Anatomia Intestinala la Animalele Domestice

PARTEA I-a

STUDIU BIBLIOGRAFIC

ANATOMIA INTESTINULUI LA CARNIVORELE DOMESTICE

Intestinul reprezintă porțiunea tubului digestiv care începe de la orificiul piloric și se termină cu orificul anal. Morfologic și functional cuprinde două componente majore: intestinul subțire (Intestinum tenue) și intestinul gros (Intestinum crasum). Datorită structurii sale intestinul continuă digestia începută în cavitatea bucală și în stomac, supunând chimul gastric (conținutul) la noi prelucrări mecanice și chimice. La procesele chimice desfășurate în intestinul subțire participă sucul intestinal, secretat de glandele proprii, bila, produsă de ficat și sucul pancreatic, elaborat de pancreasul exocrin. În intestinul gros digestia se realizează prin acțiunea enzimelor venite din intestinul subțire, dar mai ales prin activitatea florei proteolitice și glicolitice. Intestinul este un imens câmp de absorbție pentru compușii finali rezultați în urma digestiei (aminoacizi, mono- și dizaharide, acizi grași și glicerol), subtanțe minerale, vitamine și apă. În cea mai mare parte, substanțele nutritive se absorb în intestinul subțire, iar apa în cel gros.

În porțiunea distală a intestinului gros, se formează fecalele din resturile nedigerate sau nedigerabile, produși de digestie neabsorbiți și diverse componente de origine endogenă (celule descuamate, mucus, enzime, etc). Acestea sunt eliminate la exterior prin actul defecației.

Lungimea și calibrul diferitelor segmente intestinale diferă în funcție de specie, fiind în strănsă legatură cu regimul de hrană. În ansamblu, lungimea totală a intestinului este mai mare decât lungimea corpului de 4 ori la pisică, de 5-6 ori la câine, de 10 ori la cal, etc.

1.1 Intestinul subțire

Localizat între stomac și cecum, intestinul subțire are forma unui tub flexuos, de calibru relativ uniform pe toata lungimea. Este sistematizat în trei segmente inegale reprezentate de duoden, jejun și ileon.

Duodenul

Duodenul începe de la orificiul piloric, prin care comunică cu stomacul, și se continuă până la nivelul flexurii dudeno-jejunale. Orificul duodeno-jejunal este marcat la exterior de extremitatea cranială a plicii duodeno-colice (ligamentul duodeno-transvers). În traseul său formează două flexuri, cranială și caudală, care îl împart în trei porțiuni: cranială, descendentă și ascendentă.

Porțiunea cranială (pars cranialis), situată pe partea viscerală a ficatului, are traseu oblic spre dreapta și dorsal, finalizându-se la nivelul flexurii craniale, cu orientare caudală. Pe toată lungimea, porțiunea cranială a duodenului este fixată de fața viscerală a ficatului prin ligamentul hepato-duodenal între foițele căruia sunt cuprinse: vena portă, artera hepatică, plexul nervos hepatic și canalul coledoc. La toate speciile, în porțiunea cranială a duodenului mucoasa prezintă o papilă duodenală majoră, la nivelul căreia la carnivore se deschid canalul coledoc și canalul pancreatic. La cal și carnivore este prezentă și o papilă duodenală minoră, pe care își are deschiderea canalul pancreatic accesoriu.

Porțiunea descendentă (pars descendens) începe de la flexura cranială și urmărește partea dreaptă a plafonului cavității abdominale, până la originea arterei mezenterice craniale, unde formează o curbură spre stânga, urmând a fi continuată cu flexura caudală. Mezoul duodenal, denumit și ligament parieto-duodenal, suspendă această porțiune de plafonul cavității abdominale. Între foițele mezoului se află și lobul drept al pancreasului. Artera mezenterică caudală este inconjurată de flexura caudală a duodenului, după care se continuă cu porțiunea ascendentă.

Porțiunea ascendentă (pars ascendens) se leagă de colonul descendent prin plica duodeno-colică și se orientează cranio-medial de colonul descendent, ventral de pancreas.

Duodenul formează ansa duodenală în forma literei U cu concavitatea orientată cranial.

Jejunul

Jejunul se încadrează între flexura duodeno-jejunală și originea plicii ileo-cecale. Are formă cilindrică, este uniform calibrat, foarte lung și prezintă numeroase flexuozități denumite anse jejunale. Prezintă o curbură mică (mezenterică) pe care se inseră mezoul jejunal și o curbură mare, antimezenterică, convexă și netedă. La carnivore, mezoul jejunal suspendă această porțiune a intestinului și se desprinde de pe plafonul cavității abdominale. Foițele mezenterice se îndepărtează la marginea mezenterică și îl inconjoară ca peritoneu visceral. Topografia jejunului variază în funcție de specie. La carnivorele domestice se întâlnesc 6-7 anse jejunale care în partea cranială ajung pană la stomac și ficat, iar caudal până la intrarea în cavitatea pelvină, ventral sprijinindu-se pe plafonul cavității abdominale.

Ileonul

Ileonul este segmenul terminal al intestinului subțire. Lungimea sa este semnalată de inserția plicii ileo-cecale pe marginea antimezenterică. Marginea mezenterică oferă loc de inserție pentru mezoul ileal. Porțiunea distală a ileonului proemină în interiorul cecului prin papila ileală și se deschide în vârful acestuia prin orificiul ileal (ostium ileale). Papila ileala își are originea atât în peretele ileonului cât și cel al cecului. La locul de abordare a cecului de către ileon, straturile musculare longitudinale ale celor două organe se continuă între ele. Astfel papila apare formată dintr-un pliu mucos circular cu provenientă dublă (ileală la interior și cecală la exterior). Marginea liberă a pliului circumscrie orificiul ileal iar musculoasa formează sfincterul ileal.

1.1.1 Structura intestinului subțire

Din punct de vedere structural intestinul este alcătuit din: mucoasă, submucoasă, musculoasă, seroasă, vase și nervi.

Mucoasa intestinului subțire este groasă, catifelată și de culoare gri- roșietică. Prezintă numeroase pliuri longitudinale care dispar la distensia organului. La carnivore și la om mucoasa jejunală formează pliuri circulare numite „valvule conivente”, cu aspect de semilună. Aceste formațiuni au caracter permanent și cuprind toate componentele mucoasei dispuse pe un ax central format de submucoasă. La nivelul duodenului mucoasa structurează papila duodenală mare și mică. Epiteliul mucoasei intestinale, adaptat funcției de absorbție este prismatic simplu, cu platou striat. Suprafața este amplu extinsă datorită numeroaselor proeminențe cu dimensiune de 0.5-1.5 mm, cu aspect digitiform denumite vilozități intestinale. Acestea sunt vizibile macroscopic în special după introducerea în apă. Vilozitățile intestinale sunt alcătuite dintr-un ax conjunctivo-vascular (provenit din corion) acoperit cu epiteliu. Corionul mucoasei (lamina propria) este format din țesut conjunctiv lax și conține glande intestinale și structuri limfatice. Glandele intestinale sau criptele Lieberkuhn au o structură tubulară simplă, sunt prezente pe toată lungimea intestinului și se formează prin înfundarea epiteliului de suprafață în corion. Fundul lor atinge musculara mucoasei, iar lumenul se deschide la baza vilozităților intestinale. Structurile limfoide sunt alcătuite din infiltrații limfocitare difuze și noduli limfoizi solitari și agregați. Pe toată lungimea intestinului sunt prezenți noduli limfatici solitari, dispuși exclusiv în corionul mucoasei. Aspectul acestora este de mici corpusuculi albicioși, hemisferici sau de formă ovoidă, diametrul fiind 0.5-2mm, vizibili cu ochiul liber. Nodulii limfoizi agregați sau plăcile Peyer sunt situați în corion, dar și în submucoasă. La nivelul lor lipsesc atât vilozitățile intestinale cât și glandele intestinale. La nivel macroscopic se disting suprafețe ovale, alungite, de culoare lactescentă pe marea curbură a peretelui intestinal. În general lipsesc în duoden, iar numărul și dimensiunile lor cresc spre ileon, în jurul papilei ileale formând o plică limfatică. Musculara mucoasei este formată din două straturi musculare, rolul ei fiind de a modifica în mod activ reliefurile mucoasei pentru a se adapta la conținutul intestinal.

