Anatomia Si Fiziologia Aparatului Respirator2

Cuprins

Introducere

Capitolul 1 – Anatomia și fiziologia aparatului respirator

1.1 Căile respiratorii superioare

1.2 Căile respiratorii inferioare

1.3 Plămânii

Capitolul 2 – Propolisul și afecțiuni tratate cu acesta

2.1 Generalități propolis

2.2 Protocolul de tratament cu propolis

2.3 Afecțiuni tratate cu propolis

Capitolul 3 – Medicamente utilizate în afecțiuni respiratorii

Concluzie

Bibliografie

Introducere

Propolisul este un amestec complex de rășinoase colectat de albine din exsudatele plantelor și amestecat cu secreții ale hipofaringelui, ceară de albine și polen. Propolisul reprezintă un produs apicol cunoscut din cele mai vechi timpuri pentru proprietățile sale terapeutice. Însa cercetătorii în secolul XX au descoperit că propolisul este mai mult decât atât. La ora actuală se crede că această substanță are următoarele scopuri: întărește stabilitatea structurală a stupului; împiedică pătrunderea paraziților și a bolilor în stup, dar și dezvoltarea diverselor bacterii; împiedică putrefacția în interiorul stupului; reduce vibrațiile.

Interesul pentru propolis a luat naștere pornind de la câteva observații: impasul în care se găsește producția de medicamente, rezistența tot mai crescută a grupelor microbiene la antibiotice și diferite substanțe chimioterapice, agresivitatea și virulența deosebit de mare a unor tulpini, frecvența tot mai mare a îmbolnăvirilor, proprietățile antimicrobiene și antivirale ale propolisului.

Pe plan internațional, studiile efectuate la nivelul unor cunoscute laboratoare de farmacologie și medicină au confirmat rolul deosebit pe care acest produs al stupului îl poate juca pentru organismul uman în profilaxia și tratamentul unor afecțiuni.

În stare naturală sau sub formă de extracte, tincturi și diferite forme farmaceutice, propolisul reprezintă la ora actuală pe plan mondial unul dintre cele mai importante mijloace de studiu și de lucru pentru apiterapie.

Administrarea propolisului este foarte indicată, în special în aceasta perioadă în care organismul trebuie să se adapteze la noile condiții meteorologice (variații de temperatură, ploi, vânt), să combată acțiunea nocivă a agenților infecțioși, în special la nivelul aparatului respirator (infecții respiratorii bacteriene sau virale), afecțiuni inflamatorii din sfera ORL, rinofaringite, rinite acute și cronice, faringite, faringo-amigdalite, laringite, traheobronșite, sinuzite, pneumonii.

CAPITOLUL 1

ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Aparatul respirator include plămanii și căile respiratorii. Căile respiratorii sunt constituite din căile respiratorii superioare (cavitatea nazală, faringe, laringe) și de căile respiratorii inferioare (trahee si bronhii).

1.1 Căile respiratorii superioare

1.1.1 Cavitatea nazală

Este primul segment al căilor respiratorii. Septul nazal desparte cavitatea nazală în două cavități simetrice (fose nazale), cu direcție antero-posterioară, sub baza craniului și în partea de sus a cavității bucale. Comunică cu exteriorul prin orificiile narinare și cu rino-faringele comunică prin coane. Anterior fosele nazale sunt adăpostite de piramida nazală. Piramida nazală reprezintă proeminența care se află situată pe linia mediană a feței, cu rol de a proteja fosele nazale; totodată a dobândit și un rol estetic.

Vârful piramidei este situat sub osul frontal și se numește rădăcina nasului. Baza prezintă orificiile narinare. Cele două fețe laterale sunt unite anterior, formând dorsum nasi, care se termină inferior prin lobul nazal. În structura piramidei nazale se observă un schelet osteo-cartilaginos, format din oasele nazale, cât și din cartilajele alare în partea inferioară a piramidei. Pe acest schelet se prind mușchii pieloși care, prin acțiunea lor, orificiile narinare se măresc sau se micșorează.

Fosele nazale sunt 2 conducte ce se află situate înapoia piramidei nazale, de la orificiile narinare până la coane. Distingem foselor nazale un segment anterior, numit vestibul, și un segment posterior, fosele nazale propriu-zise. Vestibulul nazal este oblic în sus și înapoi și este tapetat de piele care conține glande sebacee și foliculi piloși (primul filtru în calea aerului inspirat). Fosele nazale propriu-zise au patru pereți.

În interior fosele nazale sunt protejate de mucoasa nazală, mucoasă care are o alcatuire specială în partea superioară față de rest. În regiunea olfactorie a mucoasei, situată deasupra cornetului superior și în dreptul lamei ciuruite a etmoidului, sunt celule senzoriale și celule de susținere. Celulele senzoriale sunt neuroni bipolari. De la polul lor apical pleacă o dendrită scurtă, groasă și terminată printr-un buton olfactiv care are aproximativ 10-20 cili. De la polul bazal al neuronilor bipolari pleaca axonul. Mai mulți axoni se înmănunchează pentru a forma nervii olfactivi (10-20) care străbat orificiile lamei ciuruite a etmoidului și ajung în bulbul olfactiv.

În vasele vecine foselor nazale sunt situate sinusurile paranazale. Sinusurile paranazale sunt cavități pneumatice ce au rol de cutie de rezonanța și de a menține o temperatură constantă. Mucoasa sinusurilor se prelungește cu mucoasa foselor nazale. Sinusurile paranazale sunt împerechi frontale, maxilare și sfenoidale. În labirintul etmoidal sunt săpate semicelulele etmoidale care, împreuna cu semicelulele din oasele vecine, formează celulele etmoidale. Există celule etmoidale posterioare, care se deschid în meantul superior, și celule etmoidale anterioare, în meantul mijlociu. Sinusul sfenoidal se deschide în recesul sfeno-etmoidal de la nivelul peretelui superior al foselor nazale. Sinusurile frontal și maxilar se deschid în meantul mijlociu. În meantul inferior se deschide canalul nazolacrimal.

Vascularizația foselor nazale este asigurată de ramuri din artera oftalmică si din artera maxilară. Venele ajung, în final, în vena jugulară internă. Inervația mucoasei este asigurată de ramuri din nervul trigemen.

1.1.2 Laringele

Este un organ cu dublă funcție: conduct aero-vector și organ al fonației. Laringele are o formă de piramidă trunchiată cu baza în sus. Baza comunică cu laringo-faringele printr-o deschizătură denumită aditus laringis care în spate este demarcată de epiglotă, posterior de cartilajele aritenoide și lateral de repliurile epiglotico-aritenoidiene, întinse între epiglotă și cartilajele aritenoide. În grosimea acestor plici se află cartilajele cuneiforme. Vârful laringe lui se continuă în jos cu traheea.

Fețele antero-laterale ale laringelui sunt alcătuite din cele 2 lame ale cartilajului tiroid și de arcul cricoidului. Între catilajul tiroid și arcul cricoidului se află mușchiul și ligamentul tiro-crico-idian. Peste cele 2 lame ale acestui cartilaj tiroid se găsește o membrană tirohidiană care ajunge la osul hioid. Fețele antero-laterale ale laringelui vin în raport cu glanda tiroidă și cu mușchii infrahioidieni.

Fața posterioară a laringelui proemină în faringe și este formată din cele două cartilaje aritenoidiene și din pecetea cartilajului cricoid. De o parte și de alta sunt două șanțuri, șanțurile piriforme. Marginea anterioară (mărul lui Adam) este redată de muchia unde cele 2 lame laterale ale cartilajului tiroid se îmbină. Această muchie este mai proeminentă la bărbați. Vine în legătură cu istmul glandei tiroide. Marginile dorsale ale laringelui sunt redate de marginile dorsale ale cartilajului tiroidian și vin în raport cu artera carotidă comună, vagul și vena jugulară internă.

Structura laringelui. Laringele este alcătuit dintre cartilajele legate între ele cu ajutorul ligamentelor și articulațiilor. Asupra cartilajelor acționează mușchii laringelui (striați). În interior este acoperit de o mucoasă, inferior lui se găsește o submucoasă.

Cartilajele laringelui. Se remarcă cartilajele neperechi ce cuprinde cartilajul tiroid, epiglota și cartilajul cricoid și cartilajele perechi ce cuprinde aritenoide, corniculate, cuneiforme și cartilajele sesamoide. Toate cartilajele, prezentate în continuare, sunt formate din catilaj de tip hialin, exceptând epiglota care este alcătuită dintr-un cartilaj elastic.

Mușchii laringelui se împart în intrinseci și extrinseci. Mușchii extrinseci se fixează cu un capăt pe laringe, iar cu celălalt pe organele vecine (sternotiroidian, tirohiodian și cel constrictor inferior al faringelui, care se fixează pe creasta oblică a cartilajului tiroid). Mușchii intrinseci au ambele capete inserate pe cartilagiile laringelui. Unii sunt constrictori ai glotei ce aproprie plicile vocale (mușchiul cricoaritenoidian lateral, mușchiul interaritenoidian), alții sunt dilatatori ai glotei, depărtând plicile vocale (cricoaritenoidian posterior), iar alții sunt tensori ai plicilor vocale (mușchiul vocal, situat în plica vocală, și mușchiul tirocricoidian, care realizează mișcarea de balans înainte a cartilajului tiroid).

Tunica mucoasă căptușește cavitatea laringelui și se continuă în sus cu mucoasa faringelui, iar în jos cu cea a traheei. Este formată din epiteliu și corion. Epiteliul, exceptând plicile vocale, este cilindric ciliat. Tunica mucoasă conține glande care secretă mucus. În corion se găsește țesut limfoid, acest țesut este bogat la nivelul ventriculilor laringelui. Submucoasa este alcătuită din țesut conjunctiv lax.

Pe pereții laterali ai laringelui există 2 perechi de plici cu direcție anteroposterioară; cele 2 perechi superioare reprezintă plici vestibulare iar cele 2 inferioare reprezintă plici vocale. Între cele 2 plici vestibulare se limitează rima vestibulară, iar între cele două plici vocale rima glotidică. Rima glotidică este divizată într-o parte anterioară, numită intermembranoasă, limitată între cele două cartilagii aritenoide. Între plicile vestibulare și cele vocale se găsește situat vestibulul laringian care cu ajutorul aditus laringis este în legătură cu laringo-faringele; iar dedesuptul plicilor vocale există situată cavitatea infraglotică ce comunică cu traheea.

Vascularizația sângelui este asigurată de artera laringiană superioară (din carotida externă) și artera laringiană inferioară (din artera subclavie). Sângele venos ajunge în vena jugulară internă. Limfaticele laringelui ajung în ganglionii cervicali. Inervația sangelui este asigurată de nervul laringian superior și inferior, ramuri din nervul vag. Nervul laringian inferior inervează mușchii intrinseci ai laringelui, exceptând mușchiul tirocricoidian. Nervul laringian superior inervează mucoasa laringelui și mușchiul tirocricoidian.

1.1.3 Faringele

Este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza craniului până în dreptul vertebrei C8. Are forma unui jgheab deschis anterior, care se îngustează de sus în jos, cu lungimea de 15 centimetri. Fața posterioară a laringelui delimitează, împreună cu coloana vertebrală tapetată de mușchii prevertebrali, spațiul retrofaringian. Fețele laterale ale faringelui, la nivelul capului, vin în raport cu spațiul mandibulo-faringian cuprins între mandibulă și faringe, iar la nivelul gâtului cu lobii laterali ai glandei tiroide, cu artera carotidă comună, vena jugulară internă și nervul vag situat între cele două formațiuni vasculare.

1.2 Căile respiratorii inferioare

1.2.1 Traheea

Traheea reprezintă un organ cu aspect de tub ce se prelungește cu laringele și se întinde de la vertebra cervicală C6 până la vertebra toracală T4, de unde se divide în cele 2 bronhii. Are o întindere de 10-12 centimetri și un calibru de 1,6-2 centimetri. Prezintă un segment cervical si unul toracal. În segmentul cervical vine în contact dorsal cu esofagul iar premergător cu istmul glandei tiroide, cu mușchii infrahioidieni și pielea. Lateral vine în raport cu artera carotidă comună, vena jugulară internă, nervul vag și lobii laterali ai glandei tiroide. Porțiunea toracică este situată în mediastinul superior. Dorsal vine în raport cu esofagul, anterior cu arcul aortei și cu ramurile desprinse din el, cu timusul și sternul, iar lateral cu plămânii, acoperiți de pleura mediastinală.

În alcatuirea traheei seu mușchii infrahioidieni și pielea. Lateral vine în raport cu artera carotidă comună, vena jugulară internă, nervul vag și lobii laterali ai glandei tiroide. Porțiunea toracică este situată în mediastinul superior. Dorsal vine în raport cu esofagul, anterior cu arcul aortei și cu ramurile desprinse din el, cu timusul și sternul, iar lateral cu plămânii, acoperiți de pleura mediastinală.

În alcatuirea traheei se deosebește un schelet fibrocartilaginos ce este format din 15-20 inele cartilaginoase incomplete posterior. Cartilajele sunt unite între ele prin ligamente fibroelastice. În partea posterioară, deoarece inelele sunt incomplete se găsesc fibre colagene elastice si fibre musculare netede (mușchiul traheal). La exterior se află o adventiție formată din țesut conjuctiv, de asemenea pe interior traheea este îmbrăcată de o mucoasă cu epiteliu cilindric ciliat. Tunica mucoasă conține numeroase glande. Vascularizația traheei este dată de ramuri din arterele tiroidiene, la nivelul gâtului, și din arterele bronșice, la nivelul toracelui. Venele, în porțiunea cervicală, se vasă în vena jugulară internă, iar în porțiunea toracală în venele azygos.

Limfaticele ajung în ganglionii cervicali pentru segmentul cervical și in ganglionii traheobronșici și mediastinali pentru segmentul toracal. Inervația este asigurată de fibre simpatice de simpaticul cervical și toracal și fibre parasimpatice din vag.

1.2.2 Bronhiile

La nivelul vertebrei T4 traheea se divide în cele 2 bronii principale (dreaptă și stângă). Aceste bronhii patrund în pulmon cu ajutorul hilului, unde acesta se divide intrapulmonar, alcătuind arborele bronșic. Între cele 2 bronhii se află o serie de deosebiri printre care enumerăm: bronhia dreaptă este aproape verticală iar cea stângă aproape orizontală, cea stângă este mai lungă are 5 centimetri față de cea dreaptă care are doar 2,5 centimetri, în schimb bronhia dreaptă deține un diametru mai mare – 1,5 centimetri față de cea stanga – 1 centimetru, bronia stângă este învăluită de crosa aortei iar bronhia dreaptă este învăluită de crosa marii vene azygos.

Structura bronhiilor principale este similară traheei, aceste bronhii principale sunt alcătuite din inele cartilaginoase incomplete posterior (9-11 inele la stânga, 5-7 la dreapta). Vascularizația arterială este asigurată de arterele bronșice. Sângele venos este colectat de venele bronșice care-l duc in sistemul azygos. Limfa ajunge în ganglionii traheobronșici și ganglionii mediastinali. Inervația vegetativă provine din plexul bronhopulmonar.

