Anatomia Si Fiziologia Aparatului Cardiovascular

CUPRINS

ABREVIERI

CAP.I. NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE A APARATULUI

ABREVIERI

HTA = Hipertensiune arterială

F.O. = Fișa de observație

F.V. = Funcții vitale

fl. = fiolă

i.m. = intra muscular

i.v. = intra venos

mg = miligrame

mg/dl = miligram pe decilitru

ml = mililitri

mmHg = milimetri coloană de mercur

T = Temperatura

TA = Tensiunea arterială

TD = Temperatura dimineața

TS = Temperatura seara

tb = tablete

3x/zi = de 3 ori pe zi

CAPITOLUL I

ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA

APARATULUI CARDIOVASCULAR

ANATOMIA APARATULUI CARDIOVASCULAR

Sistemul circulator este format din inimă, vase sanguine și limfatice, care alcătuiesc o unitate funcțională coordonată și permanent adaptată nevoilor organismului. Deși aparatul cardiovascular reprezintă un tot unitar, el poate fi împărțit în:

Sistemul sanguin reprezentat prin:

Inima

Vase sanguine

Sistemul limfatic reprezentat de:

Vasele limfatice

Ganglionii limfatici

INIMA

Inima este considerată ca organ central al aparatului cardio-vascular, a cărui funcționare asigură circulația sângelui interstițial.

Așezarea: Inima este un organ situat în mediastin (cutia toracică), orientat cu vârful la stânga, în jos și înainte, și cu baza în sus la dreapta și înapoi. Cea mai mare parte este în partea stângă a mediastinului și ocupă patul inimii de pe fața mediastinală a plămânului stâng.

Forma și dimensiunea: Are forma aproximativă a unui con turtit antero-posterior, mărimea pumnului unui adult și cântărește aproximativ 300 g.

Configurația externă a inimii: inima prezintă o fașă anterioară, o față inferioară a marginii, un vârf și o bază.

Structura inimii: inima este un organ cavitar și muscular, cu o structură caracteristică, potrivită funcțiilor pe care le îndeplinesc. Un perete longitudinal desparte inima în două părți: inima dreaptă și inima stângă, iar un perete transves numit și septul antrio-ventricular, împarte fiecare din cele două părți în două cavități: o cavitate către baza inimii, numită atriu și o cavitate către vârful inimii numită ventricul.

Peretele longitudinal ce desparte atriile se numește sept interatrial, iar cel ce desparte ventriculele sept intervcentricular.

Fiecare atriu comunică cu ventriculul respectiv prin orificiile atrio-ventriculare prevăzute cu valve, care se deschid doar într-un anumit sens, spre ventricule:

Stâng – bicuspida (mitrală)

Drept – tricuspida

Histologic inima este alcătuită din trei straturi concentrice:

Pericard

Miocard

Endocard

Pericardul sau stratul extern este constituit dintr-o formațiune membranoasă, care învelește baza vaselor mari care pornesc din inimă. Este alcătuit din două foițe: viscerală și parietală. Între acestea se găsește cavitatea pericardică cu o lamă subțire de lichid, care favorizează alunecarea în timpul activității cardiace.

Miocardul sau mușchiul inimii este mai gros în ventricule (mai ales în cel stâng) decât în atrii și este constituit din fascicule de fibre musculare cardiace, orientate circular în peretele atriilor, și din fibre oblic-spiralate în ventricule.

Miocardul atrial este separat de cel ventricular prin inele fibroase atrio-ventriculare. Miocardul atrial este neted pe fața internă, iar cel ventricular prezintă mușchi papilari Y trabecule carnoase de care se prind, prin condaji, valve atrio-ventriculare. În peretele inimii, în afara celulelor miocardice, mai există celule specializate în generarea și conducerea impulsurilor de contracții – acestea constituie sistemul excito-conductor nodal ce cuprinde: noduli sinoatriali, noduliatrio-ventriculari, fasciculul HISS care se termină prin rețeaua PURKINJE în fibrele miocardului ventricular.

Endocardul este constituit dintr-un endoteliu situat pe o membrană bazală ce se continuă cu stratul subendotelial format din fibre colagene, fibre de reticulină, fibre elastice, rare celule conjunctive și numeroase terminații nervoase senzitive.

Vascularizația inimii

Irigarea inimii cu sânge este asigurată, ca pentru oricare alt organ, prin artere și vene.

Arterele inimii se numesc și artere coronare, respectiv artera coronară stângă și artera coronară dreaptă. Artera coronară stângă se bifurcă în artera interventriculară anterioară și artera circumflexă.

Venele inimii sunt: venele coronare care sunt reprezentate prin: marea venă coronară, vena interventriculară și mica venă coronară. Vene cardiace accesorii, sunt câteva vene mici, care se deschid direct în atriul drept.

Vascularizația inimii este completată prin numeroase vase limfatice și ganglioni limfatici.

Inervația inimii

Inima are o inervație extrinsecă și o inervație intrinsecă. Inervația extrinsecă a inimii este realizată prin fibre vegetative simpatice și parasimpatice formând plevul cardiac.

Fibrele simpatice promi din ganglionii paravertebrali cervicali exercită efecte stimulatoare asupra miocardului și vasodilatatoare coronariene. Fibrele parasimpatice provin din nervii vagi, sunt predominat modului sinoatrial și artioventricular și au ca efect diminuarea activităților cordului.

Intervenția intrinsecă a inimii este reprezentată de sistemul excitoconductor.

ARBORELE CIRCULATOR

Arborele circulator este constituit din vasele sanguine. Aceste sunt tuburile în care este închis și prin care circulă sângele. În funcție de structura și funcțiile pe care le au, sunt trei feluri de vase sanguine:

Artere

Vene

Capilare

Arterele

Arterele sunt vase sanguine prin care sângele circulă de la inimă la organe. Ele pornesc din ventricule și ramificându-se, se răspândesc la toate organele, unde se capilarizează. După dimensiuni, arterele se împart în trei categorii: mari, mijlocii și mici. Cele mai mici artere, care se continuă cu capilarele, se numesc arteriale. Arterele sunt vase cu așezare variabilă. Arterele mari sunt așezate, în general, profund pe când arterele mai mici sunt superficiale. În drumul ei, artera formează ramuri, care poartă denumirea de colaterale iar la capăt formează ramuri terminale. Diferitele artere pot comunica între ele prin ramuri, care se unesc și formează anastomoze.

Structura arterelor

Peretele unei artere este alcătuit din trei pături numite tunici:

Tunica internă sau intimă este formată dintr-un strat subțire de celule turtite, numit endoteliu. Sub endoteliu se află stratul subendotelial, alcătuit dintr-o rețea de fibre elastice, colagene și de reticulină, iar sub acesta se află o membrană groasă elastică care poartă denumirea de limită elastică internă. Ea permite trecerea plasmei sanguine și a globulelor albe spre țesuturi.

Tunica mijlocie sau media este alcătuită din fibre elastice și fibre musculare netede dispuse circular. Proporția acestor două țesuturi depinde de mărimea arterei, deci de depărtarea de inimă. Stratul de țesut elastic se subțiază pe măsură ce ne deplasăm de inimă, iar startul muscular se îngroașă cu cât ne depărtăm de inimă. La periferia tunicii medii se află o membrană elastică, care o separă de tunica externă, limitantă elastică externă.

Tunica externă sau adventicea este alcătuită din țesut conjunctiv elastic și câteva elemente musculare. În tunica externă a vaselor mari și mijlocii se găsesc atriole și capilare sanguine care au rol să hrănească peretele arterei.

În tunica mijlocie și tunica externă se găsește și un mare număr de terminații nervoase vegetative. La nivelul capilarelor, tunica mijlocie și cea externă au dispărut.

Venele

Venele sunt vase sanguine care se formează prin confluența capilarelor sanguine și care se termină la inimă, în atrii. Prin ele sângele circulă de la periferie spre inimă.

Venele sunt mai numeroase decât arterele, raportul numeric dintre ele fiind de aproximativ 2:1. În funcție de dispoziția lor în organism, venele sunt: profunde și superficiale. O altă caracteristică o formează marele număr de anastomoze, legături prin ramuri colaterale. În funcție de grosimea lor, venele se împart în trei categorii: mari, mijlocii și mici. Cele mai subțiri ramuri ale venelor se numesc venule și se formează prin unirea capilarelor.

Structura venelor

Din punct de vedere structural, venele au peretele mai subțire și mai puțin rezistent decât arterele și, din acest motiv, în secțiunea transversală, conturul venelor este oval, turtit, în timp ce arterele au un contur circular, regulat.

