant, 2008). Cu alte cuvinte, sigmatizarea teritorială este îndeaproape urmărită de stigmatizarea socială – cartierele ghetou devin „rampe de gunoi sociale”. Teritoriile în care guvernarea și reprezentarea politică sunt practic inexistente, anunță probleme urbane ce se întind pe o scară largă și pe care locuitorii cartierului sunt nevoiți să le rezolve singuri, în același timp fiind ei înșiși acuzați de crearea acestor probleme cu care se confruntă. Ce se întâmplă însă cu alte habitate precare – cartiere marginalizate din periferia Bucureștilor?

Interviurile realizate în cartierul de locuințe sociale Odăi din periferia Sectorului 1 nu fac parte dintr-un studiu efectuat la o scară macro a cartierului, acestea reprezintă, în lucrarea de față, o expunere a problemelor individuale și a poveștilor personale ale locuitorilor ce beneficiază de locuințe sociale din Odăi. Putem doar intui că dificultățile care ne-au fost prezentate de către familiile intervievate sunt comune, într-o oarecare măsură, întregului cartier, acestea surprinzând același tip de atitudine ca în cazul ghetoului din Ferentari. Este foarte greu sa tragem o concluzie asupra posibilității ghetoizării Odăilor, dar excluziunea spațială și socială, precaritatea locuințelor și accesul dificil la infrastructura existentă a orașului au același tip de repercusiuni.

c.1.3 două perspective| ce cunoaștem? situații de fapt și fenomene

probleme. cele două perspective (1) locuința socială, (2) orașul

În București, vorbim astăzi despre rănile vizibile pe care perioada comunistă le-a produs în țesutul orașului (marile artere de circulație care taie țesutul tradițional și lasă în urmă insulele unui București încărcat de istorie sufocate de noile blocuri cortină), despre conexiunile și rețelele formale și sociale rupte și despre înstrăinarea locuitorilor de locuri și pierderea spațiului public. În același timp suntem martorii unei atitudini contemporane de neglijare a patrimoniului și a unor intervenții urbanistice care par să continue valului de demolări masive petrecute secolul trecut (de exemplu Magistrala Berzei-Buzești). Tendința de extindere și dezvoltare a orașului conduce la apariția a două fenomene paralele de transformare a cartierelor, dar care duc treptat la ruperea conexiunilor între locuitorii care provin din zone diferite și la adâncirea inegalităților de clasă și a excluziunii sociale a celor defavorizați. Gentrificarea și ghetoizarea, fenomene urbane în plin proces de materializare pe plan local, au ca suport teritorial cartierele centrale, respectiv zonele periferice ale orașului. Problema orașului poate fi reprezentată schematic astfel:

situații de fapt. Bucureștiul, în cartierele centrale, are o sintaxă și morfologie aparte. Nu se bucură de un centru clar definit și de nicio zonă centrală foarte bine definită. Istoria socială a orașului ne arată o diversitate socială congenitală. Asistăm la apariția unei noi clase sociale (precariatul).

fenomene. (1) gentrificarea – de care suferă centrul orașului – și (2) ghetoizarea – de care suferă, în general, periferia. Ambele sunt procese bazate pe interiorizare și ruperea conexiunilor cu exteriorul.

urmări. Orașul, ca organism, începe să fie disfuncțional; periferia nu mai este alimentată, orașul îi întoarce spatele, deci este total deconectată de la viața acestuia. Asistăm la ruperea conexiunilor. Zonele centrale suferă de o „îmburghezire” care afectează diversitatea socială existentă. Din punct de vedere formal, atenția nu este îndreptată către zonele centrale, ci către extinderea Bucureștiului, așa că gentrificarea este una spontană.

În încercarea de a găsi răspunsuri pertinente problemelor ridicate la nivel formal și social de aceste fenomene urbane, propun în continuare un scenariu bazat pe teoria mixității sociale, analizând costurile și beneficiile implementării acestuia în situl studiat, din două perspective convergente (1) cea a orașului/cartierului, o perspectivă morfologică și de sintaxă și (2) cea a locuitorului/comunității, perspectiva socială.

c.2 Locuința socială ca instrument

abstract| locuința socială ca instrument

Acest capitol se va concentra în jurul utilizării locuinței sociale ca instrument în încercarea de a soluționa problemele pe care le ridica dinamica orașului astăzi. Gentrificarea și ghetoizarea, două procese ale urbanizării rapide care se desfășoară în paralel, fără vreo aparentă legatură între ele, au totuși o bază comună. Aceste două fenomene sunt orientate catre interior, au un puternic caracter de interiorizare, ceea ce duce, de cele mai multe ori, la ruperea conexiunilor și definesc o dinamică „defectă” a orașului.

Așa cum o demonstrează capitolul anterior, zonele centrale ale Bucureștiului încep să-și piardă caracterul istoric de diversitate socială specific, iar gentrificarea are loc într-o manieră spontană, necontrolată, fapt ce duce la alăturări inoportune ce țin de scară, stil și funcțiune. Acest lucru scapă de sub control din punctul de vedere al locuitorilor Bucureștiului, care întâmpină dificultăți în ceea ce privește gestionarea perspectivelor, scara care nu li se mai adresează în mod direct, parcurgerea spațiilor „la pas”, înstrăinarea vecinătăților – ca spații care aparțin comunității și care au un grad ridicat de confort pentru locuitorii cartierului. Pe de altă parte, ghetoizarea susținută de amplasarea cartierelor de locuințe sociale la periferie – excluziunea spațială în afara vieții orașului subliniază o problemă și mai adâncă – excluziunea socială. Întreruperea relațiilor acestor comunități defavorizate cu dinamica orașului, limitează, într-un mod asumat, accesul cartierelor de locuințe sociale la infrastructura existentă a orașului, la servicii publice, la oportunități sociale reale.

Prin scenariul pe care îl propun, mixitatea socială, locuința socială joacă un rol crucial. Aceasta nu este doar un instrument pentru menținerea diversității sociale care este o caracteristică primară a zonelor centrale ale Bucureștiului, ci și un instrument pentru revitalizarea formală a țesutului. Locuința intervine în probleme ale orașului care țin de sintaxă (conexiunile rupte ale cartierelor, funcțiunile inoportune pentru dinamica comunității) și de morfologie, păstrând caracterul zonei studiate (de la probleme ce țin de înălțimea cornișei impusă prin reglementările existente, la reîntregirea țesutului – modul de ocupare al parcelelor specific acestuia).

c.2.1.incluziune versus excluziune| locuința socială ca instrument

cuvinte cheie: precariat al locuinței / habitatului, comunitate, cartier, identitate, incluziune și excluziune socială

cartier – comunitate – precariat al habitatului

Propun să ne oprim puțin asupra termenilor de ”comunitate”, ”cartier” si ”precariat al habitatului” cu care vom opera în continuare. Conceptul de comunitate locală apare ca un termen de bază în sociologia urbană (Park, Burgess, 1916). În accepțiunea lui Park (1916: 148), conceptul este strâns legat de amplasament, comunitățile locale fiind definite ca „zone naturale” care sunt rezultatul competiției dintre afacerile imobiliare și grupuri ale populației care luptă pentru accesibilitatea locuințelor. Din această perspectivă, cartierul poate fi definit ca o colecție de locuitori și instituții ce ocupă o zonă clar delimitată spațial, influențată de factori ecologici, culturali, economici si politici – subordonată unei comunități mai extinse (Park, 1916:152). În ajustarea perspectivei din care este definit termenul, Suttles (1972) aduce în discuție identitatea și limitele comunităților locale care nu sunt doar rezultatul competiției pe care o presupune piața liberă, dar sunt influențate și din exterior. Comunitatea locală, în acest caz nu poate fi privită ca o entitate unică, ci mai degrabă ca o ierarhie a unor grupuri rezidențiale din ce în ce mai incluzive (Suttles 1972). Cartierul capătă o nouă dimensiune. Definit în cadrul unei comunități mai largi, acesta se poate extinde, poate îngloba grupuri rezidențiale diverse și are capacitatea de a-și modifica structura în funcție de cele două variabile cu care operează, (1) spațiul/arhitectura și (2) grupurile sociale.

A găsi limitele fizice ale unui cartier, în special în cazul cartierelor bucureștene care suferă de defragmentare, se dovedește a fi o sarcină dificilă din punct de vedere al proceselor sociale. Poate că aceste limite vor fi mai ușor de înțeles prin observarea dinamicii interacțiunilor de vecinătate, a constrângerilor spațiale care creează pattern-urile activităților cotidiene ale locuitorilor. Definirea unui agregat de spații care pot fi accesate cu ușurință, „la pas”, de către pietoni este, poate, cel mai bun instrument în conturarea unei hărți cognitive a unui cartier. Aceste tipuri de informații au capacitatea de a reda caracteristicile unei comunități în relație cu spatiul pe care îl locuiesc, și mai mult decât atât, de a defini comportamente specifice și raportarea indivizilor la locuire în general. De ce este important să înțelegem relația dintre cartier și comunitate? Ce rol joacă habitatul în influențarea comportamentelor locuitorilor? Ce se întâmplă atunci când habitatul devine un loc nesigur, iar locuirea una precară?

noțiunile de „precariat” și „precariat al habitatului”

În ceea ce privește inegalitățile sociale care sunt din ce în ce mai pregnante în cadrul orașelor, într-un climat economic nesigur, ideea de precariat vorbește despre nesiguranțele și riscurile unei clase sociale în devenire (Standing, 2009) – fără vreo perspectivă în ceea ce privește un loc de muncă decent sau un nivel de trai rezonabil. Lipsa identității ocupaționale, precaritatea locuirii și poziția socială incertă a precariatului devin determinante pentru statutul de „marginali” al indivizilor care sunt „inadaptați” regulilor societătii. Standing (2009) susține faptul că incapacitatea indivizilor de a supraviețui unui mediu care nu oferă o siguranță a locului de muncă, conduce inevitabil la creșterea criminalității în rândul acestei clase sociale defavorizate. De aici și până la ghetoizare este doar un pas. În lipsa unei diversități sociale și a aparteneței indivizilor la o comunitate care să le poată oferi un set de norme morale la care să se raporteze, omogenitatea cartierelor de locuințe sociale face inevitabilă ghetoizarea. Putem, deci, să îndreptăm discuția către un precariat al habiatului specific comunităților defavorizate.

