Ancheta Sociala Privind Comunicarea In Randul Tinerilor

TEMA: ANCHETĂ SOCIALĂ PRIVIND COMUNICAREA ÎN RÂNDUL TINERILOR

CUPRINSUL LUCRĂRII DE LICENȚĂ

CAPITOLUL I – SOCIOLOGIA CA ȘTIINȚĂ

1.1 Teorie și paradigmă

1.2 Sociologie generală

1.3 Originile sociologiei și principalele contribuții la formarea ei

CAPITOLUL II – SOCIETATE SI COMUNICARE

2.1 Etape ale comunicării în evoluția societății umane

2.2 Raportul dintre interacțiunea socială și viața cotidiană

2.2.1 Caracteristicile vieții cotidiene

2.2.2.Comunicarea non-verbală

2.2.3 Regulile sociale si vorbirea

2.2.4 Viața cotidiană sub aspect cultural și istoric

2.2.5 Teorii despre mediile de informare

2.2.5.1 Teoria lui Harold Innis

2.2.5.2 Teoria lui Marshall McLuhan

2.2.5.3 Teoria lui Jurgen Habermas

2.2.5.4 Teoria lui Baudrillard

2.2.5.5 Teoria lui John Tompson

CAPITOLUL III- METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE

3.1 Stabilirea temei de cercetare

3.2 Fixarea obiectivelor cercetării

3.3 Tipul de cercetare

3.4 Elaborarea ipotezelor

3.5 Tipologia și carcteristicile metodelor și tehnicilor de cercetare sociologică

3.5.1 Verificarea documentelor

3.5.2 Observația

3.5.3 Acheta

3.5.3.1 Acheta pe bază de interviu

3.5.3.2 Acheta pe bază de chestionar

3.5.3.2.1 Realizarea chestionarului

3.5.3.2.2 Interpretarea grafică a rezultatelor și infirmarea/confirmarea ipotezelor

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să analizeze realizarea comunicării în rândul tinerilor. Am ales această temă pentru că este de actualitate, și, în același timp, pentru că reprezintă, din punctul meu de vedere, o problemă. În ultimul timp, comunicarea în rândul tinerilor se realizează din ce în ce mai mult pe rețelele de socializare. Astfel, am ales să punctez avantajele si dezavantajele utilizării mediului online pentru a comunica, și, nu în ultimul rând am realizat un chestionar care analizează acest fenomen. Am structurat lucrarea de licență în trei capitole, astfel:

Primul capitol, intitulat ” Sociologia ca știință” prezintă aspecte teoretice cu privire la sociologie, originile acesteia, noțiuni generale, și deasemenea autorii care au pus bazele acestei științe.

În capitolul al doilea ” Societate și comunicare” am prezentat aspectele teoretice ale etapelor comunicării în evoluția societății umane, ale raportului dintre interacțiunea socială și viața cotidiană, precum și teoriile despre mediile de informare.

Ultimul capitol abordează metodele și tehnicile de cercetare în sociologie, metode pe care le-am aplicat în realizarea chestionarului, interpretarea grafică a rezultatelor, confirmarea și infirmarea ipotezelor de la care am pornit, iar ultimul punct al lucrării de licență are în vedere concluziile la care am ajuns în urma aplicării chestionarului.

CAPITOLUL I

SOCIOLOGIA CA ȘTIINȚĂ

Etimologic, cuvântul sociologie este alcătuit din socius = asociat si logos = teorie. Sociologia este una dintre științele nou construite și apartine domeniului socio-uman.

Domeniul ei de studiu vizează relațiile sociale dintre indivizi, grupuri și instituții, atât intrinsec cât și extrinsec. Relațiile sociale studiate le cuprind atât pe cele care îi leagă pe indivizi, cât și pe cele care îi separă.

Cu toate acestea, cercetari sociologice au existat și s-au desfășurat cu mult înainte de constituirea sociologiei ca știință datorită faptului că problemele sociale s-au impus înaintea celor științifice, ele fiind mult mai ușor de înțeles pentru mase, din simplul motiv că le-au guvernat viața cotidiană.

Sociologia studiază viața socială a oamenilor, a grupurilor și a societăților. In sens larg, se poate spune că sociologia studiază societatea per ansamblu dar și amănunțit, în condițiile în care societatea se prezintă ca rezultat al comportamentului uman ca și comportament social.

De-a lungul istoriei, societățile au fost studiate în mod sistematic nu numai de sociologie ci și de alte științe, dar urmărind o altă trăsătura a vieții: economică, politică, etc.

Majoritatea indivizilor percep viața socială, existența celorlalți prin prisma propriilor valori sociale. Ei raportează totul la propria existență, ca la un sistem de referință. Prin studiul sociologic se arată că factorii istorici și sociali își pun amprenta în mod definitoriu asupra comportamentului nostru, motiv pentru care avem șanse mari de a ne îndepărta de realitate atunci când nu dorim să analizăm viața si comportamentul semenilor noștri.

Înțelegerea modalităților subtile, dar complexe și profunde, în care viețile noastre reflectă contextul experienței noastre sociale, este esențială în abordarea sociologică.

Prin studiu sociologic se poate demonstra cum un fapt individual, singular, aparent banal, poate deveni fapt social, prin încadrarea acțiunii individuale într-un context mai larg, anume în context social.

Cu toate acestea, deși cu toții suportăm influența contextului social în cadrul căruia ființăm, comportamentul uman nu este în totalitate determinat de acesta. Fiecare individ suportă influențe, dar le filtrează prin prisma propriei personalități și, astfel, își creează propria individualitate.

În actele comportamentale, în relațiile interumane au fost depistate anumite regularități ceea ce duce la ideea conform căreia contextul social nu este alcătuit din acțiuni sau evenimente care se succed întâmplător.

Sociologia are rolul de a surprinde efectul rezultat din acțiunea societății asupra noastră, precum și acțiunea noastră asupra propriilor noastre conștiințe sociale.

Activitatea noastră structurează, modelează lumea socială înconjurătoare și este totodată structurată de ea. Astfel, avem de-a face cu structura socială, structură caracterizată printr-o mobilitate continuă, deoarece se reconstruiește în fiecare moment al activității noastre sociale.

Această permanentizare este determinată în mod direct de sensurile date de oameni acțiunilor lor. Din acest punct de vedere există o anumită distincție între scopul comportamentului uman pe de o parte si efectul concret al acestui comportament pe de altă parte. Această distincție apare între consecințe intenționate și consecințe neintenționate, deoarece consecințele unui comportament pot fi cu totul altele decât cele scontate inițial. Cum întotdeauna pe lângă consecințele intenționale apar și cele neintenționale, trebuie să acceptăm că acțiunile noastre sociale îi afectează pe ceilalți atât pozitiv cât și negativ, oricare ar fi proporția intențional/ neintențional într-un sens sau altul.

Datorită continuității activităților sociale, perpetuării practicilor sociale, transmiterii valorilor, obiceiurilor, cutumelor, etc, avem de-a face cu reproducerea socială. Aceasta face referire la menținerea societăților în timp. Doar că, societățile nu se mențin de-a lungul timpului neschimnate, ci suportă schimbări sub acțiunea socială a oamenilor. De data aceasta avem de-a face cu transformarea socială, care are loc pe de-o parte datorită dorinței de schimbare socială pe care oamenii o manifestă, iar pe de altă parte datorită consecințelor neintenționale ale comportamentului socio-uman.

În sens larg, sarcina sociologiei constă în a surprinde și studia deopotrivă factorii declanșatori, precum și efectele rezultate în urma reproducerii și a transformării sociale.

Trebuie menționat faptul că sociologia dispune de o metodologie specifică de studiere a fenomenelor din societate, ținând seama de caracteristica lor socială.

Teorie și paradigmă

În limbajul sociologic paradigma se prezintă sub forma unui set de concepte, propoziții, metode, reguli care constituie baza demersului cognitiv.

Referitor la teorie, Aristotel evidențiază 3 etape:

analiza obiectivă cu privire la concepțiile pozitive deja existente în știința politică;

cercetarea amănunțită a constituțiilor în vederea stabilirii elementelor progresiste și a celor potrivnice;

elaborarea constituției ideale;

Metoda aristotelică are pe lângă limite și un merit deosebit, deoarece oferă și în prezent un suport avantajos pentru orice demers științific.

În sens larg, teoria științifică este privată în prezent ca o activitate de cunoaștere bazată pe rațiune și intuiție.

În sens restrâns, aceasta apare ca un ansamblu de propoziții destinate să explice un anumit lucru prin referire la date obținute prin observare empirică sau la relații constatate prin raționament.

Sociologul R. K. Merton este de părere că poate fi vorba despre o teorie în sens restrâns atunci când aceasta oferă posibilitatea deducerii unei propoziții dintr-o mulțime de alte propoziții fundamentale, cu condiția ca aceasta să se afle în relație de concordanță cu observația.

În concepția lui R. Boudon paradigmele conținute de o teorie sociologică pot fi conceptuale, analogice si formale:

paradigmele conceptuale sunt clasificări sau tipologizări ( exemplu: comunitate versus societate, societăți tradiționale versus moderne, societăți industriale versus postindustriale);

paradigmele analogice – difuziunea zvonurilor parcurge o cale analoagă difuziunii virușilor;

paradigmele formale – oferă imaginea unei relații dintre un ansamblu de variabile explicative independente și o variabilă dependentă ( analiza structurală: interrelaționarea instituțonala la nivelul sistemului social);

Sociologul Nicolae Grosu apreciază că în ansamblul diversității lor, concepțiile sociologice se delimitează în trei perspective teoretice majore:

funcționalistă- reprezentată de Auguste Comte, Herbet Spencer, Emile Durkheim, Talcott Parsons, Karl Mannheim, Robert Merton- care relevă că satisfacerea necesităților comune impune indivizilor îndeplinirea complementară a unor funcții specifice, prin care ei au fost condiționați să ajungă la consens și să colaboreze, iar societatea să se structureze în instituții interdependente, constituindu-se astfel ca sistem apt să-și asigure echilibrul și dezvoltarea; sub aspect fucționalist, sunt abordate la nivel macrosociologic, aspectele obiective referitoare la structurarea și funcționarea societății;

conflictualistă- reprezentată de Karl Marx, Georg Simmel, Ralf Dahrendrof, Wright Mills, Lewis Coser, Randall Collins- care relevă că insuficiența resurselor de bogăție, putere și prestigiu a determinat structurarea societății în grupuri de interese contrare, aflate permanent în stare potențială sau reală de conflict, rezultând astfel atât consolidarea grupurilor, cât și cu prețul unor perturbări sociale pe termen scurt schimbarea adaptativă a societății pe termen lung; sub aspect conflictualist sunt abordate la nivel macrosociologic, aspectele subiective privind schimbarea si dezvoltarea socială;

interacționistă – reprezentată de Charles Horton Cooley, Georges Herbet Mead, Manford Kuhn- care relevă că societatea este produsul acțiunii umane, pe baza modului în care oamenii interpretează semnificația informațiilor, evenimentelor, și regulilor sociale, în funcție atât de conținutul obiectiv al acestora, cât și de experiența și particularitățile lor subiective; din perspectivă interacționistă, sunt abordate la nivel microsociologic, aspectele subiective referitoare la interacțiunea umană.