Submucoasa este formată din țesut conjunctiv lax, bogat vascularizat și inervat. Începând de la pilor submucoasa adăpostește glandele duodenale Brunner, care la carnivore se extind pe 1.5-2 cm. De menționat că la om se găsesc doar în duoden iar la majoritatea mamiferelor domestice acestea se extind și în porțiunea inițială a jejunului (Anatomia animalelor domestice, G Predoi).

Musculoasa reprezintă aparatul motor activ al intestinului. Este alcătuită din fibre musculare netede grupate în două planuri: longitudinal extern și circular intern, uniform repartizate, între cele două planuri găsindu-se plexul nervos vegetativ Auerbach. Datorită îmbinării acțiunii celor două tipuri de fibre, intestinul subțire realizează mișcări complexe de segmentare, de pendulări tonice și peristaltice.

Seroasa reprezintă foița viscerală a peritoneului. Acoperă intestinul subțire în întregime și se continuă cu mezourile și ligamentele.

Vasele și nervii intestinului subțire

Arterele intestinului subțire provin direct sau indirect din trunchiul celiac dar mai ales din artera mezenterică cranială și poartă denumirea dată de segmentul irigat. Sistemul arterial este reprezentat de arterele: pancreato-duodenală cranială (din artera hepatică), pancreato-duodenală caudală (din artera mezenterică cranială), arterele jejunale (desprinse direct din artera mezenterică), ileonica mezenterică, ileonica antimezenterică (din artera cecala).

Venele sunt satelite arterelor și converg în vena portă.

Vasele limfatice sunt aferente limfonodurilor situate pe traiectoria arterelor: pancreato-duodenale, jejunale, ileonice. Vasele lor aferente ajung la ln. mezenterice craniale și de aici la cisterna limfatică lombară.

Inervația segmentului subțire al intestinului este vegetativă, fiind reprezentată de fibre simpatice postsinaptice din ganglionul celiaco-mezenteric și parasimpatice din nervul vag. Un rol important revine și ganglionilor extramurali, uniți între ei în mod plexiform.

1.2 Intestinul gros

Intestinul gros este amplasat în continuarea intestinului subțire, între orificiul ileal și anus și este împărțit în 3 porțiuni principale: cecum, colon și rect. În comparație cu intestinul subțire are o lungime mai mică și toate segmentele care îl formează au poziția bine delimitată în cadrul speciei. Lumenul este mai larg dar asta nu este o condiție esențială, cel puțin pentru unele segmente. Fibrele musculare longitudinale formează aglomerări de benzi cu lățime variabilă numite ”tenii”, pe unele din ele inserându-se pliurile peritoneale, iar altele sunt libere. Haustrele sau boselurile sunt porțiuni ale intestinului gros bombate spre exterior, ca niște hemisfere, separate între ele prin șanțuri adânci, dispuse transversal. Pliurile semilunare sunt formate de mucoasă și corespund la exterior șanțurilor transversale. Dezvoltarea intestinului gros este corelată cu alimentația și în special cu intervenția florei bacteriene în degradarea glucidelor.

Cecumul

Cecumul reprezită un diverticul înfundat ce aparține primei porțiuni a intestinului gros. Este alcătuit din: bază, corp și varf, iar dimensiunea și forma acestuia variază în funcție de specie. La animalele domestice precum erbivorele nerumegatoare (cal, iepure) cecmul este mai dezvoltat, iar la carnivore este mai redus ca dimensiune. Comunicarea cu intestinul subțire se realizează prin orificiul ileal, iar cu intestinul gros prin orificiul ceco-colic.

Colonul

Colonul este segmentul cel mai lung al intestinului gros și structural cuprinde trei porțiuni: ascendent, transvers și descendent. La carnivorele domestice conformația este simplă, denumirea porțiunilor indicând traseul acestora. Colonul ascendent se regăsește pe partea dreaptă a abdomenului. De la cecum pornește cranial spre hipocondrul drept, formează o curbă la stânga și se continuă cu porțiunea transversă, dispusă transversal și cranial de rădăcina mezenterului, pe fața viscerală a ficatului. Flexura stângă se formează la nivelul hipocondrului stâng, iar aici își are originea colonul descendent, care se orientează caudal pe partea stângă a cavității abdominale pâna la intrarea în cavitatea pelvină, unde este continuat de rect. Colonul sigmoid este continuarea colonului descendent și se regăsește la om, câine și rumegatoare.

Vascularizația colonului ascendent este dată în prima jumatate de ramura colică a arterei ileo-ceco-colice, iar în a doua jumătate de artera colică dreaptă. În treimea mijocie a organului cele două vase se anastomeozează între ele. Artera colică medie irigă colonul transvers, desprinzânduse din artera mezenterică craniala. Artera colică stangă deservește colonul descendent. Organul este suspendat de plafonul cavității abdominale de mezoul colic ce cuprinde trei porțiuni corespunzatoare segmentelor colonului având origine comună.

Rectul

Rectul este plasat în partea dorsală a cavității pelvine, porțiunea terminală a acestuia fiind marcată de o îngustare a tubului ce formează canalul anal. Dorsal și lateral se învecinează cu pereții bazinului, iar ventral cu vezica urinară. Porțiunea cranială este mai îngustă fiind acoperită de seroasă. Mezoul suspendă organul de planșeul bazinului, iar de o parte și de alta a acestuia se formează fundurile de sac sacro-rectale și între rect și organele genitale fundul de sac recto-genital. Calibrul organului este mai mare în regiunea caudală formând ampula rectală unde se acumulează materiile fecale pentru a fi eliminate. Dimensiunile acestei regiuni diferă în funcție de specie și corelate strâns cu alimentatia și frecventa actului defecării ( AA D vol 2 ).

Musculatura rectală este alcătuită din două structuri de fibre netede foarte groase. Superficial fibrele sunt dispuse uniform formând o spirală largă, iar în partea terminală se deosebesc două benzi dorsale care formează mușchiul recto-coccigian. Fibrele circulare au aspect uniform pană la canalul anal unde formează sfincterul intern.

Anusul

Anusul este segmentul terminal al tubului digestiv. Include un scurt canal anal care se deschide la exterior prin orificiul anal, poziționat sub primele vertebre coccigiene. Fiind mai îngust decât rectul canalul anal este încadrat de mușchi puternici. La carnivore și la porc canalul anal prezintă urmatoarea structură: columnară, intermediară și cutantă. În zona columnară mucoasa formeaza plirui permanente ce poartă numele de coloane anale, între care se formează sinusurile anale unde își varsă secreția glandele anale. Zona intermediară este redusă, corespunând liniei ano-cutanate. La carnivore în zona cutanată se deschid bilateral canalele sinusurilor paraanale. Fiind formate prin înfundarea pielii în peretele canalului anal, acestea apar ca formațiuni de dimensiunea unei alune sferice sau ovoide, între mușchii sfincteri extern și intern. În cavitatea lor se devarsă produsul de secreție al glandelor sinusurilor paraanale.

