Anatomi.note De Curs Pentru Studenţii Farmacişti (1) [607696]

1
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE

NOTE DE CURS DE ANATOMIE PENTRU
STUDENȚII FARMACIȘTI

AS. UNIV. DR. CORINA BEIUȘANU

CONF. DR. DANIELA RAHOTA
AS. UNIV. DR. RĂZVAN PÎRVAN
DR. OANA MITIȘOR IUHAS

Editura Universității din Oradea
ORADEA, 2016

2

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………. ………………6

I. APARATUL LOCOMOTOR …………………………… …………… ……………….. ..9
1.1. Sistemul osos ………………………………… ………………………. ………………………….9
1.1.1. Coloana vertebrală………………………………………… ………………………..10
1.1.2. Toracele osos………………………….. ……………………. …………………………12
1.1.3. Scheletul membrului superior……………………………………. …………….13
1.1.4. Scheletul membrului inferior………………………… …………………………13
1.1.5. Oasele capului… ……………………………………………. …………………………18
1.2.Artrologie…………………………………………………………….. …………………………21
1.2.1. Articulațiile fibroase sau sindesmozele. ………. …………………………21
1.2.2. Articulațiile cartilaginoase………………………….. …………………………22
1.2.3. Articulațiile sinoviale…………………………………… ……………………….. .22
1.3. Sistemul muscular……………………………………………….. …………………………28
1.3.1. Mușchii capului…………………………………………………………………….. .30
1.3.2. Mușchii gȃtulu i…………………………………………… …………………………31
1.3.3. Mușchii trunchiului…………………………………….. …………………………32
1.3.3.1. Mușchii regiunii posterioare a trunc hiului ș i ai cefei. ..32
1.3.3.2. Mușchii toracelui……………………………… …………………………34
1.3.3.3. Mușchii abdomenului……………………………………. …………….34
1.3.4. Mușchii membrului superior………………………… …………………………36
1.3.5. Mușchii membrului inferior…………………………. …………………………37

II. APARATUL RESPIRATOR………………………… …………………………40
2.1. Nasul extern…………………………………………………. …………………………40
2.2. Faringele………………………………………………………………………………… 42

3
2.3. Laringele…… ………………………………………………… …………………………42
2.4. Traheea……………………………………………………….. …………………………45
2.5. Bronhiile principale………………………………….. …………………………….47
2.6. Plămȃnii………………………………………………………. …………………………48
2.7. Pleura……………………………………………………………………………… ……..51

III. APARAT UL CARDIOCIRCULATOR…………. …………………………52
3.1. Inima…………………………………………………………… …………………………52
3.2. Sistemul vascular………………………………………….. …………….. ………….57
3.2.1. Arterele…………………………………………………. …………………………58
3.2.2. Capilarele……………………………………………… …………………………60
3.2.3. Venele……………………………….. …………………. …………………………60
3.3. Sistemul limfatic…………………………………………… …………………………62

IV. APARATUL DIGESTIV………………………………………………………. …64
4.1. Cavitatea bucală…………………………………………… …………………………64
4.2. Dinții……………………………………………………………. …………………………66
4.3. Faringele………………………………………… …………… …………………………67
4.4. Esofagul………………………………………………………………………………….6 9
4.5. Cavitatea abdominală……………………………………………………………… 71
4.6. Stomacul………………………………………………………. …………………………72
4.7. Intestinul subțire………………………………………….. …………………………74
4.8. Intestinul gros…………………………….. ……………….. …………………………77
4.9. Rectul…………………………………………………………… …………………………78
4.10. Glandele anexe ale tubului digestiv……………….. …………………………79
4.10.1. Glandel e salivare…………………………………. …………………………79
4.10.2. Ficatul………………………………………………… …………………………80
4.10.3. Pancreasul………………………………………………………… …………. .83

4
V. APARATUL URINAR……… …………………………. …………………………84
5.1. Rinichii……………………………………………………………………………………8 4
5.2. Căile de eliminare a urinii…………………………….. …………………………87
5.2.1. Ureterul………………………………………………… …………………………88
5.2.2. Vezica urinară……………………………………….. ………………….. …….89
5.2.3. Uretra…………………………………………………… …………………………90

VI. APARATUL GENITAL……………………………….. …………………………94
6.1. Organele genitale la bărbați…………………………. ………………………….94
6.1.1. Organele genitale interne……………………….. …………………………94
6.1.1.1. Testiculul………………………………………………………………9 4
6.1.1.2. Epididimul…………………………………………………………….9 5
6.1.1.3. Canalul deferent……………………………………………………9 6
6.1.1.4. Vezicula seminală………………………………………………….9 6
6.1.1.5. Canalul ejaculat or…………………………………………………9 6
6.1.1.6. Prostata…………………………………………………………………9 7
6.1.1.7. Glandele bulbouretrale………………………………………….9 8
6.1.2. Organele genitale externe……… …………………………………………9 8
6.1.2.1.Penisul…………………………………………………………………….9 8
6.1.2.2.Scrotul………………………………………………………………….. 100
6.2. Organele genitale feminine…….. ………………………………………………….10 1
6.2.1.Organele genitale interne…………………………………………………10 1
6.2.1.1.Ovarul……… …………………………………………………………..10 1
6.2.1.2.Trompele uterine…………………………………………………..10 3
6.2.1.3.Uterul………………………………… …………………………………10 4
6.2.1.4.Vaginul…………………………………………………………………10 6
6.2.2. Organele genitale externe………………………………………….. …..10 7
6.2.2.1.Formațiunile labiale…………………………………………….10 7
6.2.2.2.Aparatul erectil……………………………………………………10 8

5

VII. GLANDELE ENDOCRINE……………………………………………………10 9
7.1. Hipofiza…………………………………………………………………………………10 9
7.2. Epifiza…………………………………………………………….. ……………………1 10
7.3. Glanda tiroidă……………………………………………………………………….11 1
7.4. Paratiroidele………………………………………………………………………….11 2
7.5. Timusul………………. ………………………………………………………………..11 3
7.6. Glandele suprarenale…………………………………………………………….11 4
7.7. Pancreasul endocrin……………………………………………………….. …….11 5
7.8. Componenta endocrină a glandelor sexuale………………………….11 6

VIII. ANALIZATORII…………………………………………………………………..11 7
8.1. Analizatorul cutanat……………………………………………….. …………….11 8
8.2. Analizatorul gustativ………………………………………………………………11 9
8.3. Analizatorul olfactiv………………………………………………………………11 9
8.4. Analizatorul optic…………………… ……………………………………………..11 9
8.5. Analizatorul vestibular…………………………………………………………..12 2
8.6. Analizatorul motor sau kinestezic…………………………………………..12 4

IX. SISTEMUL NERVOS……………………………………………………………12 5
9.1. Țesutul nervos……………………………………………………………………….12 5
9.2. Reflexul…………………………………………………………… ……………………12 6
9.3. Măduva spinării…………………………………………………………………….12 7
9.4. Meningele spinal……………………………………………………………………12 8
9.5. Encefalul………………….. ………………………………………………………….1 30
9.6. Meningele cranian…………………………………………………………………1 30

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………. …………….13 2

6

INTRODUCERE

Termeni de referință
Poziția anatomică este postura bipedă, verticală, cu privirea orientată
înainte, cu membrele superioare atârnate pe lângă corp și cu mâinile în supinație
(palmele orientate în față).
Prezentarea și descrierea oricărei componente anatomice se face ca și cum
ar aparține propriului corp în poziție anatomică, indiferent d e poziția
materialului didactic (cadavru, om viu, mulaj etc ).

Axe și planuri fundamentale
Corpul uman prezintă trei dimensiuni fundame ntale: înălțimea, grosimea
și lățimea. Acestea sunt reprezentate de trei axe perpendiculare între ele și care
se încrucișează în zona centrului de greutate al corpului, puțin înaintea vertebrei
lombare a doua.
Axul longitudinal , al înălțimii este reprezent at de axul vertical care
unește două puncte extreme ale corpului: vertexul și călcâie, respectiv polul
superior, cranial , și polul inferior, caudal.
Axul sagital , sau al grosimii, unește două puncte extreme, unul anterior,
sau ventral și altul posterior, s au dorsal.
Axul transversal , sau al lățimii, unește două puncte extreme simetrice,
unul stâng și altul drept.
Cele trei axe formează, câte două, trei planuri fundamentale convenționale
care ajută la reperarea și descrierea structurilor anatomice.

Planul frontal este determinat de axul longitudinal și de cel transversal,
este paralel cu fruntea și, în raport cu acesta, corpul omenesc va prezenta o zonă
anterioară, sau ventrală , și una posterioară, sau dorsală.

7
Planul median sagital este determinat de axul longitudinal și sagital; este
planul simetriei bilaterale, el împarte corpul în două jumătăți , dreaptă și stângă.
Planul transversal sau orizontal este determinat de axul sagital și
transversal, împarte corpul într -o parte superioară sau cranială ș i una inferioară
sau caudală.

Axele și planurile convenționale pot fi raportate și la nivelul organelor,
ceea ce permite o bună orientare în spațiu a organelor și o descriere corectă a
părților sale anatomice.
Față de un reper considerat fix, există punc te mai apropiate (ex. medial,
proximal) sau mai îndepărtate (ex. lateral, distal).
Exemple :
– Superior -inferior – ex. membrul superior, membrul inferior ;
– Interior -exterior (pt. organe cavitare) ;
– Median – exact pe mijlo cul corpului sau organului de referință ;
– Anterior sau ventral ;
– Posterior sau dorsa ;
– Superficial -profund ;

– Proximal -distal – cȃt mai aproape/departe de rădăcina membrului, de ex.
primul deget al mȃ inii prezintă 2 falange, prima este proximală (cât mai
aproape de rădăcina membrului superior sa u de corp) iar a dou a, cea pe
care se află unghia , este distală.

– Medial -lateral – cȃt mai aproape/departe de linia mediană a corpului, de
ex. oasele antebrațului sunt radius și ulna. Radiusul se află pe marginea
laterală a antebrațulu i, iar ulna pe margin ea medială.

8
– Supraiacent și subiacent – ex. la vertebre, vertebra C5 este cea de -a 5-a
vertebră cervicală, C4 se află imediat deasupra ei, deci supraiacent, iar C6
se află imediat sub ea, și vom spune subiacent .

– Flexie – extensie – ex. flexia antebrațului pe braț constă în apropierea
antebrațului de braț , iar extensia este mișcarea inversă , de îndepărtare a
antebrațului de braț .

– Abducție – adducție – abducția es te mișcarea de îndepărtare a mem brului
de corp iar adducția constă în apropierea mem brului de c orp.

– Pronație și supinație – sunt mișcări de rotație a membrelor, pronația este
rotația mâinii cu policele (I deget) spre interior , iar supin ația este rotația
spre exterior.

9
I. APARATUL LOCOMOTOR

Aparatul locomotor cuprinde oasele, articulațiile și mușchii.
– oasele constituie scheletul ;
– articulațiile ce leagă oasele între ele ;
– mușchii asigură dinamica .

1.1. SISTEMUL OSOS

Sistemul osos – este ansamblul organelor dure și rigide ale corpului, care
contribuie la susținerea sa. Scheletul cuprinde o parte cartilaginoasă și o parte
osoasă.
Țesutul osos face parte din țesutul conjunctiv dur. Există două tipuri de
țesut osos, țesutul osos compact, intră în structura diafizei oaselor lungi și stratul
de la suprafața epifizei , și țesut ul osos spongios , care formează epifiza oaselor
lungi, oasele scurte și late.

Scheletul este constituit din 208 oase.

Formă și dimensiuni
Oase lungi – a căror lungime predomină față de lățime și grosime , ex.
humerus. U n os lung prezintă urmă toarele elemente descriptive: o diafiză și 2
epifize (proximală și distală) .
Oasele plate , care au lungimea aproape egală cu lățimea și sunt turtite
(scapula, coxalul, parietalul);
Oasele scurte , la care cele trei dimensiuni sunt aproape egale (vertebrele
oasele carpului și ale tarsului);
Oasele neregulate , de ex. vertebrele, sfenoidul;
Oasele pneumatice , care prezintă în interior cavități pline cu aer (maxila).

10

Structura oaselor
Pe secțiune, osul prezintă de la suprafață spre profunzime:
– Periostul, la exterior toate oasele sunt acoperite de periost care es te bogat
în vase și nervi;
– Osul compact ;
– Osul spongios sau canalul medular .

Rolul țesutului osos în organism
1. Susținere a corpului ;
2. Protecția unor organe vitale ;
3. Rol biomecanic – în locomoț ie;
4. Rol metabolic, rezervă de minerale ;
5. Organ hematopoetic – măduva roșie osoasă.

Elemente descriptive ale oaselor
Oasele prezintă:
– proeminențe – procese, tuberozități, tuberculi, eminențe ;
– depresiuni – cavități, fose, fosule, fisuri, orificii ;
– suprafețe articulare .

1.1.1 COLOANA VERTEBRALĂ
Coloana vertebrală este formată din 33 – 34 de vertebre suprapuse.
În funcție de localizarea lor se împart în:
-7 cervicale, notate C1 -C7;
– 12 toracale, notate T1 -T12;
– 5 lombare, notate L1 -L5;
– 5 sacrale, care prin sudură formează sacrul;
– 4-5 coccigiene, rudimentare, care sudate constit uie coccigele.

11
Vertebrele cervicale, toracale și lombare sunt vertebre adevărate, deoarece
sunt mobile și independente , iar vertebrele sacrale și coccigiene, fiind sudate
între ele poartă numele de vertebre false. Primele două vertebre cervicale sunt
atlasul și axisul.

Caractere generale ale vertebrelor
Fiecare vertebră prezintă
– un corp, situat anterior ;
– un arc, situat posterior ;
– procese, la nivelul arcului vertebral: spinos(1), transversare (2), articulare (4) ;
– gaura vertebrală este delimitată de corpul vertebral și de arcul vertebral; prin
supapunerea tuturor găurilor vertebrale se formează canalul vertebral, ce
adăpostește măduva spinării .

Rolul coloanei vertebrale:
– în protejarea măduvei spinării ;
– menține poziția corpului (rol static) ;
– ȋn locomoție (rol dinamic) ;
– la nivelul corpilor vertebrali se găsește măduvă roșie, hematopoetică.

În general este mai lungă la bărbat (73 cm), decât la femeie (63 cm).
Coloanei vertebrale i se descriu curburi în plan sagital și în plan frontal, care
apar și se dezvoltă oda tă cu dezvoltarea organismului, la naștere, nou -născutul
avȃnd coloana rectilinie.
Cele în plan sagital , în număr de patru, sunt:
– cervicală, convexă anterior ( apare , ca urmare a tendinței copilului
de a-și ridica și menține capul sus , aproximativ la 2 -3 luni );
– toracală, convexă posterior (apare, aproximativ la 5 -6 luni , ca
urmare a statului ȋn șezut );

12
– lombară, convexă anterior (apare, aproximativ la 8 -10 luni , ca
urmare a mersului );
– sacro -coccigiană, convexă posterior.

Cele în plan frontal , mai puțin evidente, diferă de la dreptaci la stângaci.
La dreptaci sunt : – una cervicală, convexă spre stânga ;
– una toracală, convexă spre dreapt a;
– una lombară, convexă spre stânga .
La stângaci orientarea acestor curburi este inversă.

Curburile patologice
– cifoza = exagerarea curburii toracale spre posterior ;
– lordoza = exagerarea curburii lombare spre ant eri;
– scolioza = exagerarea curburilor din plan frontal .

1.1.2. Toracele osos
Toracele osos este constituit anterior din stern, posterior din porțiunea
toracală a coloanei vertebrale , și lateral din coaste cu cartilajele costale anexate
lor, ce fac legătura dintre stern și coloana vertebrală .

STERNUL
Este situat ȋn partea anterioară a toracelui și se articulează cu claviculele și cu
primele șapte coaste prin intermediul cartilajelor costale.
Prezintă:
– un corp,
– o parte superioară numită manubriu
– o parte inferioară, numită apendice xifoidian (acesta este cartilaginos, se
osifică la bătrȃni)

13
COASTELE
– sunt în număr de 12 perechi, sunt oase arcuite cărora li se descriu un corp și
două extremități – anterioară, unită cu sternul prin cartilajul costal ;
– posterioară , unită cu coloana vertebrală .
În funcție de raportul lor cu sternul, coastele au fost grupate în adevărate și false:
– cele adevărate, primele șapte perechi, ajung separat la stern prin
intermediul cartilajului costal corespunzător lor;
– cele false, ultimele cinci perechi, se împart la rândul lor în:
– false propriu -zise, adică perechile zece, nouă și opt , care prin
cartilajul lor ajung la cartilaj ul coastei sup erioare, iar prin
intermediul acestuia, până la urmă, se articulează cu sternul.
– Flotante, care cu micile cartilaje costale coresp unzătoare lor nu
ajung la stern, ci se pierd ȋn planul muscular (ultimele două
perechi) .

1.1.3. SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR
Oasele ce compun scheletul membrului superior sau toracic sunt legate de
trunchi prin centura membrului superior, ce este formată din claviculă și
scapulă, oase ce reprezintă scheletul umărului.
Celelalte oase ale scheletului membrului superior constituie :
– scheletul brațului ;
– scheletul antebrațului ;
– scheletul mâinii.

CLAVICULA
– este situată în porțiunea anterosuperioară a toracelui, la limita dintre gât și
torace.
– este dispusă tra nsversal și are forma literei S;

14
– extremitatea medială, voluminoasă, se articulează cu manubriul sternului,
de unde și denumirea de extremitate sternală;
– extremitatea laterală, turtită, mai poartă și numele de extremitate
acromială, deoarece se articulează cu acromionul scapulei.

SCAPULA
– numită și omoplat , se află în porțiunea posterosuperioară a toracelui.
– este un os lat de formă triunghiulară
– Prezintă:
– două fețe ;
– trei margini;
– trei unghiuri;
– prezintă o spină (prelungire) pe fața posterioară.

HUMERUSUL
– formează scheletul brațului;
– este un os lung;
– prezintă:
– o diafiză sau corp;
– două epifize s au extremități ; epifiza superioară se art iculează cu
scapula , iar cea inferioară este turt ită și recurbată și se articulează
cu ulna medial, iar lateral cu radiusul.

ULNA ȘI RADIUSUL
– formează scheletul antebrațului , în cadrul căruia ulna este sit uată medial și
radiusul lateral;
– fiecare prezintă:
– o diafiză;
– două epifize.

15
SCHELETUL MÂINII
Scheletul mâinii cuprinde 27 de oase, grupate în:
– oasele carpului;
– oasele metacarpului;
– oasele degetelor sau falangele.
Oasele carpului sau carpienele :
– sunt în număr de opt ;
– sunt dispuse pe două rânduri , unul proximal și altul distal;
– ȋn rândul proximal, dinspre lateral spre medial, se află scafoidul,
semilunarul, piramidalul și pisiformul;
– rândul distal, tot dinspre lateral spre medial, este format din trapez,
trapezoid, osul mare sau osul capitat și osul cu cârlig sau unciformul.
Oasele carpului sunt oase mici ce se articulează între ele. Aceste oase se
mai articulează în sus cu radiusul și ulna, iar în jos cu oasele
metacarpului.
Oasele metacarpului , numite și metacarpiene :
– sunt în număr de cinci, dispuse dinspre lateral spre medial , fiind
numerotate de la I la V;
– fiecare metacarpian prezintă :
– o bază ce se articulează cu oasele carpi ene;
– un corp;
– un cap pentru articulația cu falanga proximală.
Oasele degetelor sau falangele :
– sunt în număr de 14, câte trei pentru fiecare deget, cu excepția policelui
(primul deget al mȃinii), care are doar două falange;
– degetele, în număr de cinci, dispuse dinspre lateral spre medial , se
numesc: police, indice, mediu, inelar și auricular sau degetul mic.
– de sus în jos se deosebesc:
– prima falangă sau falanga proximală ;

16
– a doua falangă sau falanga mijlocie;
– a treia falangă sau falanga distală, numită și falangă
ungheală.

1.1.4. SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR
Oasele ce formează scheletul membrului inferior sau pelvin sunt legate de
trunchi prin centura membrului inferior sau centura pelvină , reprezentată de osul
coxal. Cele două coxale, împreună cu sacrul și coccigele , formează pelvisul osos
sau bazinul , care se prezintă ca un trunchi de con cu baza orientată superior.
Celelalte oase ale scheletului membrului inferior constituie scheletul
coapsei, scheletul gambei și scheletul piciorului.

COXALUL
– este un os lat, voluminos și torsionat ca o elice. Cele trei oase sudate ȋntre
ele pentru a forma coxalul sunt:
– ilionul, situat în porțiunea superioară a coxalului;
– ischionul, așezat în porțiunea posterosuperioară;
– pubele, dispus în porțiunea anteroinferioară ;
Coxalul prezintă o cavitate mare, numită acetabul, prin care se articulează
cu femurul.

FEMURUL
– cel mai lu ng os al scheletulu i;
– formează scheletul coapsei;
– prezintă:
– o diafiză sau corp;
– două epifize sau extremități; e pifiza superioară se articulează cu
fremurul , iar cea inferioară serveș te la articulația cu tibia.

17
PATELA (rotula)
– este un os scurt , situat în porțiunea anterioară a genunchiului, în grosimea
tendonului mușchiului cvadriceps femural.

TIBIA ȘI PERONEUL (fibula)
– formează scheletul gambei, tibia fiind situată medial și fibula lateral.
– Fiecare prezintă:
– diafiza sau corpul;
– două epifize sau extremități; tibia se articulează cu
femurul , superior, iar inferior , cu talusul ; fibula se
articulează cu tibia la ambele epifize .

SCHELETUL PICIORULUI
– cuprinde 26 de oase, grupate în :
– oasele tarsului ;
– oasele met atarsului;
– oasele degetelor sau falangele .

Oasele tarsului
– tarsienele, în număr de șapte, sunt dispuse pe două rânduri, u nul posterior
și altul anterior;
– ȋn rândul posterio r se găsesc două oase suprapuse:
– talusul sau astragalul – superior ;
– calcaneu l – inferior ;
– rândul anterior este format din cinci oase, respectiv navicularul,
cuboidul și cele trei oase cuneiforme .

18
Oasele metatarsului sau metatarsienele
– sunt în număr de cinci, fiind numerotate de la I la V, dinspre medial spre
lateral .
– Oasele degetelor sau falangele
– sunt în număr de 14, câte trei pentru fiecare deget cu excepția degetului
mare, numit și haluce , care are doar două falange.
– falangele de la picior se aseamănă cu cele de la mână , cu mențiunea că
cele de la picior sunt mai scurte.

1.1.5. OASELE CAPULUI – în totalitatea lor formează craniul și se împart în:
– oase ale neurocraniului;
– oase ale viscerocraniului.
Oasele neurocraniului – în număr de opt, se împart în :
– patru nepereche: – frontalul;
– occipitalul ;
– etmoidul;
– sfenoidul ;
– patru pereche: – două parietale;
– două temporale.
Aceste oase dau contur cutiei craniene, căreia i se descriu o bază și o boltă. Cu
excepția oaselor parietale, toate celelalte oase participă, total sau parțial, la
formarea bazei craniului. Bolta craniană sau calvaria este formată din solzul
frontalului, cele două parietale și solzul occipitalului, cărora li se mai adaugă o
parte din aripile mari ale sf enoidului și porțiunea solzoasă a oaselor temporale.