Cele trei perspective sunt completate, conferind demersul sociologic cuprindere, pătrundere și relevanță.

În concepția lui C. Wright Mills, cunoașterea realității este condiționată de îmbinarea metodelor empirice cu cele teoretice de cercetare.

Sociologia și-a creat un sistem de concepte operaționale și neoperaționale. Conceptele operaționale sunt necesare cercetării empirice. Ele cuprind procedurile ce trebuie utilizate în observarea fenomenelor de cercetat. Conceptele neoperaționale sunt acelea care exprimă dimensiunile necuantificabile ale fenomenelor sociale.

Pentru unii teoreticieni, sociologia este considerată știință nomotetică, construită pe baza legilor existente în societate, clasificate în: cauzale, funcționale și de evoluție.

Legile cauzale exprimă legătura dintre cauză si efect.

Legile funcționale exprimă o legătura între două realități care joacă roluri analoage.

Legile de evoluție ne, pe baza modului în care oamenii interpretează semnificația informațiilor, evenimentelor, și regulilor sociale, în funcție atât de conținutul obiectiv al acestora, cât și de experiența și particularitățile lor subiective; din perspectivă interacționistă, sunt abordate la nivel microsociologic, aspectele subiective referitoare la interacțiunea umană.

Cele trei perspective sunt completate, conferind demersul sociologic cuprindere, pătrundere și relevanță.

În concepția lui C. Wright Mills, cunoașterea realității este condiționată de îmbinarea metodelor empirice cu cele teoretice de cercetare.

Sociologia și-a creat un sistem de concepte operaționale și neoperaționale. Conceptele operaționale sunt necesare cercetării empirice. Ele cuprind procedurile ce trebuie utilizate în observarea fenomenelor de cercetat. Conceptele neoperaționale sunt acelea care exprimă dimensiunile necuantificabile ale fenomenelor sociale.

Pentru unii teoreticieni, sociologia este considerată știință nomotetică, construită pe baza legilor existente în societate, clasificate în: cauzale, funcționale și de evoluție.

Legile cauzale exprimă legătura dintre cauză si efect.

Legile funcționale exprimă o legătura între două realități care joacă roluri analoage.

Legile de evoluție sunt enunțuri care arată că un sistem poate trece printr-o suită de etape.

1.2 Sociologie generală

În paralel cu sociologia generală, au luat ființă și unele sociologii particulare. Unele se deosebesc după domeniul de activitate studiat:

sociologia religiei

Sociologia religiei studiază modul în care sacrul se manifestă în societate și în comunitățile de credincioși. Fenomenul religios este o dimensiune a vieții sociale, care cuprinde aspecte spirituale, teoretice, structuri, relații și principii, un mod specific de grupare și organizare a oamenilor. James A. Beckford menționa că în ”vârsta de aur” a sociologiei religiei s-au conturat doar trei concepții omogene și încă actuale în legătură cu această realitate: cele ale lui Durkheim, Weber si Marx.

sociologia economică

Sociologia economică studiază rolul economicului în societate, modul în care acesta determină anumite elemente ale socialului și ale politicului, analizează relațiile agricole, din construcții și transporturi, din domeniile schimbului, ale comerțului, ale activității bancare, ale activității bursiere, ale turismului, ale publicității economice, ale consumui, din administrații.

Sociologia economică studiază specificul relațiilor de muncă, al relațiilor umane din cadrul fiecărui grup din orice domeniu de activitate economică, precum și modul în care socializarea contribuie la formarea culturii economice a membrilor societății. Printre preocupările sociologiei economice se află și studierea sistemului organizațional al activității economice.

sociologia juridică

Știință teoretică ce raportează realitatea vieții sociale la valoarea cultural pe care o reprezintă scopurile dreptului, prin intermediul generalizărilor.

G. Guvitch: acea parte a sociologiei spiritului care studiază deplina realitate social a dreptului, pornind de la expresiile sale sensibile și observabile din exterior, în comportamentele colective.

T. Geiger: studiu al modului în care societatea condițonează și creează dreptul (sociologia juridică materială și culturală) și care trebuie deosebită de studiul modului în care viața socială formează obiectul reglemenării, prin intermediul dreptului ( sociologia juridică formală).

Pofesorul spaniol Elias Diaz consideră sociologia juridică sub forma unei părți sau abordări speciale a științei juridice. În opinia lui, cele două discipline au ca obiect de studiu dreptul.

sociologia politică

Pentru problema ”nașterii” sociologiei politice ca știință autonomă, putem cita referințele unui autor ca Philippe Braud:

”Emblematică din acest punct de vedere este polemica din Franța ce opune, la sfârșitul anilor 1880, pe fondatorul Școlii libere de Științe Politice, Emile Boutmy, unui jurist influent în instanțele învățământului superior, Claude Boufnoir. Primul susținea total autonomia ”științelor politice”, care sunt ”în majoritate experimentale și inductive”, al doilea punea accentul pe înrudirea apropiată dintre aceste științe politice și dreptul public. Această ” cherelă instituțională” nu este singura care definește domeniul de analiză și destinul unei discipline. Cum știm, și istoria sociologiei este marcată , prin cazul și mai celebru al lui Durkheim, de un astfel de episod întemeietor. Lucrul acesta vorbește cumva de la sine despre modalitățile de intrare a științelor moderne despre om în istorie. Adesea, aceste științe sunt definite, (deci apar) ca urmare a unor decizii administrative în ramurile învățământului superior. Evident, orice astfel de început se leagă și de personalitatea unui autor fondator.

sociologia urbană

Reprezintă studiul vieții sociale și al interacțiunii umane în zonele aglomerațiilor citadine. Este o disciplină normativă, o ramură disticntă a sociologiei generale care dorește să studieze structurile, procesele, schimbările și problemele comunităților urbane și, prin acesta, să furnizeze elemente de bază pentru planificarea și elaborarea politicilor urbane. La fel ca și celelalte subdomenii ale sociologiei generale, sociologia urbană repsctiv observarea socială, teoria socială, interviul, precum și alte metode și tehnici de studiu ale unor subiecte specifice, cum ar fi raportul dintre indivizi în procesul socializării, efectul industrializării și al dezvoltării orașului asupra individului, inclusiv migrația și tendințele demografice, economia, sărăcia, relațiile de rasă, tendințele economice.

sociologia rurală

Sociologia rurală este o ramură a sociologiei care studiază atât fenomenele, procesele și realitățile sociale ale vieții rurale, colectivitățile sătești, normele și comportamentul populației rurale, structurile de proprietate, fenomenele de integrare din producția agricolă, precum și modul în care acestea influențează viața socio-economică din mediul rural. Spre deosebire de alte ramuri ale sociologiei, sociologia rurală este, în primul rând, o știință de teren, cu un pronunțat caracter practic, ceea ce explică importanța tehnicilor de cercetare utilizate în acest domeniu: tehnica observației directe, cea a documentării de teren precum și cea monografică.

sociologia comunităților

Sociologia comunităților este o ramură a sociologiei generale, care își propune studiul aspectelor sociale din cadrul comunităților umane. Obiectul predilect al sociologiei comunităților îl reprezintă comunitatea urbană și comunitatea rurală. La acestea două se adaugă alte tipuri de comunități, cum ar fi cele de tip instituție totală ( spitalul, penitenciarul, mânăstirea) sau comunitățile virtuale.

sociologia industială

Sociologia industrială este acea ramură a sociologiei generale care studiază atât relațiile care se stabilesc în cadrul muncii la nivel de întreprindere, ca sistem de sine stătător, precum și relațiile existente între societate , ca sistem global și întreprindere ca subsistem al acesteia, modul în care transformările de la nivelul societății globale influențează structura și evoluția industriei și importanța pe care o are industria, ca factor determinant al schimbărilor structurale și funcționale de la nivelul societății globale.

Sociologiile particulare se mai deosebesc și după segmentele populaționale pe care le studiază:

sociologia familiei

Familia face parte din categoria realităților primare sau fundamentale, fiind o instituție universal umană. Tematica de studiu specifică nu poate fi încadrată unei singure discipline.; ea se plasează la răspântia mai multor științe socio-umane: sociologia, antopologia, psihologia, istoria, etnologia, demografia, au toate capitole consistente privind problematica familiei.

sociologia vârstelor

Sociologia vârstelor este un domeniu mai puțin conturat și are drept obiect de studiu ”evidențierea diferențelor sociale și culturale existente între variatele categorii de grupuri și etape de vârstă și identificarea problemelor distincte cu care se confruntă acestea în societate”.

1.3 Originile sociologiei și principalele contribuții la formarea ei

Atât Revoluția Franceză de la 1879, cât și Revoluția Industrială din Europa au condus după cum se știe la schimbări radicale. Printre aceste schimbări, un rol deosebit de important l-a avut dispariția modurilor de viață tradiționale, ceea ce a condus la o nouă abordare a vieții sociale și a naturii. Primul pas în acest sens a fost făcut odată cu încercarea de a folosi știința în locul religiei.

Auguste Comte- fondatorul sociologiei ca știință

Cel care a inventat cuvântul ”sociologie” este autorul francez Auguste Comte. Acesta s-a născut în 1798 la Montpellier și a murit la Paris în 1857. Sociologia era considerată de el ca derivată din științele naturii. Ideea de bază de la care a pornit Comte constă în faptul că rezultatele științifice pot conduce la cunoașterea societății și chiar la creearea unor mijloace prin care se poate realiza controluyl comportamentului social.

Metoda de cercetare propusă de el era pozitivistă, deci științifică, determinată tocmai din faza științifică în care se afla cunoașterea la momentul respectiv și urmărea reorganizarea vieții sociale, permițând elaborarea unor proiecte de reformă.

În concepția lui Comte, spiritul uman folosește pe parcursul dezvoltării sale trei metode corespunzătoare unor stări, cu ajutorul cărora filosofează: teologică ( orice fenomen are cauze supranaturale), metafizică ( fază preștiințifică, în care forțele supranaturale sunt înlocuite de noțiuni abstracte, de entități) și pozitivă (științifică- demersul cognitiv ajunge să utilizeze metode precum raționamentul și observația pentru surprinderea legilor efective ale fenomenelor, adică ”relațiilor lor invariabile de succesiune și de asemănare”).

El definește sociologia ca fiind studiul pozitiv al legilor care guvernează fenomenele sociale, atât sub aspect static- structura societății, legile statice, condițiile de echilibru, cât și sub aspect dinamic- transformările sociale, evoluția omenirii și legile care se materializează în acest proces.

Pentru Karl Marx (1818-1883) ideile lui Comte ca și cele ale lui Durkheim vin în contradicție cu ceea ce el numea concepția materialistă a istoriei. Ca și predecesorii săi, Marx a încercat să explice schimbarea socială. A fost apreciat în mod deosebit de către critici pentru aprotul său la dezvoltarea sociologiei. Fundamentată pe concepția materialistă a istoriei, opera lui Marx aduce în prim plan aspectul economic, în sensul că el vede schimbarea socială ca fiind determinată de factorul economic.”Conflictele dintre clase- bogații opuși săracilor- constituie motivația dezvoltării istorice….Toată istoria umană de până acum este istoria luptei de clasă”.