1.2.1 Structura intestinului gros

Peretele intestinului gros este alcătuit din mucoasă, submucoasă, musculoasă și seroasă, fiind foarte bine vascularizat și inervat.

Mucoasa este de culoare albicioasă, groasă și cutată. La carnivore formează plicile semilunare, iar în porțiunea terminală coloanele anale. Exceptând canalul anal, structura mucoasei este alcatuită dintr-un epiteliu prismatic simplu, bogat în celule caliciforme elaboratoare de mucus. Corionul conține în structura sa glandele intestinale Lieberkuhn, dar nu formează vilozitați intestinale. Canalul anal prezintă mucoasă cu epiteliu stratificat pavimentos și corion cu glande anale.

Musculoasa este alcătuită din fibre netede dispuse longitudinal extern și circular intern. Prin aglomerare fibrele circulare formează sfincterul anal intern, urmat de sfincterul extern alcătuit din musculatură striată.

Seroasa acoperă tot intestinul gros, mai puțin porțiunea caudală a rectului, canalul anal și zonele de contact direct cu plafonul cavitații abdominale sau cu alte organe și se continuă cu mezourile și ligamentele proprii fiecărui segment. Diferitele segmente ale seroasei au tendința de a înmagazina grăsime, formând apendice epiplooice, care au rolul de a suplini spațiile dintre organele abdominale.

Vasele și nervii

Arterele intestinului gros aparțin de artera mezenterică cranială (prin artera ileo-ceco-colică, artera colică dreaptă și medie), artera mezenterică caudală și artera pudendă internă.

Venele, satelite arterelor, se varsă în vena portă, excepție făcând cele care drenează sânge din porțiunea terminală a rectului și din regiunea anală care se varsă în vena cavă caudală.

Vasele limfatice sunt aferente limfonodurilor cecale, colice și ano-rectale, ale căror vase eferente ajung la limfonodurile mezenterice craniale și caudale.

Inervația intestinului gros este vegetativă. Fibrele simpatice își au originea în plexurile mezenteric cranial, mezenteric caudal și pelvic, iar cele parasimpatice provin din nervul vag și plexul pelvic.

2. HISTOLOGIA INTESTINULUI LA CARNIVORELE DOMESTICE

2.1 Intestinul subțire

Intestinul subțire are peretele structurat pe patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculoasă și seroasă.

Mucoasa intestinală este prevăzută cu particularități structurale care îi permit mărirea considerabilă a suprafeței de absorbție, precum: pliurile circulare, vilozitățile intestinale, microvilozitățile și prezența glandelor în corion. Pliurile circulare au aspect de semilună, întinsă pe jumătate sau maximum 2/3 din circumferința lumenului intestinal. În structura lor sunt prezente toate elementele mucoasei și submucoasei dispuse în jurul unui ax central, format din submucoasă. Sunt dezvoltate în porțiunea distală a duodenului și proximală a jejunului. Sunt rare în ileon și dispar în porțiunea lui terminală.

Vilozitățile intestinale au aspect digitiform, la carnasiere și foliaceu la porc și rumegătoare. În totalitatea lor conferă un aspect catifelat mucoasei intestinale. În structura unei vilozități intră epiteliu și corion. Epiteliul vilozității este simplu prismatic cu platou striat și cuprinde trei tipuri de celule: enterocite ( sau celule absorbtive), celule caliciforme și celule argentafine. Enterocitul prezintă un platou striat extrem de îngust la celulele de la baza vilozităților și mai înalt, la enterocitele de la vârful vilozităților. La microscopul electronic, platoul striat se prezintă sub formă de microvili, cu aceeași lungime și grosime, în număr de 3000 -5000 pentru o celulă. La polul bazal este prezent un labirint bazal. Microvilii sunt structuri specializate în absorbția proteinelor (sub formă de aminoacizi), a hidraților de carbon (sub formă de monozaharide) și a lipidelor (sub formă de acizi grași și trigliceride). Microvilii sunt acoperiți de glicocalix, format din filamente sau spiculi orientați radiar. Ei desfășoară atât activități de absorbție, cât și de digestie, pe membrana microvililor fiind evidențiate enzime (maltază, lactază) care intervin în hidroliza dizaharidelor. În spațiile dintre microvili sunt prezente enzime implicate în procesul fosforilării (ex. fosfataza alcalină sau acidă). La baza microvililor se observă un proces foarte activ de pinocitoză și exocitoză.

Nucleul enterocitului este dispus în treimea bazală, este ovoidal și are cromatina dispusă lax. În citoplasma subnucleară se găsește un abundent reticul endoplasmic rugos, numeroși ribozomi liberi și mitocondrii. Citoplasma supranucleară apare mai clară și conține complexul Golgi.

Membrana plasmatică a enterocitului este puternic cutată la nivelul fețelor laterale, unde prezintă desmozomi și numeroase interdigitații, care se angrenează cu interdigitațiile celulelor învecinate. Aceste interdigitații reprezintă atât mijloace de solidarizare celulară, cât și rezerve de suprafață care permit mărirea volumului celular în decursul absorbției. În jumătatea bazală, membranele plasmatice ale fețelor laterale se distanțează, delimitând împreună cu membrana bazală un spațiu triunghiular .

Celulele caliciforme au aspect de cupă sau butoiaș, când sunt pline cu mucus. Nucleul este împins în jumătatea bazală a celulei. La polul apical prezintă microvili care dispar atunci când celula se umple cu secreție. Celulele prezintă un ciclu secretor ce se desfășoară în trei stadii: umplere, descărcare și recuperare. Eliminarea secreției se realizează după ruperea polului apical, comportându-se ca celule mucoase de tip “deschis”. Celulele caliciforme joacă un rol important și în transportul calciului.

Corionul vilozităților este format din țesut conjunctiv în care se observă fibre de reticulină, dispuse în rețea, pe care se prind celulele reticulare nediferențiate. În ochiurile rețelei se evidențiază limfocite, macrofage, mastocite, plasmocite și eozinocite. Corionul cuprinde și mușchiul vilozității (mușchiul Brucke) format din celule musculare netede orientate longitudinal. Acest mușchi conferă vilozității proprietăți contractile, mișcări de pendulare, scurtare și extensie. În corionul vilozităților pătrunde un singur capilar limfatic, denumit chilifer central, caracterizat prin faptul că este închis la capătul luminal și deschis în rețeaua de vase limfatice de la baza vilozității. Chiliferul este larg, prezintă endoteliu, dar este lipsit de membrană bazală.

Glandele intestinale (Lieberkühn) au aspect de glande tubulare drepte, cu lumen strâmt și se deschid la baza vilozităților intestinale sau în spațiul dintre ele. Cuprind în structura lor 5 tipuri de celule:

celule caliciforme, diseminate în epiteliul glandular,

enterocite, mai reduse numeric și cu un platou striat mai puțin înalt,

celule argentafine, mai frecvente în glande decât în epiteliul vilozității intestinale, elaborează serotonina și bradichinină, fiind mai numeroaae la suine și rumegătoare

celule Paneth (lipsesc la suine și carnivore),

celule nediferențiate (de rezervă), prezente la baza vilozităților și în porțiunea mijlocie și superioară a glandelor intestinale.

Glandele duodenale (Brunner) sunt prezente în submucoasa duodenului și la nivelul regiunii pilorice a stomacului. Sunt glande tubulo-alveolare puternic ramificate, formate din celule mucoase. Au un canal excretor lung ce se deschide într-o glandă Lieberkuhn și mai rar la baza vilozităților. Secreția glandelor duodenale este predominant mucoidă și alcalină. Se presupune că unele celule din glandele duodenale elaborează factori care activează enzimele produse de pancreas sau ficat (Diculescu).

