Anatomia Si Fiziologia Sistemului Nervos Central

CUPRINS

CAPITOLUL I – ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA

SISTEMULUI NERVOS CENTRAL

CAPITOLUL II – NOȚIUNI GENERALE DESPRE BOALĂ

2.1 Scurtă definiție

2.2 Etiologie

2.3 Patogenie

2.4 Factori de risc

2.5. Complicații și pronostic

2.6. Metode de investigare

2.7. Tratament

CAPOTOLUL III – ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN PREGATIREA BOLNAVULUI PENTRU EXPLORĂRILE CLINICE ȘI PARACLINICE

CAPITOLUL IV – ÎNGRIJIRI SPECIFICE ACORDATE

BOLNAVULUI CU DEMENȚĂ

4.1 Internarea și primirea bolnavului în spital

4.2 Supravegherea bolnavului în salon și monitorizarea funcțiilor vitale (cu descriere)

4.3 Asigurarea condițiilor de microclimat

4.4. Îngrijirea bolnavilor cu afecțiuni psihice

CAPITOLUL V – STUDIU DE CAZ – PLANURI DE INGRIJIRE

CAPITOLUL VI – EDUCATIE SANITARĂ

CAPITOLUL VII – CONLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

MOTTO:

„Sănătatea este o comoară pe care puțini știu să o prețuiască,

deși aproape toți se nasc cu ea”

Hipocrate

MOTIVAȚIE

Sistemul nervos face legătura dintre organism și mediul înconjurător; controlează și reglează activitatea tuturor țesuturilor și organelor. Sistemul nervos ne controlează activitatea de la o mișcare la alta, totul fără excepție; este cea mai complexă și cea mai importantă rețea de control și distribuție a informațiilor. Fără sistemul nervos nu există auz și vedere. Nu este durere și bucurie, dar nu sunt nici mișcări coordonate; ar fi de neînchipuit reglarea unor funcții fiziologice ca digestia sau respirația fără să mai vorbim despre importanța memoriei și a luării de decizii, despre sentimente, afectivitate, gândire și vorbire.

Demența este o boală foarte importantă și serioasă, iar cunoașterea noțiunilor de bază legate de patologia acesteia este esențială atât pentru pacient cat și pentru familia acestuia.

Rolul asistentului medical constă în acordarea sprijinului persoanei bolnave prin sprijinirea acestei și prin îndeplinirea sarcinilor pe care le-ar fi îndeplinit singur, dacă ar fi avut forța, voința sau cunoștințele necesare.

Prin realizarea acestei lucrări de diplomă ca viitor asistent medical, sper să fiu pregătit și să recunosc simptomele pentru a putea interveni la timp.

Aceasta m-a determinat să aleg tema prezentei lucrări.

ARGUMENT

Evaluarea tulburărilor depresive în cazul bolilor de demență, în special în demența vasculară, este foarte importantă mai ales pentru că boala este alarmant de periculoasă având (se asociază și cu alte boli, de exemplu cu atacul vascular cerebral) în vedere faptul că comorbiditatea are un impact negativ atât asupra severității depresiei, cât și asupra evoluției bolilor organice.

Boala demența îi provoacă bolnavului diferite suferințe, de la suferință fizică, la disconfort, la lipsa odihnei pană la imposibilitatea de a se hrăni, de a-și face toaleta și de a-și ajuta semenii.

În cadrul lucrării de față am încercat să prezint aspecte legate de demență. Am ales această patologie – demența vasculară deoarece aceasta este una din urgențele medicale, etiologia sa este completă, iar terapia trebuie aplicată imediat ce diagnosticul este stabilit pentru că această boală poate duce la agravare și ulterior deces prin bolile asociate sau complicații.

Scopul acestei lucrări este acela de a arăta importanța acestei boli și de a sublinia importanța îngrijirii ce trebuie acordate pacientului, indiferent de tipul de demență de care acesta suferă. Mai mult, demența este o boală ce afectează psihicul, iar durerea provocată îl face pe acesta să se gândească doar la durerea sa, acesta negândindu-se la altceva.

Lucrarea este formată din șapte capitole. În cadrul primului capitol intitulat ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS CENTRAL, am vorbit despre sistemul nervos, despre structura acestuia și despre rolul acestuia.

Capitolul al doilea – NOȚIUNI GENERALE DESPRE BOALĂ reprezintă o analiză a bolii demență din mai multe unghiuri. Astfel, am început capitolul prin prezentera noțiunii de demență, am continuat cu etiologia, patogenia, și factori de risc ai acesteia. De asemenea am prezentat metodele de investigare și tratamentul în caz de demență.

În cadrul capitolului al treilea – ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN PREGATIREA BOLNAVULUI PENTRU EXPLORĂRILE CLINICE ȘI PARACLINICE, am arătat cat de important este rolul asistentei medicale în pregătirea bolnavului de demență.

Capitolul al patrulea – ÎNGRIJIRI SPECIFICE ACORDATE BOLNAVULUI CU DEMENȚĂ, este un capitol important, deoarece internarea și primirea bolnavului în spital, precum și supravegherea bolnavului în salon și monitorizarea funcțiilor vitale, dar și asigurarea condițiilor de microclimat sunt elemente foarte importante în asigurarea unei stări de confort și de siguranță pacientului.

În capitolul cinci STUDIU DE CAZ – PLANURI DE INGRIJIRE, am arătat prin analiza a trei persoane (trei studii de caz) care este planul de îngrijire în funcție de persoană, vârstă, dar și în funcție de boală și evoluția ei.

În capitolul șase – EDUCATIE SANITARĂ, am vorbit despre educația sanitară și importanța acesteia atât pentru bolnav cat și pentru medici și asistente.

Lucrarea se încheie prin conturarea concluziilor.

CAPITOLUL I – ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA

SISTEMULUI NERVOS CENTRAL

Organismul uman funcționează prin intermediul organelor sale care sunt controlate și coordonate de către sistemul nervos.

Sistemul nervos este format din țesutul nervos care recepționează, transmite și prelucrează toate excitațiile și informațiile pe care le adună atât din mediul intern cat și din mediul extern. Acesta are capacitatea de a adapta organismul la mediul extern și de a-i orienta funcțiile interne.

Având în vedere permanentele schimbări, modificări ale mediului ambiant și a relației acestuia cu organismul, sistemul nervos central s-a perfecționat pentru a face față necesităților impuse de evoluția naturală. Prin perfecționare înțelegem construirea de circuite neuronale noi, de structuri care să ofere cele mai clare și potrivite răspunsuri.

Din punct de vedere structural, putem structura sistemul nervos central astfel:

– sistem nervos central (SNC), este format din creier și măduva spinării

– sistemul nervos periferic, include componența somatică (nervii spinali și cranieni) și componenta vegetativă (SNV – simpatic și parasimpatic).

Figura nr. 1 Sistemul nervos

Sursa: Dăncescu Mihail, Neuropsihologia, Brașov, 2010, http://www.bueckergmbh.de/Luci/Files/Cursuri/Neuropsihologia.pdf, p.4

Deși cele două sisteme par separate, acestea funcționează împreună, intercorelat și acționează unul asupra celuilalt.

Din punct de vedere funcțional, „sistemul nervos este format din: sistemul nervos somatic și sistemul nervos vegetativ sau autonom. Sistemul nervos somatic are în vedere analiza pielii, mușchilor scheletici, ligamentelor, articulațiilor, oaselor. Prin intermediul organelor de simț și a receptorilor distribuiți în piele, organismul exercită funcțiile de legătură cu mediul ambiant. Sistemul nervos vegetativ inervează viscerele, glandele, musculatura netedă a viscerelor, a pielii, a vaselor sangvine și celor limfatice, a cordului. Acest sistem contribuie la reglementarea proceselor metabolice în țesuturi și organe. În cadrul sistemului nervos vegetativ deosebim: partea simpatică, pars sympathica, și partea parasimpatică, pars parasympathica. La fiecare din aceste părți distingem formațiunile centrale și periferice”.

Sistemul nervos este format din două feluri de celule: neuronul și glia (nevroglia). Acestor celule le revin 75% din masa totală a țesutului nervos (35% celule neuronale și 40% celule nevroglice); acestora li se adaugă lichidul extracelular (15%) și vasele sanguine (10%). Toate celulele corpului uman sunt formate din: membrană celulară, citoplasma cu organite celulare și nucleul, cu materialul genetic.

Neuronul este unitatea anatomico-funcțională a sistemului nervos, formată din corp celular și prelungirile sale, care sunt:

– axonul – prelungire unică și lungă prin care influxul nervos pleacă de la celulă

– dendrite – prelungiri scurte prin care influxul vine la celulă.

Neuronii sunt în număr foarte mare de aproximativ 15 miliarde, din care 14 miliarde se afla la nivelul cortexului cerebral.

Neuronii nu sunt interconectați fizic între ei, deoarece în acest caz potențialul de acțiune s-ar propaga de la un neuron la altul la întâmplare, de-a lungul căilor nervoase. Astfel, legăturile dintre neuroni și dintre elementele receptoare și executive, se realizează prin intermediul unor formațiuni și mecanisme complexe pe care Foster și Scherringhton (1897) le-au denumit sinapse.

Sinapsa este „formată dintr-o membrană presinaptică, spațiul sinaptic și membrana postsinaptică. În spațiul presinaptic sunt acumulate vezicule cu neurotransmițători chimici, specifici fiecărei grupe funcționale de neuroni”.

Circulația influxului nervos la nivelul sinapsei se face într-o singură direcție, de la chidrax la corpul celular. Energia care circulă de-a lungul fibrei nervoase se numește impuls nervos.

Sistemul Nervos Central este „alcătuit din encefal care este format din două emisfere centrale, alături de formațiunile de la baza craniului, trunchiul cerebral, cerebel și măduva spinării”.

Encefalul este format din substanța cenușie și substanța albă. Substanța cenușie este reprezentată de numeroase celule, de diferite forme și dimensiuni, alcătuind la suprafață, scoarța cerebrală, iar în profunzime nucleii cenușii centrali. În scoarța cerebrală se găsesc peste 14 miliarde de celule. Substanța albă este formată din fibre nervoase care realizează legătura între diferite zone corticale fibra de asociație, legătura între cele două emisfere fibre comisurale-corpul calos și legătura între diferite etaje ale sistemului nervos central fibre de protecție.

Figura nr. 2 – Encefalul

Scoarța cerebrală prin activitatea de coordonare a funcționării sistemului nervos are capacitatea de a controla întreaga activitate a organismului. Aceasta are în primul rând funcție de reprezentare și selecționare, de elaborare a ideilor – gândirea raționamentul, denumită de Pavlov activitate nervoasă superioară.

Formațiunile de la baza craniului sunt diencefalul și corpii striați. Diencefalul sau creierul intermediar este un segment al encefalului interpus între mezencefal și trunchiul cerebral și sub emisferele cerebrale.

Figura 3. Emisfere

cerebrale, cerebelul și

diencefalul

1. Emisferă cerebrală

2. Epifiză

3. Talamus

4. Hipotalamus

5. Hipofiză

6. Mezencefal

7. Puntea lui Varolio

8. Bulbul rahidian

9. Măduva spinării

10.Cerebel

Sursa: http://www.medicinasportiva.ro/dr.drosescu/curs/Anatomie%20IFR.pdf

Diencefalul este „alcătuit din mai multe mase de substanță nervoasă și anume: talamus, metatalamus, subtalamus, epitalamus și hipotalamus. Comunică cu ventriculul al IV-lea prin apeductul Sylvius și cu ventriculii laterali, situați în emisferele cerebrale, prin găurile interventriculare sau orificiile Monro”.