Precariatul habitatului nu se referă doar la o precaritate a locuinței și a contextului în care aceasta funcționează, ci și la o nesiguranță a locuirii. Situațiile prin care se manifestă precariatul locuinței includ condiții care descriu structura fizică precară a clădirilor și/sau relația disfunțională a familiei cu spațiul în care locuiesc. De la supra-aglomerare la costurile ridicate pe care le impune locuirea, unitățile de locuire precare pot fi apartamente în chirie, clădiri vechi cu un risc de degradare ridicat, sau unități care fac parte dintr-o anumită configurație a locuirii, locuințe colective sau locuințe mobile. Aceste structuri de locuire aflate în umbra nesiguranței constante sunt mai susceptibile de a suferi schimbări în fața factorilor de risc, iar familiile dezavantajate care trăiesc în aceste situații sunt mai vulnerabile și riscă să fie afectate negativ (Pendall, 2012:271-296). Situațiile în care vulnerabilitățile personale și precariatul habitatului coincid, determină o nesiguranță mai mare a familiilor vizate.

Condițiile de supra-aglomerare a locuințelor au fost legate de efecte negative atât asupra copiilor, cât și a părinților, efecte care variază de la probleme fizice sau psihologice, relații de familie defectuoase, sănătate fizică, sănătate mentală la probleme parentale. Copiii devin afectați prin însăși configurarea spațiilor. Supra-aglomerarea locuințelor implică lipsa spațiilor dedicate studiului. Goux si Maurin (2003) leagă mediul de dezvoltare al copilului, în cadrul familiilor dezavantajate, de rezultatele pe care le obțin la școală, inferioare celor obținute de copii care au o cameră proprie și pentru care supra-popularea nu reprezintă o problemă. În ciuda dezavantajelor pe care le prezintă spațiile care devin comune pentru toți membrii familiei, unii indivizi pot dezvolta o rezistență mai mică în fața schimbărilor, o capacitate de adaptabilitate mai mare. Familiile care se confruntă cu probleme economice folosesc mare parte din venitul lor pentru a putea întreține locuințele, alte necesități rămânând pe plan secund, iar economiile sunt aproape imposibil de pus de-o parte. Cercul vicios de precaritate pare, în această situație, închis, în imposibilitatea familiilor de a-și construi un trai mai bun, iar excluziunea socială accentuează statutul indivizilor în cauză.

incluziunea socială. ce lipsește din abordarea locuinței sociale in București?

În București, politica de locuire socială nu este adaptată nevoilor reale ale cetățenilor – numărului de cereri depuse. Raportul dintre numărul locuințelor sociale și numărul familiilor solicitante este extrem de disproporționat (Ghiță, 2016:2), iar lipsa transparenței acestor procese de alocare a locuințelor împreună cu neclaritățile legislative create între instituțiile statului care adresează aceste probleme devin o rețea de incertitudini.

Locuința socială devine o noțiune interpretabilă în funcție de instituția de care este definită, astfel că, conform legii locuinței nr. 114/1996, locuința socială este „locuința care se atribuie cu chirie subvenționată unor persoane sau familii a căror situație economică nu le permite accesul la o locuință în proprietate sau închirierea unei locuințe în condițiile pieței”. Strategia națională privind incluziunea socială și reducerea sărăciei în perioada 2014-2020, într-un studiu pregătitor, aduce în discuție categoriile vulnerabile și necesitatea serviciilor locative precum adăposturi și azilurile pentru persoane fără adăpost, categorie care lipsește din definiția locuinței sociale conform legii.

„Locuirea socială reprezintă un subiect sensibil pentru autoritățile locale datorită importanței pe care o are locuirea pentru dezvoltarea economică la nivel local și pentru reducerea marginalizării în mediul urban” (Găsește O Casă! PP, 2016).

Reducerea marginalizării în mediul urban vizează în mod direct o perspectivă de incluziune socială. Dar subiectul locuirii sociale devine sensibil tocmai în ceea ce privește punerea în practică a acestor concepte. Fie că este vorba despre o categorie socială vulnerabilă sau despre minoritățile marginalizate din punct de vedere social, cartierele de locuințe sociale din spațiul românesc utilizează excluziunea spațială ca un instrument de control al comunității și în același timp de rezolvare rapidă a unor probleme, fără să fie luate în calcul efectele care pot apărea pe termen lung. Este cât se poate de intuitiv traseul excluziune spațială – excluziune socială/marginalizare – ghetoizare. Exemplele sunt multiple, de la locuințele sociale construite lângă orașul Constanța, cartierul Henri Coandă (un cartier construit din containere, unde gradul ridicat de criminalitate și condițiile precare de locuire l-au transformat în ghetou), cartierul Micro 17 din Galați, situația Pata Rât (a rromilor evacuați din Cluj care locuiesc acum lângă groapa de gunoi), la exemplul bucureștean al cartierului Odăi (un cartier fără vreo legătură fizică reală cu Bucureștiul, în afara liniei de troleu 304). Statutul de dos al orașului, de dos al societății, imprimate cartierelor de locuințe sociale transcriu modul în care ne raportăm la oamenii dezavantajați. Indivizi incapabili de a se adapta economic, cu un comportament în afara normei, scoși din spațiul urban, scoși din societate. Problemele există, dar nu ne lovim de ele în viața de zi cu zi.

Ce beneficii poate aduce incluziunea socială în cazul familiilor defavorizate? Nu putem vorbi despre locuința socială și în cadrul zonelor centrale ale Bucureștiului? Nu putem oare integra această tipologie într-un țesut căruia îi este deja caracteristică o anumită diversitate a habitatului și o anumită diversitate socială?

c.2.2.mixitate socială| locuința socială ca instrument

cuvinte cheie: mixitate socială, oportunitate socială, comunități defavorizate, locuințe sociale, conexiuni urbane, vecinătate

ipoteză. mixitatea socială – o soluție posibilă?

Putem pleca de la premisa că o diversitate a habitatului va putea crea acea mixité sociale, iar diversitatea socială va conduce negreșit la crearea de oportunități social-economice pentru indivizii defavorizați? (Andersson, 2005:2) Pornind de la problemele pe care le poate ridica un țesut omogen, în vederea dezvoltării economice și culturale, întrebarea lui Andersson mi-a atras atenția nu numai din perspectiva socială a abordării lui, ci și prin beneficiile pe care această abordare le poate aduce unui astfel de țesut. Îmi propun să răspund la această întrebare în primul rând prin definirea termenului de „mixitate socială”, pentru a face ulterior o analiză a impactului pe care acesta îl poate imprima contextului studiat și a determina care ar putea fi beneficiile și costurile acestui fenomen.

pe urmele giganților. teorie

Conceptul de mixitate socială este introdus prin legea împotriva excluziunii sociale, în 1998 în Franța (Gerbeau, 2015: 8). Lupta împotriva discriminării și a segregării prin introducerea termenului în legile cu privire la problemele legate de locuire și urbanism, se conturează prin asocierea acestuia cu locuințele pentru cei dezavantajați (Legea Besson, 1990), sau cu proiectele de locuințe sociale (Legea pentru solidaritate și regenerare urbană, 2000). Totuși, conceptul este unul controversat și conduce la disensiuni în ceea ce privește sensurile și influențele pe care le poate avea. În accepțiunea lui Galster (2007:19), termenul de mixitate socială este unul vag care poate fi explicat mai degrabă ca rezultat al îmbinării unor indicatori măsurabili – două variabile – „mix al venitului” si „mix al posesiunii de locuințe”. O definiție mai clară a conceptului este formulată de cercetătorii AITEC, diversitatea socială este în același timp o condiție – coabitarea grupurilor sociale diferite pe acelasi teritoriu – și un proces – facilitarea coabitării pe același teritoriu a grupurilor definite prin criterii ce țin de vârstă, venit, naționalitate, pentru a obține o distribuție echilibrată a populației în teritoriu. Este privit ca un mijloc privilegiat de reconstruire a relațiilor sociale și în același timp de evitare a excluziunii sociale în manifestările ei spațiale cele mai acute (Bacqué, 2003:451).

Mixitatea socială aplicată pe cadrul construit mizează pe abilitatea acesteia de a imprima o îmbunătățire a calității vieții comunităților defavorizate și pe o creștere a mobilității sociale. Teoria este simplă. Mixitatea spațială exprimată prin ansambluri ce cuprind locuințe sociale – proprietate a statului -, locuințe publice și locuinte private, va crea o comunitate mixtă din punct de vedere social și economic. Acest lucru poate aduce în plus, celor defavorizați, oportunități sociale care, în alte condiții de configurare urbană bazată pe segregare, le lipsesc cu desăvârșire. Excluziunea spațială specifică țesuturilor omogene conduce negreșit la excluziune socială. Prin oportunități sociale mă refer la o mobilitate socială, economică și spațială care le facilitează rezidenților unui cartier accesul la instituții publice, un loc de muncă decent, educație și la o interacțiune sănătoasă cu vecinatățile.

