ANATOMIA FUNCȚIONALĂ A ȘOLDULUI Anatomia articulației coxo-femurale Legătura membrului inferior liber de osul coxal este realizată de articulația… [611866]

ANATOMIA FUNCȚIONALĂ A ȘOLDULUI

Anatomia articulației coxo-femurale

Legătura membrului inferior liber de osul coxal este realizată de articulația
coxofemurală, o enartroză cu trei grade de libertate și cu o deosebită importantă în
statică și locomoție, ea oferind un maxim de stabilitate și de mobilitate.

Elementele articulației coxofemurale sunt:
A. SUPRAFEȚELE ARTICULARE – reprezentate de CAVITATEA
COTILOIDĂ a OSULUI COXAL și de CAPUL FEMURAL

CAVITATEA COTILOIDĂ se află pe fața externă a coxalului; are formă
sferoidală și este delimitată de sprânceana cotiloidă. Cavitatea cotiloidă reprezintă
suprafața articulară oferită de osul coxal, pentru articulația cu capul femural.

CAPUL FEMURULUI este a doua componentă osoasă a articulației
coxofemurale. Capul articular reprezintă 2/3 dintr -o sferă, el este perfect rotunjit și
orientat în sus, înainte și înăuntru.

Cavitatea cotiloidă pentru a cuprinde capul femurului este căptușită de jur
împrejur de un BURELET FIBROCARTILAGINOS prismatic – triunghiular, cu
baza aderentă la sprânceana pubo -ischiatica.
B. BURELETUL GLENOIDIAN și CAPSULA ARTICULARĂ – au rol
de menținere în contact a suprafețelor articulare. Prin marginea lui externă liberă, bureletul gleinoidian strânge capul femural ca un inel.

CAPSULA ARTICULARĂ – fibroasă, are forma unui sac conoid, cu baza
inserată medial. Inserția cotiloidiană se face pe fața externă a bureletului și periferia sprâncenei. Inserția pe col se face anterior p e linia intertrohanteriană, iar pe posterior
la un lat de deget înlăuntrul crestei intertrohanteriene posterioare. Capsula puternică și rezistentă, este formată din două tipuri de fibre: unele superficiale – longitudinale,
altele profunde – circulare.
LIGAMENTELE ARTICULARE au rol de întărire a capsulei, asigurând
soliditatea membrelor inferioare în timpul stațiunii verticale, în timpul mersului, alergării și săriturii.
1

Fibrele superficiale ale capsulei formează ligamentele:
1. Ligamentul iliofemural al lui Bertin -Bigelow, are forma unui evantai
cu vârful sub spina iliac ă antero inferioară, cu baza pe linia intertrohanteriană.
Ligamentul ilio-femural este puternic, joacă un rol deosebit în menținerea
poziției ortostatice, opunându -se căderii corpului înapoi, numindu- se și
“LIGAMENT AL POZIȚIEI ÎN PICIOARE”.
2. Ligamentul pubo-femural se întinde de la eminența ilio- pectinee,
creasta pectineal ă la ramura superioară a pubisului și micul trohanter. Limitează
abducția și rotația externă și împreună cu cele două fascicule ale ligamentului ilio-femural formează un N majuscul.
3. Ligamentul ischio-femural pornește de pe ramura superioară a
ischionului, scobitura subcotiloidiană și porțiunea ischiatică cotiloidă și se îndreaptă
în afară, prin două fascicole:
– fasciculul ischio-supracervical spre marele trohanter;
– fasciculul ischio-zonular spre zona orbiculară.
Acest ligament limitează rotația internă și adducția.
4. Fibrele circulare profunde ale capsulei formează zona orbiculară ca un
inel ce înconjoară colul, susținându- l.
Între capsulă și mușchiul psoas- iliac se găsește o bursă care comunică uneori
cu sinoviala.
5. Ligamentul rotund este interarticular și se întinde din partea
anterosuperioară a fosetei capului femural spre ligamentul transvers al cadrului cotiloidian și regiunile de cadru învecinate; conține vase importante în timpul
perioadei de osteogeneză.