Peretele unei vene este format din trei tunici:

Tunica internă sau endovena este formată dintr-un endotelin, care căptușește lumenul venei și care are aceiași structură ca și endoteliul capilarelor, și dintr-un strat conjunctiv elastic, așezat în jurul endoteliului, care conține fibre elastice, dispuse în formă de rețea. Tunica internă formeată în interiorul unor vene niște pliuri semilunare, numite valvule venoase. Valvulele venoase se găsesc numai în venele în care sângele circulă de jos în sus și se numesc vene valvulare. Venele care nu au valvule poartă denumirea de vene avalvulare.

Tunica mijlocie sau mezovena este mai subțire decât tunica mijlocie a arterelor și are o structură variată. Ea este formată din țesut conjunctiv, în care sunt cuprinse și fibre musculare. Țesutul conjunctiv conține fibre conjunctive și fibre elastice, cu dispoziție și proporții foarte variate.

Tunica externă sau perivena este mai groasă decât tunica mijlocieși este constituită tot din țesutul conjunctiv lax, în care se găsesc, pe lângă fibre conjunctive și elastice și elemente musculare; de obicei, țesutul conjunctiv al mezovenei se găsește în continuarea țesutului conjunctiv al perivenei, fără o limită distinctă.

Structura peretelui și în special structura tunicii mijlocii variază cu diferitele tipuri de vene:

vene fibroase

fibroelastice

vene musculoase

Capilarele

Capilarele sunt vasele sangvine cale mai mici, având lungime de aproximativ 0,5 mm și diametrul între 5 și 20 µ. Capilarele din corpul uman puse cap la cap, realizează o lungime de aproximativ 2 500 km și o suprafață de 6 200 m².

Capilarele se desprind din metaarteriole, ramificații ale arteriolelor (care mai au încă un strat muscular) și fac legătura cu venulele, sau se anastomozează cu ramuri laterale ale altor capilare principale, formând rețele capilare de forme și dimensiuni variabile în funcție de activitatea metabolică a țesutului.

Forma și dimensiunile capilarelor sunt diferite în diverse țesuturi, iar numărul lor este cu atât mai mare, cu cât activitatea metabolică a țesutului este mai intensă. Astfel, pe mm²numărul capilarelor din miocard este dublu față de cel al mușchiului striat. În mușchiul striat nu toate capilarele sunt permanent irigate cu sânge.

În mușchiul striat în repaus numărul capilarelor irigate este de peste 10 ori mai mic pe mm² de suprafață comparativ cu numărul capilarelor aceluiași mușchi în activitate. Deschiderea sau închiderea capilarelor este condiționată de variațiile tonusului arteriolei și metaarteriolei și mai ales de tonusul sficterului precapilar, situat la desprinderea capilarului din metaarteriole. Aceste formațiuni musculare netede prezintă contracții periodice.

Structura capilarelor

Structura peretelui capilar este adaptată pentru realizarea schimburilor dintre sânge și țesuturi.

Peretele capilar este alcătuit din:

Un strat de celule endoteliale, așezat pe o membrană bazală și periteliu, format din țesut conjunctiv lax cu fibre colagene și reticulare.

Circulația sângelui în capilare se face continuu și foarte lent (0, 7 mm/s) din cauza suprafeței de secțiune mari a acestor vase. Presiunea intercapilară variază foarte mult de la un teritoriu la altul și este condiționată de activitatea cardiacă.

Capilarele, deși conțin doar aproximativ 5% din sângele circulant, reprezintă sectorul funcțional cel mai important al circulației, deoarece la nivelul lor, prin intermediul lichidelor interstițiale, au loc schimburile de substanțe nutritive și plastice și schimburile respiratorii dintre sânge și celule.

Schimbul dintre plasmă și lichidele interstițiale au o importanță vitală, deoarece asigură celulelor O2, substanțele energetice și plastice necesare, și înlătură CO2, ca și substanțele neasimilabile rezultate din metabolism.

VASELE LIMFATICE

Vasele limfatice se formează prin confluența capilarelor dând nostin vaselor limfatice mici, care prin confluență, formează vase limfatice mari, iar aceasta dau naștere, la rândul lor, la trunchiuri limfatice, care comunică cu sistemul vascular sanguin.

Structura vaselor limfatice sunt asemănătoare cu venele, doar că în general sunt mai subțiri decât venele.

CIRCULAȚIA SANGVINĂ

Circulația sangvină este constituită din două circuite casculare, complet separate, dar strâns corelate funcțional: circulația sistemică (marea circulație) și circulația pulmonară (mica circulație).

Circulația sangvină sistemică (marea circulație)

Circulația sistemică asigură transportul sângelui de la inimă spre organe și țesuturi prin sistemul arterial și capilar, iar reîntoarcerea la inimă, prin sistemul venos.

Circulația sistemică începe în ventriculul stâng, de unde pleacă artera aortă din care se desprind apoi toate arterele mari.

Circulația pulmonară (mica circulație)

Circulația pulmonară este cuplată în serie cu cea sistematică, sângele din ventriculul drept fiind propulsat prin artera pulmonară spre plămâni, unde are loc schimbul de gaze, după care revine prin venele pulmonare în atriul stâng.

REGLAREA ACTIVITĂȚII CARDIOVASCULARE

Reglarea activității inimii se face prin mecanisme intrinseci și extrinseci.

Reglarea prin mecanisme intrinseci

O reglare a activității cardiace se observă și la inima scoasă din organism, lipsită deci de influențe nervoase și umorale.

Reglarea prin mecanisme extrinseci

Reglarea activității cardiace se face în special pe cale reflexă și umorală:

Reglare reflexă

Se știe că inima este inervată de fibrele simpatice și fibre parasimpatice. Fibrele simpatice sunt postganglionare și provin din plexul cardiac. Fibrele parasimpatice provin din nervul vag și sunt fibre premergătoare.

Acești nervi au acțiune antagonistă asupra inimii. Simpaticul accelerează contracțiile cardiace și mărește intensitatea, pe când parasimpaticul (vagul) încetinește ritmul contracțiilor cardiace și scade intensitatea lor.

Activitatea cardiacă este influențată și de activitatea scoarței cerebrale. Este știut că stările emoționale pot provoca modificarea activității cardiace: frica, mânia, bucuria, etc. pot determina o accelerare a contracțiilor cardiace.

Reglare umorală

Activitatea inimii este coordonată și pe cale umorală, adică prin acțiunea unor substanțe pe care le produc diferite organe și pe care sângele le aduce la inimă. Dintre aceste substanțe, cele mai importante sunt hormonii. De exemplu. Adrenalina, hormonul medulosuprarenalei, provoacă o intensificare și o accelerare a contracțiilor cardiace (în mod obișnuit cantitatea de adrenalină din sânge este redusă).

Aceeași acțiune o are și tiroxina, de aceea în hipertiroidism se produce o accelerare a ritmului cardiac. Acetilcolina, produs al sistemului nervos parasimpatic, are o acțiune inversă adrenalinei. Și diferitele săruri care intră în compoziția plasmei au acțiune asupra activității cardiace.

Importante din acest punct de vedere sunt sărurile calciu, care accelerează ritmul cardiac, și sărurile de potasiu, care încetinesc ritmul cardiac. Datorită relaxării reflexe și reglării umorale se produce o adaptare fină a travaliului cardiac la nevoile organismului.

FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR

Proprietățile mușchiului cardiac

Miocardul care din punct de vedere structural este un mușchi striat, are proprietăți comune cu mușchii striați, dar și o serie de proprietăți caracteristice.

Ritmicitatea (automatismul) este proprietatea cordului de a-și crea singur stimuli excitatori.

Conductibilitatea este proprietatea miocardului, în special a țesutului nodal, de a conduce stimulul de la nivelul nodulului sinoatrial în întreg cordul.

Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde printr-o contracție la stimulii adecvați.

Contractilitatea este proprietatea miocardului de a se contracta atunci când este stimulat adecvat. Contracțiile miocardului se numesc sistole, iar relaxările se numesc diastole.

Automatismul și conductibilitatea se datorează țesutului specific și explică activitatea ritmică, regulată, a inimii.

Revoluția cardiacă

Inima este un organ musculos, fapt pentru care activitatea ei este caracterizată prin contracții și relaxări, care se succed cu regularitate. Contracția inimii se numește sistolă, iar relaxarea diastolă. O sistolă, împreună cu diastola care îi urmează formează o revoluție cardiacă sau un ciclu cardiac.

Revoluția cardiacă începe cu sistola atrială, care durează 0,1 secunde, timp în care sângele este împins în ventricule. După terminarea sistolei atriale, atriile intră în diastolă, diastola atrială, care durează până la sistola atrială următoare, adică 0,7 secunde. În timpul diastolei atriale, presiunea în atrii scade foarte mult și sângele trece din vene în atrii, umplându-le din nou.