1.3 Plămânii

Plămânii sunt principalele organe ale respirației. Sunt doi plămâni (stâng și drept), situați in cavitatea toracică, fiecare fiind acoperit de pleura viscerală. Plămânii au forma unei jumătați de con. Culoarea lor variază cu vârsta; la fât este roșu-brun, la copil gri-rozie, la adult cenușiu mai mult sau mai puțin închis. Greutatea plămânilor este de 700 grame pentru plămânul drept și 600 grame pentru cel stâng. Capacitatea totală a plămânilor este de 5000 cm3 aer. Consistența plămânilor este elastică, buretoasă. Diametrul vertical este de 22 centrimetri, antero-posterior la bază de 18-20 centimetri, iar transversal la bază de 9-10 centimetri (la plămânul drept diametrul vertical este mai mic decât la stângul, dar celelalte diametre sunt mai mari).

Fața exterioară a plămânilor este convexă și sunt în legătură cu coastele. Pe fața aceasta se regăsesc șanțuri adânci numite scizuri, care împart plămânii in lobi. Pe fața externă a plămânului drept se găsesc două scizuri, una oblică (principală) și una orizontală (secundară) care începe la mijlocul scizurii oblice. Aceste două scizuri împart plămânul drept în trei lobi (superior, mijlociu și inferior). Pe fața externă a plămânului stâng se găsește o singură scizură care împarte plămânul stâng în 2 lobi: lobul superior și cel inferior.

Fața interioară este netedă și ea este în relație cu organele din mediastin. Pe această față interioară, mai aproape de marginea posterioară a plămânilor există hilul pulmonar, loc pe unde intră sau părăsesc din plămân vase, nervi și bronhia principală. La plămânul stâng, anterior de hil se află impresiunea cardiacă lăsată de ventriculul stâng si impresiunea lăsată de aorta descendentă. La plămânul drept, anterior de hill se află impresiunea cardiacă, mai mică decât cea stângă, lăsată de atriul drept, cât și impresiunile lăsate de vena cavă superioară (deasupra impresiunii cardiace) și de vena cavă inferioară (sub impresiunea cardiacă). Deasupra hilului se află impresiunea lăsată de crosa marii vene azygos, iar posterior de hil se află impresiunea marii vene azygos.

Baza plămânilor are formă concavă și vine în relație cu diafragma. Prin intermediul diafragmei, la dreapta vine în raport cu fața superioară a ficatului, iar la stânga cu fundul stomacului și cu splina. Partea cea mai înaltă a plămânului devansează în sus prima coastă și vine în relație cu organele de la baza gâtului. Marginea anterioară, ascuțită, este situată înapoia sternului și acoperită de recesul costo-mediastinal, iar cea posterioară, rotunjită, este în raport cu coloana vertebrală și extremitatea posterioară a coastelor.

Figura 1 – Structura aparatului respirator

1.3.1 Structura plămânilor

Plămânii sunt compuși din arborele bronșic, lobuli – formațiuni piramidale ce sunt aflate la cota ultimelor ramificări ale arborelui bronșic, ramificații ale vaselor pulmonare și cele bronșice, nervuri și limfatice, toate cuprinse in țesutul conjunctiv. Arborele bronșic. Bronhia principală pătrunde în plămân prin hil și se împarte intrapulmonar la dreapta în trei bronhii lobare (superioară, mijlocie și inferioară), iar la stânga în două bronhii lobare (superioară și inferioară).

Bronhiile lobare se divid în bronhii segmentare ce asigură ventilația segmentelor bronhopulmonare, aceste segmente sunt unități anatomice și patologice ale plămânilor. Aceste bronhii au limite, aerație, vascularizație si patologie individuală. Plămânul drept deține 10 segmente, iar plămânul stâng conține 9, lipsind segmentul medio-bazal.

Bonhiile segmentare se împart în bronhiole lobulare ce folosesc lobulilor pulmonari, aceștia sunt unități morfologice ale plămânului care au formă piramidală, situați cu baza orientată spre marginea plămânului și vârful la hil. Bronhiolele lobulare se ramifică și ele în bronhiole respiratorii de unde pornesc ducte alveolare, aceste ducte se termină prin săculeții alveolari. Pereții acestor săculeți alveolari sunt compartimentați în alveole pulmonare.

Bronhiolele pulmonare împreună cu formațiunile derivate din ele ce cuprind ducte alveolare, săculeți alveolari și alveole pulmonare alcătuiesc acinii pulmonari. Acinul reprezintă unitatea morfofuncțională a plămânului.

Structura arborelui bronșic se modifică și ea. Bronhiile lobare au structură asemănătoare bronhiilor principale. Bronhiile segmentare au și ele un schelet cartilaginos, însă cartilajul este fragmentat (insule de cartilaj), în schimb bronhiile lobulare și respiratorii pierd complet scheletul cartilaginos. Bronhiolele lobulare și respiratorii au un perete fibroelastic, peste care sunt dispuse fibre musculare netede, cu dispoziție circulară. În pereții ductelor alveolare întâlnim numai membrana fibroelastică acoperită de epiteliu.

Alveolele pulmonare se găsesc sub forma unui săculeț de propoții reduse, având un perete foarte subțitre, adaptat schimburilor gazoase. Pe membrana fibroelastică există un epiteliu alveolar cu dublă funcție: fagocitară și respiratorie. Există circa 75-100 milioane de alveole, însumând o suprafață de 80-120 m2. În jurul alveolelor găsim o bogată rețea de capilare perialveolare, care împreună cu pereții alveolelor formează bariera alveolo-capilară, în a cărei structură menționăm epiteliul alveolar, membrana bazală fibro-elastică a alveolelor, membrana bazală a capilarului și endoteliul capilar. La nivelul acestei bariere se permite schimburile de gaze dintre alveole și sânge.

1.3.2 Vascularizația plămânilor

Plămânii dețin două vascularizații, una nutritivă și una funcțională.

Vascularizația nutritivă va fi garantată de arterele bronșice, ramuri ale arterei toracale, care aduc la plămân sânge cu oxigen pentru arborele bronșic, parenchimul pulmonar și pereții arterelor pulmonare, deoarece acestea din urmă conțin sânge cu CO2. Arterele bronșice patrunde în plămân prin hil și acompaniază arborele bronșic, ajungând numai până la nivelul bronhiolelor respiratorii, unde se termină în rețeaua capilară, de la care pornesc venele bronșice ce duc sângele cu CO2 în sistemul venelor azygos, acesta terminându-se în vena cavă superioară. Vascularizația nutritivă a plămânului în alcătuirea marii circulații.

Vascularizația funcțională face parte din mareai circulație. Ea începe prin trunchiul pulmonar ce își are obârția în ventriculul drept. Trunchiul pulmonar aduce la plămân sânge încărcat cu CO2. După un scurt traiect se divide în artera pulmonară dreaptă si cea stângă, patrunzând fiecare în plămânul respectiv, prin hil. În plămân, arterele pulmonare se divid în ramuri ce însoțesc ramificațiile arborelui bronșic până în jurul alveolelor, unde formează rețeaua capilară perialveolară. La acest nivel, sângele cedează CO2 și primește O2. De la rețeaua capilară pornesc venele pulmonare (câte două pentru fiecare plămân). Ele ies din plămân prin hil și se duc spre atriul stâng.

Limfa plămânului este colectată de ganglionii din hilul plămânului. Inervația plămânilor provine din plexul bronhopulmonar. Fibrele parasimpatice determină bronhoconstricție și secreția glandelor din mucoasa bronșică, iar cele simpatice determină bronhodilatație.

1.3.3 Pleura

Fiecare plămân este acoperit de o seroasă denumită pleură. Pleura reprezintă o foiță parietală, aceasta căptușește pereții toracelui, și o foiță viscerală ce acoperă plămânul pătrunzând și în scizuri. Cele 2 foițe se continuă una cu cealaltă la nivelul pediculului pulmonar și al ligamentului pulmonar, care este o formațiune conjunctivă de formă triunghiulară, având vârful la pediculul pulmonar și baza la nivelul diafragmei. Între cele 2 foițe se află o cavitate virtuală denumită cavitatea pleurală, în care se găsește o lamă foarte subțire de lichid pleural. În cavitatea pleurală găsește o ușoară presiune negativă care obligă cele două foițe să stea lipite una de cealaltă. Cele două foițe ale pleurei se continuă una cu cealaltă la nivelul hilului.

Cavitatea pleurală devine reală când între cele două foițe ale pleurei se acumulează: sânge (hemotorax), lichid (hidrotorax), aer (pneumotorax), puroi (piotorax), limfă (chilotorax). Pleura parietală prezintă trei părți: porțiunea costală, în raport cu coastele, porțiunea diafragmatică, în raport cu diafragmul, și porțiunea mediastinală, spre mediastin. Când pleura parietală trece de pe un perete pe altul formează recesuri. Când trece de pe coaste pe mediastin, ocolind vârful pulmonului, se formează recesul numit domul pleural când trece de pe coaste pe diafragm, ocolind baza plămânului, se formează recesul costo-diafragmatic, iar când trece de pe coaste pe mediastin, ocolind marginea anterioară a plămânului, se formează recesul costo-mediastinal.

Figura 2 – Pleura

1.3.4 Mediastinul

Este spațiul cuprins între fețele mediale ale celor doi plămâni, acoperiți de pleurele mediastinale. În partea de dinainte ajunge până la stern, dorsal ajunge până la coloana vertebrală, în partea inferioara ajunge până la diafragmă, iar în partea superioară în legatură cu baza gâtului prin apertura superioară a toracelui. În mediastinul superior se găsesc:

Ramurile crosei aortei, cele două vene brahiocefalice, nervii vagi, nervii frenici, timusul, traheea, esofagul, lanțul simpatic toracal, ultima parte a canalului toracic;

În mediastinul inferior se găsește cordul cu vasele mari care își au originea sau se termină la acest nivel, cât și nervii frenici, iar pe un plan posterior esofagul, nervii vagi, simpaticul toracal, canalul toracic, sistemul azygos și aorta descendentă.

1.4 Fiziologia aparatului respirator

Respirația este schimbul de oxigen și dioxid de carbon dintre corp și natura înconjurătoare. Din perspectivă funcțională respirația poate fi împărțită în patru etape:

Ventilația pulmonară, adică mișcarea aerului în amândouă sensuri, dintre alveolele pulmonare și atmosferă;

Difuziunea oxigenului și dioxidului de carbon între alveolele pulmonare și sânge;

Transportul oxigenului și dioxidului de carbon cu ajutorul sângelui și prin fluidele organismului de la celule și către celule;

Reglarea respirației.

Ventilația pulmonară

Dimensiunile plămânilor variază prin distensie și retracție în 2 feluri: prin mișcările de ridicare și coborâre ale diafragmului ce lungesc și reduc cavitatea toracică; prin urcarea și coborârea coastelor determinând creșterea și descreșterea diametrului antero-posterior al cavității toracale.

Respirația normală cea de repaus, se îndeplinește aproape în întregime prin mișcările din prima categorie, în urma mișcărilor diafragmului. În timpul inspirației, contracția diafragmului trage în jos suprafața inferioară a plămânilor. Apoi, în timpul expirației liniștite, diafragmul se destinde, iar retracția elastică a plămânilor cât și a peretelui toracic și structurile abdominale comprimă plămânii. Deoarece forțele toraco-pulmonare sunt insuficiente, producerea expirației forțate necesită o forță suplimentară, obținută prin contracția mușchilor abdominali, care împing conținutul abdominal către diafragm.

Dacă nu există nici o forță care să-l mențină plin cu aer, plămânul, care are o structură elastică, se desumflă ca un balon. Între plămâni și pereții cutiei toracice nu există nici un punct de atașare, ei fiind fixați doar prin hil la nivelul mediastinului. Astfel, plămânul plutește în cavitatea toracică înconjurat de un strat subțire de lichid pleural, care reduce frecările generate de mișcarile sale în această cavitate. Mai mult, pomparea continuă a acestui lichid în canalele limfatice menține o ușoară succțiune între suprafața pleurei viscerale și cea a pleurei parietale. Astfel, suprafața plămânilor este atașată permanent de fața internă a cutiei toracice. Când aceasta se expanionează și revine apoi la poziția inițială, plămânii urmează aceste mișcări, care, în plus, sunt mult mai ușurate de suprafețele pleurale bine lubrifiate.

Presiunea pleurală este presiunea din spațiul îngust cuprins între pleura viscerală și pleura parietală. În mod normal există o succțiune fără întrerupere a fluidului din această suprafață, ceea ce duce la o mică presiune negativă la acest nivel (adică mai mică decât valoarea celei atmosferice). Presiunea pleurală normală la inceputul inspirului este de aproximativ – 5 centimetri H2O. Acesta este nivelul de presiune necesar pentru a menține plămânii destinși în timpul repausului. Apoi, în timpul inspirației normale, expansiunea cutiei toracice trage suprafața plămânilor cu o forță mai mare, astfel încât creează o presiune negativă intrapleurală de – 7,5 centimetri H2O.

Presiunea alveolară reprezintă presiunea din interiorul alveolelor pulmonare. În repaus atunci când glota este deschisă aerul nu se deplasează dintre plămâni și atmosferă; în acest interval presiunea în orice zonă a arborelui respirator și este egală cu presiunea atmosferică, considerată 0 centrimetri H2O. Pentru a da voie trecerii aerului în plămâni în timpul inspirației, presiunea din alveole trebuie să se micșoreze sub presiunea atmosferică; în perioada unei inspirații normale ajunge să fie 1 centimetru coloană de H2O. Această presiune negativă fără intensitate este îndeajuns pentru că în timpul celor două secunde indispensabile inspirației, în plămâni să intre circa 500 mililitri aer. Variația adversă apare în timpul expirației: presiunea alveolară crește la circa 1 centimetru H2O, ceea ce forțează 500 mililitri de aer să iasă din plămâni în 2-3 secunde, cât durează expirația.

Complianța pulmonară este dată de măsura cu care plămânii cresc în volum pentru fiecare unitate de creștere a presiunii transpulmonare (presiunea pleurală minus presiunea alveolară). Complianța totală pulmonară normală la adult este de 200 ml/cm H2O. Prin înregistrarea diagramei complianței pulmonare, alcătuită din curba complianței inspiratorii și cea expiratorii, se observă aspectul diferit al celor două curbe, iar aspectul particular al diagramei se datorează forțelor elastice pulmonare. Acestea pot fi împărțite în două grupe forțele elastice ale țesutului pulmonar și forțele elastice provocate de tensiunea superficială a lichidului care acoperă pe interior pereții alveolari și alte spații aeriene pulmonare.

Plămânii conțin cantități mari de colagen și elastină. Fibrele de elastină sunt întinse in volume pulmonare mici și medii, iar cele de colagen previn supradistensia la volume pulmonare mari. Forțele elastice determinate de tensiunea superficială sunt mult mai complexe, reprezentând 2/3 din totalul forțelor elastice în plămânii normali; în plus, forța elastică determinată de tensiunea superficială se modifică foarte mult atunci când surfactantul nu este prezent în lichidul alveolar. Forțele de tensiune superficială se manifestă la interfața dintre două stări de agregare diferite (de exemplu, lichid și gaz). Aceste forțe au tendința de a micșora suprafața de contact. Suprafața interna a alveolelor este acoperită de un strat subțire de lichid, iar în alveole există aer, deci și aici vor apare forțe de tensiune superficială, care determină micșorarea suprafeței de contact; ca urmare, aerul alveolar are tendința de a ieși din alveole, iar acestea tind să colabeze. Deoarece acest fenomen apare în toate spațiile aeriene pulmonare, efectul net este o forță rezultantă a întregului plămân, denumită forță de tensiune superficială. Surfactantul este un agent activ de suprafață, adică atunci când se răspândește pe toata suprafața unui lichid îi reduce acestuia tensiunea superficială. Surfactantul este secretat de celulele epiteliale alveolare de tip II și este un amestec complex de fosfolipide, proteine și ioni. Astfel, pentru alveolele cu raza de 100 μ și căptușite cu surfactant pulmonar normal, valoarea presiunii determinată de tensiunea superficială este de 4 centimetri H2O, iar aceeași presiune fără surfactant este de 18 centrimetri H2O. Alte roluri ale surfactantului: creșterea razei alveolare, ceea ce determină creșterea complianței pulmonare și scăderea lucrului mecanic al respirației; scaderea filtrarii la nivelul capilarelor pulmonare.