19
FRONTALUL
– este situat în p orțiunea anterioară a craniului ;
– participă la formarea cavităților orbitale, a cavităților nazale și a foselor
temporale ;
– este un os pneumatic, datorită sinusurilor frontale (două cavități pline cu
aer, ce comunică cu exteriorul corpului prin fosele nazale) .
ETMOIDUL
– prin poziția sa aparține atât neurocran iului, cât și viscerocraniului;
– ia parte la formarea bazei craniului, a cavităților o rbitale și a cavităților
nazale;
– este os nepereche , asemă nat cu o balanță ;
– este un os pneumatic .
SFENOIDUL
– este un os median, nepereche ;
– se aseamănă cu o viespe în zbor ;
– este, de asemenea , un os pneumatic .
OCCIPITALUL
– este așezat în porțiunea posterioară a craniului.
PARIETALUL
– împreună cu temporalul , reprezintă oa sele perechi ale neurocraniului ;
– este situat deasupra tempora lului, între frontal, anterior ș i occipital,
posterior.
TEMPORALUL
– este situat pe părți le laterale ale bazei craniului ;
– participă și la formarea bolții, prin solzul temporalului.

20
Oasele viscerocraniului , în număr de pai sprezece, se împart în oase perechi și
neperechi .
Cele perechi , în număr de douăsprezece , sunt: maxila, palatinul , nazalul,
lacrimalul, cornetul nazal inferior și zigomaticul, c ele două neperechi sunt
reprezentate de vomer și de mandibulă, care este singurul os mobil al
viscerocraniului.
MAXILA
– este situată în centrul oase lor ce alcătuiesc viscerocraniul ;
– este os pne umatic.
PALATINUL
– se află înapoia maxilei.
NAZALUL
– are formă patrulateră ;
– participă la formarea cavităților nazale.
LACRIMALUL
– prin fața sa laterală participă la formarea peretelui medial al cavităților
orbitale, iar prin fața medială la formarea peretelui lateral al cavităților
nazale.
CORNETUL NAZAL INFERIOR
– este situat pe peretele lateral al cavităților nazale ;
– are forma unui cornet , datorită aspectului său
ZIGOMATICUL
– este situat în porțiunea superioră și laterală a viscerocraniului ;
– partici pă la formarea pereților cavităților orbitale, a fosei temporale și a
fosei infratemporale.
VOMERUL
– este un os median, nepereche;
– participă la formarea septului nazal.
MANDIBULA

21
– este și ea un os median, nepereche ;
– este singurul os mobil al craniului.
HIOIDUL
– este un os nepereche, sit uat median, deasupra laringelui;
– nu se articulează cu celelalte oase, fiind legat de organele din jur prin
mușchi și ligamente.

Patologie osoasă:
– Fracturi ;
– inflamații = osteita ;
– tumori benigne, maligne ;
– anomalii, malfor mații (sindactilie, polidactilie) .

1.2. ARTROLOGIE
Artrologia sau syndesmologia (syndesmosis -ligament și logos -știință) este
partea anatomiei care se ocupă cu studiul articulațiilor.
Clasificare în trei grupe: – articulații fibroase (sinartroze);
– articulații cartilaginoase (amfiartroze);
– articulații sinoviale (diartroze).

1.2.1.ARTICULAȚIILE FIBROASE SAU SINARTROZELE
Sunt articulații în care oasele sunt unite între ele prin țesut fibros dens
(membrane sau ligamente). Nu permit mișcări sau, dacă există, sunt foarte
reduse.

22
1. Sindesmoze se ȋntȃlnesc la oasele antebrațului, ale gambei; se disting
prin varietatea elementelor de legătură: ligamentul stilohioid, în formă de
șnur, ligamentul coracoacromial de forma unei benzi.
2. Suturile sunt articulații c are se găsesc numai la nivelul oaselor craniene.
3. Gomfoza este articulația dintre o extremitate osoasă con ică și o cavitate
alveolară. Ex: a rticulația dint re un dinte și alveola dentară.

1.2.2. ARTICULAȚIILE CARTILAGINOASE
Sunt articulații semimobile, ce permit mișcări limitate. Legătura dintre oase
se face prin cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj.
1. Sincondroze , sunt articulații tranzitorii (doar la copii) , de ex. l a
joncț iunea dintre diafiza și epifiza osului lung.
2. Simfize – ex. simfiza pubiană .

3. ARTICULAȚIILE SINOVIALE
Sunt articulații complexe, la nivelul cărora se produc mișcări variate și
multiple. O articulație sinovială este alcătuită din :
– suprafețele articul are;
– cartilajul articular;
– formațiunile care asigură concordanța: fibrocartilaje de mărire, discuri,
meniscuri;
– mijloace de unire: capsula articulară, ligamentele .
Suprafețele articulare pot fi sferice, eliptice, cilindrice și plane. Cartilajul
hialin acoperă suprafețele articulare , iar marginea lui se continuă cu periostul.
La nivelul acestei margini se termină și membrana sinovială.

23
Mijloace de unire
Capsula articulară prezintă două straturi, unul extern, fibros , și altul
intern, membrana sinovială. Prezintă două fețe, una exterio ară, ce vine în raport
cu mușchii și tendoanele periarticulare , și alta interioară, în raport cu membrana
sinovială, precum și două circumferințe. Rolul capsulei articulare este de a
proteja articulația de procesele patologice periarticulare, precum și de a
împiedica răspândirea revărsatelor articul are în țesuturile din jur, ajutȃnd și la
fixarea articulației. Membrana sinovială constituie stratul profund al capsulei
articulare. Este o foiță netedă, subțire, lucioasă, care aderă intim de suprafața
interioa ră a stratului fibros al capsulei articulare. Ea secretă un lichid gălbui,
vâscos , cu rol în biomecanica articulară.
Ligamentele articulare sunt benzi fibroase, care se inseră pe oasele ce se
articulează între ele, contribuind la menținerea contactului din tre suprafețele
articulare. Se deosebesc ligamente intracapsulare și extracapsulare. După
structură, se împart în ligamente capsulare, tendinoase, musculare și ligamente
fibrozate.
Factori care au rolul de a menține în contact suprafețele articulare:
presi unea atmosferică, musculatura. Prin contracția lor , mușchii trag de capsula
articulară, împiedicând prinderea eventualelor plici ale acesteia între suprafețele
articulare.
Cavitatea articulară este un spațiu virtual, ocupat de lichidul sinovial și
delimi tat între cartilajul articular și sinovială. Ea devine reală în cazuri
patologice: co lecții purulente, sanghinolente etc.
Articulațiile permit anumite mișcări oaselor care intră în alcătuirea lor,
mișcări care sunt dependente de forma lor.

24
Între oasele care intră în alcătuirea unei articulații sinoviale există trei tipuri
de mișcări elementare:
 Alunecarea – deplasarea suprafețelor articulare puse în contact, însoțită
de frecare;
 Învârtirea – deplasarea circulară a suprafețelor articulare, as tfel că, la
fiecare fază a mișcării, alte suprafețe articulare vin în contact – de ex.
articulația genunchilui;
 Rotația – o mișcare caracterizată prin deplasarea osului mobil împreună
cu axul său longitudinal, de ex. mișcarea fosetei capului radial pe
capitulul humerus ului.
Sensul mișcării ce se efectuează într -o articulație este imprimat de
conformația suprafețelor articulare. În cazul în care amplitudinea mișcării este
determinată de suprafețe , ca de ex. în cazul articulației cotului, este vorba despre
o „conducere osoasă”. Dacă amplitudinea mișcării se datorează frânării
ligamentare, de ex. în articulația șoldului, vorbim de „conducere ligamentară”.
Clasificarea articulațiilor sinoviale se face ținând seama de: numărul
oaselor ce le compun, forma suprafețelor articu lare și numărul axelor.
După numărul oaselor ce intră în alcătu irea unei articulații sinoviale,
acestea se împart în: simple, formate prin unirea a două oase și articulații
compuse, cele formate prin unirea mai multor oase.
După forma suprafețelor articula re se deosebesc șapte grupe de
articulații sinoviale:
1. Articulațiile plane , au suprafețele articulare plane; permit numai
mișcarea de alunecare. Ex. articulațiile dintre oasele carpului sau ale
tarsului;

25
2. Ginglimul sau articulația trohleană . Suprafețele arti culare sunt formate,
la unul din oase de un scripete sau trohlee, iar la osul opus de o creastă ce
corespunde ș anțului scripetelui și două povȃ rnișuri laterale , care
corespund părților laterale ale scripetelui. Ele permit mișcarea de flexie –
extensie, au m ișcări foarte reduse de lateralitate. Ex. articulația
humeroulnară, articulațiile interfalangiene.
3. Articulațiile trohoide au suprafețele formate dintr -un cilidru osos
conținut într -un inel osteofibros. Permit numai mișcări de rotație –
cilindrul osos se r ăsucește în jurul axului său în interiorul inelului
osteofibros. Ex. articulațiile radioulnară proximală și di stală,
atlantoaxoidiană mediană.
4. Articulațiile condiliene : la acestea se observă , pe un o s, două suprafețe
articulare rotunjite – segmente de cili ndru plin – care corespund celor
două depresiuni corespunzătoare ale celuilalt os. Deoarece acest tip de
articulații prezintă două perechi de suprafețe articulare, ale căror axe sunt
paralele între ele, mișcările pe care le vor permite sunt într -un singur plan.
În mod secundar , sunt posibile și mișcări limitate în alte planur i. Ex.:
articulația genunchiului.
5. Articulația în șa are suprafețele articulare opuse concave într -un sens și
convexe în celălalt, astfel încât concavității uneia îi corespunde
convexita tea celeilalte. Permite mișcări de flexie -extensie, abducție –
adducție și circumducție. Ex. : articulați a carpometacarpiană a policelui.
6. Articulațiile elipsoidale au suprafețele articulare conformate astfel: una
este de forma unui segment de elipsoid mai mul t sau mai puțin alungit, iar
cealaltă are forma unei depresiuni corespunzătoare, puțin adâncită.
Permit mișcări de flexie -extensie, abducție -adducție și circumducție. Ex. :
articulația radiocarpiană, a rticulația metacarpofalangiană.
7. Articulațiile sferoidale au suprafețele articulare formate dintr -un cap –
segment de sferă – ce pătrunde într -o cavitate în formă de cupă. Prezintă

26
o mobilitate mare, permițând flexia -extensia, abducția -adducția,
circumducția și rotația. Ex. : articulația umărului și a șoldului.
După numărul axelor în jurul cărora se execută mișcările în diferitele
articulații, deosebim:
1. Articulații uniaxiale – permit mișcări opuse într -un singur plan: flexia –
extensia (de ex. ginglimul), rotația (de ex. trohoidele). Tot în ace astă
categorie se pot încadra articulațiile condiliene, ale căror mișcări principale
se efectuează în jurul unui singur ax (flexie -extensie).
2. Articulațiile biaxiale , permit mișcări în do uă axe perpendiculare între ele,
ca de ex. articulațiile elipsoida le și articulațiile în șa.
3. Articulații cu trei axe , care permit mișcări în toate planurile, de ex.
articulațiile sferoidale.
În mod obișnuit , mișcările corpului nu se execută prin intermediul unei
singure articulații, ci prin participarea unui șir de ar ticulații care, împreună,
formează un lanț articular.
Vascularizația articulațiilor este foarte bogată. Ea provine din cercul
arterial și venos periarticular. Unele artere pătrund în os puțin în afara inserției
capsulei, altele aparțin ligamentelor și caps ulei.
Limfaticele întâlnesc nodurile profunde ale regiunii.
Capsula și ligamentele sunt bogat inervate . Ele primesc două tipuri de
nervi: filete senzitive vehiculate de nervii articulari și fibre vasomotoare,
formând plexuri nervoase periaarticulare. Nervi i motori care inervează o
articulație, inervează, de asemenea, și mușchii motori ai acestei articulații și
pielea care acoperă inserțiile acestor mușchi (Legea lui Hilton).

27
Considerații clinice:
Entorsa este întinderea ligamentară survenită în urma unei mișcări bruște
și brutale dintr -o articulație, necesită repaus și imobilizare. Ruptura ligamentară
antrenează tulburări funcționale cu dureri și echimoze.
Luxația se însoțește de pierderea contactului între suprafețele articulare,
este necesară reducerea luxației (repunera suprafețelor articulare în contact, prin
manevre specifice), apoi imobilizare.
Artrita reprezintă urmare a unui proces inflamator care poate afecta o
articulație. Cele mai frecvente sunt artritele infecțioase.
O articulație nor mală epurează rapid bacteriile intracavitare, datorită capacității
de fagocitoză a celulelor sinoviale. Cel mai frecvent, accesul germenului în
articulație se realizează pe cale hematogenă, prin însămânțare septică, urmare a
unei diseminări dintr -un focar infecțios.
Poliartrita reumatoidă juvenilă este o boală inflamatorie articulară
cronică ce interesează una sau mai multe articulații și apare la tinerii sub 17 ani.
Artroza este o boală degenerativă articulară , care se caracterizează prin
deteriorarea ca rtilajului articular și este însoțită de creșterea activității osului
subcondral. În evoluție, este o boală care se însoțește de impotență funcțională.
Reumatismul articular acut este o boală inflamatorie acută , determinată
de infecția faringo -amigdalian ă cu streptococ β hemolitic grupa A, care poate
afecta inima, articulațiile, sistemul nervos central, pielea, țesutul subcutanat.
Investigațiile paraclinice ce se pot efectua în explorarea patologiei
articulare:
 analiza lichidului sinovial, artroscopia, examenul histologic (sinovială,
piele, v as, nodul limfatic, vas, fascie etc.);
 radiografia osteoarticulară și explorări înrudite: artografia, tomografia
computerizată, rezonanța magnetică nucleară;
 investigații izotopice, cercetări sangvin e

28
1.3. SISTEMUL MUSCULAR

Acest sistem însumează totalitatea mușchilor din organism și reprezintă
aproximativ 48% din masa acestuia.
Sunt alcătuiți din fascicule de fibre (celule) musculare, a căror funcție
principală este contracția. În funcție de tipul de f ibre din care este alcătuit , există
3 tipuri de mușchi: striați (scheletici), netezi (în structura organelor interne și a
peretelui vascular) și mușchiul striat de tip cardiac (miocardul – mușchiul
inimii).
A. Mușchii striați, scheletici, reprezintă elementul activ al aparatului
locomotor. Sunt formați din:
 corpul muscular (venter), porți unea principală, contractilă;
 tendoane, formate din țesut fibros, prin intermediul cărora forța
musculară se transmite oaselor.
Unul din cele două tendo ane se inseră pe osul fix și se numește originea
mușchiului, celălalt se prinde pe osul mobil, inserția mușchiului.
Anexele mușchilor sunt formațiuni auxiliare, care le favorizează activitatea:
 fasciile musculare: formațiuni conjunctive, care învelesc un
mușchi individual, un grup muscular sau toț i mușchii unui segment
corporal, cu rol de a proteja fibrele musculare ;
 tecile sinoviale ale tendoanelor: formațiuni cu rolul de a favoriza
alunecarea tendoanelor în interiorul canalelor osteofibroase;
 bursele sin oviale: saci conjunctivi dezvoltați la nivelul tendoanelor
și mușchilor, în locul unde ac eștia sunt expuși unor presiuni,
ȋmpiedicȃnd frecarea .

După formă , mușchii pot fi:
– mușchi lungi – în special mușchii membrelor;
– mușchi lați – la nivelul trunchiul ui;

29
– mușchi scurți – de dimensiuni mici și așezare profundă – mușchii
profunzi ai spatelui;
– mușchi orbiculari – în jurul diverselor orificii.
După numărul capetelor de origine mușchii se numesc:
– biceps, două capete de origine;
– triceps, trei capete de origine;
– cvadriceps, patru capete de origine.

Mușchii pot avea o așezare super ficială, cutanați sau pieloși – așezați
direct sub piele (de ex. mușchii mimicii) sau pot fi mușchi profunzi, subfasciali.

B. Mușchii netezi
Mai numeroși decât mușchii scheletici, ei sunt formați din celule
fusiforme, nestriate, cu nucleu unic și mai mic decât cel al fibrelor striate.
Mușchii netezi sunt formați din:
– fie din celule izolate, amestecate cu alte țesuturi, conjunctiv, în special
(de ex. capsula unor vi scere, corpii cavernoși);
– fie celule grupate într -un mușchi individualizat.
După forma lor distingem:
– mușchi netezi plați (ex. dartosul);
– mușchi netezi inelari (ex. tunica musculară a intestinulu i, ex. constrictor
al irisului );
– mușchi neted sacular ( ex. miometrul).

30
1.3.1. MUȘCHII CAPULUI
Mușchii capului se împart în două categorii, complet diferite după
caracteristicile lor anatomice, acțiunea principală, inervație:
– mușchii mimicii (mușchi pieloși);
– mușchii masticatori .

a. Mușchii mimicii – pieloși , denumiți astfel deoarece una din cele două
inserții este în mod obligatoriu cutanată. Sunt lipsiți de fascie, cu excepția
mușchiului buccinator. Mușchii pieloși sunt dispuși în jurul orificiilor feței,
devenind un instrument motor plasti c pentru exteriorizarea stărilor psihice.
Mimica este, deci, exteriorizarea stărilor psihice.
1. Mușchii bolții craniene (ai calvariei) – mușchiul occipitofrontal ;
2. Mușchii pleoapelo r:
– mușchiul orbicular al ochiului ;
– mușchiul corugator al sprâncenei;
– mușchiul depresor al sprâncenei;
– mușchiul procerus.
3. Mușchii nasului :
– mușchiul nasal;
– mușchiul depresor al septului nazal ;
4. Mușchii din regiunea gurii :
– mușchiul orbicular al gurii ;
– mușchiul buccinator reprezintă suportul muscular al obrajilor (între
acest mușchi și mușchiul maseter se găsește corpul adipos al
obrazul ui – bula grăsoasă a lui Bichat;
– mușchiul ridicător al buzei superioare și al aripii nasului;
– mușchiul ridicător al buzei superioare;
– mușchiul zigomatic mic;
– mușchiul ridicător al unghiului gurii;

31
– mușchiul zigomatic mare;
– mușchiul rizorius – mușchiul coborâtor al unghiului gurii;
– mușchiul coborâtor al buzei inferioare;
– mușchiul mental.
5. Mușchii urechii externe – sunt intrinseci și extrinseci, rudimentari
și inconstanți, la om.
b. Mușchii masticatori sunt patru perechi:
– mușchiul temporal – cel mai puternic mușchi masticator;
– mușchiul maseter;
– mușchiul pterigoidian medial;
– mușchiul pterigoidian lateral.

1.3.2 MUȘCHII GÂTULUI
Mușchii gâ tului, în raport cu situația faț ă de coloana vertebrală, sunt:
 mușchi ai regi unii anterolaterale a gâtului;
 mușchi ai regiunii posterioare sau nucale, strâns legați de mușchii
regiunii p osterioare ai trunchiului fiind studia ți împreună.
Mușchii regiunii anterolaterale pot fi sistematizați în:
– mușchi ai regiunii laterale ;
– mușchi ai regiunii mediane a gâtului.
Mușchii gâtului intervin în : masticație, deglutiție, respirație și fonație.

1. Regiunea laterală a gâtului cuprinde mușchi pereche, dispuș i în trei
planuri:
– mușchiul platisma (pielosul gâtului) – situat imediat sub piele;
– mușchiul sternocleidomastoidian – situat în plan superficial – este unul
din mușchii cei mai caracteristici omului, mușchi lung, foa rte puternic;
– mușchii scaleni și mușc hiul drept lateral al capului – situați în planul
profund.

32
2. Regiunea mediană cuprinde :
– mușchi superficiali , legați prin inserții de osul hioid și formând, împreună cu
acesta, aparatul hioidian;
Mușchii suprahioidieni sunt în număr de patru:
– mușchiul digastric;
– mușchiul stilohioidian;
– mușchiul milohioidian;
– mușchiul geniohioidian – ei iau parte la formarea planșeului
bucal.
Mușchii infrahioidieni sunt tot în număr de patru, dispuși pe două
planuri:
– planul I , format de mușchii sternohioidian și omohioidian;
– planul II , format de mușchii sternotiroidian și tirohioidian.
– și un grup profund , prevertebral , aplicați direct pe coloana vertebrală .

Mușchii din dreapta sunt separați de cei din stânga de linia albă
infrahioidiană, o îngroșare a fasciilor gâtului ce fuzionează sub istmul tiroidian.

1.3.3. MUȘCHII TRUNCHIULUI

Mușchii trunchiului sunt grupați în:
 mușchii regiunii posterioare a trunchiului și a cefei;
 mușchii toracelui;
 mușchii abdomenului.

1.3.3.1 Mușchii regiunii posterioare a trunchiului și a cefei
În această regiune se disting: mușchi superficiali, care leagă membrul
superior de coloana vertebrală și mușchi profunzi, proprii ai coloanei vertebrale,
grupați pe cinci planuri.

33
Mușchii planului I:
– mușchiul trapez: este un mușchi lat, de formă triunghiulară, cu baza p e
coloana vertebrală și vârful pe humerus.
– mușchiul latissim sau mușchiul dorsal mare este un mușchi lat, de
formă triunghiulară, situat în partea posteroinferioară a trunchiului.
Mușchii planului II:
– mușchiul ridicător al scapulei;
– mușchiul romboid;
– mușchiul dințat postero -superior;
– mușchiul dințat postero -inferior;
– mușchiul splenius.
Mușchii planului III
Planul III cuprinde musculatura profundă a coloanei vertebrale, alungită ,
longitudinal și care se întinde de la osul occipital până la osul sacru, extensorul
coloanei vertebrale. Mușchii din acest plan leagă bazinul de torace și de coloana
vertebrală, segm entele coloanei vertebrale între ele și coloana de craniu; sunt
așezați pe straturi, cei profunzi fiind scurți, iar cei de la suprafață, lungi. În
porțiunea inferioară formează o masă comună (sacro -spinală).
Mușchii planului IV
Acest plan este format din fascicule musculare, care se întind de la
procesul transvers al unei vertebre, la un proce s spinos suprajacent, fiind ast fel
considerate ca făcând parte dintr -un complex muscular, numit mușchiul
transversospinal.
Mușchii planului V formează planul cel mai profund. După inserții, se
grupează astfel:
– mușchii interspinoși;
– mușchii intertransversari;
– mușchii rotatori ai capului;
– mușchii sacrococcigieni.

34
1.3.3.2. Mușchii toracelui

Mușchii peretelui anterolateral al toracelui sunt mușchi care se leagă de
oasele cutiei toracice. După poziție și structural , pot fi împărțiți în două grupe:
 mușchi extrinseci , care pornesc de pe torace și acționează centura
scapulară și membrele inferioare, fiind reprezentați de:
– mușchi vertebrohumerali: mușchiul latissim;
– mușchi c ostoscapulari: mușchii dințat anterior și pectoral mic;
– mușchi toracohumerali: mușchiul pectoral mare.
 mușchi intrinseci , proprii ai toracelui, fiind situați pe același plan cu
scheletul costal al toracelui, pe care se inseră.
Mușchii extrinseci
– mușchiul pectoral mare;
– mușchiul pectoral mic;
– mușchiul subclavicular;
– mușchiul dințat anterior.
Mușchii intrinseci mobilizează coastele și sunt reprezentați de mușchii
intercostali externi, interni și intimi, mușchii subcostali și mușchiul transvers al
torace lui. Ei mobilizează coastele și sunt, deci, mușchi respiratori , intervenind în
realizarea inspirației și expirației.

1.3.3. 3. Mușchii abdomenului

Având în vedere dispoziția lor topografică, mușchii abdomenului se pot
grupa astfel:
a. mușchii regiunii anterolaterale;
b. mușchii regiunii posterioare;
c. mușchii regiunii superioare – diafragma;
d. mușchii regiunii inferioare – diafragma pelviperineală .

35
a. Mușchii regiunii anterolaterale sunt doi anteriori, lungi:
– mușchiul drept abdominal;
– mușchiul piramidal;
– muschiul oblic extern;
– mușchiul oblic intern;
– transvers abdominal.
b. Mușchii regiunii posterioare sunt în număr de trei:
– mușchiul pătrat al lombelor;
– mușchiul iliopsoas;
– mușchiul psoas.

c. Mușchiul regiunii superioare , diafragama, este o formațiune
musculoaponevrotică, boltită, care desparte cavitatea toracică de cea
abdominală. În diafragmă mai există:
– hiatul esofagian ;
– hiatul aorti ;c
– orificiul venei cave .
Diafragma este cel mai puternic mușchi inspirator.

d. Mușchii regiunii perineale sau inferioare este reprezentat de o
formațiune complexă, diafragma pelviperineală, care prezintă două părți:
– una situată superior, profund , diafragma pelviană;
– una situată inferior, superficial față de prima, numită perineu.