În momentul în care începe diastola atrială, începe și contracția ventriculelor, adică sistola ventriculară, care durează 0,3 secunde; sistola ventriculară durează deci mai mult decât cea atrială. În timpul sistolei ventriculare, distingem o fază în care presiunea sângelui din ventricule crește până egalează presiunea din artere. În a doua fază se deschid valvulele sigmoide și sângele este împins în artere. Când începe sistola ventriculară, valvulele atrioventriculare se închid astfel că sângele nu se poate întoarce în atrii. După ce se termină sistola ventriculară, începe diastola ventriculară, care durează 0,5 secunde.

Dacă urmărim rezoluția cardiacă, constatăm că din 0,8 secunde, cât durează, inima în totalitate, se găsește în sistolă 0,4 secunde și în diastolă 0,4 secunde. Acest regim în care activează inima ne explică de ce acesta poate funcționa toată viața fără să obosească.

La indivul normal au loc 70 – 80 de revoluții cardiace/min, care reprezintă de fapt bătăile inimii. Contracțiile cardiace sunt dependența a două mecanisme reglatoare – unul intracardiac, altul extracardiac.

CAPITOLUL II

ASPECTE PRIVIND

HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ

GENERALITĂȚI

Un sindrom caracterizat prin creșterea presiunii sistolice și a celei diastolice peste valorile normale. După O.M.S. se consideră valorile pentru presiunea maximă 140 – 160 mm Hg, interpretate în raport cu vârsta, sexul și greutatea, iar pentru minimă 90 – 95 mm Hg.

DEFINIȚIE

Hipertensiunea arterială este un sindrom caracterizat prin creștrea presiunii sistolice și a celei diastolice peste valorile normale. După OMS se consideră valori normale pentru presiunea 140 – 160 mm Hg, interpretate în raport cu vârsta, sexul și greutatea, iar pentru minimă 90 – 95 mm Hg.

CLASIFICARE

În funcție de etiologie se deosebesc:

Hipertensiune arterială esențială, în care nu se poate evidenția o cauză organică și Hipertensiunea arterială secundară sau simptomatică, în care este dovedită cauza. Se deosebesc hipertensiuni secundare renale, endocrine, neurogene și cardiovasculare.

În funcție de evoluție se acceptă astăzi clasificarea produsă de O.M.S. :

stadiul I caracterizat prin depășirea valorilor normale de 140 – 160/90 – 95 mm Hg;

stadiul al II- lea, caracterizat prin semne de hipertrofie cardiovasculară. Hipertrofia ventriculului stâng poate fi constatată clinic, electrocardiografic, radiologic și prin examenul fundului de ochi (angiopatie hipertensivă);

stadiul al III- lea, caracterizat prin apariția complicațiilor cardiace, coronariene, cerebrale și renale.

Hipertensiunea arterială este una dintre cele mai răspândite boli. Presiunea arterială poate crește fie prin mărirea debitului, fie prin creșterea rezistenței. Cele mai multe hipertensiuni au la bază creșterea rezistenței periferice (hipertensiunea esențială, renală, etc.). Inițial, procesul este funcțional – vasoconstricție – , ulterior apar leziuni organice care permanentizează hipertensiunea arterială. În ceea ce privește factorii care realizează vasoconstricția arterială, se acordă un rol important sistemului nervos central, sistemul hipofizosuprarenal și hiperreactivității vasculare. În evoluția hipertensiunii arteriale, după mai mulți ani de evoluție apar leziuni organice de ateroscleroză, care agravează tulburările.

Hipertensiunea arterială esențială

Prin care se înțelege orice sindrom clinic hipertensiv, în care valorile presiunii arteriale sunt crescute, în absența unei cauze organice. Este cea mai frecventă, reprezentând 80 – 90 % din totalul hipertensiunilor, și apare de obicei după 30 ani, cu un maximum de frecvență între 40 și 50 de ani. Incidența este mai mare la femei, dar formele mai grave apar la bărbați. Menopauza și obezitatea sunt factori favorizanți, la fel viața încordată, stresantă și ereditatea. Ereditatea ar juca un rol foerte important, afecțiunea întâlnindu-se în proporție de 20 – 80% (după diferite statistici) în antecedentele familiale ale bolnavilor. Ceea ce se transmite ar consta într-o tulburare a metabolismului catecolaminelor (adrenalină și noradrenalină), care ar sta la baza vasoconstricției arteriale. Se pare că și alimentația bogată în sare ar juca un rol.

Hipertensiuni arteriale simptomatice

De cauză renală. Din acest grup fac parte hipertensiunile reno-vasculare (anomalii congenitale ale vaselor renale (stenoze, anevrisme), tromboze, embolii), hipertensiunile din bolile parenchimului renal (glomerulonefrita acută și cronică, leziunile renale din diabet, pielonefritele etc.).

În apariția hipertensiunii renale, rolul principal este deținut de o enzimă care ia naștere în rinichiul ischemic (cu circulația insuficientă) și care se numește renină. Aceasta se transformă în sânge într-o substanță hipertensivă numită angiotensină. E importantă precizarea etiologiei renale, deoarece unele forme sunt susceptibile de intervenție chirurgicale (hipertensiunea reno-vasculare, unele pielonefrite). Tratamentul se adresează atât bolii de bază, cât și hipertensiunii arteriale.

De cauză endocrină. Din acest grup fac parte:

Feocromocitomul – o tumoare localizată în medulara glandei suprarenale, caracterizată prin crize paroxistice de hipertensiune, datorate descărcării în circulație de catecolamine (adrenalină și noradrenalină); tratamentul este chirurgical.

Hiperaldosteronismul primar (adenom corticosuprarenal cu secreție excesivă de aldosteron.).

Sindromul Cushing, datorit unei tumori corticosuprarenale sau hipofizare care se caracterizează prin hipertensiune, obezitate, vergeturi, hirsutism și creșterea eliminării urinare a 17- cetosteroizilor. Tratamentul este chirurgical.

Hipertensiuni endocrine, mai apar în hipotiroidism și în cursul sarcinii; în cursul primei sarcini poate apărea o hipertensiune reversibilă, recidivând eventual cu fiecare nouă sarcină; alteori, graviditatea agravează o hipertensiune arterială preexistentă, de altă natură.

De cauză neurogenă. În boli traumatice, tumorale sau inflamatorii ale creierului care duc la o creștere a presiunii intracraniane sau în caz de leziuni ale centrilor vasomotori se observă, uneori, și creșterea tensiunii arteriale.

De cauză cardiovasculară. Bolile însoțite de hipertensiune arterială sunt: coarctația aortică, blocul complet, insuficiența aortică și ateroscleroza.

ETIOPATOGENIA

Majoritatea autorilor acceptă astăzi concepția nervistă, potrivit căreia predispoziția ereditară este de natură neurogenă, legată de o anumită structură a personalității și de o anumită modalitate de răspuns la situații de stres: durere, frică, supărare.

Boala ar fi esențial nervoasă, produsă de o tulburare în activitatea centrilor nervoși superiori. Difereți excitanți din sfera psiho-emoțională (necazuri, griji, nesiguranță), acționând pe fondul unei predispoziții ereidtare, duc la apariția unor focare de excepție permanentă la nivelul scoarței cerebrale, determinând secundar o vasoconstricție arterială. În lanțul patogenic al hipertensiunii mai intervin – tot prin intermediul scoarței – sistemul endocrin și rinichiul.

Modificările fundamentale locale care stau la baza hipertensiunii sunt vasoconstricția arterială și creșterea conținutului peretelui arterial în apă și sare. Mai târziu apar leziuni organice și ateroscleroza, care grăbesc evoluția și întunecă prognosticul prin complicații.

SEMNE ȘI SIMPTOME

Clasic de deosebesc:

Stadiul prehipertensiv poate fi afirmat pe baza ascendenței ereditare hipertensive, apariției unor puseuri tensionale trecătoare și a unor teste care stabilesc creșterea anormală a presiunii arteriale, comparativ cu normalul. Cel mai cunoscut este testul presor la rece, care este pozitiv când, introducând mâna în apă la 4°, valorile T.A. cresc cu peste 40 mm Hg.

Stadiul de hipertensiune intermitentă, caracterizată prin perioade de hipertensiune, fără alte semne clinice, alterând cu perioade normale.

Stadiul de hipertensiune permanentă: în peste 90 % din cazuri, hipertensiunea arterială este depistantă în acest stadiu. După manifestări se dosebesc:

Stadiul I de HTA izolată și pură

Peste 90% din pacienți sunt depistați în acest stadiu, în care sunt prezente variații tensionale, cu valori frecvent peste 160/95 mm Hg. Acest stadiu poate dura 10 – 15 ani, perioada în care, la creșterile tensionale, se asociază leziuni vasculare minore traduse prin alterări de gradul I ale F.O.