Emile Durkheim(1858-1917), sociolog francez, a preluat și dezvoltat unele idei ale lui Comte, dar totodată a arătat că acesta nu a reușit să pună bazele sociologiei ca știință, datorită unor păreri speculative și vagi. El a contribuit în mare măsură la fundamentarea științifică a sociologiei pronind de la ideea că aceasta se bazează pe un determinism imanent al faptelor sociale. Emile Durkheim considera că baza unei societăți, ceea ce îi conferă identitate și forță socială, constă în valorile recunoscute și acceptate de membrii ei.

” Cauza determinantă a unui fapt social trebuie să fie căutată printre faptele sociale anterioare, nu printre stările conștiinței individuale….Funcția unui fapt social trebuie întotdeauna căutată în raportul pe care-l întreține cu vreun scop special”.

Max Weber ( 1864-1920), a marcat sociologia germană de la sfârșit de secol XX, prin contribuțiile sale asupra puterii, ordinei juridice, și a celei administrative. El abordează sociologia ca fiind știința comprehensivă a acțiunii sociale, ceea ce conduce la utilizarea metodei comprehensive în vederea înțelegerii comportamentului uman. Weber vede acțiunea umană ca rezultat al actului comportamental uman, act căruia actorul social îi dă un sens social.

Gabriel Tarde (1843-1904) apreciază că sociologia este o știință a realității sociale. Pornind de la ideea conform căreia fenomenele sociale nu sunt altceva decât un ansamblu de comportamente psihologice determinate de relațiile individuale, el arată că universul este structurat pe trei niveluri: fizico-chimic, biologic și social.

În sistemul lui Tarde imitația constituie nucleul, punctul de pornire în explicarea formării societății, ceea ce conduce la elaborarea unei teorii a imitației fundamentată psihologic, prin care explică formarea societății.

” Toate asemănările constatabile în societate sunt efectul direct sau indirect al imitației sub formă de: imitație-obicei, imitație-modă, imitație-simpatie, imitație-supunere, imitație-instrucție, imitație-educație”.

Prin celebra sa lucrare ” Psihologia mulțimilor”, Gustave Le Bon (1841-1931) se remarcă în mod special bazându-se pe ideea că perioada socială în care a trăit este determinată de doi factori fundamentali: distrugerea credințelor religioase, politice si sociale din care au provenit toate elementele civilizației europene și apariția unor condiții de existență și gândire cu totul noi, generate de descoperirile moderne din știință și industrie.

El explică psihologia mulțimilor ca fiind diferită de cea a individului și cu această ocazie oferă și explicații amănunțite privind caracterul eterogen al acestora.

Dimitrie Gusti ( 1880-1955) a fost un cercetător de formație pluridisciplinară, care a avut o contribuție esențială pentru sociologia românească și nu numai, în special în perioada interbelică.

În primul rând trebuie menționat după cum o face și sociologul Dan Banciu că ” Școala Sociologică de la București, creată și condusă de Dimitrie Gusti are o certă valoare teoretică și practică întrucât a reușit să realizeze radiografia și diagnoza problemelor de bază ale societății românești interbelice, din perspectiva cadrelor și manifestărilor sociale, prin utilizarea metodei monografice aplicate studierii realitășilor sociale”.

Scopul consta în încercarea de transformare a realității sociale, plecând chiar de la nivelul de cunoaștere existent. Acest sistem este structurat sub trei mari dimensiuni:

Sociologia, al cărei ideal era cunoașterea prin aprofundare a realității vieții și activității sociale;

Etica, al cărei țel consta în identificarea finalităților practice spre care se îndrepta activitatea de cercetare;

Politic, în calitate de instrument al cărei scop contă în identificarea metodelor și mijloacelor necesare transformării societății.

Între cele trei dimensiuni există o relație de interdependență, aceasta fiind condiția sine qua non a funcționării societății pe baze normative.

Michel Foucault și Jurgen Habermas

De origine franceză, M Foucault ( 1926-1984), a fost apreciat ca posesor al uneia dintre mințile cele mai luminate din secolul XX.

În opera lui, centrată pe studiul organizațiilor cu largă răspândire, un loc aparte îl ocupă puterea, manifestată în special de justiție, un apanaj al acesteia de la origini până în prezent. M. Foucault acordă o mare importanță metodelor de studiere a puterii, a modalităților prin care unii dintre indivizi sau grupuri, în încercarea de a-și atinge scopurile proprii, produc pagube celorlalți, astfel declanșându-se stările sociale conflictuale.

Jurgen Habermas (n. 1929), de origine germană, este considerat cel mai de seamă gânditor al sociologiei contemporane.

A preluat idei susținute de Marx și Weber, dar și de alți autori. Sistemul lui este centrat pe ideea conform căreia ” societățile capitaliste, în care schimbarea este permanent prezentă, tind să distrugă ordinea morală de care depind de fapt”.

CAPITOLUL II

SOCIETATE SI COMUNICARE

2.1 Etape ale comunicării în evoluția societății umane

Legătura inseparabilă dintre societatea umană și comunicarea socială reprezintă condiția fundamentală a progresului istoric al umanității. Comunicarea este metainstituția de care depind toate celelalte instituții sociale, iar societatea asigură transmiterea întregului patrimoniu comunicațional.

Faptul că în prezent comunicarea socială nu mai prezintă limite spațio-temporal-semiotice se datorează dezvoltării comunicării umane, proces structurat în mai multe etape, fiecare cu ”consecinte profunde asupra vieții individuale și colective”.

Epoca semnelor și semnalelor se referă la ființele preumane, care comunicau probabil mai complex decât primatele de azi și mai simplu decât cele umane; comunicarea cuprindea sunete ( mârâituri, mormăieli, imitări ale limbajului animal, țipete), expresii faciale, etc., toate laolaltă alcătuind reguli recunoscute în comun, ca semnificație și interpretare; instinctele și apoi învățarea, prin repetare, au condus la alcătuirea de sisteme comune de semne și semnale, în cadrul grupurilor sau familiilor; mesajele folosite erau simple, datorită capacităților mentale de gândire, abstractizate, sintetizare și conceptualizare, limitate, ceea ce nu asigura premisele unei dezvoltări culturale complexe; memoria fiind de scurtă durată, nu exista posibilitatea de a transmite mesaje lungi, semnificative, ci doar din cele scurte, brute.

Epoca vorbirii și a limbajului este posibil să fi început cu 35000- 4000 de ani în urmă, pe vremea oamenilor de Cro-Magnon.. Trăiau în comunități de 15-30 de oameni și pentru prima dată în istorie au creat așezări. Un grup a populat rapid țărmurile Oceanului Indian, iar alta a migrat în stepele din Asia Centrală. O a doua grupă a devenit ulterior, grupul de astăzi a popoarelor monogoloide și populația din Orientul Mijlociu și Africa considerate ca încercări de stocare a informației.; limbajul s-a amplificat și diversificat, a ajutat oamenii să comunice mai eficient, să desfășoare activități în comun, ca vânatul, pescuitul, etc., să înfrunte în comun primejdii; totodată, a apărut conceptualizarea, sintetizarea, analiza și clasificarea informațiilor, desigur la un nivel primar; a crescut lungimea și durata mesajelor, precum și complexitatea lor; apar ocupațiile în comun, ca agricultura, creșterea animalelor, formarea comunităților umane, prin stabilirea oamenilor în locuri stabile; vocabularul, în perfecționare și limbajul în expansiune, au condus la evoluția condiției umane; dobândirea abilității de a vorbi a durat mai multe mii de ani.

Epoca scrisului ilustrează evoluția de la reprezentări pictografice la sisteme fonetice, de la reprezentarea ideilor complexe prin imagini sau desene stilizate, la folosirea literelor simple, pentru a sugera anumite sunete specifice. După cum arată C. Hariuc în Sociologia Comunicării primul pas în dezvoltarea scrisului se face odată cu standardizarea semnificațiilor imaginilor devenită necesară pentru satisfacerea unor nevoi legate de: înregistrări de hotare și propietăți; schimburi comerciale; creșterea și scăderea apelor râurilor; mișcarea corpurilor cerești; Astfel de însemnări, inscripții, pun bazele sistemului pictografic în care simbolul reprezintă o idee, un concept. Nu orice putea apela la aceste pictograme convenționalizate, ele fiind accesibile doar specialiștilor.

scrierea fonetică- sumerienii au realizat scrierea cuneiformă, care a înlăturat necesitatea desenării imaginilor obiectelor. Tot ei au pus bazele reprezentării silabelor identice prin semne identice, ceea ce a condus la prima etapă a scrierii fonetice, deosebit de importantă în evoluția comunicării umane. Acestei etape i-a urmat după aproape o mie de ani scrierea alfabetică, una dintre cele mai de seamă realizări din istoria omenirii. Alfabetul a fost eficientizat de greci, prin standardizare și simplificare, iar după ei, au intervenit romanii, care au îmbunătățit forma alfabetului care este în uz prezent.

suporturi pentru scris- cu ocazia apariției scrisului, a apărut nevoia suportului pe care omul poate scrie. Acest suport a evoluat și el în timp, de la piatră și tăblițe, la papirus și în prezent, hârtie. Scrisul și mijloacele portabile au avut un impact deosebit de mare: memorarea patrimoniului cultural al popoarelor, comunicarea la distanță, apariția bibliotecilor, consemnarea diferitelor doctrine, scripturi și învățături religioase, pe care omenirea a pus bază din cele mai vechi timpuri, precum și apariția școlilor în care oamenii învățau să scrie.

Epoca tiparului- tiparul a fost inventat de către Gutenberg.

Tipăritul a adus o serie întreagă de avantaje, ca difuzarea mai amplă și rapidă a informațiilor, care a condus la răspândirea educației în primul rând prin apariția cărții, a ziarului și a aceesului la acestea, pe baza alfabetizării, a unui număr tot mai mare de persoane; publicațiile determină creșterea gradului de atașament social, prin extinderea rețelelor sociale, datorită relaționării din ce în ce mai strânse între indivizii care reușeau să-și transmită mai mult și mai iute, pe calea tiparului, sentimente, păreri, idei, etc.

Epoca mijloacelor comunicării de masă- de la apariția comunicării până în prezent, se poate constata manifestarea unor succesive revoluții în comunicare: de la sistemul pictografic la fotografie, apoi la telegraf care a condus la apariția și dezvoltarea mass-media electronice, urmat în 1895 de cinematograf, 1896 de radiou, iar după 1900 televiziunea și televiziunea prin cablu (după 1970). După 1980 apar sistemele multimedia, apoi Internetul, ca sistem informațional global. Comunicarea de masă a determinat o mai mare apropiare a oamenilor atât de cei aflați la distanțe uneori imposibil de atins, cât și o dependență ce tinde să devină vitală sub toate aspectele: depindem de comunicarea on-line, de bagajul informațional existent pe internet, de integrarea în spațiul virtual.