Acțiunea de totalitate a mușchilor abdominali constă în:
– acțiunea asupra coloanei vertebrale, contribuind la menținerea acesteia
în rectitudine;
– acțiunea de presă abdominală, intervenind în acte fiziologice ca:
micțiunea, defecația, nașterea.

36

1.3.4. MUȘCHII MEMBRULUI SUPERIOR

Mușchii membrului superior, în funcție de situația lor topografică, se
împart în:
a. Mușchi ai umărului;
b. Mușchi ai brațului;
c. Mușchi ai antebrațului;
d. Mușchi ai mâinii.

a. Mușchii umărului formează o masă musculară care dă relief umărului
și acoperă articulația scapulohumerală. Mușchii se dispun sub forma unui con cu
baza la torace și vârful la humerus. Ei sunt în număr de șase:
– mușchiul deltoid;
– mușchiul supraspinos;
– mușchiul subspinos;
– mușchiul rotund mare;
– mușchiul rotund mic;
– mușchiul subscapular.
Raportat la acțiunea lor asupra articulației scapulohumerale, acești mușchi
pot fi abductori ai brațului: deltoidul și supraspinosul; adductori și rotatori
mediali: rotundul mare și subscapularul; rotato ri laterali: subspinosul și rotundul
mic.

b. Mușchii brațului sunt dispuși în două regiuni:
– regiunea anterioară , care cuprinde mușchii flexori, situați în două
planuri: – planul superficial – mușchiul biceps brahial;
– planul profund – mușchiul coracobrahial și brachial.

37
– regiunea posterioară , care cuprinde un singur mușchi, tricepsul brahial,
a cărui principal ă acțiune este extensia antebraț ului.

c. Mușchii antebraț ului sunt grupați în trei regiuni: anterioară, laterală și
posterioară.
Mușchii regiunii anterioare cuprinde mușchi flexori dispuși în patru
planuri:
– primul plan cuprinde patru mușchi, care, în succesiune lateromedială , sunt:
– mușchii rotund pronator ;
– flexor radial al carpului ;
– palmar lung ;
– flexor ulnar al carpului.
– al doilea plan este format de flexorul superficial al degetelor;
– al treilea plan cuprinde doi mușchi, în succesiune lateromedială, aceștia fiind:
– mușchiul flexor profund al degetelor;
– flexor lung al policelui.
– al patrulea plan cuprinde mușchiul pătrat pronator.

Mușchii regiunii laterale a antebratului cuprind patru mușchi așezați în
două planuri:
– planul superficial cu – mușchii brahioradial;
– lung extensor radial al carpului;
– scurt e xtensor radial al carpului.
– planul profund , cu un singur mușchi, mușchiul supinator.

Mușchii regiunii posterioare cuprind mușchi extensori, dispuși pe două
planuri:
– planul superficial conține patru mușchi:
– mușchiul extensor a l degetelor;

38
– extensorul degetului mic;
– extensor ulnar al carpului;
– anconeu.
– planul profund conține tot patru mușchi:
– lungul abductor al policelui;
– scurt extensor al policelui;
– lungul extensor al policelui;
– extensorul indicelui.
Acțiunea mușchilor antebraț ului este aceea sugerată de denumire.

d. Mușchii mâini i sunt situați numai pe fața palmară și în spațiile
interoso ase, la nivelul feței dorsale aflȃndu -se tendoanele mușchilor posteriori ai
antebrațului; sunt în număr de 19, grupați în trei regiuni:
– regiunea laterală, numită eminența tenară , care cuprinde mușchi ce
deservesc policele;
– regiu nea medială, numită eminența hipotenară , cu mușchii ce
deservesc degetul mic;
– regiunea mijlocie, ce cuprinde mușchii interosoși și lombricali.

1.3.5. MUȘCHII MEMBRULUI INFERIOR

a. Mușchii bazinului
Sunt situați de la nivelul bazinului și până la extremitatea superioară a
femurului. În raport cu așezarea lor față de bazin și articulația coxofemurală,
sunt împărțiți în două grupe:
– grupul anterior, cuprinde mușchiul iliopsoas și mușchiul psoas mic.
Aceștia, împreună cu pătratul lombelor , intră și în constituția peretelui
abdominal posterior.

39
– grupul posterior cuprinde 10 mușchi – cei trei mușchi glutei: gluteul
mare, mijlociu și mic; mușchiul tensor al fasciei lata; mușchiul piriform; mușchii
obturator intern și extern; mușchii gemeni superior și inferior și mușchiul pătrat
femural.

b. Mușchii coapsei sunt grupați în jurul femurului, după situație și acțiune
aceștia formează:
– grupul anterior, cu mușchii extensori, din care fac parte mușchiul
croitor și mușchiul cvadriceps femoral;
– grupul medial, cu mușchii adductori: mușchiul pectineu, mușchiul
adductor lung, adductor scurt și adductorul mare, și mușchiul gracilis;
– grupul posterior , cu mușchii flexori: mușchiul biceps femural,
mușchiul semitendinos și mușchiul semimembranos.

c. Mușchi i gambei sunt grupați asimetric în jurul tibiei și fibulei, astfel
încât fața medială și marginea anterioară a tibiei nu sunt acoperite de
musculatură. Se împart în trei grupe, după așezarea topografică:
– grupul anterior (extensorii), cuprinde patru mușch i: tibialul anterior,
extensorul lung al halucelui și extensorul lung al degetelor;
– grupul lateral cuprinzând lungul și scurtul peronier.
– grupul posterior (flexorii), cel mai volumino s, cuprinde mușchi dispuși
pe două planuri – superficial, format de m ușchiul triceps sural și profund format
din mușchiul tibial posterior, flexorul lung al halucelui, flexorul lung al
degetelor și mușchiul popliteu.

d. Mușchii piciorului sunt majoritatea situați plantar, dar, spre deosebire
de mână, exista doi mușchi situ ați pe fața dorsală: mușchiul extensor scurt al
degetelor și mușchiul extensor scurt al halucelui.
Mușchii plantari sunt dispuși în trei grup e: medial, mijlociu și lateral.

40

II. APARATUL RESPIRATOR

Aparatul respirator este format din ansamblul de organe a c ăror funcție
este să asigure schimburile gazoase (oxigen și dioxid de carbon) între mediul
extern și organism.
Este format din:
– căile respiratorii extrapulmonare: cavități nazale, faringe, laringe, trahee și
bronhii;
– plămânii, înveliți în pleure, org anele schimburilor gazoase

Căile respiratorii extrapulmonare
Conductele prin care aerul este introdus în plămâni și prin care este
eliminat, apoi, din plămâni, alcătuiesc căile respiratorii extrapulmonare.
Căile respiratorii extrapulmonare sunt alcătuite din:
 căi respiratorii superioare , reprezentate de cavitatea nazală și faringe;
 căi repiratorii inferioare , reprezentate prin laringe, trahee și bronhii
primare.

2.1. NASUL EXTERN

Este organul în care se găsește prima parte a căilor respiratorii superioare
și, totodată , segmentul periferic al analizatorului olfactiv.
SITUAȚIE
– în mijlocul feței, imediat sub frunte, având forma unei piramide triunghiulare
PREZINTĂ
– rădăcina, situată sub glabelă, în spațiul dintre cele două sprâncene ;

41
– dosul nasu lui, format din două versante sau fețe laterale, ce se unesc anterior
într-o margine mai ascuțită sau mai turtită, terminată în jos prin vârf;
– aripile nasului, puternic arcuite, care delimitează cele două nări, separate
între ele prin septul membranos al nasului.
Nasul extern realize ază protecția la suprafață a cavității nazale și este alcătuit, de
la suprafață spre profunzime , din patru planuri:
 pielea
 țesutul celular subcutanat
 stratul muscular
 scheletul nasului
Cavitățile nazale – sunt reprezentate de două cavități pereche , situate în
regiunea mediană a feței (viscerocraniu) , completate anterior de nasul extern;
comunică anterior cu exteriorul prin două orificii narinare (orificiile nazale), iar,
posterior cu faringele prin cele două choane.

Consider ații clinice
Infecții – inflamații au ca expresie clinic ă rinite, sinuzite; se manifestă ca
senzație de nas înfundat, rinoree, traduce edemațierea și hipersecreția mucoasei,
cu restrângerea spațiului respirator. Prin intermediul comunicărilor fosel or
nazale cu sinusurile paranazale, inflamația mucoasei nazale se poate extinde la
mucoasa sinusurilor paranazale.
Hemoragia nazală, numită epistaxis , se datorează lezării petei vasculare
Kisselbach , care este o zonă bogat vascularizată (datorită mai ales
anastomozelor dintre venule), situată pe septul nazal, aproximativ la 1cm.
deasupra narinelor.

42
2.2. FARINGELE

Faringele este un conduct musculo -membranos, așezat înapoia foselor nazale, a
cavității bucale și a l aringelui, în funcție de această situar e fiind divizat în trei
etaje: nazofaringele, orofaringele și laringofaringele. Faringele reprezintă o
răspântie în care se încrucișează calea respiratorie cu cea alimentară. Faringele
mai servește și la ventilarea urechii medii și în fonație. Va fi deta liat o dată cu
studierea aparatului digestiv.

2.3. LARINGELE

Laringele , organ tubular, cavitar, cu aspect interior de clepsidră, care face
parte din căile respiratorii, este în același timp și componenta principală a
aparatului fonator. Acesta este fixat , prin extremitatea sa superioară , de etajul
laringofaringian, iar prin extremita tea sa inferioară, de trahee. De asemenea este
fixat, indirect, de fasciile gâtului.
STRUCTURA
Laringele este constituit din:
– scheletul cartilaginos ;
– aparatul de unire a c arilajelor (articulațiile, aparatul ligamentar, membrana
fibroelastică);
– mușchii;
– tunica mucoasă și submucoasă;
– vase și nervi.
Scheletul cartilaginos
Laringele este format din cartilaje legate între el e prin ligamente și
articulații . Cartilajele laringelui, în număr de 11, au rolul de a menține deschis

43
laringele în respirație. Trei sunt neperechi și mediane, iar patru sunt perechi și
laterale.
Cartilajele neperechi sunt: epiglota, cartilajul tiroidul și cartilajul cricoidul.
Cartilajel e perechi sunt: cartilajele aritenoide, cartilajele corniculate, cartilajele
cuneiforme și cartilajele sesamoide.
Mușchii larigelui – unii sunt constrictori ai glotei, apropiind plicile vocale, alții
sunt dilatatori ai glotei, depărtând plicile vocale, ia r alții sunt tensori ai plicilor
vocale.
Tunica mucoasă căptușește cavitatea laringelui.
Tunica submucoasă este formată din țesut conjunctiv lax.

CONFIGURAȚIE INTERNĂ :
Laringele poate fi comparat cu două pâlnii care se unesc prin vârfurile lor.
– zona centrală, îngustată, limitată în sus de p licile vestibulare și în jos de
plicile vocale, este glota.
– pâlnia superioară, dintre aditusul laringelui și glotă, este vestibulul laringelui
– cavitatea inferioară, dintre glotă și trahee, este cavitatea infraglot ică.

Cavitatea laringelui : plicile vestibulare și vocale împart cavitatea laringiană în
trei etaje:
– vestibulul laringian (etajul superior) sau supraglotic, este cuprins între aditusul
laringian și marginile mediale ale plicilor vestibulare;
– etajul glotic (etajul mijlociu sau cavitatea intermediară) este delimitat între
marginile mediale ale plicelor vestibulare – separate între ele prin fanta
vestibulară – și margin ile mediale ale plicelor vocale;
– cavitatea infraglotică (etajul infer ior) este cuprins între plicele vocale și
marginea inferioara a cricoidului.

44
VASCULARIZAȚIE
Arterele, în număr de trei de fiecare parte, sunt următoarele:
– artera laringiană superioară (din carotida externă);
– artera laringiană infe rioară (din arte ra subclavie) ;
– artera laringiană posterioară (din artera subclavie).
Venele urmează traiectul arterelor corespunzătoare; sângele venos ajunge în
vena jugulară internă.
Limfaticele laringelui ajung în ganglionii cervicali profunzi.
INERVAȚIE
Inervația laringelui este asigurată de nervii laring ieni superiori, nervi micști și
nervii laringieni inferiori, ramuri ale nervului vag.

Considerații clinice
Infecții și inflamații ale mucoasei laringiene – laringite, manifestate clinic prin
răgușeală (disfonie) . Se pot însoți în cazuri mai grave (în special la copii) de
inflamația epiglotei – epiglotite , manifestate clinic prin fenomene de insuficiență
respiratorie superioară.
Alergii, care în forma extremă pot ajunge la șoc anafilactic cu edem glotic și, în
cazul în care nu se intervine rapid (medicamentos sau chirurgical –
traheotomie), se pot solda cu deces prin sufocare.
Tot la niv elul mucoasei laringiene pot apă rea tumori, granuloame, polipi.

45
2.4. TRAHEEA

Este segmentul căilor respiratorii care se întinde de la laringe până la
originea bronhiilor.
Ea se prezintă ca un tub cilindric turtit posterior, prin care trece aerul în timpul
respirației și este situată în plan medio -sagital al corpului, înaintea esofagului.

SITUAȚIE
– are direcție oblică, de sus în jos și dinainte înapoi;
– se întinde de la a șasea vertebră cervicală până la vertebra a patra
toracală, de un de se divide în cele două bronhii principale.
În funcție de regiunile topografice pe care le străbate, traheea prezintă două
porțiuni: una cervicală și alta toracică sau mediastinală.
PORȚIUNEA CERVICALĂ
– este situată în porțiunea inferioară a gâtului, în regiunea subhioidia nă,
imediat înaintea esofagului;
– se întinde de la marginea inferioară a cartilajului cricoid, ce
corespunde vertebrei a șasea cervicale, până la vertebra a doua toracală
și marginea superioară a manubriului sternal.
PORȚIUNEA TORACALĂ
– este situată în mediastin, motiv pentru care mai poartă denumirea de
porțiune mediastinală.
STRUCTURA
Este formată dintr -un schelet fibrocartilaginos, învelit de adventiție și căptușit de
mucoasă:
 scheletul fibrocartilaginos este alcătuit din c incisprezece -douăzeci arcuri
cartilaginoase, elastice, în formă de potcoavă, incomplete în partea lor
posterioară. Cartilajele sunt unite prin inele fibroelastice, numite
ligamente inelare. Cartilajele , fiind incomplete în porțiunea lor

46
posterioară, schele tul traheal este format, la acest nivel, numai de un
perete membranos, care este acoperit în interior de celule musculare
netede, alcătuind mușchiul traheal.
 adventiția este situată superficial și acoperă scheletul fibrocartilaginos.
Este formată din țesut conjunctivo -adipos, ce conține nervi, vase,
formațiuni limfoide și fibre netede ale mușchiului traheo -esofagian;
 tunica mucoasă căptușește cavitatea traheei . Epiteliul este predominant
cilindric ciliat. Mișcările cililor contribuie la eliminarea secrețiilor spre
laringe și faringe.

VASCULARIZAȚIE
Arterele sunt reprezentate de ramuri traheale din artera tiroidiană
inferioară, pentru porțiunea cervicală și din arterele bronhice pentru porțiunea
toracică.
Venele se varsă în sistemul venos azigos.
Limfaticele merg la nodurile traheale, traheobronhice superioare și
inferioare și la cele mediastinale posterioare.
INERVAȚIE
– este dată de nervi:
ș parasimpatici, musculari și secretori, cu origine în nervul laringeu recurent
(din vag);
ș simpatici, vasomotori, cu originea în ganglionii (simpatici) cervicali și
toracici.
Considerații clinice :
Traheotomia se realizează în vederea restabilirii respirației în cazul
obstrucțiilor laringiene (corpi stăini, cancer laringian etc.) sau pentru
introducerea bronhoscopului în vedera extragerii de corpi străini, la copii.

47

2.5. BRONHIILE PRINCIPALE

Bronhiile principal e, dreaptă și stângă, rezultă din bifurcarea traheei la
nivelul celei de a patra vertebre toracice. De la origine, bronhiile se îndreaptă
lateral și în jos, iar după ce ajung la hilul plămânilor, se ramifică intrapulmonar,
formând o arborizație bogată.
Forma exterioară a bronhiilor principale este asemănătoare cu cea a
traheei; bronhiile sunt însă mai scurte și mai subțiri. Între cele două bronhii
principale există deosebiri privind traiectul și calibrul lor.
Bronhia dreaptă merge puțin înapoi, fiind mai voluminoasă și mai scurtă
cu 15 -20 mm, iar cea stângă merge înainte.
STRUCTURA
Este aceeași cu cea a traheei, dar numărul cartilajelor diferă;d e asemenea, inelele
cartilaginoase sunt mai subțiri decât cele ale traheei.
– bronhia st ângă conține 9 -12 cartilaje ;
– cea dreaptă 6 -7 cartilaje.
VASCULARIZAȚIE
Vascularizația arterială este asigurată de ramuri bronhice din aorta
toracică.
Sângele venos este drenat de două vene bronhice, tributare la dreapta
venei azigos, iar la stânga venei hemiazigos accesori e.
Limfa este condusă de vasele și nodurile limfatice bronhopulmonare și
ajunge la nodurile traheobronhice.
INERVAȚIE
Nervii bronhiilor principale provin din plexul nervos pulmonar, care
conține ramuri vegetative.

48

2.6. PLĂMÂNII

Sunt organele principale ale respirației și sunt în număr de doi, unul drept
și altul stâng, separați prin mediastin. Ei sunt conținuți în cele două seroase
pleurale, complet separate între ele. La nivelul plămânilor are loc schimbul
alveolar de gaze.
Între plămâni, pleurele pulmonare și pereții cavității toracelui se stabilesc
relații reciproce, prin care se asigură mecanica respiratorie.
Dimensiunile și greutatea plămânilor variază cu vârsta, sexul, individul, în
expirație sau în inspirație.
Consistența plămânilor este moale, spongi oasă și foarte elastică .
CONFORMAȚIA EXTERNĂ :
– cei doi plămâni, suspendați prin pediculii lor, pot fi comparați cu două
jumătăți ale unui con tăiat de la vârf spre bază;
– fiecare plămân prezintă: o bază, un vârf și două margini:
 baza plămânului
– este numită și fața diafragmatică ; diafragma este mai ridicată în
dreapta din cauza ficatului, ca urmare baza plămânului drept este
situată mai sus decât baza plămânului stâng.
– prin intermediul diafragmei, baza plămânului stâng are raporturi cu:
splina, fundul stomacului și parțial cu lobul stâng al ficatului.
 vârful plămânului
– părăsește cavitatea toracică, depășind orificiul superior al acesteia cu
doi-trei cm;
– are raporturi , in fosa supraclaviculară , cu prima coastă, artera
subclavie , nervului vag, plexului brahial și mușchilor scaleni;
 fața costală a plămânului
– este convexă, rotunjită ;

49
– se află anterior, lateral și posterior;
– pe această față se află șanțuri transversale determinate de coaste .
 fața medială a plămânului prezintă:
– o zonă posterioară , numită porțiunea vertebrală;
– o zonă anterioară, numită porțiunea mediastinală, datorită raporturilor pe
care le are cu organele din mediastin. Pe porțiunea mediastinală este situat
hilul plămânului, care reprezintă locul p e unde trec elementele
pediculului pulmonar .
 marginea anterioară separă fața costală de cea medială.
 marginea inferioară este subțire, tăioasă și circumscrie baza
plămânului. Separă baza de cele două fețe: costală și medială.
Pe fețele plămânilor se întâlnesc fisuri care divid organul în lobi.
La plămânul stâng se întâlnește o scizură sau fisură oblică ce divide
plămânul stâng în doi lobi: superior și inferior. La plămânul drept , pe lângă
fisura oblică , apare și o fisura orizontal ă, separând trei lobi inegali: superior,
mijlociu și inferior.
Rădăcina plămânului este formată din totalitatea elementelor anatomice
care vin sau pleacă de la plămân. Există doi pediculi pulmonari : unul drept și
altul stâng. Aceștia sunt alcătuiți din:
– bronhia principală ;
– artera pulmonară ;
– două vene pulmonare ;
– arterele bronhice;
– venele bronhice;
– limfatice ;
– fibrele plexului nervos pulmonar ;
– țesut conjunctiv mediastinal.

50
STRUCTURA
Sunt constituiți astfel:
ș ramificații tot mai mici ale bronhiilor , cu rol în conducerea aerului până la
nivelul parenchimului pulmonar;
Bronhia principală dreaptă dă trei bronhii lobare : sup erioară, mijlocie
și inferioară, în timp ce bronhia principală stângă dă două bronhii lobare,
superioară și inferioară.
Bronhiile lobare se divid în continuare în bronhii segmentare , care
deservesc segmente le pulmonare.
ș parench imul, reprezentat de acinii pulmonari , cu rol în realizarea
schimburilor respiratorii pulmonare;
Ramurile bro nhiilor segmentare continuă să se dividă în bronhiole lobulare .
Bronhiolele se ramifică apoi în bronhiole respiratorii , care continuă să
se ramifice în ducte alveolare , terminate prin dilatații, numite săculeți alveolari.
Aceștia se compartimentează în mai multe formațiuni veziculare, numite alveole
pulmonare.
Bronhiola respiratorie și ramificațiile ei formează acinii pulmonari, iar
totalitatea acinilor pulmonari alcătu iesc parenchinul pulmonar, la nivelul căruia
au loc schimburi de gaze. Acinul reprezintă, în consecință, unitatea
morfofuncțională a plămânului.
ș stroma, care delimitează și unește celelalte componente ale plămânilor.

VASCULARIZAȚIE
Vascularizația plămân ilor este dublă: funcțională și nutritivă.
Vascularizația funcțională este asigurată de trunchiul pulmonar cu cele două
ramuri ale lui: artera pulmonară dreaptă și artera pulmonară stângă și de cele
patru vene pulmonare: două drepte și două stângi.
Trunchi ul pulmonar pornește din ventriculul drept al inimii și ajunge la
plămâni, iar venele pulmonare aduc sângele de la plămâni la atriul stâng al

51
inimii. Trunchiul pulmonar și venele pulmonare alcătuiesc vasele circulației
mici, prin care se asigură schimbul p ermanent de gaze: cedarea bioxidului de
carbon din sânge în aerul alveolar și trecerea oxigenului din aerul alveolar în
capilarele perialveolare.
Vascularizația nutritivă este asigurată de către arterele bronhice și artera
toracică internă, respectiv de că tre venele bronhice.
Limfaticele plămânilor se grupează subpleural și intrapulmonar.
INERVAȚIE
Nervii plămânilor fibrele nervoase formează , la nivelul pedicului pulmonar un
plex anterior și altul posterior. Fibrele sunt parasimpatice (din nervul vag) și
simpatice (din ganglionii simpatici toracali doi și până la ganglionii simpatici
toracali cinci).
Considerații clinice
Ca urmare a particula rităților anatomice în ceea ce privește structura
plămânilor (lobi, segmente), așa cum au fost descrise mai sus, patologia
pulmonară, în special cea inflamatorie și infecțioasă (ex. pneumoniile ) este
limitată în evoluție, cel puțin în fazele inițiale, la a ceste unități morfofuncționale.
Pneumoniile sunt inflamații toxice sau infecțioase ale parenchimului pulmonar.
Cancer bronhopulmonar.

