Anatomia și fiziologia aparatului digestiv [311024]

CUPRINS

CAPITOLUL 1

Anatomia și fiziologia aparatului digestiv

Aparatul digestiv

Este format din organe la nivelul cărora se realizeaza digestia alimentelor si ulterior absorbtia lor. [anonimizat], rectul, are loc eliminarea resturilor neabsorbite .

[anonimizat] o [anonimizat], [anonimizat] . [anonimizat]-[anonimizat]-zisa.

[anonimizat] , pe de-o parte , buze si obraji pe de alta parte.

[anonimizat]-gingivo-dentare, [anonimizat] o [anonimizat]. Posterior, [anonimizat], pe margini de pilierii anteriori (arcurile anterioare) iar in jos de limba .

[anonimizat], dispus de la baza craniului pană in dreptul vertebrei C8 , unde se continuă cu esofagul . [anonimizat] , cu lungimea de 15 cm .

[anonimizat] . Are lungimea de 25 cm . Limita lui superioara corespunde vertebrei C6, iar cea inferioara orificiului cardia prin care esofagul se deschide in stomac.

[anonimizat]. [anonimizat], ficat, [anonimizat].

Se prezintă ca o portiune dilatata a [anonimizat], intre splină si ficat. Cand e plin are 25 de cm iar cand e gol are 18 cm . Are o capacitate de 1300-1500 cm3. Are forma literei J cu partea verticală mai lungă si cea orizontala mai scurt.

Zona de proiecție a stomacului la peretele abdominal ocupă o parte din epigastru și cea mai mare parte a hipocondrului stâng. [anonimizat], stomacul are formă de cârlig cu o [anonimizat] o [anonimizat], orientată spre dreapta.

Stomacul are 2 fețe, 2 margini și 2 extremități:

 [anonimizat].

 [anonimizat], [anonimizat], cu convexitatea spre stânga și inferior.

 [anonimizat], [anonimizat]. Anatomo-funcțional, stomacul are 2 porțiuni:

 verticală sau digestivă care se împarte în:

– [anonimizat]. [anonimizat].

– [anonimizat].

 orizontală sau de evacuare care cuprinde:

– [anonimizat] 4 tunici întâlnite la tubul digestiv:

 seroasă – reprezentată de peritoneul visceral

 musculară – formată din fibre musculare netede dispuse în 3 straturi: longitudinal, extern, circular, mijlociu, care la nivelul pilorului formează sfincterul piloric și oblic, intern. Mușchii stomacului imprimă pereților acestuia două tipuri de mișcări:

– peristolice, prin care alimentele se răspândesc pe pereții stomacului și se dispun în straturi

– peristaltice, de înaintare a conținutului gastric spre pilor.

 submucoasă – care conține rețeaua vasculo-nervoasă a stomacului și plexul nervos vegetativ Meissner.

 mucoasă – care căptușește fața internă a stomacului, având o grosime de aproximativ 2 mm.

Glandele gastrice se împart în:

 glande fundice – la nivelul fornixului, formate din trei tipuri de celule:

– principale sau zimogene care secretă pepsinogenul (profermentul pepsinei), se găsesc și la nivelul corpului stomacului.

– parietale care secretă HCl

– accesorii, care secretă factorul intrinsec Castle sau antianemic.

 glande cardiale – care secretă mucus, la nivelul orificiului cardia.

 glande pilorice – care predomină la nivelul micii curburi și a canalului piloric, secretă mucus.

Vascularizația stomacului

– arterială – este dată de ramurile trunchiului celiac (artera gastrică stângă, artera splenică, artera hepatică) care formează 2 arcade vasculare, una pentru curbura mare și una pentru curbura mică.

– venoasă – este tributară venei porte.

Inervația stomacului

– parasimpatică – prin nervul vag, cu rol excitomotor și secretor

– simpatică – prin plexul celiac, cu rol inhibitor.

Digestia gastrică

Stomacul este un organ cavitar, în care alimentele sunt depozitate un timp îndelungat pentru a putea fi amestecate cu sucul gastric și transformate într-o formă acceptabilă pentru intestin, numită chim gastric. Prin mișcările active ale pereților stomacului, chimul gastric este evacuat activ în duoden. Transformările pe care alimentele le suferă în stomac, sunt rezultatul:

– acțiunii enzimelor din sucul gastric

– mișcărilor stomacului

Reglarea secreției gastrice se face nervos și umoral.

Controlul nervos este asigurat de fibre simpatice (cu acțiune inhibitorie) și fibre parasimpatice (cu acțiune stimulatoare). Controlul umoral se face prin gastrină și histamină. Gastrina este o substanță secretată de celulele parietale gastrice sub acțiunea parasimpaticului (nervul vag). Gastrina stimulează formarea de HCl, pepsină și în mică măsură motricitatea stomacului.

