Anatomie Si Biomecanica ale Cv

Contents

CAPITOLUL 1. Noțiuni de anatomie și biomecanică ale CV

1.1.Anatomia coloanei vertebrale

Coloana vertebrală, este structura principală de susținere a corpului nostru, situată pe linia mediană, în partea posterioară a trunchiului. Conform sintezei statistice, coloana vertebrală reprezintă un segment complex de o mare importanța functional, formată din 33-34 de piese osoase.(Mihail stefanet, pg.81) Urmărite descendent, vertebrele corespund: gătului, toracelui, regiunii lombare și pelvisului. Vertebrele poartă diferite denumiri împrumutate de la regiunile respective:

Vertebrele cervicale sunt în număr de 7 și se notează de la C1 la C7

Vertebrele toracice sunt în număr de 12 și se notează de la T1 la T12

Vertebrele lombare sunt în număr de 5 și se notează de la L1 la L5

Vertebrele sacrate sunt în număr de 5 și se notează de la S1 la S5, vertebrele coccigiene sunt în număr de 4-5 și se notează de la CO1-CO5 răspunzând pelvisului. ( Victor papilian pag 17)

Vertebrele sunt cu atât mai rezistente și mai voluminoase, cu cât sunt situate mai jos, datorită greutății din ce în ce mai mari pe care trebuie să o suporte. Exceptie face coccigele, care, nemaisusținând nici o greutate, este atrofic. Fiecare vertebră este alcătuită din corp, care este situat anterior, arc, care este situat posterior și două punți de legatură între acestea, pediculii vertebrali, așezați lateral.

Vertebrele prezintă anumite caractere specifice, datorate atât raporturilor anatomice diferite, cât și unor condiții functionale individuale. Astfel, vertebrele cervicale au un proces spinos scurt și vârful bifid. Coloana cervicală se curbează ușor anterior pana la C7, unde formează legătura cu coloana toracală. Procesele transversale sunt perforate la baza lor de către găurile transversale, prin care trec vasele vertebrale.

Vertebrele toracice sunt ușor alungite antero-posterior având pe părtile laterale ale corpilor câte două fețișoare articulare una superioară și alta inferioară pentru capetele coastelor; procesul spinos este lung și deschinde oblic înapoi; procesele transverse prezintă o fețisoară articulară pentru tuberculul coastei.

Vertebrele lombare au un proces spinos dreptunghiular și bine dezvoltat fiind în plan sagital orientat orizontal; procesele costale înlocuiesc procesele transverse, care sunt mici proeminențe, așezate pe fața posterioară a rădăcinii acestora.

Sacrul are forma unei piramide patrulatere turtite antero-posterior, cu o față pelviană concavă, o față dorsală convexă și doua fețe laterale care se îngustează progresiv în jos; o bază ce este orientată în sus și un vârf îndreptat în jos. (Albu 79,80)

1.2. Articulațiile coloanei vertebrale

Coloana vertebrală este unită nemijlocit cu craniul, cu coastele și cu oasele coxale. Vertebrele se îmbină între ele cu ajutorul articulațiilor de mobilitate redusă, iar din existența tuturor mișcărilor posibile, în aceasta se realizează mișcări ample ale coloanei ca un tot unitar.

Articulațiile coloanei vertebrale se pot clasifica în:

Articulațiile corpilor vertebrali;

Articulațiile apofizelor articulare;

Articulațiile lamelor vertebrale;

Articulațiile apofizelor spinoase;

Articulațiile apofizelor transverse.

Articulațiile corpilor vertebrali sunt articulații semimobile. Suprafețele articulare sunt reprezentate de fața articulară inferioară a unui corp vertebral și de fata articulară superioară a corpului vertebral subiacent. Suprafața articulară are formă usor concavă, deoarece între suprafețele articulare se interpune discul intervertebral. Coloana vertebrală, alcătuind un complex osteo-ligamentar, prezintă o formațiune elastică și flexibilă, datorită degradării elementelor rigide osoase cu elementele elastice. Forma și funcționalitatea discului intervertebral influențează amplitudinile de mișcare ale coloanei vertebrale.