Acest stadiu corespunde formei benigne, care evoluează progresiv și se caracterizează prin:

Semne care apar la examenul arterelor, artere sinuase și rigide, puls bine bătut;

Semne de fregilitate capilară; diverse menifestări hemoragice (epistaxis. Metroregii, uneori hematemeze, hemoragii retiniene, etc.);

Semne cerebrale: cefalee occipitală, de obicei dimineața, la trezire, amețeli, oboseală, astenie, insomnie, tulburări de memorie și concentrare, modificări de caracter, frecvent tulburări de vedere ( „muște zburătoare”, vedere încețoșată); cefalee cu caracter pulsatil, amețeală, tulburările de vedere și tulburările trecătoare de conștiență și de limbaj sunt cele mai frecvente tulburări funcționale, comune tuturor formelor de hipertensiune;

Furnicături la nivelul extremităților, amețeli, senzația de „deget mort”;

Examenul inimii relevă subiectiv palpitații; dureri precordiale, diferite grade de dispnee, iar obiectiv, semne de mărire a inimii stângi (hipertrofie și digitație);

Radiologia, electrocardiograma, fundul de ochi și probele funcționale renale apreciază gradul de evolutivitate al hipertensiunii arteriale.

În ultimul stadiu al formei benigne – care se instalează după mulți ani de evoluție – apar complicații: insuficiență cardiacă stângă sau totală, cardiopatie ischemică, complicații cerebrale sau renale.

Stadiul II hipertrofie ventriculară stângă (HVS)

Acest stadiu este consecința solicitărilor mecanice exercitate de creșterea valotilor TA asupre patului vascular și asupra pompei cardiace. Valorile TA sunt 200/ 120 mm Hg.

Examenul clinic relevă HVS, șocul apexian este mai puternic, zgomotul II este întărit la aortă. Examenul radiologie evidențiază cord de volum normal sau semne incipiente de HVS, cu arc inferior stâng alungit. Examenul EKG este modificat.

Hipertrofia vasculară sistematică se remarcă prin artere cu calibru mărit, sinuase, indurate, iar în radiologie aorta apare, lărgită, derulată, butonul aortic proeminent. Modificările FO sunt avansate (gradul II). Funcția renală se menține mult timp nealterată.

Stadiul III complicată. În acest stadiu sunt prezente pe lângă acuzele perioadelor anterioare și semne și simptome noi, ca urmare a visceralizării hipertensiunii și a afectării organelor țintă. Complicațiile HTA au fost împărțite arbitrar în complicații nespecifice și complicații specifice.

Complicațiile nespecifice sunt, de fapt, consecința procesului arterosclerotic ce se intercondiționează cu HTA; apar stenozări aortice, coronariene, cerebrale, periferice neinfluențate semnificativ de tratamentul hipotensor.

Complicațiile specifice, cu predilecție pentru hipertensivii tineri, sub 55 de ani. Ele pot fi stabilizate sub hipotensoare eficace. Complicațiile specifice sunt: HVS cu insuficiență ventriculară stângă consecutivă, retinopatia hipertensivă (FO gradul III, IV), cerebromeningiană, insuficiență renală prin nefro-angioscreloză.

Stadiul IV de HTA sau malignă are o evoluție rapidă și o mortalitate ridicată. Poate fi malignă de la început sau se poate maligniza pe parcurs. Valorile tensionale sunt mari, în special cea diastolică depășind 130 mm Hg, rezistente la tratament. Starea generală este alterată rapid (astenie, slăbire, paloare, cefalee intensă), fundul de ochi este grav și precoce alterat, complicațiile apar de timpuriu, în special insuficiența renală progresivă și ireductibilă.

Criterii clinice: TA diastolică peste 120 mm Hg, encefalopatie, retinopatie, semne de decompesare cardiacă rapidă, eventual edem pulmonar acut, durere abdominală simulând o colecisto-duodenită acută.

Criterii biologice: creșterea ureiei și creatininei, proteinuriei, hematuria microscopică, cilindurie, anemie hemolitică microangiopatică, aldosteron sanguin și urinar crescut.

Criterii histologice: arteriolita necrozantă (porțiunea distală a arterelor interlobulare prezintă necroza fibrinoidă).

DIAGNOSTIC

Creșterea tensiunii arteriale nu etse o boală cu manifestări specifice care să orienteze diagnosticul. Numită și „ucigașul silențios” descoperirea este întâmplătoare la un consult obișnuit.

Hipertensiunea arterială „de cabinet” sau „de halat alb” se referă la tensiunea care este crescută constant la cabinetul medicului, dar care , măsurată acasă este normală.

Teste necesare pentru diagnosticarea HTA sunt: analiza sângelui, examenul urinii, electrocardiograma și ecocardiografia.

Alte teste utile pentru stabilirea diagnosticului de HTA sunt: monitorizarea ambulatorie (care nu necesită spitalizarea) a tensiunii arteriale, scintigrafia renală, radiografia toracică, teste screening pentru feocromacitom (tumoră a glandei suprarenale care secretă adrenalină, hormon ce determină creșterea HTA.

EXAMENE CLINICE ȘI PARACLINICE

Examene clinice

Determinarea presiunii arteriale se face corect prin metoda ascultativă sau cea electronică, măsurând TA la ambele brațe, în clinostatism și ortostatism, dacă este posibil dimineața, după repaus fizic și intelectual.

Examenul clinic încerca să deceleze cauzele sau leziunile generatoare de HTA, precum și stadiul evolutiv și răsunetul asupra întregului organism. Scăderea importantă a pulsului la arterele femurale, sau abolirea sa evocă o stenoză a sistemului aortic care se confirmă la palparea arterelor intercostale pe toracele posterior, prin ascultația inimii (suflu sistolic paravertebral stâng) și de radiografia toracelui (eroziuni costale).

Stenoza unei artere renale poate determina uneori un suflu perceptibil paraombilical și în regiunea lombară. Palparea lojelor renale poate evidenția o tumoră renală sau nefromegalie bilaterală, sugerând polichistoza renală. Examenul clinic general poate pune în evidență și semnele unei afecțiuni endocrine sau metabolice, susceptibile de a produce HTA secundară (hipertiroidism, boala Cushing, acromegalia, manifestări cutanate ale unei diateze gustoase sau dislipoproteinemii).

Aprecierea răsunetului visceral al HTA: când bolnavul semnalează dispnee la eforturi bine tolerate anterior, iar examenul obiectiv decelează un suflu sistolic și cardiomegalia (confirmată rediologic, EKG, ecografie), se conturează suprasolicitarea cordului; semnalarea unei poliurii nocturne, recente, fără disurie, obligă la suspicionarea renalizării HTA. De asemenea scăderea capacității de lucru, eclipse cerebrale, un examen de fund de ochi modificat (gradul II – III ) susțin faptul că HTA a produs afectarea vaselor cerebrale.

Importanța examinărilor de laborator se concretizează în următoarele:

Îmbogățesc simptomatologia bolilor cu numeroase elemenete obiective.

Confirmă sau infirmă diagnosticul clinic.

Clarifică diagnosticul diferențial față de tablouri clinice similare și diferențiază formele clinice ale aceleași îmbolnăviri.

Stabilește factorul etiologic în numeroase cazuri.

Informează asupra gravității cazului, reflectă obiectiv evoluția bolii și ajută la stabilirea prognosticului.

Contribuie la aprecierea eficacității tratamentului.

Prevestește instalarea unor complicații.

Confirmă vindecarea clinică și etiologică a bolnavului.

Contribuie la profilarea bolilor infecto-contagioase, prin depistare precoce a surselkor de infecție, bolnavii și purtătorii de germeni.

Examene paraclinice

În funcție de caz, examenele complementare sunt indispensabile pentru a aprecia răsunetul visceral, al HTA și a descoperi etiologia.

În prectica zilnică a unui pacient hipertensiv i se efectuează următoarele examene:

Dozarea potasiului sanguin și urinar.

Dozarea ureei și creatininei sanguine.

Examen citobacteriologic urinar.

Grup sanguin.

Testul Addis- Hamburger sau urocultura cantitativă.

Proteinurie pe 24 de ore (peste 0,1 g Og arată afectarea renală).

Dozarea glicemiei la 2 ore post prandial.

Dozarea colesterolului, trigliceridelor.

Radiografia renală pe gol și/sau urografia L.V.

Radiografia cardiopulmonară.

Examen sumar de urină.

Urocultură.

EKG

Examenul fundului de ochi.

HLG, VSH, hematocrit.

Când investigațiile de „primă linie”nu au reușit un bilanț satisfăcător, se recurge la ajutorul serviciilor specializate pentru arteriografie renală, dozarea activității plasmatice renina-angiotensiva, dozarea aldosteronului, testul Howard, scintigrama renală, puncția renală.