Sucul gastric este secretat în cantitate mare în perioadele digestive și absent sau foarte scăzut în perioadele interdigestive din cursul zilei sau nopții. Sucul gastric este un lichid clar, incolor sau ușor opalescent cu puternică reacție acidă (pH=1-1,5). Este format în cea mai mare parte de HCl. HCl este secretat de celulele parietale sau oxintice ale glandelor gastrice. În afară de HCl, sucul gastric conține și enzime:

– pepsina este cea mai importantă enzimă a sucului gastric. Este secretată sub formă inactivă de pepsinogen, eliberat de celulele principale sau zimogene care se găsesc în toată mucoasa gastrică – și în duodenul proximal (bulbul duodenal). Transformarea pepsinogenului în pepsină are loc sub influența HCl. Pepsina transformă proteinele în substanțe mai simple – polipeptide sau peptone.

Motricitatea gastrică

Funcția principală a stomacului este de a depozita alimentele ingerate și de a asigura amestecul acestora cu sucul gastric. Chimul format este eliminat ritmic în duoden datorită mișcărilor produse de musculatura gastrică. Umplerea stomacului cu alimente (între anumite limite) determină două feluri de contracții:

– tonice sau peristolice, ale fundului și corpului stomacului, prin care alimentele se dispersează și sunt amestecate cu sucul gastric.

– peristaltice (sunt unde de contracție și de relaxare), prin care conținutul gastric înaintează spre pilor.

Undele de relaxare sunt urmate de evacuarea unei cantități mici de chim în duoden.

Motilitatea gastrică este coordonată nervos-vegetativ prin nervul vag care stimulează peristaltismul și prin fibrele simpatice care inhibă peristaltismul și umoral de către enterogastron (eliberat de mucoasa duodenală la contactul cu grăsimile din chimul gastric), care inhibă peristaltismul gastric.

Explorarea motilității gastrice se face prin examenul radiologic al stomacului după administrarea unei substanțe de contrast (bariu).

Digestia intestinală

Digestia începută în cavitatea bucală este continuată în stomac și terminată, finisată, în intestinul subțire. La digestia intestinală participă:

– sucul pancreatic

– bila

– sucul intestinal propriu-zis

Sucul pancreatic este produsul de secreție al pancreasului exocrin. El se varsă în duoden prin canalul Wirsung și uneori prin canalul Santorini. Sucul pancreatic are un bogat conținut enzimatic care acționează asupra celor trei principii alimentare (glucide, lipide, proteine); cele mai importante sunt:

 tripsina, desface polipeptidele sau peptonele în di-, tri- și ditetrapeptide. Tripsina este secretată sub formă de tripsinogen și activată de enterokinază.

 lipaza pancreatică este activată de sărurile biliare, Ca++ și aminoacizi. Ea descompune grăsimile în glicerină și acizi grași.

 amilaza pancreatică are acțiune mai puternică decât amilaza salivară, descompunând și amidonul crud. Dozarea amilazei în sânge dă indicii asupra funcției pancreatice (N=8-32 unități Wolgemuth).

Reglarea secreției pancreatice se face prin mecanism nervos vegetativ (vagul stimulează secreția de enzime pancreatice), și umoral prin:

– secretină

– pancreozimină

– colecistokinină.

2. Intestinul subtire este portiunea din tubul dugestiv aflata intre stomac si intestinul gros. Aici sunt absorbite majoritatea lichidelor și mineralelor din mâncare. Prezintă o serie de inflexiuni, numite anse intestinale . Datorita mobilitatii sale, intestiunul subtire are o prima portiune fixa numita duoden iar a doua portiune fiind mai lunga si mobila numita jeun-ileon.Intestinul subtire are o lungime de 5-6 metri, iar calibrul de 4 cm la nivelul duodenului si de 2-3 cm la nivelul jeun-ileonului

Duodenul are forma de potcoava cu concavitatea in sus (aici incepand procesul de digestie al mancarii, rolul duodenului fiind de a neutraliza aciditatea din hrana) unde se afla capul pancreasului si este prima portiune a intestinului subtire . Lungimea lui este de 25 cm . La nivelul pilorului incepe , indreptandu-se spre vezica biliara unde coteste devenind descendent .

Jejuno-Ileonul este portiunea libera (mobila) a intestinului subtire si se intinde intre flexura duo-deno-jejunala si orificiul ileo-cecal.Este legat de peretele posterior al abdomenului prin mezenter, de unde si numele de intestin mezenterial. Jejuno-ileonul descrie 14-16 flectuozitati in forma de „U”, numite anse intestinale . Vascularizatia jejuno-ileonului este asigurata de ramuri care provin din artera mezenterica superioara. Inervatia jejuno-ileonului este vegetattiva , care este asigurata de plexul mezenteric superior desprins din plexul celiac.

Intestinul gros continua jejuno-ileonul si se deschide la exterior prin orificiul anal. Are o lungime de 1,5m, calibrul lui diminuandu-se de la cec spre anus( la origine are un calibru de 7 cm , iar terminal de 3 cm ). Intestinul gros se deosebeste de intestinul subtire prin mai multe caracteristici exterioare : este mai scurt dar mai voluminos decat intestinul subtire , se dispune sub forma de cadru de unde si numele de cadru colic, este parcurs de niste benzi musculare numite teniile colonului, in numar de 3 la cec, colon ascendent, transvers si descendent.