Discul intervertebral are o structură fibrocartilaginoasă, fiind alcătuit la periferie din inelul fibros, iar în centru din nucleul pulpos. Inelul fibros este mai rezistent în partea anterioară și mai puțin rezistent în partea posterioară. În centrul discului intervertebral se găsește nucleul pulpos, alcătuit dintr-o masă de țesut cu aspect gelatinos. Discul intervertebral are rolul de a menține curburile coloanei vertebrale, conferă o mare elasticitate coloanei, repartizează uniform forțele de presiune și amortizează șocurile primite de coloana vertebrală.

Articulațiile apofizelor articulare sunt articulații plane ce permit numai simpla alunecare a suprafetelor articulare una față de cealaltă.

Articulațiile lamelelor vertebrale sunt unite prin ligamente galbene alcătuite din fibre conjunctive elastice. Această structură permite apropierea și îndepărtarea lamelor vertebrale.

Articulațiile apofizelor spinoase sunt unite prin două ligamente interspinoase, situate între baza apofizelor spinoase și vârful lor si ligamentul supraspinos, situate la nivelul vârfului apofizelor spinoase și alungindu-se de-a lungul întregii coloane. Articulațiile apofizelor transverse sunt unite prin ligamentele intertransversale, care se întind de la baza apofizelor până la vârful lor. (olga djamo , pg 171)

1.3.Musculatura stabilizatoare a trunchiului

Sistemul muscular este alcătuit din mușchi, care reprezintă organele active ale mișcării. Funcția de mișcare este realizată de către musculatura scheletică sau somatică, având în componența sa țesut muscular striat, care îmbraca scheletul și, împreună cu oasele și articulațiile corespunzătoare, asigură mișcarea segmentelor corpului. Mușchii scheletici au rol în menținerea poziției corpului și a segmentelor sale prin contracții tonice și, în deplasarea acestora prin contracții rapide determinate de impulsurile provenite de la sistemul nervos.

Mușchii striați sunt organe contractile care asigură mișcările și pozițiile corpului. În îndeplinirea acestei funcții importante, mușchii se comporta exact ca organe motorii elastice, care mobilizeaza diferite pârghii, acestea fiind piesele scheletice ale corpului.( INTRODUCERE NET)

Mușchii somatici prezintă o porțiune musculară, mai voluminoasă, numită corpul mușchiului, și două extremități de culoare alb-sidefie, numite tendoane, care au in structura lor țesut fibros. Un tendon se inseră pe osul fix și se numește originea mușchiului, iar celălalt tendon se prinde de osul mobil și se numește inserția mușchiului.

1.3.1.Mușchii trunchiului

Mușchii regiunii posterioare ai gâtului și trunchiului:

Planul 1: – mușchiul trapez, mușchiul latisim dorsi

Planul 2:- mușchiul ridicător al scapulei, mușchiul romboid, mușchiul dințat posterior superior, mușchiul dințat posterior inferior, mușchiul splenius.

Planul 3:- mușchiul errector spinal

Planul 4:- mușchiul transversospinal

Planul 5:- mușchii interspinoși, mușchii intertransversari, mușchii rotatori ai capului, sacrococcigieni.

Mușchii regiunii anterioare și laterale a gâtului:

Lateral:- mușchiul platisma, mușchiul sternocleidomastoidian, mușchii scaleni (anterior, mijlociu,posterior), mușchiul drept lateral al capului.

Anterior:- mușchii suprahioidieni, mușchii infrahioidieni

Mușchii paravertebrali:- mușchiul lung al capului, mușchiul lung al gâtului, mușchiul drept anterior al capului.

Mușchii toracelui:

Mușchii regiunii anterioare (extrinseci): mușchiul pectoral mare, mușchiul pectoral mic, mușchiul subclavicular, mușchiul dințat anterior

Mușchii proprii (intrinseci): mușchii intercostali, mușchii supracostali, mușchii subcostali, mușchiul transvers al toracelui.

Mușchiul diafragm

Mușchii regiunii lombare: Pătratul lombelor, mușchiul iliopsoas, mușchiul psoas mic.