Lucrul mecanic al respirației. În respirația normală de repaus, contracția musculaturii inspiratorii are loc în inspir, în timp ce expirul este în întregime un proces pasiv, determinat de reculul elastic al plămânilor și structurilor elastice ale cutiei toracice. Ca urmare, mușchii respiratori efectuează lucru mecanic doar pentru a produce inspirul. Acest lucru mecanic poate fi împărțit în trei fracțiuni diferite:

Cea necesară pentru expansionarea plămânilor împotriva propriilor forțe elastice, numită travaliu compliant sau lucru mecanic elastic;

Cea necesară pentru depășirea vâscozității pulmonare și a structurilor peretelul toracic, numită lucru mecanic al rezistenței tisulare;

Cea necesară pentru depășirea rezistenței opusă de căile aeriene la trecerea aerului spre interiorul plămânilor, numită lucrul mecanic al rezistenței căilor aeriene.

Energia necesară în respirație. În timpul respirației normale de repaus, doar 3-5% din energia cheltuită de organism este cerută de necesitățile energetice ale proceselor ventilatorii pulmonare. În schimb, în timpul unui efort fizic intens, necesarul de energie poate crește de până la 50 de ori față de repaus.

1.4.2 Capacități pulmonare și volume pulmonare

Un procedeu necomplicat pentru cercetarea ventilației pulmonare îl reprezintă înscrierea volumului aerului deplasat către interiorul și exteriorul plămânilor, procedeu numit spirometrie (denumirea provine de la aparatul utilizat, spirometru). Există 4 volume pulmonare diferite între ele, care adunate, totalizează volumul maxim pe care îl poate atinge expansiunea pulmonară. Semnificația volumelor este:

Volumul curent reprezintă volumul de aer expirat și inspirat în timpul respirației normale (circa 500 mililitri).

Volumul inspirator de rezervă reprezintă un volum suplimentar de aer poate fi inspirat peste volumul curent (3000 mililitri).

Volumul expirator de rezervă este cantitatea suplimentară de aer care poate fi expirată în urma unei expirații forțate după expirarea unui volum curent (1100 mililitri).

Volumul rezidual este volumul de aer care rămâne în plămâni și după o expirație forțată (1200 mililitri).

Capacitățile pulmonare reprezintă sume de două sau mai multe volume pulmonare.

Capacitatea inspiratorie este egală cu suma dintre volumul curent și volumul inspirator de rezervă; capacitatea inspiratorie reprezintă cantitatea de aer pe care o persoană o poate respira pornind de la nivelul expirator normal până la distensia maximă a plămânilor (3500 mililitri).

Capacitatea reziduală funcțională este egală cu suma dintre volumul expirator de rezervă și volumul rezidual; ea reprezinta cantitatea de aer ce rămâne în plămâni la sfîrșitul unei expirații normale (2300 mililitri).

Capacitatea vitală este egală cu suma dintre volumul inspirator de rezervă, volumul curent și volumul expirator de rezervă; ea reprezintă volumul maxim de aer pe care o persoană îl poate scoate din plămâni după o inspirație maximă (4600 mililitri).

Capacitatea pulmonară totală este egală cu capacitatea vitală plus volumul rezidual; ea reprezintă volumul maxim până la care pot fi expansionați plămânii prin efort inspirator maxim (5800 mililitri).

Toate aceste volumele pulmonare și capacități pulmonare sunt cu 20-25% mai reduse la femei decât la bărbați. Corespunzător ele sunt mai mari la atleți și mai mici la persoanele astenice. Cu excepția volumului pulmonar rezidual, ca și a capacităților care îl includ se utilizează alte metode de măsurare: metoda diluției sau tehnica pletismografică.

Volumul respirator pe minut reprezintă cantitatea totală de aer deplasată în arborele respirator în fiecare minut și este egală cu produsul dintre volumul curent și frecvența respiratorie, volumul curent – 500 mililitri; frecvența respiratorie – 12 respirații/ minut, fiind egal cu 6 litri/minut. În diferite condiții fiziologice și patologice, aceste valori pot varia foarte mult. Ventilația alveolară reprezintă volumul de aer care ajunge în zona alveolară a tractului respirator în fiecare minut și participă la schimburile de gaze respiratorii. Valoarea sa medie este de 4,5-5 litri/minut, deci numai o parte din volumul respirator pe minut; restul reprezintă ventilația spațiului mort (aer care umple căile aeriene până la bronhiile terminale). Ventilația alveolară reprezintă unul dintre factorii majori care determină presiunile parțiale ale oxigenului și dioxidului de carbon în alveole.

Figura 3 – Volume și capacități pulmonare

1.4.3 Difuziunea

După ventilația alveolară urmează o nouă fază a procesului respirator. Această fază o reprezintă difuziunea oxigenului din alveole în sângele capilar și difuziunea în sens invers a dioxidului de carbon. Toate gazele implicate în fiziologia respirației sunt molecule simple, libere să se miște unele printre altele, proces denumit difuziune. Afirmația este valabilă și pentru gazele dizolvate în lichidele și țesuturile organismului.

Pentru ca difuziunea să poată avea loc este necesară o sursă de energie. Aceasta rezultă din însăși cinetica moleculelor. Se știe că toate moleculele întregii materii se află într-o continuă mișcare, ce nu încetează decât la temperatura zero absolut. Moleculele libere, neatașate unele de altele, se deplasează în linie dreaptă cu o viteză foarte mare, până ce se lovesc de o altă moleculă. Apoi ele se resping reciproc, luând alte direcții de mișcare pe care le păstrează până la o nouă coliziune. În acest mod, moleculele se mișcă rapid unele printre altele.

Cauza presiunii este impactul constant al moleculelor cu o suprafață, în timpul mișcării lor. Așadar, presiunea exercitată de gazele respiratorii pe suprafețele căilor respiratorii și ale alveolelor este proporțională, în orice moment, cu suma forțelor de impact dintre moleculele gazului și aceste suprafețe. În fiziologia respirației avem de-a face cu un amestec gazos, conținând mai ales oxigen, azot și dioxid de carbon. Rata difuziunii acestora va fi direct proporțională cu presiunea exercitată de către fiecare gaz in parte, denumită presiunea parțială a gazelor. Gazele dizolvate în apă sau în țesuturi dezvoltă, de asemenea, presiuni, deoarece moleculele acestora se mișcă dezordonat, posedând energie cinetică la fel ca și în stare gazoasă. Imediat ce aerul a pătruns în căile respiratorii, apa de la suprafața acestora se evaporă, umezindu-l. Presiunea exercitată de către moleculele de apă spre a se desprinde de suprafața apei se numește presiunea vaporilor de apă. La temperatura normală a corpului, 37°C, valoarea presiunii vaporilor de apă este de 47 mmHg.

Concentrația gazelor în aerul alveolar este foarte diferită de cea din aerul atmosferic. Există câteva cauze ale acestor diferențe: cu fiecare respirație, aerul este înlocuit doar parțial cu aer atmosferic; din aerul alveolar este extras permanent oxigenul și primindu-se permanent dioxid de carbon din sângele pulmonar; aerul atmosferic uscat care părunde în căile respiratorii este umezit înainte de a ajunge la alveole.

Capacitatea reziduală funcțională este de 2300 mililitri. Cu fiecare respirație pătrund în alveole 350 mililitri aer proaspăt și același volum de aer este expirat. Rezultă, că numai o șeptime din volumul de aer alveolar este reînnoit cu fiecare respirație. În cazul unei ventilații alveolare normale sunt necesare 17 secunde pentru a reînnoit jumătate din volumul de aer alveolar. Aerisirea lentă a aerului alveolar este foarte importantă pentru prevenirea schimbărilor bruște ale concentrației sangvine a gazelor.

Unitatea respiratorie este alcătuită dintr-o bronhiolă respiratorie, ducturi alveolare, antrumuri și alveole. Există aproximativ 300 de milioane alveole pentru ambii plămâni, fiecare având un diametru de aproximativ 0,2 milimetri. Pereții alveolelor sunt extrem de subțiri, iar între ei se află o rețea de capilare bogat anastomozate între ele. Datorită acestor plexuri capilare extrem de exinse, schimbul de gaze dintre aerul alveolar și sângele capilar devine posibil și are loc prin membranele tuturor porțiunilor terminale ale plămânilor. Aceste membrane sunt denumite generic membrane respiratorii sau membrane pulmonare. Membrana respiratorie este alcatuită din:

Endoteliul capilar;

Interstițiul pulmonar;

Epiteliul alveolar;

Surfactant. Grosimea sa medie este de 0,6μ, putând atinge, în anumite locuri, 0,2μ. Suprafața sa este de 50-100 m2.

Factorii care influențează rata difuziunii gazelor prin membrana respiratorie sunt:

Presiunea parțială a gazului în alveolă;

Presiunea parțială a gazului în capilarul pulmonar;

Coeficientul de difuziune al gazului (este specific pentru fiecare tip de moleculă și este proporțional cu solubilitatea gazului în membrană, invers proporțional cu rădăcina pătrată a greutății moleculare a gazului și direct proporțional cu temperatura absolută; rata difuziunii prin membrana respiratorie este aproape aceeași cu rata difuziunii în apă);

Dimensiunile membranei (invers proporțional cu grosimea și direct proporțional cu suprafața sa).

Capacitatea de difuziune a membranei respiratorii este volumul unui gaz care difuzează prin membrană în fiecare minut, la o diferență de presiune de un mmHg. Toți factorii care afectează difuziunea prin membrana respiratorie pot afecta și capacitatea de difuziune. Capacitatea de difuziune pentru oxigen la adultul tânar sănătos, în condiții de repaus, este de 21 ml/min/mmHg. În timpul eforturilor fizice sau în alte condiții care măresc mult debitul sangvin pulmonar și ventilația alveolară, capacitatea de difuziune pentru oxigen, la adultul tânăr sănătos, poate crește la o valoare maximă de 65 ml/min/mmHg. Această creștere se datorează mai ales deschiderii suplimentare de capilare pulmonare, care erau închise în stare de repaus, crescând astfel suprafața de schimb. Astfel, în timpul efortului fizic, oxigenarea sângelui crește nu numai ca urmare a creșterii ventilației, ci și datorită creșterii capacității membranei respiratorii de a transfera oxigenul în sânge.

Capacitatea de difuziune pentru dioxidul de carbon se estimează ținând cont de faptul că pentru acest gaz coeficientul de difuziune este de 20 de ori mai mare ca al oxigenului; astfel, la adultul sănătos, în repaus, capacitatea de difuziune este de 400-450 ml/min/mmHg și de 1200-1300 ml/min/mmHg, în condiții de efort fizic. Factorii care influențează capacitatea de difuziune a plămânilor țin de proprietățile sistemului pulmonar (componentul membrana respiratorie) și de rata de reacție a gazelor cu hemoglobina (componentul sânge, reprezentat de timpul de reacție și de cantitatea de hemoglobină). Fiecare dintre acești factori reprezintă o rezistență la transferul gazelor.

Echilibrarea. Difuziunea oxigenului se face din aerul alveolar spre sângele capilarelor pulmonare, deoarece presiunea parțială din O2 în aerul alveolar este de 100 mmHg, iar în sângele ce intră în capilarele pulmonare este de 40 mmHg. După ce trece de membrana respiratorie, moleculele de oxigen se solubilizează în plasmă, ceea ce conduce la creșterea presiunii parțiale a oxigenului în plasmă; consecutiv oxigenul difuzează în hematii unde se combină cu hemoglobina. În mod normal egalarea presiunii parțiale alveolară și presiunii parțiale sanguină se face în 0,25 secunde. Hematia petrece aproximativ 0,75 secunde în capilarul pulmonar; dacă echilibrarea apare în 0,25 secunde rămâne un interval de 0,50 secunde, acest interval este numit margine de siguranță și care asigură o preluare adecvată a oxigenului în timpul unor perioade de stres cum ar fi efortul fizic, expuneri la altitudini mari.

Difuziunea dioxidului de carbon se realizeazp dinspre sângele din capilarele pulmonare spre alveole, deoarece presiunea parțială a dioxidului de carbon în sângele din capilarele pulmonare este de 46 mmHg, iar în aerul alveolar de 40 mmHg. Deși gradientul de difuziune al CO2 este de doar o zecime din cel al O2, CO2 difuzează de 20 de ori mai repede decât O2, deoarece este de 25 de ori mai solubil în lichidele organismului decat în O2. În mod normal, egalarea presiunilor parțiale, alveolară și sangvină, ale CO2 se face în 0,25 secunde.

1.4.4 Reglarea respirației – Mecanismele sistemului nervos central

Mușchii respiratori sunt mușchi scheletici și, ca urmare, pentru a se contracta au nevoie de stimuli electrici transmiși de la nivelul sistemului nervos central. Acești stimuli sunt transmiși prin intermediul neervilor somatici. Mușchiul inspirator cel mai important, diafragmul, este inervat prin fibre motorii ale nervilor frenici, care iși au originea în regiunea cervicală a măduvei spinării. Impulsurile ajung la nivelul nervilor frenici pe căi voluntare sau involuntare ale sistemului nervos central. Această dualitate a căii de conducere permite controlul voluntar al respirației în timpul unor activități cum sunt: vorbitul, cântatul, înotul, alături de controlul involuntar, care permite oamenilor să respire automat, fără efort conștient.

Centrii bulbari. Ritmul de bază, involuntar, automat al respirației este generat în bulbul rahidian, dar sursa exactă și mecanismul de generare rămân necunoscute. Respirația spontană are loc atât timp cât bulbul rahidian și maduva spinării sunt intacte. Bilateral, în bulb, există două grupuri de neuroni care generează ritmul de bază: grupul respirator dorsal (GRD) și grupul respirator ventral (GRV). Activitatea nervoasă din alte zone ale sistemului nervos central (punte, talamus, SRAA, cortex cerebral) și aferențele nervilor vag, glosofaringian și ale nervilor somatici influențează activitatea GRD și a GRV. GRD se află bilateral în bulb, localizat în nucleul tractului solitar. Neuronii acestui grup sunt neuroni inspiratori (descarcă impulsuri în timpul inspirației). Sunt considerați generatorii ritmului primar al respirației, deoarece activitatea lor crește gradat în timpul inspirului; activitatea lor electrică a fost asemănată cu o rampă, deoarece ea prezintă un crescendo în timpul inspirului, după care dispare rapid. Asfel, în respirația normală, semnalul începe foarte slab și crește uniform, în timp de 2 secunde, luînd aspectul unei pante ascendente (rampe). El încetează brusc pentru următoarele 3 secunde și apoi se reia un alt ciclu; acest model se repetă permanent. Avantajul unui astfel de semnal este că el determină o creștere uniformă a volumului plămânilor în timpul inspirației.

