Anatomia Si Fiziologia Aparatului Locomotor

CUPRINS

Introducere

I.ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR

1.Elemente de morfo-fiziologie osoasă

2.Elemente de morfo-foziologie articulară

3. Elemente de morfo-foziologie a musculaturii scheletice

II.AFECȚIUNI ALE SISTEMULUI LOCOMOTOR: BOLILE REUMATICE

1.Ce este reumatismul.Clasificare

2.Inflamația

3.Cauzele reumatismului

4.Simptomele reumatismului

5.Evoluția reumatismului

6.Factori de risc în reumatism

7.Alimentația în reumatism

8.De evitat în reumatism

9.Boli reumatismale articulare cu caracter inflamator

10.Boli reumatismale articulare cu caracter degenerativ

11.Boli reumatismale abarticulare cu caracter inflamator sau degenerativ

12.Manifestări articulare de tip reumatic în alte boli

III.ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR ANTIREUMATICE

1.Generalități

2.Clasificarea medicamentelor antireumatice

3.Medicația antireumatismală

A.Antiinflamatoarele nesteroidiene(AINS

1.Antiinflamatoare nesteroidiene clasice

2.Antiinflamatoare nesteroidiene blocante selective sau specifice de COX-2

B.Antireumatice specifice

1.Compuși de aur

2.Antimalarice de sinteză

3.Derivați tiolici

4.Imunodepresive

5.Sulfasalazina

4.Alte medicamente antireumatismale

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Corpul omenesc și-a dezvoltat un dispozitiv de postură și mișcare adecvat activităților sale complexe prin interacțiunea sa continuă cu mediul înconjurător.Înțeleasă în sensul deplasării ansamblului organismului sau al unor părți din acesta în spațiu, activitatea locomotorie ia formele cele mai diferite în cursul dezvoltării filogenetice.Încă din viața uterină, ființa umană este dotată cu necesitatea reflexă a mișcării.Odată cu nașterea, copilul face o serie de mișcări dezordonate începând de la prima lună și până la vârsta de 5 ani, funcția locomotorie parcurge o lungă și complicată cale de dezvoltare.

Locomoția are, la rândul său, o influență hotărâtoare asupra dezvoltării vorbirii, gândirii și tuturor celorlalte activități nervoase superioare, proprii ființei umane.

Mișcările care realizează locomoția corpului omenesc sunt rezultatul acțiunii combinate a unui ansamblu de componente biomecanice active și pasive, care fac parte integrantă din alcătuirea aparatului locomotor (receptori, nervi, centri nervoși) și, pe de alta, a unor componente proprii ale acestuia (mușchi, părghii osoase, articulații).

Reumatismul sau bolile reumatice sunt boli inflamatorii, sau degenerative cronice si dureroase, care afectează oasele, articulațiile, mușchii, tendoanele și ligamentele, altfel spus întregul aparat locomotor. De asemenea, reumatismul poate afecta și organele interne, inclusiv inima, rinichii, plămânii sau pielea.

În unele cazuri, procesul inflamator se termină cu vindecarea, alteori se cronicizează.

Dacă reumatismul se cronicizează, apar urmatoarele complicații: inflamație articulară dureroasă, deformari articulare cu reducerea mobilității mergând pâna la blocaj articular.Aceste modificări se localizează mai frecvent în articulațiile suport ale greutății corpului: șold, genunchi, gleznă, coloana vertebrală.

Procesul patologic se manifestă ca o inflamație activă, având organ țintă membrana sinovială și ca degenerescență a structurilor articulare, afectând cartilajul diartroidal.Într-o fază inițială, cartilajul afectat devine galben, opac, cu suprafață fisurată.În faza intermediară suprafața devine neregulată (fibrilație).În faza avansată, osul subcondral se subțiază, apar osteofite la marginile articulației.Ulterior suprafața articulară poate fi lipsită de cartilaj.

Cauzele, complexe, includ disfuncția condrocitului, insuficiența coagenului, suprasolicitări, degradarea enzimatică a cartilajului.

Bolile inflamatorii reumatismale necesită tratamente complexe care vizează în special diminuarea procesului inflamator.O mai bună cunoaștere a funcționării organismului a permis o mai bună abordare terapeutică și, în consecință, inventarea de noi medicamente.

Cele mai folosite medicamente sunt: antiinflamatoarele nesteroidiene si steroidiene, imuno-supresoarele, precum si unele medicamente cu efect lent si specificitate pentru anumite boli reumatice.

CAPITOLUL I

Anatomia și fiziologia aparatului locomotor

Aparatul locomotor dirijează întreaga stato-dinamică de postură și mișcare a organismului.El este alcătuit în principal din două sisteme, unul cu rol de susținere și de mobilizare pasivă, reprezentat de sistemul de pârghii osteo-articulare și altul care acționează activ asupra primului, format din ansamblul de mușchi cu nervii lor motorii, cunoscut sub numele de sistem neuro-muscular.

Organele aparatului locomotor constituie o mare parte din masa totală a corpului.Acestor organe le corespund aproximativ 52% din greutatea totală a unui adult, din care circa 38% revin musculaturii, iar 14% scheletului.

1.Elemente de morfo-fiziologie osoasă

Compoziția chimică a oaselor

În compoziția osului intră substanțe organice (oseină și colagen) și substanțe anorganice (minerale): fosfați, carbonați și cantități foarte mici de fluorură și clorură de calciu.Proporția lor este de aproximativ 35% substanțe organice și 65% substanțe minerale.

În general, se poate spune că substanțele organice dau elasticitatea osului, iar sărurile minerale, rezistența.Proporția celor doua materiale principale din structura oaselor variază de la un os la altul.Unele oase care suportă presiuni mai mari sunt mai bogate în săruri minerale.De asemenea, proporția variază și în raport cu vârsta.În copilărie oasele sunt foarte elastice, deoarece au relativ foarte puține săruri minerale.Procentul acestora crește mult la batrânețe, când oasele devin mult mai casabile decât în copilărie.

Procesele fundamentale de creștere și maturare osoasă sunt sub controlul permanent a numeroși factori modulatori, la care se adaugă zestrea genetică, evoluția neonatală, factorii nutriționali, metabolici, biochimici, farmacologici, circulatori, de vârstă și cei biomecanici din solicitările fizice.

Tesutul osos

Oasele sunt incluse, alături de ligamente, tendoane și cartilaje, în clasa țesuturilor conjunctive și reprezintă o importantă parte atât a suportului mecanic și de menținere a integrității structurale scheletice, cât și a celui de transmitere a forței de la elementele active (neuro-musculare) la cele pasive (osteo-articulare) ale aparatului locomotor.

Osul, ca amestec a două variante de țesut osos(cortical și spongios) cu implicații funcționale diferite, prezintă o organizare arhitecturală strict legată de aranjamentele interne ale acestora. Distribuția țesutului osos compact și a celui spongios lamelar în arhitectura amintită depinde de implicațiile funcționale ale osului.

La nivelul osului lung există o arhitectură care formează trei suprafețe distincte(periostica, haversiana și endostala), delimitate de două membrane: periostul la exterior si endostul la partea internă.

Endostul delimitează spre canalul medular conținutul măduvei osoase, fiind captușit de un bogat pat vascular, de celule endoteliale, capilare și fibre reticulare.

Suprafața haversiană, alcătuită din pereți lacunari și canaliculari mărginiți de osteocite, participă alături de suprafața endostală la homeostazia mineralului osos.

Măduva osoasă – Cavitățile osoase conțin țesutul hematopoietic reprezentat de măduva roșie.

Aceasta participă atât la generarea elementelor figurate sanguine, cât și la procesele de nutriție, formare și creștere a oaselor prin conținutul mare în osteoblaste, osteoclaste, vase sanguine și nervi. Măduva roșie suferă variații cantitative și calitative începând de la naștere și copilărie (unde ocupă locul major), cu transformarea ei în măduva galbenă în timpul creșterii (localizată în oasele lungi) și, în final, în măduva cenușie la vârstnici, unde, în paralel, se produce și transformarea oaselor în structuri rigide și casante.

Rețeaua vasculară osoasă -osul este un organ bogat vascularizat (aproximativ 10% din debitul cardiac).

Sursele sanguine variază în raport cu forma și mărimea osului.Sistemul venos medular prezintă o capacitate de 6-8 ori mai mare decât la cel arterial și joacă un rol de "poartă de intrare" a tinerelor celule sanguine generate în sistemul hematopoietic medular.

Rețeaua nervoasă somato-vegetativă – țesuturile periarticulare și periostul sunt prevăzute cu o inervație senzitivă bine reprezentată, ceea ce explică sindroamele algice din anumite afecțiuni ale aparatului locomotor (reumatoide, traumatice, neoplazice etc.).

Rolul funcțional al sistemului osos în organism

Funcțiile mecanice:

Privesc rolul de susținere, rezistența statică și dinamică a pârghiilor osoase în realizarea posturii și mișcării ca parte pasivă a aparatului locomotor.

a) Funcțiile de susținere și protecție:

– suport pentru cap, trunchi și extremităti;

– punct de inserție a tendoanelor musculare și ligamentelor;

– adăpost pentru organele interne (toracice și pelvine), creier, măduva spinării și organele de simț.

b) Funcțiile de postură și locomoție sunt posibile datorită asamblării sub formă de pârghii a oaselor lungi și scurte, conectate prin articulații mobile, puse în mișcare, ca bază a întregului comportament.

Funcții biologice:

a)Definitivarea și menținerea formei corpului uman se realizează prin programarea genetică a osteoformării și adaptarea metabolismului pentru sintezele componentelor osteo-articulare.

b)Participarea la metabolismul mineral se face prin rolul de depozit mineral, zona de schimb ionic și asigurarea homeostaziei fosfo-calcice.

c)Participarea în hematopoieză și apărarea organismului sunt posibile prin conținutul în măduva roșie generatoare de elemente figurate sanguine .

Conformația exterioară a oaselor

Oaselor li se atribuie în general, forma unor corpuri geometrice, și li se descriu trei dimensiuni: lungimea, lățimea și grosimea.Forma unor oase este însă foarte neregulată.De aceea se utilizează și alte criterii de clasificare, adaugându-se celor trei categorii de oase amintite alte patru tipuri:oase pneumatice, oase sesamoide, oase suturale și oase neregulate.

1.Oasele lungi.La aceste oase, lungimea depășește lătimea și grosimea. Oasele lungi se găsesc mai ales la nivelul membrelor , ele îndeplinesc rolul de pârghii de viteză în diferite mișcari.

2.Oasele plane.La aceste oase, lungimea și lățimea sunt aproape egale între ele, dar depășesc grosimea; servesc la edificarea cavităților de protecție(de exemplu craniul); dau inserție unui mare număr de mușchi(de exemplu scapula).

3.Oasele scurte.Sunt acele oase care au cele trei dimensiuni aproape egale; forma lor se apropie de cea cubică.Oasele scurte se găsesc în acele regiuni unde este necesară o mare soliditate si unde există mișcări foarte variate însă cu amplitudine mică(coloana vertebrală, cap, tars).

4.Oasele pneumatice.Sunt oase neregulate, care conțin în interiorul lor cavități pline cu aer(de exemplu, maxila).

5.Oasele sesamoide.Sunt oase, de obicei lentiforme, mici, ce se dezvoltă în vecinătatea unor articulații(sesamoide periarticulare) sau chiar în tendoanele unor muschi(sesamoide intratendinoase).

6.Oasele suturale. Sunt oase mici, plane și inconstante.Se dezvoltă din puncte de osificare speciale independente de ale oaselor învecinate, fie la nivelul suturilor craniului, fie la nivelul fontanelelor.

7.Oasele neregulate.Care datorită formei și arhitecturii lor complicate nu pot fi încadrate în niciunul din grupurile precedente(ex. palatinul, sfenoidul).

Scheletul uman

Scheletul uman este format din 208 oase, dintre care 34 alcatuiesc coloana vertebrală.

Oasele pozitionate pe linia mediană a corpului,de exemplu: sternul, sacrul , sunt oase neperechi.Ele sunt considerate a fi oase simetrice, fiind alcatuite din două jumătăți-una dreaptă, alta stângă, la fel conformate.La polul opus, oasele membrelor sunt perechi- dar asimetrice, pentru că cele două jumătăți ale lor nu sunt iele oase care au cele trei dimensiuni aproape egale; forma lor se apropie de cea cubică.Oasele scurte se găsesc în acele regiuni unde este necesară o mare soliditate si unde există mișcări foarte variate însă cu amplitudine mică(coloana vertebrală, cap, tars).

4.Oasele pneumatice.Sunt oase neregulate, care conțin în interiorul lor cavități pline cu aer(de exemplu, maxila).

5.Oasele sesamoide.Sunt oase, de obicei lentiforme, mici, ce se dezvoltă în vecinătatea unor articulații(sesamoide periarticulare) sau chiar în tendoanele unor muschi(sesamoide intratendinoase).

6.Oasele suturale. Sunt oase mici, plane și inconstante.Se dezvoltă din puncte de osificare speciale independente de ale oaselor învecinate, fie la nivelul suturilor craniului, fie la nivelul fontanelelor.

7.Oasele neregulate.Care datorită formei și arhitecturii lor complicate nu pot fi încadrate în niciunul din grupurile precedente(ex. palatinul, sfenoidul).

Scheletul uman

Scheletul uman este format din 208 oase, dintre care 34 alcatuiesc coloana vertebrală.

Oasele pozitionate pe linia mediană a corpului,de exemplu: sternul, sacrul , sunt oase neperechi.Ele sunt considerate a fi oase simetrice, fiind alcatuite din două jumătăți-una dreaptă, alta stângă, la fel conformate.La polul opus, oasele membrelor sunt perechi- dar asimetrice, pentru că cele două jumătăți ale lor nu sunt identic conformate.Scheletul se împarte în patru părți:

1.coloana vertebrală

2.toracele osos

3.oasele capului sau craniul

4.oasele membrelor

Coloana vertebrală, toracele osos și craniul sunt situate în axul corpului, formând scheletul axial în timp ce oasele membrelor alcătuiesc scheletul apendicular.

a.Coloana vertebrală

Coloana vertebrală se mai numeste și rachis, si este formată prin

suprapunerea a 33-34 de piese osoase, si anume vertebrele.Urmărite de sus în jos, vertebrele răspund:gâtului, toracelui, regiunii lombare și pelvisului.Acestea poartă diferite denumiri in functie de regiunea in care sunt situate:

1.Vertebrele cervicale corespund gâtului.Ele sunt în număr de 7 și se notează de la C1 la C7; împreună formează coloana cervicală.

2.Vertebrele toracice corespund toracelui; ele sunt în număr de 12 (se notează de la T1 la T12) formând împreună coloana toracică.

3.Vertebrele lombare corespund regiunii lombare si sunt în număr de 5(se notează de la L1 la L5).Acestea, impreună formează coloana lombară.

4.Vertebrele sacrale sunt 5 la numar(se notează de la S1 la S5)- și vertebrele coccigiene- în număr de 4-5(se notează de la C1 la C5) corespund pelvisului.Ele se sudează dând naștere la două oase: sacrul, respectiv coccisul.Fiind oase sudate între ele se mai numesc vertebre false.

Coloana vertebrală nu este rectilinie.Prezintă două feluri de curburi: în plan sagital și în plan frontal.

Curburile în plan sagital cu convexitatea înainte(curbura cervicală și curbura lombară) se numesc lordoze, iar cele cu convexitatea înapoi se numesc cifoze( curbura toracică si curbura sacrococcigiană).

Importanța funcțională a coloanei vertebrale

Coloana vertebrală caracterizează vertebrele și îndeplinește trei roluri majore:

• protecția măduvei-în canalul vertebral se găsește măduva spinării învelită în meninge;

• rolul static-în ortostatism coloana vertebrală reprezintă un ax solid ce susține capul, trunchiul și membrele superioare; ea transmite apoi greutatea la pelvis și la membrele inferioare.Marea dezvoltare a vertebrelor lombare se explică astfel prin greutatea pe care trebuie să o susțină;

• rolul biomecanic-coloana vertebrală este antrenată în mișcări numeroase și ample, grație cărora corpul are o mare mobilitate.

b.Toracele osos

Toracele osos este o cutie formată de către coloana toracică, coaste cu cartilajele costale și stern(os median și nepereche situat în partea anterioară a toracelui).Cutia toracică găzduiește organe importante ca: inima, plamânii, vasele mari și nervi importanți.

Coastele sunt împărțite după raportul lor cu sternul, în două grupe:

-coaste adevărate- ajung până la stern și sunt reprezentate de primele șapte perechi(se notează I-VII);

-coastele false- nu ajung până la stern și sunt reprezentate de ultimile cinci perechi(VIII-XII).Cele trei de sus sunt prinse de stern indirect- cartilajul lor costal se unește cu cel al celei de-a șaptea perechi.Cele două perechi de jos sunt atașate de vertebrele toracice doar la spate și se numesc coaste flotante.

c.Oasele capului

Oasele capului formeaza craniul.Acesta e constituit din 23 oase.Dintre acestea numai mandibula și hioidul sunt mobile.Celelalte oase sunt fixe.