Corionul mucoasei intestinale apare puțin dezvoltat, ocupând spațiul dintre epiteliu și musculara mucoasei. Cuprinde țesut conjunctiv reticular, fibre elastice și de reticulină, glande intestinale, formațiuni limfoide și formează axul vilozității. Pe toată lungimea intestinului, în corion sunt prezente numeroase limfocite, dispuse difuz sau aglomerate în noduli. Nodulii pot fi solitari sau aglomerați în plăci Peyer, mai numeroase în jejun și ileon. La nivelul plăcilor Peyer lipsesc vilozitățile intestinale, iar limfonodulii sunt situați în corion și în submucoasă. Stratul profund al corionului se densifică la carnivore, realizând compacta.

Musculara mucoasei cuprinde două straturi de fibre musculare netede : unul circular, intern și altul longitudinal, extern.

Submucoasa este alcătuită din țesut conjunctiv lax foarte vascularizat și inervat de plexul Meissner. Poate prezenta infiltrații limfoide în unele zone, iar plăcile Peyer se extind și în submucoasă. În duoden, submucoasa cuprinde glandele duodenale ( Brunner), tubulo-acinoase, de tip merocrin. Glandele duodenale pot fi : mucoase (la câine și rumegătoare), mixte (la felide), seroase (la suine și ecvine). Distribuția glandelor și întinderea lor variază de la o specie la alta.

Musculoasa intestinului cuprinde două straturi de mușchi netezi: unul circular, intern, altul longitudinal, extern, între care se evidențiază plexul nervos mienteric (Auerbach), ce cuprinde microganglioni nervoși. Musculoasa asigură realizarea peristaltismului (ce propulsează conținutul intestinal) și a mișcărilor de pendulare (pentru amestecul chimului cu sucul intestinal).

Seroasa cuprinde țesut conjunctiv mezotelial peritoneal. În ea sunt prezente numeroase ramuri vasculare, nervoase și paniculi adipoși.

Vascularizația intestinului este realizată de formațiuni arteriale, venoase și limfatice.

Arterele abordează intestinul la nivelul micii curburi, sub forma arterelor drepte, care sunt de două tipuri: scurte și lungi. arterele drepte scurte realizează un plex arterial, care asigură nutriția elementelor musculare. Arterele drepte lungi ajung în submucoasă, unde realizează un alt plex arterial. Din plexul arterial submucos se desprind ramuri care vascularizează musculara mucoasei, corionul, glandele și vilozitățile intestinale.

Venele își au originea în capilarele vilozităților, după care se anastomozează cu cele din rețelele periglandulare și trec în submucoasă, unde realizează un mare plex venos, apoi ajung în stratul subseros. Plexul subseros este descărcat prin ramuri care ajung în rădăcinile venei porte.

Vasele limfatice își au originea în chiliferele centrale ale vilozităților, care confluează cu capilarele limfatice periglandulare, realizând un plex limfatic în corionul mucoasei. Din plexul periglandular se desprind vase limfatice care străbat musculara mucoasei și formează un mare plex limfatic în submucoasă, în care se drenează și vasele de la plăcile Peyer sau din foliculii solitari. Din plexul submucos se desprind vase limfatice care împreună cu cele din stratul muscular formează un plex intramuscular, iar în final un mare plex în subseroasă. În cele din urmă, vasele limfatice eferente pătrund în mezenter ajungând la limfonodurile mezenterice.

Inervația intestinului este asigurată de sistemul nervos vegetativ, fibrele parasimpatice fiind stimulatoare, iar cele simpatice inhibitoare. Plexul mienteric (Auerbach) cuprinde fibre nervoase și un număr mult mai mare de neuroni decât plexul submucos. Plexul submucos (Meissner) reprezintă substratul reflexelor locale de la nivelul mucoasei, cuprinzând fibre nervoase mai fine și neuroni ganglionari mai mici.

2.2 Intestinul gros

Din punct de vedere structural, intestinul se caracterizează prin absența vilozităților intestinale și prin prezența unor glande lungi, foarte bogate în celule caliciforme. Formațiunile limfoide din colon sunt foliculi solitari mari ce cuprind și submucoasa.

Peretele intestinului gros este structurat pe patru straturi: mucoasă, submucoasă, musculoasă și seroasă.

Mucoasa intestinului gros, lipsită de vilozități, prezintă un epiteliu simplu prismatic, care se invaginează în corion și formează cripte sau glande intestinale (Lieberkuhn), care sunt numeroase, adânci și lipsite de celule Paneth. Epiteliul mucoasei cuprinde enterocite, cu un platou striat mai puțin înalt, celule caliciforme extrem de numeroase și celule endocrine de tip argentafin, foarte rare. Corionul mucoasei, format din țesut conjunctiv lax și reticulat, este practic absent datorită numărului mare de glande intestinale. La carnivore formează un strat compact și este infiltrat cu neutrofile, eozinofile și macrofage. Foliculii limfoizi sunt solitari, mai mari decât cei din intestinul subțire și pătrund în submucoasa subiacentă. Musculara mucoasei este slab reprezentată, iar din ea se desprind fibre ascendente care se infiltrează printre glande.

Tunica musculară are o dispoziție particulară, adaptată pentru funcția de rezervor a intestinului gros, la acest nivel mișcările intestinale fiind lente. Stratul muscular circular intern este distribuit relativ uniform, în timp ce stratul longitudinal extern prezintă aglomerări longitudinale, în număr de două sau trei, denumite tenii, întâlnite la ecvine, suine și leporide. Stratul longitudinal dintre tenii este subțire, adesea diseminat, mai puțin contractat. Teniile sunt mai scurte decât lungimea intestinului, încât determină formarea unor segmente sacciforme, denumite “haustre”.

Rectul prezintă o mucoasă dezvoltată, cu numeroase pliuri longitudinale cu vase mari în corion. Musculara mucoasei este mult mai groasă, fiind dispusă în cele două straturi caracteristice. Glandele Lieberkuhn sunt foarte numeroase și formate, aproape exclusiv, din celule caliciforme mucipare. Colonul apare infiltrat în mod difuz cu limfocite, existând și foliculi solitari. Tunica externă este reprezentată parțial de seroasă și parțial de adventice.

Canalul anal prezintă trei zone: columnară, intermediară și cutanată.

Zona columnară anală se află în continuarea mucoasei rectale, de care este delimitată printr-o linie anorectală. La acest nivel se face trecerea bruscă de la epiteliul simplu columnar la epiteliul stratificat scuamos. Mucoasa conține infiltrații limfoide și un plex venos cu caractere erectile. În submucoasă sunt prezente glande tubulare ramificate, numite glande anale, ce sunt glande sudoripare modificate, ce produc o secreție grăsoasă la câine și mucoasă la suine.Zona intermediară se caracterizează printr-un epiteliu stratificat pavimentos de tip moale. Mucoasa nu formează pliuri. În submucoasă se găsesc glandele anale. Zona cutanată prezintă un epiteliu stratificat pavimentos cheratinizat. Cuprinde glande sudoripare și sebaccee modificate, denumite glande circumanale. La joncțiunea dintre zona cutanată și zona intermediară, două evaginări laterale ale mucoasei formează, numai la carnivore și leporide, numite saci anali. Sacii anali sunt căptușiți de un epiteliu stratificat pavimentos cheratinizat, iar în corionul lor se evidențiază glandele sinusurilor paraanale, care sunt glande sudoripare apocrine, tubulare simple la canide și glande sebacee la felide.