Intestinul gros este subimpartit in cec, colon si rect. La randul sau colonul prezinta mai multe segmente: colonul ascendent, transvers, descendent si sigmoid.

Colonul ascendent masoara 8-15 cm si tine de la fosa iliaca dreapta pana la flexura colica dreapta. Posterior vine in raport cu peretele dorsal al cavitatii abdominale si cu rinichiul drept, prin intermediul unei fascii de covalescenta . Anterior si medial vine in raport cu ansele intestinului subtire , iar anterior si lateral cu peretele antero-lateral al abdomenului .

Colonul transvers are o directie usor oblica in sus spre stanga si masoara 40-60 cm. Este cuprins intre cele doua flexuri ale colonului .

Colonul descendent tine de flexura colica stanga pana la fosa iliaca stanga si are o lungime de 14-20 cm . Are aceleasi raporturi ca si colonul ascendent, fiind mai profund situat fata de acesta.

Colonul sigmoid tine de fosa iliaca stanga pana la S3. In traiectoria sa descrie litera „S” de unde si numele. Masoara 40-50 cm si prezinta doua segmente, unul iliac si unul pelvin.

Vascularizatia colonului este asigurata de artera mezenterica superioara( pentru colonul ascendent si jumatatea dreapta a colonului transvers) si de catre artera mezenterica inferioara (pentru jumatatea stanga din colonul transvers, descendent si sigmoid).

Inervatia vegetativa este asigurata de fibre vegetative din plexul mezenteric . Fibrele nervoase patrund in peretii colonului si formeaza plexul mienteric si plexul submucos

Rect – canal cu pereți musculoși unde sunt depozitate materiile fecale

Anus – partea finală a rectului, folosit pentru eliminarea materiilor fecale

3. Glandele anexe ale tubului digestiv

Glandele salivare

Glandele salivare secreta saliva care are rol in digestia bucala. Exista doua categorii de glande salivare:

-glande salivare mici , fara canal excretor , cum sunt: glandele palatine , pe mucoasa palatului, glandele labiale, pe mucoasa buzelor, glandele bucale, pe mucoasa obrajilor , glandele linguale pe mucoasa limbii .

-glandele salivare mari, situate in afara cavitatii bucale; sunt perechi, isi varsa produsul lor de secretie in cavitatea bucala prin intermediul unor canale excretoare.

Acestea sunt glandele parotide, submandibulare si sublinguale .

Glanda parotida este cea mai voluminoasa glanda salivara., ea se afla sub conductul auditiv extern( de unde si numele; para=langa, otis=ureche) si inapoia ramurei mandibulei. Cantareste 20-30g. Este strabatuta de ramurile nervului facial, de artera carotida externa si de vena jugulara externa. Are o dubla inervatie ; simpatita si parasimpatica

Glanda submandibulara este intermediara, ca marime , intre glanda parotida si glanda sublinuala, cantareste 7-8g. Se afla sub planseul bucal, pe fata intyerna a corpului mandibulei , ocupand loja swubmandibulara. Are o dubla inervatie: simpatica si parasimpatica.

Glanda sublinguala este cea mai mica (3-5 g) dintre glandele salivare mari si se afla deasuprea diafragmei bucale .

Inervatia glandei sublinguale este la fel ca cea a glandei submandibulare .

1.2 Anatomia și fiziologia pancreasului

Pancreasul este un organ cu rol de glandă mixtă, adică secretă hormoni pe care îi varsă în sânge, dar și suc pancreatic ce ajunge în tubul digestiv. Este o glandă voluminoasă anexată duodenului. Forma pancreasului este neregulată. Este alungit în sens transversal, iar capătul drept este voluminos și cel stâng ascuțit. Pancreasul este așezat transversal, profund în abdomen, având raporturi cu coloana vertebrală. La dreapta sa se găsește duodenul, iar la stânga splina. Pancreasul ocupă astfel epigastrul, iar coada sa ajunge în hipocondrul stâng.

Fig. 5. Pancreasul uman (imagini Google)

Date generale

Pancreasul are o lungime de 15-20 de cm și o grosime de 2 cm. Este un organ friabil ce se poate rupe (sau perfora) ușor. Culoarea pancreasului este roz-cenușie, dar devine roșu în timpul activității sale. Pancreasul este mai voluminos la bărbat decât la femeie și ajunge la dimensiunile maxime până la vârsta de 40 de ani, apoi de la 50 de ani descrește treptat. Greutatea pancreasului nu este mai mare de 100 g, în medie fiind de 80 g.

Pancreasul este format dintr-o porțiune voluminoasă în partea dreaptă, denumită cap, o porțiune orizontală – corp și o porțiune ascuțită, denumită coadă.

Structura pancreasului

Pancreasul este o glandă mixtă, atât cu secreție exocrină, cât și cu secreție endocrină. Structural, pancreasul prezintă o capsulă, stromă și parenchim. Capsula învelește pancreasul și trimite prelungiri în interior formând lobulii pancreasului. Stroma este formată din țesut conjunctiv lax ce conține vase de sânge și nervi. Parenchimul este format din tipuri de celule diferite ce formează pancreasul endocrin și pancreasul exocrin.