2.7. PLEURA
Sunt două membrane seroase care învelesc plămînii. Cele două pleure,
dreaptă și stângă, nu comunică între ele, fiind separate prin mediastin.
Fiecare pleură este formată din două lame sau foițe: foița viscerală și foița
parietală. Aceste două foițe delimi tează între ele câte o cavitate, numită cavitate
pleurală. Între cele două foițe se realizează o aderență datorită presiunii negative
și unei pelicule de lichid cu o grosime de 0,02 mm.
Considerații clinice
Pneumonii, pleurezii, scizurite , Tbc, astm bronșic, tumori pulmonare

52
III. APARATUL CIRCULATOR

Aparatul circulator reprezintă un tot unitar. El poate fi împărțit în:
– sistemul sanguin, reprezentat de inimă și vase sanguine.
– sistemul limfatic.

3.1. INIMA
Inima este un organ tetracameral, cu pereți musculoși, fiind considerată
organul central al întregului aparat cardiovascular , în cadrul căruia joacă rolul
unei pompe aspiro -respingătoare, a cărui funcționare asigură circulația sângelui,
limfei și a lichidului interstițial.
SITUAȚIE
– este așezată în cutia toracică, în etajul inferior al mediastinului anterior
(compartimentul pericardic), între cei doi plămâni, imediat deasupra
diafragmei, o treime la dreapta și două treimi la stânga liniei mediane.
Mijloace de fixare : inima este fixată la peretele cavității toracice prin
intermediul pericardului fibros, care la rândul său e legat prin intermediul
ligamentelor pericardice.
Parametrii morfologici
– Culoare roșiatică, cu o tentă mai închisă spre dreapta;
– Consistență fermă;
– Capacitate 500 – 600 cm3
– Greut ate: 270 – 300 g.
Formă și dimensiuni : are forma aproximativă a unui con turtit antero –
posterior.
Vârful este îndreptat în jos, înainte și la stânga, în dreptul spațiului V intercostal
stâng, iar baza este îndreptată în sus, posterior și spre dreapta.

53
Raporturi : prin fața posterioară inima vine în raport cu fața superioară a
diafragmului, iar prin fața anterioară, cu peretele toracic și cu plămânii.
PERICARDUL
Inima este învelită într -o formațiune membranoasă numită pericard, care
învelește și baza vasel or mari de la baza inimii. Se deosebește un pericard fibros
și unul seros.
Pericardul fibros se prezintă ca un sac de forma unui con cu baza la
diafragmă și cu vârful orientat superi or. Are aceleași raporturi ca inima , fiind
legat de peretele cavității toracice prin ligamentele pericardice, niște formațiuni
fibroase.
Pericardul seros căptușește pericardul fibros . I se descriu o foiță
viscerală și alta parietală, care se continuă între ele la nivelul vaselor ce vin sau
pleacă de la inimă (de la baza inimii).
Foița viscerală învelește inima, aderând intim la suprafața ei, formând
epicardul. Foița parietală căptușește pericardul fibros, fiind alipită acestuia.
Între cele două foițe se află cavitatea pericardică, ce conțin e o lamă fină de lichid
pericardic, care facilitează dinamica inimii. Cavitatea pericardică e una virtuală,
ce poate deveni reală în cazuri patologice (pericardita exudativă).

CONFIGURAȚIE EXTERNĂ
Inima prezintă: două fețe, două margini, un vârf și o bază .
Fața anterioară sau sternocostală
– este orientată spre coaste și stern, având aceleași raporturi cu fața anterioară
a pericardului.
– e împărțită în două porțiuni (superioară și inferioară) de un șanț transversal ,
sau atrioventricular , numit șanțul corona r anterior , și care se continuă la
marginile inimii cu șanțul coronar posterior. Mai prezintă un șanț
longitu dinal, care poartă denumirea de șanțul interventricular anterior. Acesta
se continuă cu șanțul interventricular posterior.

54
Fața diafragmatică
– e dispusă inferior și posterior, având raporturi identice cu cele ale bazei
pericardului
Marginile inimii sunt:
– dreaptă, în raport cu diafragma
– stângă, în raport cu plămânul (fața mediastinală a plămânului) , motiv
pentru care a mai fost numită și față pulmonară.
Vârful inimii
– este orientat spre stânga, anter ior și inferior
– corespunde spațiului V intercostal stâng, pe linia medioclaviculară, la 7
cm de stern, unde s e poate observa șocul apexian.
Baza inimii
– este orientată supe rior, posterior și spre dreapta
– prezintă două segmente, drept și stâng. Segmentul drept , corespunzător
atriului drept , prezintă orificiul venei cave superioare și orificiul venei
cave inferioare. Segmentul stâng corespunde atriului stâng și prezintă
orificiile celor patru vene pulmonare.

STRUCTURA INIMII
Inima este un organ cavitar și musculos, cu o structură caracteristică,
potrivit funcțiilor pe care le îndeplinește .
Cavitățile inimii
Inima este un organ cavitar. Ea e împă rțită în două jumătăți,
dreaptă, venoasă , și stângă, arterială , de un sept longitudinal, care, la exterior,
corespunde șanțurilor interventriculare.
Fiecare jumătate e împărțită, la rândul ei, de un sept transversal sau
atrioventricular, în câte un atriu spre baza inimi i și un ventricul spre vârf.
Porțiunea septului longitudinal ce separă atriile se numește sept interatrial, iar

55
porțiunea ce separă ventriculele se numește sept interventricular. Inima are deci ,
în interiorul ei , patru cavități: două atrii și do uă ventricule.

ATRIILE
– sunt cavități aproximativ cubice, prezentând fiecare șase pereți și fiind așezate
spre baza inimii;
– peretele lor este mai subțire decât cel al ventriculelor și are mai multe orificii,
rolul funcțional al miocardului at rial fiind de importanță minoră;
– fiecare atriu are o prelungire , numită auricul sau urechiușă;
– cele două atrii sunt despărțite prin septul interatrial, care prezintă o porțiune
mai subțire, fosa ovală, ce reprezintă locul orificiului Botallo din perioada
dezvoltării embrionare.
Atriul stâng
– se mai numește și atriul posterior, pentru că în poziția normală a inimii, el este
așezat posterior față de celălalt atriu. El prezintă:
– orific iile celor patru vene pulmonare;
– orificiul atrioventricular stâng prevăzut cu valvula bicuspidă
(mitrală), care comunică cu ventriculul stâng;
– orificiul de comunicare cu auriculul.
Atriul drept
-este anterior, are o formă cubică mai pronunțată, cu pereți mai bine delimitați și
prezin tă:
– orificiul venei cave inferioare ;
– orificiul sinusului coronar;
– orificiul venei cave superioare ;
– orificiul de comunicare cu ventriculul drept, atrioventricular
drept, ce e prevăzut cu valvula tricuspidă;
– orificiul de comunicare cu auriculul.

56

VENTRICULII
– sunt așezați cu baza la septul atrioventricular, ce separă ventriculele de
atrii, și cu vârful spre vârful inimii;
– sunt separați prin septul interventricular ;
– pereții ventriculi lor sunt mai groși, comparativ cu cei ai atriilor, miocardul
ventricular reprezentând forța motrice a inimii. Datorită rolului său major,
peretele miocardic al ventriculului stâng e de trei ori mai gros față de cel
al ventriculului drept ;
– fiecare ventricul prezintă la baza sa două orificii:
– unul atrioventricular, prin care comunică cu atriul de partea
respectivă;
– altul arterial, al arterei pulmonare în dreapta , respectiv al
aortei în stânga;
– ȋn interiorul ventriculelor se observă o serie de proeminențe musculare,
numite coloane mus culare sau trabecule cărnoase.
Ventriculul stâng
– are forma unui con turtit transversal, căruia i se descriu o bază, un vârf și
doi pereți. Baza prezintă superior:
– orificiul arterei aor te cu trei valvule semilun are;
– orificiul atrioventricular stâng, cu valvula bicuspidă
(mitrală).
Ventriculul drep t
– are forma unei piramide triunghiulare, cu baza la septul atrioventricular,
cu vârful spre vârful inimii și cu trei pereți. Baza prezintă:
– orificiul atrioventricular drept cu valvula tricuspidă;
– orificiul arterei pulmonare străjuit de trei valvule semilunare .

57
Peretele inimi este format din miocard și endocard.
Miocardul formează peretele inimii, fiind învelit la exterior de epicard (foița
viscerală a pericardului seros) și căptușit de endocard, care la nivelul vaselor
mari ce vin sau pleacă de la inimă se continuă cu endoteliul vascular.
Endocardul poate fi afectat patologic (endocardită). Miocardul embrionar
constituie sistemul cardionecto r (excitoconductor) care generează și transmite
influxurile ce determină automatismul cardiac (inervația intrinsecă a inimii).
Este reprezentat de împletiri de fibre din care se formează noduli, fascicule și
rețele.
Endocardul sau tunica internă a inimii c ăptușește cavitățile inimii, fiind
constituită din două părți: una care căptușește inima dreaptă și alta ce căptușește
inima stângă, care la adult nu au legătură între ele.

VASCULARIZAȚIE
Arterele inimii sunt reprezentate de arterele coronare, stângă și d reaptă, ce
înconjoară inima ca niște coroane, de unde și numele lor.
Venele inimii sunt reprezentate de venele coronare (marea venă coronară, vena
interventriculară posterioară, mica venă coronară) și venele cardiace accesorii.
INERVAȚIE
Inervația inimii este una dublă, intrinsecă și extrinsecă.

3.2. SISTEMUL VASCULAR

Sistemul vascular sangvin este alcătuit dintr -o serie de structuri tubulare
care, după direcția de curgere a sângelui prin ele și calibru, se împart în:
– artere ;
– vene ;
– capilare – realizează legătura dintre primele două.

58

3.2.1 ARTERELE
Arterele sunt conducte vasculare care vehiculează sângele de la inimă spre
țesuturi (cardiofug ).
Originea tuturor arterelor este reprezentată de aortă și artera pulmonară. Ele sunt
canale elastice ș i contractile , care își păstrează calibrul și în condiții de vacuitate.
Pulsațiile percepute la nivelul arterelor sunt sincrone cu bătăile inimii.
Structural prezintă trei straturi (tunici)
– tunica externă – adventiția, este conjunctivă, conținând vasele și nervii
(vasa vasorum);
– tunica medie – musculara, formată din fibre musculare netede, dispuse
spiralat și o țesătură de fibre elastice;
– tunica internă – intima, un strat de celule endoteliale situate pe o
membrană elastică internă.
Arterele mari și mijlocii sunt situate profund:
– la nivelul membrelor sunt subfasciale;
– la nivelul abdomenului sunt extraperitoneale și în mezouri.
Arterele mici se dispun subcutanat și intravisceral.

Organizarea și distribuția generală
Arterele se organizează în cele două circulații, care se leagă între ele la nivelul
inimii.
Mica circulație arterială – este formată de arterele pulmonare. Artera
pulmonară naște din ventriculul drept , ca trunchi unic ce se va ramifica în
arterele pulmonare dreaptă și stângă, pentru fie care plămân.
Marea circulație arterială (circulația sistemică) este reprezentată de arborele
arterial aortic. Aorta naște din ventriculul stâng și se termină la nivelul vertebrei
L4, unde se bifurcă în:
– arterele iliace comune dreaptă și stângă, voluminoa se;

59
– artera sacrată medie, subțire.
Aorta are trei porțiuni:
– aorta ascendentă;
– arcul (cârja) aortei;
– aorta descendentă, separată de diafragm în două porțiuni: aorta toracică și
aorta abdominală.
Principalele ramuri colaterale aortice sunt:
– din aorta ascendentă nasc arterele coronare dreaptă și stângă;
– din arcul aortic nasc: – trunchiul brahiocefalic, care, la rândul său , dă naștere
arterei ca rotide comune drepte și arterei subclavi –
culare drepte;
– artera carotidă comună stângă;
– artera subclaviculară stângă;
-din aorta toracică nasc
– ramuri viscerale: -pericardice (vascularizează pericardul fibros);
– ramuri bronșice;
– ramuri esofagiene;
– ramuri mediastinale;
– ramuri pariretale – arterele frenice posterioare și superioare;
– arterele intercostale posterioare ;
-ramuri musculare (destinate vascularizației
musculaturii toracice).
– din aorta abdominală nasc:
– ramuri parietale: arterele frenice inferioare și arterele lombare ;
– ramuri viscerale:
– trunchiul celiac, din care se naște – artera gastrică;
– artera hepatică ;
– splenică ;
– artera mezenterică superioară;

60
– artera mezenterică inferioară;
– arterele suprarenale;
– arterele renale;
– arterele gonadale.
La nivelul membrelor superioare , vascularizația este asigurată de
arterele subclavii (dreaptă și stângă), fiecare dȃnd naștere arterei axilare , apoi
arterei brahiale (humerale), ce se continuă cu arterele radială și ulnară .
La nivelul membrelor inferioare , vascularizația este asigurată de arterele
iliace comune (dreaptă și stângă), fiecare dȃnd naștere arterei iliace interne și
externe . Artera iliacă externă se continuă cu artera femural ă, ce dă naștere
arterelor tibiale anterioară și posterioară .
Puncte de palpare și compresiune ale unor artere – pulsul! De ex. artera
radială în șanțul pulsului, artera dorsală a piciorului (pedioasa), artera temporală
superficială, artera facială, artera carotidă comună etc.

3.2.2. CAPILARELE

Sunt vase de calibru mic, cu structură simplă, destinate schimburilor de
substanțe între sânge, lichidul interstițial și celule. Ele sunt capilare arteriale și
venoase, după cum sunt mai apropia te de un vas sau de altul.

3.2.3 VENELE

Sunt conducte care transportă sângele spre inimă (cardiopet). Ele nu
prezintă pulsații și, dacă sunt lezate, nu sângerează în jet, ca arterele.
Structural prezintă:
– tunica exter nă, adventiția;
– tunica medie, muscular a;
– tunica internă, intima.

61
Venele prezintă, cele situate sub inimă, valve, în număr mai mare la
nivelul venelor membrelor inferioare. Există vene fără valve, cum sunt venele
durei mater, vena cavă superioară, vena portă, venele renale.
Numărul venelo r este, de regulă , mai mare decât cel al arterelor; de obicei,
pentru fiecare arteră există două vene, cu excepția marilor trunchiuri arteriale.
Rețeaua venoasă subcutanată este foarte bine reprezentată și nu însoțește
arterele. Rețeaua venoasă superficială este reprezentaă, la nivelul membrului
superior , de vena basilică și cefalică. La acest nivel se practică puncțiile
venoase. La nivelul membrelor inferioare, rețeaua venoasă superficială este
reprezentată de venele saf enă mare și mică.
Topografic venele sunt:
– superficiale, subcutanate, extrafasciale. Ele drenează sângele spre venele
profunde prin vene perforante. La nivelul membrului inferior, doar 1/10 din
sânge este drenat spre venele superficiale, fapt ce permite e xtirparea acestora în
caz de varice.
– profunde, subfasciale, însoțesc marile artere;
– viscerale, drenează viscerele.
Venele se grupează în două căi principale.
Mica circulație venoasă urmează cale a celor patru vene pulmonare și drenează
sângele oxigenat pulmonar spre atriul stâng.
Marea circulație venoasă urmează calea venelor cave, superioară și inferioară
spre atriul drept.
Sistemul cav superior este format prin unirea trunchiurilor brahiocefalice drept
și stâng. Ele drenează sângele venos al capului și gâtului prin venele vertebrale,
jugulare interne, externe și anterioare. Prin venele subclaviculare drenează
sângele din membrele superioare.
Sistemul cav inferior provine din unirea celor două vene iliace comune și a
venei sacrată medie. Colectează sângele venos de la:
– membrele inferioare, prin venele iliace externe;

62
– organele micului bazin, prin venele iliace interne (hipogastrice).
Vena cavă inferioară are mulți afluenți, sau ramuri colaterale:
– venele renale;
– venele gonadale;
– venele frenice inferioare;
– venele hepatice.
Venele hepatice drenează sângele din ficat, care a primit vena portă și artera
hepatică. Vena portă drenează toate viscerele abdominale și splina. Vena portă
este formată prin confluența venelor mezenterică superioară, mezenterică
inferioară și splenică; pătrunde în ficat la nivelul hilului, împreună cu artera
hepatică.

3.3.SISTEMUL LIMFATIC

Sistemul limfatic este stâns legat de sistemul circulator sangvin. El
cuprinde:
– vasele și nodurile limfatice;
– splina;
– timusul;
– mase de țesut limfoid situate în pereții căilor aeriene și ai tubului digestiv (de
ex. tonsile, foliculi limfatici);
– limfocitele sangvine. Vasele și nodurile limfatice vehiculează limfa, care este
un lichid seros, galben, clar, format în special din ser și limfocite. Numai
ductul thoracic drenează chil (limfă cu conținut lipidic).

63
Vasele limfatice
– lipsesc în SNC, mușchii scheletici, măduva os oasă, cartilajul hialin, fanere;
– sunt calea preferențială pentru t ransportul celulelor canceroase;
– își au originea în țesutul conjunctiv, prin capilare limfatice dispuse în rețea și
terminate în fund de sac. Sunt situate superficial, subcutanat, profund,
subfascial, în viscere și în jurul lor.
Limfaticele sunt slab anastomozate între ele, ele converg spre nodurile limfatice,
apoi din nod în nod, se vor termina în două trunchiuri principale: canalul toracic
și ductul limfatic drept.
Canalul toracic își are originea în cisterna chyli (Pequet), care colectează limfa
de la chiliferele vilozităților intestinale prin trunchiul intestinal, iar de la nivelul
membrelor inferioare, prin trunchiurile lombare. După un traiect toracic, se
termină în confluentul (unghiul) subclaviojugular venos stâng. Aici prime ște
următoarele colaterale:
– trunchiurile jugulare, care adună limfa de la ½ stângă a capului și gâtului;
– trunchiul subclavicular stâng, care drenează limfa de la membrul superior
stâng;
– trunchiul bronhomediastinal stâng și vasele limfatice intercosta le, care
drenează ½ stângă a toracelui.
Canalele limfatice conduc spre vene aproximativ 3 l. de limfă în 24 ore, limfă
provenită din lichidul interstițial.
Nodurile limfatice participă la reacțiile imunitare ale oraganismului în prezența
germenilor și a p roteinelor străine. Ele exercită o funcție de filtrare și epurare a
limfei prin rolul de barieră contra germenilor, celulelor canceroase și a corpilor
străini.
Patologie vasculară – arterită (inflamația arterelor), ateroscleroza (depunerea
unor ateroame pe interiorul arterelor ȋmbătrȃnite); varice (dilatații venoase);
tromboza (formarea unor trombi); flebite (inflamații venoase); hemoragii
(lezarea vaselor)

64
IV. APARATUL DIGESTIV

Aparatul digestiv este alcătuit din totalitatea organelor care au ca
principală funcție digestia și absorbția principiilor alimentare. Este format din
tubul digestiv și glandele anexe acestuia.
Tubul digestiv prezintă mai multe segmente: cavitatea buca lă, esofag,
intestinul subțire ( duodenul, jejunul și ileonul ), intestinul gros ( cec, colon –
colon ascendent, transvers, descendent și rect ).
Glandele anexe sunt reprezentate de glandele salivare, ficat și pancreas.

4.1. CAVITATEA BUCALĂ

Este primul segment al tubului digestiv, fiind o cavitate virtuală, atunci
când gura e ste închisă , și reală atunci când gura este deschisă. Cavitatea bucală
este împărțită de arcadele alveolodentare în: vestibulul bucal și cavitatea bucală
propriu -zisă.
Vestibulul bucal
– este un spațiu sub în formă de potcoavă, mărginit de arcadele
alveol odentare pe de o parte, b uze și obraji, pe de altă parte;
– comunică cu cavitatea bucală propriu -zisă prin spațiile interdentare și
spațiul retromolar.
Cavitatea bucală
– propriu -zisă este circumscrisă anterior și lateral de arcadele
alveolodentare, superior de bolta palatină, care o separă de fosele nazale,
iar inferior de planșeu l bucal, pe care se află limba;
– posterior cavitatea bucală comunică cu faringele prin istmul
bucofaringian, circumscris superior de vălul palatin, lateral de arcurile
palatine, iar inferior de limbă.

65
LIMBA
– este un organ musculomembranos mobil ;
– rol – în masticație și deglutiție ;
– în vo rbirea articulat ;ă
– este sediul analizatorului gustativ, la acest nivel aflându -se papilele
gustative.
CONFIGURAȚIE EXTERNĂ
– limba prezintă – un vârf ;
– un corp ;
– o rădăcină .
Între corp și rădăcină se află șanțul terminal, anterior de care se dispun papilele
valate, sau caliciforme, sub forma V -ului lingual. Fața inferioară a corpului
limbii este legată de mucoasa planșeului bucal prin frâul limbii. De o parte și de
alta a frâ ului limbii se află caruncula linguală, orifici ul de deschidere al
canalelor g landelor salivare sublinguale și submandibulare. La nivelul rădăcinii
limbii se află tonsila linguală, formată din aglomerări de țesut limfoid.
STRUCTURA
1. dintr -un schelet fibr os;
2. mușchi;
3. mucoasa linguală.
Pe suprafața mucoasei se găsesc papilele linguale, iar în grosimea sa se găsesc
glande salivare mici .
VASCULARIZAȚ IE
– artere: linguală, palatină și faringiană ascendentă
– vene linguale
INERVAȚIE
– senzitivă, senzorială și motorie

66
4.2. DINȚII
sunt organe dure, de culoare albicioasă, implantați în alveolele maxilarelor
având drept rol principal fărâmițarea alimentelor în timpul masticației.
Dinții fac parte din aparatul dento -maxilar, cu rol ȋn:
– digestia bucală ;
– vorbirea articulată ;
– fizionomie ;
– parțial deglutiție .
Dintele prezintă :
– rădăcina, partea fixată în alveolă;
– coroana, partea aflată în afara alveolei;
– gâtul sau coletul, partea de legătură dintre
coroană și rădăcină.

Dentiția omului este h eterogenă, adică e formată din dinți de diferite forme și cu
funcții diferite. Omul are două dentiții: în prima dentiție avem 20 de dinți, 10
pentru arcada superioară și 10 pentru arcada inferioară; aceștia se numesc dinți
temporari sau de lapte.
A doua dentiție cuprinde un număr de 32 de dinți, 16 pentru arcada superioară și
16 pentru arcada inferioară; aceștia se numesc dinți permanenți.
Dinții se împart în:
 incisivi (notați: i sau I);
 canini (notați: c sau C);
 premolari (notați: p sau P);
 molari (notați: M).
În cadrul formulei dentare pentru dentația temporară se folosesc litere mici , iar
pentru cea permanentă se folosesc litere mari. Astfel: formula pentru dentiția
temporară:
i 2/2, c 1/1, p 2/2 = 10×2 =20. Formula pentru dentiția permanentă:

67
I 2/2 , C1/1, P 2/2, M 3/3 = 16×2 =32.
STRUCTURA
Făcând o secțiune longitudinală printr -un dinte , se observă:
1. cavitatea dentară;
2. dentina;
3. smalțul;
4. cementul .
VASCULARIZAȚ IE
– ramuri din artera maxilară superioară și inferioară ;
– venele ȋnsoțesc arterele ;
– limfaticele colectează limfa ȋn ganglioni submaxilari și cervicali
profunzi .
INERVAȚIE
– nv. Trigemen .

4.3. FARINGELE

Faringele este un conduct musculo -membranos dispus de la baza
craniului până în dreptul vertebrei C6, unde se continuă cu esofagul; este
organul la nivelul căruia se încrucișează calea respiratorie și cea digestivă.

Alte roluri ale faringelui sunt:
 ventilarea c asei timpanului prin trompa lui Eustachio;
 rezonator în fonație;
 prin formațiunile limfoide pe care le conține ia parte la apărarea
organismului.