Oasele capului se împart în: neurocraniu, în care este adăpostit encefalul, și oasele feței sau viscerocraniul, în care sunt situate unele organe de simț și segmentele inițiale ale aparatului digestiv și respirator.

d.Oasele membrelor

Membrele sau extremitățile sunt destinate diferitelor mișcări.Ele sunt împărțite în membre superioare și membre inferioare.Extremitățile prezintă o porțiune care le leagă de trunchi, numită centura membrului, și o porțiune care o continuă pe precedenta, numită membrul liber.

Membrul superior

Este constituit din patru segmente: umăr, braț, antebraț, mână.

Centura membrului superior

Centura membrului superior sau centura pectorală formează scheletul umărului și asigură legătura dintre oasele membrului liber și toracele osos.Ea este constituită din două oase: clavicula și scapula.

Clavicula-este un os lung și pereche, situat la limita dintre torace și gât;

Scapula-sau omoplatul este un os lat, de formă triunghiulară, situat în partea postero-superioară a toracelui.

Scheletul membrului superior liber

Scheletul membrului superior liber este alcătuit din:

-scheletul brațului- reprezentat prin humerus, un os lung și pereche ce prezintă o diafiză și două epifize.

-oasele antebrațului: două oase paralele, unul situat în prelungirea degetului mic, numit ulnă, și altul situat în prelungirea policelui, numit radius.Aceste două oase se articulează prin epifizele lor, ramânând însă distanțate la nivelul diafizelor printr-un spațiu eliptic numit spațiu interosos.

Oasele mâinii

Sunt formate din 27 de oase dispuse în trei grupe: carpul, metacarpul și oasele degetelor.

Oasele membrului inferior

Oasele membrului inferior se divid, ca și oasele membrului superior, în două grupe: centura membrului și membrul liber.

Centura membrului inferior

Se compune din cele două oase coxale.

Oasele membrului liber sunt situate la nivelul celor trei segmente ale membrului inferior:la coapsă se găsesc femurul și patela, la gambă tibia și fibula, iar la picior distingem tarsul, metatarsul și oasele degetelor.

Oasele coxale, care reprezintă centura membrului inferior, se unesc înainte între ele, iar apoi se unesc cu sacrul și coccigele, formând peretele osos al unei cavități importante, numită pelvis.

Scheletul membrului inferior liber

Este alcătuit din:

Oasele coapsei -scheletul coapsei este alcătuit din două oase: femurul și patela.

Femurul

Este un os lung(cel mai lung os al corpului omenesc) format din corp și două epifize; este un os pereche.Pe schelet este oblic îndreptat de sus în jos și latero-medial.Când călcâiele sunt alipite, cele două femure se ating prin epifizele lor inferioare.Această oblicitate este mai accentuată la femei, deoarece pelvisul este mai larg decât la bărbați.

Patela

Patela sau rotula este un os scurt, turtit și pereche, situat în tendonul mușchiului cvadriceps femural.

Oasele gambei

Sunt reprezentate ca și cele ale antebrațului, de două oase unite prin epifizele lor și separate la nivelul diafizelor printr-un spațiu interosos.Osul medial este cel mai voluminos și puternic și suportă greutatea corpului; se numește tibia și este singurul care se articulează cu femurul.Este un os lung, pereche.Osul lateral este mai subțire, se numește fibula sau peroneu.Și acesta este un os lung, pereche.

Oasele piciorului

Sunt reprezentate de 26 de oase, dispuse în trei grupe: tarsul, metatarsul și oasele degetelor.

2.Elemente de morfo-fiziologie articulară

Articulațiile

Asamblarea pieselor osoase ale scheletului este realizată prin intermediul unor formațiuni anatomo-funcționale denumite articulații.

Articulația se prezintă ca un organ de unire a două sau mai multe piese osoase.

Clasificare articulații

Articulațiile sunt clasificate în trei tipuri: (1) fibroase; (2) cartilaginoase; (3) sinoviale.

a)Articulațiile fibroase sunt articulații în care oasele sunt strâns unite înte ele prin țesut fibros dens (membrane sau ligamente).Nu permit mișcări, sau chiar dacă acestea există sunt foarte reduse.

Distingem trei varietăți de articulații fibroase:

• sindesmozele(ex. ligamentele galbene dintre lamele vertebrale);

• suturile( articulații pe care le întâlnim numai la oasele craniului);

• gomfoza sau articulația dento-alveolară(unește rădăcina dintelui cu alveola dentară).

b) Articulațiile cartilaginoase

La aceste articulații legătura dintre oase se face prin cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj.Au mobilitate moderată (simfiza pubiană, articulațiile intravertebrale).Se disting două varietăți în acest grup:

• sincondrozele sunt articulații în care suprafețele articulare sunt unite prin cartilaj hialin foarte aderent la ele(ex.articulația dintre prima coastă și stern);

• simfizele la care țesutul de legătură este fibrocartilajul.El are, de obicei, formă de disc.De exemplu articulațiile dintre corpurile vertebrale sau dintre oasele pubiene.

c) Articulațiile sinoviale ( ex. articulațiile intervertebrale,radio-carpiene,interfalangiene).

Cele mai multe articulații aparținând corpului uman se încadrează în grupul sinovial.

Acestea sunt articulații complexe, la nivelul cărora se produc mișcări multiple și variate.

Elementele componente ale unei articulații sinoviale sunt: suprafețele articulare, cartilajul articular, formațiunile de asigurare a concordanței articulare la unele articulații (ca:fibrocartilaje de mărire, discuri,meniscuri) și mijloacele de unire(ex.capsula articulară, ligamentele).

Suprafețele articulare

Acestea pot fi:sferice, eliptice, cilindrice și plane.În articulațiile plane mișcările sunt reduse, în cele cu suprafețe sferoidale există porțiuni osoase convexe ce corespund unor porțiuni concave.Mișcările, în acestea din urmă, sunt cu mult mai întinse.Pentru o funcție normală este necesară o adaptare perfectă a suprafețelor articulare.

Lipsa acestei concordanțe articulare face posibilă producerea de leziuni ulcero-necrotice și, în final, instalarea de procese artrozice prin alterarea cartilajului și a țesutului osos subadiacent.

Cartilajul articular

Numit și cartilaj de încrustare, acoperă suprafețele articulare ale oaselor.Este un cartilaj hialin de culoare albă- strălucitoare, cu reflexe albăstrui.El prezintă două fețe: una aderentă de fața articulară a osului și alta liberă ce corespunde cavității articulare.Marginea lui se continuă cu periostul.La nivelul acestei margini se termină și membrana sinovială, întinderea acestui cartilaj este proporțională cu întinderea mișcărilor articulare.Grosimea lui este variabilă(1-12 mm) fiind în raport cu presiunea ce se exercită pe suprafețele articulare.Pe măsura înaintării în vărstă are tendința să se subțieze.Cartilajul articular nu prezintă terminații nervoase și nici vase de sânge.I se atribuie două proprietăți importante: compresibilitatea, datorită careia joacă rol de amortizor, și elasticitatea, în raport cu structura sa în care condroplastele ocupate de condrocite joacă rolul unor pneuri.

Compresibilitatea permite cartilajului să joace rolul de amortizor pentru țesutul osos subiacent care s-ar eroda prin frecare. Acesta este capabil să reziste la presiuni foarte mari:350 kg/cm2 și, până la o anumită limită, deformările sunt reversibile. Presiunile exercitate cu intermitență și nu continuu favorizează nutriția cartilajului.

Elasticitatea crează posibilitatea cartilajului de a se aplatiza sub efectul unei sarcini si de a-și regăsi rapid grosimea normală dupa ce sarcina a fost îndepartată.

Este important, de asemenea, să se ia în considerare și conținutul său în apă(50-60%). Deshidratarea atrage după sine o micșorare a elasticității cartilajului, reprezentând una din cauzele artrozelor senile.

Nutriția cartilajului este asigurată de arterele capsulo-sinoviale, de vasele țesutului osos subadiacent ca și de lichidul sinovial.El este considerat ca un țesut braditrof( cu metabolism redus). Lipsa vascularizației îi diminuă capacitatea de cicatrizare sau regenerare, însă, cartilajul articular rezistă totuși la diverși factori agresivi mult mai bine ca țesutul osos.Uneori, fragmente de cartilaj articular se desprind de epifize în urma acțiunii unor factori patologici.Acestea rămân în cavitatea articulară menținându-și vitalitatea prin alipirea de un ciucure sinovial.În cursul imobilizărilor prelungite(aparate gipsate)cartilajele articulare sunt invadate de vase sangvine.Acestea aduc elemente celulare care vor edifica țesutul osos în locul cartilajului articular ce se resoarbe, ajungându-se în acest fel la ”anchiloza articulară”.

Formațiuni ce asigură concordanța dintre suprafețele articulare:

Labrul articular(fibrocartilajul de mărire), gen de formațiune întâlnită în cazul unor articulații sinoviale cum ar fi : articulația umărului, articulația șoldului.El mărește cavitatea articulară și prin aceasta face posibilă o mai bună concordanță între o suprafață articulară sferică – cap articular -și o cavitate articulară mai puțin adâncă, constituind în același timp și mijloc de unire.

Fibrocartilajele intraarticulare: discurile și meniscurile.Sunt formațiuni anatomice ce se găsesc între suprafețele articulare și au, de asemenea, rolul să asigure o mai bună concordanță a acestora.Ele diferă mult ca formă și dimensiuni.Uneori ocupă toată articulația, formând un disc.Există și fibrocartilaje de forma unei semilune, denumite meniscuri.

Capsula articulară este o formațiune constituită din două straturi: unul extern, fibros, și altul intern, membrana sinovială.Printre altele, rolul capsulei este de a proteja articulația de procesele patologice periarticulare.

Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care se inseră pe oasele ce se articulează între ele, contribuind la menținerea contactului dintre suprafețele articulare.Toate ligamentele sunt rezistente și inextensibile.În același timp ele sunt suficient de flexibile încât să nu împiedice executarea mișcărilor fiziologice.

Membrana sinovială constituie stratul profund al capsulei articulare.Se prezintă ca o foiță subțire, netedă și lucioasă, care aderă intim la suprafața interioară a stratului fibros al capsulei articulare.Este bogat vascularizată și inervată.

Funcțiile sinovialei:

•  este organul sensibil al articulației, datorită terminațiilor sale proprioceptive și dureroase.

• un rol de apărare și protecție, fiind o membrană de înveliș și macrofagică, și fiind capabilă să debaraseze cavitatea articulară de acumulări de lichid.

• implicată în procesele de permeabilitate, având rol de membrană de filtrare, prin care trec în lichidul sinovial substanțele dizolvate din sânge (proteine plasmatice).

Permeabilitatea mare în ambele sensuri asigură evacuarea substanțelor pătrunse în lichidul sinovial și trecerea rapidă din sânge a substanțelor medicamentoase antiinflamatoare.

• rol secretor, participând la elaborarea acidului hialuronic din lichidul sinovial.

• rol plastic, umplând golurile dintre suprafețele articulare în repaus și spațiile interarticulare formate în timpul unor mișcări.

• acoperă, în afara capsulei articulare, și o zonă care poate fi afectată precoce printr-un proces distructiv însoțit de o intensă proliferare reactivă a sinovialei. Membrana sinovială poate fi extirpată fără să afecteze grav funcția articulară, capabilă de refacere în câteva luni.

Sinoviala secretă un lichid gălbui, vâscos, unsuros, numit sinovie, cu rol important în biomecanica articulară.Are rol lubrifiant asupra elementelor articulare și în același timp el produce o oarecare adeziune între suprafețele articulare.Rolul lichidului sinovial este triplu: de nutriție, lubrefiere și de curățare.

Rolul funcțional al articulațiilor în organism:

1)  de menținere a pozitiei corpului;

2)  kinetic, prin deplasarea unor segmente în raport cu altele;

3)  locomotor, prin deplasarea corpului în ansamblu în spațiu;

3. .Elemente de morfo-fiziologie a musculaturii scheletice

În cadrul aparatului locomotor se studiază numai mușchii scheletici, adică mușchii striați care se fixează pe schelet.

Mușchii scheletici sunt componenta activă a aparatului locomotor, spre deosebire de oase și articulații care reprezintă componenta pasivă.

Mușchii sunt atașati de la un os la altul prin tendoane sau aponevroze, trecând peste una sau mai multe articulații. Punctele de atașare musculară proximală și distală se numesc origine si, respectiv, inserție, cea din urmă aflându-se de obicei pe osul mobilizat de mușchi.

Realizarea oricărei mișcări implică participarea mai multor mușchi, care sunt denumiți agoniști, sinergiști si antagoniști. Mușchiul care produce acțiunea se numeste agonist, iar cel care se opune acesteia, antagonist. Mușchii sinergiști acționează în același sens, dar nu pot realiza separat mișcarea respectivă. Antagonistul este inhibat reflex atunci când agonistul este pus in mișcare.

Nu toți mușchii striați acționează în cadrul deplasării sau al menținerii posturii. Unii dintre ei înconjoară orificii (buze, pleoape, anus) și au rol de sfinctere. În două treimi superioare ale esofagului se află mușchi striați care contribuie la realizarea deglutiției. Diafragmul este un mușchi striat care participă la realizarea inspirului.

Mușchii conțin:apă(75%), substanțe minerale, substanțe organice specifice (miozina, actomiozina) și substanțe energetice (adenozintrifosfatul, fosfocreatina, glicogenul, acidul lactic).

Importanța mușchilor scheletici rezultă și din masa lor mare absolută și relativă.La un bărbat de 70kg greutate corporală, musculatura scheletică reprezintă aproximativ 25 kg(30-40%) din greutatea corporală, scheletul abia 14%.Această proporție variază cu vârsta și cu starea de antrenament a individului(la sugar 20%, la femeia adultă 35%, la batrâni 25-30%, la halterofili 50%).

Conformația exterioară a mușchilor

Unui mușchi lung i se descriu un cap, prin care se fixează pe oase, și un corp sau pântece , porțiunea musculară propriuzisă, contractilă.Forța dezvoltată de mușchi se transmite oaselor prin tendoane.

După formă, mușchii pot fi:

-mușchii lungi sunt de obicei fuziformi, la ei predomină lungimea față de lățime și grosime;se găsesc în special la membre;

– mușchii lați la care predomină două dimensiuni, lățimea și lungimea față de grosime; ei se găsesc de obicei în pereții marilor cavități(torace, abdomen, pelvis).Au de cele mai multe ori formă patrulateră sau triunghuilară;

-mușchii scurți au dimensiuni mici.Ei sunt situați de cele mai multe ori mai profund, în jurul articulațiilor, în special ale coloanei vertebrale;

-mușchii circulari sunt numiți orbiculari sau sfinctere;ei au fascicule curbe care înconjoară diferite orificii sau canale, ca inele sau semi-inele;ei au funcția de a închide unele orificii sau conducte(ex. mușchiul orbicular al gurii, mușchiul sfincter anal);

-mușchii dilatatori sunt dispuși radiar în jurul unui orificiu, cu rolul de a-i mări deschiderea(ex.mușchiul dilatator al pupilei);

-mușchii cruciformi au fibrele încrucișate.După numărul de capete pe care le are un mușchi la una din extremități acesta poate fi cu un singur capăt,(majoritatea mușchilor);cu două capete(biceps), cu trei capete(triceps) sau cu patru capete(cvadriceps).

Mușchii au un rol plastic însemnat.Corpul muscular determină prin volum, așezare și starea de contracție sau relaxare, forma exterioară caracteristică regiunilor.

Numărul mușchilor este dat diferit în literatură, deoarece, în unele cazuri este greu de stabilit dacă un fascicul poate fi socotit un mușchi aparte sau aparține unui alt mușchi.Pentru orientare putem să admitem cifra aproximativă 400.

Structura internă a mușchiului striat

În structura internă a mușchiului striat intră, în primul rând, fibre musculare striate, apoi țesut conjunctiv, vase, nervi și formațiuni receptoare.

Fibra musculară este unitatea structural și elemental specifică a mușchiului.

Fibrele musculare sunt grupate împreună în fascicule.Fiecare fibră are un aspect striat la microscop și este alcătuită din mulți cilindri mai mici, numiți fibrile sau miofibrile, care constituie părțile care se contractă atunci când o fibră este stimulată de un nerv.

Cei aproximativ 400 de mușchi ai corpului uman conțin aproximativ 250 de milioane de fibre musculare.

Aproximativ 15% din masa musculară nu este reprezentată de fibre musculare, acest spațiu extracelular fiind ocupat de țesut conjunctiv, vase și nervi.

Inervația musculară.Spațiile dintre fibrele musculare sunt străbătute de o rețea de nervi somatici motori și senzitivi, al căror loc de pătrundere este numit "punct motor".