Mușchii regiunii anterolaterala abdominală: Mușchiul drept abdominal, mușchiul oblic extern abdominal, mușchiul oblic intern abdominal, mușchiul piramidal, mușchiul transvers abdominal. (CARTE ANATOMIE)

1.4. Noțiuni de biomecanică

Aparatul locomotor alcătuit încât poate realiza o legătură între principiul economiei de forță și cel al economiei de deplasare. Pentru menținerea echilibrului în poziții statice sunt utilizate pârghii care reduc forța, iar pentru realizarea mișcărilor se folosesc pârghii de gradul III cu care se pot obține o economie de deplasare. Locomoția este o modificare a poziție normale a corpului sau a părtilor acesteia, fiind rezultatul interacțiunii dintre două categorii de forțe: forțe interne și forțe externe. Forțele interne care ajută la mișcarea corpului sunt reprezentate prin impulsul nervos, contracția musculară și pârghiile osteo-articulare, iar forțele externe implicate în realizarea mișcării sunt forța gravitatională, greutatea corpului, inerția și forța de frecare.

Impulsul nervos se transmite pe traseul unui arc reflex, care la rândul lui prezintă receptori, cale aferentă, centru nervos, cale eferenta și placa motorie. Un arc reflex specific impulsului nervos motor este alcătuit din: proprioceptori, cale aferentă, centrii nervoși, căile eferente și placa motorie prin care se transmite comanda motorie către mușchi. Proprioceptorii se găsesc la nivelul tuturor organelor aparatului locomotor, reprezintă elementele materiale ale sensibilității proprioceptive.

Contracția musculară reprezintă un răspuns legat de modificarea elasticității musculare. Ea se manifestă fie printr-o contracție a mușchiului, fie ca o modificare totală de formă.

Contracția izometrică este o contracție de întărire a mușchiului care duce la creșterea volumului și a greutății, mai pe scurt creșterea forței musculare.

Contracția izotonică reprezintă o contracție de scurtare a mușchiului și de deplasare a segmentelor, în care se păstrează constantă tensiunea din mușchi pe toată durata contracției.

Contracția izokinetică se realizează cu viteză constantă iar mușchii se contractă la capacitate maximă pe intreaga amplitudine de mișcare.

Pârghiile osteo-articulare reprezintă ultima forță internă care intervine în realiyarea mișcării. Datorită impulsurilor nervoase, la nivelul mușchiilor se produc contracții musculare, care la rândul lor atrag segmentele osoase la nivelul inserțiilor musculare. Segmentele osoase asupra cărora mușchii acționează se comportă precum pârghiile din fizică.

În mecanică, pârghia este precum o bară rigidă care se poate roti în jurul unui anumit punct de sprijin. Asupra oricărei pârghii se aplică două forțe: forța activă și forța de rezistență. Fiecare dintre aceste două forțe acționează la o anumită distanță de punctul de sprijin, formând un moment al forței propice pentru brațul forței și un moment al rezistenței pentru brațul rezistenței. Pârghiile in mecanică sunt utilizate pentru realiyarea unor activități precum: ridicarea de greutăți sau transportul de greutăți.

După felul cum se dispun cele două forțe față de punctul de sprijin, există trei feluri de pârghii:

Pârghiile de gradul 1 sunt pârghii de echilibru în care sprijinul este situat la mijlocul dintre punctul de rezistență și cel de forță. În corpul uman sunt numeroase pârghii de gradul I, iar unul dintre exemple este articulația atlanto-occipitală unde punctul de sprijin se află în articulație, forța activă este dată de mușchii cefei, iar rezistența de greutatea capului. În corpul omenesc, toate pârghiile de acest grad au brațe inegale. Astfel, la craniu, brațul forței este mult mai scurt decât cel al rezistenței, defapt musculatura cefei care îl manevrează este mult mai dezvoltată decât musculatura ventrală a gâtului.

Pârghiile de gradul II sunt pârghii de forță în care rezistența este situată la mijloc, între punctul de sprijin și cel de forță. În corpul uman, acest gen de pârghii este rar, dar un exemplu de pârghie ar fi articulația talo-crurală în poziția stând pe vârfuri, unde punctul de sprijin se află în vârful piciorului, forța se exercită pe calcaneu, iar rezistența este data de greutatea corpului.

Pârghiile de gradul III sunt pârghii de viteză și sunt cele mai răspândite în organism. Punctul de sprijin este localizat la un capăt al pârghiei, rezistența la al doilea capăt, iar forța se află la mijloc.