Spațiile comunicaționale – sunt considerate de Daniel Bougnoux ca sfere virtuale, care suportă influențe reciproce. Primul spațiu comunicațional este considerat a fi cel natural, în cadrul acestuia manifestându-se comunicarea animală și expresia comportamentală. După acest prim spațiu comunicațional, urmează sfera domesticului, casa, spațiu în același timp închis și deschis, în care pătrund terminalele din exterior: telefon, fax, e-mail, messenger, televizor, cutie poștală. Sfera didactică, pedagogică, are la rândul său un rol puternic în comunicare, prin elemental școală, prezentat ca liant între sfera domestică și spațiul public. La rândul său, spațiul public este caracterizat de colectivitate, spațiu urban cu străzi, instituții, activități culturale, către care se îndreaptă indivizii preluați din sfera pedagogică. Cel mai nou, mai larg, mai complex și totodată complet spațiu este reprezentat de sfera mondială, numit sat planetar. El mai poartă numele de globalizare și cuprinde toate celalate spații comunicaționale. Globalizarea este definită ca extensie la nivel planetar al culturii de masă.

2.2 Raportul dintre interacțiunea socială și viața cotidiană

2.2.1 Caracteristicile vieții cotidiene

Interacțiunea socială reprezintă procesul social permanent și complex prin care relaționăm cu cei din jurul nostru. O multitudine de acte comportamentale ce caracterizează viața de zi cu zi par simple la prima vedere, dar la o analiză mai atentă, suntem surprinși de complexitatea lor. Ansamblul lor reprezintă interacțiunea socială. Structura și forma faptelor noastre atât cele cu efect personal cât și cele cu efect social, sunt determinate de constanța rutinei cotidiene. Formele nesemnificative de interacțiune socială, la un studiu mai atent devin interesante din punct de vedere sociologic.

Rutina zilnică ne apare ca nesemnificativă, ea fiind creatoare de seturi precise de obiceiuri. Intervențiile în rutina zilnică conduc, inevitabil, la stabilirea altor seturi de obiceiuri. Toate acestea sunt realizabile datorită imitației. Programul zilnic, cu toate activitățile incluse, devine obișnuită și, prin repetare, capătă aspect de rutină. Acestea pentru zilele obișnuite.

În zilele de odihnă, de exemplu, există diferențe, dar ne comportăm aproximativ identic de la un week-end la altul. Dacă intervine o schimbare majoră, cum ar fi schimbarea domiciliului sau a locului de muncă, programul zilnic se va schimba, dar nu în fiecare zi, ci o singură dată, după care vom începe a urma noul program, ne vom forma un nou traseu de la domiciliu la locul de muncă, ne vom stabili propriile repere temporale, astfel, un nou set de obiceiuri, care vor intra în rutina zilnică.

În al doilea rând, studierea interacțiunii sociale din viața cotidiană face lumină asupra sistemelor sociale și instituțiilor. Toate sistemele sociale la scară mare, depind de schemele de interacțiune socială, în care ne implicăm zilnic.

Multitudinea de contacte directe, pasagere și impersonale, care ființează pe moment între indivizi necunoscuți, datorită proximității spațiale și întâmplătoare, se constituie în formă a neatenției civile. Aceasta este una dintre caracteristicile vieții cotidiene citadine.

2.2.2.Comunicarea non-verbală

În cadrul interacțiunii sociale se manifestă numeroase forme de comunicare non-verbală, denumită și limbajul trupului. Mimica este expresia facială a emoției și constituie unul dintre principalele chestiuni asupra cărora s-au iscat discuții în ceea ce privește comunicarea non-verbală.

P. Ekman și colegii au dezvoltat Sistemul de Codare a Acțiunii Faciale ( SCAF). Acest sistem are rolul de a descrie mișcările mușchilor faciali care dau naștere anumitor expresii în legătură cu emoțiile.

Charles Darwin, inițiatorul teoriei evoluționiste a explicat în studiile sale că modalitățile esențiale de exprimare facială a emoțiilor sunt aceleași la toate ființele umane.

Cercetătorul Ekman, în urma experimentelor întreprinse, la fel ca Darwin, a ajuns la concluzia că exprimarea facială a emoției prin acțiunea mecanică a unor mușchi faciali și interpretarea ei sunt caracteristici înnăscute ale ființelor umane. Exprimarea facială a emoțiilor este comună membrilor proveniți din medii culturale diferite și chiar exterme. Cercetările în acest sens s-au bazat pe abordarea unor comunități izolate, cărora li s-au arătat fotografii ce exprimau diverse expresii faciale, pe care aceștia le-au identificat.

Un alt experiment interesant, este cel efectuat de I. Eibesfeldt. El a studiat un grup de copii născuți surzi și orbi, pe care i-a implicat în situații emoționale particulare. Cu aceasta ocazie, cercetătorul a urmărit corespondența mimicii lor în situații emoționale particulare, atât între ei ca subiecți ai experimentului cât și între aceștia și alții, născuți normal. Mimica facială a corespuns și având în vedere că acești copii nu puteau reproduce expresia facială în urma învățării, Eibesfeldt a concluzionat că aceste reacții sunt înnăscute.

Prin intermediul SCAF, cercetătorii au demonstrat expresii faciale asemănătoare în condiții identice, la bebeluși și la adulți.

În contextul interacțiunii sociale culturale cotidiene, termenul ”față” se referă în special la aspectul exterior individului, pe care acesta îl afișează în societate. Mimica feței, poziția corpului, ținuta, gesturile cu care individul iese în public sunt mai mult ținute sub control, deoarece situația îmbracă un aspect formal.

Tactul și diplomația sunt două instrumente de comportament și comunicare absolut necesare în viața publică. Efectul produs de fiecare dintre aceste două instrumente poate fi unul uriaș pozitiv sau negativ pentru viața socială a indivizilor.

Persoanele publice, ca și cele celelalte care îndeplinesc un rol social, cele din fața camerei de filmat, cele aflate în fața unui public, chiar și pe stradă, necesită abordarea unei măști, masca socială, pentru a nu își arăta defectele, adevărata față, pentru a nu fi vulnerabili, etc.

În spatele unei scene sociale, cum ar fi o scenă propriu-zisă, în spatele camerei de filmat, în culise, în casă, în general în spatele publicului în fața căruia a evoluat, individul devine altă persoană, îmbracă o mască neprotocolară, neformală, comportându-se mai libertin, mai lipsit de autocontrol.

În cazul în care suntem în interacțiune cu ceilalți, noi oamenii dispunem de abilitatea autocontrolului atât în ceea ce privește expresia facială cât și poziția trupului.

2.2.3 Regulile sociale si vorbirea

Vorbirea, prin conversații informale, stă la baza interacțiunii umane. Studiul conversațiilor a condus la întemeierea etnometodologiei (Garfinkel, 1984).

”Ettnometodologia” reprezintă studiul etnometodelor- metodele populare sau neprofesioniste- pe care oamenii le folosesc pentru a înțelege ce anume fac ceilalți și îndeosebi ce anume spun”.

După cum s-a constatat, în majoritatea cazurilor este necesar a cunoaște contextul social în care se desfășoară o activitate, ceea ce nu este exprimat în cuvinte, pentru a întelege mesajul transmis prin cuvinte.

Înțelegeri împărtășite- discuțiile pe care le purtăm zilnic sub formă de convorbiri presupun înțelegeri împărtășite. Acest fapt este condiționat, așa cum am stabilit anterior, de cunoașterea contextului social în cadrul căruia se desfășoară acțiunea, deoarece o anumită întrebare, cât se poate de banală, necesită un anumit răspuns, determinat tocmai de cunoașterea contextului social amintit.

Conversație formală/neformală

Aparent, nu observăm în conversațiile cotidiene cât de întrerupte, ezitante și lipsite de corectitudine gramaticală sunt acestea. Conversația zilnică, neformală, se prezintă diferit de cea formală pe care o găsim tipărită în cărți, deoarece în actul social al conversației zilnice, aceasta este completată cu gesturi, mimică, zgomote, etc. care sunt percepute direct, comparativ cu tiparul, care trebuie să descrie în cuvinte așezate perfect gramatical orice informație comunicativă.

O aparentă neatenție civilă, manifestă în situațiile mai puțin oficiale apare și în conversație. Dar ea este atenuată de celelalte forme de comunicare, forme care exprimă cu o intensitate mult mai mare conținutul mesajului decât vorbirea, oricât de corectă.

Vigilența controlată

Strigătele de răspuns sunt forme specifice de exprimare. Ele nu reprezintă vorbirea, dar aparțin sunetelor: exclamații, mormăieli, etc. Irving Goffman le-a denumit ” strigăte de răspuns”.

Aceste strigăte de răspuns nu sunt reacții involuntare. Fiecare strigăt de răspuns are rolul de a conferi actului comportamental declanșator dimensiunea, intensitatea și importanța cuvenită.

Strigătele de răspuns sunt imaginea unui control complex al acțiunilor noastre. Acest control nu există la nivel conștient, dar nu este asimilat nici instinctelor.

Vorbirea spontană/ citită și greșelile de vorbire

Primul cercetător care a analizat greșelile de vorbire este S. Freud. El a ajuns la concluzia că ”greșelile de vorbire, inclusiv cuvintele pronunțate greșit sau întrebuințate greșit sau bâlbâielile nu sunt niciodată întâmplătoare. Ele sunt motivate conștient de senzații care sunt reprimate de conștient, dar lipsit de succes să le reprimăm. Deseori, aceste senzații implică asocieri sexuale.

Uneori, greșelile de vorbire pot fi luate drept glume. La fel și folosirea nepotrivită, în mod conștient, a cuvintelor cu mai multe întelesuri.

Un aspect deosebit în analiza greșelilor de vorbire îl constituie comparația dintre discursurile sau convorbirile scrise și cele orale, directe.

Primele sunt mai ușor acceptate de către public, celelalte sunt condamnate, deoarece din partea unei comunicări scrise se așteaptă mai multă perfecțiune.

2.2.4 Viața cotidiană sub aspect cultural și istoric

Mecanismele de interacțiune socială nu sunt universale. Există populații pe glob care nu sunt integrate satului global informațional. Aceste populații sunt mult rămase în urma procesului tehnologizării.

Dar, studiind comportamentul zilnic al indivizilor din societășile dezvoltate, s-a constatat că aceștia, deși utilizează frecvent posibilitățile oferite de tehnologia cea mai avansată, nu le folosesc în permanență, alegând în unele situații să recurgă la întâlniri de tipul face-to-face, cu prețul unor eforturi fizice deosebite: întâlnirile de afaceri, de exemplu, determină indivizii să călătorească pe distanțe mari, în condițiile în care totul s-ar putea comunica prin telefon, fax, bancă, etc.

Aceste întâlniri sunt preferate, totuși, datorită semnificației deosebite pe care o are contactul vizual. Nevoia indivizilor de a se întâlni în situații de co-pre-zență a fost exprimată în forma de constrângere a proximității.