Pancreasul exocrin

Reprezintă aproape 98% din masa pancreasului. Este format din acini de formă sferică. În structura acinilor se găsesc celule sero-zimogene (conțin granule de zimogen). Aceste celule asigură secreția intermitentă a pancreasului exocrin cu rol foarte important în procesele de digestie. De la nivelul acinilor pornesc canale ce se unesc. Acestea formează ductul principal Wirsung și ductul accesor Santorini. Rolul acestor ducte este de a prelua secreția exocrină a pancreasului și de a o vărsa în duoden – sucul pancreatic.

Pancreasul endocrin

Ocupă doar 2% din masa organului și este format din insulele lui Langerhans. Acestea sunt răspândite difuz prin pancreasul exocrin (exact ca insulele împrăștiate prin ocean). Numărul total al acestor insule variază între 500.000 și 2.000.000, iar diametrul lor nu depășește 400 de micrometri. Insulele sunt formate din celule și capilare. Rolul capilarelor este de a prelua secreția endocrină a pancreasului. În structura insulelor au fost identificate 5 tipuri de celule:

Celule de tip A: sunt situate în periferia insulelor și reprezintă aproximativ 10 – 20% din celulele ce formează insulele. Rolul lor este de a elabora și secreta glucagonul;

Celule de tip B: sunt mult mai numeroase – 80% din totalul celulelor endocrine. Sunt localizate în centrul insulelor și secretă insulină;

Celule de tip D: sunt în număr mult mai redus (5%) și se găsesc răspândite pe toată insula. Aceste celule secretă somatostatin, cu rol inhibitor asupra secreției de insulină și glucagon;

Celule de tip G: ocupă 1% din masa pancreasului endocrin și secretă gastrina, cu rol în stimularea secreției de acid clorhidric de către stomac;

Celule de tip P.P.: predomină în insulele situate la nivelul capului pancreasului. Aceste celule secretă polipeptidul pancreatic (P.P.) cu rol stimulator asupra secreției de suc gastric și inhibitor a secreției de suc pancreatic.

Funcția pancreasului

Secreția exocrină a pancreasului

Structura pancreasului exocrin este asemănătoare cu structura glandelor salivare (pancreasul a fost denumit glanda salivară a abdomenului) – este format din acini secretori și ducte ce pătrund printre lobuli și care confluează formând două canale excretoare mari – Wirsung – canalul principal și Santorini – canal accesor. Canalul Wirsung se deschide în duoden (prima porțiune a intestinului subțire) printr-un orificiu comun cu canalul coledoc (canalul coledoc conține bila). Orificiul este numit ampula lui Vater și este prevăzut cu sfincterul lui Oddi. Secreția exocrină a pancreasului este sucul pancreatic.

Sucul pancreatic este secretat în cantitate de 1000 – 1500 de ml la 24 de ore și este un lichid clar, vâscos și cu un pH alcalin (variază între 7 și 9). În compoziția sucului pancreatic se găsesc substanțe organice și anorganice, dar componentul principal este apa (apa reprezintă mai bine de 90% din componența sucurilor digestive).

Substanțele organice sunt reprezentate de enzime. Acestea au acțiune asupra glucidelor, proteinelor și lipidelor.

Secreția endocrină a pancreasului

Pancreasul îndeplinește un important rol endocrin prin hormonii eliberați în sânge.

Fig. 7. Secreția de insulină (imagini Google)

Insulina

Numele de insulină vine de la originea sa – insulele lui Langerhans, deși inițial fusese denumită pancreină de către Paulescu, în 1921. Insulina este secretată de către celulele B insulare, iar la 15 minute după eliberare jumătate din cantitate devine inactivă. Insulina este cel mai important hormon folosit de organism in metabolismul glucidelor, adica al zaharurilor din alimente. Ea este secretata de celulele beta existente in pancreas si mareste permeabilitatea membranei celulare pentru glucoza, astfel incat aceasta sa poata trece usor prin peretii celulelor, pentru a le hrani. Celulele corpului folosesc zaharurile drept combustibil pentru a functiona normal.

Dar deteriorarea celulelor beta, care are loc in caz de diabet zaharat tip 1, blocheaza acest proces. Glucoza nu este transferata in celulele tale, care „mor de foameˮ la propriu. In schimb, glucidele se acumuleaza in sange.

Diabetul zaharat de tip 1 apare atunci atunci cand celulele beta din pancreas sunt distruse de sistemul imunitar sau de o boala ori o leziune a pancreasului. Deoarece organismul nu mai poate secreta insulina in mod natural, el va avea nevoie toata viata de o sursa de insulina artificiala. De aceea, tratamentul cu insulina este absolut obligatoriu in cazul diabetului zaharat de tip 1.