În zona anorectală lipsesc musculara mucoasei și stratul muscular longitudinal extern, iar stratul circular realizează sfincterul anal intern, continuându-se în sens caudal cu fibre musculare striate, ce formează sfincterul anal extern.

3. PATOLOGIA INTESTINULUI

3.1. Anomaliile intestinale

Dintre anomaliile segmentare, stenoza și atrezia sunt cele mai frecvente. Stenoza reprezintă o ocluzie incompletă a lumenului intestinal, iar atrezia o ocluzie completă. După localizare atreziile pot afecta colonul (viței și mânji), jejunul (viței și rareori la mânji, miei, purcei și căței), rectul sau/si anusul (la toate speciile dar mai frecvent la viței și purcei). Atreziile diferitelor segmente intestinale produc dilatații ale segmentelor anterioare anomaliei, însoțite de distensie abdominală și pot fi cauză a distociilor. Atrezia anală (lipsa perforării anusului) se poate asocia cu alte anomalii și malformații, dintre care amintim: agenezia sacrală sau a vertebrelor coccigiene, fistula recto-vaginală, agenezia renala, criptorhidia etc. Alte anomalii intestinale semnalate sunt: scurtarea colonului (pisici și câini), inserția atipică a mezenterului pe colon, hipoplazia mucoasei intestinului subțire și lipsa plexului mienteric (mânji), persistența diverticulului Meckel (porci și cai).

3.2 Enteropatiile distrofice

Mult mai bine sistematizate și studiate în patologia umană, enteropatiile distrofice sunt întâlnite și la animale, îmbrăcând mai frecvent urmatoarele aspecte:

Steatoreea sau lipodistrofia intestinală se caracterizeaza prin fecale grase, ca urmare a malabsorbției lipidelor. Este intalnita mai ales la purcei.

Lipofuscinoza se caracterizeaza prin pigmentarea maronie a musculaturii intestinale datorită acumulării pigmentului de uzură (lipofuscina). Poate să apară accidental sau asociată cu unele enterite cronice sau cu afecțuni pancreatice. La câine este determinată de prezența în exces în hrană a acizilor polinesaturați, la care se adaugă și hipovitaminoza E. Leziunea se localizează frecvent în intestinul subțire dar se poate extinde și în pereții vezicii urinare și în limfocentri mezenterici sau periferici. Microscopic se evidențiază granulații brune dispuse în jurul nucleilor celulelor musculare netede.

Enteropatia mucoida, conturata ca entitate morbida la iepure.

Amiloidoza intestinală este parte componentă a amiloidozei sistemice, constând în prezența depozitelor de amiloid în mucoasa intestinului subțire și a stomacului. Leziunea nu are corespondent macroscopic, dar contribuie la sindromul de malabsorbție.

3.3 Enteropatiile circulatorii

Hiperemia intestinală trebuie interpretată cu atenție, având în vedere că apare și fiziologic, în special postprandial. Când este pronunțată și asociată cu fine hemoragii poate fi considerată ca o primă fază a unui proces inflamator acut. Staza intestinală poate fi o componentă a tabloului lezional al stărilor de șocla câine.

Hemoragiile apar de regulă în contextul diatezelor hemoragice, iar enteroragiile pot avea etiologie traumatică sau ulceroasă. Daca sunt inițiate în intestinul subțire, culoarea conținutului și a fecalelor va fi negricioasă, iar dacă debutează în intestinul gros conținutul va fi cu striuri sanguine sau hemoragic.

Ischemia, frecventa la cal, se produce prin intreruperea aportului de sânge arterial. Peretele intestinal va suferi modificări specifice hipoxiei locale (Tabel 1). Primele care reacționează la hipoxie sunt enterocitele de la varful vilozitaților, care se descuamează, procesul extinzându-se spre baza vilozităților. Enterocitele, cu morfologie aproximativ nemodificată se desprind în bandă, iar vilozitățile se contractă. Compartimentul proliferativ este afectat la 2 – 4 ore după instalarea ischemiei, constatându-se necroza și descuamarea celulară. Reepitelizarea mucoasei intestinale și restabilirea integrității morfologice sunt fenomene influențate direct de conservarea compartimentului proliferativ. Elementele structurale cu sensibilitate mare față de insuficienta oxigenare sunt enterocitele și celulele mezoteliale ale seroasei, în timp ce musculatura netedă din peretele intestinal este mai rezistentă. Ca segmente intestinale, intestinul subțire este mai sensibil, iar colonul pare a fi mai rezistent la o ischemie tranzitorie.

Infarctul venos intestinal apare consecutiv modificărilor topografice sau datorită blocării circulației venoase mezenterice prin alte mecanisme (trombi, inflamații, aderențe, tumori). Ansele intestinale infarctizate sunt edematiate, congestionate, de culoare roșie-negricioasă. Leziunea evoluează rapid spre gangrenă intestinală, ansele având o culoare verzuie-negricioasă și fiind foarte friabile. Complicațiile constau în producerea peritonitei septice, însoțită sau nu de perforarea intestinală și de moarte prin intoxicație sapremică. Microscopic, suplimentar față de leziunile sesizate macroscopic se pot decela trombi venoși, hemoragii, necroza mucoasei și invazia peretelui intestinal de catre flora microbiană locală.

Tabel 1. Tipologia leziunilor intestinale în funcție de mecanismul ischemic

(după…. Autorul si publicatia)

Cauzele și consecințele hipoxiei sunt de regulă: blocarea arterială, obstrucția venoasă sau reducerea perfuziei venoase prin șoc hipovolemic, coagulare intravasculară diseminată și insuficiență cardiacă prin șoc hipotensiv, obstrucție vasculară locală (arterială și venoasă), stenoză intestinală consecutiv vindecării prin cicatrizare a leziunilor provocate de hipoxie, ileus, perturbarea absorbției de apă și electroliți, acumularea de fluide, sânge sau gaze în lumenul intestinal, gangrenă umedă a intestinului, insuficiență cardiacă provocată de toxinele eliberate din leziunea intestinala, peritonite septice, șoc.

3.4 Enteropatiile distopice

Enteropatiile distopice sau modificările topografice intestinale apar la toate speciile, dar cu frecvență mai mare la câine și cal, manifestându-se sub urmatoarele aspecte: volvulus, torsiune, flexiune, invaginație, prolaps, hernie, eventrație, eviscerație.

Definirea termenilor:

volvulus– „innodarea” anselor intestinale,

torsiune – rasucirea unei anse intestinale de-a lungul axului mezenteric,

flexiune – indoirea unei anse intestinale fata de axul longitudinal normal,

invaginatie– patrunderea unei anse intestinale intr-o ansa alaturata („telescopare”),

prolaps rectal – exteriorizarea mucoasei a segmentului terminal din intestinul gros prin orificiul anal.

hernie – antrenarea unei anse intestinale printr-un orificiu, în exteriorul cavității abdominale, ansele fiind protejate de peritoneu (hernie ventrală, hernie ombilicală, hernie ingvinală, hernie scrotală, hernie perineală),

eventrație – antrenarea unei anse intestinale în exteriorul cavității peritoneale, ajungând subcutanat,

eviscerație – antrenarea unei anse intestinale în exteriorul cavității abdominale, în exteriorul organismului, venind în contact cu mediul exterior.

Toate aceste distopii sunt urmate rapid de alte leziuni manifestate clinic sub forma de colici sau de abdomen acut, iar anatomopatologic ca stază și edem al peretelui intestinal, infarctizare și gangrenă umedă. Toate sunt considerate urgențe chirurgicale, deoarece pot provoca moartea prin intoxicație sapremică. În caz de prolaps, staza și edemul sunt urmate de procese inflamatorii de tip necrotic și fibrinonecrotic, care se pot solda cu sfacelarea și eliminarea mucoasei prolabate. Volvulusul intestinului subțire apare la toate speciile de mamifere, iar invaginațiile se produc frecvent la câine în teritoriul ileo-cecal.