Aferențele la GRD sunt în primul rând de la nervii vag și glosofaringian, care aduc informații de la chemoreceptorii periferici și de la receptorii mecanici din plămâni. Activitatea GRD este inhibată de destinderea plămânilor, prin impulsuri primite de la receptorii de întindere din plămâni.

Prin urmare, respirația normală de repaus este controlată numai de semnele inspiratorii repetitive din GRD, transmise în principal către diafragm, iar expirația rezultă din reculul elastic al cutiei toracice și al plămânilor. Când semnalele pentru creșterea ventilației pulmonare devin mai mari decât normal, semnalele respiratorii se îndreaptă dinspre mecanismul oscilator de bază al GRD către GRV. În consecință, doar în această situație GRV își aduce contribuția la coordonarea respirației. Stimularea electrică a unor neuroni din GRV determină inspirația, în timp ce stimularea altora determină expirația. Deci acești neuroni contribuie atât la inspirație cât și la expirație. Ei sunt implicați în realizarea unor semnale expiratorii puternice către mușchii abdominali în timpul expirației forțate (asfel, suprafața aceasta lucrează ca un mecanism de supra stimulare atunci când sunt necesare nivele ridicate ale ventilației pulmonare).

Centrii pontini reprezintă suprafețe ale trunchiului cerebral ce modifică activitatea centrilor bulbari respiratori. Centrul apneusic se găsește în zona caudală a punții, dar nu a fost identificat ca entitate neuronală. Eferențele de la acest centru cauzează creșterea duratei inspirației micșorând frecvența respiratorie; consecința este un inspir mai adânc și mai prelungit. În mod normal, centrul apneustic este inhibat de impulsuri transmise prin nervul vag și de activitatea centrului pneumotaxic. Vagotomia bilaterală și distrugerea centrului pneumotaxic determină perioade prelungite de inspir (apneusis).

Centrul pneumotaxic este localizat posterior în puntea superioară, el emite permanent impulsuri către suprafața inspiratorie. Consecința principală al acestor centri este de a supune controlului punctul de oprire al pantei inspiratorii determinând în modul acesta durata inspirului limitând inspirația. În plus, acțiunea sa are un efect secundar de creștere a frecvenței respirației, deoarece limitarea inspirației scurtează și expirația, deci și întreaga perioadă a ciclului respirator. Așadar un indicator pneumotaxic puternic poate duce la creșterea frecvenței respiratorie pâna la 30-40 respirații pe minut.

Chemoreceptorii centrali reprezintă aria chemosenzitivă a centrului respirator sunt localizați bilateral și se întind până la 1mm de suprafața ventrală a bulbului rahidian. Sunt sensibili la concentrația ionilor de hidrogen din lichidul cefalorahidian (LCR) și din lichidul interstițial. Ionii nu pot traversa bariera hematoencefalică; dioxidul de carbon poate traversa această barieră, apoi se hidratează rezultând acid carbonic (H2CO3), care disociază în cationul H+ și carbonat HCO3, ceea ce modifică concentrația H+ în lichidul cefalorahidian și țesutul cerebral. Creșterea concentrației CO2 (H+) în lichidul cefalorahidian determină chemoreceptorii periferici să stimuleze respirația. Așadar dioxidul de carbon sangvin are efect foarte mic de stimulare directă asupra acestor chemoreceptori, în schimb efectul său indirect este remarcabil. Circa 85% din controlul bazal al respirației prin mecanism chimic se face cu sprijinul efectului stimulativ al CO2 (H+) asupra chemoreceptorilor centrali. Cei 15% rămași se îndeplineșc cu ajutorul chemoreceptorilor periferici.

Chemoreceptorii secundari se află situați în exteriorul sistemului nervos central la nivelul corpilor aortici și carotidieni. Acești chemoreceptori sunt impulsionați de reducerea presiunii parțiale a O2, mărirea presiunii parțiale a dioxidului de carbon și reducerea pH-ului în sângele arterial. Chemoreceptorii periferici sunt unicii din organism care descoperă schimbarea presiunii parțiale a oxigenului în fluidele organismului. Sunt impulsionați de reducerea presiunii parțiale a oxigenului în sângele arterial sub 60-80 mmHg. Impulsurile ce corespund de la receptori sunt transmiși sistemului nervos central prin nervii vagi de la corpii aortici și nervii glosofaringieni de la corpii carotidieni, ca urmare a stimulării lor se află creșterea periodicității și amplitudinii respirațiilor. Creșterea presiunii parțiale a CO2 stimulează chemoreceptorii periferici, dar efectul ei major se realizează la nivelul chemoreceptorilor centrali. Scăderea pH-ului stimulează, de asemenea, acești chemoreceptori.

La reglarea resipirației contribuie și alte tipuri de receptori:

Receptorii activați prin întindere sunt localizați în căile aeriene mici și sunt stimulați de distensia plămânilor; stimularea lor inițiază reflexul Hering-Breuer, reflex ce stopează inspirul prin trimiterea de impulsuri ce inhibă centrii respiratori pontini și bulbari, via nervul vag.

Receptorii activați de substanțe iritante sunt localizați în căile aeriene mari, fiind stimulați de fum, gaze toxice, particule din aerul inspirat. Sunt declanșate astfel reflexele de tuse, bronhoconstricție, secreție de mucus și apnee (oprierea respirației).

Receptorii J sunt localizați în interstițiul pulmonar la nivelul capilarelor pulmonare și sunt stimulați de distensia vaselor pulmonare; ei inițiază reflexe ce determină respirație rapidă și superficială.

Receptorii de la nivelul cutiei toracice pot detecta forța genrată de contracția mușchilor respiratori. Informațiile de la acești receptori participă la apariția senzației de dispnee (dificultate în respirație).

CAPITOLUL 2

PROPOLISUL ȘI AFECȚIUNI RESPIRATORII TRATATE CU ACESTA

2.1 Generalități propolis

Filozoful Aristotel a fost primul care a folosit termenul de “propolis”. În limba greacă “propolis” înseamnă în fața orașului, în apărarea protectoare a stupului, iar în limba latină, cuvântul “propolire” înseamnă a curața, evidențiind puterea igienizantă si antiinfecțioasă a propolisului. Există dovezi că propolisul există de acum 45 milioane de ani; el a făcut parte din istoria diferitelor civilizații, fiind utilizat de incași, romani, greci. Egiptenii foloseau propolisul la îmbălsămarea morților, asigurând păstrarea nealterată a mumiilor de-a lungul mileniilor.

Hipocrate a folosit propolisul pentru tratarea rănilor și a ulcerațiilor. La 400 ani după Hipocrate, medicul roman Plinius, a scris despre beneficiile propolisului în tratarea rănilor, a ulcerațiilor, a arsurilor, a inflamațiilor.

În Evul Mediu, propolisul a fost folosit în tratarea infecțiilor și inflamațiilor cavității bucale, a dinților, în răceli și gripă, dureri articulare etc. Propolisul a fost folosit și în dezinfectarea ombilicului la nou-născuți, acest lucru determinând o cicatrizare mai rapidă și prevenind infectarea și inflamarea (omfalita). Lutierul italian Stradivarius ungea cu propolis viorile pe care le confecționa, acestea fiind renumite pentru calitatea sunetelor lor deosebite până în ziua de astăzi.

În secolul trecut, ca și în cel actual, s-au făcut cercetări și studii asupra compoziției și a beneficiilor propolisului; aflăm și auzim despre descoperiri noi sau dovezi certe în legătură cu informațiilor deja existente, despre proprietățile antiinfecțioase, anticancerigene, antioxidante, anticicatrizante (arsuri, răni) și foarte multe altele.

Propolisul se mai numește „clei de albine” sau „penicilina românească”. Din punct de vedere biologic, propolisul este un produs apicol foarte prețios, un produs de cules, digestive și secreții al albinelor; face parte din aceeași categorie cu mierea și polenul. Este prelucrat de albinele lucrătoare după colectarea unor produse biologice din cel puțin 20 specii de arbori care produc secreții rășinoase, de exemplu din mugurii unor copaci (plop, mesteacăn, castan, fag, frasin, pin, brad, arin), de pe frunzele tulpinii, ramuri tinere, scoarța coniferelor și a plopilor, a sălciilor și a prunilor. Materiile rășinoase astfel culese sunt amestecate de albine cu secreții care conțin enzime, ceară și alți compuși chimici. Aceste secreții rășinoase produse de arbori au rol în apărarea arborilor de dăunătoare (bacteria, fungi, insecte și altele).

Nu toate speciile de albine produc propolis, nici lucrătoarele nu participă toate la recoltarea secrețiilor rășinoase din care se produce propolisul. În general, albinele lucrătoare specializate în recoltarea secrețiilor rășinoase ale plantelor au vârsta sub 15 zile, dar în același timp, aceste lucrătoare participă la culesul nectarului din apropierea secrețiilor rășinoase. Albinele din specia Apis flora si Apis dorsata nu prea folosesc propolisul. Speciile Apis mellifera, ca Apis mellifera sahariensis, Apis mellifera anatolica, Apis mellifera caucasica și altele, recoltează secrețiile rășinoase și produc propolis mai mult decat alte specii. Condițiile geografice, clima, prezența pădurilor încurajează sau nu producerea de propolis; de exemplu, în zonele răcoroase și împadurite, recolta este mai mare decât în zonele de câmpie; toamna și primăvara recolta este mai mare decât în timpul verii. La o temperatură de aproximativ 20ᴼC, colectarea secrețiilor rășinoase este mai ușoară.

Există mai multe teorii cu privire la originea propolisului:

După opinia cercetătorului Rosch, propolisul este reprezentat de secrețiile rășinoase ale mugurilor și ale scoarței plantelor și arborilor, prelucrate de albine, care mai adaugă în ele niște enzime și secreții ale glandelor lor salivare și hipofaringiene.

În opinia doctorului Kustenmacher (1907), originea propolisului este balsamul produs de albine. Pentru producerea acestui balsam, albinele au nevoie de polen ca materie primă; din învelișul extern al grăuncioarelor de polen se eliberează în intestinul lor, într-o porțiune care se numește stomacul de polen. În stup, albinele se descarcă aceste substanțe care deja au crescut în volum prin absorbția de apă din intestinul albinei și prin adăugarea la aceste substanțe a enzimelor și secrețiilor din glandele salivare și hipofaringiene, ceea ce duce în final la producerea propolisului.

Albinele folosesc propolisul pentru:

Astuparea crăpăturilor și găurilor care există în stup și între rame;

Îngustarea urdinișului în timpul iernii;

Fixarea ramelor verticale cu tavanul stupuli;

Acoperirea pereților interni ai celulelor din fagurii nou confecționați.

Acest lucru adaugă la miere alte beneficii noi. În stup, propolisul are rol de a apăra viața coloniei sub raport fizic, chimic și biologic. Este folosit împotriva dăunatorilor: microbi, mucegaiuri, fungi sau insect și animale (gândaci, viespi, șoareci, târâtoare), care sunt omorâte de către albine și apoi mumificate într-un ănveliș de propolis și puțină ceară, ceea ce împiedică putrefacția lor. Pentru colectarea propolisului din stupid în cantități mari și cu un grad mai mic de impurități sau apare aproape pur, se folosesc colectoare. Acestea sunt:

Colectorul de propolis format dintr-un grătar lamelat din tablă zincată, sită din material plastic, plasă de material textile, o bucată de linoleum cu aceleași dimensiuni ca ale părții de sus a stupului, propolisul recoltându-se printr-o simplă răzuire cu dalta apicolă; sita și plasa (pânza) rămân tot timpul anului în stup. Grătarul lamelat se pune în luna aprilie odată cu lărgirea cuibului și se scoate toamna la pregătirile pentru iernare. Recoltarea propolisului de pe pânza colectoare se face o dată pe an și se congelează pentru câteva zile înainte de colectare. Plasa din plastic, ori de câte ori este încărcată pe cea mai mare parte a suprafeței cu propolis, se desface prin desprindere;

Răzuirea părților component ale stupului – această metodă nu are randament mare, se obțin cantități mai mici de propolis și cu un grad mai mare de impurități.

În scopul măririi producției de polen:

Toamna și primăvara, cu ocazia lucrărilor la stupină, se curăță toate componentele stupului care prezintă depuneri de propolisș

Ramele și scândurelele de podișor se vor distanța între ele la aproximativ 2-4 milimetri, pentru a face spații necesare pentru depunerea propolisului de către albine.

În condiții obișnuite, calitățile propolisului ce a fost scos din stup scad rapid și mai lent dupa 2-3 ore, în funcție de condițiile de păstrare. Activitatea sa utilă dispare după 1-3 ani. La recoltare, propolisul poate conține ceară de albine – înainte de pregătirea pentru depozitare, trebuie curățat de ceară. În primul rând, propolisul este mai scump și, în al doilea rând, ceara îi dă o consistența mai moale. Propolisul mai vechi nu trebuie amestecat cu cel proaspăt.

Extractul alcoolic de propolis poate fi păstrat mai mult timp decat propolisul brut, fără să piarda prea multe dintre calitățile lui. Propolisul liofilizat poate pierde din efectele sinergice. Termenul de valabilitate al propolisului depinde și de compoziție. Prin adăugarea conservanților naturali sau industriali în propolis sau la produsele pe bază de propolis – atenție mare la acești conservanți – se pot reduce proprietățile antioxidante, antiinfecțioase.

Propolisul și extractele de propolis trebuie păstrate în vase închise ermetic, așezate în lăzi de lemn căptușite cu hârtie, într-un loc aerisit, întunecat, răcoros, departe de lumina soarelui, umezeală, insecte, la o temperatură între 10°C și 12°C, etichetâdu-se pe ambalaj: numele producătorului, zona din care provine și, cel mai important, data producției.

Pentru că propolisul se prezintă în mai multe culori și în mai multe arome, este dificil să existe un standard précis de urmat pentru examinarea calitativă a propolisului. Propolisul proaspăt are o aromă plăcută de rășini și urme de ceara; propolisul mai vechi devine mai greu, mai fragil si mai închis la culoare. Există unele standarde oficiale, mai ales în țările din Europa de Est, care se referă la puritatea și semnele de alterare ale propolisului brut sau ale extractelor lui. Se mai fac examene pentru compoziția chimică și teste pentru determinarea activităților biologice și a substanțelor din componența sa.

De asemenea, se examinează și polenul, care este o component a propolisului, pentru aflarea zonei geografice din care provine. După standardul rusesc (RSFSR) din anul 1977, în calitatea propolisului se evidențiaza: oxidabilitatea ‹22 %, cerurile ‹30%, polifenolii ›20%, iodul › 35%.

Proprietățile fizice și organoleptice ale propolisului

Aspectul și consistența. Propulisul brut se prezintă sub formă de blocuri neregulate sau bulgărași. Este o substanța cleioasă, rășinoasă sau lipicioasă; la temperature camerei are consistența plastilinei, iar la căldură este compact, gumos-lipicios și moale. La o temperatură sub 15°C, devine mai fragil și poate fi frământat între degete.

Culoarea propolisului diferă în funcție de originea sa vegetală, de climă și de zona geografică în care a fost produs. Culoarea propolisului poate varia, fiind: verde-brun, cafeniu, galben, roșu, portocaliu, alb; poate fi omogenă sau cu aspect marmorat pe secțiune.

Mirosul. Propolisul are o aromă placută și variată, de vanilie, rășini, ceară, miere, balsam, terebentină.