68
SITUAȚIE
Faringele aparține, topografic, capului , prin ce le 2/3 superioare cuprinse în
concavitatea mandibulei; 1/3 inferioară, care este în raport cu laringele, aparține
regiunii gâtului.
Anterior, faringele comunică cu:
– în 1/3 superioară cu fosele nazale prin choanele nazale;
– în 1/3 mijlocie cu cavitatea bucală;
– iar în 1/3 inferioară cu laringele.
Având în vedere regiunile pe care la străbate, faringele poate fi împărțit
topografic :
– într-o porțiune superioară, sau nazofaringele ; se întinde de la baza
craniului până la marginea liberă vălului palatin ;
– o porțiu ne mijlocie, sau orofaringele ; se întinde de la marginea liberă
a vălului palatin până la osul hioid ;
– o porțiune inferioară, sau laringofaringele ; se întinde între osul hioid
și marginea inferioară a cartilajului cricoid.
În raport cu glota, se pot diferenția trei etaje ale faringelui:
– etajul supraglotic ;
– glota;
– etajul subglotic.
CONFIGURAȚIE
Faringele are forma unei pâlni i și prezintă:
– o bază ;
– un vârf ;
– trei pereți: unul posterior și doi laterali.
Faringele are o suprafață exterioară, sau exofaringele și o suprafață interioară,
sau endofaringele.

69
STRUCTURA
Structura faringelui c uprinde mai multe tunici, care din exterior spre
interior sunt:
– adventiția , care este o membrană conjunctivă subțire;
– tunica musculară , cuprinde mușchi i striați care, după dispoziția fibrelor
musculare, sunt constrictori (inferior, mijlociu și superior) și ridicători;
– tunica fibroasă, numită și aponevroza faringelui, îi servește de schelet;
– tunica submucoasă, puțin dezv oltată;
– tunica mucoasă, formată din epiteliu de tip pavimentos stratificat
nekeratinizat, cu excepția nazofaringelui, unde este formată dintr -un epiteliu
cilindric stratificat ciliat – de tip respirator.
VASCULARIZAȚ IE
– artere: faringiană ascendentă, palatină, tiroidiană inferioară ;
– venele formează două plexuri ce se varsă ȋn jugulară ;
– limfa – noduli cervicali și retrofaringieni .
INERVAȚIE
– nv. Glosofaringian, vag , trigemen, simpaticul cervical .

4.4. ESOFAGUL
Esofagul este un conduct musculo -membranos, al cărui rol este de
transport al bolului alimentar din faringe în stomac; continuă extremitatea
inferioară a faringelui, de la vertebra C6 și se termină la nivelul stomacului, în
dreptul cardiei – vertebra T 10 -12, sub diafragm. Are o lungime de aproximativ
25-30 cm.
Raportat la regiunile pe care le străbate, esofagul are 4 porțiuni:
– cervicală;
– toracică;
– diafragmatică;
– abdominală.

70
Esofagul prezintă trei strangulații – stâmtori fiziologice:
STRUCTURA
– tunica adventiție, formată din țesut conjunctiv lax; la nivelul esofagului
abdominal, aceasta este înlocuită de tunica seroasă;
– tunica musculară, formată din musculatură striată în 1/3 superioară,
dispusă în două straturi – superficial, logitudinal și profund , circular. Cele
2/3 in ferioare sunt alcătuite din fibre musculare netede;
– tunica submucoasă, groasă și foarte laxă, intim unită cu mucoasa; conține
numeroase glande;
– tunica mucoasă, formată din epiteliu pavimentos stratificat.
Separația dintre mucoasa esofagiană și cea gastric ă este foarte netă.
VASCULARIZAȚ IE
– artere esofagiene ;
– venele se varsă ȋn venele tiroidiene, azigos, hemiazigos ;
– limfa – noduli cervicali și toracali .
INERVAȚIE
– simpatică și parasimpatică .

Considerații clinice . Varicele esofagiene , dilatații ale plexului venos
submucos, apare în afecțiuni în care se validează anastomozele porto -cave, în
acest caz, cel mai frecvent ciroza hepatică.
Esofagita de reflux , apare ca leziune inflamatorie a mucoasei esofagului
abdominal datorită refluxului gastro -esofagian (incomp etența sfincterului
cardial, ph acid al sucului gastric). Esofagitele caustice sunt leziuni ale
mucoasei datorate contactului voluntar sau accidental cu substanțe caustice.
Rezultă constricții patologice – stenoze cicatriciale – esofagiene, mai ales la
nivelul porțiunii diafragmatice. Dintre substanțele caustice, produc leziuni mai
grave cele bazice (soda caustică).

71
La nivelul peretelui posterior, mai ales la nivelul strâmtorii cricoidiene, există
un punct slab al p eretelui esofagian, unde pot apă rea diverticuli esofagieni de
propulsie. Există și diverticuli esofagieni de tracțiune, datorați tracțiunii produse
de aderențele organului cu formațiunile învecinate, mai ales la nivelul porțiunii
bronhomediastinale.
La nivelul strâmtorilor fiziologice se opr esc corpii străini, locul de elecție
fiind strâmtoarea bronhoaortică.

4.5. CAVITATEA ABDOMINALĂ

Se găsește sub diafragm .
Este împărțită ȋn:
1. etajul supramezocolic (toracoabdominal)
– se găsește în partea sup erioară a cavității abdominale;
– este cuprins între diafragm și mezocolonul transvers;
– aici se găsesc situate: ficatul, pancreasul, splina, stomacul și o parte
din duoden .
2. etajul submezocolic (inframezocolic)
– începe de la mezocolonul transvers și se întinde până la str âmtoarea superi oară
a bazinului;
– este acoperit de marele epiploon și cuprinde intestinul gros și jejunileonul .
3. etajul pelvian sau inferior cuprinde restul cavității abdominale. Are
dispoziție diferită în funcție de sex.

PERITONEUL
Pereții cavității abdominale și majoritatea organelor care se găsesc în această
cavitate sunt acoperite cu o membrană seroasă, peritoneu.

72
Este constituit din două foițe: una parietală și alta viscerală. Acestea se
continuă una cu alta ca un „sac fără gură ", lăsând între ele un spațiu virtual,
cavitatea peritoneală.
Organele care pătrund în cavitatea peritoneală se numesc organe
intraperitoneale (porțiunea abdominală a esofagului, stomacul, intestinul
subțire, intestinul gros).
Organele care se află situat e între peretele abdominal și foița parietală
sunt organe retroperitoneale (rinichii, glandele suprarenale, ureterele, vezica
urinară).

4.6. STOMACUL

Stomacul este cea mai dilatată po rțiune a tubului digestiv .
CONFIGURAȚIE EXTERNĂ
Are forma literei J, prezentând:
– o porțiune verticală, mai lungă – fundul (f ornix) și corpul stomacului;
– o porțiune orizontală, mai scurtă – antrul și canalul piloric.
Cele două porțiuni sunt separate prin incizura unghiulară. Stomacului i se
descriu:
– două fețe – anterioară și posterioară;
– două margini sau cu rburi – mica și marea curbură;
– două orificii – cardia, la limita dintre esofag și stomac (în dreptul vertebrei
T11) și pilorul la limita dintre stomac și duoden (în dreptul vertebrei L1).
Capacitatea stomacului este de 1300 – 1500 cmc. Porțiunea verticală are un
rol important în procesul digestiei, de aceea se mai numește și porțiune
digestorie, porțiunea orizontală este porțiunea evacuatorie, aici încep mișcările
peristaltice, prin care conținutul gastric este împins sp re duoden.

73
CONFIGURAȚIA INTERNĂ
Stomacul prezintă numeroase plici ale mucoasei: unele longitudinale, altele
transversale sau oblice. Dintre cele longitudinale, două situate în dreptul micii
curburi, delimitează canalul gastric.
STRUCTURA
În constituția anatomică a stomacului intră patru tunici, care din exterior spre
interior sunt:
– tunica seroasă, formată de peritoneu; acesta formează ligamente ce unesc
stomacul de organele ȋnvecinate ( lig. gastrocolic, gastrohepatic etc)
– tunica musculară , cea mai dezvoltată, formată din fibre musculare netede ,
dispuse în trei straturi:
– superficial, format din fibre l ongitudinale;
– mijloci u, format din fibre circulare ;
– intern, format din fibre oblice.
– tunica submucoasă, formată din țesut conjunctiv lax, c onține plexul
nervos submucos Meissner;
– tunica mucoasă, formată din țesut epitelial cilindric, cu funcție esențială de
protecție , și aparatul glandular intraepitelial, ce secretă sucul gastric și
mucus.
VASCULARIZAȚIE
– artere: gastrice pentru mica curbură și gastroepiploice pentru marea curbură ;
– venele se varsă ȋn vena portă ;
– limfa este colectată ȋn trei relee limfatice .
INERVAȚIE
– fibre simpatice și parasimpatice .

Considerații clinice . Dezechilibrul produs între secreția de suc gastric, acid
și mucus duce, într -o primă etapă, la apariția gastritei hiperacide, care, în final,
poate duce la apariția ulcerului gastric . În etiopatogeneza ulcerului gastric este

74
incriminată și o bacterie: He licobacter pylori. Expresia radiologică a ulcerului
este nișa ulceroasă spre care converg pliurile mucosei. Sediul de elecție a
ulcerului gastric este pe mica curbură. Dintre complicațiile mai frecvenate ale
ulcerului gastric sunt perforația și penetrația . Perforația poate eroda un vas
mai mare (artera splenică, de ex.), însoțindu -se de hemoragii interne masive, sau
poate deschide cavitatea stomacului în cavitatea peritoneală, determinând
peritonita. Penetrația se însoțește de aderențe ale stomacului la org anele vecine.
Cancerul gastric cea mai frecventă afecțiune tumorală a stomacului, cu
localizare mai frecventă în regiunea antropilorică și a micii curburi, are ca
expresie radiologică nișa malignă.
La nivelul joncțiunii eso -gastrice, la nivelul hiatului e sofagian diafragmatic, pot
apărea hernieri ale fundului stomacului în cavitatea toracică: hernii hiatale
(diafragmatice).

4.7. INTESTINUL SUBȚIRE

Intestinul subțire este format dintr -o porțiune fixă, imobilă – duodenul și o
lungă porțiune mobilă – jejunileonul.

DUODENUL
Este porțiunea ințială, fixă a intestinului subțire, a vȃnd formă de potcoavă ,
în concavitatea căreia se găsește capul pancreasului. Are o lungime de
aproximativ 25 cm., începe de la pilor (vertebra T12 – L1) și se termină la
nivelu l flexurii duodeno -jejunale (vertebra L2).
Se pot descrie patru porțiuni ale duodenului:
– porțiunea superioară, de la pilor până la vezica biliară, bulbul duodenal;
– porțiunea descendentă, de la vezica biliară până la polul inferior al
rinichiului drept;

75
– porțiunea orizontală, de la polul inferior al rinichiului drept până la flancul
stâng al coloanei vertebrale;
– porțiunea ascendentă, până la flexura duodeno -jejunală.

CONFIGURAȚIE INTERNĂ
În partea medială a porțiunii descendente a duodenului se află papila
duodenală mare, în care se deschide canalul coledoc împreună cu canalul
principal de secreție al pancreasului – Wirsung. La 2 -3 cm. deasupra se află
papila duodenală mică, în care se deschide canalul accesor al pancreasului –
Santori ni.

STRUCTURA
Patru tunici, care din exterior spre interior sunt:
– tunica seroasă, formată din seroasa peritoneală;
– tunica musculară;
– tunica submuco asă;
– tunica mucoasă.

VASCULARIZAȚIE
– artere: ramuri din artera hepa tică și mezenterică superioară;
– sângele venos drenează în vena portă.

INERVAȚIE
– fibre provenind din plexul celiac.
Considerații clinice
Ulcerul duodenal are ca sediu de elecție bulbul duodenal și ca expresie
radiologică nișa ulceroasă.

76
JEJUNILEONUL
Este porțiunea liberă a intestinului subți re și se întinde între flexura
duodeno -jejunală și valvula ileocecală. Este legat de peretele posterior
abdominal prin mezenter, de unde și numele de intestin mezenteric.
Jejunileonul , în lungime de 5 -6 m, ocupă cea mai mare parte a etajului
submezocolic, pătrunzând și în pelvis; cea mai mare parte a sa este însă cuprinsă
în jumătatea stângă a cavității abdominale. El descrie un număr de 14 -16 anse,
primele fiind dispuse orizontal, acoperindu -se parțial unele pe altele,
următoarele sunt așezate vertical; u ltima ansă a ileonului este din nou orizontală.
STRUCTURA
– tunica seroasă sau peritoneul visceral, care formează mezou l intestinului
subțire, datorită căruia jejunileonul este mobil ;
– tunica musculară este formată din două pături de fibre musculare netede:
– una externă cu fibre longitudinale;
– alta internă cu fibre circulare.
Aici se găsesc vase sangvine și plexul nervos AUERBACH.
– tunica submucoasă formată din fibre conjunctive și elastice , vase sangvine,
limfatice și plexul nervos MEISSNER. Tot aici se găsesc glandele BRUNNER,
care vin la nivelul duodenului din tunica mucoasă și nu se găsesc decât la acest
nivel;
– tunica mucoasă (mucoasa intestinală) căptușește intestinul și reprezintă
aparatul secretor și de absorbție. Aceasta prezintă vilozități intestinale, cu aspect
de deget de mănușă, cu rol de a mări suprafața de absorbție .
VASCULARIZAȚIE
– artere: gastroduodenală și pancreaticoduodenală, dar și r amuri din artera
mezenterică superioară ;
– venele se varsă ȋ n vena portă .
INERVAȚIE
– fibre simpatice și parasimpatice .

77
4.8. INTESTINUL GROS

Intestinul gros continuă jejun ileonul și se deschide la exterior prin
orificiul anal. Lungimea sa este de 1,5 m, calibrul diminuând de la cec la anus.
Intestinul gros se deosebește de intestinul subțire prin următoarele
caracteristici :
1. este mai scurt, dar cu lumenul mai larg decât intestinul subțire;
2. se dispune sub formă de cadru – de unde și numele de cadru colic; are o
așezare și o direcție mai fixă;
3. este parcurs de benzi musculare longitudinale numite tenii; în număr de
trei la nivelul cecului, colo nului ascendent, transvers și descendent; două
la nivelul colonului sigmoid și dispar la nivelul rectului;
4. prezintă haustre, porțiuni bombate spre exterior, separate între ele prin
șanțuri transversale, care proemină în lumen sub formă de plici
semilunare;
5. prezintă ciucuri grăsoși de culoare galbenă – apendicele epiploice inserați
la nivelul teniilor.
Intestinul gros este divizat în cec, colon – cu cele patru segmente: colon
ascendent, transvers, descendent și sigmoid – și rect.
În structura colonului întâl nim aceleași componente ca și la intestinul
subțire: peritoneul, stratul subseros, musculara, tunica submucoasă și mucoasă.
Fibrele musculare longitudinale sunt condensate aproape în totalitate în cele trei
tenii, mucoasa intestinului gros este lipsită de vilozități intestinale.

CECUL ȘI APENDICELE VERMIFORM
Cecul este prima porțiune a intestinului gros și are o formă
saculară. Ocupă fosa iliacă dreaptă.
Apendicele vermiform este un segment rudimentar al intestinului gros, cu
semnificație de organ limf oid.

78

COLONUL
Colonul, prin cele patru segmente ale sale, ascendent, transvers,
descendent și sigmoid, formează un cadru în jurul masei anselor jejunileale.
Ca și configurație exterioară, colonul prezintă trei caracteristici esențiale:
prezența celor trei tenii, haustrele, separate prin șanțuri adânci și apendicele
epiploice.
Începe de la nivelul valvulei ileocecale și se termină în dreptul vertebrei
S3. Din fosa iliacă dreaptă urcă spre fața viscerală a ficatului (colon ascendent),
la acest nivel for mează flexura colică dreaptă, de la care începe colonul
transvers, până la nivelul splinei. Ajuns la acest nivel, formează flexura colică
stângă, după care descinde în fosa iliacă stângă (colon descendent). Ultima
porțiune, în forma literei S, coboară în p elvis (colonul sigmoid), unde, în dreptul
vertebrei S3, se continuă cu rectul.

4.9.RECTUL
Începe la nivelul vertebrei S3 și se sfârșește la nivelul orificiului anal. În
traiectul său descrie o curbă cu concavitatea anterior. Ajuns în dreptul
coccigelui , își schimbă traiectul, descriind o curbă cu concavitatea posterior,
străbate perineul și se deschide la exterior prin orificiul anal. Pe lângă aceste
curburi în plan sagital, rectul prezintă și curburi în plan frontal, mai puțin
evidente însă.
Rectul prez intă două segmente: unul superior, situat în cavitatea pelvină,
mai dilatat, numit ampulă rectală și altul inferior, care străbate perineul, canalul
anal.
CONFIGURAȚIE INTERNĂ
– la interior, ampula rectală goală prezintă plice logitudinale, ca re dispar cu
umplerea organului;

79
Pe pereții laterali există, de obicei, trei plice transversale permanente
(vavulele Houston ), de formă semilunară;
– ȋn interiorul canalului anal se află 8 -10 plici longitudinale (coloanele
Morgagni). Bazele coloanelor Morgagni sunt uni te prin valvulele anale. Între
valvule și peretele canalului anal se delimiteză sinusurile anale.
STRUCTURA
Rectul este alcătuit, ca și restul tractului digestiv subdiafragmatic, din
următorele tunici:
– tunica externă, formată de peritoneu, la nivelul j umătății antero -superioare a
ampulei rectale, în rest , rectul este învelit de adventiție;
– tunica musculară cu stratul longitudinal extern și cel circular intern; acesta din
urmă se hipertrofiază în porțiunea finală a canalului anal, pentru a forma
sfinct erul anal intern, în jurul căruia este dispus sfincterul anal extern;
– stratul submucos;
– tunica mucoasă.
VASCULARIZAȚIE
– artere: mezenterică superioară și inferioară
– venele mezenterice și sigmoidiene
– limfaticele formează o rețea bogată
INERVAȚIE
– plexurile mezenterice și hipogastric .

4.10. GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV

4.10.1. GLANDELE SALIVARE

Glandele salivare secretă saliva, cu rol în digestia bucală. Există două
categorii de glande salivare: glande salivare mici, fără canal excretor, diseminate

80
la nivelul mucoasei cavității bucale și glande salivare mari, perechi, care -și varsă
produsul de secreție în cavitatea bucală prin intermediul unor canale excretoare.
Glanda parotidă este cea mai voluminoasă dintre glandele salivare. Se
găsește sub conductul auditiv extern, înapoia ramurii madibulei, în loja
parotidiană. Produsul de secreție se varsă prin canalul Stenon în vestibulul
superior, în dreptul celui de al doilea molar.
Glanda submandibulară se găsește sub planșeul bucal, pe fața in ternă a
corpului mandibulei, ocupând loja submandibulară.
De pe fața profundă a glandei pleacă canalul Wharton , care se deschide,
împreună cu canalul de excreție al glandei sublinguale, la nivelul carunculei
sublinguale.
Glanda sublinguală se află deasupra planșeului bucal, în fosa glandei
sublinguale, delimitată superior de mucoasa regiunii sublinguale, inferior de
mușchiul milohioidian, lateral de corpul mandibulei, iar medial de limbă.
Canalul excretor al glandei se deschide la nivelul c arunculei sublinguale.

4.10.2. FICATUL
Ficatul este așezat în partea dreaptă a etajului supramezocolic, sub
diafragmă, în loja hepatică. Aceasta este delimitată :
– superior de diafragmă ;
– inferior de c olonul și mezocolonul transvers ;
– anterior, posterior și lateral de pereții corespunzători ai ab domenului și
de baza toracelui ;
– medial comunică larg cu loja gastrică.
Are forma unui ovoid tăiat oblic, prezentând :
– o față diafragmatică, convexă ;
– una viscerală, plană ;
– o ma rgine infe rioară bine exprimată;

81
– două extremități, una dreaptă, voluminoasă și una stângă, subțiată.
Fața superioară , diafragmatică , este divizată în doi lobi (stâng și drept)
prin ligamentul falciform, întins de la fața superioară a ficatului la diafragmă.
Lobul st âng este mai mic decât cel drept. Prin intermediul diafragmei, fața
superioară vine în raport cu inima, pericardul, bazele celor doi plămâni, pleura
diafragmatică.
Fața inferioară , viscerală , este împărțită de trei șanțuri, două sagitale și
unul transvers al, dispuse sub forma literei H, în patru lobi: drept, stâng, pătrat și
caudat (Spiegel). Șanțul transversal reprezintă hilul organului – locul de intrare
și ieșire a elementelor hilului hepatic (artera hepatică, vena portă și ductele
hepatice).
STRUCTURA
La exterior se află capsula lui Glisson, iar la interior, parenchimul hepatic,
ȋmpărțit ȋn lobuli hepatici, de formă piramidală, alcătuiți din hepatocite = celule
hepatice, vase, canaliculi biliari.
VASCULARIZAȚIE
– nutritivă – artera hepatică
– funcțională – vena portă
– limfatice – superficiale și profunde
INERVAȚIA
– plexul celiac, nv. Vag

CĂILE BILIARE
Căile biliare sunt conducte prin care bila, secretată continuu de hepatocite ,
ajunge în duoden. Prezintă două porțiuni:
– căile biliare intrahepatice – canalicu lele intralobulare, perilobulare și
interlobulare. Acestea din urmă formează două canale hepatice: drept și
stâng;

82
– căile biliare extrahepatice cuprind un canal prin cipal și un aparat
diverticular;
Calea biliară principală este formată din ductul hepatic comun, continuat cu
ductul coledoc, care se varsă în duoden, împreună cu canalul principal al
pancreasului, la nivelul papilei duodenale mari.
Aparatul diverticular este constituit din vezica biliară și ductul cistic. Canalul
cistic leagă calea biliară principală cu vezica biliară.

VEZICA BILIARĂ
Vezica biliară este numită și colecist și are rolul unui rezervor, în care se
acumulează bila în perioadele interdigestive.
CONFIGURAȚIE EXTERNĂ
Are o formă de pară, prezentând :
– un fund – depășește marginea anterioară a ficatului ;
– un corp – vine în raport superior cu ficatul, iar inferior cu colonul transvers ;
– un col – se continuă cu canalul cistic.
STRUCTURA
Vezica biliară este alcătuită, de la exterior spre interior, de :
– tunica seroasă ;
– pătura subseroasă;
– tunica musculară;
– tunica mucoasă.
VASCULARIZAȚIE
– artera cistică ;
– vena cist ică se varsă ȋn vena portă .
INERVAȚIA
– plexul hepatic .
Patologia aparatului biliar extrahepatice este foarte bogată, reprezentată în
special de procese inflamatorii – colecistite și angiocolite – și litiaze biliare.

83
4.10.3 . PANCREASUL
Este o glandă voluminoasă anexată tubului digestiv, fiind, în același timp ,
o glandă ex ocrină și o glandă endocrină de importanță majoră.
CONFIGURAȚIE EXTERNĂ
Pancreasul prezintă:
– un cap – cuprins în concavi tatea potcoavei duodenale ; trimite în jos și spre
stânga o prelungire, procesul uncinat ;
– un col – unește capul de corp ;
– un corp – aspect triunghiular, prezentând trei fețe: fața anterioară, fața
posterioară, fața inferioară;
– o coadă – se îndreaptă spre splină, de care este legată prin ligamentul spleno –
pancreatic;
Organul este în întregime, secundar retroperitoneal.
STRUCTURĂ
Pancreasul este o glandă mixtă, cu secreție exo – și endocrină.
Componenta endocrină a pancreasului, insulele Langerhans (secre tă insulină,
glucagon, factor lipocaic) , este răspâ ndită difuz în țesutul exocrin, care este
alcătuit din acini glandulari ce secretă sucul pancreatic. Acesta este condus prin
ductul pancreatic principal, Wirsung , și cel accesor, Santorini, ambele vărsându –
se în porțiunea descendentă a duodenului. Ductul principal se alătură ductului
coledoc și se deschid împreună în ampula hepatopancreatică Vater, care se
deschide la nivelul papilei duodenale mari.
VASCULARIZAȚIE
– artera splenică, hepatică, mezenterică superioară ;
– vena spl enică și mezenterică superioară;
– limfa – ganglioni mezenterici .
INERVAȚIA
– plexul celiac .
Patologie – pancreatite, tumori.