Trunchiul cerebral este prima porțiune cuprinsă în cutia craniană, în prelungirea măduvei spinării. Are un rol foarte important deoarece se află la răspântia dintre emisferele cerebrale și cerebel. Acesta face legătura cu măduva spinării.

„Cerebelul (cerebellum) este o parte componentă a creierului, atașata pe fața dorsală a trunchiului cerebral. Cerebelul este implicat în reglarea tonusului și contracțiilor fine ale musculaturii scheletice, în menținerea echilibrului si statusului organismului. Cerebelul este alcătuit dintr-un lob median – vermisul (vermis) – ce reprezintă, împreună cu lobul flocculus (flocculus), paleocerebelul, și doi lobi laterali sau emisferele cerebeloase, ce reprezintă neocerebelul”.

Măduva spinării – ultima porțiune a sistemului nervos, se prezintă „sub forma unui cilindru de substanță nervoasă care începe de la bulb și se termină la nivelul vertebrei L2. Aceasta este înconjurată de trei membrane conjunctive, numite meninge spinale. De la exterior către interior distingem: dura mater sau pahimeningele, pachymeninx, arahnoida și pia mater. Arahnoida și pia mater lui, atașata pe fața dorsală a trunchiului cerebral. Cerebelul este implicat în reglarea tonusului și contracțiilor fine ale musculaturii scheletice, în menținerea echilibrului si statusului organismului. Cerebelul este alcătuit dintr-un lob median – vermisul (vermis) – ce reprezintă, împreună cu lobul flocculus (flocculus), paleocerebelul, și doi lobi laterali sau emisferele cerebeloase, ce reprezintă neocerebelul”.

Măduva spinării – ultima porțiune a sistemului nervos, se prezintă „sub forma unui cilindru de substanță nervoasă care începe de la bulb și se termină la nivelul vertebrei L2. Aceasta este înconjurată de trei membrane conjunctive, numite meninge spinale. De la exterior către interior distingem: dura mater sau pahimeningele, pachymeninx, arahnoida și pia mater. Arahnoida și pia mater formează leptomeningele, leptomeninx” .

Figura nr. 4 – Regiunile creierului uman

Sistemul motor cuprinde trei elemente:

– Sistemul neuronal central și Sistemul neuronal extrapiramidal sunt două căi motorii care merg de la encefal al măduva spinării

– Sistemul neuronal periferic – este porțiunea terminală a căii motorii

La periferie există o serie de receptori pentru fiecare tip de sensibilitate prin intermediul cărora este informat sistemul nervos. Astfel, distingem două modalități prin care se realizează sensibilitatea:

– elementară: sensibilitate superficilă sau cutanată pentru pipăit, sensibilitate profundă sau proprioceptivă (din mușchi, tendoane, oase, articulații), sensibilitatea viscerală interoceptiv

– sistemică, reprezentată de senzații complete rezultate din diferențierea și combinarea senzațiilor elementare.

„Mecanismul fundamental de funcționare a sistemului nervos este actul reflex sau reflexul. Reflexul reprezintă reacția de răspuns a centrilor nervoși la stimularea unei zone receptoare. Un arc reflex reprezintă un lanț neuronal interpus între receptor și efector, care trece printr-un centru nervos”.

Există mai multe feluri de reflexe, și anume:

– reflexele osteotendinoase care sunt reflexe spinale constituite din doi neuroni

– reflexele superficiale cutanate și mucoase sunt formate din înlănțuirea mai multor neuroni.

– reflexele de postură au un arc reflex alcătuit din doi neuroni, dar sunt reglate în special de sistemul extrapiramidal, care exercită asupra lor o influență moderatoare.

Pe lângă aceste reflexe, pot exista și alte reflexe patologice, care apar numai în leziunile neuronului motor central.

CAPITOLUL II – NOȚIUNI GENERALE DESPRE BOALĂ

Sistemul nervos central suferă o serie de tulburări cognitive. Una dintre acestea este demența – care în zilele noastre, ocupă o poziție din ce în ce mai importantă în societatea actuală.

2.1 Scurtă definiție

Prin demență se înțelege pierderea funcțiilor creierului, o pierdere care de obicei are un caracter progresiv și ireversibil. Are loc practic lezarea și moartea neuronilor, care de altfel este normală, însă în cazul acestei boli procesul este unul rapid și cu caracter patologic. Creierul nu mai are o funcționare normală.

Demența este o „tulburare caracterizată prin deficite cognitive multiple, afectând memoria, inteligența, limbajul, rezolvarea problemelor, învățarea, orientarea, percepția, atenția, judecata, concentrarea și abilitățile sociale”.

Această tulburare este atât de puternică încât constituie o modificare foarte importantă față de starea inițială și afectează foarte mult funcționarea socială a individului respectiv.

Demența este considerată a fi „un sindrom cu alterarea achizițiilor intelectuale caracterizat de deficite persistente în cel puțin 3 dintre următoarele arii ale activității mentale: memoria, limbajul, emoțional, vizuospațial, cogniție”.

Însă trebuie subliniat faptul că demența nu trebuie confundată cu retardul mental sau cu delirul și sindromul confuzional acut.

Demența reprezintă de regulă boala persoanelor în vârstă, studiile arată că un procent de 5 % este reprezentat de persoanele cu vârstă între 65-80 de ani, iar un procent mai mare de 20-25% este a celor de peste 80 de ani. În timp ce demența Alzheimer este mai frecventă la femei, demența vasculară este mai frecventă la bărbați.

Una dintre cele mai importante dar și cea mai frecventă formă de demență este boala Alzheimer, cca 60% (Cummings, 1992), însă au apărut o serie de noi entități nosologice, și anume: demența fronto-temporală, demența cu corpusculi Lewy, în timp ce altele, cum ar fi demența subcorticală sau demența vasculară, încep să-și piardă din relevanță.

Persoanele bolnave de demență au probleme cu memoria de scurtă durată, astfel pacientul uită ceea ce a făcut acum câteva minute sau chiar ceea ce tocmai a spus. De asemenea, aceștia comportă dificultăți de vorbire, de orientare în spațiu sau de orientare în timp, iar unii dintre ei au nevoie chiar de o îngrijire constantă în activitățile lor zilnice.

2.2 Etiologie

Din punct de vedere al etiologiei, demențele reprezintă un grup heterogen de afecțiuni neurologice sau sistemice cu afectare a sistemului nervos central, însă trebuie precizat că formele de departe cele mai întâlnite sunt:

– demența de tip Alzheimer,

– demența vasculară,

– demența din a-sinucleinopatii (demențele cu corpi Lewy și demența asociată bolii Parkinson)

– formele mixte (de exemplu boala Alzheimer asociată cu boală cerebro-vasculară sau boală Alzheimer asociată cu demență cu corpi Lewy).

– celelalte forme de demență (alte boli neurodegenerative care asociază demență, boli inflamatorii/infecțioase, boli metabolice, boli neoplazice)

Foarte importante în tratarea demenței sunt atât respectarea protocolului de diagnostic cat și identificarea etiologiei, deoarece numai în urma corectei diagnosticări se pot prescrie tratamentele adecvate.

În tabelul de mai jos, am încercat să identific care sunt cele mai importante afecțiuni și cum se manifestă ele.

Tabelul nr. 1 – Tipuri de demență (clasificare etiologică și evolutivă)

Sursa: http://www.emedic.ro/Ghiduri-de-practica-medicala/Ghid-de-diagnostic-si-tratament-in-demente.htm

Figura nr. 5 – Tipuri de demență

Sursa: http://www.romedic.ro

Astfel, după cum putem observa și în tabelul și graficul de mai sus, demența se poate clasifica în mai multe categorii, însă demența vasculară se împarte în patru tipuri:

1. Demența multiinfart

2. Boala Binswanger

3. HC

4. Sindromul CADASIL

Voi încerca să le prezint pe scurt pe rând, pentru a putea înțelege mai bine care sunt motivele apariției lor, dar și a posibilității remedierii tulburărilor apărute.

1. Demența multiinfart

Termenul de demență multiinfarct a fost folosit pentru prima dată de către Hachinski, în anul 1974, și a fost utilizat pentru a desemna demența cauzată de infarctele mari, provocate în special de tromboembolismul apărut ca urmare a leziunilor aterosclerotice din vasele mari. Ocluzarea marilor vase poate apărea în infarctele mari, care implică substanța albă și cortexul cerebral.

Figura nr. 6 – Demența multiinfart

Sursa: http://www.umfiasi.ro/Rezidenti/suporturidecurs/Facultatea%20de%20Medicina/Neurologie%20-%20Prof.%20Dr.%20C.D.%20Popescu/demente%20dg.pdf

În zona care a făcut infarct se instalează o zonă de penumbră, care de cele mai multe ori nu poate fi observată prin analiza cu ajutorul tomografului. În cadrul acestei zone, țesuturile afectate scad dintre centru spre periferie.

Rolul substanței albe în etiologia disfuncțiilor cognitive nu este foarte clar stabilit.

Numeroase studii arată asocierea dintre severitatea modificărilor substanței albe subcorticale și periventriculare, și funcțiile cognitive, în special testele de determinare a vitezei psihomotorii. Studiile recente longitudinale arată că pacienții care au modificări ale substanței albe, vizualizate pe RMN, au și un risc mai mare pentru demență.

La începutul acestei boli apar mai întâi tulburări de memorie, mai apoi memoria imediată și cea pe termen mediu sunt afectate, pe când memoria pe termen foarte lung, este relativ conservata.

2. Boala Binswanger

Boala Binswanger a fost pentru prima dată descrisă de către Alois Alzheimer și este considerată a fi o boală rară ce afectează substanța albă subcorticală. Aceasta se caracterizează prin infarcte lacunare, de 5-10 mm diametru, poziționate mai ales în substanța albă frontală.

Boala lui Binswanger se manifestă clinic prin disfuncții ale formațiunilor frontale subcorticale, mișcări de tip parkinsonian, incontinență urinară și paralizie de tip pseudobulbar.

Figura nr. 7 – Boala Binswanger

Sursa: http://www.umfiasi.ro/Rezidenti/suporturidecurs/Facultatea%20de%20Medicina/Neurologie%20-%20Prof.%20Dr.%20C.D.%20Popescu/demente%20dg.pdf

Nu toate aceste disfuncții apar la toți pacienții, ele apar separat, diferit sau împreună, în funcție de situație. Astfel, de regulă, pacientul merge la medic acuzând pierderi de memorie, modificări ale dispoziției, dificultăți cognitive și /sau modificări funcționale. În alte cazuri, sunt pacienți care merg la medic pentru alte cauze, iar prezența demenței apare în analizele efectuate.

De asemenea, prin examenul psihologic se descoperă tulburări amnezice, de limbă, un deficit cognitive si o diminuare a atenției, a coeficientului de inteligența și a capacității de rezolvare a problemelor de zi cu zi.

3.Demența din HC

Această boală are loc în hematomul subdural cronic. Manifestarea acesteia constă într-un proces expansiv cerebral cu sindrom de HIC (cefalee, vărsături, edem papilar), plus semne neurologice și astenie, semene din seria afazo-apraxo-agnozică, dezorientare temporo-spațială, etc.