Inervația senzitivă.Inervația senzitivă sesizează starea tonică și nivelul funcțional al mușchilor sau prezența unor influențe nociceptive (dureroase).

Atât mușchii, cât și tendoanele sunt prevazute cu o importantă rețea nervoasă senzitivă.

Inervația motorie.Participă trei formațiuni: nervii motori (axonii neuronilor motori); joncțiunea neuro-musculară (placa motorie); unitatea motorie.

Nervii motori. Sunt reprezentați de fibre nervoase eferente ale sistemului nervos prin rețeaua de nervi cranieni si rahidieni.

Unitatea motorie. Fiecare fibră nervoasă prezintă numeroase ramnificații axonale terminale care abordează izolat un număr de fibre musculare. Celula nervoasă musculară, impreună cu fibrele musculare inervate de ramificațiile sale axonale constituie unitatea motorie, considerată drept unitate morfo-funcțională a sistemului neuro-muscular.

Joncțiunea neuro-musculară (placa motorie).Zona de contact, situată in partea mijlocie a fibrei musculare împreună cu terminațiile axonale, constituie joncțiunea neuro-musculară. 

Particularități  ale contracției musculare în organism

Contracția musculara reprezintă principala forță internă implicată în realizarea mișcării, la producerea căreia participă: transmiterea neuro-musculară a mesajului, cuplul excitație-contracție, sistemul contractil si sistemul energogen.

Contracția modifică lungimea inițială a structurilor musculare cu antrenarea componentelor osteo-articulare în actul locomotor.

Proprietățile mușchilor scheletici:

-contractilitatea(capacitatea mușchiului de a dezvolta tensiune între capetele sale/de a se scurta);

-excitabilitatea(proprietatea mușchilor de a răspunde unui stimul prin potențial de acțiune);

-extensibilitatea(proprietatea mușchiului de a se alungi pasiv sub acțiunea unei forțe exterioare);

-elasticitatea(capacitatea de a se deforma sub acțiunea unei forțe și de a reveni pasiv la forma de repaus -atunci când forța a încetat să mai acționeze);

-tonusul muscular(stare de tensiune permanentă).

CAPITOLUL II

Afecțiuni ale sistemului locomotor: bolile reumatice

1.Ce este reumatismul.Clasificarea bolilor reumatismale

Reumatismul este o afecțiune acută sau cronică, care interesează predominant aparatul locomotor, în principal articulațiile, dar și părțile moi periarticulare (mușchi, tendoane, ligamente, burse).

Reumatismele se pot impărți in 4 grupe principale:

• Boli reumatismale articulare și viscerale cu caracter inflamator: reumatismul articular acut, reumatismul articular secundar infecțios, poliartrita reumatoidă, spondilartrita anchilopoietică;

• Boli reumatismale articulare cu caracter degenerativ: artroze, poliartroze, discartroze;

• Boli reumatismale abarticulare cu caracter inflamator sau degenerativ: mialgii, miozite, tendinite, bursite, periartrite;

• Manifestări articulare de tip reumatic în alte boli: colagenoze, artrite alergice, boli dismetabolice, boli endocrine, poliartrita psoriazică, etc.

2.Inflamația

Inflamația este un proces biologic complex reprezentat de o serie de fenomene homeostatice de reacție a organismului față de agresiuni microbiologice (bacterii,virusuri), fizice (traume,obiecte străine), chimice (substanțe iritante prin caracterul lor acid, alcalin), sau de natură imunobiologică(produși implicați în reacții antigen-anticorp).

Inflamația este un proces dinamic, care constă din modificări locale și generale, expresii ale tulburărilor provocate de agentul patogen dar și ale reacțiilor de restabilire a funcțiilor alterate.Prin aceste modificări organismul tinde să inactiveze agentul cauzal, să înlăture produsele degradate existente în focarul inflamator, să refacă țesuturile lezate.În unele cazuri procesul inflamator se termină cu vindecarea și restabilirea funcțiilor organismului.Alteori fenomenele inflamatorii, scăpate de sub un control riguros, devin un fenomen patologic, o adevărată boală, se cronicizează și se stabilește un ciclu continuu, inflamație-destrucție tisulară-inflamație.

Semnele clinice ale inflamației, descrise de Celsus,sec.1,sunt:”calor,rubor, tumor,dolor”.Virchow a adăugat, la mjlocul sec. 19 ”functio laesa”. Deci inflamația acută a unei articulații se caracterizeaza prin: roseață, căldură, tumefiere, durere, mergând până la impotența funcțională.

Inflamația poate fi împărțită în trei faze: inflamația acută, răspunsul imun și inflamația cronică.

Inflamația acută – este răspunsul inițial la agresiunea tisulară și de obicei precede declanșarea răspunsului imun.Local, se disting trei tipuri de procese:

1.Tulburări metabolice, expresia exaltării tuturor proceselor biochimice, în focarul inflamator având loc un adevărat ”incendiu metabolic”.Sunt exacerbate glicoliza anaerobă, procesele proteolitice și lipolitice, se produc alterări ale mitocondriilor și lizozomilor, se acumulează metaboliți acizi(acidoză lactică),determinând apariția mediatorilor inflamației:amine(histamina,serotonina,acetilcolina), polipeptide (kininebradikinina), prostaglandine, leucotriene, radicali liberi ai oxigenului(metaboliți toxici).

Histamina produce vasodilatație și creșterea permeabilității.Kininele, aceleași efecte, migrarea leucocitelor, durere.Prostaglandinele, efecte asemănătoare kininelor, febră, agregare plachetară.Metaboliții toxici, în inflamații și alte condiții patologice, cresc și contribuie alături de alți mediatori la producerea de tulburări funcționale și leziuni celulare.Prin aceasta, procesul inflamator, un proces natural de apărare, se transformă într-un proces distructiv tisular.

2.Tulburări vasculare, dominate de arteriolo- și capilarodilatație, cauze ale hiperemiei(rubor) și căldurii locale(calor).Concomitent se produc tulburări ale permeabilității capilare, extravazarea plasmei, apariția edemului inflamator.Leucocitele tind să adere de perete(marginație leucocitară)și apoi migrează, traversând peretele vascular.Procesele menționate contribuie la tumefierea locală(tumor)și durere(dolor).

3.Procesele morfologice și respiratorii.Leucocitele neutrofile(microfage)migrate în focarul inflamator în stadiile inițiale, fagocitează microbii și resturile celulare.Apar apoi limfo-și monocite, histiocite, fibroblaști(macrofage).Fagocitele pot fi distruse prin acțiunea microbilor și a mediului acid, eliberând enzime și substanțe bactericide.Aceste enzime, împreună cu celelalte existente local, contribuie la liza țesuturilor alterate, a fibrinei, etc.apărând puroiul, cu compoziție complexă.Evoluția cu supurație nu este obligatorie în toate inflamațiile.

Concomitent cu alterările tisulare se produc procese de regenerare, mai accentuate în perioadele târzii ale inflamației:proliferarea țesutului conjunctiv, apariția țesutului de granulație, neoformarea vaselor sanguine.În final se poate obține o vindecare completă sau o cicatrice.

Răspunsul imun se produce atunci când celulele imunocompetente sunt activate ca răspuns la microorganisme sau substanțe antigenice eliberate în timpul răspunsului inflamator acut sau cronic.Rezultatul răspunsului imun poate fi folositor organismului(de exemplu ducând la la fagocitoza și neutralizarea microorganismelor invadatoare), dar poate fi nefavorabil dacă duce la o inflamație cronică fără rezolvarea procesului lezional.

Inflamația cronică se manifestă prin vasodilatație, creștere a pemeabilității și procese exudative reduse.Predomină procesele proliferative implicând mai ales celulele țesutului conjunctiv(fibroplazie). Rezultă un țesut de granulație.Leucocitele prezente sunt monocite și plasmocite.Inflamația cronică implică eliberarea unui număr de mediatori care nu se remarcă în răspunsul acut:interleukine, interferoni, factorul tumor necrotic α , etc.

Una din cele mai importante boli implicând acești mediatori este poliartrita reumatoidă în care inflamația cronică are drept rezultat durerea și distrucția osului și cartilagiului articular ducând la invaliditate severă, producându-se, de asemenea, modificări sistemice care pot duce la scurtarea vieții.

Lezarea celulară asociată inflamației acționează asupra membranelor celulare producând eliberarea enzimelor lizozomale de către leucocite; acidul arahidonic este eliberat din precursori și sunt sintetizați astfel variați eicosanoizi.

Calea ciclooxigenazei (COX) din metabolismul acidului arahidonic produce prostaglandine (PG)care au variate efecte asupra vaselor sanguine, terminațiilor nervoase și celulelor implicate în inflamație.

Descoperirea izoformelor ciclooxigenazei(COX -1 și COX-2) a dus la conceptual că COX-1, enzimă constitutivă, tinde să aibă o funcție homeostatică, în timp ce COX-2, este o enzimă inductibilă în timpul inflamației și tinde să faciliteze răspunsul inflamator.Pe această bază au fost obținuți și introduși în terapeutică inhibitori selectivi de COX-2, în ideea că aceștia vor fi mai siguri decât inhibitorii neselectivi de COX-1, fără a-și pierde eficacitatea.

Calea lipoxigenazei a metabolismului acidului arahidonic duce la leucotriene(LT), producând bronhoconstricție și creșterea permeabilității vasculare.

Reumatismul este cea mai frecventă afecțiune întâlnită la adult, iar poliartrita reumatoidă este cea mai frecventă formă de reumatism inflamator.

3.Cauzele reumatismului:

Cauzele reumatismului sunt diverse:

– infecțioase, de exmplu: streptococul beta-hemolitic;

– dezechilibre ale sistemului imunitar cu producerea de anticorpi împotriva structurilor proprii ale organismului, de exemplu în cadrul: lupusului eritematos sistemic, poliartritei reumatoide, reumatismului articulat acut;

– vârsta înaintată, obezitatea, traumatismele, suprasolicitarea unor articulații, sportul de performanță sunt cauze ale artrozei;

– expunerea la frig și mediu umed.

Reumatismul articular acut este o varietate particulară în care agentul infecțios, ce nu se află in articulație – streptococul hemolitic – se afla la originea bolii.Insa exista și boli reumatismale infecțioase de cauză necunoscută, și anume: poliartrita reumatoidă (poliartrita cronică evolutivă) și spondilita anchilozantă. Astăzi, poliartrita reumatoidă este privită ca o boală imunologică. Cele mai multe forme de reumatism sunt cauzate de tulburari ale sistemului imun, când mecanismele de apărare a organismului atacă propriile țesuturi. Bolile autoimune pot apărea sub formă de colagenoză, prin atacul și degradarea colagenului articular. Cauzele acestor defecțiuni imunologice pot fi ereditare, infecții intestinale și urogenitale, pe când o mare parte nu sunt nici azi cunoscute. La fel și în apariția spondilitei anchilozante, cauza fiind inca necunoscută. S-au suspectat infecțiile streptococice, tuberculoase, gonococice, enterice. 

În reumatismul cronic degenerativ, vârsta, este un factor etiologic important, artrozele aparând la  o etate ceva mai înaintată. Este reumatismul ,,uzurii" și ,,senescentei precoce". Poate fi intâlnit și la o etate mai tânară. În acesta situatie, uzura se poate apare ca urmare a celui de-al doilea factor etiologic: traumatismul. Factorii metabolici, precum obezitatea și guta constituie cauze importante ale reumatismului. Obezitatea, predispune sistemul osos la un efort deosebit, determinând o presiune permanentă și o microtraumatizare continuă, pe care atriculațiile și oasele, bineînțeles, trebuie să le suporte.Guta favorizează deteriorarea articulațiilor prin precipitarea acidului uric de la nivelul acestora,de aici având și numele de reumatism artrozic gutos. 

Malformașiile traumatice, cât și tulburările de statică (piciorul plat, displazia, luxațiile congenitale)sunt foarte importante și duc la constituirea reumatismului. Tulburările endocrine, (insuficiența ovariană, insuficiența tiroidiană, climaxul), determină dezvoltarea reumatismului artrozic. Condițiile meteorologice nefavorabile (umiditatea, frigul), pot duce la apariția leziunilor articulare degenerative. Tulburările circulatorii pot cauza dereglări în irigația locală, a țesuturilor, fenomene ce pot duce cu usurinta la procese de degenerescentă  articulară. Insuficienta circulație sanguină, în zona articulațiilor și prezența în sânge a unor reziduuri greu solubile, care se depozitează în timp în articulații, constituie o cauză a apariției reumatismului. Insuficienta hrănire și oxigenare a articulațiilor, adaugată la otrăvirea lor lentă (prin imposibilitatea eliminarii substanțelor reziduale), duce la apariția unei game foarte variate de simptome, printre care cele mai frecvente sunt durerile chinuitoare, precum și imposibilitatea executării unor mișcări ale articulațiilor. 

În cazul reumatismului abarticular, reumatismul care interesează mușchii, formațiunile periarticulare și nervii, cauzele în mod principal sunt cele traumatice, solicitările maxime, eforturile, infecțiile de focar, infecțiile generale, climatul rece și umed,  cauzele de compresiune a nervilor, etc.

4.Simptomele reumatismului

Umflarea, roșeata, rigiditatea, căldura și durerea sunt simptome de inflamație specifice bolilor reumatice. Însă simptomul principal este durerea, cu anumite deosebiri, în funcție de caracterul bolii reumatice. 
În bolile reumatismale degenerative, simptomul cel mai important, durerea articulară, are un caracter specific față de durerea din bolile reumatismale inflamatorii. Aceasta debuteaza cu ocazia efectuării unor mișcări, spre deosebire de durerea din artrită, pe care o întâlnim atât în mișcare cât și în repaus. Durerile din artroze (reumatism degenerativ), sunt constatate dimineața, cu ocazia primelor mișcari făcute, după o perioadă de repaus,

iar atunci, articulațiile par ,,întepenite". După efectuarea primelor mișcări, durerile se reduc sau dispar, pentru restul zilei, reapărând către seară, odată cu oboseala generală.

Durerile ce apar în artroze, sunt cauzate de faptul că suprafețele osoase, se presează și ,,se freacă" una de alta, cartilajul de pe suprafetele respective fiind distrus.Acest lucru duce la apariția unei iritații mecanice, care determină la rândul ei apariția unei inflamații locale, care explică cauza durerii în mișcare.

Un alt simptom este limitarea mișcărilor. Limitarea mișcărilor apare ca urmare a faptului că suprafețele articulare, din cauza deformărilor extremităților osoase, prin hipertrofie și osteofitoză, nu se mai adaptează perfect una la cealaltă și articulația se ,,gripează", de unde limitarea mișcarilor.

Crepitațiile, cracmentele articulare, mai mult sau mai putin zgomotoase, apar tot datorită traumatizării suprafețelor osoase, cauzate de dispariția cartilajului articular, suprafețele articulare pierzându-și luciul și netezimea.

În reumatismul articular acut, pot apărea stări febrile, astenie, artralgii, tumefiere, căldură, congestie, și desigur durere. În reumatismul prin boli infecțioase necunoscute, în special în poliartrita reumatoidă, pe lângă durere și redoare articulară, pot apărea tumefacții, deformări articulare, atrofii musculare, anchiloze și subluxații. Spondilita anchilozantă, este caracterizată de asemenea prin durere, la nivelul coloanei lombare inferioare, redoare articulară, iar pe masură ce evoluează boala, durerea se poate accentua și însoți de redoare toracică, limitarea mișcărilor coloanei vertebrale, limitarea expansiunii toracice.
În faza de debut a afecțiunii, sunt prezente durerile surde in zona lombo-sacrala, necalmate de repaus, care persistă și noaptea, cu exacerbari matinale. Redoarea (intepenirea) însoțește durerea. În faza de stare, durerea poate să dispară, sau poate să persiste.În stadiul avansat, durerea scade în intensitate, însa dacă boala nu a fost tratată corect, deformarile sunt mari (cifoza). În toate stadiile descrise, pot apărea manifestări oculare , cardiace, neurologice, etc.

5.Evoluția reumatismului

Evoluția reumatismului este dată de forma sa, (dacă este un reumatism cu caracter infecțios sau cu caracter degenerativ), și desigur de particularitățile bolnavului. Reumatismul articular acut, cel care afectează și inima, are o durata de 3-4 săptămâni în formele ușoare ale bolii, și câteva luni în formele severe. Majoritatea crizelor de R.A.A. debutează cu afectare articulară și febră, ce pot fi precedate de dureri abdominale preartropatice. Cardita apare în prima săptămână de boală. Dacă nu este evidentă la începutul bolii, este puțin probabil că se dezvoltă ulterior. Cardita, absentă la primul puseu de reumatism, este puțin probabilă la puseele următoare. Durata puseului acut este în medie de 3 luni. Dacă bolnavul are cardită severă, durata puseului acut se poate prelungi până la 6 luni. Orice puseu acut de R.A.A. este autolimitat; recăderea apare numai cu ocazia unei noi infecții streptococice. Copiii, sunt predispusi la forme mai grave, deoarece cordul e afectat mai frecvent . Formele maligne cu pancardită si hipertermie, evoluează catre exitus.