Cele doua asumpții de la care porneste Andersson in lucrarea sa ”Housing mix, social mix, and social opportunities” sunt (1) mixitatea socială într-adevar intensifică oportunitațile sociale și (2) există o puternică legatură între mixitatea spațiilor dedicate locuirii și mixitatea socială (Andersson, 2005). Aceste două afirmații pot susține cauzele familiilor defavorizate social și economic și programele de arhitectură socială. Dintr-o perspectivă a orașului, putem discuta despre o tendință generală de urbanizare, ceea ce implică deseori incapacitatea metropolelor de a ține pasul cu acest fenomen și de a susține o infrastructură coerentă și o morfologie “sănatoasă” a țesutului. Pe masură ce Bucureștiul se extinde, înglobându-și așezările satelit, eforturile economice nu se mai concentrează pe centrul orașului care, în lipsa unei strategii de ansamblu, începe sa se carieze și să fie plombat aleatoriu. Ce rol poate juca orașul în această dinamică?

Vin în completarea celor două asumpții prezentate anterior cu o serie de întrebări: reticența incorporării unui grup de indivizi defavorizați într-un țesut cu standarde ridicate de locuire, nu este dictată de influența pe care arhitectura deja existentă o are asupra locuitorilor? nu poate fi benefică pentru oraș o schimbare de dinamică socială? iar complexitatea problemei locuințelor sociale si plombarea impromptu a țesutului central nu cer mai degrabă un răspuns simplu, același răspuns?

cazul românesc

George Galster (2002) tratează perspectiva oportunităților, lipsurilor și importanța relațiilor dezvoltate în cadrul unui ansamblu de locuințe , formulând o întrebare fundamentală. Ar trebui ca locuirea sa fie privită fundamental ca un scop în sine, un mediu rezidențial sigur, confortabil, sau ca un mijloc pentru îndeplinirea unui scop mult mai important, acela al diminuării stratificării și excluziunii sociale? (Galster, 2002:6) Această problemă este pusă într-un cadru de politici publice europene care încep să schimbe scara micro în care obișnuiau să opereze cu una macro. Întrebările încep să-și găsească răspuns prin reconfigurări socio-spațiale ale cartierelor, care au ca scop îmbunătățirea oportunităților economice ale rezidenților.

Pe plan local, mixitatea socială specifică centrului Bucureștiului este mai degrabă spontană și apare ca un rezultat al ineficienței politicilor publice și al lipsei programelor arhitecturale care ar putea exploata un astfel de tip de relație generată de un sistem social heterogen. Mă refer aici la vecinătăți incomode exprimate atât arhitectural – prin alăturări de imobile aflate in stare foarte bună și imobile aflate într-o stare avansată de degradare – cât și social. Arhitectura, în general, trădează tipul de ocupare a locuințelor si statutul economic al ocupanților și este cea care susține acest clivaj. De aici tendința de a “curăța” cartierele “bune” ale orașului prin segregarea grupurilor de oameni care nu se încadrează din punct de vedere social economic în dinamica pe care o impune centrul orașului.

Tendința nu este una nouă. Perioada comunistă a generat stratificarea concentrică functională și morfologică a orașului (Baroncea, 2008). Cartierele dormitor care înconjoară inelul central al orașului sunt cel mai bun exemplu. Locuirea în centrul Bucureștiului fie este considerată un lux, fie se află sub pericolul evacuărilor – din cauza riscului demolărilor iminente. Dar ce se întamplă cu locuințele sociale? Concentricitatea menționată anterior nu face loc acestui tip de program. Locuințele sociale sunt plasate chiar și în afara cartierelor dormitor, dincolo de centura orașului, un spatiu ingrat, fără delimitări clare, ușor tangent la oraș, dar separat clar prin lipsa conexiunilor cu acesta, o anexa careia orașul îi intoarce spatele din toate punctele de vedere. Cel mai bun exemplu este chiar proiectul de locuințe sociale Odăi din București. Gestul clar, intransigent de a construi cartierul în afara spațiului orașului nu încurajează formarea de conexiuni cu acesta din urmă, iar rezidenții acestui cartier nu mai aparțin societății bucureștene. Problemele, în urma acestei configurații, există din start. Omogenitatea socială astfel creată se referă în primul rând la blocarea unei categorii de indivizi (Andersson, 2005:10-17), a căror locuire este caracterizată de un grad de criminalitate ridicat și tensiuni interne. Comunitatea trăiește prin conexiunile dintre rezidenți, bazate pe neajunsuri, sărăcie, excluziune, lipsa oportunităților, incapacitatea acestora de a ieși din acest cerc vicios. Cartierele sărace sunt reperate ușor pe plan local și de cele mai multe ori sunt stigmatizate. Contextul rezidențial joacă un rol crucial. Vecinătățile calibrează tipul de accesibilitate, pun la dispoziția locuitorilor bunuri publice și definesc relații sociale (Andersson, 2002:27-31). Condițiile fizice, stabilitatea, siguranța și accesibilitatea economică a unității de locuit pot influența vastitatea caracteristicilor personale ce definesc oportunitatea de sansă – sănătate, control asupra spațiului locuit și realizarea pe plan profesional.

c.2.3.avantajele și costurile programelor de locuințe sociale

în centrul orașului| locuința socială ca instrument

cuvinte cheie: mobilitate socială, ghetoizare, comunitate, cartier, efecte

problema: frica de ghetoizare urbană

Apare deci, inevitabil, întrebarea: riscăm să aducem ghetoul în centrul orașului prin propunerea unui proiect de locuințe sociale situat la doar câțiva pași de Piața Victoriei? Deși un răspuns imediat, intuitiv ar fi afirmativ, propun să ne concentrăm atenția pe efectele benefice pe care le poate aduce un proiect de locuințe sociale asupra unui cartier central și vice-versa.

Conform unui studiu ce estimează efectele vecinătăților asupra unei comunități (Sampson, Morenoff, Rowley, 2002), problema relocării familiilor defavorizate abordată din perspectiva consecințelor comportamentale si legate de sănătatea indivizilor subliniază faptul că dincolo de caracteristicile tradiționale ale grupurilor sociale omogene (sărăcia concentrată, lipsa oportunităților, imobilitatea socială etc), fenomenele care duc la variațiile economice ale cartierelor sunt legate mai degrabă de delincvență, violență, depresie, comportamente de risc, mai ales în rândul tinerilor. Vecinătatea influențează tipul de conexiuni sociale, control social, încredere mutuală, resurse instituționale si rutina activităților cotidiene. Posibilitatea relocării familiilor din zone cu o economie precară în zone cu o economie mai ridicată poate avea efecte benefice. Acest lucru le poate permite familiilor sa se integreze în comunități afluente care beneficiază de instituții de învățământ mai bune și de alte servicii sociale. Pe de altă parte, relațiile sociale care se formează în cadrul unei comunități sunt la fel de importante în influența pe care o poate reprezenta ”modelul” social de urmat al celui mai ”educat”, mai ”înstărit” și astfel mai ușor acceptat pe piața muncii, mai ales în cazul familiilor relocate care provin din cartiere cu un grad ridicat al criminalității. Femonenul relocării poate avea, așadar, rezultate pozitive în rândul indivizilor defavorizați.

La o scară macro, ca efecte ale fenomenului de relocare, pentru a ancora teoria discutată anterior în viața reală, voi prezenta o serie de date empirice extrase dintr-un sudiu (Johnson, 2002) realizat cu ajutorul a 4610 familii cu venituri precare care au făcut parte dintr-un experiment de mobilitate rezidențială in SUA. Din perspectiva comunității ”oaspete”, au fost recunoscute imbunătățiri clare ale sănătății fizice si mentale ale rezidenților prin stabilitatea impusă de noul cartier și facilitarea accesului la servicii publice. Accesul la educație a dus la schimbări de comportament în rândul tinerilor – criminalitatea a scăzut drastic. Șansele reorientării acestora pe piața muncii au crescut, iar relațiile cu indivizii comunității ”gazdă” le-au oferit un sentiment de incluziune socială și un anumit sentiment de control asupra spațiului în care locuiesc (Johnson, 2002). Comunitatea gazdă devine, astfel, un model de urmat. Orașul, la rândul lui, nu are de suferit în urma acestui experiment, ghetoizarea fiind mai degrabă o urmare a excluziunii sociale și spațiale, nu doar a sărăciei, câștigurile obținându-se, însă, pe termen lung.

Cultura modelului sărăciei implică faptul că indivizii care provin din comunități cu un venit scăzut înregistrează un randament scăzut pe care și-l vor păstra, în timp ce geografia modelului favorabil susține ideea imbunătățirii acestui randament în cazul creșterii oportunităților (Rosenbaum, 2002:74-75). Așadar, mobilitatea rezidențială poate oferi șansa îmbunătățirii dinamicii sociale și economice la nivelul orașului.

contextul social bucureștean

În cazul zonei studiate în cadrul proiectului de diplomă ”Reconsiderarea locuinței (sociale) în București” lucrurile stau puțin diferit. Cadrul oferit este unul defragmentat. Chiar dacă discuția este despre unul dintre cartierele centrale ale Bucureștiului, atât morfologia țesutului cât și programele arhitecturale, împreună cu funcțiunile pe care le adăpostesc, sau lipsa lor în unele cazuri, vorbesc despre o eterogenitate socială și despre o mixitate a tipului de locuire.