Gustul propolisului este variat: astringent, iute, picant, arzător sau cu gust de minerale.

Topirea și dizolvarea. Propolisul se dizolvă în alcool etilic, nu se dizolvă în apă. Gradul de topire depinde de temperatură și de conținutul lui în alte substanțe, precum ceara de albine; și dizolvantul are rol în gradul de topire, dupa Popravko cele mai bune fiind cloformul și acetone combinate împreună în raport 2:1. Punctul de topire este de 60-70°C.

Greutatea specifica variază între 1,033 și 1,145.

Propolisul conține peste 200 (după unii cercetători chiar peste 300) de substanțe bioactive. În anul 1990, Greenaway și colaboratorii au constatat că diferențele cantitative ale compoziției propolisului provin din diferențele cantitative ale compoziției secrețiilor plantelor care stau la originea lui. Propolisul conține următoarele grupe majore de substanțe:

55% rășini și balsamuri;

7,5-35% ceruri vegetale de albine;

10% uleiuri esențiale (volatile) și esterii lor;

5% polen;

5% acizi grași;

4,4-19% impurități;

Minerale, în care predomină fierul, zincul, cuprul, magneziul, molibdenul, calciul, siliciul, bariul, vanadiul, pe lângă alte minerale precum sodium, potasiu, bor, stronțiu, cadmiu, aluminiu, plumb, selenium, nichel, crom, mangan, titan, argint, cobalt, staniu, aur, wolfram și iridiu;

Vitamine, mai ales, A, B, D, E, PP;

Aminoacizi;

Enzime (alfa și beta – amilaze) și coenzyme (transhidrogenaze anaerobe);

Acizi fenolici (cianic, cafeic, ferulic, nenuoic) și esterii lor. Propolisul mai conține: polifenoli, flavonoizi (vanilină, crizină, tectocrizină, izalpinină, pinocembrină, galangină), hormoni naturali, substanțe taninice, secreții glandulare ale albinelor, compuși heteroaromatici, hidrocarburi alifatice, acizi alifatici și esterii lor, aldehide, alcooli cinamici, cetone, terpene, terpenoide, acizi sesquiterpenici și derivații lor, hidrocarburi, steroizi, steroli, lactone, derivați ai acizilor nucleici;

Substanțe H+ donoare, substanțe insolubile în apă, și solvenți organici (alcoolul etilic), poluanți, acizi organici (lactic, acetic, formic, citric), alți compuși fenolici și aromatic, chalcone și dehidrochalcone.

Propolisul are peste 70% de proprietăți farmacologice, fiind produsul apicol cu cele mai multe acțiuni farmacologice. Datorită consistenței sale complexe, deosebit de bogate în substanțe active, propolisul sau preparatele pe bază de propolis au o multitudine de acțiuni farmacologice. Astfel, propolisul este recunoscut pentru acțiunile sale antiinflamatoare, antiinfecțioase (bactericid, bacteriostatic, antiviral, antifungic), dezinfectante, antialergice și antihistaminice, antigerminative, imunostimulatoare, antioxidante, și eliminand radicalii liberi, antiradiante, cicatrizante, conservante, antotoxice, anticanceroase, eutrofice, regeneratoare, fertilizante, afrodisiace etc.

Propolisul are sute de indicații, fiind folosit în tratamentul următoarelor afecțiuni:

Ale sistemului nervos;

Stomatologice;

Ale aparatului respirator superior (sfera ORL și cel inferior);

Ale aparatului urogenital;

Hepatice;

Ale aparatului digestiv;

Oncologice;

Dermatologice;

Obstetricale si ginecologice;

Oftalmologice;

Cardiovasculare;

Infecțioase;

Imunologice;

De nutriție și metabolism;

Iradieri;

Hematologice;

În sexologie;

În geriatrie;

Alergice;

Ale aparatului osteomuscular și in bolile reumatice.

2.2 Protocolul de tratament cu propolis

Forme farmaceutice – Preparatele pe bază de propolis sunt foarte numeroase, cele mai frecvent folosite sunt:

Tinctura de propolis este un extract alcoolic care conține 30% sau 15% propolis. Este cea mai eficientă metodă de administrare a propolisului. Se obține prin introducerea propolisului fin mărunțit în alcool de 85-95%; cel mai recomandat este alcoolul de secară. Pentru mărunțirea mai ușoara a propolisului, acesta se ține un timp în congelator.

Cu 200 ml de alcool, se prepară o soluție alcoolică de 30% prin adaugarea a 60 grame de propolis, de 15% prin adăugarea a 30 grame de propolis la această cantitate de alcool (200 ml). Amestecul de alcool și propolis se păstreaza la întuneric timp de 7-10 zile, agitându-se zilnic de 2-3 ori. După 7-10 zile se observă că soluția a căpătat o culoare maro-roșiatică, iar pe fundul vasului s-au depus particule de propolis și ceară nedizolvate. Se filtrează de două ori printr-un pachet alcătuit din două bucăți de tifon cu vată la mijloc; se păstrează în sticle închise ermetic, de culoare închisă.

Tinctura de propolis se administrează dimineața și seara, 10-15 picături pentru copii și 30-50 picături pentru adulți, pe o bucată de zahăr, pe pâine sau cu miere; uneori, administrarea cu apă sau direct în gură poate să determine precipitarea anumitor constituenți ai tincturii. După administrare, timp de 30 de minute nu se consumă alimente solide sau lichide (pe toată durata tratamentului). Se administrează timp de 10 zile de două ori pe zi, după care urmează 10 zile de pauză; apoi, se repetă. Cel mai indicat este ca terapeutul să hotărască durata tratamentului.

Pasta de propolis. Se picură tinctura de propolis pe o farfurie și se lasă să se evapore alcoolul, obținându-se pasta de propolis. Această formă de propolis este folosită cel mai mult în cosmetic, în combinație cu alte ingrediente.

Extractul de propolis se obține din tinctura de propolis pusă într-un vas larg lăsând să se evapore alcoolul, fiind similar cu pasta de propolis.

Extract apos de propolis. Propolisul este măcinat fin și amestecat cu apă în raport 1:10 (1 parte propolis și 10 părți de apă). Este bun de consum după 10 ore.

Extractul uleios de propolis se prepară din 10 grame de propolis combinate cu 200 mililitri de ulei de măsline sau 100 grame de unt. Amestecul se încălzește ușor pe o baie de abur (atenție: temperature ridicată degradează propolisul); încălzirea durează 90-120 minute, la 50°C (nu mai mare), amestecând continuu. Apoi se filtrează și se păstrează la răcoare și întuneric.

Aerosoli cu propolis. Se diluează 15-20 picături de tinctură de propolis în 15-20 picături de apă distilată (proporție 1:1). Se fac două ședințe pe zi de câte 5 minute fiecare, timp de 15-20 de zile.

Unguentul cu propolis. Într-o ceșcuță se pun 50 grame de untură topită, 3 linguri de tinctură de propolis și o bucățică de ceară de mărimea unei alone. Se amestecă ingredientele continuu timp de 10 minute (puse pe foc). După 10 minute, unguentul se ia de pe foc și se amestecă în continuare până când se întărește. Se păstrează în frigider. Extern este folosit în bolile dermatologice (arsuri, răni, eczeme, contuzii). Altă metodă pentru prepararea unui unguent de propolis este următoarea: se amestecă grame de extract moale de propolis cu grame de lanolină și 80 grame de vaselină.

Pudra de propolis: propolisul trebuie ținut în congelator un timp ca să devină sticlos și casant pentru a-l putea măcina fin cu o râșniță. Se obține o pudră, care se păstrează în vase închise la culoare, la un loc întunecat și răcoros.

Siropul de propolis: într-o cratița emailată se pun 50 grame de propolis în 200 mililitri de apă; se fierbe amestecul, acoperit cu capac, la foc moale, până scade la jumătate. Lichidul cald se strecoară prin tifon, se adaugă 50 grame de miere și se omogenizează într-o sticlă.

Mierea propolizată se obține prin combinarea unei lingurițe de tinctură de propolis cu 3 linguri de miere. Este un produs recomandat mai ales copiilor, cărora li se administrează jumătate de lingură (sau o lingurița și jumătate) de 3 ori pe zi, pentru întărirea sistemului imunitar și combaterea infecțiilor reapiratorii și intestinale. Mierea propolizată nu se consumă pe stomacul gol, cel mai bine este să se consume între mese.

Aceste forme farmaceutice pe bază de propolis, menționate mai sus, pot fi folosite ca bază pentru alte produse: spray, picături pentru urechi, capsule, tablete, inhalații, supozioare vaginale și rectale, picături pentru ochi sau nazale, injecții, alifii, crème, loțiuni, ruj, șampon, pastă de dinți, săpun, gumă de mestecat, bomboane.

Modul de administrare – Există două modalități pentru administrarea propolisului si preparatelor pe bază de propolis:

Intern:

Oral: sub formă de propolis brut, tinctură și extracte de propolis, sirop, drajeuri, miere propolizată, pudră, pastă, tablet, pastă de dinți, capsule, bomboane, gumă de mestecat pe bază de propolis;

Aerosoli cu propolis (inhalații);

Supozitoare vaginale și rectale;

Injecții;

Extern:

Picături pentru nas și ochi pe bază de propolis;

Picături pentru urechi;

Loțiuni, crème, unguente, alifii, spray, șampon, săpun, ruj, soluție pentru bărbierit;

Pudră de propolis cu miere sau cu ulei de măsline;

Comprese.

Doza uzuală pentru propolisul brut este de 1 gram de 3 ori pe zi; trebuie mestecat în gură, după care se înghite. Propolisul și preparatele pe bază de propolis se consumă după masă.

Doza pentru extractul hidroalcoolic este de 30-40 de picături într-o jumătate de pahar cu apă călduța sau cu ceai, o dată până la de trei ori pe zi. La copii, doza se înjumătățește.

Contraindicații și precauții: Nu există contraindicații majore care să interzică folosirea propolisului de către oameni sau folosirea lui împreună cu alte medicamente de sinteză. Există precauții pentru persoanele care suferă de alergie la propolis; aceste cazuri sunt rare. De exemplu, pentru prevenirea reacțiilor alergice respiratorii, nu se recomandă aerosolii (inhalații) cu propolis, la cei cu alergii cutanate; nu se recomandă folosirea propolisului sau a preparatelor cu propolis direct pe piele. Atenție la cei care suferă de hipotensiune arterial (tensiune mică) pentru ca propolisul este un hipotensiv puternic; se masoară tensiunea de mai multe ori când se recomandă propolis unui pacient cu hipotensiune arterială.

Reacții adverse: Numai când propolisul este consumat o perioadă mai lungă sau în cantități mari, pot să apară iritații la nivelul gurii sau simptome digestive (diaree). În momentul stopării tratamentului, aceste simptome dispar imediat.

Reguli, sfaturi și informații utile:

La începerea tratamentului, trebuie făcut testul pentru alergia la propolis; acest procedeu este valabil pentru toate produsele apicole. Se începe cu doze foarte mici care se cresc treptat și se observă apariția semnelor de alergie. În hemoragii sau arsuri, testul nu se face, se începe tratamentul cu doze uzuale.

Este de prefarat folosirea de “vehicule” (miere, capsule, unguente):

Se pot folosi mai multe forme farmaceutice de propolis în același timp;

Atenție la data de expirare și la substanțele asociate la propolisul procurat din comerț;

Când se face tratament extern cu propolis sau produse pe bază de propolis, trebuie mai întai dezinfectata și spălată zona afectată; la aplicare, se masează locul foarte bine împreună cu preparatul;

Dacă tratamentul cu propolis și produse pe bază de propolis nu dă rezultatul dorit, tratamentul se întrerupe și se încearcă alte tratamente.

Produsele apicole au rol preventiv și curativ în afecțiunile aparatului respirator superior (cavitate bucală, fose nazale, faringe, laringe, amigdale și sinusuri) și cel inferior (trahee, bronhii, plămâni), datorită proprietăților lor terapeutice și farmaceutice.

Prin proprietățile sale antiinfecțioase, antiinflamatorii, anestezice și dezinfectante, propolisul s-a dovedit eficient în tratarea multor afecțiuni respiratorii. Propolisul prezintă avantajul de a ameliora durerea, de a-și exercita acțiunea de durată, astfel reducând durata tratamentului de sinteză. Extractele de propolis inhibă creșterea stafilococului auriu și, în același timp, opresc activitatea unor antibiotice de sinteză, cum ar fi streptomicina, eritromicina și amoxicilina; este și un antiviral important.

Dacă propolisul se asociază cu miere, lăptișor de matcă, polen sau păstură, atunci se profit de sinergia proprietăților benefice ale acestor produse, care duc la sporirea eficienței în tratarea afecțiunilor respiratorii. Propolisul mai acționează prin stimularea factorilor imunologici specifici și nonspecifici, producând o rezistență general a organismului față de boală. Datorită proprietăților lui antiinflamatoare, anestezice și eutrofice locale (hranitor local), este utilizat pentru atenuarea crizelor de astm bronșic și scăderea frecvenței lor pe fondul ameliorării funcției ventilatorii (studii efectuate în Egipt). Rezultatele bune obținute prin tratamentul cu propolis sunt datorate prezenței în propolis a esterilor acidului cafeic, compuși cunoscuți pentru acțiunea lor antiinfecțioasă și de stimulare a sistemului imunitar.

Recomandări:

Rinită, laringită, faringită:

Miere în fagure, se mesteca de 2-3 ori pe zi;

Miere de cimbru cu propolis sau tinctură de propolis;

Miere + propolis + lăptișor de matcă;

Miere 100 grame + sucul de la o lămâie, se administrează seara înainte de culcare câte o lingură dizolvată într-un pahar cu ceai sau lapte;

Miere cu suc de ridiche neagră în părți egale, se administrează câte o lingură de 3 ori pe zi.

Rinosinuzită:

Miere + propolis + lăptișor de matcă;

Aplicații locale cu preparate de propolis și polen sau păstură

Miere de albine în fagure.

Guturai:

Miere + propolis + lăptișor de matcă;

Instilații nazale din amestecul de miere cu suc de aloe în proporție 1:1;

O lingură de miere dizolvată într-un păhăreș cu apă călduță. Se înmoaie tampoane de vată în soluția obținută și se introduc în nas pentru 20 minute;

Se consumă 100 grame de miere cu suc de lămâie; se administrează o lingură înainte de culcare.

Febra fânului:

Miere in faguri;

Miere de cimbru cu propolis sau tinctură de propolis.

Amigdalită și angină:

Miere + propolis + lăptișor de matcă;

Aplicații locale cu preparate de propolis și polen sau păstură;

Gargară cu o linturiță de miere de albine dizolvata în 200 grame de apă călduță;

Se amestecă miere cu o ceapă rasă și mere rase în proporție de 1:1:1, se iau câte 3-4 lingurițe din amestec în timpul zilei;

O linguriță de miere amestecată cu piper negru; se consumă seara înainte de culcare.

Otită:

Miere + lăptișor de matcă + propolis + polen sau păstură;

Se amestecă miere + lăptișor de matcă + propolis + negrilica, se administrează o lingură de 2-3 ori pe zi, timp de 2-3 săptămâni;

Se amestecă o linguriță de miere + 2 linguri de apă călduță + puțină sare de bucătărie, se pun 2-3 picături în canalul auditiv de 2 ori pe zi dimineața și seara înainte de culcare;

Picături de extract apos de propolis 13%, câte o picătură de 2-3 ori pe zi.