Poliartrita reumatoidă sau poliartrita cronică evolutivă, este o inflamație poliarticulară cronică cu localizare cu predilecție la articulațiile mici ale extremităților, care după cum îi spune și numele, evoluează îndelungat, cu puseuri acute. Poliartrita reumatoidă se poate opri din evoluție în oricare stadiu, prin tratament sau spontan, sau poate evolua spre cașexie și exitus (prin una dintre complicațiile intercurente).

Chiar și sub tratament bine condus, nu se poate vorbi despre o vindecare completă a poliartritei reumatoide. Evolutia bolii poate duce la infirmitatate, fapt ce pune probleme importante legate de tratamentul și recuperarea funcțională a bolnavilor. 

În evoluția acestei boli se pot întâlni două aspecte mai importante:

 – durerile articulare se atenuează sau dispar, starea generală se ameliorează, și în ciuda infirmităților grave, bolnavul poate duce o viață cvasinormală;

– boala are evoluție continuă chiar în condiții de tratament corect și susținut.

În stadiul terminal la acești bolnavi, se instalează cașexia și moartea, în urma unor complicații sau infecții intercurente.

În spondilita anchilozantă, evoluția este cronică, progresivă, spre anchiloză. Bolnavii, exitează prin infecții intercurente, insuficientă cardiacă sau amiloidoză.

În reumatismul cu caracter degenerativ, spre exemplu în coxartroză, artroza ce interesează articulația șoldului, evoluția acestei boli, are un caracter progresiv. Este lentă și se ,,întinde" pe mai mulți ani.Impotența funcțională se accentuează progresiv, ducând la invaliditate dupa 7-15 ani de evoluție.

Boala cauzeaza deformarea bazinului, scurtarea membrului inferior, degradarea și celeilalte articulații coxo-femurale prin suprasolicitare,împiedicarea mersului și imobilizarea individului.Comparativ cu celelalte artroze, coxartroza, are caracterul cel mai ireversibil, și cel mai invalidant, de unde si prognosticul rezervat.

Gonartroza evoluează spre agravare lentă, pe fondul căreia apar puseuri acute, însoțite de hidartroză. Însă, spre deosebire de coxartroză, nu  are caracter invalidant.

6.Factori de risc în reumatism

Factorii de risc în apariția reumatismului sunt: vârsta, sexul (în special cel feminin), traumatismele majore dar și cele minore repetitive, ereditatea, obezitatea, infecțiile dentare sau intestinale, dezechilibrele hormonale, prezența toxinelor în sânge, depozitarea de cristale de acid uric (pseudoguta) și anomaliile congenitale ale articulațiilor, precum și factorii meteorologici (frigul, umezeala).

În reumatismul articular acut (R.A.A.), factorii de risc, factorii favorizanți pentru infecțiile streptococice sunt: sărăcia, suplapopularea în condiții insalubre, promiscuitatea, care favorizează contagiozitatea, lipsa educației medicale – scade adresabilitatea, lipsa programelor naționale de profilaxie.

În reumatismul degenerativ, pricipalul factor de risc îl constituie vârsta. Etatea este un factor de risc important, bolile reumatismale degenerative, aparând la o vârsta ceva mai înaintată. Deși apar mai frecvent la femei, începand cu vârsta 40 de ani , iar la bărbați după 55-60 de ani , totuși, le putem găsi și la o vârsta mai tânără, uneori chiar în adolescență. În cazurile acestea, uzura are loc datorită celui de-al treilea factor de risc: traumatismul. Acesta poate fi un traumatism unic, major – accidente, contuzii, fracturi- , sau un traumatism minor – microtraumatisme – care trebuie insă să se producă repetat, continuu, cauză care de cele mai multe ori, este de natură profesionala (încărcători, perforatori cu ciocanul pneumatic, strungari, sportivi etc.)

Obezitatea, este o cauză destul de importantă în constituirea reumatismului. O greutate corporală crescută, peste cea ideală, supune sistemul osos la un efort deosebit, efectuând o presiune continuă, o microtraumatizare permanentă, pe care trebuie să o suporte articulația și desigur, osul. Așa iau naștere artrozele șoldului, genunchiului, coloanei lombare, gleznelor, etc.

Guta, caracterizată prin depozitarea de cristale de acid uric la nivelul articulațiilor, favorizează deteriorarea acestora , de unde și numele de ,,reumatism artrozic gutos".

Anomaliile congenitale ale articulațiilor, luxațiile congenitale, coxa plana, coxa vara, genu valgum, genu varum, duc inexorabil la constituirea proceselor artrozice.

Tulburările endocrine, dezechilibrele hormonale, insuficiența ovariană, insuficiența tiroidiană, climaxul – care determina și o crestere ponderala (obezitate), constituie factori de risc cât și favorizanți în dezvoltarea reumatismului artrozic.

Insuficiența circulatorie poate determina dereglări în irigația locală a țesuturilor, fenomen ce poate duce mai ușor la procese de degenerescență articulară.

Prin tulburările vasomotorii produse, frigul și umiditatea, favorizează apariția leziunilor articulare degenerative.De aceea țările cu un climat rece au o morbiditate mai crescută în reumatism.

7.Alimentația în reumatism

Alimentația are un rol important în tratamentul afecțiunilor reumatismale. Dacă ne adaptăm alimentația la nevoile, predispozitțile patologice sau la patologia deja existentă, ne ajutăm singuri foarte mult. Nu se poate vorbi despre un anumit tip de regim alimentar, deoarece în diverse boli reumatismale cantitatea și calitatea regimului alimentar necesar, sunt diferite. În general, în tratamentul reumatismului trebuie să se țină seama de o dietă rațională, formată din alimente variate. Dieta trebuie să fie individualizată, ținând seama de greutatea corporală, vârstă, sex, climă, activitatea individului și de starea patologică. Trebuie ținut cont că diferitele regimuri alimentare influențează metabolismul, capacitatea de reacție a organismului și proprietățile imunologice ale acestuia. Se pare că alimentația dietetică ar influența în bine metabolismul modificat patologic și procesele neurotrofice din reumatism.

Alimentația celor ce sufera de reumatism trebuie variată, bazată pe produse de origine vegetală, bogată în fibre și săracă în grăsimi, ce oferă toate substanțele nutritive necesare, stimulează starea de sănătate, și ceea ce este foarte important, contribuie la controlul obezității.

Baza în alimentația celor ce suferă de reumatism, trebuie să o constituie zarzavaturile, mai ales cele crude, precum și sucurile de zarzavaturi crude. Varza, urzicile, semințele de floarea soarelui, păpădia, smochinele, sunt foarte bune în tratamentul reumatismului. Sunt indicate de asemnea consumul de tărâțe și zeama de tărâțe. Cartofii, mai ales în coajă, și ceapa nu trebuie sa lipsească din alimentația bolnavului de reumatism. Toate aceste alimente sunt surse importante de calciu. Însa pentru ca acesta să fie valorificat, este nevoie de vitamina D, care se gaseste în untura de pește. Carnea, în schimb, trebuie consumată în cantități cât mai mici, deoarece este un suport alimentar al infecțiilor în organism. Se consideră ca o alimentație cu o supradozare de glucide și proteine mărește sensibilitatea organismului, accentuând durerile reumatice.

În reumatismul articular acut, ca indicații, se menționează alimentația fără sare, săracă în grăsimi și glucide, bogată în vitamine și proteine. În reumatismul degenerativ trebuie redus consumul de carne (porc, vânat, pasăre) și privilegiat consumul de pește, acesta fiind o sursă excelentă de proteine și acizi grași Omega 3, cu caracter antiinflamator intens și aport crescut de vitamina D. Aportul de calciu este indispensabil în tratarea reumatismului degenerativ. Trebuie asigurat prin consumul legumelor cu fructe verzi (mai puțin spanacul, care contine acid oxalic și duce la blocarea absorbției calciului). Altă sursă bogată în calciu, sunt produsele de soia – în primul rând tofu (brânza de soia), care aduce și fitoestrogeni, ce ajută la absorbția calciului și “îmblânzesc” simptomele neplăcute ale reumatismului. În bolile reumatismale infecțioase (poliartrita reumatoidă, spondilita anchilozantă), regimul dietetic trebuie să fie cvasi-normal, tonifiant, ținând seama de forma, stadiul, complicațiile și bolile asociate (colita ulceroasă, infecții urogenitale, psoriazis, etc).

8.De evitat în reumatism

b.Poliartrita reumatoidă

Este o afecțiune reumatismală inflamatorie cronică ce afectează articulațiile mici de la mâini și picioare în general, dar poate afecta și alte articulații (umeri, coate, genunchi, solduri). Mecanismul bolii constă în afectarea membranei sinoviale a articulației printr-o reacție imună declanșată de catre un agent etiologic exogen sau endogen. Boala poate avea chiar și o componentă genetică. Urmările tipice ale acestei inflamații în articulație sunt supraîncălzirea, durerea și umflătura, iar în final limitarea funcției.

Durerile provocate de inflamație, care sunt provocate de umflarea secundară a articulației, apar în timpul atacurilor artritei, dar și în perioada dintre atacuri, fiind lungi și arzătoare.

Simptomele tipice sunt durerile nocturne și matinale în articulațiile degetelor, de obicei sunt simetrice, precum și rigiditatea matinală a acestor articulații, care durează mai bine de o oră. Apoi, sunt atacate următoarele articulații, articulațiile se deformează, și uneori implică și organele(ochii, glandele salivare și lacrimale, pielea, inima, plămânii). Au în comun faptul că și aici pot apărea reacții inflamatorii urmate de reconstrucția patologică a țesutului.Excepție este doar coloana, care în afară de articulația dintre cap și gât ( articulația atlanot- axială), nu este afectată aproape niciodată.Afecțiunea este mai frecventă la femei decât la bărbați. Se poate declanșa la orice vârstă dar apare cel mai des între 35 și 45 de ani.

Netrată la timp, boala progresează ducând la deformarea articulațiilor și instalarea anchilozei.Pentru împiedicarea și încetinirea efectelor viitoare este decisivă începerea tratamentului corespunzător. Acesta constă în medicamentele de bază combinate cu alte medicamente antiinflamatoare, ajută și fizioterapia, gimnastica medicală și tratamentul chirurgical.

Medicația folosită este reprezentată de: antialgice (calmante), antiinflamatoare sau chiar antimalarice. Medicamentele vor fi luate la indicația medicului. Tratamentul non-medicamentos este foarte eficient în tratarea poliartritei reumatoide și se bazează pe: kinetoterapie, fizioterapie și masaj. În faza acută a bolii, când articulațiile sunt inflamate și durereroase se recomandă imobilizarea de scurtă durată a articulațiilor afectate. Efectul este antialgic, relaxant și decontracturant. Imobilizarea se alternează cu contracții musculare, fără a mișca membrul (contracții izometrice) pentru ca musculatura să nu se atrofieze din cauza repausului. Fizioterapia (electroterapie, hidroterapie) și masajul pot fi asociate cu kinetoterapia pentru calmarea durerii, reducerea inflamației și menținerea tonusului muscular. Kinetoterapia presupune mișcări active și cu rezistență. Mișcările pasive nu sunt recomandate în reumatismul inflamator. Se pot utiliza chiar și aparate precum: scripeți, bicicletă ergonomică, inele pentru mâini, etc.

Prognoza

Chiar dacă apar și evoluții pozitive, de obicei artrita reumatoidă evoluează progresiv spre anchiloză articulară. Afectarea articulațiilor se observă pe radiografie întotdeauna după câțiva ani. Aproximativ 30-50% din pacienți sunt incapabili să-și desfășoare activitatea profesională în primii 10 ani de la debutul bolii.Cu medicamentele din prezent la majoritatea pacienților poate fi frânată evoluția bolii, și deseori se poate controla bine inflamația și durerea, dar totuși nu este mic riscul de invaliditate permanentă. Țelul medicamentelor și a metodelor fizioterapeutice de prevenire ar trebui să fie ghidarea pacienților, menținerea lor – dacă este posibil – fără probleme și a amâna pe cât posibil afectarea articulațiilor să nu se ajungă la îngrijire chirurgicală.

c.Spondilita anchilozantă

Spondilita anchilozantă face parte din categoria bolilor reumatice autoimune.Este o boală inflamatorie cronică ce afectează predominant articulațiile sacroiliace și articulațiile coloanei vertebrale.

Aceasta boala apare mai frecvent la barbati, de obicei la maturitate.

Simptome

La bărbați, boala este de două ori mai frecventă ca la femei.La debutul bolii, apar dureri cronice și partea inferioară a coloanei vertebrale devine rigidă.Mai pot apărea urmatoarele simptome: oboseala cronică, mișcările coloanei vertebrale devin limitate radiologic se observă modificari în zona sacroiliaca, dureri în zona toracelui.  

Înca nu se cunosc cauzele exacte ale acestei boli.Studiile arată că una din cauze ar putea să fie predispoziția genetică și agentul infecțios care declanșează boala.S-a demonstrat existența unei legături între poliartrita reumatoida, spondilartrita anchilozanta și inflamația intestinala.Vârsta de debut a acestei boli este de 15-35 ani și predomină la sexul masculin.Boala poate evolua diferit de la o persoana la alta, însă la barbați,în general, e mai agresivă decât la femei.Această afecțiune, în cazul ambelor sexe scade drastic calitatea vieții.

Diagnostic

Încă nu există un test specific de depistare a acestei boli.Diagnosticul se pune în urma examinării radiografiilor, unde se pot observa modificările ce apar la coloana vertebrală, specifice acestei afecțiuni.Deoarece aceste modificări apar dupa 8-10 ani, diagnosticarea în stadiile incipiente ale bolii este dificil de realizat.

Tratament

Spondilita anchilozantă nu se poate vindeca, dar evoluția sa poate fi oprită, cu un tratament adecvat. De exemplu, se poate opri procesul de inflamare cu medicație, se pot combate durerea și înțepeneala, se poate stimula capacitatea de mișcare și se pot păstra forma și funcția coloanei vertebrale. Pe lângă tratamentul medicamentos se recomandă efortul fizic în fiecare zi.

Tratamentul trebuie inițiat precoce și durează toată viața.Tratamentul medicamentos cuprinde: antiinflamatoare nonsteroidiene, corticoterapie locală, Sulfasalazina.Tratamentul non-medicamentos include: kinetoterapie, fizioterapie și postura normală în timpul activităților fizice.

Tratamentul spondilitei anchilozante are urmatoarele priorități: reducerea durerii și rigidității, reducerea inflamației, împiedicarea agravării bolii și menținerea unei activități zilnice normale. Un diagnostic și un tratament precoce, pot să reducă durerea, rigiditatea, inflamația și deformșrile care pot sa apară.

Chiar dacă simptomele se țin sub control, este nevoie de controlul medical (de obicei la un reumatolog) o dată pe an, pentru a se urmari boala și a se preveni complicațiile care pot să apară. Pacienții care prezintă simptome determinate de afectarea articulației soldului si probabil cei care au avut debutul bolii în adolescență, au un risc mai mare de progresie a spondilitei anchilozante și este nevoie să se prezinte la medic în mod regulat.

10.Boli reumatismale articulare cu caracter degenerativ

Artroza este o boală degenerativă caracterizată prin degradarea progresivă a cartilajului articular asociată unei remodelări adaptative a osului subcondral și, uneori, a unei inflamații sinoviale minime/moderate.

a.Coxartroza este cunoscutǎ și sunt numele de artroza șoldului, localizarea reumatismului degenerativ fiind fǎcutǎ la nivelul șoldului. Diagnosticul poate fi dificil de pus la început deoarece durerea poate apărea în diferite locații inclusiv în regiunea inghinalǎ, coapsǎ, fese sau genunchi.

De obicei, durerea poate fi ascuțitǎ, tǎioasǎ sau poate fi o durere surdǎ, șoldul devenind de multe ori rigid. Coxartroza poate fi primarǎ sau secundarǎ (atunci când se produc modificǎri anatomice sau de poziție a articulației șoldului).

Cauzele care determinǎ apariția coxartrozei

• Luxația congenitalǎ a șoldului;

• Alterǎrile anatomice care reduc elasticitatea cartilajului;

• Fracturile de col femural;

• Traumatisme directe ale articulației șoldului;

• Obezitatea;

• Inegalitatea membrelor.

Simptomele coxartrozei

• Dureri localizate ȋn zona șoldului, dar și cu iradiere ȋn zona inghinalǎ, coapse, fese sau genunchi;

• Pot apărea dificultăți la urcarea scărilor sau la mers;

• Pacienții trebuie să depună efort pentru a-și putea îndoi sau apropia genunchii, iar aceste mișcări le provoacă durere;

• După o perioadă de repaus, are loc înțepenirea articulației;

Diagnosticul coxartrozei

Pentru diagnosticarea coxartrozei nu exista teste specifice. Diagnosticul se pune de către medicul specialist, în urma efectuării unui examen fizic, a unor radiografii și bineînțeles în urma analizării istoricului medical al pacientului.