Dată fiind prezența campusului Universității Naționale de Arte și a căminelor studențesti ale ASE-ului, central, putem identifica o importanta comunitate studențească. Aceasta este bordată geografic de rezidenți ai locuințelor colective și individuale, fiind vorba despre categorii de locuințe aflate într-o stare de funcționare bună. Situația se schimbă în cazul clădirilor care se prezintă într-un stadiu avansat de degradare și a siturilor rămase goale în urma demolărilor accidentale. Conform mapării spațiilor nefolosite din București, studiu realizat de platforma CALUP, zona studiată se încadrează în cluster-ul cel mai dens al spațiilor construite nefolosite din București. Câteva dintre locuințele aflate în imediata vecinătate a siturilor propuse pentru proiectul de diplomă sunt abandonate, și-au pierdut funcțiunea, multe dintre acestea fiind acum ocupate fără forme legale și în condiții precare de locuire. Altele sunt în continuare în procese de retrocedare, care vor fi urmate de evacuări. Așadar putem identifica două alte categorii de rezidenți, cei cu venituri foarte scăzute sau fără niciun fel de venit, dar care riscă să își piardă locuințele și persoane fără adăpost, sau squatter-ii Bucureștiului. Diversitatea socială este deja prezentă în zona centrală bucureșteană, nu este doar cazul cartierului studiat în lucrarea de față. Problemele sunt legate, mai degrabă, de lipsa asumării acestei diversități.

În ultimii ani putem observa o creștere a numărului de evacuări în cazul familiilor ce locuiesc în case naționalizate care au fost retrocedate. Persoanele vizate, de cele mai multe ori, sunt persoane cu o situație materială precară și în urma acestui proces ajung persoane fără adăpost. Subiectul este unul intens dezbătut în urma mediatizării cazurilor extreme de pe strada Vulturilor (evacuarea a 100 de familii), cazul Uranus, care este poate cel mai bun exemplu de gentrificare a unei zone centrale din București, situații care au demonstrat existența unor probleme structurale în ceea ce privește politica locuinței sociale în capitală. Nu există un set bine definit de criterii în baza căruia să fie acordate locuințele sociale familiilor dezavantajate, și nici în baza căruia sunt oferite ajutoarele din partea serviciilor de protecție socială. La nivelul autorităților locale, direcțiile de asistență socială și serviciile de spațiu locativ își suprapun atribuțiile în încercarea de a rezolva anumite cazuri (Găsește O Casă, PP, 2016).

c.2.4.concluzii. persepctivele converg| locuința socială ca instrument

În loc de concluzii, propun să analizăm o serie de 3 proiecte de arhitectură socială din spațiul european care promovează incluziunea socială aplicând teoria mixității sociale. Amplasarea este punctul cheie de dezvoltare a arhitecturii sociale și reprezintă un prim pas în regândirea programului. Punând intrebarea locuinței sociale, a accesului la infrastructura orașului și a nevoii primordiale de apartenență la o comunitate, răspunsul nu indică periferia orașelor.

Deși teoria mixității sociale își are rădăcinile în Franța, poate cele mai frapante exemple le găsim în Barcelona. Cu o politică a locuinței sociale puternică, ce promovează reintegrarea socială și incluziunea spațială a persoanelor defavorizate, Barcelona propune proiectul Pis Zero, proiect al Fundației Arrels, o locuință temporară pentru persoanele fără adăpost, în zona centrală a orașului. Pis Zero (apartamentul zero) funcționează într-o arhitectură extremă, experimentală a unui model cu aplicabilitate universală. Cheia designului o reprezintă salteaua, element continuu și flexibil capabil să creeze spații în funcție de necesitățile beneficiarilor. Ideologia care stă la baza acestui proiect mizează pe mobilitatea socială și spațială a locuitorilor. Un alt exemplu, orientat către crearea unei comunități, este proiectul de arhitectură participativă a cooperativei La Borda. Auto-dezvoltarea și managementul colectiv implică faptul că participarea viitorilor beneficiari în întreg procesul arhitectural de gândire a spațiilor reprezintă cea mai importantă trăsătură a proiectului. Situat într-o zonă istorică a orașului, proiectul susține incluziunea socială și reorientarea pe piața muncii, încurajează formarea unei comunități. Programul de locuințe sociale are în vedere construirea a 28 de apartamente cu diverse tipologii, locuințe care se deschid către spații comune care au scopul de a facilita tranziția dintre spațiul public și spațiul privat. Mixitatea habitatului constă în arhitectura modulară ce le va permite viitorilor beneficiari personalizarea propriei locuințe în funcție de nevoile personale prin modificarea structurii și a dimensiunilor apartamentelor.

Firma de arhitectură franceză Gelin-Lafon luptă împotriva stigmatizării locuinței sociale prin ceea ce ei numesc „o mică utopie socială modernă”. În cadrul proiectului „Rear Window“, 70 de locuințe sociale creează un spațiu care încurajează flexibilitatea utilizării spațiilor și interacțiunea socială, atât în cadrul comunității cât și în cadrul unui context mai larg al cartierului.

c.3 Studii de caz

abstract| studii de caz

Cel de-al treilea capitol se va concentra în jurul situației locale a locuinței sociale analizând modul în care fenomenele urbane și dezvoltarea orașului influențează politica locuinței sociale. Care sunt implicațiile gentrificării și este gentrificarea o cauză directă a ghetoizării? Pierde teren conceptul de „acasă” în fața valorii economice a terenului? Mai este locuința privită ca drept fundamental al omului?

Voi aduce în discuție două exemple de cartiere de locuințe sociale din spațiul românesc, cu o istorie și un parcurs diferite, dar care ridică același tip de probleme bazate pe marginalizare și inegalitate de clasă justificate de sărăcie, probleme care privesc o categorie de oameni vulnerabili atât din punct de vedere economic, cât și social, (1) cazul Pata Rât din Cluj și (2) cazul cartierului de locuințe sociale Odăi din București. Situația locuirii de lângă groapa de gunoi din Cluj va fi redată printr-o reinterpretare a studiilor realizate în ultimii ani de către Fundația Desire, a numeroaselor articole publicate în vederea soluționării problemelor comunității în cauză și a istoriilor personale a câtorva locuitori ai cartierului din interviurile puse la dispoziție în volumul „Pata” (2016). Cazul bucureștean nu este la fel de bine documentat, este o situație mai puțin discutată până în prezent, informațiile necesare studiului de caz fiind extrase din interviurile pe care le-am realizat împreună cu trei familii care locuiesc în cartierul de locuințe sociale Odăi din Sectorul 1.

c.3.1 locuința socială în spațiul românesc| studii de caz

cuvinte cheie: „acasă”, evacuări, vulnerabilitate socială

dimenstiunile sociale ale gentrificării și ghetoizării

Locuința socială poartă o conotație negativă prin categoria defavorizată căreia de adresează. Bucureștiul nu are o politică de locuire socială funcțională. Ea nu răspunde tuturor nevoilor de locuire ale persoanelor care fac parte din precariatul în creștere a orașului și nu reușește să ia în considerare problemele oamenilor fără adăpost, sau a oamenilor care squatează diverse clădiri dezafectate din zonele centrale ale orașului. Lipsa programelor de arhitectură socială din zonele care beneficiază de infrastructura urbană existentă devine o problemă prin faptul că acestea se materializează în ansambluri de locuire periferice. Ruperea de viața activă a orașului, închide aceste tipuri de cartiere, marginalizare care conduce către stigmatizarea comunității și tăierea tuturor conexiunilor și oportunităților sociale și economice.

Dezvoltarea orașului implică „curățarea” zonelor centrale a orașelor și extinderea periferiilor, fenomen care se traduce foarte clar prin cele două procese de gentrificare și ghetoizare. Îmbrăcată în aspectele pozitive, formale și economice, pe care le poate aduce asupra țesutului unui oraș, gentrificarea nu pare să fie o cauză directă a problemelor de ordin social care apar într-o comunitate, o cauză directă a ghetoizării. Dimensiunea socială a acestui proces urban este de cele mai multe ori trecută cu vederea. Politica de evacuări, demolări și relocări reprezintă un prim pas al fenomenului.

În situația evacuărilor de pe strada Coastei in Cluj, care a dus la mutarea forțată a peste 100 de familii, primăria a reacționat oferind locuințe sociale în Pata Rât. Casele modulare în care aceste familii au fost mutate se află în proximitatea rampei de gunoi, un habitat în care excluziunea spațială, excluziunea socială și rasismul de mediu sunt doar câțiva dintre factorii care au dus la ghetoizare. Studiile realizate în campania Căși sociale, ACUM! suprind tragediile personale ale câtorva dintre locuitorii Pata Rât și istoria locuirii lor, precum și formarea zonei Pata Rât ca spațiu locuit predominant de persoane sărace de etnie romă. Inegalitatea de clasă este justificată în acest caz de rasializarea sărăciei. „Rețeta administrației orașului conține definirea categoriilor de persoane pe care guvernarea locală le consideră populație demnă de a locui în orașul Cluj, cât și promovarea orașului ca localitate atractivă pentru investitori și deci o bună piață imobiliară.”(Fundația Desire, 2016).

vulnerabilitatea arhitecturii și vulnerabilitatea socială

Problema nu este una locală, specifică Clujului, nu este nici una specifică spațiului românesc. David Madden și Peter Marcuse (2016) vorbesc despre fenomenul evacuărilor oamenilor care suferă de precaritate din zone ale orașului în care valoarea terenului devine mult mai importantă decât cea a clădirii aflate pe el. Este, deci, o problemă ce ține de modul de dezvoltare a capitalispunul global (Madden, Marcuse, 2016). În București, deposedările de locuințe prin evacuarea familiilor vulnerabile economic, în cele mai multe dintre cazuri urmează procesele de retrocedare care au avut loc în ultimii ani. O altă categorie importantă de cladiri sunt cele care fac parte din fondul locativ de stat, dar care se afla într-o stare avansată de degradare. Fie că sunt incluse pe lista de monumente istorice, fie că sunt doar clădiri ce amintesc de diversitatea morfologică specifică zonelor centrale bucureștene, acestea sunt lăsate în expectativă, o așteptare de degradare urmată de demolarea acestora. Un caz cât se poate de recent este cel al celor cinci familii evacuate din strada Sfinților dintr-o clădire cu risc de demolare, familii care au aplicat pentru obținerea unor locuințe sociale, dar ale căror punctaje nu le permiteau încă accesul la acestea. Calea Griviței, de exemplu, conform PUZCPului în vigoare, se bucură de o protecție a patrimoniului în cazul a peste 70% dintre clădirile inglobate în aceasă zonificare. Totuși, statul nu intervine în restaurarea lor, sunt lăsate să se degradeze, iar terenurile pe care acestea se află dobândesc valoare pe piața imobiliară. Ne putem imagina un parcurs urbanistic al următoarei perioade, de reparcelări și masive schimbări de morfologie și de scară a cartierului.