Odata pus diagnosticul de diabet zaharat de tip 1, medicul va recomanda tratamentul cu insulina si un anumit regim de viata. Insulina acționează, în principal, asupra metabolismului glucidic – scade nivelul glucozei din sânge. Insulina activează anumiți receptori de la suprafața celulei. Acești receptori vor activa o serie de proteine transportoare – GLUT 1, GLUT 2, până la GLUT 5. Aceste proteine se găsesc în diferite celule din corp, unele în celula musculară striată, altele în creier. După activare, se vor deplasa la suprafața celulei și vor capta glucoza din sânge. Astfel, scade cantitatea de glucoză circulantă – efectul hipoglicemiant al insulinei.

Glucagonul: este un alt hormon pancreatic ce contribuie la reglarea echilibrului glicemic, dar spre deosebire de insulină, ce avea efecte hipoglicemiante, glucagonul are efecte hiperglicemiante. Efectul hiperglicemiant al glucagonului este foarte puternic comparativ cu alți hormoni ce au printre efecte și creșterea glicemiei (adrenalină, cortizol).

Somatostatinul: este secretat de către celulele de tip D din insulele lui Langerhans și are o acțiune de scurtă durată în sânge – doar 2 minute. La nivelul pancreasului, somatostatinul inhibă secreția de insulină și glucagon. La nivel gastro-intestinal, somatostatinul scade absorbția nutrimentelor și inhibă secreția sucurilor digestive – suc gastric, intestinal, pancreatic.

Fig. 8. Somatostatinul (imagini Google)

Polipeptidul pancreatic: este secretat de către celulele de tip P.P. insulare. Secreția de P.P. este stimulată de câțiva hormoni – VIP, GIP, secretină, bombesină și inhibată de somatostatin. Principala acțiune a P.P. este inhibarea secreției de suc pancreatic și creșterea motilității gastrice și intestinale. Acțiunea completă a P.P.-ului nu este complet cunoscută.

CAPITOLUL 2

Diabetul zaharat tip II

2.1 Definiție

Diabetul zaharat este o boala metabolica cu evolutie cronica, caracterizata prin alterarea metabolismului glucidic, lipidic si proteic ce apare prin distrugerea celulelor beta pancreatice , producatoare de insulina, printr-un proces autoimun si se datoreaza insuficientei absolute sau relative de insulina in organism, declansandu-se la indivizii cu un font genetic predispozant sub forma unor factori de mediu.

Diabetul zaharat de tip II (insulinoindependent sau diabet cu debut la varsta adulta) caracterizat prin faptul ca pancreasul continua sa produca insulina , uneori chiar mai multa decat in mod natural.Insa organismul dezvolta rezistenta la efectele insulinei astfel incat in realitate exista un deficit insulinic.

Diabetul zaharat tip II este forma cea mai frecventa (60-70%). Apare dupa 40 de ani , mai ales la persoane obeze. Debutul este insidios si evolutia este progresiva.

Cauze

Cauzele Diabetului zaharat tip II : ereditate, la 30-40% dintre pacienti se recunoaste o transmitere ereditara, fara a se sti precis modul de transmitere , alimentatia: rolul cel mai important il are supraalimentatia, indiferent de natura alimentelor; varsta: in 80% din cazuri boala apare dupa 40-50 de ani, iar la copii la varsta pubertatii; infectiile virale in special virozele-actioneaza printr-un proces autoimun; obezitatea, factorii genetici, obiceiuri alimentare nocive, stres, sedentarism, factori chimici (alcool, coloranti, conservanti , estrogeni, diuretice, pesticide)

2.2 Tablou clinic

In forma sa complexa DZ se manifesta prin poliurie: cu cat glicozuria este mai mare, cu atat creste poliuria . La copii se poate confunda cu enurezisul nocturn , polidipsie: pana la 2-5l/24h, polifagie: mai ales la tineri, scadere in greutate: din cauza poliuriei, astenie fizica si intelectuala, prurit genital si infectii genitale mai ales la pacientii care prezinta glicozurie.

Daca diagnosticul nu e pus la timp, tabloul clinic se continua cu : respiratie cu halena acetonica, dureri abdominale, meteorism, greturi si varsaturi iar in final pacientul ajunge in cetoacidoza diabetica.

In diabetul zaharat de tip 2 sau insulino-independent , debutul bolii se face de obicei prin complicatii ale acestuia: infectii cutanate trenante mai ales la picioare , ca perestezii, infectii ale unghiilor suprainfectate pana la necroza, reprezintă forma cea mai frecventă, debutul lui fiind insidios cu evoluție progresivă. În diabetul zaharat de tip 2, pancreasul secretă puțină insulină, scăzând în timp. Diabetul de tip 2 este mai puțin evident decât cel de tip 1.

Simptomele diabetului zaharat :

– sete

– poliurie (urinare în cantitate mai mare)

– polifagie (apetit crescut)

– scădere în greutate

– oboseală

Alte semne de diabetului zaharat:

– numeroase infecții sau vindecare lentă a rănilor

– vedere încețoșată

– furnicături sau amorțeală la nivelul membrelor

– numeroase infecții ale pielii sau ale tractului urinar

– vaginite

Pacienți care au deja alte boli cronice grave sunt diagnosticați cu diabetul zaharat tip 2. În timp, pot apărea complicații renale, oculare, cardiovasculare și nervoase.