Tratamentul coxartrozei

În tratamentul coxartrozei se urmărește a se înlătura inflamația, a se combate contracția musculară, și nu în ultimul rând, refacerea cartilajului afectat.

Schema de tratament implicǎ:

• Ședinte de fizioterapie;

• Pentru a prelua din greutatea ce apasă pe șoldul afectat se recomandă utilizarea unui baston;

• Pacienților supraponderali li se recomandă un regim dietetic și gimnastică medical pentru scăderea în greutate;

• Administrarea de medicamente antiinflamatoare sau/și miorelaxante;

• În cazuri severe, medicul poate recomanda tratament chirurgical în scopul înlocuirii șoldului;

• Pacientul trebuie să evite mersul pe distanțe lungi deoarece se accentuează uzarea cartilajului;

• Terapiile balneare pot îmbunătăți calitatea vieții pacientului.

Prevenirea coxartrozei

O metodǎ simplǎ pentru prevenirea coxartrozei este menținerea unei greutǎți sănătoase. O a doua metodǎ este reprezentatǎ de exercițiile fizice. Exercițiul fizic ȋntǎrește mușchii din jurul articulațiilor. Consolidarea lor poate ajuta la prevenirea uzurii cartilajului.

b.Gonartroza sau artroza genunchiului reprezintă un proces degenerativ de degradare a articulației de la nivelul genunchiului.Simptomele gonartrozei apar după aproximativ 20 de ani de la debutul bolii, timp în care aceasta nu produce simptome- doar dacă genunchiul este suprasolicitat. Degenerarea articulară a genunchiului debutează cu distrugerea cartilajului articular iar pe parcurs ce boala progresează, pot fi afectate și țesuturile moi.Procesele degradării articulare ale genunchiului încep odată cu supunerea la anumite greutăți pe care nu le poate susține, sau în urma unor traumatisme. Atât timp cât boala este tratată în stadii incipiente, există șanse considerabile de recuperare și ameliorare a simptomelor.

Cauzele care duc la dezvoltarea gonartrozei

Bolile inflamatorii, vârsta pacientului, traumatismele repetate sau incorect vindecate pot determina apariția gonartrozei.De asemenea obezitatea, factorii genetici și sexul(boala e mai frecventă la femei) pot contribui la dezvoltarea gonartrozei.

Simptomele gonartrozei

Gonartroza primarǎ se caracterizeazǎ prin durere ușoară sau rigiditate care apare în special dimineața. Pacientul experimenteazǎ rigiditate dupǎ șederea prelungită în șezut sau culcat. În acest stadiu, genunchiul nu este distorsionat, iar mobilitatea nu este compromisă.În gonartroza de gradul II., durerea apare nu doar în starea de repaus, iar genunchiul este deformat și crescut în volum. Adesea, pacientul nu poate îndoi piciorul pânǎ la capǎt.Gonartroza de gradul III prezintǎ aceleași simptome, doar cǎ severitatea lor este mai mare. Durerea apare atât când pacientul merge dar și când se odihnește. Pacientul nu își mai poate îndoi genunchiul iar deformarea este vizibilǎ cu ochiul liber.

Tratamentul gonartrozei

Tratamentul gonartrozei implicǎ utilizarea terapiei medicamentoase îmbinatǎ cu terapia fizicǎ iar în cazurile severe cu intervenția chirurgicalǎ.Durerile articulare și inflamațiile pot fi tratate cu ajutorul medicamentelor. Anumite medicamente pot proteja cartilajul și pot încetini evoluția artrozei genunchiului. O altǎ opțiune este injectarea de acid hialuronic, substanțǎ ce faciliteazǎ mișcarea la pacienții care suferǎ de gonartrozǎ. Este foarte importantǎ în cazul gonartrozei și poate ameliora afecțiunea este corect realizatǎ. Terapeutul va realiza un program de exerciții pentru pacientul sǎu, iar acesta poate fi combinat cu masajul și cu hidroterapia.Succesul terapiilor menționate anterior depind, în mare mǎsurǎ, de atingerea unei greutǎți normale, pentru ca articulația sǎ nu mai resimtǎ stres din cauza kilogramelor în plus. Mai mult, o greutate normalǎ poate îmbunatǎți calitatea vieții la pacienții cu gonartrozǎ. În funcție de locul în care cartilajul genunchiului este afectat, medicul ortoped poate recurge la diferite tipuri de intervenții chirurgicale. În cazurile severe, atunci când cartilajului este foarte afectat, acesta trebuie eliminat total sau parțial și înlocuit cu o protezǎ de genunchi.

Prevenirea gonartrozei

Pentru a preveni dezvoltarea gonartrozei se recomandǎ realizarea de exerciții fizice, în special în cazul persoanelor sedentare. De asemenea, se recomandǎ pǎstrarea unei greutǎți normale pentru a nu pune presiune suplimentarǎ pe articulații.În cazul pacienților care suferǎ de gonartrozǎ în stadii incipiente, se recomandǎ evitarea scǎrilor și folosirea celor rulante. De asemenea, aceștia trebuie sǎ evite ridicarea greutǎților de orice fel.

11.Boli reumatismale abarticulare cu caracter inflamator sau degenerativ

Bursita e o inflamație a bursei, un mic sac cu fluid care captușește și lubrefiază zona în care elementele articulare-inclusiv os, tendon, ligament, mușchi sau piele-se freacă una de alta. Bursele sunt localizate în tot organismul, în interiorul și pe articulații și în alte locuri în care există riscul frecării sau al presiunii. Bursitele pot apare oriunde în organism unde există o bursă și unde inflamația determină umplerea cu fluid a acesteia. Bursele sănătoase crează o suprafață de glisaj fină, aproape lipsită de fricțiune, a acestor elemente pe os. Când bursita apare, mișcarea bazată pe bursa inflamată devine dificilă și dureroasă, mai mult decât atât mișcarea mușchilor și tendoanelor pe bursa inflamată îi agravează inflamarea, perpetuând problema.

Cauzele apartiei bursitei

Bursita este cauzată în general de mișcări repetitive și presiune excesivă. Cotul și genunchiul sunt cele mai afectate de aceasta boală. Inflamarea bursei poate fi cauzată de alte condiții inflamatorii, cum ar fi artrita reumatoidă . Traumatismele sunt o altă cauză de bursită. Inflamarea irită bursa care nu mai încape în spațiul mic original, dintre os și mușchi sau tendonul funcțional.Când osul crește presiunea asupra bursei, apare bursita. Uneori motivul este necunoscut, el putând fi asociat cu unele boli cronice sistemice.

Semnele si simptomele bursitei

Simptomele bursitei includ: durere, senzație de tensiune, roseață, caldură și/sau creșterea în volum a zonei de lângă bursa inflamată. Durerea poate fi sporită de activitate sau de presiune. Durerea și redoarea (înțepeneală) se pot accentua în timpul nopții sau dimineața la trezire. Mișcarea sau exercițiile fizice ușoare de mobilizare a articulației reduc de obicei redoarea (prea multă mișcare poate înrăutăți simptomele existente sau readuce durerea și redoarea). Bursita se înrăutățește tipic dacă bursa afectată nu este lăsată să stea în repaus și să se vindece. Simptomele bursitei pot fi asemănătoare cu cele din traumatismele de tendon. Leziunile de tendon se mai numesc și tendopatii.

Tratamentul bursitei

-trebuie pusă în repaus articulația și evitarea oricărei activități sau oricărei presiuni directe care poate cauza durerea; 

– aplicarea de gheață sau de comprese reci, imediat ce se observă apariția durerii sau a senzației de presiune în mușchi sau în zona din apropierea articulației: gheața se aplică câte 10-15 minute, de două ori pe oră de obicei, pe parcursul a 72 de ore; se continuă aplicarea gheții (15-20 de minute, de trei ori pe zi) până când durerea se reduce (deși compresele calde pot produce ușurarea durerii, doar gheața poate reduce inflamația și grăbi vindecarea); 

– administrarea de antialgice: folosirea de paracetamol sau antiinflamatoare nesteroidiene cum ar fi ibuprofenul sau aspirina, naproxenul, pentru a reduce durerea și inflamația bursei (se recomandă precautie în adminstrarea aspirinei persoanelor sub 20 de ani, datorită riscului de apariție a sindromului Reye, o complicație ce implică sistemul nervos central la copii). Nu trebuie ca pacienții să se bazeze pe folosirea medicației pentru reducerea durerii și să suprasolicite articulația în continuare;

– trebuie efectuate exerciții fizice care să crească mobilitatea în fiecare zi: dacă bursita a apărut într-o articulație sau în vecinătatea unei articulații, trebuie mobilizată articulația cu efectuarea tuturor mișcărilor pe care le poate face în mod normal acea articulație, chiar și în timpul în care articulația nu este folosită; aceasta va preveni apariția redorii (înțepenirii); pe masură ce durerea dispare, se continuă aceste exerciții și se adaugă altele pentru a tonifia mușchii din jurul articulației ;

– reluarea gradată a activității la o intensitate mai mică decat cea efectuată înaintea apariției simptomelor.
– evitarea fumatului: fumatul interferă cu producția de colagen, care este necesară vindecării rănilor și țesuturilor. 

E posibil ca bursita să se amelioreze în câteva zile sau câteva săptămâni dacă repausul și tratamentul se instituie imediat. 

Tratament în cazul agrăvarii bolii

Bursita severă și de lungă durată este uneori tratată prin îndepartarea fluidului în exces din bursa crescută de volum, cu ajutorul unui ac și al unei seringi (aspirație), aplicarea unui bandaj compresiv asupra zonei sau ambele metode.

Dacă fluidul arată semne de infecție bacteriană (bursita septică), tratamentul antibiotic e necesar, posibil inclusiv antibioterapie intravenoasă cu internare în spital. Bursita mai poate fi tratată cu injecții cu corticosteroizi pentru a reduce inflamația. Ocazional, bursa este îndepartată chirurgical dacă nu raspunde la tratament și determină durere și impotență funcțională (incapacitatea de a o folosi) importante. Într-o bursectomie, bursa este extirpată fie prin endoscopie, fie prin chirurgie deschisă. Bursa crește la loc după câteva săptămâni, dar fără procesul inflamator.

12.Manifestări articulare de tip reumatic în alte boli

Guta

Guta este o formă de artrită (inflamația articulațiilor), caracterizată prin episoade dureroase secundare inflamației articulațiilor. Boala este caracterizată prin durere, edem, roșeață și căldură locală (inflamație) precum și prin impotența functională a articulației. 

Se deosebesc: atacul de gută acut, hiperuricemie ( valori crescute ale acidului uric în sânge> 7 mg/dl, fără a prezenta probleme), și guta cronică. Când nivelul acidului uric are valori foarte mari, acesta poate forma cristale de urat care se depun apoi la nivelul articulațiior.

Guta apare dupa ani de zile în care persoana prezintă niveluri serice crescute de acid uric, timp în care cristalele acidului uric se depun la nivelul articulatțiilor și țesuturilor adiacente. Un atac de gută debutează deseori pe parcursul nopții, când durerea articulară moderată începe să se intensifice. Un atac tipic de gută prezintă urmatoarele simptome: durere, edem, roșeată și caldură locală (inflamație) a unei articulații, în special la picior (haluce).

În cazul valorilor crescute a acidului uric, netratat, cristalele acidului uric se depun în alte organe, de obicei la rinichi, și duc la urmări, la gută cronică. Datorită introducerii tratamentului cu medicamente, care scad nivelul acidului uric, în prezent nu se ajunge la gută cronică aproape deloc.

Gu ta cronică

Pacienții cu gută cronică sunt practic expuși durerilor permanente și prezintă modificări permanente ale articulațiilor, care sunt vizibile pe diferite radiografii. La legăturile tendoanelor în zona articulațiilor se găsește deseori așa-numitul Tophi tofus, adică noduli gutoși. Este vorba de noduli groși nedureroși, cu dimensiune de maxim 1 cm, care stau imediat sub piele. Dacă acești noduli ajungi la suprafață, se eliberează masa albă, care se compune în principal din acid uric. Acești noduli gutoși se găsesc deseori și pe marginea cartilajului pavilionului urechii. 

Fără tratamentul corespunzator, guta este o boală care prezintă recurențe (acutizări) frecvente care pot cauza leziuni severe ale articulațiilor, tendoanelor sau a altor țesuturi. Guta este o boală mai frecventă în rândul populației de sex masculin.

Se pot identifica diferiți factori incriminați în etiologia bolii și anume: 

• Afecțiuni legate de dietă: 

– obezitatea; 

– ingestie moderată sau cronică de alcool, în special bere; 

– dieta bogată în carne și fructe de mare (bogate în purine) ;

– diete cu conținut caloric mic.

• Medicamente care pot să crească concentrația sanguină a acidului uric: 

– tratament cronic cu aspirină sau produse care conțin acid nicotinic;

– diureticele (medicamente care elimină excesul de apa și sare de la nivelul organismului); 

– imunosupresoare (medicamente care scad imunitatea organismului), ca de exemplu ciclosporina.

• Boli cronice, grave, precum: 

– boală renală cronică; 

– hipertensiunea arterială ;

– afecțiuni care asociază un ciclu celular accelerat, precum psoriazisul , mielomul multiplu (forma de tumoră maligna a măduvei sanguine), anemia hemolitică (moartea rapidă a celulelor roșii din sânge, prin distrugerea acestora), sau tumori; 

– saturnismul (intoxicația cu plumb) ;

– hipotiroidismul (afecțiune a glandei tiroide caracterizată prin deficitul hormonilor secretați la acest nivel). 

• Afecțiuni genetice caracterizate prin niveluri crescute a acidului uric.

Pentru diminuarea durerii, edemului, roșeții și căldurii locale (inflamație), caracteristice atacului de gută, se recomandă administrarea de: 

-antiinflamatoare nonsteroidiene (AINS), precum ibuprofenul, naproxenul sau indometacinul. Este recomandată evitarea aspirinei pentru că aceasta poate schimba brusc nivelurile acidului uric și poate agrava simptomele; 

-corticosteroizi.  
Pentru prevenirea atacurilor recurente de gută se pot administra anumite medicamente care scad concentrația acidului uric în sânge: 

-agenți care grăbesc eliminarea renală a acidului uric; 

-allopurinol, care scade producția acidului uric endogen (la nivelul organismului); 

  – colchicina este deseori prescrisă de medicul specialist pentru a preveni recurențele în prima lună de tratament.

Prognoza

Prognoza depinde de tratamentul și de evoluția afecțiunii. Dacă afecțiunea capătă o evoluție cronică, prin afectarea articulațiilor sau a rinichilor, se poate ajunge la invaliditate și la dependența de dializă.

CAPITOLUL III

Administrarea medicamentelor antireumatice

1.Generalități

Una din caracteristicile bolilor reumatice este evoluția cronică, cu remisiuni și episoade acute.Mijloacele terapeutice au ca scop:

• suprimarea inflamației;

• înlăturarea durerii;

• menținerea și îmbunătățirea funcțională;

• prevenirea deformărilor;

• corectarea acestora după instalare.

Tratamentul medicamentos este diferențiat în funcție de cauzele care au generat reumatismul. În general terapia medicamentoasă poate fi împarțită in 2 categorii:

• antiinflamatoarele;

• antireumaticele specifice-medicamente care reduc activitatea bolii și combat inflamarea (MARMA); analgezice(calmante).

În asociere, pentru calmarea durerilor se mai pot administra analgezice. Analgezicele sunt medicamente care calmează durerea.

Există analgezice simple, precum paracetamolul și analgezice narcotice, mult mai puternice, care sunt eliberate de la farmacie doar cu rețetă prescrisă de medic. Printre acestea se numără: codeina, morfina.

Administrate pe termen lung acestea pot determina toleranță și dependență.

Deoarece afecțiunile reumatismale pot cauza contractura mușchilor striați, ca și medicație simptomatică în stările acute spastice dureroase, se mai pot asocia și miorelaxante centrale cu acțiune miorelaxantă, slab sedativă și efect analgezic indirect prin combaterea contracturii și spasmelor mușchilor striați.Printre acestea putem aminti: tolperison, clorzoxazonă.

Antiinflamatoarele

Sunt de 2 categorii: steroidiene și non-steroidiene. Antiinflamatoarele non-steroidiene (AINS) ce au ca efect reducerea inflamației, calmarea durerii și cresterea mobilității articulației afectate. Deoarece irită mucoasa gastrică, medicul le poate prescrie asociate cu protectoare gastrice.

Antiinflamatoarele nesteroidiene(AINS) reprezintă medicația utilă în grade variate, în tratamentul tuturor afecțiunilor reumatismale inflamatorii și degenerative, articulare și abarticulare menționate în clasificarea bolilor reumatice.Calitățile care se cer unui bun AINS sunt efect rapid analgezic și antiinflamator, menținerea eficacității la administrare prelungită, toleranță bună, administrare comodă.Bolnavii răspund individual la aceste medicamente.Nu există criterii pentru a prevedea care AINS este mai activ la un anumit bolnav.Diferențele între bolnavi sunt mai mari decât cele între substanțe.Are deosebită importanță practică găsirea în scurt timp a substanței active pentru fiecare bolnav.