4.Sindromul CADASIL

Aceasta este o boală cerebrală a arterelor mici, care își găsește cauza în lipohialinoza determinată de HTA, care la rândul ei produce infarcte lunare.

Figura nr.8 – Sindromul CADASIL

Boala CADASIL se manifestă prin troke ischemic, demență, migrena cu aură și modificări ale stării sufletești.

Sursa:http://www.umfiasi.ro, p.22

Dintre cele mai frecvente în cadrul acestei boli sunt evenimentele ischemice tranzitorii sau complete.

a nervilor periferici, mușchilor sau altor organe.

2.3 Patogenie

Simptomele comportamentale și psihologice ale demenței apar în diferite arii ale creierului, astfel acestea sunt mai întâi identificate la nivelul neocortexului, iar atrofia corticală grosieră se însoțește de pierderea neuronilor și a sinapselor, în paralel cu astroglioza. Examenul anatomopatologic al bolnavilor cu boală Alzheimer a evidențiat o semnificativă micșorare a volumului cerebral (atrofie corticală)și un număr mare de plăci extracelulare și noduri neurofibrilare intracelulare.

Primul semn al demenței, denumit și „sindrom prodromal” apare atunci când sunt alterate atenția și memoria de lucru.

Pierderea neuronală progresivă afectează în mod semnificativ sistemul colinergic. Reducerea activității colinergice din regiunile limbice și paralimbice perturbă proiecții corticale și stă la baza dezvoltării simptomelor comportamentale.

Pentru toate sistemele de neurotransmisie, odată cu înaintarea în vârstă se alterează semnificativ eficacitatea transmisiei sinaptice.

În figura de mai jos se poate observa o atrofie cerebrală, care este predominantă în emisfera stângă.

Figura 9 –PET- atrofie cerebrală – predominantă în emisfera stângă

2.4 Factori de risc

Elementul esențial al demenței îl „constituie dezvoltarea unor deficite cognitive multiple care includ deteriorarea memoriei și cel puțin una dintre următoarele perturbări cognitive: afazie, apraxie, agnozie ori o perturbare în funcția de execuție. Pacienții cu demență au deteriorată capacitatea de a învăța un material nou, ori uită un material învățat anterior”.

Cel mai important factor de risc pentru toate tipurile de demență este considerată a fi îmbătrânirea. Însă, boala poate fi și moștenită cum sunt anumite cazuri de demență: boala Alzheimer cu debut precoce sau unele tipuri de demență frontotemporală.

Există o serie de factori care pot conduce la dezvoltarea acestei boli, o parte dintre aceștia sunt:

– sexul masculin

– tensiunea arterială crescută (hipertensiune),

– un infarct miocardic în trecut,

– ateroscleroză, care constă în depunerea de grăsimi și de calciu în pereții arterelor

– un accident vascular cerebral sau un accident ischemic tranzitor (AIT) în trecut.

– tensiunea arterială scăzuta pentru o perioadă îndelungată de timp, la persoanele cu vârsta peste 75 ani (în acest caz apare lipsa oxigenării creierului)

– nivelul crescut de homocisteină (acest aminoacid se află în sânge în cantități mici, iar în cazurile în care acesta crește se pot forma placi în pereții vaselor de sânge)

– administrarea unei terapii hormonale de către femeile cu vârsta de peste 65 ani.

Având în vedere multiplele cauze care o pot determina, demența vasculară poate fi privită ca un ansamblu sindromologic. Cel mai important mecanism patologic implicat în determinismul demenței vasculare este considerat a fi procesul ischemic, care poate fi hipoxic, hipoperfuziv și/sau prin mecanism ocluziv.

În urma demenței apar o serie de alte complicații, cele mai frecvente sunt considerate a fi infarctele multiple, cortico-subcorticale, infarcte singulare, cu localizare strategică, boala vaselor mici cu infarcte lacunare și afectarea ischemică a substanței albe.

2.5. Complicații și pronostic

În cazul acestor boli, pot să apară diferite complicații. Dintre cele mai frecvente și grave sunt infecțiile pulmonare sau renale. Acestea au drept cauză sedarea pe timp foarte îndelungat în poziție orizontală (la pat) și care determină în cele din urmă decesul persoanei bolnave.

În cazul unor leziuni cerebrale preexistente, demența vasculară este permanentă, însă dacă pacientul are simptome în urma unui traumatism, atunci acesta se paote recupera aproape în totalitate, în funcție de traumatism.

Astfel, debutul demenței poate fi brusc sau gradual. Pronosticul este mai bun în cazl apariției bruște a simptomelor. Prognosticul este unul destul de ridicat având în vedere numărul mare de persoane care se confruntă cu această boală.

2.6. Metode de investigare

Pentru a putea diagnostica demența avem nevoie atât de diagnosticarea proreiu-zisă a acesteia cat și de stabilirea etiologiei ei vasculare.

Pacientului trebuie să i se facă un examen clinic general în urma căruia să se stabilească cu exactitate afecțiunile existente. De asemenea, medicul trebuie să solicite pacientului și o serie de examene de laborator pentru a vedea daca acea afecțiune poate fi tratată.

Testele de laborator de rutină în cazul demenței sunt:

– dozarea hormonilor tiroidieni pentru identificarea unei hipoactivitati tiroidiene

– dozarea vitaminei B12 pentru identificarea unui deficit vitaminic

– dozarea acidului folic pentru identificarea unui deficit al acestei vitamine, care face parte din grupul vitaminelor B

– hemoleucograma completă (HLG) pentru găsirea vreunei infecții, transaminaze, adică ALT sau AST, teste sanguine care arată funcționarea ficatului, testele pentru sifilis, dozarea nivelelor sanguine ale electroliților și alte teste care pot furniza date despre funcția rinichilor

– testele pentru infecția HIV/SIDA

– viteza de sedimentare a hematiilor (VSH)

– un test de sange care identifică prezența unei inflamații în organism, screening toxicologic, care cuprinde teste ale mostrelor prelevate din urină, sânge sau firul de păr, în scopul cautării unor droguri care ar fi putea cauza problemelor, anticorpii antinucleari, un test de sânge folosit pentru diagnosticul bolilor autoimune.

– examenul neurologic care este obligatoriu și poate descoperi tulburări non-cognitive, tulburări de comportament,  depresie, episoade psihotice sau obsesive, stări confuzionale, iritabilitate sau stări de dezinhibiție.

– Mini Mental State Examination ( Scala de evaluare a starii mentale) – reprezintă un instrument de screening al demenței. Astfel, acesta evaluează o serie de funcții cognitive, de exemplu: orientarea, înregistrarea informațiilor, atenția și calcul, reproducerea informațiilor și a limbajului. Rezultatul obținut de către pacient este apoi raportat la vârsta si pregătirea acestuia.

– Testul Ceasului Desenat, care prezintă o serie informații despre funcționarea cognitivă și adaptativă generală

– Examenele imagistice, în special IRM (imagistică prin rezonanța magnetică), evidențiază arii multiple de infarct la nivel cortical.

În cazuri rare, se poate face o biopsie cerebralăa atunci cand se suspectează o cauză de demență care poate fi tratată.

Dacă totuși nu se poate trata, dupa deces, se poate efectua o autopsie pentru a se identifica cu certitudine cauza demenței. Această informație poate fi utilă pentru membrii familiei care pot fi îngrijorați în legătură cu cauzele genetice.

Diagnosticul clinic de demență vasculară trebuie să parcurgă un număr de cinci trepte:

1. Evaluarea deficitelor cognitive, utilizând teste neuro-psihologice standard pentru stabilirea și cuantificarea sindroamelor demențiale.

2. Stabilirea prezenței factorilor de risc pentru accidentele vasculare cerebrale (HTA, diabet zaharat, displipidemii, afecțiuni cardiace emboligene, fumat, ereditate, etc.).

3. Identificarea leziunilor cerebrale de tip vascular prin metode de neuroimagistică:

– CT cranian evidențiază leziuni hipodense multiple localizate in special în substanța albă periventriculara;

– RM evidențiază în plus anomalii ale substanței albe evidențiate ca zone hiperintense de hipersemnal pe secvențele ponderate in T2 ce intersectează zona periventriculară (leucoaraioza).

4. Diagnosticul diferențial al demenței vasculare fața de demența de tip Alzheimer si stabilirea cazurilor când aceste doua tipuri de demență coexistă (demență mixtă). La bolnavii autopsiați diagnosticul de demență vasculară si de boală Alzheimer a fost pus simultan la 10-23% dintre subiecți.

5. Identificarea temporală a cauzalității.

Dacă brusc apar semene ale unui accident vascular cerebral sau al unui accident ischemic tranzitor trebuie chemată de urgență o ambulanță. Astfel, este foarte important ajutorul unui medic în cazul în care o persoană devine confuză, tulburată emoțional sau nu știe cine este sau unde se află. Toate acestea sunt semen de delirium și pot fi semne precoce de demență.

Pentru a evalua simptomele pierderii de memorie sau ale confuziei se apelează la medicul de familie, medicul internist (specializat în medicina internă), mai apoi la un medic geriatrician, neurolog și la un medic psihiatru.

2.7. Tratament

Unele cazuri de demență sunt cauzate de afecțiuni medicale care pot fi tratate, obținându-se o restabilire parțială sau totală a funcției mentale. În cazul în care demența nu poate fi recuperată, obiectivul tratamentului este obținerea unei cât mai bune calități a vieții, atât pentru persoana afectată cât și pentru persoanele de îngrijire.

Prin tratamentul cu antibiotice se pot trata în mod eficient sifilisul în orice stadiu, însă dacă vătămarea cerebrală s-a produs aceasta nu mai poate fi recuperată.

Medicii specialiști pot trata anumite cauze de demență, restabilind:

– funcția mentală;

– funcția glandei tiroide (hipotiroidism);

– deficitul de vitamina B12 sau de acid folic;

– intoxicația cu metale grele, cum ar fi cea cu plumb;

– efecte adverse ale unor medicamente sau interacțiuni medicamentoase;

– unele tumori cerebrale;

– hidrocefalia cu presiune normala, care apare atunci când lichidul din creier se formează în cantitate prea mare, creând o presiune asupra țesuturilor cerebrale;

– unele cazuri de alcoolism cronic;

– unele cazuri de encefalită, o infecție a creierului;

– infecția HIV/SIDA.

Deci, în funcție de cauza și gravitatea bolii, medicii pot să prescrie diverse tratamente medicamentoase dar și de recuperare.

Dacă demența poate fi tratată, atunci medicul va încerca să prescrie o serie de metode de tratament. De exemplu, un posibil tratament ar putea fi:

– vitamina B12 sau tiamina

– hormoni tiroidieni în caz de hipotiroidism

– tratament chirurgical pentru îndepărtarea unei tumori cerebrale sau pentru reducerea presiunii intracraniene

– oprirea sau schimbarea medicației care a provocat pierderea memoriei sau confuzia

– medicamente pentru tratarea unei infecții, cum ar fi encefalita, care a provocat modificările statusului mental

– medicamente pentru tratarea depresiei

Persoana bolnavă, după ce a terminat tratamentul indicat, trebuie să revină la medic pentru un nou consult și pentru asigurarea dispariției simptomelor.