3.5 Enteropatiile inflamatorii

Clasificarea enteritelor se face dupa mai multe criterii:

după segmentul afectat: duodenite, jejunite, ileite, tiflite, colite, rectite, proctite; termenul de enterocolită semnifică implicarea intestinului subțire și a celui gros;

după evoluție: acute, subacute, cronice, cronic active;

după exprimarea lezional: catarale, edematoase, hemoragice, hemoragico-necrotice, fibrino-necrotice, purulente, eozinofilice, limfo-plasmocitare, hiperplazice, granulomatoase;

dup etiologie: iatrogene (consecutiv terapiilor ce determină disbioze intestinale), specifice (infecțioase, parazitare etc.), multifactoriale (acțiunea sinergică a virusurilor, bacteriilor, paraziților), imune.

Enterita necrotică

O formă de enterită necrotică este colita necrotică acută, leziune gravă la câine, care se complică generând ulcere, perforare intestinală și peritonită. Apare în cazul administrării de glucocorticoizi, în tumorile secretorii de glandă suprarenală sau consecutiv unor intervenții chirurgicale. Alte cauze ale colitei ulcerative la cine sunt reprezentate de infecțiile cu Entamoeba histolytica și Histoplasma spp..

Enterita catarală

Este o inflamație nespecifică, frecventă, cu evoluție acută sau subacută/cronică, în care participă porțiunea luminală a peretelui intestinal. Poate fi provocată fie prin ingerarea de furaje inadecvate, fie de agenți animati (virusuri, bacterii, paraziti). Macroscopic, în formele acute mucoasa intestinală este tumefiată, roz-roșietică, cu fine hemoragii și acoperită de un mucus filant. În formele subacute și cronice mucusul devine dens și aderent la mucoasă. Microscopic, la suprafața mucoasei se evidențiază un depozit muco-celular cu numeroase enterocite în necrobioză și rare elemente figurate. Se remarcă o denudare a epiteliului intestinal care începe de la vârful vilozităților și poate avansa pân în glande. În corion se înregistrează hiperemie și discretă plasmexodie cu eritro-, leucodiapedeză.

Enterita hemoragică

Are etiologie foarte diversă (parazitară, bacteriană, virală, toxică) și evoluează difuz sau în focare. Pentru diagnostic se va ține cont de culoarea roșie sau roșie-vișinie a peretelui intestinal, de aspectul îngroșat și infiltrat hemoragic al acestuia și de prezența sangelui în conținutul intestinal. În cazurile grave apar adevarați coaguli sanguini în lumenul intestinal. După îndepărtarea conținutului se pot observa zone de erodare sau ulcerare ale mucoasei. Microscopic, în peretele intestinal predomină infiltratul hemoragic care se inseră printre toate structurile ajungând la suprafață sub formă de exsudat sero-hemoragic sau fibrino-hemoragic. Infiltratul leucocitar este slab reprezentat, iar enterocitele suferă descuamări masive datorită proceselor necrotice posthemoragice. Cele mai frecvente enterite hemoragice la câine apar în enterotoxiemiile anaerobe, în parvoviroza canina, în unele intoxicații.

Enterita purulenta

Abcedantă sau flegmonoasă apare la cîine în caz de extindere a leziunilor similare din glandele perianale.

Enterita eozinofilica

Probabil expresia unor procese imuno-alergice cronice, enterita eozinofilică a fost diagnosticată la carnivore și cal. La câine se descrie un sindrom de gastroenterită eozinofilică, cu afectarea intestinului subțire și a celui gros (colită eozinofilică). Eozinofilele sunt infiltrate în mucoasă, submucoasă, musculoasă și chiar în seroasa intestinală. Afecțiunea are caracter focal sau difuz, segmentele intestinale fiind îngroșate, cu mucoasa cutată, uneori prezentând noduli, hemoragii, eroziuni sau ulcere. Limfonodurile mezenterice sunt mărite și histologic, prezintă eozinofile în sinusuri. Clinic, pe lângă eozinofilie, animalele vomită, au diaree și consecutiv malabsorbției se înregistrează hipoproteinemie și cahexie. Rareori este diagnosticat granulomul eozinofilic produs de Toxocara canis, sub formă de noduli mari, confundabili macroscopic cu tumorile intestinale. Enteritele eozinofilice sunt diagnosticate și la pisică, cel mai adesea ca parte componentă a sindromului hipereozinofilic felin. Manifestarile digestive constau în diaree, uneori sangvinolentă, vomă, inapetență și slăbire. Infiltrarea eozinofilică a mucoasei și submucoasei intestinale determină îngroșarea peretelui intestinal, leziune corelată cu splenomegalie, hepatomegalie și marirea limfonodurilor mezenterice. În parazitozele intestinale, pe lângă alte tipuri de leziuni determinate de acțiunea parazitului, mucoasa și uneori submucoasa este sediul unui puternic infiltrat eozinofilic.

Enterita limfo-plasmocitară

Enterita limfo-plasmocitară evoluează cronic și a fost diagnosticată la câine (colita idiopatică limfo-plasmocitară), pisică și cal, determinând malabsorbție. Etiopatogeneza afecțiunii nu este pe deplin clarificată. Microscopic, vilozitățile intestinale pot avea morfologie nemodificată sau pot fi îngroșate, atrofiate și uneori fuzionate. Epiteliul intestinal, bogat în limfocite, poate suferi metaplazie mucoasă sau se constată o afectare a enterocitelor, acestea devenind cuboidale și fiind lipsite de microvili. Datorită infiltratului limfo-plasmocitar abundent din mucoasă și uneori din submucoasă, criptele intestinale se chistizează (chisturi de retenie), iar chiliferele centrale suferă fenomenul de limfangiectazie. Complicațiile constau în spargerea criptelor chistizate, ceea ce determină un aflux de histiocite reactive și ocazional formarea de celule gigante multinucleate.

Enterita hiperplazică

Evoluează cronic, ca o complicație a altor forme. Se manifestă profund, afectând grosimea mucoasei și submucoasei cu îngroșare accentuată, indurare și reducere a elasticității segmentului afectat, care capătă aspect de tub de cauciuc. Segmentul respectiv se poate rupe, producându-se peritonită stercorală. La Boxer și la Bulldog francez este descrisă o colită histiocitară ulcerativă cu etiologie neelucidată. Sunt afectate animalele tinere, sub 2 ani, care prezintă clinic diaree mucoasă sau sangvinolentă și cahexie. Macroscopic, colonul este dilatat, cu peretele îngroșat și cutat, prezentând zone de stricturi cicatriceale. Mucoasa ulcerată este infiltrată inițial cu elemente celulare nespecifice. Ulterior, infiltratul celular se extinde în submucoasă, musculoasă și seroasă, predominând macrofagele active, cu vacuole în citoplasma ce conține un material PAS pozitiv.

3.6 Enteropatiile tumorale

Tumorile intestinului sunt rare, majoritatea fiind tumori maligne de origine epitelială. Tipurile de tumori diagnosticate la carnivorele domestice sunt: polipii intestinali (colo-rectali), adenoame, adenocarcinoame, tumori carcinoide, mastocitoame, leiomioame/leiomiosarcoame, fibroame/fibrosarcoame, limfoame, plasmocitoame extramedulare și tumori ale glandelor perianale. Unele dintre ele sunt tumori intestinale primare, în timp ce altele sunt componente ale unei boli tumorale sistemice.