În general sunt suficiente 1-2 săptamâni de tratament cu o substanță pentru a observa eficacitatea și toleranța.Odată găsită substanța optimă pentru un bolnav, eficacitatea sa se poate menține cel puțin un an.Când s-a obținut controlul inflamației se reduce doza sau se oprește administrarea.

Principii pentru utilizarea AINS:

• Bolnavii răspund individual la AINS;

• Trebuie găsită substanța care oferă efect analgezic maxim cu efecte adverse minime;

• Se folosește o singură substanță, până la doza maximă tolerată, care controlează durerea și inflamația, pentru 1-2 săptămâni.Dacă nu se obține efect bun sau apar efecte adverse, se schimbă cu altă substanță.Nu se asociază AINS între ele.

• La un bolnav care nu răspunde la un AINS se controlează dacă:

Diagnosticul a fost corect;

Bolnavul a urmat tratamentul;

Doza a fost bună;

Perioada de tratament a fost adecvată;

Substanța AINS a fost abordarea corectă.

• La un bolnav care răspunde la AINS se face o revedere terapeutică, controlând dacă:

Medicamentul este necesar;

Doza poate fi redusă;

Există efecte adverse.

În artrita reumatoidă unde scopul terapiei este suprimarea inflamației, ușurarea durerii și discomfortului, menținerea funcțională și prevenirea deformărilor, medicamentele de primă alegere sunt AINS cu toxicitate redusă, îndeosebi acidul acetilsalicilic.Sărurile de aur se folosesc dacă AINS și terapia fizică nu produc efecte satisfăcătoare.Antiinflamatoarele steroidiene sunt rareori indicate, în cazuri progresive severe, când medicamentele de primă și a doua alegere nu sunt eficiente.Penicilamina este medicament de rezervă ca și antimalaricele și salazosulfapiridina.

În artroze, unde tratamentul urmărește ușurarea durerii și menținerea funcțională, trebuie evitat supratratamentul, dar și insuficiența lui, medicamentul de primă alegere este aspirina, în doză analgezică.Eventual alte analgezice adjuvante.Când apare inflamația trebuie combătută adecvat.Corticosteroizii intraarticular se folosesc în episoade acute intense, care afectează 1-2 articulații.Nu se utilizează de rutină, accentuând procesele degenerative.

În spondilita anchilopoietică scopul terapiei este asemănător cu cel din artrita reumatoidă.Medicamentele de elecție sunt AINS.Rareori sunt necesari steroizi intraarticular.Bolile acute musculoscheletice (bursite, tendinite, miozite, etc.)se trataeză inițial cu AINS și terapie adjuvantă(miorelaxante, sedative).Când durerea este intensă se folosesc steroizi localca terapie de a doua alegere pe termen scurt.

AINS pot fi administrate:

– peroral(p.o.) sub formă de comprimate, drajeuri, capsule, pulberi, siropuri;

– injectabil(i.m/i.v) sub formă de soluții,pulberi+solvent;

– intrarectal sub formă de supozitoare;

– în aplicații locale(terapie percutană) sub formă de geluri, unguente, creme, emulsii,etc.

Antiinflamatoarele steroidiene sunt variante artificiale ale hormonilor corticosteroizi. Reduc inflamația și suprimă răspunsul imun al organismului. Se pot administra pe cale orală sub forma de comprimate sau sub formă de infiltrații (injecții făcute direct în articulația inflamată). Steroizii trebuie administrați cu prudență, deoarece au o serie de efecte secundare: creștere în greutate, atrofia pielii,cataractă, ulcer, creșterea tensiunii arteriale,edeme, insomnii, osteoporoză.

Antireumaticele specifice(MARMA)

Sunt medicamente antireumatice de modificare a bolii, fiind cunoscute și ca terapie antireumatică de supraveghere a bolii. Se administrează pe cale orală sau prin injecții. Pot avea efecte secundare mai nocive decat antiinflamatoarele non-steroidiene.

2..Clasificarea medicamentelor antireumatice

Clasificarea medicamentelor folosite în bolile reumatice are la bază criteriile terapeutic și chimic.

A.Antiinflamatoare nesteroidiene(AINS):sunt substanțe care fac parte din grupa analgezice-antipiretice-antiinflamatoare, la care predomină efectul antiinflamator, fiind utilizate în scop antiinflamator și analgezic.Ca antireumatice, au efect imediat, dar de scurtă durată după întreruperea administrării.Au acțiune simptomatic-patogenică, diminuând sau înlăturând unele simptome și semne ale inflamației în bolile reumatice cronice, dar nemodificând evoluția procesului patologic.

Antiinflamatoarele nesteroidiene(AINS)

1..Antiinflamatoare nesteroidiene clasice (generația I)

a.Acizi carboxilici:

• derivați de acid salicilic: acid acetilsalicilic, diflunisal, benorilat

• derivați de acid acetic: diclofenac, aclofenac, indometacina, sulindac, tolmetina, lonazolac, ketorolac

• derivați de acid propionic: ibuprofen, naproxen, ketoprofen, dexketoprofen

• derivați de acid fenamic: ac. flufenamic, ac. mefenamic, ac. meclofenamic, ac. niflumic, ac. tolfenamic, etofenamat

b.Acizi enolici

• pirazolone: fenilbutazona

• oxicami: piroxicam ,tenoxicam, lornoxicam

2.Antiinflamatoare nesteroidiene inhibitoare selective sau specifice de COX- 2 (genereția a II-a):

a.Blocante selective: meloxicam, nabumetona, etodolac, nimesulid

b.Blocante specifice (coxibe): celecoxib, rofecoxib, parecoxib, etoricoxib

Farmacodinamie

Antiinflamatoarele nesteroidiene prezintă următoarele acțiuni:

-acțiunea antiinflamatoare(relativ mai redusă față de antiinflamatoarele steroidiene) variază ca intensitate între diferitele substanțe;

-acțiunea analgezică: comparabilă cu cea a acidului acetilsalicilc sau a paracetamolului;

– acțiunea antipiretică(nu este utilă terapeutic);

-acțiunea antiagregantă plachetară (prezentă la acidul acetilsalicilc, indometacină, fenilbutazonă, ș.a.);

– inhibarea contracțiilor uterine(acidul acetil salicilic, indometacină, fenilbutazonă);

-favorizarea închiderii canalului arterial la nou născut (indometacină).

Mecanism de acțiune

Diminuarea biosintezei prostaglandinelor prin inhibarea ciclooxigenazei (COX-1, COX-2) reprezintă un mecanism extrem de important.AINS clasice inhibă ambele tipuri de ciclooxigenază.Inhibarea COX-2 explică efectul antiinflamator, analgezic(și antipiretic), în timp ce inhibarea COX-1 explică o serie de reacții adverse de felul lezării mucoasei gastrointestinale sau afectării toxice a rinichiului.Inhibitorii selectivi și specifici de COX-2 au proprietăți antiinflamatoare și analgezice cu risc mai mic de reacții adverse obișnuite la AINS clasice.

Farmacotoxicologie

AINS pot provoca reacții adverse:

• digestive: discomfort gastric, grețuri, vomă, diaree, ulcer gastro-intestinal, hemoragie digestivă, perforație;

• alergice: rinite, urticarie, erupții, edem angioneurotic, astm bronșic;

• respiratorii: tuse, febră;

• nervoase: cefalee, amețeli, tinitus, stări confuzionale, halucinații, tulburări auditive;

• hematologice: anemie, trombocitopenie, anemie hemolitică, agranulocitoză, risc trombotic pentru coxibe;

• hepatotoxicitate (rare);

• retenție hidrosalină, insuficiență renală acută reversibilă(rar);

• accidente severe (rareori)(sindroame: Reye, Steven Johnson).

Farmacoterapie

Antiinflamatoarele nesteroidiene reprezintă medicația utilă în grade variate în tratamentul tuturor afecțiunilor reumatismale(inflamatorii, degenerative, articulare, extraarticulare).S-au dovedit utile, de asemenea, în dureri postoperatorii, dureri neoplazice(metastaze osoase).

a.În afecțiuni reumatismale:

-tratamente de scurtă durată (în peroada de acutizare)în artroze, tendinite, tenosinovite, lumbago, dureri și inflamații posttraumatice;

-tratamente de lungă durată în reumatisme inflamatorii cronice (în special poliartrită reumatoidă, spondilită anchilozantă), artroze dureroase;

b.În afara afecțiunilor reumatismale: angine, otite, colici nefretice, tromboflebite, hemoroizi, dismenoree, unele afecțiuni stomatologice, esofagită de reflux și postiradiere

Recomandări, precauții

Sunt de preferat AINS cu riscul cel mai mic pentru tratamentul inițial, la dozele cele mai mici.Nu se folosesc asocieri de AINS.Inhibitorii selectivi ai COX-2 nu se folosesc de rutină în poliartrita reumatoidă sau artroze ci se preferă față de alte AINS numai când sunt clar indicate:

a.la bolnavii cu antecedente de ulcer gastro-duodenal, perforație, hemoragie gastro-intestinală, la care utilizarea lor trebuie atent evaluată;

b.la bolnavi cu risc crescut de efecte adverse gastrointestinale (vârsta peaste 65 ani, asociere cu medicamente care cresc riscul reacțiilor adverse digestive, debili, bolnavi sub tratament prelungit cu doze mari de AINS).

Efectele terapeurice ale inhibitorilor selectivi și specifici de COX-2 sunt diminuate de asocierea cu acid acetilsalicilic în doze mici, iar asocierea cu antiacide gastrice nu este justificată.

Principii de utilizare

-alegerea AINS în funcție de indicații;

-principalul criteriu de alegere este tolerabilitatea clinică;

-ritmul de administrare: de obicei o doză mai mare la început(3-7 zile)apoi una mai redusă;

-de evitat calea injectabilă;

-protecția gastrică preventivă(alimentară, medicamentoasă)este utilă pentru AINS clasice.

Interacțiuni

AINS cresc timpul de sângerare(în asociere cu alcoolul în cantități mari) și cresc riscul de sângerare( în asociere cu heparina și anticoagulantele orale).Cresc toxicitatea fenitoinei și litiului.Asocierea cu antihipertensive(tiazide, furosemid, captopril) scade efectul diuretic și antihipertensiv.La bolnavii deshidrați pot produce insuficiență renală acută.AINS nu se asociază intre ele (deoarece crește riscul ulcerogen și de hemoragii digestive).

B.Antireumatice specifice: au acțiune lentă fără efect antiinflamator.Se utilizează ca terapie de bază sau modificatoare a bolii în poliartrita reumatoidă.Efectul acestora apare după 2- 3 luni și persistă luni-ani după întreruperea administrării, influențând unele componente patologice și modificând evoluția procesului reumatic.Din păcate acestea pot fi mai toxice decât agenții antiinflamatori nesteroidieni.

Antireumatice specifice

1.Compuși de aur:aurotiomalat de sodiu, auranofin

2.Antimalarice de sinteză:clorochina și hidroxiclorochina

3.Derivați tiolici: penicilamina

4.Imunodepresive: metotrexatul(și alte citotoxice), ciclosporina ș.a

5.Sulfasalazina

Sunt medicamente cu acțiune specifică în poliartrita reumatoidă.

Farmacodinamie

Aceste medicamente modificatoare ale bolii (în contrast cu AINS care sunt modificatoare ale simptomelor) prezintă următoarele caracteristici:

– administrate cronic în poliartrita reumatoidă micșorează durerea, reduc inflamația articulară;

– atenuează manifestările extraarticulare(nodulii reumatoizi);

– scade viteza de sedimentare a hematiilor(VSH);

– ameliorează prognosticul bolii;

– eficacitatea se evidențiază lent (după câteva luni de tratament).

Mecanism de acțiune

Nu este încă bine cunoscut.Acesta ar fi legat de:

-influențarea inflamației cronice în anumite componente patogenice;

-modificarea reacției organismului (responsabilă de cronicizarea procesului inflamator);

-intervenția posibilă la nivelul fenomenelor autoimune din cursul bolii;

-fenomene de imunostimulare și respectiv imunodepresie(care pot realiza beneficii prin micșorarea capacității organismului de a reacționa în mod patologic).

Farmacotoxicologie:

Tratamentul cronic cu aceste medicamente este limitat de dezvoltarea unui grad de toleranță și cu deosebire de reacții adverse (care necesită control regulat și uneori obligă la oprirea tratamentului).Majoritatea bolnavilor întrerup această medicație după 1-2ani.

Riscul toxic este comparativ mare pentru aurul injectat și mai mic pentru antimalarice și pentru aurul administrat p.o.Unele date indică faptul că antimalaricele și metotrexatul prezintă cel mai convenabil raport toxicitate/eficacitate.

Farmacoterapie:

Studii clinice controlate au arătat o eficacitate comparabilă pentru compușii de aur i.m., sulfasalazină, penicilamină și metotrexat.Aurul administrat p.o.și antimalaricele s-au dovedit mai puțin eficace.

Deoarece riscul reacțiilor adverse este relativ mare, aceste medicamente sunt obișnuit rezervate cazurilor severe de boală (refractare la măsurile terapeutice uzuale-repaus, fizioterapie, AINS, eventual glucocorticoizi intraarticular).În ultimul timp, considerând potențialul sporit de a opri evoluția și de a evita leziunile distructive când sunt utilizate precoce, au început să fie indicate și în cazurile incipiente de poliartrită reumatoidă.

3.Medicația antireumatismală

A.ANTIINFLAMATOARE NESTEROIDIENE

1.Antiinflamatoare nesteroidiene clasice(generația I)

a.Acizi carboxilici

•Derivați de acid salicilic

ACID ACETILSALICILIC

Fcin.:Acidul acetilsalicilic se absoarbe relativ bine din tubul digestiv, biodisponibilitatea medie fiind de 68%.Biodisponibilitatea p.o. este și în funcție de forma farmaceutică:

-comprimatele efervescente dau Cp dublă față de comprimatele obișnuite;

-formele enterosolubile realizează o absorbție întârziată, Cp mai scăzute și Cp maximă la un timp de cca.6 ore (față de cca.1 oră în cazul formelor obișnuite gastrosolubile).Alimentele întârzie absorbția gastrointestinală.

Fdin.:Analgezic moderat, antipiretic, antiinflamator, antiagregant plachetar(la doze mici subanalgezice).Dozele mari, depășind 3g/zi la adult, au efect antiinflamator.

Ftox.:

a.Efecte secundare:

Aparat digestiv:

-efect ulcerigen, prin hipersecreție gastrică acidă și scăderea cantității de mucus protector, cu gastralgie și reactivarea ulcerelor gastrice la ulceroși:

-microhemoragii gastrice (la 1-3 g/zi);

Sânge:

-hipocoagulare

-hiperagregare plachetară, la dozele foarte mari antiinflamatoare, cu favorizarea accidentelor trombotice;

Aparat respirator:

-bronhoconstricție , cu agravarea astmului bronșic;

Aparat renal:

-retenție hidrosalină;

SNC și analizatori:

-tulburări de echilibru și auditive;acufene;

b.Reacții alergice mai frecvente pe teren alergic:

-erupții cutanate, purpură;

-edem angioneurotic și laringian.

c.Sindrom Reye (hepatită fulminantă și edem cerebral)frecvent fatal, este precipitat la copii sub 4 ani tratați cu AAS ca antipiretic în infecții virale(gripă, varicelă, hepatită).

Fter.:Reumatism poliarticular acut, poliartrită reumatoidă.

C.I.:-ulcer gastro-duodenal;astm bronșic,diateză hemoragică,sarcină(întârzie travaliul, sângerare post-partum),alăptare,alergie la salicilați;

-CI înainte de o intervenție chirurgicală cu min. o săptămână.

Fgraf.: Copii peste 12 ani,pentru efectul antiinflamator în reumatismul poliarticular acut se administrează 85 – 100 mg acid acetilsalicilic/kg și zi (fără a depăși 3 g pe zi), fracționat, la intervale de 4 – 6 ore, timp de 20 – 30 zile; în continuare se administrează 2/3 din doza de atac 10 – 20 zile, apoi 1/2 – 1/3 alte 30 – 40 zile.

Adulți 3-4 g pe zi în 3-4 prize.

• Derivați de acid acetic

DICLOFENAC

Este unul dintre cele mai active AINS, cu tolerabilitate clinică deosebită.

Fcin.:Se absoarbe repede și complet din tubul digestiv, dar biodisponibilitatea este de numai 52%(deoarece este metabolizat la primul pasaj hepatic).

Fdin.:Antiinflamator deosebit de eficace, de asemenea analgezic și antipiretic cu potență mare (apropiat de cea a indometacinei).