2.3 Investigații clinice și paraclinice

Pentru a confirma suspiciunea de diabet zaharat tip 2 medicul specialist va cere un set de teste ce măsoară nivelul glucozei sanguine (glicemia). De obicei, determinarea glicemiei se face dimineața pe nemâncate. Uneori este necesară efectuarea unei investigații suplimentare TTOG (test oral de toleranță la glucoză), însă nu este recomandat deoarece necesită timp și are un cost crescut.

Pentru a pune diagnosticul de diabet zaharat tip 2 se iau în considerare pe lângă nivelul glicemiei, istoricul medical și examenul clinic al pacientului.

Glicemia este o analiză de laborator care se face din sângele recoltat dimineața pe nemâncate prin puncție venoasă, de cele mai multe ori de la plică cotului. Glicemia se mai poate recolta și la orele 15, 17, și ori de câte ori este nevoie. Dacă glicemia este mai mare decât valoarea normală dar sub nivelul celei care definește diabetul, această situație caracterizează toleranța alterată la glucoză cu risc crescut de apariție a diabetul zaharat tip 2.

Alte examene paraclinice precum măsurarea ambulatorie a glicemiei sau determinarea glucozei urinare nu sunt cele mai bune metode de diagnosticare al diabetul zaharat tip 2, însă monitorizarea ambulatorie a glucozei este esențială după ce a fost pus diagnosticul de diabet. De asemenea, un examen complet al aparatului cardiovascular este important pentru depistarea unor afecțiuni cardiace.

După vârsta de 45 ani este indicată determinarea valorilor glicemiei o dată la 3 ani. De asemenea, vor fi testate pentru diabet persoanele hipertensive și cu valori crescute ale colesterolului. Medicul va depista existența factorilor de risc și va stabili frecvența la care se vor efectua testările.

2.4 Diagnostic pozitiv și diferențial

Diagnosticul de diabet tip II se stabilește prin depistarea unor concentrații crescute ale glucozei sanguine. Glicemia este frecvent verificată în timpul evaluărilor medicale de rutină. Verificarea anuală a glicemiei este deosebit de importantă la persoanele în vârstă, deoarece diabetul este mult mai frecvent la acești indivizi. Este posibil ca un anumit individ să aibă diabet, în special diabet de tip 2, și să nu știe acest lucru. Medicul trebuie să verifice glicemia și la persoanele care prezintă sete intensă, urinare crescută, senzație intensă de foame, infecții frecvente, sau oricare alte complicații asociate cu diabetul.

Diagnosticul diferențial al diabetului zaharat

– diabetul insipid unde este prezentă poliuria (10-20 l/24h), glicemia este normală, dar glicozuria este absentă

– diabetul renal, este prezentă glicozuria datorită tulburărilor reabsorției glucozei la nivelul tubului renal proximal. Glicemia este normală, la fel și T.T.G.O. Lactozuria din ultima perioadă a sarcinii și din perioada alăptării nu trebuie confundată cu glicozuria. Laboratorul va preciza dacă este vorba de lactoză în urină; glicemia și T.T.G.O. sunt normale.

– falsele glicozurii apar după anumite medicamente ca: acidul nalidixic; vitamina C; tetraciclina; aminofenazona și preparate care conțin în formula lor Alindor, Codamin, Lidazon, Antimigrin.

FORME CLINICE

1. DZ tip I sau insulino-independent se caracterizeaza prin distrugerea celulelor beta printr-un proces autoimun, care duce la deficit absolut de insulina , are tendinta la acidoza, cecesita tratament insulinic, debuteaza in copilarie sau la adultul tanar.

2. DZ tip II sau insulino-independent se caracterizeaza prin insulino rezistenta in tesuturile periferice, nu are tendinta la acidoza, nu necesita tratament insulinic, apare mai ales dupa 40 ani, 60-90% sunt fosti obezi sau actuali, au un istoric familial puternic.

3. DZ gestational apare mai ales in timpul sarcinii, este o forma distincta mai ales pentru ca include DZ tip I+DZ tip II in acelasi timp si care poate disparea dupa nastere sau se poate permanentiza.

4. DZ specific unor defecte genetice, unor endocinopatii, unor boli pancreatice.

2.5 Tratamentul preventiv

Impreuna cu tratamentul medicamentos ( substante orale hipoglicemiante si insulin(, regimul reprezinta conditia esentiala a mentinerii vietii diabeticului cat mai aproape de normal.

Principii generale:

Pacientul trebuie sa-si cunoasca bine regimul , continutul in glucide pentru fiecare aliment in parte si sa il respecte strict, trebuie sa fie bine instruit asupra continutului glucidic al alimentelor. El trebuie sa cunoasca cele trei grupe importante de alimente:

Alimente care nu contin glucide sau care contin cantitati suficient de reduse, incat sa poata fi consumate fara restrictie

Alimente cu glucide in cantitati moderate , care pot fi consumate dar numai in cantitatile stabilite de medic si numai cantarie

Ratia calorica va corespunde necesarului caloric al organismului in raport cu , varsta, sexul, starile de fiziologice si munca prestata.