Behaviorism de la micro la macrosocial

Comportamentul cotidian, manifestările acestuia în situații de interacțiune de tip față-în-față, a fost studiat sub denumirea de microsociologie. Interacțiunea de tip față-în-față este considerată ca bază principală a tuturor formelor de organizare socială.

Studiile microsociale sunt esențiale în studiul schemelor instituționale de ansamblu.

”Macrosociologia este analiza sistemelor sociale la scară mare, ca sistemul politic sau ordinea economică. Totodată, ea include analize ale proceselor de schimbare pe termen lung, cum ar fi dezvoltarea industrială”.

Analiza macrosocială este indispensabilă în ceea ce privește studiul mediului instituțional și al vieții cotidiene. Cele două tipuri de analize, micro și macro se află într-o permanentă interacțiune, ele determinându-se reciproc.

2.2.5 Teorii despre mediile de informare

2.2.5.1 Teoria lui Harold Innis

Innis a susținut că între medii diferite de informare și organizarea formelor cotrastante ale societății se manifestă o influență directă.

În teoria lui, a pornit de la ideea continuității în timp îndelungat a anumitor medii de informare. Dar un mare impediment constă în faptul că aceste medii de informare sunt greu sau imposibil de transportat prin spațiu. De aceea, el a subliniat că societățile care depind de o astfel de formă de comunicare nu au posibilitate de a deveni foarte cunoscute. Ca exemplu, civilizația antică a cărei formă de comunicare a constituit-o săparea hieroglifelor în piatră, s-a făcut foarte greu și puțin cunoscută, tocmai datorită acestei forme greoaie de comunicare, prin care mesajele s-au transmis dificil în locuri îndepărtate atât în timp cât și în spațiu.

Prin comparație, Innis apelează la mijlocul de comunicare folosit de romani, care le-a permis controlul asupra regiunilor îndepărtate pe care le stăpâneau, prin scrierea mesajelor pe papirus, mesajele devenind ușor transportabile.

2.2.5.2 Teoria lui Marshall McLuhan

McLuhan a avansat ideea conform căreia mediul reprezintă mesajul. El a subliniat că aceleași mesaj poate avea efecte foarte diferite asupra societății, precum și asupra membrilor săi, în funcție de mijloacele de comunicare ce asigură transmisia. După părerea lui, ”ceea ce are importanță nu mai este conținutul mesajului, ci modul în care el este transmis și, mai mult decât atât, mijloacele de comunicare folosite pentru a-l transmite”.

Astfel, el a preluat ideile lui Innis și le-a aplicat în societatea modernă industrializată, demonstrând că natura mediilor găsite într-o societate îi influențează structura într-un grad mai mare decât conținutul sau mesajele pe care le transmit mediile. De exemplu, televiziunea transmite un mesaj compus din mesajul propriu-zis, la care se adaugă sunetul și, ceea ce definește televiziunea, imaginea. Prin urmare, conform ideii lui Mc Luhan, după care mediul este mesajul, vom primi mai întâi imaginea, la o distanță infimă în timp vom primi și sunetul, după care vom descifra mesajul, îmbrăcat și sonorizat, deci niciodată ”nud”.

Așadar, ceea ce primim este un mesaj compus, ale cărui componente se află într-o strânsă dependență, mesaj care se diferențiază de aceeași informație pe care ne-o poate transmite și tiparul.

Mc Luhan clasifică mijloacele de comunicare în calde și reci. Conform teoriei lui ” aceasta este legea tuturor mijloacelor de comunicare: cu cât o tehnică de difuzare colectivă este mai bogată în informații, cu atât mai puțin va solicita participarea receptorului. În acest caz, este vorba de un mijloc cald. În schimb, când tehnica folosită este săracă în informații, ea solicită intens concursul sau participarea destinatarului mesajului: atunci ea este calificată drept rece”.

Tot Mc Luhan este cel care apreciază că mediile electronice creează satul global informațional unde aceeași informație este accesibilă tuturor indivizilor de pretutindeni, fără nici o deosebire, în același timp. Această idee este contrazisă de părerea conform căreia egalitatea în ceea ce privește primirea și trimiterea de informație nu există.

” El ( Mc Luhan) susține că oamenii au mai mult ca oricând impresia că fiecare întâlnește pe fiecare fără nici o legătură cu structura societății. Când discutăm despre ”satul global” avem în fața ochilor un mediul social lipsit de clase, uniform, omogen. Ceea ce nu este exact. Noi primim mesaje ce trebuie transmise mai departe, la nivel internațional. Aceasta este realitatea. Ce putem spune despre rezultatele ce decurg de aici, în beneficiul cui, cine controlează totul?”

Atât Harold, cât și Marshall McLuhan au susținut prin intermediul cercetărilor chiar dacă acestea au prezentat diferențe, ideea conform căreia media influențează societatea în mai mare măsură prin modalitățile de comunicare și într-o mai mică măsură prin conținutul actului comunicțional.

2.2.5.3 Teoria lui Jurgen Habermas

Reprezentant al Școlii de la Frankfurt, care a realizat o analiză și o critică a industriei culturii care diminua mult capacitatea creatoare, critică și independentă a indivizilor în ceea ce privește opțiunea culturală, Habermas a preluat ideea de bază, focalizând sistemul său pe dezvoltarea mediilor de informare de la începutul sec. al XVIII-lea până în momentul actual, cu accent pe formarea și apoi prăbușirea sferei publice.

”Sfera publică reprezintă o zonă de dezbatere publică în care pot fi discutate probleme de interes general și se pot forma opinii”.

Habermas explică modul în care s-a dezvoltat sfera publică: în saloanele și cafenelele din marile orașe europene, unde oamenii se întâlneau și discutau, dezbăteau, analizau, ofereau soluții privitor la problematica momentului respectiv. Atunci au apărut foile volante care conțineau știri, ziare, reviste de scandal etc.

”Sfera publică- cel puțin în principiu- implică indivizi cu drepturi egale care se întâlnesc, într-un for pentru dezbatere publică”.

Dar ceea ce se întâmplă în sfera publică poate deveni prin manipulare un act fals și atunci opinia publică nu mai este formată la modul sincer, printr-o formă de socializare prin cointeresare, ci prin manipulare sub formă de socializare prin constângere, prin control unilateral.

În concluzie, teoria lui Habermas are meritul de a fi evidențiat rolul determinant al mediilor de informare în crearea sferei publice dominată de opinie publică și de dezbatere publică.

2.2.5.4 Teoria hiperrealității

Analist al mediilor de informare, Jean Baudrillard consideră că impactul mediilor electronice este atât de puternic asupra vieții sociale, încât în lipsa acestora am fi puternic dezorientați în viața cotidiană.

Repetarea situațiilor reale în diferite trepte spațio-temporale ca de exemplu o știre de senzație care în primul rând ființează la locul faptei, apoi este transmisă prin imagini televizate la nivel global, după care aceeași știre este discutată, analizată în casele oamenilor, apoi la nivel de conțtiință individuală, fiind pe de altă parte preluată de media scrisă și audio, creează o nouă dimensiune a realității.

Baudrillard susține că : ”într-o epocă în care mass-media se află peste tot, se creează o nouă realitate, de fapt o hiperrealitate compusă din conduita oamenilor și imagini ale mediilor de informare. Lumea hiperrealității este construită din simulacre- imagini care își au originea în alte imagini și din acest motiv nu se bazează pe o realitate externă”.

Ca exemplu putem afirma că un candidat la alegeri politice nu are nici o șsansă de la prima apariție televizată. Dar după mai multe apariții regulate și consensuale, el devine o persoană publică, ce se constituie din ansamblul tuturor imaginilor televizate însumate, o persoană cunoscută publicului electoral prin intermediul televiziunii.

Cu alte cuvinte, după J.B. hiperrealitatea reprezintă imaginea de final, formată din mai multe imagini, ce nu se află în contact direct cu realitatea externă imaginilor propriu-zise, o dimensiune aflată în orice spațiu și în orice timp, dar diferită de spațiul și timpul real, putând fi manipulată prin mecanismele gândirii.

2.2.5.5 John Thompson: mediile de informare moderne

Criticându-i pe adepții Școlii de la Frankfurt, Thompson neagă aspectul distructiv al influenței media asupra capacițăților creatoare ale indivizilor. El abordează analiza mediilor de informare sub trei aspecte:

Interacțiunea de tip față în față, existentă în context de co-prezență, presupune existența unui nivel spațio-temporal comun în ceea ce-i privește pe cei implicați și nu în ultimul rând dialog;

Interacțiunea mediatică, unde intră în scenă tehnologia mediatică- ziarele, ceea ce presupune o extindere în timp și spațiu, posibilitatea ruperii de contextele reale, este orientată către alte persoane decât cele implicate, presupune dialog și tinde în mare măsură către hiperrealitatea deschisă de Baudrillard:

Cvasi-interacțiunea mediată, referitoare în deosebi la relațiile sociale create de mass-media, caracterizată de posibilitatea separării de contextele reale, precum și extindere spațio-temporală, dar orientată către o mulțime eterogenă de receptori și nu în ultimul rând, presupunând monologul și aproape confundându-se de această dată cu hiperrealitatea din teoria lui Baudrillard.

Contrar lui Baudrillard, Thompson consideră că cvasi-interacțiunea mediată nu are capacitatea de dominare asupra primelor două.

Din teoria lui se despinde însă un alt fapt real: mass-media se prezintă ca factor de dezechilibru în balanța public-privat, invadând spațiul personal. Acest spațiu personal pe care individul îl prețuiește în mod deosebit este bombardat permanent și sistematic cu o informație fabricată care ajunge la un moment dat chiar să-l definească. Este momentul în care noua identitate a spațiului privat o anihilează pe cea veche. Acest moment este markerul care desparte individul de general, în sensul că de acum înainte spațiul privat se va disipa în cel public, iar cel public îl va înghiți pe cel privat. Un exemplu în acest sens îl constituie orice informație televizată, care după cum demonstrează Baudrillard, conduce către constituirea unei hiperrealități și care pătrunde în viața privată, generând discuții și controverse în diverse medii sociale, care, inițial, nu au nici o legătura cu acțiunea care a generat informația. În concepția lui Thompson, cvasi-interacțiunea mediată este unidirecționată în comparație cu celelalte două tipuri de interacțiune, care presupun schimb de informație bidirecționat.

CAPITOLUL III

METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE

Durkheim are o abordare proprie a tot ceea ce ține de social în lucrarea Regulile metodei sociologice (1895). Astfel, el definește înainte de toate faptul social, după care, urmărind o logică imbatabilă, stabilește prin individualizare regulile de cercetare ale acestuia: observarea socialului, diferențele dintre normalul social și patologicul social, constituirea și caracterizarea tipurilor sociale, explicarea faptului social prin transformarea celui individual.

Pentru Weber, sociologia trebuie să obțină o înțelegere interpretativă a acțiunii umane cu semnificație subiectivă. Aceasta exprimă motivele acțiunilor, cauzele lor (comprehensiunea subiectivă).