Ftox.:uneori tulburări gastrointestinale(greață, diaree, dureri epigastrice), sângerări digestive minore, riscul ulcerului sau al sângerărilor masive este mic.Ocazional erupții cutanate, posibile reacții anafilactoide(cunoscute pentru toate AINS).

Fter.:Poliartrită reumatoidă, spondilită anchilopietică, artroze, rheumatism extraarticular, criza de gută, stări inflamatorii dureroase postoperatorii, posttraumatice, dureri după extracții dentare, inflamații dureroase în sfera genitală.

C.I.:Ulcer gastrointestinal, alergie specifică sau reacții de hipersensibilitate la AINS, copii sub 15 ani,sarcină, alăptare.

Fgraf.:Oral, inițial 150 mg/zi în 3 prize;întreținere 50-100 mg/zi în 2-3 prize.

Injectabil,i.m/i.v., 75-150 mg/zi.

Intrarectal, 50-150 mg/zi.

Topic, aplicații locale de 2-3 ori/zi

INDOMETACINA

Fcin.:Se absoarbe bine p.o.sau rectal( biodisponibilitatea fiind de 98% p.o. și de 80% intrarectal).

Fdin.:Este foarte activ ca antiinflamator.Inhibă la concentrații mici activitatea ciclooxigenazei impiedicând formarea de prostaglandine.

Ftox.:Tulburări digestive (jenă epigastrică, greață, vomă, dureri abdomionale, diaree sau constipație, rar ulcer), cefalee, erupții urticariene, reacții anafilactoide.

Fter.:Poliartrita reumatoidă (și alte boli inflamatorii), artrita acută gutoasă.

C.I.:Ulcerul evolutiv (și antecedente de leziuni gastrointestinale), alergia și hipersensibilitatea la indometacină și salicilați.De evitat la bolnavii cu tulburări psihice, epilepsie sau parkinsonism, bătrâni, copii sub 15 ani, sarcină, alăptare.

Fgraf.:Oral, 50-200 mg/zi în 3 prize, după mese.

Intrarectal, 100 mg de 1-2 ori/zi.Doza orală +intrarectală maximă 150-200 mg/zi.

Topic aplicații locale de 2-3 ori/zi.

• Derivați de acid propionic

IBUPROFEN

Fcin.:Absorbție rapidă p.o.. biodisponibilitate peste 80%.

Fdin.:Are proprietăți antiinflamatoare, analgezice, antipiretice.La bolnavii cu poliartrită reumatoidă eficacitatea este asemănătoare acidului acetilsalicilic(dar inferioară indometacinei și fenilbutazonei).

Ftox.:Tulburări digestive(greață, vomă, diaree, constipație, fenomene dispeptice, epigastralgii, sângerări)apar cu o frecvență mai mică decât după acidul acetilsalicilic.

Fter.:Afecțiuni reumatice articulare și extraarticulare, afecțiuni ortopedice(entorse, întinderi musculare), stări inflamatorii severe sau prelungite, (ORL, stomatologie, patologie respiratorie, necologie, etc.).Inactiv în spondilita anchiopoietică.

C.I.:Ulcer în evoluție, alergie specifică sau hipersensibilitate la AINS, copii, sarcină.

Fgraf.:Oral, inițial 1,2-1,8 g/zi în 3 prize, după mese.Maximum 2,4 g/zi.Întreținere 0.6-1,2 g/zi.

Intrarectal, copii:60-125 mg la 8 ore, in funcție de vârstă.

Topic aplicații locale de 2-3 ori/zi.

NAPROXEN

Fcin.:Absorbție completă din tractul gastrointestinal, timpul de înjumătățire de circa 14 ore(face posibilă administrarea de 2 doze/zi).

Fdin.:Antiinflamator activ.În poliartrita reumatoidă eficacitatea terapeutică este apropiată de cea a indometacinei.

Ftox.:Provoacă frecvent reacții adverse(mai ales când se administrează timp îndelungat):gastralgii, greață, dispepsii, diaree sau constipație, sângerări digestive, cefalee, amețeli, erupții cutanate alergice.

Fter.:Indicat in diferite afecțiuni reumatice articulare și extraarticulare, artrita acută gutoasă, stări inflamatorii(stomatologie, ORL, pneumologie), dismenoree, naștere prematură.

C.I.:Ulcer, hipersensibilitate la AINS, sarcină, alăptare, insuficiență renală, hepatică, copii sub 16 ani.

Fgraf.:Oral, inițial 500 mg, apoi 250 mg la 6-8 ore.În criza de gută 750 mg la început, apoi câte 250 mg la 8 ore.

Intrarectal 500 mg seara.Doza totală maximă zilnică 1000 mg.

KETOPROFEN

Fcin.:Se absoarbe rapid și complet după administrarea orală, se fixează in proporție de 99% de proteinele plasmatice.Are un timp de înjumătățire de 1,5 ore dar persistă mai mult în lichidul sinovial.

Fdin.:Are efecte antiinflamatoare și antipiretice marcate, cu o potență comparabilă cu a indometacinei.

Ftox.:Reacțiile adverse apar cu o frecvență de circa 15%(în special gastralgii, greață, vomă, diaree)

Fter.:Poliartrita reumatoidă, spondilita anchilopoietică, episoadele inflamatoare acute ale artrozelor, discopatii, reumatism extraarticular, artrite acute, inclusiv accesul de gută.

C.I.:Ulcerul, alergia specifică, hipersensibilitatea la AINS,copii sub 15 ani, sarcină, alăptare;prudență în insuficiență renală avansată.

Fgraf.:Oral 150-200 mg/zi în 2-4 prize

Intrarectal 100 mg seara

Injectabil i.m./i.v.100-200 mg-zi.

Topic aplicații locale de 2-3 ori/zi.

Doza maxima zilnica 200 mg.

DEXKETOPROFEN

Ftox.: Greață și/sau vărsături, dureri abdominale, diaree, dispepsie. RA mai puțin frecvente: tulburări de somn, anxietate, cefalee, amețeli, vertij, palpitații, gastrită, constipație, uscăciunea gurii, flatulență, eritem cutanat.

Fter.:Utilizat pentru tratarea durerilor de intensitate ușoară până la moderată.

C.I.: Hipersensibilitate la dexketoprofen, orice alt AINS, ulcer gastroduodenal activ sau în antecedente dispepsie cronică; boli hemoragice, tratament concomitent cu anticoagulante; boala Crohn sau colita ulceroasă, sarcină și alăptare, copii.

Fgraf.:Oral 25-75 mg/zi.

Injectabil i.m./i.v.50 mg de 2-3 ori pe zi.

• Derivați de acid fenamic

ACID MEFENAMIC

Fcin.:Absorbție rapidă pe cale orală.

Fdin.:Efect antiinflamator, analgezic și antipiretic(de intensitate moderată).

Ftox.:Ca reacții adverse, ocazional, provoacă diaree, erupții cutanate.

Fter.:Indicat în afecțiuni reumatice și pentru combaterea durerilor muscular, traumatice, dentare, a cefaleei, a durerilor postoperatorii, dismenoreei sau febrei.

C.I.:Bolnavi ulceroși, cu boală inflamatorie intestinală, astmatici(favorizează bronhospasmul).Crește riscul de hemoragie al medicamentelor anticoagulante,copii sub 14 ani, sarcină, alăptare.

Fgraf.:Dozele uzuale p.o. sunt de 500 mg de 3 ori/zi

ACID NIFLUMIC

Fdin.:Antiinflamator, analgezic

Ftox.:Provoacă relativ frecvent reacții adverse manifestate ca fenomene de iritație digestivă(greață, vomă, diaree, dureri epigastrice). Tratamentul îndelungat poate afecta funcția renală, hepatică și sângele.Potențează efectul anticoagulantelor.

Fter.:Afecțiuni reumatice (articulare și extraarticulare), gută, afecțiuni în sfera ORL și ginecologie, tromboflebite.

C.I.: Ulcer în evoluție, alergie specifică sau hipersensibilitate la AINS, copii sub 12 ani, sarcină.

Fgraf.:Doza uzuală p.o. este de 250 mg de 3 ori/zi.În criza acută de gută se administrează inițial 500 mg, apoi 250 mg la 2 ore.

Topic aplicații locale de 2-3 ori/zi

b.Acizi enolici

• Pirazolone

FENILBUTAZONA

Fcin.:Administrată oral fenilbutazona se absoarbe în proporție de 80-100%.

Fdin.:Fenilbutazona are predominant efect antiinflamator.Clinic este eficace în special în inflamațiile acute de tipul accesului de gută.Referitor la formele cronice de reumatism inflamator efectul este superior în spondilita anchilopoietică.

Ftox.:Este un medicament greu de suportat de bolnavi.Reacțiile adverse sunt frecvente (determină oprirea tratamentului în 10-15% din cazuri):pirozis, gastralgii, greață, vomă, diareee, ulcer gastric.Alte reacții adverse sunt:retenție hidrosalină, uneori cu edeme, necesitând regim hiposodat, ocazional cefalee, amețeli, insomnie,reacții adverse sanguine(leucopenie, trombocitopenie, agranulocitoză)(cazuri rare).

Fter.:Spondilită anchilopoietică, spondiloartropatii seronegative(artrita psoriazică), accesul acut de gută, tromboflebite, poliartrita reumatoidă.

C.I.:Persoane în vârstă(risc crescut de reacții adverse), sarcină(primul trimestru), ulcer gastrointestinal și antecedente ulceroase, nefrite cronice, boli hepatice grave, diateze hemoragice.Este strict interzisă in caz de antecedente alergice sau de agranulocitoză la orcare din compusi din grupa pirazolonelor.Asocieri contraindicate cu anticoagulantele cumarinice(cauză de accidente hemoragice), cu sulfamidele antidiabetice(risc de reacții hipoglicemice), cu digoxina(micșorează concentreția plasmatică a cardiotonicului), cu fenitoina(fenomene toxice prin inhibarea eliminării antiepilepticului).

Fgraf.:Momentan se foloses.-șc preparatele de uz topic, cremă, unguent 4%.

• Oxicami

PIROXICAM

Fcin.:După administrarea p.o. se absoarbe digestive rapid și aproape complet(fără a fi influențat de alimente sau antiacide).Se leagă 99% de proteinele plasmatice, timpul mediu de înjumătățire biologică este de 48 ore (ceea ce permite administrarea unei singure doze pe zi).

Fdin.:Piroxicamul are proprietăți antiinflamatoare marcate, fiind, de asemenea un analgezic și antipiretic activ.În poliartrita reumatoidă manifestă o eficacitate asemănătoare indometacinei.

Ftox.:Este relative bine suportat.Tulburările gastrointestinal sunt frecvente numai în tratamentul de lungă durată.Ulcerul se dezvoltă rar în curele scurte dar frecvența apariției sale crește în administrarea cronică.Ocazional pot apare: amețeli, tinitus, cefalee, erupții cutanate, creșterea transaminazelor.

Fter.:Poliartrită reumatoidă, artroze, spondilita anchilopoietică, reumatisme extraarticulare, artrită gutoasă acută.

C.I.:Ulcerul activ,hipersensibilitate la alte AINS.De evitat în cursul sarcinii și la copii sub 15 ani. Asocieri contraindicate cu anticoagulantele cumarinice(creșterea efectului acestora)

Fgraf.:Oral, doza obișnuită 20 mg/zi după masă.Întreținere 10-30 mg/zi(într-o priză).În unele situații acute 40 mg/zit imp de două zile, apoi 20 mg/zi timp de 7-14 zile.În criza de gută 40 mg/zit imp de 2 zile apoi 20 mg de 2 ori/zi timp de 4-6 zile.

Injectabil i.m.20 mg/zi.

Intrarectal 20 mg/zi.

TENOXICAM

Fcin.:Oral se absoarbe complet, intrarectal 80%.Se leagă 99% de proteinele plasmatice, pătrunde bine, dar relativ lent în lichidul sinovial.Timpul de înjumătățire biologică este de aproape 72 ore.

Fdin.:Antiinflamator active, analgezic, antipiretic și antiagregant plachetar.

Ftox.:Tenoxicamul este relativ bine suportat.Reacțiile adverse care apar cu o frecvență de 12-13% sunt obișnuit diaree sau constipație, amețeli, cefalee, erupții cutanate.

Fter.:Afecțiuni reumatice articulare (poliartrită reumatoidă,artrită, artroze, spondilita anchilopoietică), afecțiuni reumatice extraarticulare(tendinite, bursite), gută.

C.I.:Persoane cu hipersensibilitate la AINS, bolnavi ulceroși sau renali.Precauții:asocierea cu anticoagulante sau antidiabetice orale impune o supraveghere de către medic, farmacist.

Fgraf.:Doza uzuală este de 20 mg o dată/zi(oral sau intrarectal).La nevoie se poate începe cu 20 mg injectate i.v. sau i.m. o dată/zi, timp de 2 zile, continuând cu calea orală de 10 mg o dată-zi.În criza de gută se administrază 40 mg o dată/zi oral sau intrarectal timp de 2 zile, apoi 20 mg/zi încă 5 zile.

LORNOXICAM

Fcin., Fdin., Ftox.,C.I.:Similar MELOXICAM

Fter.: Tratarea durerilor de intensitate medie si puternica, pentru dureri articulare reumatismale si artroze

Fgraf.:Oral 8-16 mg/zi.

Injectabil i.m./i.v. 8-16 mg/zi.

2.Antiinflamatoare nesteroidiene inhibitoare selective sau specifice de COX- 2 (genereția a II-a):

a.Blocante COX -2 selective

MELOXICAM

Fcin.:Absorbția după administrarea p.o. este puțin influențată de alimente.Perioada de înjumătățire biologică este de 15-20 ore.

Fdin.:Nu interferează (sau interferează puțin, în funcție de doză) agregarea plachetară.

Ftox.:Ca reacții adverse prezintă: diaree, dispepsie, greață, creșterea transaminazelor, efect protrombotic.Rar produce ulcerații, perforații gastrointestinale, hemoragii.

Fter.:Artroză, poliartrită reumatoidă, spondilită anchilopoietică.

C.I.:Sarcină.Interacțiuni: meloxicamul crește concentrația litiului și scade efectul inhibitor al antihipertensivelor inhibitoare ale enzimelor de conversie a angiotensinei.

Fgraf.:Oral, inițial 7,5 mg o dată/zi, putându-se crește doza la 15 mg.

Injectabil i.m. 7,5-15 mg/zi.

NIMESULID

Fcin.: Absorbție digestivă rapidă, metabolizare hepatică, eliminare prin urină(puțin prin fecale).

Fdin.:Inhibitor selectiv COX-2, având acțiune antiinflamatoare, analgezică, antipiretică.Manifestă și proprietăți antioxidante(inactivează radicalii liberi).

Ftox.:Rareori arsuri epigastrice, erupții cutanate, cefalee, greață, vomă.

Fter.:Inflamații articulare și extraarticulare.Durere și febră în inflamațiile acute ale căolor respiratorii superioare, cavității bucale, aparatului excretor.Dismenoree.

C.I.:Ulcer gastrointestinal insuficiență hepatică sau renală, sarcină, alăptare.

Fgraf.:Oral, adulți și copii peste 12 ani, 100-200 mg de 2 ori/zi.Doza maximă 400 mg/zi.

b.Blocante COX-2 specifice (coxibe):

Precauții(speciale)pentru prescrierea și utilizarea de AINS blocante COX -2 specifice vor fi luate în cazul pacienților cu afecțiuni cardio-vasculare în antecedente.

Rofecoxib a fost retras din farmacoterapie de compania producătoare (2004) datorită riscului ridicat wde reacții adverse cardiovasculare.

CELECOXIB

Fcin.:Bine absorbit digestiv.Starea de echilibru a concentrației plasmatice se realizează după 5 zile.Femeile peste 65 ani realizează concentrații plasmatice duble; în insuficiența hepatică concentrațiile plasmatice sunt crescute cu 50%.

Fdin.:Inhibitor specific al COX-2.

Ftox.:Edeme ale membrelor inferioare, Hta, pirozis, dispepsie, greață, diaree, ulcerații bucale, ulcere sau sângerări gastrointestinal superioare(mai reduse dcât la AINS clasice).

Fter.:Boala artrozică(tratament acut sau cronic), poliartrită reumatoidă, analgezic în dureri de intensitate moderat-severă.Dismenoreea primară (tratament simptomatic).

C.I.: istoric de reacții alergice la medicamente din grupul sulfonamidelor, istoric de astm bronșic, reacții alergice după administrare de AINS, ulcer gastric sau duodenal, sângerari la nivelul tubului digestiv(stomac,intestin) ,boli inflamatorii intestinale,insuficiență cardiacă sau boli grave ale ficatului sau rinichilor, istoric de infarct miocardic acut, atac vascular cerebral, copii, sarcină, alăptare.

Fgraf.: Oral artroză: 200 mg/zi, în 1-2 prize.Doza maximă 400 mg/zi.Vârstnici:200 mg/zi.