EVOLUȚIE ȘI COMPLICAȚII

În forma benignă, cea mai obișnuită, boala durează ani sau chiar zeci de ani. Sub influența unui tratament corect și precoce pot apărea remesiuni importante. În forma malignă, evoluția este foarte rapidă, etapele bolii fiind parcurse în 1 – 3 ani. Indiferent de etiologie, fiecare formă de hipertensiune arterială, în raport cu caracterul său evolutiv, poate fi benignă sau malignă și parcurge , în evoluția sa, cele trei stadii din clasificarea propusă de O.M.S. în stadiul al III- lea apar complicații: la nivelul aparatului cardiovascular (insuficiență ventriculară stângă acută și cronică, insuficiență cardiacă globală, infarct miocardic, anevrism disecant); la nivelul circulației cerebrale (encefalopatie hipertensivă, tromboze și hemoragiicerebrale); la nivelul rinichiului (tulburări variate, de la alterări funcționale, până la scleroză cu insuficiență renală).

Complicațiile depind de forma clinică – benignă sau malignă. Astfel, în hipertensiunea benignă complcațiile se datorează aterosclerozei, cele mai frecvente fiind tromboza cerebrală și infarctul miocardic. În hipertensiunea malignă domină degradarea arteriolară. Aici se întâlnesc frecvent encefalopatia hipertensivă, hemoragia cerebrală, insuficiența cardiacă și insuficiența renală.

PROGNOSTIC

Prognosticul depinde de forma benignă sau malignă, de ereditate, de nivelul tensiunii diastolice și bazale, de vârstă (tinerii fac forme mai grave), de respectarea tratamentului, de modul de viață recomandat și, în sfârșit, de apariția complicațiilor.

Prognosticul este favorabil în primul stadiu de boală, fiind mai rezervcat în stadiul al doilea și mai ales în al treilea. Moartea se datorează îndeosebi complicațiilor cardiace, cerebrale și renale. Sub influența tratamentului actual, prognosticul s-a îmbunătățit.

TRATAMENT

Tratamentul hipertensiunii arteriale trebuie să vizeze anumite obiective și în primul rând normalizarea valorilor tensionale. El trebuie să țină seama de anumite principii și orientării:

Explorarea trebuie bine făcută deoarece sunt hipertensiuni care beneficiază de tratament chirurgical (hipertensiunile reno-vasculare).

Tratamentul trebuie să fie complex, igienico-dietetic, medicamentos etc.

Tratamentul trebuie individualizat și stabilit în condiții de ambulator, nu de spital.

Drogurile hipotensive vor fi administrate la început în cantități mai mici și mărite apoi progresiv, până la normalizarea tensiunii arteriale. Este bine că drogurile hipotensive să fie asociate și la începutul tratamentului asocierea să cuprindă un hipotensiv cu un diuretic tiazidic.

Trebuie ținut seama de ateroscleroza asociată, de aici decurgând prudență, pentru a nu precipita accidente vasculare cerebrale, coronariene și periferice.

Deoarece multe hipertensiuni sunt consecința sau sunt asociate aterosclerorei, regimul și tratamentul vor fi adaptate acesteia din urmă. Se vor combate obezitatea, guta, diabetul zaharat, hiperlipoproteinemiile etc.

Repausul nu trebuie să fie absolut. Exercițiile fizice, mersul pe jos și gimnastica medicală, fac parte din tratament. Efortul fizic va fi dozat și adaptat posibilităților bolnavului.

Sedativele și tranchilizantele sunt de multe ori necesare.

Dieta va fi săracă în colesterol și în grăsimi saturate.

Este bine ca tratamentul să fie și vasodilatator coronarian, deoarece asociația cardiopatie ischemică – hipertensiune arterială este foarte frecventă.

Nu orice hipersiune urmează să primească să primească tratament hipotensiv. Astfel în formele labile, de gradul I etc., este suficient regimul dietetic, eventual tranchilizante și sedative.

Tratament: regimul de viață constantă în limitarea eforturilor fizice, cu lucru de 6 – 8 ore pe zi, după caz, cu respectarea orelor de somn și a orelor de masă. Au o mare importanță mijloacele psihoterapice, combaterea anxietății și evitarea situațiilor conflictuale din mediul de viață sau muncă.vor fi căutate și încurajate elementele de satisfacție din profesiunea bolnavului, vor fi cultivate preocupările care produc relaxarea (plimbări, lectură, muzică, teatru).

Regimul va fi echilibrat și suficient, urmărindu-se menținerea unei greutăți normale. În caz de obezitate, va fi hipocaloric; în caz de ateroscleroză, hipolipidic și hipocaloric, etc. dar, indiferent de bolile asociate, va fi hipo- sau desodat. Regimul desodat nu poate fi standardizat, ci adaptat în funcție de starea clinică.

Tratamentul medicamentos folosește numeroși agenți hipotensivi: sedative și hipnotice (barbiturice, Bromoval, Clordelazin, tranchilizante). Tratamentul vizează normalizarea valorilor tensionale. Efectul este atins dacă T.A. oscilează între 90/70 și 130/90 mm Hg în ortostatism și nu depășesc 170/110 mm Hg în decubit. O atenție deosebită trebuie acordată scăderii T.A. în cazul hipertensiunii cu insuficiență renală sau cu tulburări de irigație cerebrală sau coronariană. Tratamentul hipotensiv este complex, cuprinde numeroase droguri cu diferite moduri de acțiune. În funcție de locul și mecanismul de acțiune, hipotensoarele pot fi clasificate astfel:

Vasodilatatoare, cu acțiune asupra peretelui vascular, fără relație cu terminațiile nervoase: Hidralazina, Minoxidilul, Nifedipina, diureticele (care acționează reducând volumul sanguin), Diazoxidul.

Hipotensoare cu acțiune pe receptorii simpatici, blocând transmiterea adrenergică:

Blocante ale receptorilor alfa adrenergici (Prazosin, Fentolamină).

Blocante ale receptorilor beta adrenergici: ( Propranololul și celelalte).

Blocantele receptorilor alfa și beta adrenergici (Labetololul- Tenormin).

Cu acțiune asupra fibrelor nervoase, simpatice, postganglionare sau terminațiilor nervoase: Guanetidina, Reserpina și Alfa-metildopa. Ultimile două acționează și asupre sistemului nervos central.

Cu acțiune asupra ganglionilor autonomi simpatici: Trimetaphan.

Cu acțiune asupra sistemului nervos central: Clonidina, Alfa-metildopa și Reserpina.

Cu acțiune asupra volumului sanguin: diureticele.

Antagoniști ai sistemului renină- angiotensină. Dintre aceștia: Teprotid, Captopril, Hipotensor.

În 50 % din cazuri, diureticele ori beta blocantele normalizează valorile tensionale. În celelalte 50 % dintre cazuri acționează asocierile de hipotensoare cu diuretice. Cea mai eficace și bine tolerată asociere este cea dintre un diuretic tiazidic, un beta blocant și un vasodilatator (hidralazina etc.), la care se poate adăuga un simpaticolitic central (alfa-metildopa sau clonidina).

Nu se asociază două simpaticolitice centrale sau un simpaticolitic cu un beta blocant.

CAPITOLUL III

NOȚIUNI DE NURSING

INTRODUCERE

Nursa este o persoană care :

A parcurs un program complet de formare, care a fost aprobat de Consiliul Asistenților Medicali.

A trecut cu succes examenele stabilite de Consiliul Asistenților Medicali.

Îndeplinește standardele stabilite de Consiliul Asistenților Medicali.

Este autorizată să practice această profesie așa cum este definită de Consiliul Asistenților Medicali, în concordanță cu pregătirea și experiența sa.

Este autorizată în îndeplinirea acelor proceduri și funcții care sunt impuse de îngrijirea sănătății în orice situații s-ar afla, dar să nu facă o procedurăpentru care nu este calificată.

Definiția nursingului

După O.M.S.

Nursingul este o parte integrantă a sistemului de îngrijire a sănătății cuprinzând:

Promovarea sănătății

Prevenirea bolii

Îngrijirea persoanelor bolnave (fizic, mental, psihic, handicapați) de toate vârstele, în toate unitățile sanitare, așezările comunitare și în toate formele de asistență socială.

După Virginia Hederson

„ Să ajuți individul, fie acesta bolnav sau sănătos, să-și afle calea spre sănătate sau recuperare, să ajuți individul, fie bolnav sau sănătos, să-și folosească fiecare acțiune pentru a promova sănătatea sau recuperarea, cu condiția ca acesta să aibă tăria, voința sau cunoașterea, necesare pentru a o face, și să acționeze în așa fel încât acesta să-și poarte de grijă singur cât mai curând posibil ”.

Rolul nursei

În concepția Virginiei Hederson rolul asistentei medicale:

„ Rolul esențial al asistentei medicale constă în a ajuta persoana bolnavă sau sănătoasă, să-și mențină sau recâștige sănătatea (sau să-l asiste în ultimele sale clipe) prin îndeplinirea sarcinilor pe care le-ar fi îndeplint singur, dacă ar fi avut forța, voința sau cunoștințele necesare. Asistenta medicală trebuie să îndeplinească aceste funcții astfel încât pacientul să-și recâștige independența cât mai repede posibil”.