Polipii colo-rectali

La câinii de vârstă medie (6 ani) sunt suspicionați la animalele care prezintă tenesme, sângerare rectală după defecare și diaree cronică. Uneori se produce exteriorizarea formațiunilor tumorale prin orificiul anal. Macroscopic, sunt mase tumorale unice sau multiple, cu dimensiuni de 1 – până la câțiva centrimetri, sesile sau pediculate, de consistență variabilă, hemoragice sau ulcerate, dezvoltate la joncțiunea colo-rectală. Dimensiunea polipilor indică potențialul malign, în cele cu dimensiuni ce depășesc 1 cm constatndu-se frecvent atipie celulară.

Microscopic au structură predominant tubulară sau predominant papilară, sunt bine vascularizate și de cele mai multe ori bine delimitate de mucoasa înconjurătoare. Au fost descrise cazuri de polipi cu structură histologică malignă, celulele anaplazice fiind infiltrate în mucoasă și submucoasă. Tipul tubular de polip conține cripte ramificate, căptușite de un epiteliu bine diferențiat columnar sau cuboidal, susținut de un schelet conjunctiv provenit din lamina propria. Tipul papilar constă în formarea de proiecții digitiforme de țesut conjunctiv, acoperite de un epiteliu columnar pseudostratificat. Nucleii sunt poziționați atipic, iși pierd polaritatea și conțin nucleoli evidenți. Mitozele sunt inegal distribuite în structura tumorii.

Comportamentul biologic al tumorii constă în posibilitatea apariției recidivelor postoperatorii la diferite intervale de timp. Au fost citate cazuri de coexistență a polipilor colorectali și a adenocarcinomului intestinal și polipilor gastrici.

Adenocarcinomul intestinal

Afecteaza carnivorele, rumegatoarele, caii și porcii și nu se cunoaște în ce măsură adenoamele sunt leziuni premergătoare formei maligne. La caine, adenocarcinomul intestinal este rar diagnosticat, localizandu-se cu predilecție în colon și rect. Sunt studii care sugerează predispoziția raselor Boxer, Ciobănesc german, Caniche și Collie, fiind afectați câinii de 4 – 15 ani. Adenocarcinomul este suspectat clinic la animalele care slăbesc, prezintă vomă, anorexie, distensie abdominală, tenesme, defecare cu sânge și anemie. În momentul apariției manifestărilor clinice peste o jumăatate din cazuri prezintă metastaze. Macroscopic, tumorile sunt unice sau multiple, albicioase-cenușii, dure, cu aspect de placardă sau caracter infiltrativ și cu dimensiuni variabile (2 – 10 cm). Tipurile papilare sau polipoide determină stenoză sau obstrucție intestinală, concomitent cu dilatația și hipertrofia musculoasei segmentului intestinal anterior. Timpul de supraviețuire este de aproximativ 2-3 ani. Tipurile infiltrative cuprind întreaga circumferință a segmentului intestinal și sunt asociate cu o perioadă scurtă de supraviețuire (1 – 2 luni).

Microscopic sunt descrise 5 tipuri morfologice, toate putând fi producatoare de mucus în exces (tabelul 2).

Tabel 2 Elemente morfologice de diferentiere intre tipurile de adenocarcinom intestinal la caine (după…. Autorul si publicatia)

Adenocarcinomul intestinal la pisica, impreuna cu limfomul intestinal sunt cele mai frecvente tumori. Sunt afectate îndeosebi siamezele, vârsta pisicilor fiind cuprinsă intre 2 și 17 ani. Clinic, macroscopic și microscopic tumorile se manifestă asemănător celor de la câine, localizarile cele mai frecvente fiind semnalate în ileon și jejun, rareori în intestinul gros. Adesea sunt tumori unice, cu dispunere circulară, determinând stenoză intestinală. Spre deosebire de adenocarcinomul intestinal de la caine, cel de la pisică poate prezenta metaplazie osoasă sau cartilaginoasa în stroma tumorală. Timpul de supraviețuire postoperator este în medie de 20 de săptămâni, cu limite între 2 zile și 2 ani.

Tumorile carcinoide

Tumorile carcinoide (enterocromafine, argentafine, APUD-oame) sunt tumori rare, în care celulele sistemului endocrin difuz au o creștere invazivă, producând eventual metastaze hepatice. Astfel de tumori au fost diagnosticate la taurine, pisică și la câinii bătrâni (9-12 ani), cu localizare în duoden, colon și rect. Clinic se manifestă prin sindrom intestinal obstructiv, anemie, diaree și slabire. Unele tumori carcinoide determină sindroame clinice similare celor descrise în sindromul Zollinger – Ellison (hipersecreție gastrică și ulcer peptic) din gastrinom, în timp ce în altele nu apar perturbări funcționale. Dimensiunea tumorii și tipul de celulă implicat nu se coreleaz cu manifestările clinice. Astfel, celulele tumorale pot stoca hormoni fără a-i secreta, pot produce precursori inactivi, pot elibera hormoni fara a-i stoca și mai mult decat atat, pot exista tumori care conțin mai multe tipuri de celule, producatoare de mai mulți hormoni.

Macroscopic, tumorile carcionide sunt mase lobulate, dure, roșii negricioase, dezvoltate în grosimea peretelui intestinal, care pot ulcera sau determina apariția unor noduli în submucoasa și subseroasa intestinală. Au fost descrise și forme circulare, stenozante. Carcinoidele gastrice sau cele cu localizare în intestinul subțire produc invazie mai puternic decât cele din intestinul gros. Microscopic, prin utilizarea tehnicilor de rutină, nu poate fi identificat tipul de celulă transformată tumoral. Celulele sunt rotunde sau poliedrice, cu citoplasmă abundentă, eozinofilă, fin granulat sau vacuolizată, cu limite celulare imprecise. Nucleii sunt mari, veziculoși, cu nucleoli evidenți. În mucoasă, submucoasă sau musculoasă celulele tumorale se dispun în cuiburi, rozete sau cordoane, într-o stromă fină, vascularizată. Uneori sunt surprinse depozite de amiloid intercelular și perivascular și celule gigante multinucleate. Tumorile carcinoide necesită diagnostic diferențial față de mastocitom. Metastazele hepatice sunt microscopice și constau în prezența de aglomerări celulare în venele din spațiul port.

Mastocitomul intestinal

Este rar diagnosticat la pisicile bătrâne și la câine, putand fi parte componentă a mastocitomului sistemic. Macroscopic, în intestinul subțire și rareori în colon se constată zone de îngroșare a peretelui intestinal, gălbui, cu dimensiuni de 1-7 cm, dure. Au fost descrise și tumori cu aspect pediculat.

Microscopic, tumora este formată din cuiburi sau cordoane de celule pleomorfe, care infiltreaza mucoasa, musculoasa și submucoasa. Celulele sunt poligonale sau fusiforme, au o citoplasmă fin granulară sau vacuolară și margini celulare sterse, imprecise. Nucleii sunt hipercromi, ovalari și excentrici. Metastazele se produc în limfonodurile regionale, ficat, splina, maduva osoasa și rareori în pulmon. Se impune a se recurge la diagnosticul diferential dintre mastocitom și limfom, tumori carcinoide, plasmocitom, tumori cu celule limforeticulare. Pentru aceasta se recomandă examenul citologic prin efectuarea de frotiuri din piesele proaspete, colorate May-Grünwald Giemsa sau cu albastru de toluidină. Prin aceste metode sunt evidențiate granulațiile mastocitelor.