C. SINOVIALA tapetează fața interioară a capsulei , reflectându -se pe
porțiunea interarticulară a colului și pe fața externă a cadrului cotiloidian. Este
ridicată de plicile capsulare și reprezintă un singur fund de sac, sub ligamentul
ischio- femural.

GRUPELE MUSCULARE care intervin în mobilizarea articu lației
coxofemurale se împart în: mușchii lombo-iliaci, mușchii bazinului și mușchii
coapsei.

2

A) MUȘCHII LOMBO – ILIACI sunt reprezentați de mușchiul PSOAS -ILIAC.
Inserția lui vertebrală pe primele vertebre lombare se suprapune centrului de
greutate, apoi se îndreaptă în afară și în jos, trece prin fața centrului geometric al
capului femural, se unghiulează înapoi, formând un unghi deschis înapoi de
aproximativ 40 de grade și se inseră pe micul trohanter. El realizează o puternică
chingă anterioară, care î mpinge capul femural dinainte înapoi și reprezintă astfel
principalul stabilizator anterior al șoldului.
Când ia punct fix pe coloană și pe bazin, este un flexor al coapsei, cu o
componentă de rotație instabilă. Ca flexor al coapsei pe bazin, psoasul – iliac
intervine în special după ce coapsa depășește amplitudinea de flexie de 90 grade. Ca
rotator al coapsei, acțiunea lui diferă de poziția coapsei. Când coapsa este flectată pe
bazin psoasul- iliac este rotator extern. Când coapsa este extinsă pe bazin psoa s-
iliacul este un rotator intern.
În mers, el efectuează izotonic mișcarea de flexie a coapsei pe bazin, imitând
faza de pendulare și tot el gradează extensia coapsei pe bazin spre sfârșitul fazei de pendulare.

B) MUȘCHII BAZINULUI – sunt reprezentați de:

1) Fesierul mare, se inseră proximal pe porțiunea posterioară a fosei iliace externe, se îndreaptă oblic în jos și în afară și se inseră distal pe creasta externă a trifurcației superioare a liniei aspre, imediat sub marele trohanter.
Când ia punct fix pe bazin, este un rotator extern al coapsei. Este un stabilizator
al poziției de hiperextensie. Intervine în mișcarea de extensie atunci când individul poartă greutăți sau urcă pe un plan înclinat.
2) Fesierul mijlociu are formă triungh iulară și se inseră prin baza lui, proximal,
pe porțiunea mijlocie a fosei iliace, se îndreaptă vertical în jos, și prin vârful lui se inseră distal pe fața externă a marii tuberozității.
Când se contractă în totalitate și ia punct fix pe bazin este un abductor și un
rotator extern al coapsei, iar când ia punct fix pe femur, înclină lateral bazinul.
Prin fasciculele anterioare realizează abducția și rotația internă a coapsei. Prin fasciculele mijlocii realizează abducția. Prin fasciculele posterioare realizează
abducția și rotația externă a coapsei, fiind principalul stabilizator al șoldului.

3) Fesierul mic are formă triunghiulară. Prin baza lui se inseră proximal pe
porțiunea anterioară a fosei iliace externe, se îndreaptă orizontal în afară și prin
vârful lui se inseră distal, pe marginea internă a marelui trohanter.
Când ia punct fix pe bazin, este un rotator intern și abductor al coapsei, când ia
punct fix pe femur, este proiector al hemibazinului de partea opusă.
3