84

V. APARATUL URINAR

5.1. RINICHII
Rinichii sunt organe pereche, în formă de bob de fasole, situați
retroperitoneal, de -o parte și de alta a coloanei vertebrale lombare (în dreptul
ultimei vertebre toracale și al primelor trei vertebre lombare). Datorită
volumului mai mare al lobului hepatic drept, rinichiul drept este, de obicei mai
coborât decât cel stâng.
Rinichii ocupă o lojă proprie, loja renală, delimitată de fascia renală .
În interiorul lojii renale, rinichiul este cuprins în capsula adipoasă,
grăsimea perirenală, mai abundentă pe fața post erioară a organului. Între fascia
retrorenală și fasciile mușchilor pătrat al lombelor și iliopsoas, se găsește
grăsimea pararenală Gerota.
CONFIGURAȚIE EXTERNĂ
Rinichiului i se descriu : fețe, margini, poli.
Fețele sunt anterioară și posterioară, având raporturi diferite în dreapta și î n
stânga.
În dreapta, fața anterioară , convexă, vine în raport c u:
– ficatul ;
– duodenul;
– flexura colică dr eaptă.
În stânga are raporturi cu:
– Splina ;
– Stomacul ;
– coada pancreasului ;
– flexura colică s tângă ;
– ansele intestinale.

85
Fața posterioară este tot convexă și are raporturi identice în dreapta și stânga,
venind în raport cu peretele posterior al cavității abdominale, respectiv c u
mușchii pătrat al lombelor și iliopsoas.
Margini le
– una laterală, convexă ;
– una medială, concavă numai în porțiunea mijlocie, care răspunde hilului renal,
locul de intrare și ieșire a elementelor vasculo -nervoase și de ieșire a bazinetu –
lui, în profunzime, acesta răspunde sinusului renal.
Polii sunt :
– unul inferior ;
– altul superior – glanda suprarenală se găsește la acest nivel .

STRUCTURĂ
Rinichii sunt acoperiți la exterior de capsula renală , care, la nivelul sinusului
renal, se continuă cu tunica fibroasă a caliciilor; aceasta învelește toată suprafața
rinichiului și aderă la parenchimul subiacent.
Parenchimul renal este alcătuit din două zone:
– o zonă central ă, medulaă a, de culoare roșie ;
– o zonă p eriferic ă, corticală , de culoare brun -gălbuie, cu aspect granular.
Medulara este organizată discontinuu , sub forma piramidelor renale
Malpighi. În număr de 7 până la 14, acestea sunt orientate cu baza spre periferie
și vârful spre sinusul renal. Vârful piramidelo r Malpighi este rotunjit, proemină
în sinusul renal , formând papila renală. Suprafața fiecărei papile este perforată
de un număr variabil de orificii, determinate de tubii colectori Bellini, care
alcătuiesc aria ciuruită (area cribrosa). Suprafața piramid elor renale are aspect
striat, determinat de tubii colectori și arterele drepte adevărate, care străbat
piramidele Malpighi de la bază până la vârf.

86
Fiecare piramidă renală Malpighi are semnificația unui lob renal . Între
piramide se găsesc coloanele renal e Bertin, care sunt prelungiri ale corticalei în
medulară.
Corticala prezintă, pe secțiune, formațiuni de aspect triunghiular,
pirami dele Ferrein, în numar de 300 -500 pentru fiecare piramidă Malpighi.
Piramidele Ferrein sunt orientate invers decât piramid ele Malpighi, deci cu baza
spre sinusul renal și vârful spre capsula renală, fără să atingă capsula.
Fiecare piramidă Ferrein are semnificația unui lobul renal și reprezintă
prelungiri ale medularei în corticală.
Unitatea morfofuncțională a rinichiului e ste nefronul .
În alcătuirea unui nefron intră două părți: capsula Bowmann și sistemul tubular.
Capsula Bowmann reprezintă porțiunea inițială a nefronului;
– este situată în corticală și are fo rma unei cupe cu pereții dubli ;
– prezintă doi poli: un pol vascular, prin care intră în capsulă arteriola aferentă,
care se capilarizează formând glomerulul renal Malpighi și prin care iese din
capsulă arteriola eferentă; și un pol urinar, situat în partea opusă celui
vascular și care se continuă cu sistemul tubular.
Capsula Bowmann, împreună cu glomerulul renal , formează corpusculul
renal Malpighi.
Sistemul tubular , situat în continuarea capsulei Bowmann, este alcătuit
din mai multe segmente:
– tubul contort proximal, este un tub încolăcit, sit uat în corticală, în imediata
apropiere de capsula Bowmann;
– ansa Henle, situată în continuarea tubului contort proximal, este formată din
două ramuri: un ram descendent, mai subțire, care trece din corticală în me-
dulară, unde formează o ansă și un ram ascendent, mai gros, care se reîntoarce
din medulară în corticală;
– tubul contort distal, un tub răsucit, situat în corticală, în continuarea ansei
Henle.

87
Mai mulți tubi contorți distali se varsă într -un tub colector Bellini , care nu
face parte din nefron. Tubul colector Bellini trece din corticală în medulară,
străbătând piramidele Malpighi de la bază până la vârf, unde se varsă în calicele
mici prin orificiile de pe suprafața papilelor renale (area cribrosa).
VASCUL ARIZAȚIE
– arterele renale, ramuri ale aortei abdominale;
– sângele venos este colectat de vene renale. În vena renală stângă se varsă și
vena testiculară, la bărbat, sau ovariană, la femeie. Venele renale sunt
tributare venei cave inferioare.
– limfa – ganglio ni lombari
INERVAȚIA
Inervația rinichiului este dată de fibre simpatice, cu originea în măduva
spinării, la nivelul vertebrelor T4 – L4, care ajung la rinichi pe calea nervilor
splanhnici și a plexului renal, și de fibre parasimpatice ale vagului care vin din
plexul celiac. Cea mai mare parte a fibrelor abordează rinichiul , împreună cu
artera renală , sub forma plexului renal.

5.2. CĂILE DE ELIMINARE A URINII

Urina, eliminată prin orificiile papilare, trece în caliciile mici, caliciile
mari, pelvisul re nal și de aici în ureter, care o conduce la vezica urinară.
Caliciile mici
– sunt tuburi musculo -membranoase situate în sinusul renal, care se inseră cu
una dintre extremități pe papilele renale, iar cu cealaltă extremitate se unesc
cu alte calicii mici și formează caliciile mari.
– numărul calicii lor mici este, în general , egal cu cel al papilelor renale (6 -12).

88
Caliciile mari
– sunt două sau trei pâlnii musculo -membranoase situate în sinusul renal, care
rezultă din unirea celor 6 -12 calicii mici ;
– ele se un esc la rândul lor și formează pelvisul renal.
Pelvisul renal sau bazinetul
– este o formațiu ne musculo -membranoasă dilatată, în formă de pâlnie ;
– se continuă cu ureterul;
– prezintă:
– o bază ;
– un vârf;
– o față anterioară ;
– o față posterioară ;
– o margine superioară – oblică ;
– o margine inferioară – aproape orizontală.
Pelvisul re nal are o porțiune intrarenală, sinusul renal în care se deschid
caliciile mari , și o porțiune extrarenală, de la hil până la locul unde se
continuă cu ureterul.
Bazinetul este căptușit cu o tunică mucoasă. Toate elementele care se
găsesc în hil ( vena renală, artera renală, porțiunea extrarenală a bazinetului,
nervii și limfaticele renale ), alcătuiesc pediculul renal.

5.2.1. URETERUL
– este un tub lung de 25 -30 cm, cu un calibru inegal ;
– face legătura între bazinet și vezica urinară ;
– prezintă două porțiuni:
• una abdominală, de la bazinet până la intrarea în micul bazin;
• una pelviană, de la intrarea în micul bazin și până la vezică.
STRUCTURA
Peretele e format din trei tunici:

89
– tunica mucoas ă;
– tunica musculară prezintă în treimea superioară a ureterului trei pături de fibre
musculare netede:
– externă, formată din fibre longitudinale ;
– mijlocie , formată din fibre circula re;
– internă, form ată tot din fibre longitudinale;
– în rest are numai fibre circulare și o pătură longitudinală;
– adventicea sau conjunctiva este formată din țesut conjunctiv elastic.
VASCULARIZAȚIE
– arterele : artera renală, artera spermatică internă, artera vezicală inferioară și
de artera hipogastrică ;
– venele se varsă ȋn vena hipogastrică ;
– limfaticele merg la ganglionii lombari.
INERVAȚIA
– simpatică, prin fibre provenite de la plexul renal și hipogastric;
– parasimpatică, prin fibre provenite din plexul pelvic.

5.2.2. VEZICA URINARĂ
Vezica urinară este un organ cavitar și reprezintă rezervorul în care se
strânge urina înainte de a fi eliminată. E situată în micul bazin, în loja vezicală și
este învelită numai în parte de peritoneu.
CONFIGURAȚIE EXTERNĂ
– are o formă ovoidă, când e plină, și o formă turtită, în formă de cupă, când este
goală.
Vezica urinară este formată din trei părți:
– vârful (polul vezical) care este îndreptat în sus și anterior;
– corpul, partea cea mai voluminoasă;
– prezintă :

90
– o față ant erioară ;
– o față posterioară ;
– două fețe laterale .
– fundul , unde se deschid orificiile celor două uretere și orificiul intern al uretrei;
porțiunea care corespunde orificiului intern al uretrei se numește colul vezicii.
Aceste trei orificii determină vârfurile așa numitului trigon vezical.
Mijloace de fixare:
– ligamentul ombilical mijlociu ce leagă vârful vezicii de ombilic;
– inserția peritoneului și legăturile pe care le are cu prostata, uretra și ureterele;
– vasele și nervii.
STRUCTURA
Pereții vezicii sunt formați din patru tunici:
– mucoasă ;
– submucoasă ;
– musculară, numită și mușchi detrusor vezical. Fibrele circulare ale pă turii
mijlocii formează, la originea uretrei (la nivelul colului vezical), un inel
muscular, sfincterul vezical sau sfincterul uretral intern, care este involuntar.
– Seroasă .
VASCULARIZAȚIE
– arterele: ramuri ale arterelor ombilicală, hipogastrică, hemoroidală, rușinoasă și
obturatoare ;
– venele se grupează în plexurile vezicoprostatice, vezicoseminalecare
confluează în vena hipogastrică ;
– limfaticele merg spre ganglionii hipogastrici, ganglionilor presacrați .
INERVAȚIE
Vezica are o inervație motorie și o inervație senzitivă .

91
5.2.3. URETRA
Uretra este canalul prin care se elimină urina din vezica urinară. Uretra, ca
poziț ie, diferă în funcție de sex.
URETRA BĂRBĂTEASCĂ
Uretra bărbatului reprezintă un canal lung de aproximativ 15 -20 cm, ce
servește pentru eliminarea urinii , dar și a lichidului spermatic . Începe de la
fundul vezicii urinare și se termină, prin orificiul extern (meatul uretral), la
capătul penisului .
CONFIGURAȚIE
Ea se împarte în următoarele porțiuni:
– prima porțiune este scurtă, in tramurală, fiind in interiorul vezicii ;
– uretra prostatică – este porțiunea care traversează prostata; la nivelul acestei
porțiuni se deschid canalele ejaculatoare și canalele excretoare ale prostatei ; ȋn
acest segment se află sfincterul intern (involuntar) ;
– uretra membranoasă este cea mai scurtă porțiune a uretrei (1 -2 cm). Ea se află
cuprinsă în perineu și pe traiectul ei se găsește un sfincter muscular, format din
fibre striate, sfincterul uretral extern. Acest sfincter este voluntar;
– uretra peniană este cea mai lungă porțiune (10 -14 cm). Ea străbate penisul în
toată lungimea lui și se deschide la extremitatea liberă a acestuia printr -un
orificiu, meatul uretral.
VASCULARIZAȚIE
– artere – prostatică, hemoroidală, vezicală inferioară, bulbară ;
– venele – se varsă ȋn vena dorsală a penisului, vena rușinoasă internă ;
– limfa – ganglioni hipogastrici și inghinali .
INERVAȚIE
– fibre nervoase din plexul hipogastric și cel sacrat .

92
URETRA LA FEMEIE
Uretra femeii servește exclusiv la eliminarea urinii. Diferă de cea a
bărbatului prin dimensiuni (lungimea ei e de 4 – 5 cm) și raporturi.
STRUCTURA
Atât la bărbat cât și la femeie, ure tra are peretele format din:
– tunica mucoasă ;
– tunica musculară ;
– tunica externă conjunctivă.
Diafragma urogenitală va separa o porțiune pelviană și alta perineală .
– porțiunea pelviană e mai lungă decât cea perineală (2 -3 cm) și este înconjurată
intim, pe toată întinderea ei de mușchiul sfincter extern (striat) al uretrei, care se
întinde de la colul vezicii până la d iafragma urogenitală;
– porțiunea perineală are abia 1 cm lungime.
Orificiul intern sau colul vezical al clinicienilor e situat mai jos ca la bărbat. Are
o formă rotunjită și se găsește la 2 – 3 cm înapoia simfizei pubiene.
Orificiul extern sau meatul urinar se află în vestibulul vaginei, la aproximativ 2
cm înapoia clitorisului.

CONSIDERAȚII CLINICE
Litiaza renală este una din cele mai frecvente afecțiuni renale. Calculii
pot avea diverse localizări (la nivelul calicelor, a bazinetului), dimensiuni și
forme variate, precum și compoziții diferit e, fiind radioopaci – cei formaț i din
săruri de carbonat de calciu – sau radiotransparenți – cei din oxalați, urați.
Deplasarea unui calcul de la locul său de implantare produce colica renală,
durere cu iradiere tipică, cel mai frecvent asociată cu hematurie macroscopică.
Un obstacol la nivelul tractului urinar – calcul, tumor a – sau un defect de
implantare al ureterului în vezica urinară, cu reflux vezico -ureteral, produce
dilatarea căii urinare supraiacente – hidroureter, care poate ajunge până la

93
dilatar ea căilor urinare intrarenale (bazinet, calice ), cu diminuarea grosimii
parenchimului renal – hidronefroză – și insuficiență renală consecutivă.
Tumori renale, vezicale .
Malformații renale – rinichi polichistic – nu se mai păstrează morfologia
renală, form a de „bob de fasole”, rinichi „ în potcoavă” – fuziune între cei doi
rinichi, pe linia mediană, rinichi supranumerar, sau rinichi unic congenital,
rinichi ectopic – rinichiul nu se mai află în loja renală.
Infecțiile de tract urinar, joase – cistite – mai frecvente la femei (uretra
este mai scurtă și cu lumen mai larg) cu dise minare ascendentă a germenilor. În
lipsa tratamentului specific, pot deveni infecții înalte de tract urinar –
pielonefrite – în patogenia acestora putând fi implicată și diseminarea
hematogenă a germenilor, mai frecvent. Orice afecțiune renală care se înso țește
de stază urinară, la orice nivel al tractului urinar , se însoțește foarte frecvent de
infecție urinară.

94

VI. APARATUL GENITAL

Organele care alcătuiesc aparatul genital se împart în:
• organe genitale interne;
• organe genitale externe.
Organele genitale interne au rolul de a forma celulele sexuale:
spermatozoizii și ovulele, și de a purta, la femeie, fătul. Principalele organe
genitale interne sunt, atât la bărbat, cât și la femeie, gonadele sau glandele
genitale (testiculele și ovarele ).
Organele genitale externe sunt organe de copulație.

6.1. ORGANELE GENITALE LA BĂRBAT

Organele genitale la bărbat sunt reprezentate de cele două glande genitale,
testiculele, de conducte seminale și de glande seminale.

6.1.1. ORGANELE GENITALE INTERNE

6.1.1.1. TESTICULUL
– este o glandă genitală pereche, situată în scrot ;
– rol de a produce spermatozoizii, celule sexuale masculine = spermatogeneza
și hormoni = funcție endocrină;
– are forma unui ovoid turtit lateral, având o lungime între 4 -6 cm și o greutate
de aproximativ 25 g;
– prezintă:

95
– o față laterală;
– o față medială;
– o extremitate superioară;
– o extremitate inferioară;
– o margine anterioară;
– o margine posterioară
STRUCTURA
– la exterior se află albugineea, ce pătrunde ȋn interior și delimitează lobulii ;
– la interior – parenchimul , ȋmpărțit ȋn lobuli (200 -300), formați din tubii
seminiferi; aceștia conțin celule seminale ȋn diferite stadii evolutive, precum
și celule interstițiale și celule de susținere ; canalele seminifere dintr -un lobul
(2-3 la n umăr) , care se unesc într -un singur canal care părăsește lobului,
canalul drept; canalele drepte ale tuturor lobulilor adunȃndu -se în mediastinul
testiculului și formând o rețea de canalicule, rețeaua Haller. Din această rețea
iau naștere niște canale (8 – 18), numite canale eferente, care străbat
albugineea și, trecând spre capul epididimului, confluează pentru a forma
canalul epididimar.

VASCULARIZAȚIE
– artere – spermatică, cremasterică ;
– venele – vena spermatică , ce se varsă ȋn stȃnga ȋn vena renală, iar ȋn dreapta
se varsă ȋn vena cavă inferioară ;
– limfa – ganglioni preaortici .
INERVAȚIE
– nv. rușinos , dar și fibre din plexul hipogastric, aortic, renal .

6.1.1.2. EPIDIDIM UL
– capul ce aderă la extremitatea superioară a testiculului prin intermediul
ligamentului epididimar superior;

96
– corpul este prismatic triunghiular; fața medială a corpului are raporturi cu
vasele testiculului;
– coada ce aderă la extremitatea inferioară a testiculului prin intermediul
ligamentului epi didimar inferior, continuându -se cu ductul deferent.

CĂILE SPERMATICE
Acestea reprezintă canalele prin care este condusă sperma de la tuburile
seminifere la uretră . Ele sunt reprezentate de canalele drepte, rețeaua Haller,
canalele eferente (testicul), canalul epididimar , canalul deferent și canalul
ejaculator.

6.1.1.3. CANALUL DEFERENT
– este un tub cilindric, lung de 35 -40 cm, care se întinde de la coada epidi –
dimului până la canalul ejaculator ;
– porțiuni:
– epididimară (d e la coada epididimului și se îndreaptă în sus) ;
– inghinală ( trece prin canalul inghinal );
– pelvină (pătrunde în cavitatea pelviană și se îndreaptă spre fundul
vezicii urinare ).
Partea terminală este ampula canalului deferent , ce se continuă cu un canal
subțire ce se unește cu gâtul veziculei seminale și formează canalul ejaculator .
Primele două porțiuni sunt parte a funiculului spermatic.

6.1.1.4. VEZICULA SEMINALĂ
– se află așezată la baza prostatei, între vezica urinară și rect ;
– este un organ pereche în formă d e pară așezată cu vârful în jos ;
– reprezintă un re zervor în care se adună sperma (produsă de testicul) ;
– are o secreție proprie, producȃnd cea mai mar e parte din lichidul spermatic;
– are o capacitate fiziologică de 2 ml.

97
6.1.1.5. CANALELE EJACULATOARE
– rezultă din unirea canalelor deferente cu gâtul veziculelor seminale ;
– se află în grosimea prostatei și se deschid în porțiunea prostatică a uretrei .
6.1.1.6. PROSTATA
– este un organ musculoglandular
– situație: imediat sub vezica urinară, în loja prostatică, înconjurând ca un
manșon prima porțiune a uretrei.
– are forma unei castane, cu baza spre vezica urinară și vârful în jos.
– fața sa dorsală vine în raport cu rectul, fiind astfel posibilă palparea ei prin
tușeu rectal.
STRUCTURA
– o capsulă fibroasă la exterior ;
– o stromă conjunctivo -musculară ;
– țesut glandular ( 30-35 de glande mici ).
Prostata este străbătută de uretra prostatică, în care se deschid canalele
ejaculatoare. La nivelul unde se deschid canalele ejaculatoare, se află o
proeminență, coliculul (tuberculul) seminal. De o parte și de alta a lui se deschid
canalel e glandelor prostatei prin 15 -20 de orificii.
Elementele musculare ale prostatei alcătuiesc mușchiul prostatic – un
mușchi neted – care formează al doilea sfincter uretral. Acest mușchi, prin
contracțiile lui, ajută la eliminarea lichidului prostatic, care se amestecă cu
sperma în timpul trecerii aces teia, adică în timpul ejaculării. Deasupra
coliculului seminal există un mic canal, utriculul prostatic.
VASCULARIZAȚIE
– artere: ramuri din artera hipogastrică ;
– venele se varsă ȋn vena hipogastrică ;
– limfa – o rețea bogată de ganglioni iliaci și sacrați .
INERVAȚIE
– plexul hipogastric .

98
6.1.1.7. GLANDELE BULBOURETRALE
– se află situate sub prostată, înapoia și deasupra bulbului uretrei;
– sunt în număr de două ;
– au mărimea unui bob de mazăre ;
– canale le excretoare se deschid în uretra peniană ;
– secretă un lichid vâscos, de culoare alb -gălbuie, care se scurge în uretră și
participă la alcătuirea lichidului spermatic, un amestec al produselor
canalelor seminifere, veziculelor seminale, prostatei și glandelor
bulbouretrale.

6.1.2. ORGANELE GENITALE EXTERNE
Organele genitale externe ale bărbatului sunt reprezentate prin penis și scrot.

6.1.2.1. PENISUL
– este orga nul de copulație al bărbatului ;
– are forma aproape cilindrică;
– prezintă:
– rădăcina – cuprinsă în grosimea perineului și este fixată de oasele
pubiene și ischiatice;
– porțiunea liberă este formată din corpul penisului și gland:
Corpul penisului
– are o formă cilind rică, puțin turtit dorsoventral ;
– prezintă: – o față dorsală ;
– o față ventrală ;
– două fețe laterale.
– este acoperit de piele fină și mobilă; l a partea terminală, pielea depășește
marginea liberă a corpului;
Glandul penisului
– se găsește la extremitatea liberă a corpului ;

99
– are forma aproximativ conică ;
– prezintă :
– un vârf – aici se deschide uretra prin meatul uretral ;
– o bază = coroana glandului, separată de corp printr -un șanț,
șanțul balanoprepuțial.
– prepuțul este un repliu cutaneomucos și poate să se retragă de pe gland,
lăsându -l descoperit până la șanțul balanoprepuțial. Prepuțul prezintă niște
glande prepuțiale, care produc smegma prepuțială;
– glandul este acoperit cu o tunică fibroelastică, albugineea.