Funcțiile nursei

Funcțiiule asistentei medicale sunt de natură:

Independentă

Dependență

Interdependență

Alte funcții

Asistenta medicală are câteva funcții speciale.

Funcția profesională

Funcția educativă

Funcția economică

Funcția de cercetare

ASPECTE TEORETICE ALE PROCESULUI DE ÎNGRIJIRE

Factorul decisiv pentru elaborarea unui cadrul conceptual privind îngrijirile a fost orientarea către o nouă concepție și anume: îngrijiri centrate nu pe sarcini, ci pe persoana îngrijită – considerată, în mod global, unitară.

Asistenta trebuie să cunoască „global” individul, precum și comunitatea în care trăiește.

Acestei concepții noi (adică îngrijiri centrate nu pe sarcini, ci pe persoana îngrijită) i s-a acordat mare importanță, ceea ce a făcut ca nursele să-și organizeze munca în alt mod, adică în loc să se repartizeze sarcini, să se repartizeze bolnavi. Activitatea să fie astfel centrată pe PERSOANĂ.

Astfel, asistenta după principiile de bază ale Viginiei Henderson trebuie să fie:

Conștiința celui lipsit de conștiință

Ochiul pentru cel care și-a pierdut vederea de curând

Mâna pentru cel căruia i-a fost amputată

Dragostea de viață pentru cel ce încearcă să se sinucidă

Să posede cunoștințele necesare pentru tânăra mamă.

CADRUL CONCEPTUAL AL ÎNGRIJIRILOR

Orice activitate ce se dorește a fi profesională urmărește să se sprijine pe baze științifice. Cu toată diversitatea teoriilor și conceptelor despre îngrijiri, ele toate au o anumită înțelegere privind persoana îngrijită, sănătatea și îngrijirile (nursingul).

Conceptul despre om :

Omul este o ființă unică, având nevoi biologice, psihologice, sociale și culturale, o ființă în continuă schimbare și în interacțiune cu mediul înconjurător, o ființă responsabilă, liberă și capabilă de a se adapta.

În concepția Virginiei Henderson: „Individul este o entitate bio-psiho-socială formând un TOT indivizibil. El are necesități fundamentale cu manifestări specifice pe care și le satisface singur dacă se simte bine. El tinde spre autonomie în satisfacerea necesităților sale”.

Concepția despre sănătate:

O.M.S. definește sănătatea ca fiind: „O stare de bine fizic, mental și social, ce nu constă numai în absența bolii sau a infirmității”.

După Virginia Henderson: „Sănătatea este o stare de echilibru bio-psiho-social, cultural și spiritual, stare de autonomie și independență, fără să fi egală cu absența bolii sau a infirmității, este o stare dinamică ce dă posibilitatea unui organism de a rămâne în echilibru cu mediul extern și intern”.

Concepția despre boală

Boala reprezintă ruperea echilibrului, armoniei, un semnal de alarmă tradus prin suferință fizică, psihică, o dificultate sau o inadaptare la o situație nouă, provizorie sau definitivă. Boala este un eveniment care poate duce până la respingerea socială a omului de anturajul său.

PROCESUL DE ÎNGRIJIRE

Procesul nursing este un proces organizat și planificat, o metodă rațională de planificare și promovare a intervențiilor individualizate în scopul obținerii unei mai bune stări de sănătate pentru individ, familie, comunitate.

Procesul nursing este un document scris ce constituie un mijloc de comunicare a informațiilor pentru toate persoanele implicate în îngrijirea pacientului, o documentație referitoare la intervențiile planificate pentru pacient.

Aplicarea cadrului conceptual al Virginiei Henderson în procesul de îngrijire ușurează identificarea nevoilor pacientului pe plan bio-psiho-social, cultural și spiritual și găsirea surselor de dificultate care împiedică satisfacerea nevoilor. De asemenea, permite stabilirea intervențiilor capabile să reducă influența acestor surse de dificultate, în scopul de a ajuta persoana să-și recapete, pe cât posibil, autonomia.

Procesul de îngrijire cuprinde 5 etape:

Culegerea datelor (interviul),

Analiza și interpretarea datelor (probleme, diagnostic de îngrijire),

Planificarea îngrijirilor (obiective),

Realizarea intervențiilor (aplicarea lor),

Evaluarea.

Componentele diagnosticului de nursing vizează identificarea:

Problemei de dependență (notată cu „P”);

Cauzei ce a determinat problema de dependență (etiologia sau sursa de dificultate, notată cu „E”);

Semnelor și simptomelor (manifestările de dependență, notată cu „S”)

CADRUL CONCEPTUAL AL ÎNGRIJIRILOR

Orice activitate ce se dorește a fi profesională umărește să se sprijine pe baze științifice.

Conceptul despre om: este o ființă unică, având nevoi biologice, psihologice, sociale și culturale, o ființă în continuă schimbare și în interacțiune cu mediul său înconjurător, o ființă responsabilă, liberă și capabilă de a se adapta.

Concepții privind sănătatea. Sănătatea este o stare în care necesitățile sunt satisfăcute în mod autonom, nu se limitează la absența bolii.” (Virginia Hederson).

NEVOILE FUNDAMENTALE ALE INDIVIDULUI DUPĂ VIRGINIA HENDERSON

Cadrul conceptual al Virginiei Henderson se bazează pe definirea celor 14 nevoi fundamentale cu componentele lor bio-psiho-sociale, culturale și spirituale ale individului.

Țelul profesiei de asistentă medicală este de a urmări, îndruma și ajuta individul în atingerea sau păstrarea independenței în satisfacerea nevoilor fundamentale. Pentru a ajuta individul, asistenta medicală trebuie să știe că o nevoie fundamentală este necesitate vitală fizică și mentală.

Cele 14 nevoi fundamentale sunt:

Nevoia de a respira și de a avea o bună circulație

Respirația reprezintă nevoia ființei umane de a capta oxigenul din mediul înconjurător necesar proceselor de oxidare din organism, și de a elimina dioxidul de carbon rezultat din arderile celulare.

Circulația este funcția prin care se realizează mișcarea sângelui în interiorul vaselor sanguine, care are drept scop transportul substanțelor nutritive și a oxigenului la țesuturi, dar și transportul produșilor de carbon de la țesuturi la organele excretoare.

Nevoia de a bea și a mânca

Oricărui organism îi este necesar să ingereze și să absoarbă alimente de bună calitate și cantitate suficientă, pentru a-și asigura dezvoltarea, întreținerea țesuturilor și pentru a-și menține energia indispensabilă unei bune funcționări.

Nevoia de a elimina

Eliminarea reprezintă necesitatea organismului de a se debarasa de substanțele nefolositoare, vătămătoare, rezultate din metabolism.

Nevoia de a se mișca și de a avea o bună postură

A se mișca și a avea o bună postură sunt o necesitate a ființei vii de a fi în mișcare, de a-și mobiliza toate părțile corpului prin mișcări coordonate, de a păstra diferitele părți ale corpului într-o poziție care să permită eficacitatea funcțiilor organismului.

Nevoia de a dormi și a se odihni

Este o necesitate a fiecărei ființe umane de a dormi și a se odihni în bune condiții, timp suficient, astfel încât să-i permită organismului să obțină randamentul maxim.

Nevoia de a se îmbrăca și dezbrăca

Este o necesitate proprie individului de a purta îmbrăcăminte adecvată după circumstanțe, temperatura zilei, activitate, pentru a-ți proteja corpul de rigorile climei (frig, căldură, umiditate), permițându-i o libertate a mișcărilor.

Nevoia de a menține temperatura corpului în limite normale

Menținerea temperaturii în limite normale este necesitatea organismului de a conserva o temperatură la un grad aproximativ constant, pentru a-și menține starea de bine. Temperatura constituie echilibrul dintre termogeneză și termoliză.

Nevoia de a fi curat, îngrijit, de a proteja tegumentele și mucoasele

A fi curat, îngrijit și a-ți proteja tegumentele și mucoasele sunt o necesitate pentru a-ți menține o ținută decentă și pielea sănătoasă, așa încât aceasta să-și poată îndeplini funcțiile.

Nevoia de a evita pericolele

Nevoia de a evita pericolele este necesitatea ființei umane de a fi protejată contra tuturor agresiunilor interne sau externe, pentru menținerea integrității sale fizice și psihice.

Nevoia de a comunica

Nevoia de a comunica este o necesitate a ființei umane de a schimba informații cu semenii săi. Ea pune în mișcare un proces dinamic, verbal și nonverbal, permițând persoanelor să-și facă accesibile una alteia opiniile, experiențele și informațiile.

Nevoia de a acționa conform propriilor convingeri și valori, de a practica religia

A acționa conform propriilor convingeri/credințe și valori este o necesitate a ființei umane de a face/exprima gesturi, acte, conform formației sale, de bine și de rău, de dreptate, de urmare a unei ideologii.

