Anatomia Si Fiziologia Sistemului Digestiv

ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA SISTEMULUI DIGESTIV

Sistemul digestiv reprezintă unul dintre canalele de intrare a fluxului de materie și energie chimică în organism. La nivelul lui, substanțele sunt transformate pentru a putea fi asimilate, intrând în compoziția mediului intern.

Sistemul digestiv este alcătuit din tub digestiv și glande anexe.Tubul digestive este alcătuit din mai multe segmente succesive:cavitate bucală, faringe, esofag, stomac, intestin subțire, intestin gros.

Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv, care comunică cu exteriorul prin orificiul bucal și posterior cu faringele. În cavitatea bucală se găsesc limba și dinții. Limba este un organ musculos, mobil, care îndeplinește mai multe funcții: organ de simț (pentru simțul gustativ), în vorbire, în formarea bolului alimentar, în deglutiție (înghițire).

Dinții sunt organe dure, înfipte în alveolele dentare. Sunt în număr de 32 la adulți și 20 la copii. Au rol în tăierea, zdrobirea , măcinarea alimentelor și în vorbire.

În cavitatea bucală au loc și transformări chimice sub acțiunea amilazei salivare (ptialina), enzimă glicolitică, care acționează asupra amidonului preparat pe care îl transformă în dizaharide de tipul maltozei. În urma transformărilor mecanice (de mărunțire a alimentelor), fizice (de amestecare a alimentelor cu salivă și de dizolvare a unora) și chimice(sub acțiunea amilazei salivare) se formează bolul alimentar care este împins cu ajutorul limbii în faringe.

Faringele este un conduct musculo-fibros, situat înaintea coloanei vertebrale cervical și reprezintă locul de întretăiere a căii digestive cu cea respiratorie. Face legătura dintre cavitatea bucală și esofag, precum și dintre fosele nazale și laringe. Musculatura faringelui are un rol important în deglutiție.

Esofagul este un organ tubular de circa 26cm lungime, care străbate în lung cavitatea toracică. Traversează diafragma și intră în cavitatea abdominală, unde comunica cu stomacul prin orificiul cardia. Nici în faringe și nici în esofag alimentele nu suferă modificări digestive.

Stomacul este segmental cel mai dilatat al tubului digestiv fiind situat în cavitatea abdominală, în loja gastrică, sub mușchiul diafragm. În peretele stomacului se găsesc glandele gastrice care secretă sucul gastric. Alimentele sosesc la scurt timp, după ce au fost ingerate, în stomac. Ele vor fi amestecate, datorită contracțiilor pereților stomacului, cu sucul gastric și transformate în chim gastric.

Sucul gastric este un lichid incolor,limpede sau ușor opalescent, în funcție de conținutul său în mucus, și foarte acid cu un pH cuprins între 1,5-2,5. Este constituit din:apa, substanțe organice (mucus,enzime), substanțe anorganice (HCl,cloruri,fosfați).

Acidul clorhidric exercita numeroase acțiuni,dintre care cele mai importante sunt:activează enzimele proteolitice din sucul gastric și creează un mediu optim pentru acțiunea acestora; acționează asupra proteinelor alimentare făcându-le mai ușor digerabile;stimulează evacuarea gastrică; împiedica dezvoltarea germenilor introduși în stomac odată cu alimentele ingerate.

Principalele procese chimice gastrice se desfășoară sub acțiunea următoarelor enzime:

Pepsina, principala enzima proteolitică, este secretata în stare inactiva ca proferment numit pepsinogen și activată în stomac de către acidul clorhidric. Pepsina asigura hidrolizarea legăturilor peptidice din interiorul proteinelor, rezultând polipeptide de dimensiuni variate: albumoze și peptone.

Labfermentul, secretat mai ales la sugari, produce coagularea laptelui prin transformarea caseinogenului solubil în paracaseina, care în prezența ionilor de calciu, se transforma în paracaseinat de calciu.

Gelatinaza-lichefiaza gelatină.

Lipaza gastrică este o enzimă lipolitica care scindează hidrolitic grăsimile emulsionate în glicerina și acizi grași.

Mucusul gastric are rolul de a proteja mucoasa gastrică de diverse acțiuni nocive, în special de auto- digestie sub acțiunea pepsinei și a acidului clorhidric.

Rezultatul digestiei gastrice este chimul gastric care trece în duoden, primul segment al intestinului subțire, prin sfincterul piloric.

Intestinul subțire este un segment lung (peste 4 m), care se întinde de la pilor la valvula ileo-cecala, prin care se deschide în intestinul gros. Este diferențiat în 3 segmente: duoden ,jejun și ileon.

Duodenul, primul segment al intestinului subțire, înconjoară capul pancreasului și este locul în care se deschid conductele de eliminare a produselor de secreție ce provin de la ficat și pancreas. Aici ajunge chimul gastric,care va fi supus acțiunii sucului pancreatic, bilei și sucului intestinal.

Jejunul și ileonulsunt porțiunile mobile. Jejunul este parcurs rapid de alimente (motiv pentru care apare la autopsie gol în interior). Ileonul are o structură particulară, care asigura absorbția intestinală. La acest nivel exista vilozități intestinale care măresc foarte mult suprafața de absorbție.

Sucul pancreatic este produsul de secreție al acinilor pancreatici. Este un lichid clar cu un pH puternic alcalin, care contribuie la neutralizarea acidității chimului gastric. Conține: apa, bicarbonați și un echipament enzimatic complet, format din enzime amilolitice, proteolitice și lipolitice.