4) Gemenul superior se inseră medical pe spina ischiatică, se îndreaptă în afară,
se unește cu tendonul gemenului inferior și se inseră lateral, pe cavitatea de pe fața internă a marelui trohanter;
5) Gemenul inferior se inseră medial pe tuberozitatea ischionului se îndreaptă în
afară și se unește cu tendonul gemenului extern. Este un rotator extern al coapsei.
6) Obturatorul intern se inseră medial pe fața internă a membranei obturatoare care umple gaura obturatoare a osului coxal și pe conturul ei osos, trece apoi prin
scobitura ischiatică a marginii posterioare a coxalului, iese din micul bazin se îndreaptă și se inseră lateral pe cavitatea de pe fața internă a marelui trohanter. Este un rotator extern al coapsei și un stabilizator posterior al șoldului.
7) Obturatorul extern se inseră medial pe fața externă a membranei obturatoare și pe conturul ei osos, trece prin spatele articulației coxofemurale și se inseră lateral pe cavitatea de pe fața internă a marelui trohanter. Este un rotator extern al coapsei
și principalul stabilizator inferior al șoldului.

8) Pătratul femural se inseră medial pe tuberozitatea ischiatică, se îndreaptă în afară, trece prin spatele articulației coxofemurale și se inseră lateral pe marginea posterioară a marelui trohanter. Este rotator al coapsei.

9) Piramidalul se inseră medial pe fața anterioară a sacrului, în jurul găurilor
sacrate anterioare, se îndreaptă în afară, iese din bazin prin marea scobitură ischiatică
și se inseră lateral pe marginea superioară a marelui trohanter. Când ia punct fix pe
bazin rotează extern coapsa. Dacă coapsa este flectată, devine abductor al acesteia. Este și un stabilizator posterior al șoldului.

C) MUȘCHII COAPSEI
Mușchii coapsei se îndreaptă vertical de la bazin spre co apsă, iar unii către
extremitățile superioare ale oaselor gambei.
1) Dreptul intern se inseră proximal pe unghiul pubisului și distal prin intermediul “labei de gâscă” pe partea superioară a feței interne a tibiei. Este un
flexor și abductor al coapsei.

4

2) Pectineul se inseră proximal pe spina pubisului, se îndreaptă oblic în jos și în
afară și se inseră distal pe creasta mijlocie a trifurcației superioare a liniei aspre. Este flexor, abductor și rotator extern al coapsei.

3) Abductor ul mijlociu se inseră proximal pe unghiul pubisului, se îndreaptă în
afară și în jos și se inseră distal pe zona mijlocie a liniei aspre a femurului.

4) Abductorul mic se inseră proximal pe unghiul pubisului și distal pe creasta internă a trifurca ției superioare a liniei aspre.
Cei trei abductori au rol și de flexori ai coapsei. În sprijinul unipodal, ei
acționează ca stabilizatori ai bazinului în plan anteroposterior, nelăsând bazinul să
se încline înapoi.
5) Semitendinosul se in seră pe tuberozitatea ischionului, iar distal prin
intermediul “labei de gâscă” pe partea superioară a feței interne a tibiei. Când ia punct fix pe bazin, este flexor și rotator înăuntru al gambei pe coapsă și extensor al coapsei pe bazin. Când ia punct fi x pe gamba este extensor al bazinului pe coapsă și
flexor al coapsei pe gambă, până la 10 grade, după care devine extensor.
6) Semimembranosul se inseră proximal pe fața posterioară a tuberozității ischiatice și distal pe cei doi condili tibiali.
7) Bicepsul femural se inseră proximal prin două capete: lunga porțiune se
inseră pe tuberozitatea ischiatică; scurta porțiune se inseră pe baza externă a liniei
aspre a femurului.
Cele două capete, se unesc și se inseră distal pe capul peroneului, printr -un
tendon comun.
Când ia punct fix pe inserțiile proximale este un flexor al gambei pe coapsă și extensor al coapsei pe bazin. Când ia punct fix pe inserțiile distale devine extensor
al bazinului pe coapsă și flexor al coapsei pe gambă.