Conceptul utilizării clădirilor drept locuințe pierde teren în fața profitului pe care îl poate aduce un teren prin investiții imobiliare, valoarea socială a locuințelor pierde teren în fața plusvalorii, a factorilor economici. Schimbarea dinamicii în aprecierea locuinței poate fi realizată doar prin repunerea în focus a funcției sociale pe care locuința o poartă, locuirea nefiind doar un drept fundamental, ci și o nevoie socială primordială.

c.3.2 studiu de caz. Pata Rât. Cluj| studii de caz

Fundația Desire a început la Cluj seria de ateliere cu titlul “Locuirea: drept sau marfă – Ce e de făcut?” găzduită de tranzit.ro/cluj. Dintr-o perspectivă critică la adresa capitalismului, aceștia analizează economia politică a locuirii plecând de la clivajul economic și social pe care capitalismul îl creează într-o comunitate, fenomen care se răsfrange vizibil asupra spațiului de locuit. Intenția studiului de a găsi noi acțiuni politici care să aducă schimbări în ceea ce privește habitatul se materializează prin programul Întărirea coaliției pentru locuire din România prin reformularea revendicărilor față de locuirea publică.

O importantă secțiune a acestui proces de activism politic se concentrează pe impactul pe care îl poate avea comodificarea locuirii asupra locuirii publice. Construirea conceptului de locuință socială ca subiect politic – accesul persoanelor marginalizate social la locuințe din fondul de stat – și aducerea acestuia în vizorul publicului se concretizează prin campania Căși sociale ACUM! din 2016. Acțiunile campaniei focalizează cazul Pata Rât, un cartier de locuințe sociale caracterizat prin locuirea precară și nesigură a unei comunități de rromi într-un spațiu din apropierea rampelor de gunoi de lângă Cluj-Napoca. Propunerile echipei Fundației Desire privesc creșterea numărului de unități de locuit pentru familii defavorizate și modificarea criteriilor prin care acestea sunt atribuite, îndreptându-și discursul către impunerea „dreptului la locuință ca drept socio-economic” precum și a „dreptului de a locui într-un mediu sănătos.”

Cazul comunităților din Pata Rât conturează imaginea procesului în care politicile post-socialiste au condus la deposedarea de dreptul la locuinre a oamenilor sărăciți din Cluj-Napoca. Înainte de 1990, această categorie de locuitori aparținea clasei muncitoare locale, dar în contextul dezvoltării societății capitaliste, a fost afectată de un proces de „precarizare” atât în ceea ce privește accesul pe piața muncii, cât și din punctul de vedere al habitatului, al dreptului la locuință (Vincze, 2013). Gentrificarea Clujului a impus strămutarea succesivă în timp și spațiu a acestor locuitori în perioada 1996-2016 pe teritoriul Clujului, mobilitate care a fost finalizată prin excluziunea a acestora din spațiul orașului, pe strada Cantonului – stradă care face parte din zona Pata Rât, din proximitatea rampei de deșeuri a orașului. Politicile naționale privitoare la locuire sunt marcate de privatizare, comodificare, financializare și apoi de o reducere dramatică a stocului de locuințe sociale și sunt cele care au determinat, în mod direct, excluziunea spațială și socială a persoanelor defavorizate și sărăcite în urma tranziției post-socialiste, într-un habitat caracterizat de nesiguranță și precaritate severă. Terenul de lângă rampa de gunoi care face parte din Pata Rât găzduiește în prezent aproximativ 1500 de persoane și este un cartier aflat în plin proces de ghetoizare (Dohotaru, 2013).

Conform tipologiei de marginalizare analizată de Wacquant (2008), Pata Rât este un ghetou prin omogenitatea etnică și socială a comunității, prin structura autonomă și prin stigmatizarea identității colective care deconectează locuitorii din Strada Cantonului de locuitorii orașului, dar și de cei din cartierul Someșeni (fost sat aflat în imediata vecinătate, astăzi cartier al Clujului). Ghetoul nu este clasificat în analogie cu enclavele de imigranți sau cu mahalalele precariatului, ci mai degrabă cu un soi de închisoare (Wacquant, 2008). Ghetoul nu este doar un concept, ci este o imagine bine întipărită în memoria colectivă a criminalității ridicate, a unui spațiu urban dezordonat și nereglementat, al sărăciei și al segregării.

Dohotaru (2013) realizează un studiu antropologic performativ prin interacțiuni pe teren cu locuitorii Pata Rât, bazat pe problemele prezentate de aceștia dintr-o serie de interviuri. Pentru a înțelege dimensiunea efectelor pe care marginalizarea teritorială și stigmatizarea le produc, voi expune două puncte importante pe care le atinge acest studiu, precaritatea muncii și precaritatea habitatului. Dificultățile pe care beneficiarii locuințelor sociale din Pata Rât le întâmpină, exceptând problemele legate de accesul precar la infrastructura orașului (fiind totuși vorba despre un sistem urban de mici dimensiuni, distanțarea de zonele centrale ale orașului fiind resimțită mai puțin – comparativ cu periferia Bucureștiului), în obținerea unui loc de muncă sunt legate direct de stigmatizarea comunității. Persoanele intervievate descriu impactul pe care îl are stigmatizarea în nivelul precar al ocupării forței de muncă. Locuitorii relocați din strada Coastei la Pata Rât cer autorităților schimbarea numelui străzii în actele de identitate pentru a avea o șansă la un serviciu decent, evocând perioada de dinaintea relocării când angajatori din domeniul construcțiilor erau cei care veneau și le ofereau locuri de muncă (Dohotaru, 2013: 199-200). Comunitatea refuză să privească habitatul în care trăiește drept ghetou, preferând utilizarea termenilor de „țigănie”, „colonie” sau „mahala” – termeni prezenți în interviurile oferite de locuitori. Sentimentul general al oamenilor este unul de abandon, de „dat afară” (din societate, din viața orașului), respinși de autorități și de comunitatea de masă a Clujului, lăsați să trăiască în condiții umilitoare, „ca animalele” (Dohotaru, 2013:206).

Povestea Pata Rât urmărește un gest clar de gentrificare a unui cartier, prin evacuările în masă care au avut loc pe strada Coastei, și demolările masive și imediate care au urmat procesului de evacuare, ce dovedește cauzalitatea directă pentru ghetoizarea Pata Rât.. Aproximativ 270 de persoane au fost evacuate într-o noapte de iarnă și forțate să semneze documente de relocare fără să primească informații despre locul în care aveau să trăiască, sub amenințarea de a rămâne fără nicio locuință. Patruzeci și șase de familii au primit câte o cameră fiecare, în timp ce alte treizeci de familii au primit doar o promisiune informală că li se va permite să-și construiască singuri case pe terenul din Pata Rât. Cea mai bună descriere a precarității locuințelor acestei comunități o face unul dintre locuitorii din Noul Pata Rât, citat extras din interviurile realizate de Dohotaru (2013: 204): „ Îți poți imagina, 18 metri pătrați și 12 oameni? Cum pot oamenii ăștia să doarmă acolo? Cu copiii lor? Și în camera în care gătim, ne spălăm, facem baie; facem totul în aceeași cameră, pentru că baia pe care ne-au dat-o e nimic. De-abia folosești apa de la toaletă. Nu poți să faci o baie, curge doar apă rece”(Solomon, evacuat din strada Coastei, locuitor al Noului Pata Rât, intervievat în 2012, Cluj-Napoca).

Accesul dificil la infrastructura orașului (de la artere de circulație, la transport public, la instituții de învățământ, spitale și servicii) și sistemul anevoios al obținerii unei locuințe sociale în oraș, conturează o imagine a unei comunități căreia i se limitează accesul la viața orașului, „pedepsită” să trăiască la periferie, într-un cerc vicios de precaritate din care nu mai pot ieși.

c.3.2 Odăi. București. o poveste| studii de caz

metodologie

Având în vedere că locuința socială este un subiect sensibil atât pentru instituțiile statului care se confruntă cu această problemă, cât și pentru familiile dezavantajate care au aplicat în vederea obținerii unei locuințe sociale sau sunt deja beneficiarele apartamentelor din Odăi, găsirea unei persoane care să joace rolul de „gatekeeper” și care să fie familiarizată cu zona Odăi era de preferat. Cu toate acestea, fiind un cartier relativ nou (construit în anul 2012), iar cei mai vechi rezidenți locuind în cartier de cel mult 4 ani, găsirea unei astfel de persoane s-a dovedit a fi dificilă. De asemenea, de menționat este lipsa cercetărilor empirice în ceea ce privește comunitatea Odăilor, singurele documente care ne furnizează informații mai degrabă cantitative fiind hotărârile Primăriei Sectorului 1 din București, cu privire la alocarea de locuințe sociale și aprobările proiectului de arhitectură.