Enzimele amilolitice sunt reprezentate de amilaza pancreatică, care acționează asupra amidonului crud și preparat pe care îl transformă în maltoză.

Enzimele proteolitice sunt reprezentate de :

Tripsina, secretată ca proenzima inactivă (Tripsinogen), este activată în lumenul intestinal sub acțiunea enterokinazei,o enzimă secretată de mucoasa duodenală.

Chemotripsina, secretată sub formă inactivă (Chemotripsinogen), și activată de tripsină. Cele două enzime acționează asupra proteinelor neatacate de pepsina gastrică și asupra produșilor de scindare ai pepsinei, pe care îi degradează până la stadiul de oligopeptide (di, tri, tetrapeptide).

Carboxipeptidazele, activate de tripsină, degradează oligopeptidele în fragmente mai mici (di și tripeptide).

Elastaza, activată de tripsină, hidrolizează proteinele fibroase.

Enzimele lipolitice sunt reprezentate de :

Lipaza pancreatică care hidrolizează grăsimile neutre în glicerină și acizi grași.

Bila este produsul de secreție al ficatului. În perioadele interdigestive se colectează în vezica biliară (colecist), unde se concentrează și este eliminată în duoden în perioadele digestive. Este un lichid galben (bila hepatică) sau verde (bila colecistică), alcalin, amar ce conține: apă(97-98%), electroliți, pigmenți biliari (bilirubina și biliverdina), săruri biliare, colesterol, lecitina.

Bilă, deși nu conține enzime, are un rol foarte important în digestia lipidelor prin sarurile biliare conținute. Sărurile biliare reduc tensiunea superficială și determină emulsionarea grăsimilor, favorizând astfel digestia lor, activează lipazele, formează cu lipidele micelii care, fiind hidrosolubile, pot fi resorbite din intestin.

Sucul intestinal glandele din mucoasa duodenală secretă un lichid bogat în mucus și bicarbonat, care neutralizează aciditatea chimului gastric. Secreția acestor glande fiind stimulată de factori chimici locali, de factori hormonali (secretina,colecistokinina) și de factori nervoși (nervul vag). În schimb nu s-a dovedit secreția unui suc intestinal care să conțină enzime hidrolitice, acestea fiind prezente la nivelul membranei apicale a enterocitelor. La acest nivel se găsesc următoarele enzime:

Peptidazele intestinale care acționează asupra di, tri și oligopeptidelor, rezultate sub acțiunea enzimelor gastrice și pancreatice pe care le hidrolizează până la aminoacizi;

Dizaharidazele (maltaza,zaharaza,lactaza) acționează asupra dizaharidelor pe care le transformă în monozaharide (glucoză,fructoza,galactoza);

Lipaza intestinală transformă lipidele în glicerina, acizi grași și monogliceride.

Produșii finali ai digestiei intestinale (aminoacizi,monozaharide, glicerina și acizii grași) trec în sânge prin peretele intestinului subțire. Restul substanțelor nedegradate sau nedegradabile, trec prin valvula ileo-cecala în intestinul gros.

Intestinul gros, cu o lungime de circa 1,5m și cu diametru dublu față de cel al intestinului subțire, prezintă următoarele segmente.

Cecumul, primul segment al acestuia, are aspectul unei ampule. În partea sa inferioară prezintă apendicele vermiform.

Colonul cu cele patru segmente: ascendant, transvers, descendent, sigmoid.

Rectul care se deschide la exterior prin orificiul anal.

În intestinul gros au loc procese: de absorbție (apa,săruri minerale de sodium, de potasiu), de fermentație (sub acțiunea florei bacteriene aerobe,sunt degradate resturile glucidice până la acizi organic:lactic, butiric și gaze: metan, dioxid de carbo), de putrefacție (sub acțiunea florei bacteriene anaerobe sunt decarboxilati sau dezaminati compușii proteici nedigerati ,rezultand-amine, amoniac, indol, etc.), de sinteză (se sintetizează vitamine din complexul B și vitamina K), de secreție (mucus și potasiu).

În urma acestor procese rezulta materiile fecale ce sunt eliminate la exterior prin actul defecației.

Glandele anexe

Glandele salivare își eliberează produsul de secreție (saliva) la nivelul cavității bucale și sunt reprezentate de: glandele sublinguale, submandibulare și parotide.

Ficatul – cea mai mare glanda anexă (circa 1500g), situată în partea superioară dreaptă a abdomenului, alcătuită din lobi. Pe lângă rolul digestiv exercitat prin secreția de bilă, are și numeroase alte funcții importante, deoarece aici ajung, prin circuitul portal, aproape toate substanțele digerate și absorbite, pentru a fi supuse unor transformări chimice. Din acest motiv putem spune că ficatul funcționează ca un filtru, eliminând eventualele substanțe toxice, reasamblând moleculele simple în molecule mai mari, corelând metabolismul glucidelor, lipidelor și proteinelor, acumulând substanțe organice complexe (glicogen,proteine,lipide, vitamine).

Pancreasul este o glandă mixtă, situată în abdomen, în spatele stomacului. Este format din: cap, corp și coadă. Partea exocrină secretă sucul pancreatic, care se varsa în duoden prin sfincterul Oddi, iar partea endocrină secretă hormonii: insulina și glucagon.

Bibliografie

Mișcalencu D., Mailat F. și colab. – Anatomia omului, Ed. Did. și Ped., București, 1983;

Ene S., Brebenel G., Iancu E. – Biologie, Ed. Gimnasium, Tărgoviște, 2007.