2.6 Tratament medicamentos

Unii pacienți cu diabet zaharat tip 2 răspund bine la medicația antidiabetică; aceasta stimulează producția proprie de insulină, reduce rezistența periferică la acțiunea insulinei sau încetinește absorbția carbohidraților.

Unii pacienți nu au nevoie de medicație, în timp ce la alții un singur medicament este suficient, de asemenea se pot asocia mai multe antidiabetice orale (Siofor) în funcție necesarul fiecăruia și de nivelul glicemiei.

Unii pacienți cu diabet zaharat tip 2 iau tratament antihipertensiv (Nebilet, Prestarium) sau de scădere a colesterolului plasmatic (Arterin), cât și doze mici de aspirină pentru a preveni infarctul miocardic, accidentele vasculare cerebrale sau obstrucțiile vaselor mari periferice.

Diabetul sugarului este foarte rar și deosebit de grav, nefiind cunoscut la timp, manifestându-se direct prin acidoză și comă. Primele semne sunt pierderea în greutate, starea de uscăciune a pielii și tendința la infecții repetate.

La copilul sub un an este exclusă dietoterapia, alimentația trebuie dată la ore fixe și prin prezența în urină a altor zaharuri decât glucoză (fructoză, lactoză, maltoză și zaharoză), melituria fiind de natură benignă și relativ inofensivă.

2.7 Tratament chirurgical

Tratamentul chirurgical nu este indicat în cazul diabetului zaharat de tip 2. Totuși, pacienții supraponderali sunt considerați candidați pentru chirurgia gastrointestinală (inel gastric), care ajută la scăderea spectaculoasă în greutate. Totuși, există multe riscuri ale acestei operații și de aceea multi specialiști nu o recomandă.

2.8 Rolul asistentei medicale în îngrijirea pacientului cu Diabet zaharat tip II

Asistenta medicală deține un rol important în îngrijirea acestor categorii de bolnavi. Pentru a-și îndeplinii rolul nu trebuie să se mulțumească să cunoască și să aplice, chiar perfect, diferite tehnici de îngrijire a bolnavului, ci trebuie să cunoască și noțiuni teoretice care să-i permită depistarea unui semn precoce, interpretarea acestuia și dacă este nevoie, intervenția în situațiile în care viața bolnavului depinde de cunoștințele sale.

Asistenta va fi alaturi de pacient pe toata perioada spitalizarii, pacientului i se va oferi un micro-climat optim in salon , va invata sa renunte la obiceiurile daunatoare explicandui-se pacientului despre importanta respectarii regimului alimentar, importanta miscarii si sportului, administrarea corecta a medicatiei

– mișcare, realizarea unei culturi fizice adecvate, sport;

– administrarea corectă a medicației;

– să conducă corect foaia de diabet;

– să-l învețe să-și cântărească singur alimentele;

– să-l învețe să-și facă singur injecția cu insulină;

– să-l îndrume ca să-și mențină o igiena corporala adecvata

– să-l învețe să se prezinte la medic pentru controlul periodic glicemic și glicozurie sau când simte o indispoziție, grețuri, vărsături, slăbire neașteptată;

– să-i facă vizite la domiciliu pentru a observa și corecta eventualele greșeli

Interventii

-supravegherea functiilor vitale si vegetative, a starii de constienta, a alimentatiei, respectarea dietei

– recoltarea ptr analize de sange si uriona

-bilant ingesta excreata si hidroelectrolitic

– administrarea tratamentului prescris

– asigurarea igienei de corp si pat

– evaluarea nevoilor cantitativ si calitativ in functie de varsta, efort fizic

-ratia alimentara cuprinde : proteine 13-15%, lipide 30-35%, nr meselor:4-5 mese/24h din care 3 mese principale si 2 gustari

-in diabetul zaharat de tip II se administreaza sulfamide hipoglicemiante sau biguamide la indicatie si se urmaresc reactiile adverse

-se masoara diureza zilnic si se noteaza in FO

-se masoara greutatea la 2-3 zile

-se evalueaza aspectul pielii , mucoaselor, astenia, epuizarea

– asigurarea conditiilor de mediu in saloane mici si linistite

-igiena membrelor inferioare predispuse asteritei diabetice

-tratarea corecta a micozelor interdigitale, a exceriatiilor si a plagilor pentru a preveni cangrena

– invatarea pacientului sa respecte regimul alimentar si de viata, sa respecte controalelele periodice

CAPITOLUL 3

Studiu de caz

3.1 Caz clinic – Plan de îngrijire

DATE DESPRE SPITALIZARE

SITUAȚIA FAMILIALĂ ȘI SOCIALĂ

ANTECEDENTE

ISTORICUL BOLII ȘI EXTRAS DIN EXAMENUL MEDICAL LA INTERNARE

TABLOUL CLINIC

NEVOI FUNDAMENTALE

REGIM IGIENO-DIETETIC

FUNCȚII VITALE

INVESTIGAȚII DE LABORATOR

EXAMINĂRI PARACLINICE SUPLIMENTARE

TRATAMENT ÎN SPITAL

Alergic la: Nurofen (paracetamol)