În cazul persoanelor cu demență vasculară, medicii pot prescrie medicamente pentru scăderea tensiunii arteriale crescute și medicamente care scad nivelul colesterolului. Prin acest medicamente nu se poate vindeca demența deja existentă ci se previn eventuale atacuri cerebrale sau posibile boli de inimă.

Dacă în urma tratamentelor aplicate, demența nu poate fi tratată, atunci medicul împreună cu pacientul și cu persoanele de îngrijire trebuie să colaboreze și să formeze un plan pentru a-i oferi pacientului o viață mai ușoară.

Membrii de familie trebuie să fie învățați cu privire la modalitatea de îngrijire a persoanei cu demență.

Alături de vitamine, medicul prescrie o serie de medicamente menite să ajute pacientul la îmbunătățirea funcției mentale, dispoziției sau comportamentului, o parte dintre acestea sunt:

– inhibitorii de colinesterază, precum donepezil (Aricept), galantamin (Reminyl), sau rivastigmina (Exelon), care pot ameliora sau pot menține funcția mentală. Aceste medicamente au fost concepute pentru tratamentul bolii Alzheimer, dar ele pot fi încercate și în alte forme de demență cu scopul menținerii sau îmbunatațirii funcției mentale

– memantine (Ebixa). Acest medicament, nou apărut, poate încetini evoluția în stadiile avansate ale bolii Alzheimer. De asemenea este eficient în demența vasculară ușoară până la moderată

– antidepresive pentru tratarea depresiei. Acestea trebuie administrate cu grijă întrucât pot provoca delirium la persoanele cu demență. Antidepresivele care au cele mai puține efecte adverse la persoanele cu demență sunt SSRI-urile (inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei), precum fluoxetina (Prozac, de exemplu), paroxetina (Seroxat), sertralina (Zoloft) si citalopram (Celexa) ;

– medicamente tranchilizate pentru tratarea anxietății, stării de agitație, agresivității și halucinațiilor. Aceste simptome se pot agrava pe măsură ce demența progresează

Obiectivele tratamentului de întreținere al demenței sunt:

– menținerea în siguranță a persoanei afectate la domiciliu

– asigurarea unui suport și a unei îndrumări a persoanelor de îngrijire. Medicii și alte persoane din domeniul medical trebuie să colaboreze cu persoana respectivă și cu membrii familiei sau cu persoanele de îngrijire pentru a se îmbunătăți funcția mentală cât mai mult posibil.

Este foarte important ajutorul venit din parte familiei, a medicilor și a persoanelor de îngrijire. Astfel, este indicat apelarea la diverse metode de creștere a siguranței pacientului, de exemplu: se pot afișa liste ce pot ajuta memoria, harti cu lipici prin casă pentru a ajuta persoana bolnavă să își amintească diverse lucruri etc.

Persoana bolnavă trebuie să meargă la consultații în mod regulat pentru a se putea ține sub control tratamentul și felul în care răspunde pacientul la acest tratament.

Supravegherea și îngrijirea unei persoane cu demență este deosebit de stresantă. Astfel, persoanele care au grijă de bolnavi trebuie să fie alături de familie, să se susțină reciproc și să se ajute în oferirea de sprijin pacientului.

Pe măsura ce demența avansează, apare declinul memoriei, gândirii, raționamentului și a capacității de a face și de a duce la îndeplinirea planurilor (funcția executivă). În funcție de tipul de demență, comportamentul persoanei poate scăpa de sub control; persoana respectivă poate deveni maniacă, agitată sau combativă.

Anumiți pacienți necesită o îngrijire specială la domiciliu, astfel pentru ca tratamentul la domiciliu să dea rezultate este nevoie de o colaborare permanentă între medic, persoana de îngrijire și familia pacientului.

Persoana diagnosticată cu demență trebuie să fie tratată cu prudență deoarece vestea aflării unei astfel de boli poate conduce la stări diferite de manie, de teamă sau de anxietate. Astfel, această persoană are o foarte mare nevoie de persoane cu experiență dar și de membrii familiei și prieteni.

În cazul în care afecțiunea este diagnosticată devreme, persoanele cu o formă ușoară de demență pot fi implicate, alături de doctorul curant și de persoanele de îngrijire, la elaborarea unor planuri de viitor și în organizarea activităților domestice si a celor din viața de zi cu zi. Demența are un ritm de progresie care diferă de la o persoană la alta, astfel că funcționarea persoanei în cauză poate fi stabilă mai multe luni si chiar mai mulți ani. Persoanele cu demență pot fi capabile să rămână active din punct de vedere mental și fizic o perioadă de mai mulți ani.

CAPOTOLUL III – ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN PREGATIREA BOLNAVULUI PENTRU EXPLORĂRILE CLINICE ȘI PARACLINICE

Pentru persoana bolnavă foarte importantă este explorarea clinică, însă pe lângă aceasta explorarea paraclinică a devenit din ce în ce mai folosită și apreciată. Prin intermediul activității paraclinice bolnavul este examinat și trebuie să fie cunoscută atat de către medic cat și de către asistentul medical.

Asistentul medical participă la aplicarea metodelor moderne de investigație și tratament ale bolnavilor. Acesta trebuie să aibă cunoștințe de specialitate, o serie de calități (punctualitate, devotament, datoria păstrării secretului medical, afecțiune și devotament față de pacienții internați, atitudine corespunzătoare cu gravitatea bolii pacienților), dar și imunizări (vaccinări) pentru asigurarea stării de sănătate.

Voi prezenta în cele ce urmează activitatea asistentului medical în recoltarea analizelor și în tratamentul bolnavilor de demență.

RECOLTAREA SÂNGELUI PENTRU V.S.H.

Asistentul medical în cadrul acestei operațiuni pregătește materialele necesare:

– seringă de 2ml de unică folosință;

– ace sterile de unică folosință;

– soluție de Citrat de Na 3,8%;

– mușama, eprubete, tăvițe renale, garou, vată, alcool 70o.

Cu 24 de ore înainte asistentul pregătește psihic pacientul cu privire la examinarea ce va avea loc. De asemenea, acestea este pregătit și fizic, fiind anunțat să nu mănânce și să se odihnească.

Tehnica recoltării sângelui necesită parcurgerea unor pași, astfel: asistentul medical se spală pe mâini cu apa și săpun, îmbracă mănușile sterile, aspiră în seringă 0,4ml Citrat de Na 3,8%, aplică garoul pacientului pentru a pune în evidență vena, puncționeazǎ vena și desface garoul, aspiră sânge pana la 2ml (1,6ml), retrage acul și aplică un tampon cu alcool, scurge amestecul sânge-citrat în eprubetă și omogenizează lent, așează eprubeta în stativ, îngrijește pacientul după puncție. La finalul intervenției asistentul pregătește produsul pentru laborator, completând buletinul și etichetează produsul pe care îl trimite la laborator.

RECOLTAREA SÂNGELUI PENTRU HEMOLEUCOGRAMĂ

Hemoleucograma se recoltează dimineața pe nemâncate, prin puncție venoasă, prin stază pe anticoagulant EDTA în tuburi vacutainer.

Asistentul medical pregătește materialele necesare:

– seringă de 2ml de unică folosință;

– ace sterile de unică folosință;

– soluție de Citrat de Na 3,8%;

– mușama, eprubete, tăvițe renale, garou, vată, alcool 70o.

Se pregătește pacientul psihic, explicându-i cu 24h înainte necesitatea efectuării examinării. Se pregătește pacientul fizic. Se anunță să nu mănânce și să păstreze repaos fizic.

Efectuarea tehnicii

– asistentul medical se spală pe mâini cu apa și săpun;

– îmbracă mănușile sterile;

– aspiră în seringă 0,4ml Citrat de Na 3,8%;

– aplică garoul pacientului pentru a pune în evidență vena;

– puncționeazǎ vena și desface garoul;

– aspiră sânge pana la 2ml (1,6ml);

– retrage acul și aplică un tampon cu alcool;

– scurge amestecul sânge-citrat în eprubetă și omogenizează lent;

– așează eprubeta în stativ;

– îngrijește pacientul după puncție;

– pregătește produsul pentru laborator, completând buletinul;

– etichetează produsul și-l trimite la laborotor;

– reorganizează locul de muncă.

RECOLTAREA IONOGRAMEI SANGUINE

Ionograma sanguină se va recolta dimineața pe nemâncate prin puncție venoasă cu stază, pe anticoagulant – heparina, prin metoda vacutainer. Se vor extrage cca 3-4 cm sânge simplu, amestecându-se cu heparină până la omogenizare într-o sticluță(metoda clasica)

RECOLTAREA GLICEMIEI

Glicemia se va recolta dimineața, pe nemâncate, prin puncție venoasă, cu stază, sânge simplu.

RECOLTAREA TIMPILOR DE COAGULARE Quick, timpul Harvel, INR,TQ, TH se vor recolta dimineața pe nemâncate.

RECOLTAREA COLESTEROLULUI

Se va face recoltarea dimineața, pe nemâncate, prin puncție venoasă, fără anticoagulant.

Pregătirea pacientului

1. Este foarte important ca pacientul să știe procedură, pentru a fii liniștit și pentru a colabora

2. Recoltarea probelor se face cu pacientul în condiții bazale, înaintea oricărei proceduri diagnostice sau terapeutice; pentru evaluarea metabolismului lipidic se recomanda ca recoltarea sa se efectueze după 12 ore de la ultima masa.

3. Recoltarea probelor biologice se poate face sub forma unei probe unice (de exemplu, pentru determinarea glicemiei bazale) sau sub forma probelor multiple (de exemplu, testul de toleranta la glucoza sau recoltarea urinei din 24 ore).

4. Pacientul să stea intr-o poziție comoda (in poziție șezânda sau in decubit dorsal).

Recoltare:

– Înainte de puncționarea venei, acul se introduce în tubul de recoltare, și se fixează prin rotire ușoara în sensul acelor de ceasornic.

– Vena se puncționează, garoul se slăbește și se strânge pistonul, pană la oprirea fluxului sanguin.

– Se scoate tubul din ac, rotindu-l in sens invers acelor de ceas; acul rămâne in vena

Indiferent de sistemul de recoltare folosit, trebuie respectate următoarele manevre:

– utilizarea de mânuși sterile, de unică folosința pentru fiecare pacient căruia i se recoltează probe;

– se evită puncționarea in zonele in care exista leziuni cutanate;

– se dezinfectează zona aleasa pentru puncționare cu ajutorul unui tampon steril îmbibat in soluție apoasa de izopropanol 70%, prin muscari circulare, din interior spre exterior, pentru a îndepărta contaminanții;

– după tamponare, se lasă sa se usuce zona înainte de a trece la puncționare (daca zona este umeda, poate fi indusa hemoliza probei);

– la sfârșitul puncționării, se aplică imediat un tampon compresiv pentru a asigura hemostaza și a evita formarea hematomului (durata recomandata a compresiei 5 minute); la sfârșit acoperiți zona cu un pansament steril.

RECOLTAREA URINII

Examen sumar de urină

Materiale necesare recoltării de urină sunt: urinar, ploscă, mușama, aleză, materiale pentru igiena organelor externe.

Înaintea recoltării, asistentul pregătește psihic și fizic pacientul. Asistentul instruiește pacientul cu privire la folosirea bazinetului și a procesului de recoltare. După recoltare urina se etichetează și se trimite la laborator un eșantion de 100-150 ml.

EFECTUAREA ELECTROENCEFALOGRAMEI

Electroencefalografia (EEG) reprezintă o tehnică de înregistrare și interpretare a activității electrice a creierului. EEG reprezintă înregistrarea, în timp, a activității electrice cerebrale.