Abordarea familiilor rezidente Odăilor a fost întrucâtva anevoioasă, reușind să obținem acordul a trei familii pentru a lua interviuri. Cercetarea de față este una calitativă și a fost condusă prin intermediul discuțiilor directe cu familiile, în locuințele proprii, pe baza unor interviuri semi-structurate. Familiile pe care le-am abordat au fost selectate aleatoriu și vor rămâne sub anonimat. Interviurile realizate în cartierul de locuințe sociale Odăi din periferia Sectorului 1 nu fac parte dintr-un studiu efectuat la o scară macro a cartierului, acestea reprezintă, în lucrarea de față, o expunere a problemelor individuale și a poveștilor personale ale locuitorilor. Putem doar intui că dificultățile care ne-au fost prezentate de către familiile intervievate sunt comune, într-o oarecare măsură, întregului cartier. Interviurile vor fi interpretate sub forma unei povești, în care își fac loc și fragmente din jurnalul de teren.

odăile. proiectul.

Proiectul locuințelor sociale din Șoseaua Odăi, numărul 3-5, face parte dintr-un program amplu de locuințe sociale numit „Deceniul locuințelor”. Așa cum ne este prezentat de Primăria Sectorului 1 București, reprezită o soluție a problemelor locative ale persoanelor evacuate în urma retrocedărilor din casele naționalizate, dar și a persoanelor defavorizate din punct de vedere economic, care nu dețin o locuință. Pentru construirea acestui cartier a fost necesară o investiție din fondurile bugetului local. Se construiesc, așadar, nouă blocuri cu 414 apartamente de care beneficiază persoane incluse în categoriile menționate anterior, o grădiniță de 440mp, un parc și spații comerciale de 1650mp, proiectul urmând a fi finalizat până la sfârșitul anului 2013. Prevederile legale pentru a intra în posesia unei locuințe sociale sunt reglementate conform O.G. nr. 19/1994, locuințele fiind acordate în urma unui punctaj în funcție de criteriile îndeplinite. Cu toate acestea, procesele de distribuire a locuințelor sunt netransparente, legislația devine neclară prin surapunerea atribuțiilor și competențelor între instituțiile statului.

povestea odăilor sociale

vizita 1. 25 martie 2017. O călătorie până la capătul lumii. Dacă ieși puțin din zona de confort a sectorului 1, puțin mai sus de centură, ajungi într-un pustiu în care niște oameni încearcă să locuiască. Prima vizită în cartierul Odăi a fost surprinzătoare prin pustietatea în care am fost lăsată de mașina unui prieten într-o dimineată mohorâtă de sâmbătă. Atmosfera post-apocaliptică a periferiei Bucureștiului pare că se răsfrânge și asupra cartierului. Unde am ajuns? (întrebare pe care am auzit-o câteva zile mai tarziu într-o discuție cu D. din odăi 4 și pe care, cred, și-au pus-o mulți dintre locuitorii cartierului în ziua mutării). Delimitarea de oraș e cât se poate de clară. Dincolo de centura București, în zgomotul asurzitor al traficului se înalță poarta monumental-austeră a Odăilor. Vis-a-vis-ul, o clădire mică de birouri și teren viran, mi se pare că pot zări în depărtare ce-a mai rămas din pădurea Băneasa.

„Doriți să vizitați pe cineva?”(mă întâmpină portarul). „Nu, am venit să mă plimb puțin prin zonă”, l-am încurcat. Intru. Cartierul nu șochează prin arhitectura clădirilor – blocuri cuminți dispuse într-o configurație curată, ordonată, un cartier dormitor din beton, rigips și mult asfalt. Șocantă este pustietatea. Nicio urmă de viață. Vreau să surprind o fărâmă din viața cartierului, caut posibilele spații informale de întâlnire, un loc de joacă pentru copii, o bancă, o bordură. Nimic. O fetiță se joacă printre mașini, sare pe un cauciuc de mașină aruncat în parcare. Am găsit locul de joacă! Atât, dispare și ea. La o primă impresie, cartierul pare nelocuit, singurele care îmi furnizează informații despre locuitori sunt ferestrele balcoanelor închise; rufe întinse la uscat, o bicicletă, jucării, cutii, o floare în ghiveci. Surprind două perechi de ochi undeva la parter care îmi urmăresc flanarea intruzivă și imediat se trage perdeaua. Aș fi vrut să stau de vorbă cu cineva, dar pare inoportun să bat din ușa în ușă. E o atmosferă cel puțin bizară și la al treilea tur al cartierului mă hotărăsc să plec.

„Cum plec de aici?” „Luați 304, domnișoară” „Unde mă lasă?” „laa..la Piața Presei, dar vedeți că nu prea oprește aici, nu vede stația, să fugiți după el daca e..vă mai cer și eu o țigară, dacă mai veniți pe aici vi le dau înapoi”. Douăzeci de minute mai târziu, bătută de vânt, urc în autobuz, într-o oră jumate sunt la Universitate.

vizita 2. 30 martie 2017. Afară-i vopsit gardul și-năuntru… P. locuiește cu soția și trei dintre copii într-un apartament cu două camere undeva la etajul 1. Erau șapte inițial, dar două dintre fete au fugit de acasă, s-au măritat. Au primit locuința socială în decembrie 2013 după ce au așteptat 15 ani repartizarea. Fuseseră evacuați dintr-o casă din apropierea Cișmigiului în urma retrocedării. P. îmi spune că îi plăcea să locuiască la curte, așa a trăit toată viața și traiul la bloc i se pare anost.

P.: „locuiam la Cișmigiu, dar au venit proprietarii. Și ne-au dat locuiță aici. Deci cu 5 copii ne-au dat două camere, 7 persoane, două camere. Am fost 7 persoane, s-au măritat fetele, eu nu puteam să le țiu cu mine aici, vorba aia. Am văzut la alții că e o persoană și are 2 camere. De ce? Eu am sesizat chestia asta la primarie. Eu am vrut la 3 camere cel puțin și am văzut numele meu aici pe ușă la 2 camere..si am zis las așa că e mai bine, dormim înghesuiți, nu dormim, asta e, dar trebuie să ne facem condițiile celor necesare. Să ai unde să pui capul pe perna, vorba aia.”

Apartamentul micuț de două camere este cât se poate de personalizat, P. a lucrat multă vreme în construcții, dar din cauza asmului nu mai rezistă pe șantier, șantierul s-a mutat acasă. Tot investește în apartament, să-l „aducă la o realitate”. A schimbat faianța din bucătărie și are planuri pentru hol. În sufragerie stăm în jurul unei mese, noi, P., soția și vecinul (care tocmai a terminat de instalat un pisoar în baie) și fetele mici ale lui P. care se uită la desene animate. Au 7 și 9 ani și merg la o școală săptămânală cu regim de internat din Dămăroaia, dar sunt acasă de câteva zile, se tot îmbolnăvesc din cauza mucegaiului din casă. Băiatul nu e acasă, are 16 ani și s-a lăsat și el de școală, ca surorile cele mari. P. speră să-i găsească ceva de muncă. Pereții camerei proaspăt zugrăviți de 3 săptămâni lasă să se vadă colțurile negre de igrasie ale camerei. Copiii tușesc de când am ajuns.

fotografiile au fost făcute cu acordul dl.-ui P.

P.: „eu am zugrăvit aici, vedeți că e totul zugrăvit, dar este problema cu mucigaiul. La balcon, la fel, am zugrăvit, dă-i cu zugrăveală, îmi cădea peretele, pe urmă m-am hotărât și am luat asupra mea să pun faianță”

int.: „din afară arată bine blocurile”

P.: „toată lumea iubește blocurile din afară, dar nu le-ar putea întreține înăuntru. Trebuie să bagi și niște bani, da ușile astea cădeau pe noi, una la mână, le-am băgat silicon, nu știu dacă nu se vede. Cădeau pe mine. Nu după 3 ani, de la început. Era nou tot. Au lucrat cu firme și le-au făcut cum le-au făcut…Și gresia asta din hol aș vrea să o schimb pentru că pardoseala de aici.. toată apa de la baie vine în holuri. Nu e scurgerea într-un fel…(…) În rest e mucegaiul. E periculos pentru copii, plus de aia mi-a stricat și o grămadă de mobilă. Am dat și cu soluție anti-mucigai. Am cumpărat solutie.”

vecinul: „eu stau la 6, sus, la mansardă și și la mine e mucegai”

P.: „am dat și cu lavabilă și nu mai iese. Deci eu nu știu ce să mai fac. Nu știu ce să fac. Am dat și cu glet. Îmi venea să pun faianță peste tot, în toate camerele (…) mai am o problemă, vă spun că îmi apar ploșnițe. de unde îmi apar credeți-mă că nu știu. Am dat cu soluții. Totuși. nu știu care este problema.”

Sunt mulțumiți cu puținul pe care îl au, dar cu vecinii nu se înțeleg prea bine. Cartierul nu pare să favorizeze crearea unei comunități, chiar dacă neajunsurile și problemele sunt comune. Câțiva frați de-ai lui au obținut și ei apartamente în Odăi, dar nu se vizitează. P. ne povestește despre copilăria lui și cum era viața la curte, în vechiul cartier. E ușor nostalgic, deși zice că stat o perioadă la casa de copii, mai lua pauze de la copilăria de cămin și fugea înapoi la casa de lângă Cișmigiu.

int.: „dar cu vecinii cum vă înțelegeți?”