STRUCTU RA
În structura penisului se găsesc următoarele formațiuni: corpii erectili ai
penisului, reprezentați prin doi corpi cavernoși , și corpul spongios al uretrei.
CORPII CAVERNOȘI
– sunt așezați pe părțile laterale ale corpului penisului ;
– ȋn stare de repaus, au o lungime de 15 -16 cm, iar în s tare de erecție, de
20 – 21 cm ;
– se întind de la perineu până la gland și au aspectul a doi cilindri care se
ating pe linia mediană, fiind despărțiți printr -un perete, septul penian.
Septul prezintă, din loc în loc, numer oase lacune, prin care cei doi corpi
cavernoși comunică între ei, putând fi considerați în felul acesta ca un
singur corp. La extremitatea posterioară, în apropierea simfizei pubiene, ei
se subțiază și intră în alcătuirea rădăcinii penisului. Prin partea l or
inferioară corespund mușchilor ischiocavernoși. La extremitatea
anterioară, ei se termină la baza glandului.
– structura :
– înveliș propriu = albugineea ;
– un sistem de trabecule = fibre conjunctive, elastice și musculare ;
– un sistem de areole ;

100
CORPUL SPONGIOS
– este o formațiune nepereche, așezată pe fața ventrală a penisului, în jurul
uretrei ;
– lungimea sa totală este de 12 -16 cm ;
– prezintă trei porțiuni:
– o extremitate ant erioară = glandul ;
– o porțiune mijlocie, care este partea cea mai lungă, alcătuind
corpul spongios propriu -zis;
– o extremitate posterioară, umflată, bulbul uretral;
– are aceeași st ructură ca și corpii cavernoși; prezintă un înveliș propriu ,
albugineea, care acoperă un țesut erectil.
VASCULARIZAȚI E
– arterele penisului se grupează în arterele corpilor erectili și arterele
învelișurilor. Toate arterele care vascularizează formațiunile erectile
provin din artera rușinoasă internă si artera rușinoas ă externă;
– venele penisului formează două sisteme: unul superficial și altul profund.
Venele superficiale determină vena dorsală superficială, care se termină în
vena safenă internă. Venele profunde formează vena dorsală profundă.
INERVAȚIA
– centrul nervos al erecției se află în măduva sacrală, la nivelul vertebrelor
S2 -S3;
– centrul nervos al ejaculării se găsește în măduva lombară (L1).

6.1.2.2. SCROTUL
Scrotul este un sac tegumentar în ca re sunt adăpostite testiculele
– are o formă ovoidă, cu o lungime de 6 cm, la adult.
STRUCTURA
– la exterior este acoperit de o piele subțire, foarte extensibilă și
elastică, pigmentată, încrețită, cu peri rari și lungi și glande. Pe linia mediană

101
prezintă o cută proeminentă, care se numește rafeul scrotului. În dreptul rafeului
se formează un perete conjunctiv, care împarte punga scrotală în două
compartimente, numite burse; în fiecare bursă este adăpostit un testicul.
– lama musculară, numită dartos, form ată din fibre musculare netede cu rol
important în încrețirea pielii de pe scrot ;
– tunica celuloasă ;
– tunica muscu lară, formată din fibre striate ;
– tunica fibroasă ;
– o seroasă, numită tunica vaginală, care se sprijină pe albugineea testiculului.
VASCULARIZA ȚIE
– arterele – ramuri ale arterei rușinoase externe și din artera rușinoasă
internă, ramură a arterei hipogastrice ;
– drenarea sângelui de aici se face prin venele rușinoase externe, la vena
femurală, și prin venele rușinoase interne, la vena hipogastrică.
INERVAȚIA
– ramuri ale plexului lombar.

6.2. ORGANELE GENITALE LA FEMEIE

6.2.1. ORGANELE GENITALE INTERNE
Sunt reprezentate de: ovare, trompe uterine, uter și vagin.

6.2.1.1. OVARUL
– este glanda sexuală feminină, cu funcție dublă:
– exocrină – produc e elementele sexuale, numite ovule ;
– endocrină – produce hormonii sexuali feminini.
– este un organ pereche (drept și stâng), așezat în micul bazin, de o parte și
de alta a uterului și rectului, sub bifurcațiile arterelor iliace comune.

102
– forma unei migdale, av ând o lungime de 3 -5 cm ș i o greutate de 4 -8 g.
– la femeia adultă are culoare roșiatică, iar pe suprafață prezintă o cicatrice
având aspectul unui sâmbure de piersică.
Prezintă:
– două extremități: externă și internă;
– două fețe: internă și externă;
– două margini: anterioară (aderentă) și posterioară (liberă).
Ovarul este fixat de :
– ligamentul uteroovarian, care îl leagă prin polul inferior de uter;
– ligamentul tuboovarian, care îl leagă prin polul superior de pavilionul trompei.
STRUCTURA
– la exterior se află un epiteliu simplu: epiteliu ovarian;
– sub acesta se găsește albugineea ovarului ;
– țesutul propriu al ovarului se divide ȋn partea corticală și medulară:
Partea corticală
– se află la periferia ovarului
– e formată dintr -un țesut conjunctiv, reprezentând stromă conjunctivă, în
grosimea căreia se află foliculi ovarieni ȋn stadii diferite de dezvoltare . Numărul
foliculilor primo rdiali e cuprins între 40.000 și 400.000, din care, în timpul
vieții, vor ajunge la maturitate doar 300 -400, câte unul în fiecare lună. Forma
inițială o prezintă foliculii primordiali, urmȃnd apoi foliculii secundari , care
devin cavitari și foliculii terțiari, maturi, De Graaf.
Dezvoltarea și maturarea foliculilor ovarieni și constituirea corpilor
galbeni sunt procese ritmice, periodice – la un interval de 28 de zile
reprezentând ciclul ovarian. Astfel că, dezvoltarea și maturarea foliculului
ovarian se petrece între zilele 1 -a și a 13 -a; ovulația se produce în ziua a 14 -a;
constituirea și dezvoltarea co rpului galben între zilele 15 -25, iar între zilele de
26-28 se produce degenerarea corpului galben, ce va fi înlocuit cu țesut

103
cicatriceal, corpul albicans. Dacă ovulul a fost fecu ndat, începând deci sarcina,
corpul galben se transformă în corp galben gravidic;
Partea medulară
– se află în mijlocul ovarului, fiind înconjurată de substanța corticală ;
– e formată dintr -un țesut conjunctiv fibros, bogat în vase sanguine și
limfatice) ;
– are rol în susținerea și nutriția ovarului și în secreția hormonală.
VASCULARIZAȚIE
– arterele – ovariană, ramură a aortei și o ramură din artera uterină ;
– venele formează plexul pampiniform; de la acesta, vena ovariană din
ovarul stâng se varsă în vena renală stângă , iar cea de la ovarul drept,
direct în vena cavă inferioară ;
– limfaticele – ganglionii lombari, preaortici și lateroaortici (în stânga).
INERVAȚIA
– plexul ovarian.

6.2.1.2. TROMPA UTERINĂ
– este un organ pereche, tubular, lung de 10 -15 cm, așezat lateral de uter și
în partea superioară a ligamentului larg;
– are un rol de conducere a ovulului de la suprafața ovarului până în uter și
a spermatozoizilor din uter în întâmpinarea ovarului, fecundarea având loc
în trompă.
Prezintă:
– o extremitate externă – infundibulul, care se prinde de ovar și are aspect
de pȃlnie, prevăzută cu franjuri ce delimitează orificiul abdominal al
trompei ;
– o porțiune mai dilatată = ampula trompei ;
– porțiunea mai ȋngustată = istmul ;
– o extremitate internă ce se continuă cu corpul uterului.

104

\STRUCTURA
– tunica seroasă ;
– adventicea ;
– tunica musculară ;
– submucoasa ;
– mucoasa .
VASCULARIZAȚIE
– artere – un ram din artera uterină și un ram din artera ovariană ;
– venele – se deschid ȋn venele ovariene și uterine .
INERVAȚIE
– plexul ovarian și hipogastric .

6.2.1.3. UTERUL
– este un org an cavitar nepereche, așezat între rect și vezica urinară.
– are rolul să primească din trompă ovulul fecundat (zigotul), să -1
hrănească și să -1 expulzeze la sfârșitul sarcinii.
CONFIGURAȚIE EXTERNĂ
– are formă de pară, cu porțiunea mai mare în sus, iar cea mică în jos
– prezintă:
– 2 fețe – anterioară și posterioară .
– 2 margini laterale .
Uterul prezintă trei porțiuni:
– fundul uterului, porțiunea superioară, mai largă;
– corpul, porțiunea mijlocie;
– colul, porțiunea inferioară, ce se continuă cu vaginul; el proemină în
vagin. Datorită modului de inserție a vaginului pe col, acesta prezintă

105
două porțiuni: supravaginală , așezată deasupra inserției , și vaginală,
așezată dedesubtul inserției .
STRUCTURA
– tunica se roasă ;
– tunica musculară – fibre orientate pe mai multe direcții și ȋncrucișate ;
– tunica mucoasă = endometr u.

MIJLOACE DE FIXARE
– mijloacele de suspensie :
– ligamentele late ce au luat naștere din cele două foițe peritoneale; ele fixează
uterul în partea centrală a micului bazin;
– ligamentele rotunde se inseră cu un capăt pe marginea uterului, mai jos de
locul de emergență a trompelor, apoi străbat toată l ungimea canalului inghinal.
– mijloacele de susținere :
– ligamentele uterosacrale, se întind de la partea superioară a colului uterin până
la fața pelviană a sacrului;
– perineu;
– chinga ridicătorilor anali.
Deși fixat prin ligamentele amintite, uterul este totuși un organ mobil, putându –
se deplasa în toate direcțiile: înainte, înapoi, în sus și lateral.

VASCULARIZAȚIE
– arterele: artera uterină, artera ovariană și artera ligamentului rotund ;
– sângele venos este colectat ȋn venele uterine ;
– limfa – ganglionii lomboaortici, iliaci externi .
INERVAȚIA
– plexul hipogastric inferior, plexul uteroovarian și din simpaticul pelvian.

106

6.2.1.4. VAGINUL
– este organul de copulație al femeii, avȃnd rolul de a primi penisul în actul
sexual, dar servește și la evacuarea fătului și a anexelor fetale ȋn nașterea
fiziologică.
– este un canal musculomembranos, turtit antero -posterior, lung de 8-12 cm și
larg de 2,5 cm, ce continuă uterul , începând de la colul uterin și terminându -se
la vulvă, fiind îndreptat oblic în jos și înainte
– inferior, l a femeia virgină are o membrană, himenul, ce prezintă un orificiu
central ce permite scurgerea sângelui menstrual. La prima copulație sau în unele
cazuri (prima naștere) această membrană se rupe.
STRUCTURA
– tunica musculară este formată din mușchi netezi; la extremitatea
inferioară, fibrele musculare circulare determină sfincterul inferior al
vaginului;
– tunica mucoasă prezintă cute transversale: creste transversale.
Mijloace de fixare sunt împărțite în mijloace de suspensie și mijloace de
susținere:
– mijloacele de suspensie sunt realizate de continuitatea cu colul uterin, de
legătur ile cu vezica urinară, uretra ( anterior ) și rectul ( posterior );
– mijloacele de susținere sunt realizate de chinga mușchilor ridicători anali
și din perineu.
VASCULARIZAȚIE
– artere – vaginală, dar și ramuri din artera uterină, rușinoasă, vezicală ;
– venele – se varsă ȋn vena hipogastrică ;
– limfa – ganglioni iliaci, inghinali etc
INERVAȚIA
– nv. rușinos și plexul hipogastric .

107
6.2.2. ORGANELE GENITALE EXTERNE

6.2.2.1. FORMAȚIUNILE LABIALE
– sunt pliuri cutanate și sunt de două feluri: labiile (buzele) mari și mici.
LABIILE MARI
– mărgi nesc părțile externe ale vulvei ;
– prezintă – o față externă acoperită cu fire de păr groase și rare;
– o față internă cu aspect de mucoasă umedă.
– Extremitățile labiilor mari se unesc pe linia mediană și formează
comisurile vulvei: comisura anterioară și posterioară. Comisura anterioară
se continuă în sus cu o proeminență rotunjită, acoperită de păr: muntele
Venus. Comisura poster ioară, numită și furculița, se află la câțiva
centimetri de anus.

LABIILE MICI
– sunt acoperite de labiile mari;

SPAȚIUL INTERLABIAL
– este reprezentat de s pațiul dintre labiile mari;
– spațiul mărginit de labiile mici determină vestibulul vaginului. În vestibulul
vaginal se deosebesc două zone:
– o zonă anterioară, unde se observă deschiderea orificiului extern al
uretrei;
– o zonă posterioară, unde se observă orificiul vaginal cu hi menul sau
cu carunculii himenali (resturi cicatrizate ale himenului).
De o parte și de alt a a orificiului vaginal există două orificii în care se
deschid canalele glandelor vulvovaginale (Bartholin). Secreția lor și a glandelor
din labiile mici păstrează umedă intrarea în vagin, facilitând intrarea penisului în
vagin.

108
6.2.2.2 APARATUL ERECTIL
CLITORISUL
– este un organ nepereche, așezat în partea antero -superioară a vulvei ;
– are formă cilindrică ;
– e alcătuit din :
– rădăcină ;
– corp (ce e format din doi corp i cavernoși) ;
– gland (ce se găsește în continuarea cor pului și e acoperit de
prepuț);
– clitorisul e capabil să intre în erecție.

BULBII VAGINALI
– fac parte din aparatul erectil și înconjoară uretra și intrarea în vagin. Fața
lor internă vine în raport cu glandele Bartholin și cu vaginul.
VASCULARIZAȚIE
– arterele: arterele rușinoase externe și interne ;
– venele sunt superficiale (venele rușinoase externe , ce merg la vena safenă
internă și venele perineale , ce merg la venele hipogastrice) și profunde
(sunt tributare venelor rușinoase interne) ;
– limfaticele – ganglioni inghinali, iliaci profunzi, iliaci externi și
hipogastrici.
INERVAȚIA
– ramuri ale plexului lombar, nervul rușinos intern și micul sciatic.

109
VII. GLANDELE ENDOCRINE

Sistemul endocrin este constituit din glande care nu au canal excretor, iar
produșii de secreție (hormonii) sunt eliminați direct în sânge.
În organismul uman se întâlnesc următoarele glande și structuri
endocrine: hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroidele, timusul, suprarenalele,
pancreasul insular, componentele endocrine ale ovarelor și ale testiculelor,
paraganglionii.

7.1. HIPOFIZA
– este o glandă endocrină, nepereche și mediană, de constituție mixtă (glandulară
și nervoasă);
– se află la baza creierului, într -o lojă formată de șeaua turcească a osului
sfenoid și duramater.
CONFIGURAȚIE EXTERNĂ
– formă rotunjită, ușor turtită în porțiunea superioară, acolo unde se prinde
tija hipofizei ;
– are mă rimea unui bob de fasole (0,5 -0,8 g) ;
– lobul anterior are culoare brună roșiatică și consistență relativ fermă; lobul
posterior are culoare cenușie și o consistență mai moale, friabilă ;
– prezintă:
– o capsulă fibroasă la exterior ;
– lobul anterior formează adenohipofiza , ce secretă hormonii
adenohipofizari: somatotropul, prolactina și hormonii
glandulotropi;
– lobul intermediar se află între lobul anterior ș i lobul posterior al
hipofizei; secretă homonul melanocitostimulator, cu rol în
pigmentarea pielii;

110
– lobul posterior sau neurohipofiza este de origine nervoasă ;
hormonii secretați sunt ocitocina și hormonul antidiuretic. Ei sunt
de fapt secretați de nucleii anteriori ai hipotalamusului și ajung la
nivelul hipofizei posterioare pe calea tractului hipotalamo –
hipofizar.
VASCULARIZAȚIE
– arterele – ramuri ale carotide i interne și din cercul arterial al encefalului.
(artera hipofizară superioară, artera hipofizară inferioară );
– venele se împart în două sisteme: ale capsulei și ale tijei hipofizare.
INERVAȚIE
Nervii sunt de natură simpatică, fiind proveniți din ganglionul cervical superior,
din plexul pericarotidian, din plexurile perivasculare .
Boli endocrine cauzate de disfuncț ii hipofizare:
I. Hiposecreț ie: Copi i – nanism hipofizar (piticism ), cu organe dezvoltate
proporțional și intelect normal ;
II. Hipersecre ție: Copii – gigantism (creșterea exagerată ȋn ȋnălț ime, iar la
adulți acromegalie (creșterea extremităț ilor)

7.2. EPIFIZA SAU CORPUL PINEAL
– se găsește în neurocraniu , în depresiunea dintre cei doi coliculi superiori
ai tractului mezencefalic ;
– are forma unui con cu vârful orientat postero -inferior; baza prezintă o
escavație numită recesul pineal ;
– este gri r oșiatică și de consistență moale;
– dimensiuni: măsoară în medie 10 mm lungime, iar greutatea este de
aproximativ 150 mg. Atinge maxima evoluție la vârsta de cinci ani; după
vârsta de șapte ani involuează, dar persistă totuși în tot timpul vieții.

111
– secretă un hormon numit melatonină, derivat din serotonină , cu acțiune
asupra funcției glandelor sexuale.
VASCULARIZAȚIE
– arterele: epifiza este vascularizată de ramuri din arterele choroidiene
mijlocii ;
– venele glandei pineale se varsă în ampula venoasă a lui Galien.
INERVAȚIA
– fibre vegetative din ganglionul cervical superior.

7.3. GLANDA TIROIDĂ
Este un organ impar și median, situat în partea anterioară și inferioară a
gâtului, înaintea și pe laturile conductului laringotraheal.
CONFIGURAȚIE EXTERNĂ
– are forma literei „H” , părțile verticale formȃnd lobi. Porțiunea mijlocie a
glandei, care leagă lobii, este îngustă, dispusă tranversal , și se numește
istm. De pe istm por nește o prelungire a glandei , numită lob piramidal;
– culoarea este cenușie, iar în perioada de activitate devine roșiatică, chiar
albăstruie, ca urmare a creșterii debitului sanguin.
STRUCTURA
– este învelită de o dublă capsulă conjunctivă , care poartă numele de
capsulă fibroasă ;
– stroma conjunctivă este formată din capsula proprie și din septe
conjunctive , care se desprind din aceasta ;
– parenchimul glandular este format din lobulii tiroidei, iar aceștia de
foliculii tiroidei. Foliculii , împre ună cu septele perifoliculare , reprezintă
unitatea morfo -funțională a glandei. Ei conțin o substanță coloidală în
care se acumulează iodul și hormonii tiroidieni.

112
Hormonii tiroidieni sunt secretați de celulele epiteliale ale foliculilor. Celulele
secretor ii sunt de două feluri: celule foliculare sau principale, care secretă
triiodotironin a și tetraiodotironina (tiroxina ), și celule parafoliculare , situate în
parenchim , dar mai ales în septele perifoliculare. Ele secretă tirocalcitonina.
VASCULARIZAȚIE
– arterele – artere tiroidiene superioare și inferioare , și una accesorie, nepereche,
subțire și inconstantă, care este artera tiroidiană „ima a lui Neubauer ”;
– venele formează un plex foarte bogat și se varsă în trunchiul venos tiro -linguo –
facial și în vena jugulară internă;
– limfa – nodurile jugulare .
INERV AȚIE
– de natură simpatică și provin din lanțul simpatic cervical și din ganglionul
simpatic cervico -toracal. O mică parte din filetele nervoase sunt
parasimpatice, vagale.
– Fibrele vegetative asig ură vasomotricitatea și secreția glandulară, iar cele
senzitive asigură perceperea durerii din teritoriul tiroidei.
Considerații clinice
– Hipotiroidismul (la n ou-născut) -> cretinism, nanism tiroidian ;
– Hipotiroid ismul (la adult) -> mixedem, gușa endemică (din cauza lipsei
iodului) ;
– Hipertiroidismul -> boala Basedow .

7.4. GLANDELE PARATIROIDE
– sunt glande foarte mici, cât un bob de linte, greutatea uneia nu depășește
50 mg, iar toate nu depășesc 150 mg ;
– de obicei sunt patru, asezate 2 cȃte 2 pe fața posterioară a lobilor tiroidei ;
– forma glandelor este ovalară , iar suprafața netedă ;
– culoarea este galben -roșiatică și brun -roșiatică, în raport cu vârsta și cu
debitul sanguin.

113
STRUCTURA
– la exterior – o capsulă conjunctivă fină, din care pleacă septe subțiri care
delimitează parțial lobulii glandulari ;
– parenchimul e format din cordoane celulare anastomozate între ele și sunt
de două feluri: celule principale, care secretă parathormonul , și celule
oxifile, al căror rol nu este cunoscut.
– parathormonul (PTH) stimulează formarea ș i activitatea osteoclas telor; la
nivel renal stimulează reabsorbția Ca și inhibă reabsorbția tubulară a
fosfaț ilor.
VASCULARIZAȚIE
– arterele: ramuri din artera tiroidiană inferioară și artera tiroidiană
superioară ;
– venele se varsă în venele tiroidiene;
– limfa – se drenează în căile jugulare interne.
INERVAȚIE
– ramuri ce provin din simpaticul cervical .

7.5. TIMUSUL
– este o glandă endocrină situată înapoia sternului ;
– este un organ limfopoetic, intervenind în procesele imunologice ;
– prezintă doi lobi , cu forma ș i dimensiuni variate ;
– rol de glandă endocrină pȃnă la pubertate , apoi involuează fără să dispară
complet ;
– are două funcții :
– limfopoieza, formarea limfocitelor T , cu rol ȋ n imunitate ;
– organ endocrin – intervine ȋn metabolismul calciulu i, ȋn controlul
creșterii scheletului – secretă timocrescina .

114
STRUCTURA
– este învelit de o capsulă fibroasă , din care pornesc septe ce împart lobii în
lobuli, iar pe aceștia în foliculi ce prezintă corticala la periferie și
medulara în centru , ce conține timocite, care se aseamănă cu limfocitele.
VASCULARIZAȚIE
– arterele : artera tiroidiană inferioară , trunchiul brahiocefalic, subclavia
stângă, artera toracică internă;
– venele se varsă în venele omonime arterelor ;
– limfaticele ajung la nodurile limfatice din mediastinul superior, la cei
parasternali și la nodurile jugulare inferioare .
INERVAȚIA
– ramuri din nervii vagi și nervul frenic stâng.

7.6. GLANDELE SUPRARENALE
– sunt două organe situate retroperitoneal, în loja renală, la dreapta și la
stânga coloanei vertebrale ;
– forma glandelor suprarenale este foarte variabilă ;
– fiecare glandă suprarenală este alcătuită din câte două componente
endocrine: corticală și medulară . Medulara este situată central și este
învelită la suprafață de corticală ;
– dimensiunile, ca form ă, sunt variabile. Greutatea este în medie de 5 -8g.
STRUCTURA
– la suprafață , glanda este învelită într -o capsulă conjunctivă , care trimite în
profunzime septe radiare, purtătoare ale vaselor și nervilor ;
– corticala este formată din celule epiteliale dispuse în cordoane ;
– medulara este formată din celule cromafine, de formă poligonală, dispuse
în rețea sau în cuiburi.

115
Corticosuprarena la secretă mineralocorticoizii (aldosteronul);
glucocorticoizii (cortizon și hidrocortizon) și sexosteroizii (androgeni și
estrogen).
Hormonii secretați de medulosuprarenală sunt catecolaminele: adrenalina
și noradrenalina. Acțiunea acestor hormoni este identică cu cea a sistemului
nervos simpatic.
VASCULARIZAȚIE
– arterele :
– arterele supraren ale superioare , care provin din artera frenică
inferioară;
– artera suprarenală mijlocie , ia naștere direct din aorta abdominală;
– arterele suprarenale inferioare , ȋși au originea în artera renală.
– venele: la dreapta se varsă în vena cavă inferioară, iar la stânga se varsă î n vena
renală de aceeași parte;
– limfa – nodurile limfatice preaortice și lateroaortice.
INERVAȚIA
– plexul celiac și nervii splanhnici toracali.

7.7. PANCREASUL ENDOCRIN
Pancreasul este o glandă voluminoasă cu dublă secreție: exocrină și
endocrină. Partea sa endocrină este reprezentată de către „insulele Langerhans",
grupări celulare răspândite în țesutul exocrin al pancreasului, fiind mai
numeroase la niv elul cozii. Constituie doar 1 -3 % din volumul întregii glande,
adică 1 -2 g din greutate.
Insulele sunt formate din cordoane celulare separate prin capilare și
produc doi hormoni: insulina și glucagonul, de mare importanță în metabolismul
glucidic.