EEG este o metodă de explorare a activității bioelectrice a creierului.

Asistentul medical pregătește pacientul atât fizic cat și psihic. Astfel, pregătirea psihică constă în eliminarea factorilor emoționali, convingerea pacientului asupra inofensivității tehnicii (nu e dureros,durează aproximativ o ora) și asigurarea odihnei necesare și a liniștii corespunzătoare atât înainte cat și în timpul examinării.

Pregătirea fizică a pacientului constă în întreruperea înainte cu 3 a medicamentației, parul să fie spălat proaspăt sau se degresează cu un amestec de alcool-eter-acetona, iar în timpul tehnicii pacientul va sta cu ochii închiși, nemișcat, pentru evitarea înregistrării biocurenților din timpul contracțiilor musculare și al interpretării eronate a E.E.G.

Efectuarea tehnicii:

– se efectuează cu ajutorul electroencefalografului, care culege, filtrează, amplifică și înregistrează biocurenții rezultați în urma proceselor metabolice cerebrale, se aplică pasta de contact, se repartizează electrozii pe toata suprafața craniului și se fixează cu o bandă de cauciuc, se evită orice mișcare în timpul înregistrării biocurenților. Înregistrarea se face cu o viteza de 15cm./min.

– se pot înregistra în paralel și T.A., pulsul, respirația și fonocardiografia,

– se pot face înregistrări și în hiperpnee voluntara2O-25 respirații/minut -3 min.,în timpul somnului,cu ajutorul stimulării luminoase stroboscop-2O-3O stimuli/min sau după activare medicamentoasă.

După realizarea tehnicii pacientului i se îndepărtează electrozii și i se șterge părul cu un prosop curat, după care acesta este așezat într-o poziție corespunzătoare.

TOMOGRAFIA COPUTERIZATĂ

Tomografia computerizata (CT) folosește razele X pentru a crea imagini detaliate a structurilor din interiorul corpului. In timpul testului pacientul va sta întins pe o suprafața plană (masă) ce este legată la scaner; acesta are forma cilindrică. Scanerul trimite pulsuri de raze X spre acea parte a corpului ce se dorește investigată. O parte a aparatului este mobilă, astfel încât poate efectua imagini din mai multe poziții. Imaginile sunt memorate în computer.

Tomografia este selectivă și super localizată. Sistemul tomografic se deplasează din dreapta de cât un grad, efectuează o rotație de 180grade obținând măsurători densiometrice. Durata unei examinări este de cca.30 minute. Iradierea pacientului este minima. Se poate efectua cu sau fără substanță de contrast.

Asistentul medical pregătește pacientul pentru realizarea tomografiei astfel, mai întâi acesta pregătește camera de examinat care trebuie să aibă temperatura de minim 20gradeC, pentru că pacientul va fi dezbrăcat, apoi transportă pacientul în camera de analiză. Pacientul nu trebuie să aibă bijuterii sau obiecte de metal și îl va sfătui să stea într-o anume poziție și se va îndepărta de acesta în momentul analizei, deoarece emană radiații.

ADMINISTRAREA PERFUZIEI

Perfuzia – introducere pe cale parenterală, picătură cu picătură, a soluțiilor medicamentoase pentru reechilibrarea hidroionică Și volemică a organismului.

Introducerea lichidelor se poate face prin ace metalice fixate direct în venă, prin canule de material plastic ce se introduc transcutanat prin lumenul acelor sau chirurgical, prin evidențierea venei în care se fixează o canulă de plastic ce se menține chiar câteva săptămâni.

Scop: hidratarea și mineralizarea organismului; administrarea medicamentelor la care se urmărește un efect prelungit; depurativ – diluând si favorizând excreția din organism a produșilor toxici: completarea proteinelor sau altor componente sangvine, alimentație pe cale parenterală.

Pregătirea materialelor necesare:

– tavă medicală acoperit cu un câmp steril;

– trusă pentru perfuzat soluții ambalată steril;

– soluții hidrante in sticle R.C.T. închise cu dop de cauciuc si armătură metalică sau în pungi originale de material plastic, riguros sterilizate și încalzite la temperatura corpului;

– garou de cauciuc;

– tăvița renală;

– stativ prevăzut cu brățări cu cleme pentru fixarea flacoanelor;

– 1 – 2 seringi Luer de 5 – 10 cm cu ace pentru injecții intravenoase si intramusculare sterilizate;

– o perna mușama;

– 1- 2 pense sterile;

– o pensă hemostatică;

– casoleta cu câmpuri sterile;

– casolete cu comprese sterile;

– substanțe dezinfectante;

– alcool;

– tinctura de iod;

– romplast;

– foarfece;

– vată.

Se pregătesc instrumentele și materialele necesare.

Se scoate tifonul sau celofanul steril de pe flacon, se desprinde sau se topește la flacără parafina de pe suprafața dopului, care se dezinfectează cu alcool.

Se desface aparatul de perfuzie și se închide prestubul.

Se îndepărtează teaca protectoare de pe trocar și se pătrunde cu el prin dopul flaconului.

Se închide cu pensa hemostatic, imediat sub ac tubul de aer, se îndepărtează teaca protectoare de pe ac Și se pătrunde cu acesta in flacon, prin dopul de cauciuc, fără să se atingă trocarul.

Se suspendă flaconul pe suport.

Se fixează tubul de aer la baza flaconului cu o banda de romplast, având grijă să depășească nivelul soluției sau al substanței medicamentoase.

Se îndepărtează pensa hemostatică, deschizând drumul aerului în flacon.

Se îndepărtează teaca protectoare de pe capătul portac al tubului, se ridică deasupra nivelului substanței medicamentoase din flacon și se deschide ușor prestubul, lăsând să curgă lichidul în dispozitivul de perfuzie, fară ca picurătorul să se umple cu lichid.

Se coboară progresiv portacul, până când tubul se umple cu lichid, fiind eliminate complet bulele de aer.

Se ridică picurătorul în poziție verticală și se închide prestubul, aparatul rămânând atârnat pe stativ.

Pregătirea psihică și fizică a bolnavului.

I se explică bolnavului necesitatea tehnicii.

Se așează bolnavul pe pat, în decubit dorsal, cât mai comod, cu antebrațul în extensie si pronație.

Se așează sub brațul ales o pernă tare, acoperită cu mușama si câmp steril.

Efectuarea perfuziei

Spălarea pe mâini cu apa și săpun. Se examinează calitatea și starea venelor.

Se aplică garoul de cauciuc la nivelul brațului.

Se dezinfectează plica cotului cu alcool.

Se cere bolnavului să închidă pumnul și se efectuează puncția venei alese.

Se verifică poziția acului în venă, se îndepărtează garoul și se adaptează amboul aparatului de perfuzie la ac.

Se deschide prestubul, pentru a permite scurgerea lichidului în venă și se reglează viteza de scurgere a lichidului de perfuzat, cu ajutorul prestubului, în funcție de necesitate.

Se fixează cu leucoplast amboul acului și porțiunea tubului învecinat acestuia, de piele bolnavului

Se supraveghează permanent starea bolnavului si funcționarea aparatului.

Dacă este necesar se pregătește cel de-al II-lea flacon cu substanță medicamentoasă, încălzindu-l la temperatura corpului.

Înainte ca flaconul să se golească complet, se închide prestubul pentru a împiedica pătrunderea aerului în perfuzor și se racordează aparatul de perfuzie la noul flacon.

Se deschide prestubul, pentru a permite lichidului să curgă; operația de schimbare trebuia să se petreacă cât mai repede, pentru a nu se coagula sângele refulat din ac și se reglează din nou viteză de perfuzat a lichidului de perfuzat.

Înainte de golirea flaconului se închide prestubul, se exercită o presiune asupra venei puncționate cu un tampon îmbibat in soluție dezinfectantă și printr-o mișcare bruscă, in direcția axului vasului, se extrage axul din venă.

Se dezinfectează locul puncției cu tinctură de iod, se aplică un pansament steril și se fixează cu romplast.

ADMINITRAREA OXIGENULUI

Oxigenoterapia

Scop-asigurarea unei cantități corespunzatoare de oxigen la țesuturi prin combaterea hipoxiei determinată de:

– scăderea oxigenului alveolar

– diminuarea hemoglobinei

– tulburări în sistemul circulator

– probleme care interferează cu difuziunea pulmonară

Surse de oxigen

– stație centrală de oxigen

– microstație

– butelie cu oxygen

Metode de administrare a oxigenului

Prin sonda nazala

– este metoda cea mai frecvent utilizată

– permite administrarea oxigenului în concentrație de 25%-45%

– poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung

– nu poate fi utilizată la pacienții cu afecțiuni ale mucoasei nazale

Prin mască

– permite administrarea oxigenului în concentrație de 40%-60%

– este incomodă datorită sistemului de prindere și etanșeizare

– accentuează starea de anxietate, mai ales la copii

– poate cauza iritația tegumentelor feței

– nu se va utiliza la pacienții cu arsuri la nivelul feței

Masca pentru oxigen se fixează acoperind gura și nasul. În general este greu suportată de bolnav datorita hamului de etanșeizare

Precauții în utilizarea surselor de oxigen

– deoarece oxigenul favorizează combustia, prezența sa trebuie atenționată

– pacienții și vizitatorii vor fi atenționați asupra pericolului fumatului sau al unei flăcări în preajma sursei de oxigen

– se vor verifica echipamentele electrice din încăperea respectivă

– se vor evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statica materiale sintetice și a materialelor inflamabile uleiuri, alcool

– aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusa sursei de oxigen

– transportul buteliilor cu oxigen se va face pe cărucioare, evitându-se lovirea lor în timpul transportului

– buteliile cu oxigen vor fi așezate în poziție verticală, pe un suport și fixate de perete cu inele metalice, departe de calorifer sau soba.

Tehnica:

– se verifică scurgerea oxigenului din sursă

– se pune masca în mâna bolnavului pentru a-i ușura controlul măștii și i se susține mâna. Debitul de 10-12 l/minut.

– se așează masca pe piramida nazală și apoi pe gura

– când bolnavul s-a obișnuit cu masca, se așează cureaua de fixare în jurul capului

Incidente și accidente

– dacă recipientul pentru barbotarea oxigenului se răstoarnă, lichidul poate fi împins de oxigen în căile respiratorii ale pacientului, asfixiindu-l

– în cazul utilizării prelungite a oxigenului, în concentrații mari sau la presiuni ridicate, pot apărea:

– iritare locala a mucoasei

– congestie și edem alveolar

– hemoragie intraalveolara

– atelectazie

CAPITOLUL IV – ÎNGRIJIRI SPECIFICE ACORDATE

BOLNAVULUI CU DEMENȚĂ

4.1 Internarea și primirea bolnavului în spital

Internarea în spital a bolnavilor constituie puntea dintre viața normală pe care acesta a avut-o pană atunci și starea de infirmitate. Astfel, personalul medical trebuie să depună tot efortul necesar să îi asigure pacientului condițiile necesare și să îl menajeze cat mai mult posibil.

Internarea constituie primul contact al pacientului cu spitalul, astfel este foarte importantă câștigarea încrederii bolnavului pentru o bună colaborare în viitor.

Dacă colaborarea pornește greșit cu greu bolnavul își recâștigă încrederea în personalul spitalului, iar acest incident va dăuna procesului de vindecare.