P.: „domnișoară dragă, vă spun sincer că n-ar fi oameni de omenie. N-ai nici cu cine să discuți. Singuratatea mea e…mai vine omușorul ăsta pe la mine (arată către vecin) și în rest nimeni. Până mai aicea mai tarziu, l-am avut pe vecinul ăsta de dincolo,(vis-a-vis) om foarte rău, adică făcea numai rău, totul, ba se lua de copiii mei, adică cerea totuși scandalul, eu mă duceam, zugrăveam pereții, aici pe holuri, ca se mai murdăreau și el dădea cu picioarele (…) adică întelegerea cu vecinii, nu, nu, nu. Vă spun, mai repede mă înțeleg cu un străin, vorba aia, decât cu un vecin.(…) Eu îmi văd de treaba mea. găsesc eu ce am de facut pe aici, în rest nu am treabă cu vecinii.”

int.: „dar sunt probleme? au fost vreodată scandaluri?”

P.: „da..mai era un hoț care venea de-acolo, de la blocu celălalt. Mai fura pe aici. L-au luat la pușcărie..câte sesizări am făcut pentru el, până s-a mai liniștit cartierul..și-a mai revenit un pic (…) când n-aveai lumină pe scară, doamne ferește, ieșeai, iți dădea în cap și ăla erai. De-aia am sesizat mult și către cei de la primarie sa ne bage becuri (…) nici femeie de serviciu n-avem.”

vecinul: „nu există înțelegere la blocul ăsta. Noi ne gospodărim noi, plătim femeie de serviciu. Și mai sunt blocuri, dar aici..am nimerit eu un bloc mai bun.”

int.: „vă simțiți în siguranță aici în cartier? copiii se joacă pe afară?

P.: „mai îi las, dar vezi, că din cauza la un copil ajungi să te cerți cu ei (vecinii) sau eu știu ce. Eu sunt bucuros că se duc copiii la școala săptămânală. Mă bucură din tot sufletu.”

Lipsa spațiilor comune și interacțiunile precare par să se resimtă în relațiile pe care le au cu vecinii. Tot de la ei am aflat și că grădinița și clădirea pentru spații comerciale nu sunt funcționale.

vecinul: „grădiniță avem aici, dar degeaba s-a construit”

int.: „nu funcționează?”

P.: (rade) „Funcționează foaie verde lobodă. Doar clădirea e. Ca nume, grădiniță. Iar în față au zis că fac magazine. Foaie verde tot lobodă. Nu sunt leagăne pentru copii. Eu totuși am zis să facem și noi un leagăn aci. Am cerut către cei care au mai fost primari, care tot au venit și tot au promis, dar totuși toată lumea promite și nu facem.”

Și pare că-n spiritul foaie verde lobodă funcționează întreg cartierul. Cel mai apropiat magazin e într-o benzinărie la 15 minute de mers pe jos, ambulanțele își iau și câte 5 ore să ajungă la un apel și autobuzuli îi trebuie cel puțin o oră jumate să ajungă în centru, asta dacă te vede în stație și oprește. Confortul dat de un acoperiș deasupra capului îl fac să considere neajunsurile traiului precar pe care-l duce doar o parte din rutina de zi cu zi. Resemnarea pe care o afișează este descumpănitoare. Și-ar dori mai multe, dar nu pentru el, pentru copiii lui.

int.: „când ați venit aici prima oară, cum vi s-a părut locuința, ce părere v-ați făcut despre cartier?”

P.: „când am văzut prima dată, chiar m-am bucurat. Am zis. Ia-uite, e frumos, e alb, e cutare, la un moment dat tot am dat jos, am curățat, am…când vii prima dată într-o casă nouă totul e ok, dar când îți dai seama cum e de fapt..”

int.: „și cartierul?”

P.: „ei, e drăguț, da e mai greu cu mașinile și este foaarte greu mai ales dacă sâmbăta și duminica eu lucrez, foarte greu ajungi la servici. Asta e problema cu mașinile. Eu n-am mașină mică, eu am o bicicletă. Dar mă duc cu ratb-ul, și dacă ajung bine la servici, bine, dacă nu, cu foarte târziu, indiferent de situație.”

int.: „dacă ar fi fost să alegeti o altă zonă din oraș, unde v-ar fi plăcut să locuiți?

P.: „n-aș avea unde să mă duc decât unde ne-a dat aicea primăria. E vorba de copii, nu de mine. Adică să poți să le faci condițiile.(…) dar mai centrală era bine, că aveai mai multe mașini, adică aveai transport în comun și aveai și magazine. E buna poziția, n-aș fi zis că nu, dar nu avem strictu necesar. Nu ai mașină la dispoziție calumea. Nu prea ne convine, stăm cu orele în stație, ba în ploaie, ba în frig tre să stai. N-avem ce să facem. Si în al doilea rând e problema și cu magazinu. Nu ai magazin. dar dă-l naibii de magazin. e vorba de o farmacie. Aia contează mult mai mult pentru că se întamplă la un copil, uite cum tușește.”

La parterul aceluiași bloc le-am cunoscut pe D. și pe fiica ei. Ne-au invitat în casă și am acceptat. În apartamentul întunecos de 3 camere trăiesc trei generații. D., fiica ei și cei doi nepoți, băiatul ei și soția lui, în total 6 persoane. Un miros puternic de mucegai simt încă de la intrarea în hol. Nu prea mai au mobilă în casă, dorm pe saltele sau pături, mobila au aruncat-o din cauza igrasiei și a ploșnițelor. Doar la mobila din dormitor nu s-au îndurat să renunțe, e mobilă nouă. D. e văduvă, și-a crescut singură cei doi copii și s-a bucurat, atunci când au primit locuința socială, să-și scape copiii „de drogații de lângă Hala Matache”. Când s-a văzut la marginea orașului, a vrut să plece. S-au rugat copiii de ea să accepte locuința. Pentru ei a rămas.

fiica. „păi sunt multe probleme, domnișoară..”

D.: „ia taci făi fată, te rog eu frumos. Copila asta e născută cu handicap.(…) mi-a dat locuința asta de 3 ani și ceva. Vă spun, eu am vrut să fug de aici. Când m-am văzut tocmai aici. Zic nu!, pereții cruzi. era apă pe ei. Ne-am mutat aici. (…) când am venit aici, am venit cu mobila sticlă, pe care o aveam cumpărată de 8-9 ani. Vă spun, mi-era greu, aveam puțini bani, dar era valoroasă. Într-o lună jumate am aruncat-o. E plin de pleoșnițe. (…) noi uscătorie n-avem, de uscat covoare, să întindem și noi rufe. Le întindem pe unde putem, mi-au dispărut de pe sârmă.”

fiica: „copiii s-au infectat de la pleoșnițe. Nu stiu. Mi-au zis de la primărie că de la mizerie se face asta. (…)am dat cu soluție, cu tot. am peretele mucegăit, dulapu s-a mucegăit, patu s-a mucegăit. Când pun capu pe perna umblă pleoșnițele pe copii.(…) Iese parchetu, am zis nu schimbăm și noi parchetu? Am luat mobila nouă, am aruncat-o. Păi te-am pus eu s-o arunci?”

D.: „am stat in zona Gării de nord. Piața Matache. numai golani. numai drogați. ce m-am chinuit eu cu copiii ăștia să-i feresc de droguri, că lucram, mi-era frică. Dar așa ceva n-am văzut până aici. Credeți-mă pe ochii mei dacă eu n-am vrut să fug. Mi-au zis să nu renunț la apartamentul ăsta că eu nu mai primesc nimic. Eu am zis că nu-mi convine. Altii au două băi. Eu am una. (…) ușile cădeau pe noi, ce ne-am chinuit. A venit cineva, a băgat spumă, iar a căzut. Mi-au zis că n-ai voie să schimbi, să renovești, că nu ești proprietar. Păi cand o sa devin?”

fotografiile au fost făcute cu acordul dnei D.

S-au mutat din Ciocănești de Dâmbovița în București în Piața Matache la o mătușă, pentru operatiile fetei. Mama devine însoțitor. Lucrează schimbul 3 la REBU, la mătură, „că era bani mai frumoși”, în sectorul 1. Și acum tot la mătură e, dar lucrează în alt sector și e în preaviz de 3 săptămâni. Se teme că nu-și va mai găsi de muncă.

D.: „toată casa e numai rigips. Caloriferu ăla cat e de mare a căzut. Nu ține peretele. Dincolo iese pe dinafară. Nu-i interesează. (…) nu se mai poate trăi în blocul ăsta. Nu e geam, nu e ușă, nu e nimic. Nu vine nimeni să repare înapoi. Toată iarna am trăit cu cârpe jos (la ușă) să nu îngheț. Fuge căldura.(…) și cam asta e problema la noi, condițiile proaste. Că nu avem ușile bune. Că eu tre să mi le fac sau să mi le cumpăr. Ce să faci mai repede? să-ți iei o ușă sau să mănânci? Ce faci? Nu mai plătești la gaze? Pe ei nu îi interesează, vă zic eu, că am făcut și cerere, am și sunat. O dată au venit de la DGASCP doi băieți. au dat cu soluție pentru ploșnițe. Am stat vreo 2-3 zile pe la neamuri. Au dispărut. Am aruncat tot din casă. Rămasesem săraci, pat, canapea, șifonier. dulap. noptieră. Ma nene, iar apăru? Ce mă fac? Da vino și verifică subsolu. Că știu că aici era groapa de gunoi. noi aveam groapa de gunoi aici. Păi lucrez de 20 de ani. Noi aicea veneam și aruncam gunoiu. Cum, nu știu eu? Aici aruncam noi gunoiu. (…) până acum aproximativ 7-8 ani. cam așa.”