” Elementul central al metodologiei weberiene îl constituie tipul ideal ( tipul ideal pur) ce corespunde unei forme de acțiune socială. Fără a se putea identifica un fenomen care să corespundă exact tipului ideal constituit”.

Modalitatea de realizare a cercetării împreună cu structurile explicative și de interpretare alcătuiesc o paradigmă. Este necesar a se construi adevărate punți de legătură între paradigme, deoarece multitudinea acestora are un impact negativ asupra cumulativității. Așadar, se impune efortul de integrare a diferitelor paradigme, cu contiția de a se respecta obiectivele propuse inițial, pentru cercetarea cărora s-a ajuns la apelarea diferitelor modalități și tehnici.

În disciplinele socioumane, mai ales în sociologie, termenii de cantitativ și calitativ se constituie ca nuclee ale paradigmelor cantitativă și calitativă.

În lucrarea Abordarea calitativă a socioumanului, Petru Iluț consideră că din punct de vedere epistemologic, modelul cantitativist presupune o realitate socială exterioară, obiectiv-structurată, profesând descrieri și explicații de tip pozitivist, iar cel calitativ mizează pe subiectivitatea umană, pe socialul construit și interpretat prin acțiunea simbolurilor, motivațiilor, așteptărilor și reprezentărilor individuale și grupale, cunoașterea fiind de tip comprehensiv și ideografic.

În aceeași lucrare menționată anterior, este demonstrat că din punct de vedere al metodelor folosite, specifice modelului cantitativist sunt experimentul și ancheta pe bază de chestionar standardizat, în vreme ce modelul calitativist practică cu precădere observația participativă și interviul intensiv.

În funcție de obiectul cercetat, acesta alternează, fără însă a se confunda nici ca metode, nici ca tehnici de abordare și analiză.

Diferența majoră dintre strategiile metodologice ale celor două orientări este că prima utilizează metode și tehnici structurate, a doua, nestructurate.

Sociologul I. Mărginean, în lucrarea Proiectarea cercetării sociologice arată că metodologia cercetării sociologice cuprinde definirea adecvată a domeniului studiat, o serie de principii și reguli de desfășurare a investigațiilor, instrumentarul de lucru pentru culegerea și analiza datelor, criterii de certificare a calității rezultatelor, strategiile explicației și construcției teoretice, integrarea teoriilor particulare în teorii mai generale, precum și trecerea la reflecția filosofică.

Totuși o distincție între ele se poate realiza, în primul rând facând apel la ierarhizare, în sensul că metoda este mai complexă decât tehnica. O metodă poate cuprinde mai multe tehnici, dar există și situația când într-o anumită cercetare, o metodă este aplicată printr-o singură tehnică.

Între metode, cele mai frecvent utilizate și cunoscute sunt observația, experimentul, ancheta și analiza documentară.

Observația, externă sau participativă, se referă în principal la modalitatea de urmărire a unui eveniment în desfășurarea lui, ea începând a funcționa la un moment dat în timpul desfășurării evenimentului respectiv, dar vizând întreaga existență a acestuia, cu toate implicațiile de rigoare.

Experimentul natural sau artificial, de teren sau de laborator, este o observație provocată. Presupunând exercitarea unui control asupra variabilelor studiate.

Analiza documentară, de tip static sau de conținut, privește tratamentul aplicat informațiilor conținute în documente, tratament ce se referă la interpretarea cât mai exactă a acestora, la conexiunile apărute, precum și la construirea concluziilor ce decurg de aici.

Ancheta sociologică poate fi de tip demografic, socio-economic, de marketing, sondajul de opinie publică, anchetă de audiență și are în vedere culegerea de informații pe calea convorbirii cu subiecții. Un alt aspect se referă la utilizarea mai multor metode, tehnici, procedee, instrumente, în studiul aceluiași domeniu. În asemenea situație apare posibilitatea de a se combina ce spun oamenii cu ceea ce fac ( principiul triangulării). Aspectul social cercetat, reprezintă obiectul de măsurat, acesta reclamând o definire riguroasă în vederea adoptării strategiei specifice de măsurare.

3.1 Stabilirea temei de cercetare

Pentru a stabili tema activității de cercetare este necesar a fi evidențiat scopul ce urmează a fi atins, după care se trece în revistă tot bagajul informațional deja existent. Se delimitează arealul conflictual, apoi se stabilește deficitul informațional, operațiuni ce conduc spre conturarea și delimitarea clară a temei de cercetare, care are ca scop încadrarea activităților specifice și orientarea lor către obiectivele ce urmează a fi stabilite.

3.2 Fixarea obiectivelor cercetării

Specificitatea unui domeniu supus acțiunii cognitive, a unui sistem, de pildă sau a unui fenomen, conduce în ceea ce privește cercetarea sociologică la desprinderea unor obiective cu caracteristici particulare: descrierea fenomenului studiat, căutarea și prezentarea unor explicații privind relațiile acestuia cu alte fenomene. Se impune de asemenea un studiu prospectiv cât de sumar referitor la evoluția fenomenului, urmând ca el să fie aprofundat pe parcursul investigației, cât și stabilirea strategiilor de acțiune.

Astfel, am ales ca temă de cercetare problema tinerilor în ceea ce privește comunicarea, si cum aceasta a ajuns sa se desfășoare din ce în ce mai mult în mediul online.

( Internet, Rețele de socializare, etc.)

Ca obiective, mi-am propus, în primul rând, să aflu cauza pentru care tinerii aleg rețelele de socializare, în detrimentul comunicării ”face-to-face”, iar în al doilea rând să obțin părerea tinerilor cu privire la eficiența comunicării care se realizează în mediul online, precum și avantajele si dezavantajele utilizării rețelelor de socializare de către tineri.

3.3 Tipul de cercetare

Ca specific, demersul cognitiv poate fi aplicat în formă standard, sau dacă este necesar sub formă specifică, atunci când tema propusă sau domeniul supus analizei reclamă acest lucru. Referitor la cercetarea standard, se procedează la informarea livrescă, deci teoretică, după care se continuă cu metode empirice de cunoaștere, între acestea neexistând o delimitare la un moment dat, deoarece ele se combină de câte ori este nevoie.

De asemenea, se va apela și la studiul de caz, în vederea aplicabilității cât mai exacte, mai târziu, a rezultatelor cercetării. Concomitent, se va aplica ancheta prin chestionar.

3.4 Elaborarea ipotezelor

În această etapă, se pornește de la cunoștințele anterioare. Descoperirile întâmplătoare- serendipitatea ( R. Merton).

Descoperirile întâmplătoare apar deoarece sinceritatea de care poate da dovadă cel chestionat, variază foarte mult în funcție de cel ce conduce discuția. Astfe, s-a dovedit că în fața unui civil, deținutul cooperează în măsură mai mare, pe când în fața aceluiași individ dar îmbrăcat în haină militară, același deținut manifestă reticențe, se inhibă, iar gradul de cooperare scade. Deci, când cel chestionat este mai relaxat, comunică mai ușor și astfel aduce la suprafață elemente banale pentru el, dar valoroase pentru cel ce se străduiește să clarifice informațiile insuficiente.

Un lucru important este acela că descoperirea întâmplătoare a unor elemente diferite de realitatea cunoscută, nu este neapărat valoroasă în atingerea obiectivelor; ele au valoare științifică numai după ce se va demonstra consensul cu informațiile deja existente. Deci, nu tot ceea ce se va descoperi întâmplător și pare deosebit este valoros, dar nu trebuie nici neglijat.

Astfel, pentru atingerea obiectivelor, am pornit de la următoarele ipoteze:

Tinerii accesează zilnic Internetul;

Tinerii petrec mai mult de 4 ore pe zi pe Internet;

Majoritatea tinerilor utilizează Internetul de mai mult de 2 ani;

Principalul motiv pentru care tinerii accesează Internetul este socializarea;

Tinerii utilizează rețelele de socializare în fiecare zi;

Timpul petrecut de către tineri pe rețelele de socializare depășește 2 ore;

Tinerii folosesc rețelele de socializare pentru a comunica;

Tinerii nu consideră că utilizarea rețelelor de socializare are o influență asupra lor;

Facebook este principala rețea de socializare pe care tinerii o folosesc pentru a comunica;

Utilizarea rețelelor de socializare contribuie la dezvoltarea abilităților de comunicare și a vocabularului;

Tinerii nu consideră că utilizarea rețelelor de socializare le poate afecta starea emoțională;

Utilizarea rețelelor sociale ajută la eficientizarea comunicării;

Utilizarea rețelelor de socializare duce la dependența de comunicare în mediul online;

3.5 Tipologia și carcteristicile metodelor și tehnicilor de cercetare sociologică

După cum s-a mai menționat, metodele folosite trebuie alese în funcție de obiectivele imediate, iar procedeele și tehnicile aplicate vor fi adecvate de asemenea fiecărui obiectiv. În general, cercetarea sociologică este complexă, de aceea ea antrenează mai mult de o metodă în activitatea sa și mai mult de atât, utilizează diferite tipuri din fiecare, după caz.

3.5.1 Verificarea documentelor

Prima metodă care intră în joc este cea a verificării documentelor, deoarece așa cum am mai subliniat, se cere o bună informare de la început, atât în ceea ce privește specificul zonei de cercetat, cât și culegerea datelor livrești despre eventualii indivizi cu care este necesar a se intra în contact. Această metodă se utilizează în toate fazele cercetării ( la început; în faza finală; la analiza, codificarea, raportarea și arhivarea datelor rezultate).

3.5.2 Observația

O altă metodă intens folosită pe tot parcursul activității este observația, sub forme și tipuri diferite.

Observația nestructurată de tip calitativist se bazează pe teorie, pentru a i se recunoaște caracterul științific.

Observația structurată poate conține o grilă de categorii comportamentale, dinainte stabilită, operând cu scheme de variabile, urmărind testarea comportamentului efectiv al indivizilor în condiții reale, nu provocate.

Observația structurată de tip calitativist, este cea în care cercetătorul este în cazul de față observator complet, conduce la construcția de teorii întemeiate, ce leagă conceptele și teoriile într-un întreg, cu rol definitiv în redactarea raportului de cercetare.

O altă caracteristică a observației care se desfășoară pe tot parcursul investigației este cea externă. De exemplu, în ceea ce privește mediul penitenciar, fiind vorba despre un sistem militarizat, unde observatorul se va afla în afara ariei de observație, încadrarea lui în sistemul rol-status-uri-lor grupului țintă va fi neregulamentară.

Acest tip de observație ( externă) se va axa în cadrul prezent de cercetare pe aspectul spațial. În penitenciar se va observa că suprapopularea conduce la imaginea de spațiu sociofug.

Este deci necesară atât observația descriptivă, de ordin calitativist, cât și cea cantitativă.

3.5.3 Ancheta

Ancheta este o altă metodă de cercetare sociologică, care se desfășoară prin aplicarea tehnicii chestionarului sau a interviului. Cele mai utilizate tipuri de anchetă sunt cele bazate pe interviu și chestionar.