Înaintea internării bolnavul este examinat de către medicul de gardă și i se va întocmi fișa de observație a acestuia. Apoi, bolnavul va fi condus spre salon, unde va primi un pat în care acesta își va petrece cea mai mare parte a timpului și locul unde i se va asigura îngrijirea.

Asistentul medical este cel care va pregăti patul pacientului cu una-două perne, pătură, lenjerie de pat, mușama sau aleză sac de rufe murdare etc.

4.2 Supravegherea bolnavului în salon și monitorizarea funcțiilor vitale (cu descriere)

După terminarea examenului clinic efectuat de către medicul de gardă, pacientul se află permanent sub supravegherea medicală.

Asistentul medical monitorizează permanent starea bolnavului, evoluția acestuia precum și modificările care pot apărea în evoluția bolnavului.

Pe parcursul șederii pacientului în spital, acesta este permanent supravegheat iar funcțiile vitale îi sunt monitorizate.

Astfel, voi încerca să prezint pe scurt modalitatea de monitorizare a funcțiilor vitale ale bolnavului în spital.

1. Măsurarea și observarea respirației

Prin supravegherea permanentă a respirației se oferă un indiciu al evoluției bolii dar și se observă dacă apar modificări în evoluția bolii. Astfel, se monitorizează tipul respirației, amplitudinea mișcărilor respiratorii, ritmul și frecvența.

Pentru măsurarea respirației este nevoie de un ceas cu secundar, foaie de observație, creion sau pix de culoare verde.

Asistentul realizează următoarele activități:

– așează pacientul în decubit dorsal și nu-i explică tehnica ce urmează a fi efectuată

– plasează mâna cu fața palmară pe torace și numără inspirațiile timp de un minut: ritmul, amplitudinea. Se notează cu pix verde pe foaia de temperatură: valoarea este înscrisă pe fiecare linie orizontală.

Pulsul se măsoară la orice arteră accesibilă palpării și care poate fi comprimată pe un plan osos. De obicei se folosește artera radială, femurală.

În activitatea de măsurare a pulsului asistentul, mai întâi se spală pe mâini, caută și găsește artera, fixează degetele palpatoare pe traiectul arterei și exercită o presiune a unei presiuni asupra peretelui arterial cu vârful degetelor.

Apoi, acesta numără pulsațiile timp de 1 minut și consemnează valorile obținute printr-un punct pe foaia de temperatură ținând cont că fiecare linie orizontală a foii de temperatură reprezintă 4 pulsații. Unirea valorii prezente cu cea anterioară cu o linie pentru obținerea curbei.

După realizarea consultației, asistentul notează valorile obținute și caracteristicile pulsului.

2. Măsurarea tensiunii arteriale

Evaluarea funcției cardio-vasculare ne dă informații asupra forței de contracție asupra inimii și rezistența determinată de elasticitatea și calibrul vaselor.

Măsurarea tensiunii arteriale are drept scop „determinarea presiunii sistolice și diastolice la internare pentru a compara starea curentă cu valorile normale, evaluarea stării pacientului în ce privește volumul de sânge, randamentul inimii și sistemul vascular, dar și aprecierea răspunsului pacientului la tratamentul cu fluide sau/și medicamente”.

Tensiunea arteriala (TA) reprezintă „presiunea exercitată de coloana de sânge asupra peretelui vascular, în timpul contracției și relaxării ritmice a inimii. Măsurarea corectă a tensiunii arteriale prin metoda clasică – aparate cu mercur – sau aparate electronice trebuie să respecte câteva reguli:

– măsurarea tensiunii arteriale (TA) să se facă după 5 minute de repaus, șezând

– brațul să fie la nivelul inimii

– să nu se fumeze cu minim 15 minute înaintea măsurătorii

– să nu se consume cafea în ora precedentă examinării

– să nu se administreze stimulente adrenergice (ex. Epinefirna din descongestionantele nazale)

– la pacienții peste 65 de ani, diabetici sau sub tratament antihipertensiv tensiunea arterială (TA) se va măsura și în picioare (ortostatism), imediat și la câteva minute după schimbarea poziției”.

Asistentul medical este foarte important în această activitate, astfel acesta pregătește pacientul psihic prin:

– asigură repaosul psihic și fizic timp de 15 minute

– se spală pe mâini

– aplică manșeta pneumatică pe brațul pacientului. Brațul trebuie să fie fixat și întins

– fixează membrana stetoscopului pe artera humerală, sub marginea inferioară a manșetei.

– introduce olivele stetoscopului în urechi.

– pompează aer în manșeta pneumatică, cu ajutorul perei de cauciuc până la dispariția zgomotelor pulsative.

– decomprimă progresiv aerul din manșetă prin deschiderea supapei până când se percepe primul zgomot arterial, aceasta reprezentând valoarea tensiunii arteriale maxime.

– reține valoarea indicată de coloana de mercur sau a manometrului pentru a fi consemnată.

– continuă decomprimarea, zgomotele arteriale devenind tot mai puternice.

– reține valoarea indicată de coloana de mercur sau de acul manometrului. În momentul în care zgomotele dispar, această valoare reprezentând tensiunea arterială minimă.

– notează pe foaia de temperatură valorile obținute cu o linie orizontală de culoare roșie.

– dezinfectează olivele stetoscopului și membrana de alcool.

3. Măsurarea temperaturii

Temperatura reprezintă rezultatul proceselor oxidative din organism, generatoare de căldura prin dezintegrarea alimentelor energetice și are ca scop evaluarea funcției de termoreglare și termogeneză.

„Măsurarea temperaturii corporale se efectuează, la ora actuală, cu termometrul electronic. Aparatul permite măsurarea temperaturii cutanate (în axilă), rectale și timpanice. Această măsurare a temperaturii este rapidă și fiabilă.

Locul de măsurat:

– cavități semiînchise:

– axila,

– plica inghinală,

– cavitatea bucală;

– cavități închise”

Pregătirea Materialelor

Se vor pregăti pe o tavă medicală:

– termometru electronic cutanat sau timpanic cu sondă disponibilă;

– comprese curate și soluție dezinfectantă;

– lubrifiant pentru termometrul rectal.

Se vor folosi racorduri de unică folosință pentru termometrele timpanice. Termometrul va fi dezinfectat după fiecare pacient.

Pregătirea Pacientului

– se explică pacientului procedura;

– se cere pacientului să rămână culcat în pat;

Pentru supravegherea sistematică este important de considerat faptul că temperatura este mai mică dimineața înainte ca pacientul să se ridice din pat.

În cadrul acestei activități asistentul pregătește materialele necesare, se spală pe mâini, și scoate termometrul din soluția dezinfectantă, se clătește și se șterge cu o compresă prin tamponare, și verifică dacă este în rezervor mercur.

Pentru măsurarea în axilă:

– se așează pacientul în poziție de decubit dorsal sau în poziție șezândă.

– se ridică brațul bolnavului.

– se descoperă axila pacientului;

– se tamponează pentru a îndepărta transpirația;

– se introduce sonda /captatorul termometrului în mijlocul axilei și se apropie brațul de torace;

– se așteaptă 30 sec. până se aude semnalul sonor;

– se ajustează temperatura afișată cu 0,5°C pentru a obține temperatura corporală;

– la pacienții slăbiți, agitați, precum și la copii, brațul va fi menținut în această poziție de către asistentă.

– termometrul se menține timp de 10 min.

Pentru măsurarea în cavitatea bucală

– se introduce termometrul în cavitatea bucală, sub limbă sau pe latura externă a arcadei dentare.

– pacientul este rugat să închidă gura și să respire pe nas.

– se menține termometrul timp de 5 min.

Pentru măsurarea rectală:

– se lubrifiază termometrul.

– se așează pacientul în decubit lateral,cu membrele inferioare în semiflexie, asigurându-i intimitatea.

– se introduce tubul termometrului în rect, prin mișcări de rotație și înainte.

– termometrul va fi ținut cu mâna tot timpul măsurării

– se menține termometrul timp de trei minute.

– după terminarea timpului de menținere, se scoate și se șterge cu o compresă.

– se spală termometrul, se scutură.

– se introduce în recipientul cu soluția dezinfectantă.

– se notează valoarea obținută pe foaia de temperatură.

– notarea unui punct pe verticală, corespunzătoare datei și timpului zilei, scoțând pentru fiecare linie orizontală, două diviziuni de grad.

– se unește valoarea prezentă cu cea anterioară, pentru obținerea curbei termice.

– în alte documente medicale se notează cifric.

4. Măsurarea diurezei

Diureza reprezintă procesul de formare și eliminare a urinei din organism timp de 24 ore. Micțiune = actul fiziologic, conștient de eliminare a urinei.

Măsurarea diurezei se realizează cu scopul obținerii de date privind starea morfofuncțională a aparatului renal, cunoașterii volumului diurezei și a urmăririi bilanțului circulației lichidelor în organism.

Colectarea urinei pe 24 ore:

– se pregătesc recipiente – vase cilindrice gradate, cu gât larg, spălate și clătite cu apă distilată și acoperite;

– colectarea începe dimineața la o anumită oră și se termină în ziua următoare la aceeași oră;

– se informează pacientul asupra necesității colectării corecte a urinei și asupra procedeului;

– pacientul urinează dimineața la o oră fixă, această cantitate de urină, de la prima emisie se aruncă;

– se colectează, apoi, toate urinele emise în 24 ore se vor păstra până a doua zi la aceeași oră, păstrându-se și urina de la ultima emisie;

– recipientul de urină este etichetat cu numele pacientului, număr de salon, se ține la răcoare, pentru a preveni descompunerea urinei.

4.3 Asigurarea condițiilor de microclimat

Scopul spitalizării bolnavului este vindecarea. Se creează condiții pentru creșterea forței de apărare și regenerare a organismului. Funcțiile organismului sunt controlate și dirijate de scoarța cerebrală. Pacientul este scos din mediul său și cu ocazia internării pot apărea efecte negative asupra sistemului nervos legate de spitalizare, de preocuparea pentru boală și investigații.

Cum spunea și Văcariu Violetta în lucrarea Ghid de nursing protejarea bolnavului se va face prin:

1. ambient:

– cu saloane luminoase albe;

– spații verzi exterioare;

– coridoare luminoase, curate;

– mobilier adecvat.

2. foile de observație și temperatură nu vor fi ținute în saloane.

3. se va încerca izolarea fonică a saloanelor.

4. control de securitate și liniște

5. pansarea rănilor și acoperirea ulcerațiilor e obligatorie.

6. se vor folosi dezinfectante fără miros greu, înțepător.

7. îndepărtarea imediată a ploștilor, puroiului, pansamentelor din salon.

8. aerisirea salonului.

9. utilizarea anesteziei locale

10. odihna pacienților: program de odihnă, utilizarea unui fotoliu pentru cazuri grave.

11. săli de lectură, bibliotecă.

Igiena este un punct foarte important în oferirea condițiilor necesare pacientului internat în spital. Astfel, asigurarea igienei personale, corporale și vestimentare a bolnavului este foarte importantă.

Îngrijirea cavității bucale se realizează în funcție de starea bolnavului: în picioare sau în poziție șezândă.

Materiale necesare sunt periuța și pasta de dinți, două pahare sau cești cu cioc pentru apă și soluție de gargară, o tăviță renală de preferință din porțelan deosebită de restul tăvițelor de pe secție, un prosop și o mușama.