ETORICOXIB

Fcin.: Bine absorbit digestiv.Pic seric la 1 oră.

Fdin.: Inhibitor specific al COX-2.

Ftox.: Astenie/fatigabilitate, amețeli, cefalee, dureri abdominale, flatulență, pirozis, diaree, dispepsie, disconfort epigastric.

Fter.:Tratamentul simptomatic al bolii artrozice, al poliartritei reumatoide și al durerii și semnelor inflamației asociate cu artrita gutoasă acută.

C.I.:Hipersensibilitate la AINS. Ulcer peptic activ sau hemoragie gastrointestinală  active, disfuncție  renală,ă gravă, gravide și femeile care alaptează. Copii cu varsta sub 16 ani. Boală intestinală inflamatorie, insuficiență cardiacă.

Fgraf.: Administrare orală, cu sau fara alimente. Boala artrozică: 60 mg o data pe zi. Poliartrita reumatoidă: 90 mg o data pe zi. Artrita gutoasă acută: 120 mg o data pe zi, în perioada cu simptomatologie acută.

B.ANTIREUMATICE SPECIFICE

1.Compuși de aur

AUROTIOMALATUL DE SODIU

Conține aur 50%

Fcin.:Injectat i.m. aurotiomalatul de sodiu realizează concentrația plasmatică maximă după 4-6 ore;se leagă de proteinele plasmatice în proporție de 90%.Se elimină foarte lent în special renal(după un tratament de durată eliminarea se poate face în aproximativ 1 an).

Fdin.:Eficacitatea terapeutică în poliartrita reumatoidă (la circa 70% din bolnavi) apare după 10-20 săptămâni de tratament.

Ftox.:Reacțiile adverse sunt frecvente:erupții cutanate și prurit, tulburări gastrointestinale, stomatită.Injecțiile pot fi dureroase și uneori sunt urmate de reacții vasomotorii.

Fter.:Poliartrită reumatoidă rezistentă la tratamentul cu AINS;poliartrită reumatoidă juvenilă.

C.I.:Reacții adverse la administrări ulterioare, insuficiență hepatică, renală,cardiacă, alterări hematologice, lupus eritematos sistemic, sarcină, alăptare.Precauții: control periodic(hematologic, hepatic, renal).

Fgraf.:Se administrează 10-20 mg o dată/săptămână i.m. profund(urmărind tolerabilitatea).Se crește până la 50 mg/săptămână(până apar remisiunile sau până la doza totală de 1 g).De obicei ameliorările apar după doza totală de 500 mg.Intervalul dinte injecții va fi crescut progresiv la 2 sau 4 săptămâni, tratamentul durând aproximativ 3 luni.

La copii (20-25 kg)se începe cu 5 mg/ săptămână, se crește la 10 mg/săptămână, eventual 20 mg doza maximă.La copii cu greutate peste 50 kg, doza maximă se poate crește până la 50 mg/săptămână.

AURANOFIN

Conține aur 29%

Fcin.:Biodisponobilitatea aurului după administrarea orală este de 15-35%, concentrația plasmatică maximă se realizează în 1,5-2,5 ore, timpul de înjumătățire biologică este de 17 zile, eliminarea se face ceva mai rapid decât după preparatele injectabile.

Fdin.:Eficacitatea terapeutică în poliartrita reumatoidă este similară sau ceva mai slabă decât aceea după preparatele injectabile.

Ftox.:Auranofinul este, comparativ, bine suportat.Reacțiile adverse au o frecvență de circa 15 % și sunt asemănătoare preparatelor de aur, producând frecvent diaree și dureri abdominale.

Fgraf.:Oral, doza obișnuită 6 mg/zi în 1-2 prize, la mese.

2.Antimalarice de sinteză

CLOROCHINA

Fcin.:Administrată oral, clorochina are o biodisponibilitate de circa 90%, realizând concentrația plasmatică maximă la 6 ore.Timpul de înjumătățire biologică este de aproximativ 41 ore.

Ftox.:Ocazional: tulburări digestive, prurit, erupții cutanate, pigmentarea cărămizie a unghiilor și mucoaselor, decolorarea părului.

Administrarea prelungită, cum este necesară în poliartrita reumatoidă, determină un risc sporit de reacții adverse.Retinopatia, efectul advers cel mai sever, poate fi ireversibilă și poate progresa și după întreruperea administrării, de aceea este necesar controlul oftalmologic periodic.

Fter.:Poliartrita reumatoidă, cazuri ușoare de lupus eritematos sistemic și alte forme de boli de colagen.

C.I.:Psoriazis, sugari, gravide, retinopatii.

Fgraf.:Oral, doza obișnuită 300 mg zilnic.Uneori, la începutul tratamentului sunt necesare doze mai mari, până la 600 mg/zi.

HIDROXICLOROCHINA

Fcin.:Ceva mai eficace în poliartrita reumatoidă decât clorochina

Ftox.:E mai bine suportată, provocând relative rar: tinitus, vertij, tulburări digestive, reacții cutaneomucoase, cefalee.În cursul tratamentului este necesar examenul oftalmologic și hematologic la 3-6 luni.

Fter.:Efectele terapeutice în poliartrita reumatoidă apar după 3-6 luni de tratament.

C.I.:Retinopatii, sarcină.

Fgraf.:Oral, 400-600 mg/zi la începutul tratamentului, apoi 200-400 mg/zi ca doză de întreținere.

3.Derivați tiolici

PENICILAMINA

Produs de degradare a penicilinei.

Fcin.:Absorbție rapidă din tractul gastrointestinal(50-70%), legare de albuminele plasmatice în proporție de 80%, timpul de înjumătățire biologica de circa 54 ore.

Fdin.:La bolnavii cu poliartrită reumatoidă provoacă ameliorarea stării clinice și a probelor de laborator, efectul maxim fiind după 4-6 luni de tratament(eficacitatea se manifestă la 75-80% dintre bolnavi, fiind asemănătoare cu cea a compușilor de aur).

Ftox.:Provoacă frecvent reacții adverse, majoritatea de natură imunologică,: eruptii cutanate, prurit, stomatite, greață, vomă, agranulocitoză, miastenie, întârzierea cicatrizării plăgilor, teratogenitate.

Fter.:Forme severe,evolutive, vechi, de poliartrită reumatoidă la care tratamentul cu alte medicamente(compuși de aur) este ineficace sau contraindicat.

C.I.:Nefropatii, hemopatii, lupus eritematos sistemic, miastenia gravis, alergie la peniciline, sarcină, alăptare.

Fgraf.:Oral, 150-300 mg/zi(prima lună), 300-600 mg/zi (luna a 2-a), apoi câte 600 mg/zi (în două prize dimineața și seara); se poate crește la nevoie fără a depăși 900 mg/zi.

4.Imunodepresive

METOTREXAT

Fdin.:Metotrexatul este un antifolic cu proprietăți citotoxice și imunodepresive.Administrat în doze mici timp îndelungat, realizează beneficii terapeutice la bolnavi cu poliartrită reumatoidă, asemănătoare cu cele produse de compușii de aur.

Ftox.:Riscurile cunoscute pentru această categorie de medicamente sunt întrucâtva reduse la dozele relative mici utilizate terapeutic.

Fter.:Poliartrita reumatoidă(forme corticodependente, cazuri care nu răspund la alte tratamente sau nu le suportă).Debutul răspunsului terapeutic se produce, obișnuit, după 3-6 săptămâni de tratament și creștere în următoarele 3-4 luni, eficacitatea menținându-se cel puțin 2 ani sub tratament.La întreruperea administrării artrita se agravează după 3-6 săptămâni.

C.I.: Sarcină (se va evita concepția în timpul și 3 luni după terminarea tratamentului), perioada de alăptare, insuficiență renală severă, insuficiență hepatică;se evită în caz de leucopenie, trombocitopenie sau anemie, la bolnavii cu afecțiuni renale sau hepatice, în boala ulceroasă, colita ulceroasă, în prezența infecției, la debilități, la copiii mici si la batrani. Nu se asociază cu salicilati și alte antiinflamatorii nesteroidiene, sulfamide, antibacteriene, andiabetice sau diuretice, tetracicline, cloramfenicol, ca și cu diferite medicamente potențial nefrotoxice și hepatotoxice (crește riscul reacțiilor toxice la metotrexat); se vor evita băuturile alcoolice. 

Fgraf.:In poliartrita reumatoidă tratammentul se începe cu 7,5 mg, oral o dată pe săptămână (într-o singură priză sau în 3 prize a 2,5 mg la interval de 12 ore).Se ajustează apoi treptat, doza până la răspunsul optim(dar fără a depăși doza de 20 mg/săptămână).La realizarea beneficiului scontat, doza se reduce la cea mai mică eficace.

CICLOSPORINA

Fcin.:Absorbția incompletă după administrare orală(biodisponibilitate 30%)

Ftox.:Reacțiile adverse includ: nefrotoxicitate, hiperglicemie, hiperlipidemie, osteoporoză, disfuncție hepatică, Hta, edeme, hiperuricemie.

Fter.: În poliartrita reumatoidă ciclosporina este utilizată în cazuri de boală severă care nu au răspuns la tratamentul cu metotrexat.

C.I.: Hipersensibilitate la ciclosporină, insuficiență renală,Hta.

Fgraf.:Oral, de obicei, în doze de 3-5 mg/kg/zi.

5.Sulfasalazina

Fcin.:Absorbție digestivă redusă.În colon, sub influența enzimelor bacteriene se desface în mesalazină și sulfapiridină.

Fdin.:La bolnavii cu poliartrită reumatoidă provoacă ameliorare clinică și hematologică după 1-3 luni de tratament, eficacitatea fiind comparabilă cu cea a compușilor de aur și a penicilaminei.

Ftox.:Sulfasalazina este mai bine suportată decât alte medicamente cu acțiune antireumatică specifică în poliartrita reumatoidă.Relativ frecvent produce: greață, diminuarea apetitului, cefalee, erupții cutanate, hiposalivație, insomnie.Sunt posibile reacții adverse sanguine și hepatice( periodic se controlează formula sanguină și probele hepatice).Alte efecte adverse (rare): tulburări neurologice sau psihice, reacții alergice severe.

Fter.:Poliartrita reumatoidă, poliartrita reumatoidă juvenilă, spondilită anchilopoietică.

C.I.:Hipersensibilitate la sulfonamide sau salicilați, porfirie acută intermitentă, copii sub 2 ani.

Fgraf.:Oral, tratamentul se începe cu 0,5 g o dată/zi(1 cp. de preferință enterosolubil), se crește în fiecare săptămână cu 0,5 g( până la o doză de 2 g, maximum 3 g/zi, fracționat în câteva prize).

4.Alte medicamente antireumatismale

Antiinflamatoarele steroidiene(glucocorticoizi sistemici)

În farmacoterapia bolilor reumatismale, glucocorticoizii sunt medicamente folosite pentru acțiunea farmacologică specifică antiinflamatoare și imunodepresivă.Glucocorticoizii au acțiune antiinflamatoare mai intensă comparativ cu cea a AINS. Sunt foarte utili în tratamentul de scurtă durata însă nu sunt indicați în administrările pe termen lung deoarece au o serie de reacții adverse foarte importante, cum ar fi: apariția diabetului, osteoporoză, întârzierea creșterii la copii, retenție hidrosalină, scăderea rezistenței la infecții,ulcer peptic, etc.De aceea sunt contraindicați în: ulcer gastro-duodenal, insuficiență cardiacă, Hta, osteoporoză, diabet, insuficiență renală avansată, stări infecțioase(fără acoperire cu antibiotice), perioadă de creștere, sarcină.

În plus, tratamentul cu corticosteroizi nu trebuie oprit niciodată brusc, ci doar după anumite recomandări.

Glucocorticoizii nu vindecă boala, ei atenuează simptomatologia și limitează complicațiile.

Indicații corespunzătoare acțiunii antiinflamatoare, in afecțiuni ale aparatului locomotor:

• Boli inflamatorii severe

– Poliartrita reumatoidă .Glucocorticoizii sunt indicați numai în cazuri grave, care nu raspund medicației

specifice acestei boli.

Administrarea glucocorticoizilor se face oral : prednison, metilprednisolon (Medrol) sau prin injecție intraarticulară: prednisolon (Solu-Decortin), metilprednisolon (Solu –Medrol), betametazonă (Diprophos), hidrocortizon acetat, în situațiile când sunt afectate un număr mic de articulații printr-o inflamație persistentă.

-Reumatism poliarticular acut.Se administrează numai în cazuri grave care nu răspund la AINS.

-Artrită acută gutoasă.În unele cazuri cortizonii pot fi utili în puseele acute; de asemenea, sunt utili, în asociere cu colchicina, pentru prevenirea recăderilor.

Produse pe bază de glucozamină și condroitinsulfat

Sunt indicate în artroze, boli în care are loc o uzură și un proces de degenerare a cartilajelor intraarticulare(la vârstnici și la sportivi cu traumatisme articulare repetete).

Substanțele pe care le conțin aceste suplimente alimentare fac parte din structura cartilajelor- glucozamină, condroitină, colagen, acid hialuronic- și favorizează refacerea și consolidarea cartilajului articular. Pentru menținerea structurii sănătoase a oaselor mai exista formule în combinație cu calciu, vitamina D și vitamina K. 

Ca și forme farmaceutice întâlnim : capsule, comprimate, pulberi, creme.

Se recomandă administrarea pe o perioadă de minim 2-3 luni consecutive, iar aceste cure se repetă de 2-3 ori pe an.

CONCLUZII

Consecințele bolilor inflamatorii și degenerative sunt : durerea(prin terminațiile nervoase din ligamentul capsular, periost, membrana sinovială), impotența funcțională(ex.imposibilitatea de a mișca un deget),disabilitatea(ex.dificultăți la cântatul la un instrument muzical), handicapul(ex.violonist→pierderea locului de muncă, depresie).

În terapia bolilor reumatice trebuie avut în vedere că nu există tratament specific (etiotrop) ci numai simptomatic-patogenic(paliativ).Tratamentul este adesea de lungă durată ceea ce ridică probleme de toleranță(efecte adverse), complianță, interacțiuni cu alte medicamente(folosite îndeosebi de vârstnici cu polipatologie).Rezultatele tratamentelor sunt dependente de stabilirea precoce a diagnosticului, caracteristicile bolii, vârsta bolnavului, existența altor boli concomitent, sensibilitatea la medicamente, complianța.

Fiind vorba de multiple afecțiuni, diagnosticul diferențiat exact îl poate pune doar medicul specialist după un consult aprofundat și după efectuarea mai multor analize sanguine. Este foarte important să se apeleze la medicul specialist de la primele simptome ale oricăror boli. Diagnosticate din timp, bolile reumatismale pot fi ameliorate parțial sau total.

Netratat la timp, reumatismul se poate generaliza, afectînd majoritatea organelor interne și putând duce, în cel mai nefericit caz, către deces.

Deoarece unele boli reumatologice sunt complexe și manifestările se dezvoltă în timp, uneori o singură vizită la reumatolog nu este de ajuns, pentru a pune diagnosticul și a stabili tratamentul corespunzător.Aceste boli adesea se schimbă sau evoluează în timp.Reumatologii identifică împreună cu pacienții lor aceste evoluții.

Reumatologii, tratând boli cronice sunt capabili și obligați să stabilească “relații pe termen lung” de o viață cu pacienții lor.

Urmărirea și monitorizarea este cheia diagnosticului și tratamentului corect în reumatologie.

BIBLIOGRAFIE

• http://www.academia.edu/5275323/ANATOMIA_OMULUI_-_Papilian_vol.I

• http://www.exploremedicinetv.ro/boli/boli-reumatice/gonartroza-cauze-diagnosticare-tratament.html

• http://www.romedic.ro/boli-ale-oaselor-muschilor-si-articulatiilor

• http://www.rasfoiesc.com/educatie/biologie/Fiziologia-aparatului-locomoto18.php

• http://www.reumatism.biz/

• http://www.sfatulmedicului.ro

• Tratat de Farmacologie Ediția I- Prof.Dr.Aurelia Nicoleta Cristea, Ed.Medicală, București 2006

• Farmacoterapie Practică- Dobrescu D., Vol II -Ed. Medicală, București 1989;

BIBLIOGRAFIE

• http://www.academia.edu/5275323/ANATOMIA_OMULUI_-_Papilian_vol.I

• http://www.exploremedicinetv.ro/boli/boli-reumatice/gonartroza-cauze-diagnosticare-tratament.html

• http://www.romedic.ro/boli-ale-oaselor-muschilor-si-articulatiilor

• http://www.rasfoiesc.com/educatie/biologie/Fiziologia-aparatului-locomoto18.php

• http://www.reumatism.biz/

• http://www.sfatulmedicului.ro

• Tratat de Farmacologie Ediția I- Prof.Dr.Aurelia Nicoleta Cristea, Ed.Medicală, București 2006

• Farmacoterapie Practică- Dobrescu D., Vol II -Ed. Medicală, București 1989;