3.5.3.1 Acheta pe bază de interviu

De la bun început, scopul explorator al interviului, după funcția pe care o îndeplinește în cadrul cercetării- care în primă fază se aplică nestructurat, sub formă de ghid, pentru ca după aceea să treacă la interviul de tip structurat, în funcție de aspectele urmărite- conduce către formularea unor ipoteze. În continuare, pentru testarea ipotezelor, tot interviul rămâne instrumentul principal de recolatre a informațiilor.

Pentru aplicarea acestei metode se cere formarea de eșantioane, numărul indivizilor cercetați putând fi foarte mare și deci imposibil de abordat fiecare persoană în parte. În formarea eșantioanelor este necesar ca un prim criteriu de cercetare să îl constituie stabilitatea subiecților, prin aproximarea timpului necesar aplicării metodelor și tehnicilor de cercetare, stabilite din start în etapele investigării.

Dintre tipurile de intreviu utilizate în anchetă, în cadrul convorbirilor cu subiecții, o priză bună se realizează prin interviul de opinie, pe tema credințelor religioase. Astfel se poate închega mai ușor o relație de încredere între subiect și operator.

Interviul de grup, având la bază conversația, invocă pe de o parte existența operatorului de interviu, iar pe de altă parte cea a subiectului intervievat.

Evaluarea intreviului presupune considerarea erorilor, generate de efectul de operator, de aceea, până la acest stadiu, este necesar a se ține cont de faptul că sarcina intervievatorului este deosebit de complexă în discutarea colectivă a unei probleme din viața grupului. Operatorul trebuie să realizeze ceea ce se numește nedirijare asupra fondului și dirijarea formei.

O altă tehincă de cercetare aplicabilă cu precădere în sisteme închise este interviul centrat (ghidat sau focalizat – guided or focused). Acest tip de interviu este semistructurat, deoarece abordează teme și ipoteze dinainte stabilite (caracteristică a interviurilor structurate), dar întrebările și succesiunea lor nu sunt prestabilite (caracteristică a interviurilor nestructurate).

3.5.3.2 Ancheta pe bază de chestionar

Una dintre tehnicile cele mai frecvent utilizate, de fapt principala tehnică de investigare în sociologia românească o constituie chestionarul. S-a dovedit că anchetele pe bază de chestionar sunt de o maximă eficientă.

” Așadar, chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică și, corespunzător, un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și eventual imagini grafice, ordonate logic și psihologic, care, prin autoadministrare, determină din partea persoanelor achetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris”.

Având în vedere conținutul informațiilor și calitatea acestora, se utilizează chestionare în care alternează întrebările factuale de identificare cu cele de cunoștințe.

Chestionarele de opinie se referă la date neobservabile direct; cu ajutorul lor se studiază atitudinile, motivația și interesele, dispozițiile și înclinațiile.

”Uneori este necesară disimularea scopului cercetării, alteori este indicat să se pună aceeași întrebare în forme diferite de mai multe ori și să se analizeze concordanța răspunsurilor. Posibilitatea celor investigați de a ascunde adevărul și de a explica rațional comportamentul lor trebuie să rămână în atenția cercetătorului”.

”Folosirea întrebărilor dinainte stabilite în chestionar implică în unele cazuri modificări, adaosuri de natură nestandardizată, întrebări suplimentare cu finalitate precisă de clarificare și completare a răspunsurilor”.

Pentru a putea fi redate cât mai exact răspunsurile primite în urma aplicării chestionarului, operatorul trebuie să noteze pe marginea fiecărui răspuns înregistrat de altfel cât mai fidel cu putință, orice greșeală gramaticală a subiectului, comentariile făcute pe marginea răspunsului, etc.

Ancheta bazată pe chestionar face, în același timp, și obiectul studiului de caz din cadrul lucrării mele de licență. Astfel, după ce am identificat obiectivele și am elaborat ipotezele de la care pornesc în încercarea de a afla cauza pentru care tinerii aleg rețelele de socializare, în detrimentul comunicării ”față-în-față”, urmează realizarea chestionarului.

3.5.3.2.1 Realizarea chestionarului

Cercetarea a avut loc în perioada 11-21 Aprilie 2015, în mediul online, pe o rețea de socializare (Facebook). Pe baza chestionarului, respondenților li s-au adresat 20 de întrebări prestabilite și în aceeași ordine, răspunsurile fiind înregistrate de către aceștia. Înainte de începerea completării chestionarului respondenților li s-a explicat scopul chestionarului și timpul necesar completării (aproximativ 15 minute).

Baza de eșantionare a fost reprezentată de tinerii din București, cu vârste cuprinse între 17-29 de ani, atât de sex feminin, cât și de sex masculin. Mărimea eșantionului a fost de 100 de persoane.

Cercetarea s-a desfășurat în București la data de 14 Aprilie 2015, în intervalul orar 10:00 – 21:00. Chestionarea persoanelor s-a desfășurat în mediul online în timpul consumului actului de accesare al rețelelor de socializare al persoanelor respondente, printr-un chestionar administrat de operatorul de sondaj.

Trebuie să menționez faptul că proiectarea chestionarului s-a realizat în conformitate cu scopul și obiectivele cercetării, acesta fiind prima fază importantă de care trebuie sa ținem cont. În realizarea chestionarului m-am ghidat după principiul pâlniei, fluxul întrebărilor fiind de la general la specific.

Bună ziua!

Numele meu este Alexandra RUSU și sunt studentă în cadrul Universității Nicolae Titulescu din București, Facultatea de Științe Sociale si Administrative, Specializarea Administrație Publică. Realizez o cercetare privind comunicarea în rândul tinerilor, și am nevoie de 15 minute din timpul dumneavoastră pentru a vă adresa o serie de întrebări cu privire la acest subiect!

Vă asigur că răspunsurile dumneavoastră vor rămâne anonime, fără a permite identificarea respondenților, iar informațiile nu vor fi transmise altei organizații, sau firme care le-ar putea folosi în diferite scopuri.

Vă mulțumesc!

Care este frecvența cu care accesați Internetul?

Zilnic

Săptămânal

Ocazional

Câte ore petreceți pe Internet la o singură accesare?

O oră

Între 2 și 4 ore

Mai mult de 4 ore

De când utilizați Internetul?

De 6 luni

De un an

De 2 ani

Mai mult de 2 ani

Câte persoane folosesc Internetul din casa în care locuiți?

Doar eu

2 persoane

3 persoane

Mai mult de 3 persoane

Care este principalul motiv pentru care utilizați Internetul?

Socializare

Documentare

Jocuri

Altul

Cât de des utilizați o rețea de socializare?

În fiecare zi

De 2-3 ori pe săptămână

O dată la 2-3 săptămâni

O dată pe lună

Mai rar de o dată pe lună

În medie câte ore pe zi stați în fața unui calculator pe o rețea de socializare?

1 oră

2 ore

3 ore

Mai mult de 4 ore

Utilizați/folosiți rețelele de socializare online pentru a comunica cu și despre persoane?

Da

Nu

În ce măsură considerați că utilizarea rețelelor de socializare au o influență asupra dumneavoastră atunci când o folosiți?

Foarte mare măsură

Mare măsură

Nu știu

Mică măsură

Foarte mică măsură

De obicei, ce rețea, mijloc de socializare folosiți?

Facebook

Twitter

Instagram

Messenger

Altele

Credeți că utilizarea rețelelor de socializare contribuie la dezvoltarea abilităților de comunicare?

Da

Nu

Credeți că utilizarea rețelelor de socializare contribuie la dezvoltarea vocabularului?

Da

Nu

Credeți că socializarea, comunicarea într-o lume virtuală vă ajută să spuneți lucrurile pe care nu le-ați spune niciodată ”fața-în-fața”?

Da

Nu

Pentru tineri, rețeaua de socializare este asemănătoare cu formarea experienței de viața?

Da

Nu

Considerați că utilizarea rețelelor de socializare poate avea un impact negativ asupra relațiilor de familie?

Da

Nu

Considerați că utilizarea rețelelor de socializare poate avea un impact negativ sau pozitiv asupra stării emoționale?

Da

Nu

Considerați că prin utilizarea rețelelor de socializare ajungeți să comunicați mai bine, să transmiteți mesajul mai clar?

Da

Nu

Credeți că prin intermediul rețelelor de socializare cunoașteți mai multe persoane decât în viața de zi cu zi?

Da

Nu

Vă distrage atenția utilizarea rețelelor de socializare în timpul sesiunior de studiu?

Da

Nu

Considerați că utilizarea rețelelor de socializare duce la dependența de comunicare virtuală?

Da

Nu

3.5.3.2.2 Interpretarea grafică a rezultatelor și infirmarea/confirmarea ipotezelor

Fig.1- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 1

La prima întrebare și anume ”Care este frecvența cu care accesați Internetul?” 90% dintre subiecții chestionați au răspuns zilnic, 7% utilizează Internetul săptămânal, și doar 3% ocazional. Astfel, prima ipoteză conform căreia tinerii accesează zilnic Internetul a fost confirmată.

Fig.2- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 2

La întrebarea ”Câte ore petreceți pe Internet la o singură accesare?” 45 dintre subiecți au spus că petrec mai mult de 4 ore pe Internet, 43 dintre aceștia au estimat timpul la 2-4 ore, iar 12 au spus că nu petrec mai mult de o ora pe Internet. Astfel, si ipoteza conform căreia tinerii petrec mai mult de 4 ore pe Internet a fost confirmată.

Fig.3- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 3

La întrebarea ”De când utilizați Internetul?” 59% dintre subiecții chestionați au răspuns că utilizează Internetul de mai mult de 2 ani, 25% de 2 ani, 12% de un an, și doar 4% utilizează Internetul de 6 luni. Din centralizarea răspunsurilor a reieșit că ipoteza conform căreia tinerii folosesc Internetul de mai mult de 2 ani este o ipoteză corectă.

Fig.4- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 4

La întrebarea ”Câte persoane folosesc Internetul din casa în care locuiți?” 48% dintre subiecții chestionați au ales prima variantă de răspuns, și anume, Doar eu, 38% dintre aceștia au ales a doua variantă de răspuns – 2 persoane, 17% au spus că în casa în care locuiesc există 3 persoane care folosesc Internetul, iar 4% au spus că în casa în care locuiesc există mai mult de 3 persoane care utilizează Internetul.

Fig.5- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 5

La întrebarea privind motivele accesării Internetului de către tineri 67% dintre aceștia au răspuns că accesează Internetul pentru a socializa, 10% pentru a se documenta, 20% pentru a se juca, și 3% au ales ultima variantă de răspuns -altele. În urma răspunsurilor, ipoteza conform căreia principalul motiv pentru care tinerii accesează Internetul este socializarea a fost și ea confirmată.

Fig.6- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 6

La întrebarea ” Cât de des utilizați o rețea de socializare?” 90% dintre subiecți au spus că utilizează în fiecare zi o rețea de socializare, 4% utilizează rețelele de socializare de 2-3 ori pe săptămână, 3% o dată la 2-3 săptămâni, 2% o dată pe lună, iar 1% utilizează rețelele de socializare mai rar de o dată pe lună. Din rezultatul obținut, pot afirma faptul că ipoteza conform căreia tinerii accesează rețele de socializare în fiecare zi a fost confirmată.