Baia generală este o procedură extrem de apreciată de către bolnavi. Astfel, bolnavii internați în spital sunt îmbăiați de obicei de două ori săptămânal, dar și de cate ori au loc intervenții chirurgicale. Baia generală se efectuează dimineața sau seara, cât mai departe de orele digestiei.

Materiale necesare efectuării băii sunt un paravan, un termometru de baie, săpun neutru în săpunieră, două mănuși de baie, perie pentru unghii, cearșaf de baie, prosoape curate, lenjerie curată, un halat de molton și papuci.

Îngrijirea unghiilor este de asemenea, extrem de importantă. Astfel, tăierea unghiilor se va face întotdeauna după baia generală, căci în apă caldă ele se înmoaie și se taie mai ușor.

Instrumentele necesare sunt o foarfecă sau ghilotină pentru unghii, o pilă de unghii, un prosop, iar instrumentul de tăiat va fi sterilizat.

Îngrijirea ochilor pentru prevenirea infecțiilor oculare și pentru îndepărtarea secrețiilor.

Această activitate se realizează cu apă, prosop, tampoane de tifon, comprese, mănuși de baie. Îngrijirea se face în cadrul toaletei zilnice.

Îngrijirea urechilor se realizează prin îndepărtare a depozitelor naturale cerumen sau a celor patologice, astfel se menținea starea de curățenie a pavilionului urechii și a conductului auditiv extern.

Pentru acest procedeu este nevoie de tampoane sterile, montate pe bețișoare, tăviță renală, apă, săpun, mănuși de baie, prosop.

4.4. Îngrijirea bolnavilor cu afecțiuni psihice

Rolul asistentului este unul foarte complex, astfel acesta:

– Trebuie să manifeste o atitudine de bunăvoință și înțelegere față de pacient.

– Trebuie să respecte demnitatea umană a bolnavului psihic pentru a-i putea câștiga încrederea.

– Trebuie să manifeste mult tact, răbdare, observație foarte atentă pentru a preveni eventualele crize periculoase ale bolnavului.

– Încă de la prima internare va lua măsuri de preluare a obiectelor tăioase, briceag, brici, lamă de ras, chibrituri, brichete etc.

– Cu ocazia dezbrăcării, îmbăierii bolnavului, asistenta trebuie să fie atentă la eventualele subfuziuni sanguine, hematoame sau leziuni mai profunde de pe suprafața tegumentelor, care puteau fi provocate de însuși bolnavul sau să îl fi lezat în momente de inconștiență sau stare convulsivă.

– În afară de supravegherea obișnuită a funcțiilor somatice, obișnuite la toate secțiile de spital, la secțiile de psihiatrie trebuie urmărit cu atenție consumul cantităților de lichide, modul de alimentație, ca și funcțiile de evacuare, întrucât bolnavii, de multe ori, dau informații eronate sau deloc.

CAPITOLUL V – STUDIU DE CAZ – PLANURI DE INGRIJIRE

CAZ I

DATE RELATIV STABILE

Nume: I

Prenume: C

Vârsta : 80 ani

Sex : Feminin

Religie : Ortodoxă

Naționalitatea: Română

Starea civila: Văduvă

Ocupația: Pensionară

DATE VARIABILE

Domiciliul: Urban

Condiții de viață și muncă: Locuiește singură într-o garsonieră, condiții relativ igienice.

Mod de petrecere a timpului liber: Tricotaj, emisiuni Tv.

DATE PRIVIND STAREA DE SĂNĂTATE ANTERIOARĂ

Date antropometrice

Greutatea: 60 kg

Înălțimea: 1,55 m

Grup sanguin: B IIIRH+

Limite senzoriale

Alergii: nu prezintă

Proteze: nu prezintă

Acuitatea vizuală și auditivă: relativ diminuată

Somn: perturbat

Mobilitate: diminuarea forței musculare

Alimentație: necorespunzătoare

Eliminări: inadecvate

Antecedente heredo-colaterale

Neagă luesul, TBC-ul în familie, infecția HIV.

Antecedente personale

Fiziologice:

– Menarhă la 15 ani;

– Menopauză la 51 ani;

– Sarcini 2: nașteri 1; avort spontan 1;

Patologice:

– bolile copilăriei fără a preciza care anume.

Examenul stării psihice

Expresivitate mimico-gestuală: Faciesul este hipomimic, privirea fixă. Gestica se înscrie în limitele normalului;

Atenția: Hipoprosexie de concentrare și persistență;

Memoria: Hipomnezie de fixare și de evocare (pacienta nu își amintește date noi învățate, uită unde își pune lucrurile, uneori prezintă disnomie);

Percepție: În momentul examinării pacienta nu prezintă tulburări de percepție de tipul halucinațiilor și iluziilor;

Vorbire: Pacienta prezintă bradilalie, voce cu tonalitate joasă; uneori prezintă balbism.

Gândire: Gândirea este bradipsihică, vâscoasă, circumstanțială; capacitatea de abstractizare, de organizare și de planificare a propriilor activități este mult diminuată; ca tulburări de fond sunt sesizate prezența unor idei delirante de prejudiciu

Dispoziția: Dispoziția este labilă, pacienta oscilând între iritabilitate, irascibilitate și dispoziție depresivă.

Comportament: Pacienta prezintă episoade de agitație psiho-motorie cu auto și heteroagresivitate fizică și verbală (heteroanamnestic).

INFORMAȚII LEGATE DE BOALA

Motivele internării

– deficit motor al membrelor de parte dreaptă.

Diagnostic la internare

Demență Alzheimer și vasculară

Data internării

10.02.2014, ora 11:00

Examen clinic pe aparate

Mini Mental State Examination (MMSE) – scor final 14 puncte (din punctajul maxim de 30). Sunt afectate în special orientarea temporo-spațială, înregistrarea informațiilor, atenția și calculul, reproducerea informațiilor, înțelegerea și executarea unei comenzi.

Concluzii: disfuncție cognitivă moderată.

Tomografie computerizată craniană – Atrofie corticală localizată mai ales hipocampal. Leziune ischemică frontală stângă.

Examen neurologic – absența semnelor neurologice de focar.

Analize medicale de laborator – valori normale.

Diagnosticul pozitiv

EPICRIZĂ

Data externării: 04.02.2014

Diagnostic la externare: Demență mixtă (Alzheimer și vasculară).

Starea la externare: ameliorată

– Pacienta a fost internată cu manifestări de deficit motor al membrelor și al picioarelor, cu o stare anxioasă foarte puternică, dispoziția era labilă, pacienta oscilând iritabilitate, irascibilitate și dispoziție depresivă și prezentând episoade de agitație psiho-motorie cu auto și heteroagresivitate fizică și verbală (heteroanamnestic).

Starea generală a pacientei s-a îmbunătățit răspunzând pozitiv la tratamentul administrat. Este externată în stare ameliorată , urmând tratament în ambulatoriu.

Bilanțul autonomiei

Evaluarea funcțiilor vitale:

Respirație liberă cu frecvență în limite fiziologice r=18r/min

TA în limite fiziologice TA=120/70mmhg

Puls în limite fiziologice p=80/min

Recomandări la externare:

– regim alimentar hiposodat, sărac în grăsimi animale

– control medical după o lună de la externare;

– evitarea situațiilor ca risc

– renunțarea la cafea, alcool, cola

– intervenția psihoterapeutica, intervenția cognitiv-comportamentala pentru stimularea memoriei.

– suportul din partea familiei

CAZ II

CULEGEREA DATELOR

DATE PRIVIND IDENTITATEA PACIENTULUI

Date relative stabile

Nume: R

Prenume: C

Vârsta: 69 ani

Sex: masculin

Religie ortodoxă

Naționalitate: română

Stare civilă: căsătorit

Ocupație: pensionar

Date variabile

Domiciliul: mediul rural

Condiții de viață și muncă: locuiește împreună cu soția și cei doi copii; și dispun de doua camere, dotate confortabil, încălzire cu lemne, condiții relative igienice. Muncește în gospodărie și agricultură.

Mod de petrecere a timpului liber: emisiuni TV, grădinărit

DATE PRIVIND STAREA DE SĂNĂTATE ANTERIOARĂ

Date antropometrice

Greutate: 80 kg

Talie:1,80m

Grup sanguin: A IIRh:+

Limite senzoriale

Alergii: nu prezintă

Proteze: nu prezintă

Acuitate vizuală și auditivă: relativ normale

Somn: agitat

Mobilitate: diminuată

Alimentație: fără grăsimi

Eliminări: în limite fiziologice

Antecedente personale

PATOLOGICE: – bolile copilăriei fără să poată preciza care anume;

INFORMAȚII LEGATE DE BOALĂ

Motivele internării

– pierderea memoriei, deteriorare intelectuală și semne neurologice de focat

– labilitatea emoționala cu dispoziție depresiva tranzitorie

– pierderea stării de conștientă

Istoricul bolii

Pacientul RC, în vârstă de 69 ani care prezintă în ziua precedentă vertij, cădere spre stânga urmata de pierderea conștiinței.

Diagnostic la internare – început de demență și un posibil atac cerebral

EPICRIZĂ

Data externării: 10.11.2013

Starea la externare: sub tratament evoluția a fost favorabilă

– Pacientul cu antecedente de HTA, prezintă în ziua precedentă cefalee amețeli, devieri spre stânga urmată de pierderea cunoștinței. Este dus la spital secția neurologie. La prezentare probe de pareză membre, ROT de flexie bilateral coordonare normală, Romberg pozitiv,cu deviere spre stânga, plajă linguală.

Examenul CT reactive a fost normal. Sub tratament evoluția a fost favorabila

Bilanțul autonomiei:

Evaluarea funcțiilor vitale:

Respirație liberă cu frecvență în limite fiziologice r=18r/minTa în limite fiziologice TA=140/80mmhg

Puls în limite fiziologice p=80/min

Diagnostic final: Atac cerebral de dimensiuni mici + Început de demență vasculară

Recomandări la externare:

– regim alimentar hiposodat, sărac în grăsimi animale;

– control medical după o lună de la externare

– control transaminaze;

– evitarea situațiilor ca risc

– să ia vitamine

– să ia medicamente pentru tratarea depresiei

– medicamente pentru tratarea anxietății, stării de agitație, agresivității și halucinațiilor

CAZ III

DATE PRIVIND IDENTITATEA PACIENTEI

Date relative stabile

Nume: R

Prenume: N

Vârsta: 74 ani

Sex: masculin

Religie ortodoxă

Naționalitate: română

Stare civilă: văduv

Ocupație: pensionar

Date variabile

Domiciliul: mediul urban

Condiții de viață și muncă: locuiește împreună cu fiul; într-o casă cu patru camere și dependințe, condiții relative igienice.