„nu mi-a plăcut zona, m-am simțit străină. Zic, unde sunt doamna, în câmp? Zic, ce-au făcut ei aicea unde aruncam noi gunoiu? Păi am recunoscut locul. Și nu mi-a plăcut blocu ăsta, ultimu aici, aici, zona asta, ce caută numele meu fix pe ușa asta?”(D., intervievată în 30 martie 2017)

Vizitele pe teren și interviurile au fost realizate cu ajutorul Arinei Iacob, doctorandă în cadrul SNSPA București.

c.4 Concluzii sau în loc de..|Ce-ar fi dacă ar fi

Căutarea unui răspuns comun atât pentru problemele ce țin de morfologie și sintaxă ale Bucureștiului, cât și pentru problemele pe care le ridică locuința socială în spațiul românesc a condus la aflarea unei soluții posibile prin teoria mixității sociale și mixității habitatului. Lucrarea propune un scenariu posibil și își propune analizarea acestuia din două perspective convergente, perspectiva orașului și perspectiva societății.

Situația actuală a locuinței sociale în România este problematică prin stigmatul care însoțește conceptul. Putem concluziona, în urma prezentării celor două studii de caz din spațiul românesc, cartierul Pata Rât din Cluj-Napoca și Odăile bucureștene, că locuința socială nu ocupă o poziție privilegiată nici în cadrul orașului, nici în cadrul societății. Marginalizarea, excluziunea spațială și socială, ruperea conexiunilor cu infrastructura existentă a orașelor sunt doar câțiva dintre factorii care adâncesc inegalitățile de clasă, clivajul dintre comunitatea de masă (mainstream) a orașului și o comunitate nesigură incapabilă de a ieși din cercul vicios al precarității.

Locuința socială reprezintă, așadar, nu numai un scop în sine, ci și un instrument pentru revitalizarea formală a țesutului din zonele centrale ale orașului, intervenind formal în redefinirea morfologiei habitatului (prin formă, scară, mod de ocupare a terenului), în refacerea conexiunilor rupte ale cartierului. Devine un instrument pentru menținerea diversității sociale specifice Bucureștiului, un instrument al mixității sociale.

Ce-ar fi dacă ar fi nu este o întrebare, ci mai degrabă o invitație, o scoatere din zona de confort. Să ne imaginăm că se poate și altfel.

bibliografie

ANDERSSON, Roger, „Response: Some Reflections on Housing and Family Well-being”, Housing Studies, 17:1, 2002,p. 27-31

BERESCU, Cătălin, „Ghetoul și zona de locuire defavorizată” (ZLD) Aleea Livezilor, în BOTONOGU, Florin (coord.), „Comunități ascunse Ferentari”, ed. Expert, București, 2011, p. 39.

CHELCEA, L., POPESCU, R., CRISTEA, D. „Who Are the Gentrifiers and How Do They Change Central City Neighbourhoods? Privatization, Commodification, and Gentrification in Bucharest”. Geografie, 120, No. 2, 2015, p. 113–133.

CHELCEA, L., „The “Housing Question” and the State-Socialist Answer”. International Journal of Urban and Regional Research, 36, No. 2, 2012, p. 281–296.

CHELCEA, Liviu si PULAY, Gergo, „Networked infrastructures and the “local”: Flows and connectivity in a postsocialist city”, City 19(2-3), 2015, p. 344-355

DOHOTARU, Adrian, „Pata”, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2016

DOHOTARU, Adrian, „Performative anthropology. The case of the Pata Rât Ghetto.”, in Revista „Studia”, Volume 58 (LVIII), 2013, p. 193-217;

GALASTER, G. “Neighbourhood Social Mix as a Goal of Housing Policy: A Theoretical Analysis.” European Journal of Housing Policy 7 (1), 2007, p. 19–43.

GALASTER, George Trans-Atlantic Perspectives on Opportunity, Deprivation and the Housing Nexus, Housing Studies, 17:1,2002, p. 5-10

GERBEAU, Delphine, « Mixité sociale, la solution miracle qui cache les vrais enjeux. », La Gazette des Communes, no 6/2256,‎ 9 février 2015, p. 8-9.

GOUX, Dominique and Erin Maurin, „The effects of overcrowded housing on children’s performance at school”,. Journal of Public Economics 89, no. 5–6,2003, p. 797–819.

MADDEN, David si MARCUSE, Peter, „In defense of housing. The politics of crisis”, Londra: Verso, 2016;

MICHAEL P. JOHNSON1, HELEN F. LADD2 & JENS LUDWIG3 The BeneŽts and Costs of Residential Mobility Programmes for the Poor, Housing Studies, Vol. 17, No. 1, 2002, p. 125–138

MUSTERD, Sako, Andersson, Roger, „Housing Mix, Social Mix and Social Opportunities” in URBAN AFFAIRS REVIEW, Vol. 40, No. 6, July 2005,p. 1-30

PARK, R., „Suggestions for the investigations of human behavior in the urban environment.” Am. J. Sociol. 20(5):577–61, 1916, p. 147–154

PENDALL, Rolf, THEODOS, Brett & FRANKS, Kaitlin, „Vulnerable people, precarious housing, and regional resilience: an exploratory analysis”, Housing Policy Debate, 22:2, 2012, p. 271-296

POESCU CRIVEANU Șerban, VOICULESCU Sanda, DAMIAN Liviu, „Unele Aspecte metodologice, istorice și social-psihologice legate de studiul centrului orașului București”, în Arhitectura, nr. 4, 1976, p. 19;

ROSENBAUM, JAMES E., LISA REYNOLDS & STEFANIE DELUCA How Do Places Matter? The Geography of Opportunity, Self-efŽcacy and a Look Inside the Black Box of Residential Mobility, Housing Studies, Vol. 17, No. 1, 2002, p. 71–82

SAMPSON, Robert, Jeffrey D. Morenoff, and Thomas Gannon-Rowley, ASSESSING “NEIGHBORHOOD EFFECTS”: Social Processes and New Directions in Research , Annu. Rev. Sociol. 2002. 28:p. 443–478

SEGAUD M., Brun J. et Driant J.-C., Dictionnaire de l’habitat et du logement, Armand Colin, 2003, article de Marie-Hélène Bacqué, “Mixité sociale”, p. 451

SUDITU Bogdan, „Bucureștiul în locuințe și locuitori de la începuturi până mai ieri (1459-1989)”, București: Compania, 2016, p. 17;

SUTTLES GD. „The Social Construction of Communities”. Chicago: Univ. Chicago Press, 1972.

URSE, D, POPESCU, R.„ Politici familiale și de gen în Romania”. Alpha MDN, București, 2009, p. 72

VINCZE, Enikő, „Urban Landfill, Economic Restructuring and Environmental Racism”, in Philobiblon – Vol. XVIII (2013) No. 2, 2013.

VOICULESCU Sanda, „Parohia – spațiu de agregare religioasă, socială și urbanistică”, în Secolul XX, Bucureștiul, nr. 4-6, 1997, p. 146-253;

WAQUANT, Loic, „Urban Outcasts. A Comparative Sociology of Urban Marginality” . Cambridge: Polity Press.2008, p. 122-147

ZAHARIADE, Ana Maria, „Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989” în Simetria, București, 2011

webografie (ultima accesare 2.04.2017)

COLLIERS INTERNATIONAL (2012): Romania – Research & Forecast Report: Mid-year 2012, http://www.colliers.com/~/media/Files/EMEA/Romania/research/Romania/2012-H1-Romania-Research-Report.ashx

Guy Standing (May 24, 2011). "The Precariat – The new dangerous class" http://www.policy-network.net/pno_detail.aspx?ID=4004&title=+The+Precariat+–+The+new+dangerous+class

http://beta.calup.ro/ro/explore

aitec.reseau-ipam.org

In Defense of Housing

http://www.48hopenhousebarcelona.org/es/edifici/pis-zero-arrels-fundacio

http://www.laborda.coop/es/

http://www.gelin-lafon.com/wordpress/

http://mobile.reuters.com/article/idUSKBN16T043

http://www.primariasector1.ro/prezentare-locuinte-sociale.html

anexe

anexa 1. maparea cartierelor centrale ale Bucureștiului.

(imagine preluată din Chelcea 2015:115)

anexa 2. harta interactivă a spațiilor neutilizate din București, platforma CALUP

http://beta.calup.ro/ro/explore (ultima accesare 2.04.2017)

anexa 3 . harta interactivă a spațiilor neutilizate din București, platforma CALUP – zoom in

http://beta.calup.ro/ro/explore (ultima accesare 2.04.2017)

anexa 4. Cartierul de locuințe sociale Henri Coandă din Constanța

sursa: http://www.gazetadenavodari.ro/7-blocuri-sociale-inaugurate-de-radu-mazare-la-constanta/

anexa 5. Colonia de pe strada Cantonului FOTO autorii cărții „Pata“

Pata Rât, Cluj-Napoca.

anexa 6. Pis Zero, Barcelona.

sursa: http://www.48hopenhousebarcelona.org/es/edifici/pis-zero-arrels-fundacio (ultima accesare 2.04.2017)

anexa 7. Proiectul cooperativei LA Borda, Barcelona

sursa: http://www.laborda.coop/es/ (ultima accesare 2.04.2017)

anexa 8. „Rear Window“ al biroului de arhitectură Gelin-Lafon

sursa foto: http://www.gelin-lafon.com/wordpress/ (ultima accesare 2.04.2017)