Leiomiomul și leiomiosarcomul

Au fost diagnosticate la caini de 6 – 16 ani, la pisicile de 12 – 17 ani și la cal.La caine se dezvolta în intestinul subtire și în cecum, determinand în timp obstructie intestinala. Leiomiosarcomul reprezinta 20 – 30% din tumorile intestinale. Clinic, se constata slabire, abatere, anorexie, anemie, durere abdominala, diaree, voma și deshidratare. Macroscopic sunt tumori unice, frecvent nodulare dar putand avea și caracter infiltrativ cu aspect de placarda cuprinzand teritorii intestinale de 1 – 17 cm. Tumorile pot ulcera sau abceda, determinand perforarea intestinului și peritonita septica secundara. Microscopic se constata benzi de celule fusiforme dispuse neuniform, intretaiate, cu nuclei alungiti și hipocromi. Mitozele sunt numeroase dar nu au o dispunere uniformă în masa tumorală, iar în cazul tumorilor anaplazice pot apărea celule pleomorfe și multinucleate. Utilizând tehnicile histologice de rutină, uneori stabilirea diagnosticului se face cu dificultate. Sunt dificil de diferențiat leiomiomul/leiomiosarcomul de schwannom, fibrom/fibrosarcom, de multe ori delimitarea dintre tumora benignă și cea maligna fiind arbitrară. Orientativ, în schwannom apar nuclei în palisadă (dispuși în benzi paralele), iar nucleii fibroblastelor sunt fusiformi în timp ce leiomioblastele au nuclei cu capete boante. Leiomiosarcoamele metastazează lent în limfonodurile mezenterice, prognosticul postoperator fiind favorabil după o rezecție completă.

Limfomul gastro-intestinal

Limfomul gastro-intestinal este forma digestivă de limfom, fiind o tumoră diagnosticată la pisici, caine și cal.

Limfomul intestinal la pisica este frecvent primar, rareori fiind componentă a limfomului multicentric. A fost diagnosticat la pisici de 1 – 18 ani, unele studii apreciind că această formă de limfom afectează pisicile cu vârstă mai mare de 7 ani și animalele sunt negative la testul pentru virusul leucemiei feline în proportie de 70%. Ordinea localizării limfomului este: intestinul subțire 50%, stomac 25%, joncțiunea ileo-ceco-colică și colonul 25%. Pisicile afectate prezintă semne digestive cum ar fi malabsorbție, scăderea greutății, vomă, diaree, anorexie și melenă. Datorită blocării tranzitului intestinal pot apărea semne ale obstrucției sau perforației intestinale.

Macroscopic apar mase tumorale unice, multiple sau infiltrații difuze, cu implicarea limfonodurilor mezenterice, a splinei și ficatului. Această formă de boală se pare că are origine B-celulară, provenind din țesutul limfoid asociat mucoasei digestive. Infiltratul tumoral afectează submucoasa și stratul muscular determinand ocluzie, iar mucoasa poate fi ulcerată și hemoragică. Limfonodurile sunt mărite, iar pe secțiune structura se omogenizează, au culoare cenușie-gălbuie și aspect cărnos. Histologic se constată celule pleomorfe, dispuse difuz sau perivascular. Celulele au citoplasma abundentă, oxifilă, cu granulații sau vacuole, nucleu mare, convolut și nucleol proeminent. La unele pisici cu limfom digestiv s-au constatat tumori cu limfocite mari granulate. Aceste limfocite prezintă numeroase granule azurofile în citoplasmă, amintind de celulele T-citotoxice și celulele NK. Majoritatea acestor tumori au localizare în tubul digestiv, în special jejun și limfonodurile mezenterice, afectând cu precădere pisicile intre 2½ și 12 ani. Tumorile se mai pot localiza în limfocentrii periferici, mediastinali, cord, pancreas, sistem nervos central și piele. Citologic, celulele au intre 12 – 18 micrometri, nucleu rotund sau ovalar, nucleoli proeminenți și citoplasmă bazofilă, cu granule mari, azurofile. Mitozele se observă frecvent. Ultrastructural, granulele au o membrană relativ omogenă, cu matrice electronodensă și sunt aglomerate într-o singură zonă a citoplasmei. Citochimic, aceste celule sunt negative la reacția peroxidazei și a acidului α-naftil acetat esteraza și pozitive la β-glucuronidaza și la succinil-dehidrogenaza, demonstrând similitudini cu limfocitele mari granulare de la om.

Clinic apare anorexie, letargie, vomă, uneori diaree, slabire, ascită. Biochimic se poate constata hipoproteinemie și hipocalcemie în cazul în care sunt implicate viscerele abdominale (prin malabsorbție și insuficiență hepatică). Hiperbilirubinemia apare consecutiv colestazei (compresiune dată de tumori asupra canalelor biliare sau infiltrație tumorală hepatică). Necroza hepatică se asociază adesea cu infiltrația tumorală. Pisicile cu aceasta formă de limfom sunt negative la testul pentru virusul leucemiei feline. Un studiu efectuat pe 21 de pisici cu limfom enteric a demonstrat ca timpul de supraviețuire este de aproximativ 40 de saptamâni.

La caine, majoritatea limfoamelor gastro-intestinale sunt primare, afectand animalele în varsta de 7 luni pana la 16 ani. în ordinea frecventei, tumorile se dezvolta în intestinul subtire, stomac și colon. Semnele clinice constau în slăbire prin malabsorbție, vomă, polidipsie, diaree, melenă sau fecale cu sânge (la aproximativ 80% din câinii afectați) și anemie. S-a observat că apariția vomei la 3–6 ore după ce animalul a mâncat se corelează cu localizarea duodenală a limfomului și voma după 16 ore cu localizarea ileală (Autorul).

Macroscopic apar mase tumorale gălbui, nodulare sau cu caracter difuz, de placardă, de consistență variabilă. Tumorile se pot dezvolta în submucoasă sau proemină în lumen cauzând obstrucție intestinală. Ulcerarea mucoasei intestinale este inconstantă. Limfonodurile mezenterice sunt mărite, cu diametrul cuprins între 1 și 9 cm, sunt mobile și neaderente, putând să fuzioneze intre ele. Consistența este fermă, central pot exista zone de necroză și lichefiere, iar capsula limfonodală se păstrează intactă. Demarcația dintre corticală și medulară se șterge, limfonodul fiind omogen, lucios, de culoare roz-cenușie sau galbui-deschisă. Limfonodurile superficiale nu sunt implicate, în timp ce splina, ficatul și rinichiul pot fi sediul metastazelor.

Splina prezintă formațiuni nodulare de dimensiuni mici, multiple, asemănătoare cu nodulii limfoizi supradimensionați. Ocazional, aceștia se măresc și fuzionează între ei, implicând toată structura splenică. Alte leziuni rar semnalate sunt splenomegalia, friabilitatea și apariția de infarcte. Ficatul este implicat constant și prezintă focare mici, palide și omogene, diseminate în tot parenchimul. Rinichii prezintă formațiuni nodulare multiple, de culoare alb-crem, localizate cu precădere în corticală sau sunt mariți în volum, decolorați, cu infiltrație tumorală difuză. Atunci când boala evoluează cu metastaze în maduva osoasă, aceasta devine omogenă, moale, de culoare albicioasă. Microscopic se decelează infiltrarea difuză a laminei propria și submucoasei cu celule limfoide, cu anizocitoză pronunțată și nuclei rotunzi. Unele cercetări sugereaza că enterita limfoplasmocitară la caine ar fi un stadiu pre-limfomatos, asemanator bolii imuoproliferative de la om. De altfel, prin diagnostic citopatologic este greu de diferențiat limfomul intestinal de enterita limfoplasmocitară.