Mod de petrecere a timpului liber: lecturarea unei cărți, emisiuni TV

DATE PRIVIND STAREA DE SĂNĂTATE ANTERIOARĂ

Date antropometrice

Greutate:70kg

Talie:1,70m

Grup sanguine: A IIRh:+

Limite senzoriale

Alergii: nu prezintă

Proteze: nu prezintă

Acuitate vizuală și auditivă: relativ diminuate

Somn: neliniștit

Mobilitate: diminuată

Alimentație: în deficit

Eliminări: incontinență urinară

Antecedente heredo-colaterale-neaga luesul, TBC-ul, infecția HIV în familie

Antecedente personale

PATOLOGICE:

– bolile copilăriei –rubeolă,oreion și rujeolă

INFORMATII LEGATE DE BOALĂ

Motivele internării

– deficit motor hemicorp stâng și episoade confuzie nocturne, plâns facil, precum și incontinență urinară

Diagnostic la internare accident vascular ischemic și demență vasculară

Data internării

26.02.2014 ora 14:15

EXAMEN CLINIC PE APARATE

Stare generală: mediocră

Stare de nutriție: relativ bună

Analize efectuate:

EPICRIZĂ

Data externării: 06.03.2014

Starea la externare: ameliorată

Pacientul a fost internat cu manifestări de deficit motor al membrelor de partea stânga, pareză facială stângă, semnul Babinski prezent, fără tulburări de limbaj, cu tulburări de deglutiție. Pe parcursul internării s-au făcut investigații confirmându-se diagnosticul de AVC ischemic, în urma tomografiei. Starea generala s-a imbunatati răspunzând pozitiv la tratamentul administrat.

Este externată în stare ameliorată urmând tratament în ambulatoriu.

BILANTUL AUTONOMIEI:

Evaluarea funcțiilor vitale: Respirație libera cu frecventa in limite fiziologice r=18r/minTa in limite fiziologice ta=120/60mmhgPuls in limite fiziologice AV=80/min

Se poate deplasa susținută.

Se alimentează singură.

Prezintă cunoștințe suficiente despre boală și tratament.

Recomandări la externare:

– regim alimentar hiposodat, sărac în grăsimi animale;

– control medical după o luna de la externare;

– evitarea situațiilor ca risc

– renunțarea la cafea, alcool, cola

Tratament :

– tratament medicamentos – vitamine;

– tratament kinetic constând în: reeducarea mersului, recuperarea echilibrului, recuperarea coordonării, mers terapeutic;

– ergoterapie.

CAPITOLUL VI – EDUCATIE SANITARĂ

Adevărata preocupare pentru stilul de viața ar trebui să includă preocuparea pentru sănătatea fizică, dar și preocuparea pentru activități ale mintii și sufletului. Corpul fizic nu este altceva decât un vehicul pentru suflet și pentru spirit.

Educația pentru sănătate constituie una dintre principalele căi de promovare a cunoștințelor corecte privind diferite aspecte ale sănătății și totodată de formare a atitudinilor și deprinderilor indispensabile unui comportament responsabil și sănătos.

Educația sanitară reprezintă o parte integrantă a complexului de masuri de ordin curativ și profilactic fiind menită să contribuie la creșterea eficienței tratamentului, la scurtarea duratei acestuia, la prevenirea complicațiilor și recidivelor, astfel este necesar respectarea următoarelor reguli:

– controale medicale regulate

– ținerea sub control a tensiunii arteriale crescute, acest lucru este important mai ales la persoanele care au diabet zaharat

– viață mai activă, noile studii, ample, arată că activitatea fizică scade semnificativ riscul de AVC, în parte datorită reducerii a doi dintre cei mai mari factori de risc pentru AVC: tensiunea arterială crescută și afecțiunile cardiace.

Asistentul are sarcina ca prin activitatea de educație sanitară să contribuie la mărirea eficienței măsurilor terapeutice și la vindecarea bolnavilor. Utilizând corect mijloacele de educație sanitară el trebuie să îndrume organizarea regimului igieno-dietetic, să-l ajute pe bolnav pentru a deveni un factor activ în propria vindecare prin îndeplinirea conștientă și corectă a recomandărilor.

Totodată bolnavului i se aduce la cunoștință tratamentul recomandat de medic și i se explică efectele fiecărui medicament, modul de administrare cu scopul convingerii bolnavului asupra necesității respectării orarului de administrare și a dozelor prescrise de medic.

Rolul esențial al asistentului medical constă în a ajuta persoana bolnavă să-și mențină sau să-și recâștige sănătatea sau să-l asiste în ultimele clipe ale vieții prin îndeplinirea sarcinilor pe care le-ar fi îndeplinit singur dacă ar fi avut voința sau cunoștințele necesare și să îndeplinească aceste funcții pentru a-și recăpăta independența cât mai repede posibil.

Bolnavii de demență de cele mai multe ori nu sunt imobilizați la pat, însă dacă boala evoluează pot fi și mobilizați la pat.

Astfel, ei își pun întreaga lor nădejde în asistentul medical care are sarcina de a-i îngriji.

În aceste cazuri asistentul creează condiții optime de confort, efectuează igiena generală și corporală, asigură alimentarea la pat activ sau pasiv, supraveghează starea generală, mijloacele de prevenire a escarelor, previne complicațiile, desfășoară activitatea de educație pentru sănătate.

CAPITOLUL VII – CONLUZII

Demența vasculară este o boală care are o paletă largă de manifestări, astfel predominante sunt accidentele vasculare cerebrale care dacă sunt în număr mare, dar de mici dimensiuni, atunci acestea conduc la pierderea bruscă a abilitaților mentale brusc; HTA la care se adaugă bolile metabolice ca: obezitatea, dislipidemii.

Foarte importante sunt identificarea semnelor și a simptomelor demenței, pentru a se putea începe terapia corectă, deoarece chiar dacă nu este o afecțiune care se vindecă în urma tratamentului se pot totuși obține ameliorări ale stării de sănătate.

De asemenea, diferențierea corectă a bolii: demența vasculară sau boala Alzheimer este esențială în oferirea unui tratament corect, deoarece cele două boli au manifestări asemănătoare.

Deși nu este neapărat o urgență medicală demența vasculară este o patologie care poate fi amelioră atâta timp cât pacientul cu antecedente de AVC, HTA sau alte boli metabolice asociate celor cerebro-vasculare sau cardiace se prezintă la medic, pentru controale iar în cazul suspicionării demenței vasculare medicul realizează examinările corespunzătoare și face o diagnosticare corectă, prescrie o terapie farmacologică adecvată și urmărește în timp răspunsul la tratament și evoluția bolii.

BIBLIOGRAFIE

1. Băcilă C., Pereanu M., Particularități ale tulburărilor psihice întâlnite în boala celebro-vasculară, AMT, vol II, nr. 3, 2011, http://www.amtsibiu.ro/Arhiva/Nr%203%20integral.pdf

2. Brun A, Levy R., Vascular Dementia: pathological findings, în B. A, In Dementia, London, 2003

3. Brown J, Hillam J., Your questions ansered, Editura Churchill, Livingstone, 2004

4. Boișteanu P., Direcții de cercetare în Boala Alzheimer. Buletin de Psihiatrie Integrativă, an XI, vol. X, nr.1 (24), 2005

5. Borindel Ruxandra, Electroencefalograma, http://www.cdt-babes.ro/articole/electroencefalograma-eeg.php

6. Cummings JL, Benson D.F., The perspective of the patient with Alzheimer disease. Dementia-a clinical approach. The gerontologist, 33 , 205-211, 1992

7. Dăncescu Mihail, Neuropsihologia, Brașov, 2010, http://www.bueckergmbh.de/Luci/Files/Cursuri/ Neuropsihologia.pdf

8. Droescu P., Poeană M., Anatomia, Facultatea de Educație fizică și sport, Universitatea Al. I. Cuza, Iași, http://www.medicinasportiva.ro/dr.drosescu/curs/Anatomie%20IFR.pdf

9. Farrer L, Adrienne Cupples, Haines J. (2007), Effects of Age, Sex, and Etnicity on the Assocition between apoprotein E genotype and Alzheimer"s disease., JAMA , 278, 2007, 1348-1356

10. Ghid de diagnostic și tratament în demențe, Ministerul Sănătăți, 2013, http://www.emedic.ro/Ghiduri-de-practica-medicala/Ghid-de-diagnostic-si-tratament-in-demente.htm

11. Hackinski VC, Illiff L., Zilka E., Cerebral blood flow in Dementia. Arch. of Neurology, 2004

12. Gautier S.. Long-term benefits of cholinergic enhancement in Alzheimer”s disease. Neurosciense in action, Hamburg, 2002

13. Lobo A, Lanner LJ, Fratigtiom L. Prevalence of dementia and major subtypes in Europe a collaborative study of population based cohorts – neurologic disease in the elderly research group, Neurology 2000; 54: S4-S9

14. Miller T.W., Messer. A., Intrabody applications in neurological disorders: progress and future prospects, Arch, Neurol, 2005, p.394-401

15. Marcu-Lapadat M, Anatomia omului, Editura Universității, București, 2005

16. Mișcalencu D, Mailat F, Marcu E, Maxim Gh, Drăghici O, Sorescu C, Gabos M, Anatomia omului, Editura Didactică și Pedagogică, 1983

17. Moraru I, Anatomie patologică, Volumul III, Editura Medicală, 1980

18. Niculescu Th N,Voiculescu B, Niță C, Cârmaciu R, Sălăvăstru C, Ciornei C, Anatomia și fiziologia omului – Compendiu , Editura Corint, 2003

19.Nour Angelica, Tensiunea arterială, http://www.cdt-babes.ro/articole/tensiune_arteriala.php

20. Popescu Loti, Stil de viața sănătos: Un Ghid de Educație pentru Sănătate, Editura Muntenia, Constanta, 2010

21. Proceduri de practică pentru asistenții medicali generaliști, http://www.ms.ro/documente/Proceduri%20de%20practica%20pentru%20Asistentii%20Medicali%20Generalisti_788_1560.pdf

22. Ștefaneț Mihail, Anatomia omului. Vol. 2, 2009, http://library.usmf.md/old/downloads/ebooks/Anatomia.Stefanet.Vol_2.2009/4.Sistemul_nervos_central.pdf

23. Titirca Lucreția, Tehnici de evaluare și îngrijiri acordate de asistenții medicali. Ghid de nursing, Editura Viața medicală românească, 2005

24. Văcariu Violetta, Ghid de nursing, Editura Victor Babeș, Timișoara, 2012

****http://cis01.central.ucv.ro/educatie_fizica-kineto/pdf/studenti/cursuri%20master/note_curs_nervos.pdf

****http://www.umfiasi.ro/Rezidenti/suporturidecurs/Facultatea%20de%20Medicina/Neurologie%20-%20Prof.%20Dr.%20C.D.%20Popescu/demente%20dg.pdf

****http://www.descopera.ro/eticheta/dementa

****http://www.brainaging.ro/PDFs/11%20februarie%202011/CNS%20forum%20text_RO.pdf Atlas cerebral

**** http://www.rasfoiesc.com/sanatate/medicina/Sistemul-nervos-Maduva-spinari74.php

****http://gov.ro/fisiere/programe_fisiere/program-educatie-sanatate.pdf

**** Tomografia computerizata, 2006, http://www.sfatulmedicului.ro/Imagistica-si-endoscopia/tomografia-computerizata_1311

****http://www.sfatulmedicului.ro/simptome/dementa-scaderea-capacitatilor-intelectuale_103

****http://www.sfatulmedicului.ro/Boala-Alzheimer-si-alte-boli-degenerative/dementa_319

****Romedic, Demența vasculară, 2013, http://www.romedic.ro/dementa-vasculara

****http://medicina.san.ro/cursuri/Carte_Practic.pdf

ANEXE

Anexa nr. 1 – Imagine SPECT cu un creier normal

Anexa nr. 2 – Imagine cu boala Alzheimer

Anexa nr. 3 – Accident vascular cerebral