Semitendinosul, semimembranosul și bicepsul femural, plasați pe fața posterioară a coapsei alcătuiesc grupul mușchilor ischio- gambieri.
8) Tensorul fasciei lata este cel mai superficial mușchi din regiunea antero-externă a coapsei. Se inse ră proximal pe spina iliacă anterosuperioară și pe treimea
anterioară a crestei iliace. Se inseră distal pe tuberozitatea externă a extremității superioare a tibiei. Tensorul fasciei lata este rotator extern al coapsei. Are rol deosebit de important în sta tică, în special în sprijinul unilateral și în mers. Prin
construcția lui tensorul fasciei lata înclină bazinul pe partea membrului de sprijin.
5

9) Croitorul este cel mai superficial mușchi al regiunii antero-interne a coapsei. Se inseră proximal pe spina iliacă anterosuperioară și distal pe tuberozitatea internă a extremității superioare a tibiei, prin intermediul “labei de gâscă”. Este flexor al
gambei pe coapsă și flexor, adductor și rotator în afară al coapsei pe bazin.

10) Cvadricepsul este alcătuit din 4 fascicule musculare: dreptul femural, vastul lateral, vastul medial și cruralul. Inserțiile proximale sunt diferite:
– dreptul anterior se inseră pe bazin prin două tendoane: unul direct pe spina iliacă antero -inferioară și unul reflectat pe sprânceana cotiloidă;
– vastul lateral se inseră pe marginea inferioară a marelui trohanter și pe linia aspră;
– vastul medial se inseră pe partea internă a liniei aspre;
– cruralul se inseră pe partea inferioară a liniei aspre și pe fețele anterioare și ext ernă ale corpului femural.
Cele patru porțiuni ale cvadricepsului se unesc între ele și formează tendonul cvadricipital, care înglobează patela și de la aceasta, în jos, se continuă cu tendonul
rotulian, care se inseră distal pe tuberozitatea anterioară a tibiei.
Cvadricepsul este un extensor al gambei pe coapsă și accesoriu prin dreptul
anterior, este un flexor al coapsei pe bazin.

Vascularizația extremității superioare a femurului

H.V.Crock susține că sistemul arteria l al extremității superioare a femurului din
trei compartimente:

• Arcul arterial extracapsular al gâtului femural, format în marea lui majoritate de
ramuri ce pornesc din arterele circumflexe femurale.
• Ramurile ascendente cervicale pornesc din arcul arterial extracapsular, apoi se
divid în ramuri metafizare și ramuri epifizare. În funcție de situația lor ramurile
ascendente cervicale pot fi anterioare, posterioare, laterale și mediane.
• Arterele ligamentului rotund.

Inervația șoldului

Senzitivă – este dependentă de trei teritorii nervoase ramura profundă a
nervului obturator, care prin 1- 3 filete nervoase se distribuie feței antero -interne a
6

capsulei în 10 – 30% din cazuri există nervul obturator, accesoriu care dă ramuri
articulare.
Nervul crural dă ramuri articulare la fața anterosuperioară a capsulei. Aceste
ramuri articulare se desprind din nervul cvadricepsului și din nervul pectineu (ramuri
din nervul musculo-cutanat intern). De menționat că nervul cvadricepsului și nervul
musculo c utanat intern dau ramuri articulare și la nivelul genunchiului.
Nervul sciatic prin trunchiurile nervoase ale mușchiului gemen inferior ale
pătratului crural, inervează fața posterioară a capsulei. Nervul sciatic dă și o ramură articulară genunchiului.
Se menționează existența unei inervații senzitive simpatice în spongioasa
capului femural, fibre simpatice perivasculare care merg spre primul și al doilea ganglion simpatic lombar.

Biomecanica articulației coxo- femurale.

Articulația coxofemurală este o enartroză, prezentând trei grade de libertate;
ea permite efectuarea mișcărilor de flexie, extensie, abducție, rotație internă, rotație externă și circumducție. Datorită lungimii colului și inclinării sale pe diafiză, mișcările de flexie, exten sie și abducție se asociază cu mișcări de rotație.

Goniometrie. Amplitudinile medii normale ale acestor mișcări sunt
următoarele:

Flexie Extensie Adducție/
Abducția Rotație
Internă Rotație
externă
Activ 125° – 130° 20° 30°/60° 45° 35°
Pasiv 145° – 150° 30° – 50° 40°
Diferența 20° 10° – 5° 5°

Amplitudinile medii normale ale mișcărilor variază după poziția genunchiului.
Când acesta este flectat, ele cresc cu aproximativ 20 -30°.