Pierderea vocii:

Miere de lavandă, cimbru sau conifere;

Miere amestecată cu propolis;

Gargară cu soluție de miere în apă 10-15% cu puțină sare de bucătărie.

Răceală:

Se amestecă o bucățică de propolis brut de 3-4 ori pe zi;

Miere cu cuișoare, 10-15 bucăți de cuișoare la un pahar cu apă clocotită și ținut 30 minute; după ce s-a răcit se îndulcește cu o lingură de miere, se bea cantitatea împarțită in 3-4 reprize pe zi;

1 lingură de miere cu 100 ml de suc de lămâie, dizolvate într-un pahar cu apă calduțăȘ

1 lingură de miere dizolvată într-un pahar cu lapte călduț; se ia seara înainte de culcare;

Se amestecă în părți egale miere + suc de ceapă + suc de hrean; se ia câte o lingură de 3 ori pe zi înainte de masa principală;

Epidemii de gripă:

Extract apos de propolis 13% sau extract alcoolic 5%;

1 litru de lapte călduț + 1 ou + 1 lingură de miere + 1 linguriță de unt; se amestecă bine până ce se dizolvă toate ingredientele. Se administrează toată cantitatea înainte de culcare.

Inhalații cu ceară de albine: se așează pe aragaz o placă de tablă curată pe care se pune o bobiță de ceară de albine; se inhalează fumul care se ridică, o dată pe nas și o dată pe gură, se repetă de 5 ori pe zi;

Lăptișor de matcă și polen sau păstură;

Gargară cu 30 picături de tinctură de propolis 30%, adăugate la un pahar cu ceai de gălbenele sau de mușețel; se face o gargară cât mai de durată, apoi se înghite soluția.

Infecțiile căilor respiratorii în general:

Miere administrată în gargară sau sub formă de sirop;

Miere + propolis + muguri de brad;

O lingură de miere se amestecă cu două linguri de glicerină; se ia câte o linguriță din amestec de câteva ori pe zi;

Căpăceală se administrează de 3-4 ori pe zi;

Se consumă lăptișor de matcă + polen sau pastură

Tuse:

O lingură de miere amestecată cu două linguri de glicerină; se administrează câte o linguriță din amestec la fiecare atac de tuse;

Un amestec preparat dintr-o lingură de miere + două linguri de semințe de anason + un vârf de sare de bucătărie; anasonul se fierbe într-un pahar cu apă, după care se acoperă și se lasă la răcit; apoi mierea și sarea se lasă să se dizolve în ceaiul de anason; se administrează câte două linguri la fiecare două ore;

Se amesteca 4 linguri de miere + 2 lingurițe de praf de ghimbir + 1 lingură de suc de lămâie și se administrează câte o lingură din amestec de 4-5ori/zi;

Se fierbe o lămâie la foc moale timp de 10 minute; lămâia fiartă se stoarce într-un pahar, se adaugă două linguri de glicerină, apoi paharul se umple cu miere. Se amestecă bine, se administrează câte o linguriță de 5-6 ori/zi și o dată înainte de culcare, se consumă lăptișor de matcă și polen sau păstură.

Tuse convulsivă:

Se pun 30 de picături de tinctură de propolis într-un pahar cu ceai de ienupăr; se face o gargară de câteva ori pe zi, după care se înghite soluția (nu se administrează la diabetici);

Se dizolvă două linguri de miere într-un pahar cu ceai de ienupăr și se beau două căni pe zi; este contraindicate la diabetici;

Căpăceală; se mestecă până la consumarea totală;

Inhalații cu ceară de albine (la fel ca în epidemiile de gripă menționate mai sus);

Inhalații cu ceai de tei, mentă, muguri de brad, busuioc, mărar, separate sau toate împreună.

Hipersecreție de mucus:

Miere cu suc de lămâie;

Se prepară un sirop expextorant din miere, de preferat miere de tei + benzoat de sodiu + tinctură de beladonă + infuzie de tei. Se administrează câte o lingură. Notă: în perioada folosirii acestor preparate expectorante este contraindicată folosirea preparatelor antitusive, deoarece mucusul se elimină mai bine print use.

Traheită si traheobronșită:

Miere + propolis + lăptișor de matcă;

Inhalații cu soluție de miere 50% de 3 ori pe zit imp îndelungat;

Preparate pe bază de propolis.

Pneumonie:

Se amestecă 250 grame miere cu 2 grame de lăptișor de matcă; se administrează tot amestecul într-o zi împărțit în trei doze, aproximativ 10 zile;

Se consumă propolis sau preparate pe bază de propolis, polen sau păstură.

Astm bronșic:

Soluție apoasă de propolis 13% sau extract alcoolic de propolis 5%, în funcție de protocol, timp de două luni;

Se amestecă 0,5 kilograme de miere + 100 grame de unt + 70 grame de rădăcină de hrean ras + 70 grame de usturoi pisat. Se administrează câte o linguriță de 3 ori pe zi cu o oră înainte de masa principal, timp de 2-3 luni;

Se amestecă 0,5 kilograme de miere cu 250 grame de cafea măcinată și se ia câte o linguriță de 3 ori pe zi, înainte de mesele principale timp de 3-4 săptamâni;

Miere cu negrilică;

Inhalații cu soluție de miere și lăptișor de matcă;

Inhalații cu soluție de miere și propolis;

Se consumă miere, lăptișor de matcă, polen sau păstură (atenție la persoanele alergice);

Miere propolizată în sirop de pătlagină;

Curele de tratament cu venin de albine sunt foarte benefice in asrmul bronșic.

Tuberculoză pulmonară:

Inhalații cu soluție de propolis 10% și tinctură de propolis 30%, de 3 ori pe zi, înainte de mesele principale, timp de 3-4 săptămâni;

Se consumă zilnic miere în figure și căpăceală, lăptișor de matcă, polen sau păstură;

Se face un amestec din 100 grame de miere + 100 grame de unt + 100 grame de cacao; se amestecă bine la temperature camerei, se ia câte o lingură din amestec, dizolvată într-un pahar cu lapte călduț de 2 ori pe zi, dimineața și seara;

Inhalații cu tinctură de propolis 30%, dizolvată într-un pahar cu ceai de busuioc, brad, pin sau mentă.

Bronșită, indiferent de formă sau etiologie:

Inhalații cu soluție de miere și ser fiziologic 1:1;

Inhalații cu soluție de miere și lăptișor de matcă;

Inhalații cu soluție hidroalcoolică de propolis 5%;

Extract apos de propolis 13% sau extract alcoolic 5%;

Se bea apa în care a fiert varză, îndulcită cu miere;

Se amestecă 2 linguri de unt + 2 gălbenușuri de ou + 1 linguriță de făină albă + 2 lingurițe de miere; se administrează câte o linguriță din amestec de 3-4 ori pe zi;

Se consumă miere, lăptișor de matcă, polen sau păstură (atenție la cei alergici);

Sirop de pătlagină și miere propolizată.

Bronșiectazie:

Tinctură de propolis, câte 30 de picături de 3 ori pe zi într-un pahar cu apă călduță sau lapte;

Miere omogenizată cu diferite produse vegetale, precum și petale de trandafir de dulceață, fructe proaspete de pătlagină sau ceapă coaptă;

Se fac cure cu lăptișor de matcă, propolis sau păstură.

2.3 Afecțiuni tratate cu propolis

Astmul bronșic este o boală respiratorie frecventă în majoritatea țărilor dezvoltate. Astmul bronșic a fost mult timp definit după criteria clinice și/sau funcționale, elemente definitorii fiind variabilitatea obstrucției și starea hiperreactivitate bronșică. Apariția astmului bronșic este condiționată de factori predispozanți, care conferă susceptibilitatea la boală, de factori declanșatori, în prezența cărora boala poate devein manifestă și de triggeri ai exacerbărilor.

Factori declanșatori: Alergenii reprezintă cei mai importanți factori declanșatori ai astmului bronșic. Odată ce un individ se sensibilizează la un alergen se dezvoltă inflamația alergică la nivelul bronhiilor și apar exacerbări ale astmului la contactele ulterioare cu același alergen, în funcție de intensitatea și durata expunerii.

Alergenii de interior. Dezvoltarea și răspândirea lor este favorizată în mare măsură de contițiile de locuit (mediu încălzit și umidificat, locuințe decorate cu țesături – covoare, draperii, huse). Cei mai importanți alergeni domestici se concentrează în praful de casă și sunt reprezentați de acarieni. Aceștia sunt paraziți microscopic, structurile antigenice provenind din secreții sau excreții cantonate la suprafața corpului lor.

Alergenii de exterior. Cea mai important sursă de alergeni în mediul exterior o reprezintă polenurile și fungi.

Alergenii profesionali. Sensibilizarea la factori din mediul de lucru ar constitui singura cauză clară de astm bronșic.

Alți factori declanșatori: medicamente și aditivi alimentari, fumatul, poluarea atmosferică, infecțiile respiratorii virale.

Traheobronșita acută este o boală a căilor aeriene, care se caracterizează printr-un sindrom bronșitic acut, cu debut recent și durată scurtă, de obicei neasociat cu modificări radiologice pulmonare. Frecvența reală a bolii este greu de cunoscut, deoarece un mare număr de bolnavi nu consult medicul sau sunt înregistrați cu alte diagnostice (rinofaringită acută, laringită acută, viroze respiratorii) care reflectă asocierea traheobronșitei acute cu alte sindroame de căi aeriene superioare de origine infecțioasă. Se apreciază totuși că aproximativ 30-35% din consultațiile ambulatorii sunt reprezentate de infecții acute de căi aeriene, inclusive de bolnavi cu trahebronșite acute.

Traheobronșita acută are trei cauze: virală, bacteriană și chimică. Traheobronșita virală este cea mai frecventă. Traheobronșitele acute bacteriene sunt produse de bacteriile care populează normal nazofaringele: pneumococi, streptococci aerobi și anaerobi, corznebacterii, neisserii, anaerobi din familia Bacteroides, puțini bacilli gramnegativi aerobi. Traheobronșita chimică se produce în urma expunerii incidentale sau profesionale la vapori de acizi, amoniac sau acetonă.

Bronșita cronică este o boală a bronșiilor mici și mari care se caracterizează clinic printr-un sindrom bronșitic cronic, cu o vechime de cel puțin 2-3 ani, ale cărui semne clinice (tusea și sputa) sunt prezente cel puțin 3 luni pe an. Hipersecreția de mucus în bronșii reprezintă un element definitoriu al bolii. Producția crescută și susținută de mucus se datorează alterării structurilor bronșice care secretă mucusul: glandele submucoase și celulele caliciforme.

Efizemul pulmonar se caracterizează prin dilatarea permanent și anormală a căilor aeriene situate distal de bronșiola terminală. Efectele fiziopatologice ale leziunilor emfizematoase constau în:

Reducerea capacității de transfer al gazelor prin membrana alveolo-capilară;

Reducerea reculului elastic al plămânului;

Creșterea colapsului căilor aeriene în expir cu obstrucția, în principal, a căilor aeriene mici;

Afectarea structural a zonelor de unire dintre alveoli și bronșiole, care împiedică deschiderea căilor aeriene mici la volume pulmonare mari;

Creșterea muncii mușchilor respiratori deoarece posibilitatea de scurtare la startul inspirului a fibrelor muscular este mai redusă decât la normal.

Clinic boala se caracterizează prin dispnee progresivă, dar apariția dispneei se produce numai după ce o cantitate mare de țesut pulmonar este distrusă. Elementele sale definitorii sunt următoarele:

Clinic se caracterizează prin sindrom bronșitic cronic și dispnee progresivă, cu debutul după 40 ani;

Fiziopatologic se caracterizează printr-un sindrom obstructive de căi aeriene intrapulmonare, evolutiv și puțin reversibil;

Anatomic sunt prezente leziuni de bronșită cronică, emfizem pulmonar centrolobular și leziuni obstructive cronice, ireversibile în căile aeriene mici. Leziunile anatomice de tip obstructiv și inflamator în căile aeriene mici si diagnisticul de bronhopneumopatie cronică obstructivă le implică în mod necesar.

Bronhopneumopatia cronică onstructivă este un diagnostic de excludere etiologică. El se afirmă după ce au fost eliminate: astmul bronșic; gena figrozei chistice; fenotipurile anormale, caracterizate prin deficit homozigot de proteazo-inhibitori; emfizemul panacinar.

Se pot astfel deosebi mai multe tipuri clinice de boală:

Bronșita cronică simplă. Bolnavii au vârsta medie de 40 ani. La început tusea este mai frecventă dimineața (bolnavul își face toaleta bronșică), apoi este prezentă și în cursul zilei și seara. Expectorația este mucoasă, dispneea absent și testele ventilatorii uzuale normale.

Bronșita cronică recurrent purulentă. Sindromul bronșitic cronic este mai prelungit, iar expectorația este mucopurulentă și purulentă în legătură, de cele mai multe ori, cu infecții respiratorii acute suprapuse. Asocierea clinică a sindromului obstructive bronșic este rară și posibilă în perioadele de acutizare bronșitică.

Bronșita cronică obstructivă. Se caracterizează anatomic prin leziuni ale bronșiilor mari și mici, iar clinic, prin sindromul bronșitic cronic asociat cu un sindrom obstructive de căi aeriene, cronic și progresiv. Boala se manifestă prin: dispnee progresivă, expir prelungit cu durata eliminării forțate a capacității vitale, semne de hiperinflație (respirație diminuată, hipersonoritate, murmur vesicular îndepărtat) în sindromul obstructiv sever. Dispneea apare de obicei după vârsta de 40 ani și atinge gradul III și IV după 60 ani.

Bronșita cronică astmatiformă este o formă particular a bronșitei cronice obstructive caracterizate prin variații mari ale VEMS-ului (volumul de aer expulzat din plămâni în prima secundă a expirației maxime forțate, care urmează unui inspir maxim) pe fondul unei scăderi constant si progresive a acestuia, cu un ritm de 40-75 ml/an. Ea apare la persoane cu hiperreactivitate bronșică la simuli iritanți de natură diferită, dar mai ales la infecții acute respiratorii. Tabloul clinic constă în semne de bronșită cronică recurent purulentă, cu sindrom obstructiv astmatiform în perioadele de recurență ale bronșitei și cu dispnee de efort între aceste perioade, expresia obstrucției cornice progresive a căilor aeriene mici.

Bronșita obstructivă se complică cu emfizemul centrolobular, dispoziția acestuia fiind predominant în lobii superiori. Asocierea se produce insidious și se realizează tabloul de bronhopneumopatie cronică obstructivă.

Pneumoniile sunt boli pulmonare inflamatorii acute, de etiologie foarte diversă, infecțioasă și neinfecțioasă, caracterizate prin alveolită exsudativă și/sau infiltrate inflamator interstițial. Clasificarea pneumoniilor se face în principal pe criterii de etiologie, întrucât etiologia este direct legată de modalitățile de terapie eficientă: pneumonii bacteriene, pneumonii virale, pneumonii determinate de Clamidii, pneumonii determinate de rickettsii, pneumonii determinate de mycoplasme, pneumonii fungice, pneumonii determinate de protozoare, pneumonii neinfecțioase. Germenii patogeni pot ajunge la nivelul plămânului pentru a produce pneumonii pe 4 căi:

Aspirarea microorganismelor care colonizează orofaringele;

Inhalarea aerosolilor infectanți;

Diseminarea hematogenă de la o localizare extrapulmonară

Inoculare directă.