116

7.8. COMPONENTA ENDOCRINĂ A GLANDELOR SEXULAE

Glandele sexuale produc pe lângă celulele sexuale și o serie de hormoni.
Aceștia influențează dezvoltarea caracterelor sexuale secundare, erotizarea
sistemului nervos, dezvoltarea organelor genitale , iar la femeie mai intervin și în
controlul menstruației.
Glanda endocrină a testicolului este constituită din celulele interstițiale
Leydig, care sunt așezate fie izolate, fie în grupe, în țesutul conjunctiv dintre
tubii seminiferi contorți. Secretă testosteronul.
Secreția internă a ovarului este depend entă de evoluția c iclică a foliculilor
ovarieni. Î n prima etapă, celulele tunicii interne a foliculului ovarian produc
estrogenii. După ovulație, corpul galben care ia locul foliculului, produce
progesteronul.

117

VIII. ANALIZATORI

Prin analizator se înțelege un complex de structuri cu rol de reglare a
organismului în mediul înconjurător și de coordonare a activității organelor
interne.
Analizatorii pot fi grupați în:
– analizatorii excitațiilor externe, reprezentați prin:
– analizatorul cu tanat ;
– analizatorul olfactiv ;
– analizatorul gustativ ;
– analizatorul acustic ;
– analizatorul optic.
– analizatorii excitațiilor interne, reprezentați prin:
– analizatorul vestibular ;
– analizatorul kinestezic.
Un analizator este alcătuit din trei segmente:
– periferic ;
– de conducere ;
– central ;

8.1. ANALIZATORUL CUTANAT
– segmentul lui periferic se află la nivelul pielii și a l structurilor anexe ale
pielii (părul, glandele sebacee, glandele sudoripare, unghiile și glandele
mamare).

118
PIELEA
– acoperă suprafața externă a organismului ;
– are o întindere de aproximativ 1,5 -2 m2 și o grosime variabilă de 1 -4 mm,
grosi me variabilă de la o regiune la alta (mai groasă la nivelul plantelor )
STRUCTURĂ :
1. stratul superficial: epiderma – dinspre profunzime spre suprafață
prezentȃnd:
– stratul bazal;
– stratul spinos;
– stratul granulos;
– stratul lucid;
– stratul cornos.
2. stratul profund , dermul , care conține : corpusculii Krause, corpusculii Ruffini,
discurile Merckel și corpusculii Vater -Pacini . În derm se găsesc și foliculi
piloși, glande sebacee și glande sudoripare.
Hipodermul sau țesutul subcutanat este un țesut conjunctiv lax, conține celule
adipoase.
Structurile anexe ale pielii :
– părul – o structură cornoasă filiformă, prezent pe toată suprafața corpului , cu
excepția suprafeței palmelor și a plantelor ;
– unghia – o structură cornoasă a pielii, având rol de protecție a degetelor și rol
în ap ucarea unor obiecte foarte fine;
– glandele sudoripare – se deschid la suprafața pielii printr -un orificiu numit
porul glandei și sunt dispuse pe toată suprafața pielii (mai numeroase la nivelul
palmelor, plantelor, axilelor și a frunții), lipsind la nivelul marginii buzelor ;
– glandele sebacee – glande mici, așezate în demn, în legătură c u foliculul pilos
ce secretă sebum, care furnizează un strat protector părului ;

119
– glandele mamare – se află în pielea din regiunea pieptului, fiind anexe ale
organelor sexuale feminine. Glandele mamare există și la bărbat, dar la acestea
sunt nefuncționale.

8.2. ANALIZATORUL GUSTATIV
Limba îndeplinește , prin mucoasa linguală , funcția de organ receptor al
gustului.
– prezintă papile linguale, glande linguale și foliculi limfatici;
– papilele linguale au fost descrise de Malphighi. Sunt de patru tipuri:
– valate sau caliciforme, în număr de 9-12, fiind cele mai mari (formează „V"
lingual);
– papilele foliate: se găsesc pe marginile și vârful limbii;
– papilele fungiforme: sunt situate anterior de „V" lingual;
– papilele filiforme și conice: sunt răspândite pe toată suprafața linguală.
În muc oasa linguală se găsesc și numeroase glande, dintre care amintim glandele
mucoase, care au rol important în funcția gustativă.

8.3. ANALIZATORUL OLFACTIV
– organul olfactiv este localizat în porțiunea inițială a căilor respiratorii,
reprezentat de mucoasa din partea supero -dorsală a cavității nazale ;
– mucoasa nazală (olfactivă) este formată dintr -un epiteliu cu celule
olfactive și dintr -un corion cu glande mucoase care produc mucusul cu rol
în umezirea mucoasei, pentru întreținerea stării ei funcționale.

8.4. ANALIZATORUL OPTIC
Simțul văzului , alături de simțul auditiv și cel kinestezic, au rolul de orientare
conștientă în spațiu și în menținerea echilibrului corpului.

120
OCHIUL
Este organul văzului , fiind format din:
1. globul ocular;
2. organele anexe ale globului ocular.

1.Globul ocular
– este așezat în orbită, are formă aproximativ sferică
– este format din:
a) tunici;
– tunica externă
– sclerotica – o membrană albă, dură și opacă. În partea sa posterioară,
mai jos de polul posterior se găsește lama ciuruită, prin care
trec fibrele nervului optic și vasele sanguine. Ea are rol de
protecție pentru cele lalte părți ale globului ocular;
– corneea – e porțiunea anterioară a tunicii externe, fiind transparentă
(membrană epitelial -conjunctivă); e ste lipsită de vase
sanguine, dar este bogat ă în terminații nervoase libere;
– tunica mijlocie sau tunica vasculară, este reprezentată de:
– coroida – este situată în partea posterioară a globului ocular. În
porțiunea posterioară prezintă un orificiu care corespunde
lamei ciuruite a scleroticei, iar în partea anterioară are un
aspect festonat și poartă denumirea de ora serrata . Are o
culoare brun -negricioasă, formând c amera obscură a
globului ocular;
– corp ciliar – este cu prins între ora serrata și iris; e ste format din
mușchiul ciliar , cu rol în acomodarea la distanță și
procesele ciliare care formează umoarea apoasă;
– iris – este o membrană circulară care se leagă de partea anter ioară a

121
corpului ciliar. În mijloc prezintă un orificiu circular, care poartă
numele de pupilă.
– tunica internă , cunoscută sub numele de retină este o formațiune de natură
nervoasă ; căptușește coroida, se întinde în partea anterioară până la ora serrata.
Pe fața internă avem în partea posterioară două regiuni:
– papila nervului optic – este așezată inferior de maculă, având o culoare
albicioasă , la nivelul ei găsindu -se vasele și fibrele nervului optic;
– macula sau pata galbenă are o formă ovală, iar în centru prezintă o depresiune
numită foveea centralis. Pe ea se formează imaginea.

b) medii refringente.
– cornee – este primul mediu de refracție î ntâlnit de razele luminoase;
– cristalin – are forma unei lentile biconvexe, fiind situată înapoia irisului ;
– umoare apoasă – este un lichid transparent și incolor aflat în cavitatea globului
ocular, înaintea cristalinului;
– corp vitros – se găsește în partea posterioară a globului oc ular, între cristalin și
retină;
Mușchii globului ocular sunt în număr de șase, dintre care patru mușchi drepți și
doi oblici.
Organele de protecție sunt reprezentate de:
– sprâncene ;
– pleoapele ;
– conjunctiva este o membrană mucoasă, care acoperă partea anterioară a
globului ocular (sclerotica și corneea) și apoi se îndoaie, căptușind pleoapele.

APARATUL LACRIMAL
– glanda lacrimală este așezată în partea antero -superioară și laterală a
orbitei, prezentând două porțiuni: orbitală și palpebrală.

122
– căile lacrimale sunt formate de canalele lacrimale, sacul lacrimal și
canalul nazo -lacrimal. Lacrimile produse de glandele lacrimale ajung prin
canaliculele excretoare în lacul lacrimal, de unde prin canalele lacrimale
și sacul lacrimal, ajung în canalul nazo -lacrimal, ce se deschide în meatul
inferior al fosei nazale.
Rolul aparatului lacrimal este acela de a menține umiditatea conjunctivei bulbare
și de a îndepărta corpurile străine de pe suprafața globului ocular.

8.5. ANALIZATORUL ACUSTICOVESTIBULAR
Segmentul periferic al analizatorului acustico -vestibular este urechea și
conține aparatele receptoare a două simțuri:
• simțul auzului: analizatorul acustic;
• simțul poziției spațiale și al orientării mișcărilor corpului: analizatorul
vestibular.

URECHEA
Se împarte în trei porțiuni:
1. urechea externă;
– pavilionul urechii: este așezat pe părțile latero -inferioare ale capului, anterior
mastoidei și posterior articulației temporo -mandibulare; pe fața externă
prezintă niște ridicături, reprezentate prin helix, antehelix, tragus și
antitragus, precum și niște depresiuni , reprezentate prin jgheabul helixului,
foseta triunghiulară și conca ;
– conductul auditiv extern: este un canal ce continuă pavilionul ur echii până la
urechea medie. Începe în partea anterioară și inferioară a concăi și se termină
la nivelul timpanului.
2. urechea medie;
Timpanul separă urechea externă de urechea medie. Se prezintă sub forma
unei membrane:

123
Urechea medie e o cameră plină cu a er, formată din:
– cavitatea timpanică; aici se află un lanț de trei oscioare (ciocan, nicovală,
scăriță), numite după forma lor.
– cavitățile mastoidiene care sunt neregulate, săpate în porțiunea mastoidiană
a temporalului ;
– tub auditiv sau trompa lui Eustachio, continuă înainte și medial cavitatea
timpanică. Ea face legătura dintre cavitatea timpanică și nazo -faringe. Prin
trompa lui Eustachio se menține echilibrul de presiune pe cele două fețe ale
timpanului, între aerul din urechea medie și aerul di n conductul auditiv
extern.
3. Urechea internă
Urechea internă este săpată în stânca temporalului, comunicând cu
urechea medie prin cele două ferestre (rotundă, ovală) și cu cavitatea craniană
prin conductul auditiv intern.
Prezintă :
– o part e osoasă, n umită labirintul osos;
– o parte membranoasă , numită labirintul membranos;
– fiecare din ele prezintă – vestibul;
– canale semicirculare;
– melcul osos.
– labirintul membranos se află în interiorul celui osos și este separat de
acesta prin perilimfă. În interiorul labirintului membranos se află
endolimfa ;
– vestibulul membranos este format din două vezicule suprapuse, utricula
și sacula. Acestea , ȋmpreună cu canalele semicirculare , formează aparatul
vestibular, care conține organul spiral al lui Corti, care este organul esențial al
auzului, fiind format din:
• celule de susținere;
• celule senzoriale ciliate;

124
• celule accesorii;
• membrana reticulată;
• membrana tectoria.

8.6. ANALIZATORUL MOTOR SAU KINESTEZIC
Analizatorul kinestezic primește excitațiile în legătură cu poziția și
mișcările diferitelor segmente ale corpului, transmise de mușchi, tendoane,
ligamente și articulații.
Segmentul periferic al analizatorului kinestezic este reprezentat de următorii
receptori:
– fusul neuro -muscular la nivelul mușchilor;
– corpusculul Golgi în tendoane;
– corpusculul Vater -Pacini în articulații și tendoane;
– terminațiile nervoase libere în mușchi, tendoane, articulații, periost.
Corpusculii Golgi și fusurile neuro -musculare ce se gă sesc în mușchi și
tendoane sunt singurii receptori din organism care nu suferă fenomenul de
adaptare la excitant.

125

IX. SISTEMUL NERVOS CENTRAL

Sistemul nervos reprezintă totalitatea țesuturilor diferențiate în vederea
recepționării, transmiterii și integrării informațiilor sau mesajelor primite din
exteriorul sau interiorul corpului și elaborarea răspunsurilor adecvate acestor
informații, mesaje.

9.1. ȚESUTUL NERVOS
Sistemul nervos , este format din neuroni și neuroglie.
Neuronul, formațiunea funcțională a sistemului nervos este format din:
– corp celular;
– prelungiri , reprezentate de dendrite și axon.
Se clasifică:
– după numărul prelungirilor:
– neuroni unipolari;
– neuroni bipolari;
– neuroni multipolari;
– neuroni pseudounipolari.
– după lungimea axonului:
– cu axon lung (tip Golgi I);
– cu axon scurt (tip Golgi II).
– din punct de vedere funcțional:
– neuroni senzitivi;
– neuroni motori;
– neuroni de asociație, mici, pot fi multipolari sau bipolari.
Neuroglia este formată din celule g liale care au rol de susținere și
protecție , precum și funcții metabolice și trofice, cu o mare capacitate
regenerativă.

126

9.2. REFLEXUL
Mecanismul fundamental de funcționare a sistemului nervos este actul
reflex (reflexul). Reflexul reprezintă reacția de răspuns a centrilor nervoși la
stimularea unei zone receptoare.
Baza anatomică a actului reflex este arcul reflex, alcătuit din cinci
componente:
1. receptorul : o structură excitabilă, care răspunde la stimuli prin variații de
potențial , gradate proporțional cu intensitatea stimulului. Majoritatea sunt celule
epiteliale diferențiate și specializate în celule senzoriale (gustative, auditive). La
nivelul său are loc transformarea energiei stimulului în impuls nervos.
În funcție de tipul excitantului avem:
– termoreceptori (sesizează schimbările de temperatură);
– mecanoreceptori (detectează deformările mecanice);
– nociceptori sau receptori ai durerii (detectează leziuni tisulare);
– receptori electromagnetici (detectează lumina la nivelu l retinei);
– chemoreceptori (detectează gustul, mirosul);
În funcție de proveniența stimulului:
– exteroreceptori – primesc stimuli din afara organismului;
– interoreceptori sau visceroreceptori.
În funcție de tipul de senzație:
– proprioreceptori – informează despre poziția corpului și permit
controlul mișcării;
– receptori cutanați – includ receptorii pentru presiune, tact, cald, rece și
durere;
– receptorii simțurilor speciale: văz, auz, echilibru.
2. calea aferentă : receptorii vin în contact sinaptic cu termi națiile dendritice ale
neuronilor senzitivi din ganglionii spinali;
3. centrul reflex : format din doi neuroni, unul senzitiv și unul motor ;

127
4. calea eferentă : reprezintă axonii neuronilor motori, somatici și vegetativi,
prin care se transmite comanda către organul efector;
5. efectorul : principali, sunt mușchii striați, netezi și glandele exocrine.

SISTEMUL NERVOS CENTRAL
Sistemul nervos central, cunoscut și sub numele de sistem nervos
cerebrospi nal sau nevrax, este format din : măduva spinării și encefal.

9.3. MĂDUVA SPINĂRII
– este un cordon nervos situat în canalul vertebra l;
– se întinde de la vertebra atlas (C 1), pînă la nivelul discului
intervertebral dintre vertebrele lombare L 1-L2, unde, inferior se termină
cu conul medular și se continuă pȃ nă la prima vertebră coccigiană cu
filum terminale , care, împreună cu rădăcinile nervilor spinali formează
coada de cal ;
– poate fi împărțită în funcție de ieșirile nervilor spinali corespunzători
diferitelor porțiuni, fiecare porțiune la rândul ei , împărțindu -se în
segmente:
• regiunea cervicală cu segmentele cervicale 1 -8;
• regiunea toracică cu segmentele toracice 1 -12;
• regiunea lombară cu segmentele lombare 1 -5;
• regiunea sacrală cu segmentele sacrale 1 – 5;
• regiunea coccigiană cu segmentele coccigiene 1 -3;
Nervii spinali sunt în număr de 31 de perechi: 8 cervicale, 12 toracale, 5
lombare, 5 sacrale, 1 coccigiană.
CONFORMAȚIA EXTERNĂ
În lungul măduvei spinării se observă două îngroșări (intumescențe):
– intumescența cervicală , de unde pornește inervația membrului superior;

128
– intumescența lombosacrală , de unde pornește inervația membrului
inferior.
Prezintă la exterior, pe toată lungimea, mai multe șanțuri:
– șanțuri situate medial, profunde:
– șanțul median anterior;
– șanțul median posterior.
– șanțuri situate lateral, superficiale:
– șanțul postero -lateral;
– șanțul antero -lateral.
Aceste șanțuri delimitează, în fiecare jumătate a măduvei spinării
cordoanele substanței nervoase albe:
– cordonul posterior – între șanțul median posterior și șanțul postero -lateral
de fiecare parte;
– cordonul anterior – între șanțul median anterior și șanțul antero -lateral, de
fiecare parte;
– cordonul lateral – între șanțul antero -lateral și șanțul postero -lateral.

9.4. MENINGELE SPINAL
Măduva spinării este învelită, dinspre exterior spre interior de:
– dura mater spinală – cu rol de protecție;
– arahnoida spinală – separată de precedenta de spațiul subdural;
– pia mater spinală – este membrana internă ce aderă de substanța medulară, cu
rol nutritiv, separată de prec edenta prin spațiul subarahnoidian în care se
găsește un lichid transparent , numit lichidul cefalorahidian.
CONFORMAȚIE INTERNĂ
Măduva spinării este alcătuită din: substanță cenușie , dispusă la interiorul
măduvei , și substanță albă , ce înconjoară substanța cenușie, fiind dispusă la
periferie.

129
Substanța cenușie
– este dispusă la interiorul măduvei și pe secțiune apare sub forma literei
„H" sau a unui fluture ;
– se întinde pe toată lungimea măduvei, sub formă de trei coloane
(anterioară, posterioară, intermediară), care apar pe secțiune transversală
sub formă de coarne (anterioare, posterioare, laterale) ;
– ȋntre coloanele intermediare și cele posterioare se află substanța reticulată;
– cele două jumătăți ale substanței cenușii sunt unite între ele prin comisura
cenușie, care prezintă , în centrul și pe toată lungimea măduvei un canal
îngust numit canal central sau ependimar, înconjurat de substanța
gelatinoasă centrală; în funcție de acest canal, comisura cenușie se
împarte în: comisura cenușie posterioară, spre șanțul median posterior, și
comisura cenușie anterioară, spre șanțul median anterior.

Substanța albă
– este dispusă la periferia măduvei spinări i și formată din fibre nervoase
mielinice grupate în tracturi (fascicule), dispuse în cordoane sau funiculi
(anterior, posterior, lateral).
– este împărțită în dou ă jumătăți unite printr -o bandă de substanță albă,
așezată anterior față de comisura cenușie anterioară, numită comisura albă
anterioară.
Cordoanele anterioare
– sunt situate de o parte și de alta a șanțului median anterior, cuprinse între
el și șanțul antero -lateral ;
– cordonul anterior de o parte comunică cu cel de partea opusă printr -o
bandă de substanță albă, comisura albă anteri oară. La nivelul lor se află
fascicule ascendente și fascicule descendente.

130
Cordoanele laterale
– sunt cuprinse anterior, între șanțul antero -lateral ș i cornul anterior și
posterior, între șanțul postero -lateral și cornul posterior. Aici substanța
cenușie nu ajunge la periferia măduvei și se realizează o comunicare cu
cordonul anterior , realizând o unificare a celor două într -un singur cordon
de substanță albă, antero -lateral.
Cordoan ele posterioare
– sunt situate între septul median posterior și coarnele posterioare ;
– după direcția în care conduc influxul nervos, tracturile se grupează în
tracturi ascendente și tracturi descendente.

9.5. ENCEFALUL
– este partea sistemului nervos central care se află adăpostită în cutia
craniană (neurocraniu).
Encefalul s -a dezvoltat din cinci vezicule cerebrale și prezintă două etaje:
1. etajul inferior cuprinde formațiuni derivate din ultimele trei vezicule
cerebrale:
– mielencefalul – bulbul rahidian;
– metencefal – punte și cerebel (creierul mic);
– mezencefal – pedunculii cerebrali și lama cvadrigemină.
Bulbul, puntea și mezencefalul formează trunchiul cerebral.

2. etajul superior cuprinde formațiuni derivate din primele două vezicule
cerebrale:
– diencefalul sau creierul intermediar sau talamencefal;
– telencefalul – emisferele cerebrale cu nucleii striați și cortexul
cerebral.
Cele două etaje comunică între ele prin foramen ovale, străbătut de o porțiune
îngustă, reprezentat ă de pedunculii cerebrali numită istmul encefalului.

131

9.6. MENINGELE CRANIAN
Învelișurile creierului sau meningele cranian sunt:
– dura mater craniană: o particularitate sunt spațiile venoase numite
sinusuri, pline cu sȃ nge venos;
– arahnoida, în spațiul dintre arahnoida și pia mater se află lichidul
cefalorahidian;
– pia mater vine în raport direct cu substanța cenușie a creierului; este o
membrană fibrovasculară cu rol nutritiv al substanței nervoase.

132

BIBLIOGRAFIE
 Albu I., Georgia R.: “Anatomie clinică ”, Ed.a III -a revizuită și adăugită,
BIC ALL, 2007.
 Agur AMR, Lee MJ: “Grant's Atlas of Anatomy” 10th ed. Lippincott
Williams & Wilkins, 1999.
 Applegate, Edith J. „The Anatomy and Physiology Learning System:
Textbook ”. W.B. Saunders Company . Philadelphia, 1995.
 Clemente, CD: “Gray's Anatomy” 30th ed. Lea & Febiger, 1985.
 Cunningham, D.J.: „Textbook of Anatomy ”, 11th ed. Oxford University
Press, London, 1972.
 Feneis H., Dauber W.: „Pocket Atlas of Human Anatomy ”, pg 2 -54, 4 -th
ed. Thieme, 2000.
 Gray H. „Anatomy of the Human Body ”, 29th ed. Lea & Febiger,
Philadelphia, 1973.
 Gray H.„ Gray’s Anatomy ”, 36th ed. Churchill Livingstone, Edinburgh
1980. 38th ed. 1995.
 Guntz M.: “Nomenclature anatomique illustrée ”. Masson, Paris 1975
 Harold Elise, ” Clinical anatomy ”, eleventh edition, Blackwell Science
Ltd, Oxford, 2006
 Hafferl A.: „Lehrbuch der topographischen Anatomie ”, 2. Aufl. Springer,
Berlin 1957.
 Hamilton W.J.: „Textbook of Human Anatomy ”, Macmillan, London
1958.
 J. Bernstein (editor): “Musculoskeletal Medicine” 1st ed. American
Academy of Orthopaedic Surgeons, 2003.
 Netter FH: “Atlas of Human Anatomy” 2nd ed. Novartis, 1997.

133
 Netter F.H.: „TheCiba Collection of Medical Illustrations ”. Ciba, New
York, 1983 – 1997.
 Niculescu M., et al.: “Anatomia omului ”, Compendium, Litografia UMF
,,Victor Babeș ”, Timișoara, 2004.
 Omar F., Moffat D. , “Anatomy at a Glance ”, Blackwell Science Ltd,
Oxford, 2002
 Papilian V. – „Anatomia omului ”, vol. I Aparatul locomotor, ed. a VI -a,
reeditare Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982,
 Romanes GJ (ed): “Cunningham's Textbook of Anatomy” 11th ed.
Oxford University Press, 1972.
 Sinelnikov, “Atlas of human anatomy ”, 2nd edition,vol 1, Mosc ova,1988
 Sinelnikov, “Atlas of human anatomy ”, 2nd edition,vol 2, Moscova,1988
 Sobotta J., H. Becher: „Atlas der Anatomie des Menschen in 2 Bdn.,
Urban & Schwarzenberg, München 1993.
 Stefăneț M., „Anatomia omului ”, Centrul Editorial -Poligrafic Medicina
Chisinau, 2007
 Van De Graaff, Kent M.: „Human Anatomy ” 5th Edition. WEB McGraw
Hill. Boston, MA. 1998.
 Waldeyer A., A. Mayert: „Anatomie des Menschen ”. 16. Aufl. De
Gruyter, Berlin, 1993.
 Weir J, Abrahams PH: “Imaging Atlas of Human Anatomy”
2nd ed. Mosby, 1997.
 Wolf -Heidegger, G.: „Atlas der Human Anatomie ”, 4. Aufl. Karger,
Basel 1990.
 Woodburne RT, Burkel WE: “Essentials of Human Anatomy”
9th ed. Oxford University Press, 1994.