Nevoia de a fi preocupat în vederea realizării

A te preocupa în scopul realizării este o necesitate a oricărui individ de a înfăptui activități care-i permit satisfacerea nevoilor sau să fie util celorlalți. Acțiunile pe care le înfăptuiește îi permit să-ți dezvolte simțul creator și să-și folosească potențialul la maxim.

Nevoia de a se recrea

Recrearea este o necesitate a ființei umane de a se destinde, de a se distra, recurgând, pentru aceasta, la activități agreabile, în scopul obținerii unei relaxări fizice și psihice.

Nevoia de a învăța cum să-ți păstrezi sănătatea

A învăța este acea necesitate a ființei umane de a acumula cunoștințe, atitudini și deprinderi pentru modificarea comportamentelor sale sau adoptarea de noi comportamente, în scopul menținerii sau redobândirii sănătății

CAPITOLUL IV

PLANURILE DE ÎNGRIJIRE ALE PACIENȚILOR

CU HIPERTENSIUNE ARTERIALĂ

CAZUL NR. I

INTERVIU

Pacienta M.D. în vârstă de 60 ani se internează pe Secția Cardiologie în data de 07.01.2013, acuzând următoarele simptome: cefalee fronto-occipitală cu caracter pulsatil, cu amețeli, tinnitus (țiuit în urechi), dureri oculare, grețuri, vărsături, uneori însoțită și de palpitații apărute brusc, cu ritm neregulat, care dispar progresiv, însă de cele mai multe ori apar fără corelații cu cefaleea și o trezesc noaptea din somn. Cefaleea s-a intensificat în ultimile două săptămâni, fapt care a necesitat internarea la Spitalul de Urgență.

La internare este diagnosticată cu HTA. ST.II., C.I.C., ANGOR DE EFORT. Pacienta este cunoscută de mai mulți ani cu HTA, ST.II., C.I.C., Angor de efort (diagnosticată în 1999), urmând tratamentul intermitent cu Aspirină, Nitropector, Propranolol (40 mg), Captopril (100 mg), Nifedipin (30 mg), .

Pacienta M.D. este domiciliată în Bacău, este căsătorită are 3 copii și locuiește împreună cu soțul la bloc în condiții bune. Este pensionară de 3 ani. A lucrat ca îngrijitoare la o creșă de copii în trei schimburi, timp de 35 de ani. A fost un loc de muncă foarte plăcut deoarece pacientei îi plac foarte mult copiii, dar a fost și foarte obositor și solicitant.

Îi place să citească foarte mult, să tricoteze și să croșeteze, să asculte muzică românească ușoară și populară. Este o persoană sociabilă și foarte amabilă. Nu fumează, cafea servește zilnic, iar alcool ocazional. De când a fost diagnosticată cu HTA, pacienta a respectat regimul dietetico-alimentar și a urmat schema de tratament prescrisă de medicul cardiolog.

Pacienta M.D. a avut menarha la vârsta de 14 ani, iar menopauza la 50 ani. A avut 3 nașteri și 6 avorturi. Pacienta are spondiloză cervicală, iar în 1992 a avut Colecistectomie și Apendicectomie. Pacienta prezintă diabet zaharat din 1984, echilibrat prin regim alimentar.

Obiectiv, se constată că pacienta are o stare generală bună, afebrilă, TA = 210/ 110 mm Hg, P = 82 bătăi /min, R = 18 respirații/minut, cracmere la mobilizarea articulațiilor mari. În rest examen obiectiv normal.

Rezultatele investigațiilor și analizelor de laborator

BIOCHIMIE

ELECTROFOREZA

UROCULTURA

Rare epitelii, relativ frecvente leucocite; frecvent oxalat de Ca.

Enterococ > 100.000 /ml

EXAMEN URINĂ

RX.PULMONAR

Transparență pulmonară normală

Cord cu diametrul longitudinal crescut

Bombarea arcului mijlociu

ECO-CORD

Contracții normale VS

Valve de aspect normal

AS = 3,5 cm

VD = 3,2 cm

VS = 4,7 cm

SIV = 0,8 cm

PP = 0,8 cm

ECO-ABDOMINAL

Ficat LS = 6 cm; LD = 14 cm

Vena portă în lim. 1 cm; CPB = 0,7 cm

Pancreas omogen bine delimitat de dimensiuni normale

Splină, rinichi de dimensiuni și ecostructura normală.

CONSULT PSIHIATRIC

Tulburare anxioasă, medie cu amgorafobie

CONSULT ORL

Dop cerumen bilateral

Revine pentru spălătură și andiogramă.

PLAN DE ÎNGRIJIRE

EXTERNAREA

Pacienta M.D. în vârstă de 60 ani a fost internată pe Secția Cardiologie în perioada 7.01.2013 – 11.01.2013 cu diagnosticul de Hipertensiune arterială ST. II. C.I.C., Angor de efort.

Pe perioada spitalizării i s-au administrat următoarele medicamente:

Aspirina cardio – 1tb/zi

Nitropector – 1tb/zi

Propranolol 40 mg – 1 tb/zi

Captopril 100 mg – 1 tb/zi

Nifedipin 30 mg – 1tb/zi

Ser fiziologic 500 ml/zi

Glucoză 5 % 500 ml/zi

La externare pacienta prezintă o stare generală îmbunătățită și cu următoarele probleme de dependență: mobilitate dificilă din cauza nodulilor Heberden, Hallux valgus stâng.

Recomandările medicului specialist:

Urmarea tratamentului medicamentos conform rețetei.

Evitarea efortului fizic și psihic.

Respectarea regimului alimentar.

Revenirea la un control de specialitate după 30 de zile lucrătoare.

CAZUL NR. II

INTERVIU

Pacienta R.O. în vârstă de 86 ani se internează pe Secția Cardiologie în data de 14.01.2013, acuzând următoarele simptome: cefalee, epistaxis tamponat stâng, cu amețeli care survin brusc, anxietate, parestezii la nivelul buzelor, parestezii și impotență funcțională a membrului inferior stâng.

Pacienta R.O. este diagnosticată la internare cu: HTA Puseu; Epistaxis tamponat stâng; Tulburare depresivă mixtă.

Pacienta R.O. cu domiciul în Poiana Negri, județul Bacău este văduvă, are 4 copii, locuiește la casă împreună cu fiul ei în condiții bune. Este pensionară și a lucrat timp de 37 de ani ca brutar. Nu fumează, nu servește cafea, alcool servește ocazional. Îi plac prăjelile și produsele din carne. Este o persoană sociabilă.

A fost o persoană care nu a avut probleme cu sănătatea înafară de vizitele făcute la stomatolog. Menarha la 12 ani, menopauza la 60 ani, are 4 nașteri și 2 avorturi.

Pacienta este cunoscută cu HTA timp de doi ani. La examenul obiectiv se constată că pacienta are o stare generală relativ bună, afebrilă, TA = 200/ 90 mm Hg. P = 84 bătăi/minut, ritmic, R = 20 respirații/minut, torace cu diametrul anteroposterior crescut, hipersensibil.

Pacienta este supusă examenelor clinice și paraclinice.

Rezultatele investigațiilor și analizelor de laborator

BIOCHIMIE

ELECTROFOREZA

UROCULTURA

Rare epitelii, relativ frecvente leucocite; frecvent oxalat de Ca.

Enterococ > 98.000 /ml

EXAMEN URINĂ

RX.PULMONAR

Transparență pulmonară normală

Cord cu diametrul longitudinal crescut

ECO-CORD

AO la inel = 3 cm, cu deschidere 1,5 cm fără gradient sistolic semnificativ.

AS = 3,5 cm

VD = 3,3 cm

VS = 4,7 cm, contracții normale

SIV = 1,2 cm

PP = 0,8 cm

ECO-ABDOMINAL

Ficat LS = 7 cm; LD = 12 cm

Vena portă în lim. 1,5 cm; CPB = 0,9 cm

Pancreas omogen bine delimitat de dimensiuni normale

Splină, rinichi de dimensiuni și ecostructura normală.

EXAMEN NEUROLOGIC

Tulburare anxioasă, medie cu amgorafobie

PLAN DE ÎNGRIJIRE

Pacienta mai rămâne internată în spital sub supraveghere medicală și va continua tratamentul prescris până la o bună evoluție a bolii. Este externată în data de 21.01.2013

EXTERNAREA

Pacienta R.O. în vârstă de 86 ani a fost internată pe Secția Cardiologie în perioada 14.01.2013 – 21.01.2013, acuzând următoarele simptome: cefalee, epistaxis tamponat stâng, cu amețeli care survin brusc, anxietate, parestezii la nivelul buzelor, parestezii și impotență funcțională a membrului inferior stâng. Pacienta R.O. este diagnosticată la internare cu: HTA Puseu; Epistaxis tamponat stâng; Tulburare depresivă mixtă.