Tuberculoza este o boală infecto-contagioasă cu evoluție cronică și largă răspândire în populație (în marea majoritate a țărilor lumii) care, netratată sau incorect tratată, are o fatalitate important. Afectând preponderant populația adultă în cei mai productive ani ai vieții determină, direct și indirect (economic), serioase consecințe sociale.

Tuberculoza este boala, adică prezența de manifestări clinice și/sau radiologice determinate de răspunsul organismului gazdă față de multiplicarea bacilului tuberculozei (bK). Infecția tuberculoasă este infecția latent cu bK, în sens de formă subclinică (fără manifestări clinice, radiologice sau bacteriologice). Cazul d etuberculoză: este bolnavul cu tuberculoză la care medical specialist consideră necesar și începe un tratament antituberculos; în această situație este obligatorie înregistrarea și declararea statistic a bolnavului. Conform definiției europene a cazurilor de tuberculoză declarabile se includ:

Cazuri cu tuberculoză confirmată, sunt bolnavii cu localizare pulmonară a bolii la care etiologia bolii a fost probată prin cultivarea de bacilli aparținând complexului M.tuberculosis din spută;

Alte cazuri de tuberculoză: celelalte cazuri la care sunt întrunite următoarele două elemente:

Aprecierea clinicianului că simptomele și semnele clinice/radiologice ale pacientului sunt compatibile cu tuberculoza;

Decizia acestuia de a administra o cură de tratament antituberculos.

Din punct de vedere al antecedentelor terapeutice se diferențiază:

Cazul nou: bolnavul cu tuberculoză care nu a primit niciodată un tratament antituberculos.

Cazul readmis (recădere, reîmbolnavire): este bolnavul care prezintă un nou puseu de tuberculoză activă dar a făcut anterior un tratament antituberculos în urma căruia a fost considerat vindecat.

Tusea redă un act involuntar dar și voluntar, reprezintă o reacție de apărare a organismului prin care se îndepărtează secrețiile patologice și produsele străine din căile respiratorii. De la această caracteristică definitorie face excepție tusea cu punct de plecare extra respiratorie și tusea iritativă chinuitoare, indiferent de originile sale: pulmonară sau extrapulmonară.

O tuse poate avea origini foarte diverse:

Bronhopulmonare: bronșită, traheită, astm, cancer bronhopulmonar, inhalare a unui corp străin, dilatație a bronhiilor, tuberculoză

Otorinolaringologice: otită, rinofaringită, sinuzită, pleurale, cardiace sau digestive

Se deosebesc două forme de tuse: tusea umedă care este urmată de expectorație și tusea uscată în care nu există expectorație.

Viroza respiratorie reprezintă o boală infecțioasă virală a căii respiratorii superioare ce afectează îndeosebi zona nazală. Ea mai este cunoscută și sub denumirea de rinofaringită, coriză acută (rinită acută, guturai) sau pe scurt răceală. Simptomele care apar pot să includă tuse, dureri la nivelul gâtului, secreții nazale și senzații de strănut. Uneori este prezentă și febra care în mod obișnuit dispare în timp de cel mult 7-10 zile. Cu toate acestea unele simptome pot să persiste până la trei săptămâni. Dintre cele aproximativ 200 de virusuri cunoscute ce pot determina apariția răcelii, rinovirusurile sunt cele mai des întâlnite.

În mod obisnuit infecțiile tractului respirator superior sunt împărțite în funcție de zona afectată. Viroza respiratorie afectează în primul rând nasul, gâtul (faringită) și sinusurile (sinuzită). Ocazional, poate apărea și o conjunctivită la unul dintre ochi sau chiar ambii ochi. Simptomele sunt în cea mai mare parte declanșate mai degrabă de răspunsul autoimun al organismului la infecție, decât de distrugerea propriu-zisă a virusurilor asupra țesuturilor. Principala modalitate de prevenție constă în spălarea mâinilor, eventual și purtarea unei măști medicale de protecție, pentru un grad crescut de eficacitate. Există posibilitatea ca raceala să evolueze către o pneumonie de orgine virală sau bacteriană.

Simptomele tipice ale unei răceli includ tuse, rinoree, congestie nazală și durere sau iritație în zona gâtului. Câteodată sunt însoțite de durere musculară (mialgie), senzație de oboseală, cefalee și scăderea poftei de mâncare. Durerea de gât este prezentă în aproape 40% dintre cazuri, în timp ce pentru tuse și dureri musculare procentul este de aproximativ 50%. La adulți, febra în general nu este prezentă, dar apare în mod obișnuit la sugari și copii. De asemenea, tusea este de obicei mai ușoară decât cea care însoțeste gripa. Prezența simultană a tusei și a febrei indică, în cazul adulților, o probabilitate mai ridicată de gripă decât de viroză. Totodată, infecțiile cauzate de un număr de virusuri implicate în apariția răcelii pot să fie uneori și asimptomatice. Culoarea sputei sau secreției nazale poate varia de la incoloră spre galben sau verde și nu indică etiologia agentului responsabil de infecție.

CAPITOLUL 3

MEDICAMENTE CU PROPOLIS UTILIZATE ÎN AFECTIUNILE RESPIRATORII

Propolis C răceală și gripă – capsule, Fiterman Pharma

Compoziție: Ingrediente: lactoză monohidrat, extract de salcie, extract din fructe de soc, extract de propolis, acid ascorbic, extract de Echinacea, talc, stearat de magneziu. Valoare energetica: 1,1 kcal/capsula; 200 mg (cantitate/capsulă), Extract uscat din scoarță de salcie (Salix alba) standardizat in salicină; 50 mg (cantitate/capsulă), Extract uscat din fructe de soc (Sambucus nigra) standardizat in antocianozide; 30 mg (cantitate/capsulă), Extract uscat de propolis standardizat in flavonoide; 15 mg (cantitate/capsulă), Vitamina C (18.75% Doza zilnică recomandată); 10 mg (cantitate/capsulă), Extract uscat din partea aeriană de Echinacea (Echinacea purpurea) standardizat in polifenoli.

Indicații: Se administrează de la apariția primelor simptome de răceală și gripă.

Doze și mod de administrare: copii (peste 12 ani) – 1 capsulă de 3 ori/zi; adulți – 2 capsule de 3 ori/zi.

Precauții de utilizare: Este contraindicat in cazul hipersensibilității la ingrediente; nu se recomandă administrarea extractului din scoarță de salcie in tulburările de coagulare a sângelui; în absența datelor de siguranță privind administrarea în timpul sarcinii si alăptarii, nu se recomandă utilizarea produsului în această perioadă.

Atenționări: A nu se lăsa la îndemana copiilor mici; a se păstra la temperaturi sub 25°C, în ambalajul original; a nu se depăși doza recomandată pentru consumul zilnic; produsul este un supliment alimentar și nu trebuie să înlocuiască un regim alimentar variat.

Mod de eliberare: Fără prescripție medicală.

Formă de prezentare: Cutie cu 2 blistere a câte 10 capsule.

Propolis C răceală și gripă Kids, plicuri – Fiterman Pharma

Compoziție: Ingrediente: îndulcitor (sorbitol), maltodextrină, 350 mg extract uscat din flori de soc standardizat în flavonoide, ulei de ricin hidrogenat și polietoxilat, 100 mg extract uscat din fructe de măceș standardizat în vitamina C, 60 mg de tinctură de propolis, 60 mg acid ascorbic, 50 mg extract uscat din fructe de soc standardizat în antocianozide, 50 mg extract fluid din flori de tei, 10 mg extract uscat din partea aeriană de echinacea standardizat în polifenoli, îndulcitor (extract de ștevie), stearat de magneziu, dioxid de siliciu, aromă de afine, aromă de lămâie. 1 plic contine 72 mg vitamina C (90% din doza zilnică recomandată). Valoarea energetică: 15,7 kcal/plic.

Indicații: Se administrează de la primele simptome de gripă și raceală.

Doze și mod de administrare: copii 1-3 ani: 2-3 plicuri pe zi; copii 4-10 ani: 3-4 plicuri pe zi; copii peste 10 ani: 4-5 plicuri pe zi. Conținutul fiecărui plic se dizolvă în aproximativ 100 ml apă caldă. Dacă simptomele nu se ameliorează în 3-4 zile de la administrare, adresați-vă medicului.

Precauții de utilizare: Este contraindicat în cazul hipersensibilității la ingrediente. Consumul în exces poate produce efecte laxative.

Atenționări: A nu se lăsa la îndemâna și vederea copiilor; a se păstra la temperaturi sub 25°C, în ambalajul original; a nu se depăși doza recomandată pentru consumul zilnic; produsul este un supliment alimentar și nu trebuie să înlocuiască o dieta variată și un stil de viață sănatos.

Mod de eliberare: Fără prescripție medicală.

Formă de prezentare: Cutie cu 10 plicuri a câte 6 grame.

Propolis C răceală și gripă, plicuri – Fiterman Pharma

Compoziție: Ingrediente: îndulcitor (sorbitol), corector de aciditate (acid citric), 200 mg extract uscat din scoarța de salcie standardizat în salicină, 120 mg tinctură de propolis, ulei de ricin hidrogenat și polietoxilat, 60 mg acid ascorbic (75% din doza zilnică recomandată), 50 mg extract uscat din fructe de soc standardizat în antocianozide, 30 mg extract uscat din flori de soc standardizat în flavonoide, 10 mg extract uscat din partea aeriană de Echinacea standardizat în polifenoli, aromă de capșuni, dioxid de siliciu, îndulcitor (aspartam). Valoarea energetică: 12,3 kcal/plic.

Indicații: Se administrează de la primele simptome de gripă și raceală.

Doze și mod de administrare: copii peste 12 ani: 1 plic de 3-4 ori pe zi; adulți: 1-2 plicuri de 3-4 ori pe zi. Fiecare plic se dizolvă în aproximativ 200-250 ml apă caldă. Dacă simptomele nu se ameliorează în 3-4 zile de la administrare, adresați-vă medicului.

Precauții de utilizare: Este contraindicat în cazul hipersensibilității la ingrediente; nu se recomandă administrarea extractului din scoarța de salcie în tulburari de coagulare a sângelui; în absența datelor de siguranță privind administrarea în timpul sarcinii și alăptării, nu se recomandă utilizarea produsului în această perioadă. Consumul în exces poate produce efecte laxative. Conține o sursă de fenilalanină.

Atenționări: A nu se lăsa la îndemâna și vederea copiilor; a se păstra la temperaturi sub 25°C, în ambalajul original; a nu se depăși doza recomandată pentru consumul zilnic; produsul este un supliment alimentar și nu trebuie să înlocuiască o dieta variată și un stil de viață sănatos.

Mod de eliberare: Fără prescripție medicală.

Formă de prezentare: Cutie cu 10 plicuri a câte 6 grame.

Propolis C Echinaceea Kids sirop – Fiterman Pharma

Compoziție: Ingrediente: apă purificată, zahăr, glicerol, ulei de ricin hidrogenat și polietoxilat, tinctura de propolis, extract de echinacea, acid ascorbic, conservant (benzoat de sodiu), stabilizator (edetat disodic).

Indicații: Pentru funcționarea normală a sistemului imunitar.

Doze și mod de administrare: Se administrează în cure de 4-6 săptămâni, alternate cu perioade de pauză. Copii 1-3 ani: 5 ml sirop (1 linguriță) pe zi; Copii 4-6 ani: 5 ml sirop (1 linguriță) de 2 ori pe zi; peste 7 ani: 5 ml sirop (1 linguriță) de 3 ori pe zi. La această categorie de vârstâ poate fi utilizat produsul Propolis C Echinacea, comprimate pentru supt. 

Precauții de utilizare: Este contraindicat în cazul hipersensibilității la ingrediente.

Atenționări: Atenție! Datorită conținutului în extracte vegetale pot exista depuneri pe peretele flaconului. Se recomandă agitarea flaconului înainte de utilizare. A nu se utiliza mai mult de 30 zile de la prima deschidere a flaconului. A nu se lăsa la îndemâna și vederea copiilor; a se păstra la temperaturi sub 25°C, în ambalajul original; a nu se depăși doza recomandată pentru consumul zilnic; produsul este un supliment alimentar și nu trebuie să înlocuiască o dieta variată și un stil de viață sănatos.

Mod de eliberare: Fără prescripție medicală.

Formă de prezentare: Cutie cu un flacon de sticlă cu 150 ml sirop.

Propolis C Echinaceea Forte comprimate de supt – Fiterman Pharma

Compoziție: Ingrediente: îndulcitor (sorbitol), acid ascorbic, tinctură de propolis, extract din fructe de soc, extract de echinacea, ăndulcitor (extract de ștevie), aromă de capșuni, talc, stearat de magneziu. Valoare energetica: 1 kcal/comprimat.

Indicații: Pentru funcționarea normală a sistemului imunitar; poate fi administrat și în cazul îmbolnăvirilor (ex: afecțiuni respiratorii) sau în perioada de convalescență ca adjuvant.

Doze și mod de administrare:  copii: 1-2 comprimate pe zi; adulți: 3-4 comprimate pe zi. Se recomandă evitarea consumului de alimente și lichide timp de 30 minute de la administrare. Se administrează în cure de 4-6 săptămâni, alternate cu perioade de pauză.

Precauții de utilizare: Este contraindicat în cazul hipersensibilității la ingrediente. Consumul în exces poate cauza efecte laxative.

Atenționări: A nu se lăsa la îndemâna și vederea copiilor; a se păstra la temperaturi sub 25°C, în ambalajul original; a nu se depăși doza recomandată pentru consumul zilnic; produsul este un supliment alimentar și nu trebuie să înlocuiască o dieta variată și un stil de viață sănatos.

Mod de eliberare: Fără prescripție medicală.

Formă de prezentare: Cutie cu 2 blistere a câte 10 comprimate; cutie cu 3 blistere a câte 10 comprimate.

Propolis C Echinaceea comprimate – Fiterman Pharma

Compoziție: Ingrediente: îndulcitor (sorbitol), acid ascorbic, tinctură de propolis, extract de echinacea, riboflavină, aromă de căpșuni, îndulcitor (aspartam), talc, stearat de magneziu.Valoare energetica: 1 kcal/comprimat.

Doze și mod de administrare:  copii: 2-3 comprimate pe zi; adulți: 4-5comprimate pe zi. Se administrează în cure de 4 – 6 săptămâni alternate cu perioade de pauză. Se recomandă evitarea consumului de alimente și lichide timp de 30 minute de la administrare.

Indicații: pentru funcționarea normală a sistemului imunitar; poate fi administrat și în cazul îmbolnăvirilor (exemplu: afecțiuni respiratorii) sau în perioada de convalescența ca adjuvant.

Precauții de utilizare: Nu se recomandă administrarea în cazul hipersensibilității la ingrediente. Consumul în exces poate cauza efecte laxative. Conține o sursă de fenilalanină.

Atenționări: A nu se lăsa la îndemâna și vederea copiilor; a se păstra la temperaturi sub 25°C, în ambalajul original; a nu se depăși doza recomandată pentru consumul zilnic; produsul este un supliment alimentar și nu trebuie să înlocuiască o dieta variată și un stil de viață sănatos.

Mod de eliberare: Fără prescripție medicală.

Formă de prezentare: Cutie cu 2 blistere a câte 10 comprimate; cutie cu 3 blistere a câte 10 comprimate; cutie cu 4 blistere a câte 10 comprimate.