PLAN DE NURSING

Nevoia de a bea și a mânca

Nevoia de a dormi

Nevoia de a elimina

Nevoia de a evita pericolele

Nevoia de a respira și a avea o bună circulație

Nevoia de a învăța cum să păstrezi sănătatea

EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE

CONCLUZII GENERALE

3.2 Fișa tehnică: recoltarea sângelui pentru hemoleucogramă

Tehnica de recoltare a sângelui pentru:

a) Glicemie: este o analiză de laborator care se face din sângele recoltat dimineața pe nemâncate prin puncție venoasă, de cele mai, multe ori de la plică cotului. Glicemia se mai poate recolta și la orele 15, 17, și ori de câte ori este nevoie.

Materiale necesare:

– tăviță renală;

– seringă sterilă, de unică folosință (10 cm);

– ace sterile, de unică folosință (25-30 mm; diametrul 6/10, 7/10,10/10);

– mănuși sterile;

– garou sau bandă Esmarch;

– eprubete sterilizate, uscate cu anticoagulant – fluorură de sodiu;

– tampoane de vată, alcool.

Pregătirea psihică și fizică a bolnavului:

– se explica pacientului necesitatea tehnicii;

– se așează bolnavul în decubit dorsal;

– se examinează calitatea și starea venelor

– se așează brațul pe perniță și mușama în abducție și extensie maximă;

– se aplică garoul la o distanță de 7-8 cm deasupra locului puncției, strângându-l astfel încât să oprească circulația venoasă fără a comprima artera;

– se recomandă pacientului să strângă mâna.

Executarea puncției:

– asistenta medicală se spală pe mâini cu apă și săpun;

– îmbracă mănușile sterile;

– dezinfectează tegumentele;

– fixează vena cu policele mâinii stângi la 4-5 cm sub locul puncției, exercitând o ușoară compresiune și tracțiune în jos asupra țesuturilor vecine;

– fixează seringa, gradațiile fiind în sus, acul atașat cu bizoul în sus, în mâna dreaptă, între police și restul degetelor;

– se pătrunde cu acul transversal, în ordine, tegumentul – în direcție oblică (unghi de 30°), apoi peretele venos – învingându-se o rezistență elastică, până când acul înaintează în gol. Se împinge acul de-a lungul venei 1-1,5 cm;

– se controlează pătrunderea în venă prin aspirație cu seringa;

– se trage încet pistonul, aspirând 3-5 ml sânge, se desface garoul și bolnavul deschide pumnul;

– se aplică un tampon de vată cu alcool pe locul unde este acul și se retrage printr-o mișcare rapidă;

– se comprimă locul puncției 1-3 minute, brațul fiind în poziție verticală;

– se scoate acul de la seringă și sângele recoltat se scurge în eprubeta cu fluorură de Na.

-nu se agită.

-se adună instrumentele folosite; se etichetează eprubeta cu datele personale ale bolnavului și se duce la laborator.

Accidente:

– hematom (prin infiltrarea sângelui în țesutul perivenos);

Intervenția asistentei: se retrage acul și se comprimă locul puncției 1-3 minute;

– străpungerea venei (perforarea peretelui venos);

Intervenția asistentei: se retrage acul în lumenul venei.

– amețeli, paloare, lipotimie;

Intervenția asistentei: se întrerupe puncția, pacientul se așează în decubit dorsal fără pernă; se anunță medicul.

Valorile normale ale glicemiei sunt între 0,80 g‰ – 1,20 g‰.

Creșterea glicemiei pe nemâncate peste 1,20 g‰ se numește "hiperglicemie", iar scăderea ei sub 0,80 g‰ se numește "hipoglicemie".

BIBLIOGRAFIE

1. Baltă G. A. – Tehnici speciale de îngrijire a bolnavilor – Ed. Didactică ș

2. Borundel Corneliu – Tehnica îngrijirii bolnavului, Editura Medicală, 1998;

3. Bruckner I. – Manual de medicină internă, Vol. II, Editura Universității, 2002;

4. Darnaud J. – Diabetul, Editura Corint, 2003;

5. Hâncu N., Vereșiu, I.A. – Diabet zaharat, nutriție, boli metabolice, Editura Național

6. Kristell K.H. – Îngrijirea bolnavului, Editura All, 1997;

7. Mincu Iulian – Tratat de medicină internă – boli de metabolism și nutriție, Editura Medicală, București, 1986;

8. Mincu I., Mogoș V.T. – Bazele practice ale nutriției omului bolnav, Edit. Coresi, București, 2011;

9. Titircă L. – Urgențe medico-chirurgicale, Editura Medicală, București, 2002;

10. Titircă L. – Manual de îngrijiri speciale acordate pacienților de asistenții medicali, Editura Viața Medicală Românească, București, 1998;

11. Titircă L. – Tehnici de evaluare și îngrijiri acordate de asistenții medicali, Editura Viața Medicală Românească, București, 2002;

12. Titircă L. – Ghid de nursing, Editura Viața Medicală Românească, București, 2011