Fig.7- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 7

La întrebarea privind timpul petrecut de tineri pe rețelele de socializare răspunsurile au fost centralizate astfel: 13% – o oră, 24% – 2 ore, 30% – 3 ore, 33% – mai mult de 4 ore. Astfel, ipoteza conform căreia tinerii folosesc rețelele de socializare pentru a comunica a fost confirmată.

Fig.8- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 8

La întrebarea nr. 8, privind comunicarea pe rețele de socializare, răspunsurile au fost 84% Da, și 16% Nu. Ipoteza conform căreia tinerii folosesc rețelele de socializare pentru a comunica cu si despre persoane a fost confirmată.

Fig.9- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 9

La această întrebare 30% au ales prima variantă de răspuns, 36% a doua variantă, doar 2 % nu știu dacă rețelele de socializare au o influență asupra lor, 20% consideră că se creează o influență dar în mică măsură, iar 30% sunt de părere că influența se creează într-o foarte mică măsură. Ipoteza conform căreia tinerii nu consideră că utilizarea rețelelor de socializare are o influență asupra lor a fost infirmată după centralizarea răspunsurilor.

Fig.10- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 10

La a zecea întrebare 91% au ales ca mijloc de socializare Facebook-ul în timp ce 3% au ales Twitter-ul, 4% utilizează Instagram-ul, doar 1% mai folosesc Messenger-ul ca principală modalitate de comunicare, iar 1% aleg să comunice pe alte rețele. Astfel, în urma centralizării rezultatelor obținute ipoteza conform căreia Facebook-ul este principala rețea pe care tinerii o folosesc a fost confirmată.

Fig.11- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 11

Fig.12- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 12

După centralizarea rezultatelor, conform fig.11 și fig 12 ipoteza conform căreia utilizarea rețelelor de socializare contribuie la dezvoltarea abilităților de comunicare și a vocabularului a fost confirmată.

Fig.13- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 13

În ceea ce privește ”sinceritatea din lumea virtuală” 93% dintre subiecții chestionați au considerat că le este mult mai ușor să se exprime în mediul virtual decât față-în-față”, în timp ce 7% au considerat opusul.

Fig.14- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 14

După centralizarea răspunsurilor, am obținut rezultatele conform cărora 59% consideră că rețelele de socializare au un puternic impact asupra formarea experienței de viață, iar 41% au decis că rețelele de socializare nu ajută la formarea experienței de viață.

Fig.15- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 15

În această situație, 55% dintre subiecții chestionați au ales ca răspuns prima variantă, și anume Da, deoarece au spus ei, din cauza timpului petrecut pe rețelele de socializare, uneori prea mult, nu reușesc să mai stea atât de mult cu familia, așa cum și-ar dori, în timp ce 45% au ales ca variantă de răspuns Nu, considerând că rețelele de socializare nu au un impact negativ asupra relațiilor de familie.

Fig.16- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 16

În ceea ce privește impactul rețelelor de socializare asupra stării emoționale a subiecților noștrii, după cum se poate vedea și în fig. 16 părerile au fost împărțite, și anume 58% sunt de părere că rețelele de socializare nu pot afecta starea emoțională, în timp ce 42% consideră că rețelele de socializare pot afecta emoțional. În același timp, ipoteza conform căreia tinerii nu consideră că utilizarea rețelelor de socializare le poate afecta starea emoțională, a fost confirmată.

Fig.17- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 17

La această întrebare, 70% dintre subiecții chestionați sunt de părere că utilizarea rețelelor de socializare ajută la o comunicare mai bună, în timp ce 30% sunt de părere că utilizarea rețelelor de socializare nu ajută la transmiterea mesajului mai clar, și prin urmare să comunice mai bine.

Penultima ipoteză formulată, cea conform căreia utilizarea rețelelor de socializare ajută la eficientizarea comunicării a fost confirmată.

Fig.18- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 18

După centralizarea rezultatelor, s-au obținut următoarele: 81% dintre subiecți sunt de părere că prin intermediul rețelelor de socializare reușesc să cunoască mai multe persoane decât în viața de zi cu zi, în timp ce 19% au spus că pe rețelele de socializare nu cunosc mai multe persoane decât în viața de zi cu zi.

Fig.19- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 19

Întrebați dacă utilizarea rețelelor de socializare le distrage atenția în timpul sesiunilor, 65% dintre subiecți au răspuns Da, iar 35% sunt de părere că utilizarea rețelelor de socializare în timpul sesiunilor nu le distrage atenția.

Fig.20- Reprezentare grafică a răspunsurilor centralizate pentru întrebarea 20

La ultima întrebare, 74% dintre subiecții chestionați, sunt de părere că utilizarea rețelelor de socializare duce la dependență de comunicare virtuală, în timp ce 26% sunt de părere că utilizarea rețelelor de socializare nu duce la dependența de comunicare virtuală. Astfel, după centralizarea rezultatelor, și ultima ipoteză conform căreia utilizarea rețelelor de socializare duce la dependența de comunicare în mediul online.

-Concluzii-

Comparând ipotezele lansate înainte de realizarea cercetării cu rezultatele obținute în urma aplicării chestionarului, putem observa faptul că 9 din 10 ipoteze au fost confirmate.

Astfel, am ajuns la concluzia că majoritatea tinerilor din București accesează Internetul zilnic, și că aceștia petrec mai mult de 4 ore pe rețelele de socializare ( acesta fiind și principalul motiv pentru care tinerii accesează Internetul) comunicând cu alți tineri/persoane.

Principala rețea de socializare pe care tinerii o accesează este Facebook-ul.

De asemenea, tinerii consideră că utilizarea rețelelor de socializare au, în mare măsură, o influență asupra lor atunci când aceștia o folosesc.

Totodată, tinerii consideră că utilizarea rețelelor de socializare contribuie la dezvoltarea abilităților de comunicare și la dezvoltarea vocabularului. Aceștia sunt de părere că le este mult mai ușor să comunice într-o lume virtuală, pentru că, spun ei, se simt mai siguri în momentul în care doresc să transmită mesajul, să pornească o conversație, motiv pentru care în mediul online se realizează o comunicare mai clară.

Tinerii, au spus și că utilizarea rețelelor de socializare în timpul sesiunilor de studiu le distrage atenția, dar și că prin intermediul acestor rețele cunosc mult mai multe persoane decât în viața de zi cu zi.

Întrebați dacă rețelele de socializare pot avea un impact ( pozitiv sau negativ) asupra stării emoționale, aceștia au ajuns la concluzia că da, rețelele de socializare au un puternic impact asupra stărilor emoționale.

Tinerii au fost de părere că utilizarea rețelelor de socializare nu le afectează doar starea de spirit, ci și relația cu familia.

Din cauza timpului petrecut, în exces, pe rețelele de socializare aceștia nu mai acordă importanță relațiilor pe care ar trebui să le aibă cu familia, iar în acest caz comunicarea se realizează deficitar.

Bibliografie

Anthony Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, București, 2000

Boudon, R.B., Dicționar critic de sociologie, Ed. P.U.F.F., Paris, 1882

Grosu, N.- Chintesența sociologiei, ediția a XI-a, definitivă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007

R.Raicu, Sociologie, www.ase.ro/bibioteca/carte2.aspe?id=474

James A. Beckford, The Sociologi of Religion, în ”Social Compas”

MirelaC. Nilă Stratone, Sociologie juridică, Ed. Paralela 45, Pitești, 2007

Philippe Braud, Sociologie politique, Paris, L.G.D.J., 1998

E. Speranția, Introducere în sociologie, vol. I, București, Editura Casa Școalelor, 1944

E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iași, 2002

Gabriel Tarde, Les lois de l”imitation, Ed. Felix Alcan, Paris, 1921

G. Le Bon, Psihologia mulțimilor, Ed. Anima, București, 1990

D. Banciu, Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, București, 2000

J. Habermas, apud Ionescu, Ion, Stan, Dumitru, Elemente de sociologie, vol. 1, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 1997

Melvin L. De Fleur și Sandra Ball- Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Plirom, Iași, 1999

Constantin Hariuc, Sociologia comunicării

Ștefan Pruteanu, Manual de comunicare și negociere în afaceri, Ed. Polirom, Iași, 2000, p.17

Garfinkel, H., Studies in Ethnomethodology, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1967

F. Balle, Medias et societe, Ed. Mntchrestien, Paris, 1990, în R. Boudon, Tratat de Sociologie, Ed. Humanitas, București, 1997

Neagu Udroiu, Eu comunic, tu comunici, el comunică, interviu cu prof. Herbert I. Schiller, directorul programului de comunicații, Univ. California, San Diego, Ed. Politică, București, 1983

Jurgen Habermas, The Structural Transformation of the Public Sphere: An Inquiry into a

Category of Bourgeois Society, Cambridge: Polity Press, 1989

N. Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iași, 2000

S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice: metode calitative și cantitative, Ed. Economică, București, 2001

Bibliografie

Anthony Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, București, 2000

Boudon, R.B., Dicționar critic de sociologie, Ed. P.U.F.F., Paris, 1882

Grosu, N.- Chintesența sociologiei, ediția a XI-a, definitivă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007

R.Raicu, Sociologie, www.ase.ro/bibioteca/carte2.aspe?id=474

James A. Beckford, The Sociologi of Religion, în ”Social Compas”

MirelaC. Nilă Stratone, Sociologie juridică, Ed. Paralela 45, Pitești, 2007

Philippe Braud, Sociologie politique, Paris, L.G.D.J., 1998

E. Speranția, Introducere în sociologie, vol. I, București, Editura Casa Școalelor, 1944

E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iași, 2002

Gabriel Tarde, Les lois de l”imitation, Ed. Felix Alcan, Paris, 1921

G. Le Bon, Psihologia mulțimilor, Ed. Anima, București, 1990

D. Banciu, Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, București, 2000

J. Habermas, apud Ionescu, Ion, Stan, Dumitru, Elemente de sociologie, vol. 1, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 1997

Melvin L. De Fleur și Sandra Ball- Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Plirom, Iași, 1999

Constantin Hariuc, Sociologia comunicării

Ștefan Pruteanu, Manual de comunicare și negociere în afaceri, Ed. Polirom, Iași, 2000, p.17

Garfinkel, H., Studies in Ethnomethodology, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1967

F. Balle, Medias et societe, Ed. Mntchrestien, Paris, 1990, în R. Boudon, Tratat de Sociologie, Ed. Humanitas, București, 1997

Neagu Udroiu, Eu comunic, tu comunici, el comunică, interviu cu prof. Herbert I. Schiller, directorul programului de comunicații, Univ. California, San Diego, Ed. Politică, București, 1983

Jurgen Habermas, The Structural Transformation of the Public Sphere: An Inquiry into a

Category of Bourgeois Society, Cambridge: Polity Press, 1989

N. Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iași, 2000

S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice: metode calitative și cantitative, Ed. Economică, București, 2001