Tinctură de propolis – Soluție alcoolică, Dacia plant

Tinctura de propolis reprezintă extractul alcoolic al propolisului, fiind obținută prin preparare la rece. Dintre produsele vegetale și apicole administrate pe cale orală, soluțiile alcoolice și hidroalcoolice sunt cel mai ușor asimilate de către organism, efectul apărând la scurt timp.

Intern: Contribuie la menținerea sănătății aparatului respirator.

Extern: Contribuie la menținerea sănătății faringelui, amigdalelor și pielii.

Precauții:Se administrează cu prudență la persoanele cu gastrită hiperacidă și ulcer gastric și duodenal (datorită conținutului în alcool, poate crește aciditatea gastrică). 

Contraindicații: Din cauza conținutului de alcool nu se recomandă administrarea în: hepatite virale, toxice și metabolice, steatoză hepatică, ciroză hepatică, sarcină și alăptare. Alergie la propolis sau la produse apicole, tratamente care nu permit consumul de alcool.

Tinctură de propolis purificat 95% – Apiland

Tinctura de propolis reprezinta extractul alcoolic al propolisului, fiind obtinut prin preparare la rece. Alcoolul folosit pentru prepararea tincturii de propolis Apiland este din cereale, cu o concentratie de 55%. Dintre produsele vegetale și apicole administrate pe cale orală, soluțiile alcoolice și hidroalcoolice sunt cel mai ușor asimilate de către organism, efectul apărând la scurt timp.

Indicatii:

Intern: antimicrobiană (bacteriostatică și bactericidă atât asupra bacteriilor Gram pozitive, cât și asupra bacteriilor Gram negative), antimicotică (față de Candida albicans), antivirală (față de virusul Herpes simplex), analgezică, antiinflamatoare, anestezică, cicatrizantă, imunostimulentă, antioxidantă, mucolitică. Se utilizează ca adjuvant în: faringite, laringite, traheite, amigdalite, bronșite, viroze respiratorii, sinuzite, enterocolite.

Extern: analgezică, antiinflamatoare, antimicrobiană, anestezică, cicatrizantă. Se utilizează ca adjuvant în: afecțiuni cutanate (eczeme infecțioase, micoze, răni superficiale).

Se recomandă uitilizarea a 30 picături de tinctură de propolis de 3 ori pe zi în combinație cu miere sau cu o bucațică de pâine.

Tisofit – Extract de propolis

Compoziție: 1 ml extract contine: propolis 300mg echivalentul a 40miligrame flavonoide; solvent: propilenglicol

Uz intern: contribuie la rezistența naturală a organismului; susține mecanismul natural de aparare al organismului (în special la nivelul tractului respirator)

Uz extern: tăieturi minore, erupții cutanate și iritații.

Esență de propolis făra alcool – Apidava

Propolis esența (20 ml) este un produs inovativ care nu conține alcool și înglobează esența propolisului care conține toate principiile active din tinctură dar care poate fi consumat de către toate categoriile de persoane inclusiv copii.

Ingrediente: apa, extract propolis 30%.

Între acțiunile terapeutice se pot enumera: antimicrobiană; antibiotică; antifungică; antiinflamatorie; analgezică; antioxidantă.

Avantaje: nu conține alcool; poate fi consumat de copii, persoane cu probleme hepatice, sofer; nu pătează, nu colorează dinții, pielea; nu este lipicios; este o soluție apoasă fiind mult mai ușor asimilat de către organism; are gust plăcut acrișor-astringent aromat; se dizolvă omogen în orice lichid (nu utilizați lichide fierbinți).

Administrare: 1-3 picături/ kg corp în administrarea propolisului. Propolis esența este un produs ideal pentru copii si adulți în prevenirea afecțiunilor de sezon. Recomandăm 1 picătură/kilogram corp timp de 3-4 săptămâni pentru a vă imuniza în prag de iarna. Daca ești deja răcit sau iți curge nasul sau tușești sau te ustura gâtul recomand până la 3 picături/kilogram corp, doza unică administrată seara înainte de culcare sau dimineața pe stomacul gol cu cel puțin 30 minute înainte de micul dejun.

Sirop Echinacea și Propolis 100 ml – Syrups

Produsul poate ajuta la echilibrarea sistemului imunitar, fiind un bun stimulent tonic. Poate fi depurativ și, mai ales, dezinfectant. O cură de 10-14 zile cu acest sirop mărește capacitatea de aparare a organismului în fața infecțiilor. Echinacea purpurea acționează relativ rapid (în 3-4 zile pot apărea efectele de mărire a capacității de apărare a organismului în fața infecțiilor), este indicată și copiilor mici, poate fi folosită pe termen lung, fară a avea efecte adverse. Este, în primul rând, indicată persoanelor relativ sănătoase, care vor să se ferească de bolile respiratorii din timpul iernii. Poate ajuta organismul să dezvolte anticorpi, să depisteze și să distrugă virusuri. Propolisul este foarte util în stările astenice, de oboseală și suprasolicitare atât fizică, cât și psihică și întărește sistemul imunitar prin stimularea producției de anticorpi. În propolis există 55% rășini și balsamuri, 25-30% ceruri, 10% uleiuri eterice și aromatice, 5% polen. La îndulcirea preparatului s-a folosit zaharul invertit pentru a evita efectele nedorite ale zahărului rafinat. 

Ingrediente: Zahar invert, apă purificată, extract Echinacea (Echinacea purpurea), tinctură de Propolis, îngroșator – carboximetilceluloză, acidifiant – acid citric, conservant – benzoat de sodiu, aromă de miere, aromă de scorțișoară.

Mod de administrare: 

Copii 1-5 ani: câte 2-3 lingurițe / zi; 

Copii 6-14 ani: câte 4 lingurițe / zi; 

Copii peste 14 ani și adulți: câte 5-6 lingurițe / zi. 

Vitamina C cu propolis – Alevia

Combinație eficientă de vitamina C și vitamina B2 cu propolis, cunoscut ca fiind "cel mai puternic antiinfecțios natural".

Compoziție: vitamina C 180 mg, vitamina B2 1 mg, tinctură propolis reziduu uscat 11,5 mg. Status produs: suplimente alimentare.

Dozaj: 1-3 comprimate pe zi.

Formă de ambalare: flacon cu 20 de comprimate

DECASEPT PROPOLIS 20 comprimate – AMNIOCEN

Recomandări: sănătatea căilor respiratorii; prospețimea cavității bucale; completează o dietă normală și ajută la combaterea carenței în vitaminele B1, B6; uleiurile eterice induc o prospețime și o dezodorare a cavității bucale și a căilor respiratorii; propolisul este benefic prin acțiunea sa antiseptică și antibacteriană.

Conținut (1 comprimat): Vitamina B1 – 0,5 mg ( 31,3% din doza fiziologică zilnică de Vitamina B1 ); Vitamina B6 – 1,66 mg ( 83% din doza fiziologică zilnică de Vitamina B6 ); Aetheroleum Eucalypti – 3,33 mg; Aetheroleum Cedri – 1 mg; Aetheroleum Thymi – 0,50 mg; Aetheroleum Citri – 2 mg; Extract de propolis – 2 mg; Excipienți: sorbitol , carboximetil – celuloză sodică , amidon de porumb, colorant albastru de metilen, talc, stearat de magneziu, zaharina, mentol.

Administrare ca supliment alimentar: 3 comprimate zilnic, care se lasă să se topească lent în gură, după mesele principale.

Trachisept miere si propolis – Ozone

Datorită ingredientelor naturale și apicole din compoziție, Trachisept în toate variantele sale, ameliorează și calmează durerile de gât, fiind recomandat în scopul reducerii simptomelorla nivelul cavității buco-faringiene.

Trachisept miere și propolis are în compoziție 131 mg miere și 35 mg propolis. Dintre excipienți amintim zahărul și siropul de glucoză. Trachisept miere și propolis este o combinație complexă de ingrediente apicole. Propolisul este un produs de secreție al albinelor, reprezintă un amestec de aproximativ 50 substanțe dintre care amintim rășinile, uleiurile esențiale, balsamuri vegetale, polen, microelemente precum zinc, fier, calciu. Aceste substanțe au acțiune antibacteriană, antifungică și antivirală care oferă conferind proprietățile unui antibiotic natural. Astfel propolisul contribuie la reducerea inflamației și iritației locale a mucoasei buco-faringiene.
Mierea are efect tonifiant pentru sistemul imunitar și acționează împreună cu propolisul pentru creșterea rezistenței organismului la acțiunea bacteriilor și virusurilor iar la nivel local diminuează durerea cavității buco-faringiene.

Trachisept Miere și Propolis se găsește sub formă de comprimate în cutie cu 1 blister care conține 8 comprimate de supt și în cutie cu 2 blistere cu câte 8 comprimate de supt fiecare blister. Produsele Trachisept se administrează pe cale orală. Se recomandă evitarea consumului de alimente și lichide timp de 30 minute după administrare.

Mod de administrare – Trachisept Miere și Propolis se administrează cîte un comprimat de 4-6 ori pe zi. 

Precauții de utilizare: Nu trebuie folosit de persoane cu alergii la ingredientele active sau excipienții produsului.

Concluzii

Propolisul a devenit în ultimele decenii unul dintre produsele majore ale stupului, el fiind utilizat pe scară largă în medicina tradițională. Studiile asupra compoziției sale au relevat o mare diversitate de compuși cu acțiune biologică însemnată la nivelul organismului uman. Totuși, compoziția chimică a propolisului nu este constantă și nici reproductibilă, ea variind în funcție de zona geografică și de sursa vegetală vizitată de albine pentru colectarea materiilor prime din care este produs.

Viața și sănătatea noastră depind de aportul respirator, de calitatea aerului respirat cât și de prevenirea acțiunii factorilor de risc și a efectelor acestora. La nivelul organelor aparatului respirator se pot instala diferiți agenți patogeni, producând o serie de îmbolnăviri care tulbură funcția respiratorie și pun în pericol sănătatea întregului organism. Între acestea, cele mai obișnuite sunt: guturaiul, amigdalita, laringita, bronșita, pneumonia, tusea, convulsia, rujeola, tuberculoza pulmonara etc.

Propolisul ajută la prevenirea și tratarea bolilor de iarnă, mai ales când apar epidemii de viroze atunci când suntem mult mai predispuși să luăm viruși deja modificați de la alte persoane, ceea ce va face ca organismul nostru să nu reacționeze la timp sau suficient de repede pentru a prevenii înmulțirea bacteriilor. Propolisul ce se prezintă sub formă de aerosoli este utilizat pentru dezodorizarea și dezinfectarea cavității bucale.

În bolile aparatului respirator urmările terapiei curei cu propolis au fost observate de mediul medical. În bronșitele simple, ce nu conțin complicații vindecarea este datorată calităților propolisului. Utilizarea propolisului în afecțiunile ORL a dovedit ca această sferă de patologie beneficiază din plin de apiterapie cu acest produs al stupului.

Bibliografie

Niculescu, Th. Cezar; Cârmaciu, Radu; Voiculescu, Bogdan; Sălăvăstru, Carmen; Ciornei, Cătălina; Niță, Cristian, Anatomia și fiziologia omului – Compediu, Editura Corint, București, 2014

Rawhi, M. A. Abdalla, Totul despre apiterapie, Editura All, București, 2012

Gherasim L., Medicină internă volumul I, ediția a II-a, Editura Medicala, București, 2003

http://www.fitermanpharma.ro/2014/06/23/propolis-c-raceala-gripa-capsule/

http://www.fitermanpharma.ro/2012/08/23/propolis-c-raceala-si-gripa-kids-plicuri/

http://www.fitermanpharma.ro/2012/08/23/propolis-c-raceala-si-gripa-plicuri/

http://www.fitermanpharma.ro/2012/09/11/propolis-c-echinacea-kids-sirop/

http://www.fitermanpharma.ro/2012/08/23/propolis-c-echinacea-forte-comprimate-masticabile/

http://www.propolisc.ro/produse-propolis-c/echinacea-comprimate/

http://www.daciaplant.ro/tinctura-de-propolis-113118–p181007.html

http://www.tisfarmaceutic.ro/tisofit-extract-de-propolis–1326

http://sanatatesivindecare.blogspot.ro/2010/01/anatomia-aparatului-respirator.html

http://www.preferatele.com/docs/medicina/noi/aparatul-respirator-417178117.php

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tuse

http://ro.wikipedia.org/wiki/Viroz%C4%83_respiratorie

http://www.ipedia.ro/o_stiri/20.jpg

http://web.uni-plovdiv.bg/stu1104541018/docs/res/anatomy_atlas_-_Patrick_W._Tank/4%20-%20The%20Thorax_files/C4FF17.jpg

http://www.omega-pharma.ro/raceala-si-gripa/sirop-echinacea-si-propolis

http://www.sfatulmedicului.ro/index.php?module=DictionarePrezentare&action=viewMedicament&id=15901

http://www.remediu.ro/prospect-decasept-propolis-20-cpr-amniocen-14638.html

http://www.medicamente24.ro/trachisept-miere-si-propolis-comprimate-supt-comprimate-16buc.html#

http://www.viatatasanatoasa.com/propolis-cercetari-tratamente.html

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/tuse_2542

Bibliografie

Niculescu, Th. Cezar; Cârmaciu, Radu; Voiculescu, Bogdan; Sălăvăstru, Carmen; Ciornei, Cătălina; Niță, Cristian, Anatomia și fiziologia omului – Compediu, Editura Corint, București, 2014

Rawhi, M. A. Abdalla, Totul despre apiterapie, Editura All, București, 2012

Gherasim L., Medicină internă volumul I, ediția a II-a, Editura Medicala, București, 2003

http://www.fitermanpharma.ro/2014/06/23/propolis-c-raceala-gripa-capsule/

http://www.fitermanpharma.ro/2012/08/23/propolis-c-raceala-si-gripa-kids-plicuri/

http://www.fitermanpharma.ro/2012/08/23/propolis-c-raceala-si-gripa-plicuri/

http://www.fitermanpharma.ro/2012/09/11/propolis-c-echinacea-kids-sirop/

http://www.fitermanpharma.ro/2012/08/23/propolis-c-echinacea-forte-comprimate-masticabile/

http://www.propolisc.ro/produse-propolis-c/echinacea-comprimate/

http://www.daciaplant.ro/tinctura-de-propolis-113118–p181007.html

http://www.tisfarmaceutic.ro/tisofit-extract-de-propolis–1326

http://sanatatesivindecare.blogspot.ro/2010/01/anatomia-aparatului-respirator.html

http://www.preferatele.com/docs/medicina/noi/aparatul-respirator-417178117.php

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tuse

http://ro.wikipedia.org/wiki/Viroz%C4%83_respiratorie

http://www.ipedia.ro/o_stiri/20.jpg

http://web.uni-plovdiv.bg/stu1104541018/docs/res/anatomy_atlas_-_Patrick_W._Tank/4%20-%20The%20Thorax_files/C4FF17.jpg

http://www.omega-pharma.ro/raceala-si-gripa/sirop-echinacea-si-propolis

http://www.sfatulmedicului.ro/index.php?module=DictionarePrezentare&action=viewMedicament&id=15901

http://www.remediu.ro/prospect-decasept-propolis-20-cpr-amniocen-14638.html

http://www.medicamente24.ro/trachisept-miere-si-propolis-comprimate-supt-comprimate-16buc.html#

http://www.viatatasanatoasa.com/propolis-cercetari-tratamente.html

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/tuse_2542