Pe perioada spitalizării i s-a administrat următorul tratament:

Tonicardiace : Glucagonul 20 mg 1 tb/zi

Diuretice: Nefrix ½ tb/zi

Antiaritmice: Propanolol 1 tb/zi

Hipotensoare: Furosemid 40 mg 1cp/zi .

Miorelaxante : Diazepam 2,5 mg 1 comprimat înainte de culcare.

La externare pacienta prezintă o stare generală îmbunătățită.

I se recomandă:

Regim dietetico-alimentar, consum de fructe și legume proaspete.

Evitarea efortului fizic și psihic.

Respecterea tratamentului medicamentos conform rețetei.

Prezentarea la control la 3 luni.

CAZUL NR. III

INTERVIU

Pacientul F.G. în vârstă de 65 ani se internează în data de 21.01.2013 pe Secția Cardiologie acuzând următoarele simptome: cefalee occipitală, amețeli, palpitații, anxietate, dureri precordiale cu durată de mai multe ore însoțite de parestezii în membrul superior stâng, durerea având caracter de apărare și apărând și la efort cât și la repaus.

La internare pacientul este diagnosticat cu: HTA Puseu, 210/100 mm Hg.

Pacientul F.G. cu domiciliu în Gherăiești, Bacău, este căsătorit are 2 copii, locuiește la casă împreună cu soția în condiții bune. Este pensionar și a lucrat ca șofer pe tir timp de 33 ani. A fost fumător până acum 6 ani când a fost diagnosticat cu HTA. Consumă zilnic cafea, alcool doar ocazional. Este o persoană sociabilă, deschisă, familistă, îi place foarte mult să călătorească, să asculte muzică de toate genurile, când are timp citește foarte mult atât din literatura românească cât și din cea universală. De asemeni lucrează cu plăcere în grădina de zarzavat și flori pe care o are acasă.

Pacientrul F.G. este alergic la Ampicilină, și acum 20 de ani în urma unui accident de mașină, a avut o fractură la gleznă unde a fost nevoie de o intervenție chirurgicală.

Pacientul F.G. se cunoaște cu HTA de aproximativ 6 ani, diagnosticat fiind cu ocazia unei intervenții chirurgicale pentru o ruptură de perineu. A urmat tratament cu Brynerdine și valorile TA au fost menținute perioade lungi în limite normale. În urmă cu o lună cu ocazia unei infecții ale căilor aeriene superioare, pacientul acuză cefalee, amețeli, palpitații, motiv pentru care se prezintă la medicul de familie care îi recomandă Enalapril 10 mg/zi și Furosemid 1 cp/zi, Aspirină cardio ½ tb/zi. Pacientul a urmat cu seriozitate acest tratament.

De menționat că în ultima lună pacientul a scăzut în greutate aproximativ 10 kg. Tot de aproximativ o lună pacientul acuză apariția unor dureri precordiale cu durata de mai multe ore însoțite de parestezii în membrul inferior stâng, durerea având caracter de apărare și apărând și la efort cât și la repaus. În urmă cu o săptămână pacientul se prezintă din nou la medicul de familie pentru aceeași simptomatologie care recomandă continuarea tratamentului și consult de specialitate.

Pacientul respectă indicațiile medicului și tratamentul prescris dar simptomele nu dispar ceea ce îl determină să se prezinte la Spitalul de Urgență Bacău.

La examenul obiectiv se constată că pacientul are o stare generală relativ bună, afebrilă, TA = 210/ 100 mm Hg. P = 82 bătăi/minut, ritmic, R = 20 respirații/minut.

Pacientul F.G. este supus examenelor clinice și paraclinice.

Rezultatele investigațiilor și analizelor de laborator

BIOCHIMIE

ELECTROFOREZA

UROCULTURA

Rare epitelii, relativ frecvente leucocite; frecvent oxalat de Ca.

Enterococ > 96.000 /ml

EXAMEN URINĂ

RX.PULMONAR

Transparență pulmonară normală

Cord cu diametrul longitudinal crescut

ECO-CORD

AO la inel = 5 cm, cu deschidere 1,3 cm fără gradient sistolic semnificativ.

AS = 3,7 cm

VD = 3,5 cm

VS = 4,2 cm, contracții normale

SIV = 2,5 cm

PP = 1,2 cm

ECO-ABDOMINAL

Ficat LS = 7 cm; LD = 12 cm

Vena portă în lim. 1,7 cm; CPB = 1,2 cm

Pancreas omogen bine delimitat de dimensiuni normale

Splină, rinichi de dimensiuni și ecostructura normală.

PLAN DE ÎNGRIJIRE

EXTERNAREA

Pacientul F.G. în vârstă de 65 ani se internează pe Secția Cardiologie în perioada 21.01.2013 – 24.01.2013 acuzând următoarele simptome: cefalee occipitală, amețeli, palpitații, anxietate, dureri precordiale cu durată de mai multe ore însoțite de parestezii în membrul superior stâng, durerea având caracter de apărare și apărând și la efort cât și la repaus.

La internare pacientul este diagnosticat cu: HTA Puseu, 210/100 mm Hg.

Pe perioada spitalizării i s-a administrat următorul tratament medicamentos:

Tonicardiace : Glucagonul 20 mg 1 tb/zi

Antiaritmice: Propanolol 1 tb/zi

Enapril 10 mg 1 tb/zi.

Aspirină cardio 1 tb/zi

Diuretice: Furosemid 1cp/zi.

Diazepam 2mg 1 cp înainte de culcare.

Pacientul se externează având o stare generală îmbunătățită, cu următoarele recomandări:

Respectarea regimului alimentar.

Evitarea efortului fizic și psihic.

Urmarea tratamentului prescris de medic conform rețetei.

Revenirea la contol de specialitate după o lună.

BIBLIOGRAFIE

Marin Voiculescu – Medicină generală, Editura Științifică , București, 1995

Eugen Turcu, Cezar Macarce, Dan Dominic Ionescu, Tratamenul hipertensiunii arteriale, Editura Medicală, București, 2001

Tudor Teodorescu, Tratamentul bolilor cardiovasculare, Editura Medicală, București, 2000

Adrian Moga, Hipertensiunea arterială și ateroscleroza, Editura, Medicală, București, 1970

Gheorghe Mogoș, Alexandru Ianculescu – Compendiu de anatomie și fiziologie, Editura Științifică, București,1969

Cezar Niculescu, Bogdan Voiculescu – Anatomia și fiziologia omului – Compendiu, Editura Corin, București, 2007.

Lucreția Titirică – Ghid de nursing cu tehnici de evaluare și îngrijiri corespunzătoare nevoilor fundamentale, Editura Viața Medicală Românească,

București, 2008.

Lucreția Titirică – Îngrijiri speciale acordate pacienților de către asistenții medicali, Editura Viața Medicală Românească, București, 2008

Lucreția Titirică – Breviar – Explorări funcționale și îngrijiri speciale acordate bolnavului, Editura Viața Medicală Românească, București, 2008

Corneliu Borundel – Medicina internă pentru cadrele medii, Editura București, 2009

Carol Mozes – Tehnica îngrijirii bolnavului, Editura Medicală, București, 1999

Trevor Westos – Atlas de anatomie, Editura Vox, București, 1997

BIBLIOGRAFIE

Marin Voiculescu – Medicină generală, Editura Științifică , București, 1995

Eugen Turcu, Cezar Macarce, Dan Dominic Ionescu, Tratamenul hipertensiunii arteriale, Editura Medicală, București, 2001

Tudor Teodorescu, Tratamentul bolilor cardiovasculare, Editura Medicală, București, 2000

Adrian Moga, Hipertensiunea arterială și ateroscleroza, Editura, Medicală, București, 1970

Gheorghe Mogoș, Alexandru Ianculescu – Compendiu de anatomie și fiziologie, Editura Științifică, București,1969

Cezar Niculescu, Bogdan Voiculescu – Anatomia și fiziologia omului – Compendiu, Editura Corin, București, 2007.

Lucreția Titirică – Ghid de nursing cu tehnici de evaluare și îngrijiri corespunzătoare nevoilor fundamentale, Editura Viața Medicală Românească,

București, 2008.

Lucreția Titirică – Îngrijiri speciale acordate pacienților de către asistenții medicali, Editura Viața Medicală Românească, București, 2008

Lucreția Titirică – Breviar – Explorări funcționale și îngrijiri speciale acordate bolnavului, Editura Viața Medicală Românească, București, 2008

Corneliu Borundel – Medicina internă pentru cadrele medii, Editura București, 2009

Carol Mozes – Tehnica îngrijirii bolnavului, Editura Medicală, București, 1999

Trevor Westos – Atlas de anatomie, Editura Vox, București, 1997