7

MIȘCĂRILE DE FLEXIE ȘI EXTENSIE

Aceste mișcări nu sunt pure, ele fiind însoțite de mișcări de rotație internă
pentru flexie și rotație externă pentru extensie; se execută în plan sagital, în jurul
unei axe transversale care trece prin vârful marelui trohanter și prin foseta
ligamentului rotund. Clinic punctual de re per al axei biomecanice este reprezentat
de vârful marelui trohanter.
Amplitudinea flexiei -extensiei este legată de poziția în care se găsește
genunchiul.

Flexia șoldului, când genunchiul este extins, se limitează la 90° prin punerea
în tensiune a mușchilor posteriori ai coapsei. Când genunchiul este îndoit, flexia atinge 120 °. Flexorii principali sunt: dreptul anterior, psoasul iliac, tensorul fasciei
lata, și croitorul. De la orizontală în sus, intervine și mușchiul fesier mijlociu, prin fibrele lui ante rioare.

Extensia este limitată de partea anterioară a capsulei și ligamentul ilio-
femural. Extensorii principali sunt: semimembranosul semitendinosul, bicepsul
femural, ajutați de fasciculele posterioare ale fesierului mijlociu și de fesierul mic.
În menținerea poziției de hiperextensie intervine și fesierul mare.

MIȘCĂRILE DE ABDUCȚIE ȘI ADDUCȚIE

Se realizează în jurul unei axe anteroposterioare ce trece prin centrul capului
femural, în plan frontal; ele sunt însoțite de mișcări de rotație ale capsulei. Când
coapsele sunt extinse, amplitudinea maximă de abducție este de 60° . În flexie
maximă a coapselor abducția atinge 70° , între ambele coapse se formează un unghi
de 140 °.
Abducția este efectuată de tensorul fasciei lata, fesierul mijlociu și cr oitor.
Abducția este limitată de punerea sub tensiune a ligamentului ilio -pretrohanterian
(când coapsa este în extensie) și a ligamentului pubo-femural (când coapsa este în
flexie).
Adducția este realizata de: psoasul- iliac, fesierul mic, dreptul intern, pectineul,
cei trei adductori, semitendinosul, semimembranosul. Amplitudinea aducției este de 35°. Mișcarea de adducție este limitată de întâlnirea coapselor, iar când acestea se
încrucișează de către ligamentul pretrohanterian și ligamentul rotund.
Amplitudinea abducției și aducției coapselor poate fi mărită prin mișcările de
compensare ale bazinului și ale coloanei lombare.

MIȘCĂRILE DE ROTAȚIE EXTERNĂ ȘI INTERNĂ
8

Se realizează pe plan transversal, în jurul unei axe verticale care trece prin
centrul capului femural. Poziția de testat este decubit ventral pe masă, cu genunchiul
flectat la 90 ° și cu piciorul la zenit.
Amplitudinea rotației externe este de 15° , a rotației interne de 35 °, deci rotația
totală de 50 °. Când coapsa este în flexie și abducția amplitudinea rotației totale
atinge 100 °, datorită ligamentelor ce sunt relaxate.

Rotatorii externi sunt: fesierul mijlociu, fesierul mare, cei doi gemeni,
piramidalul, cei doi obturatori, pătratul femural, pectineul, dreptul intern și croitorul.
Mișcarea de rotație externă este limitată de fascicolul ilio-pretrohanterian al
ligamentului femural și de ligamentul rotund.
Rotatorii interni sunt: fesierul mijlociu, fesierul mic, semitendinosul și
semimembranosul.
Rotația internă este limitată de ligamentul i schio -femural și de fasciculul ilio-
pretrohanterian al ligamentului ilio-femural.

MIȘCAREA DE CIRCUMDUCȚIE

Ea rezultă prin trecerea coapsei prin toate pozițiile descrise anterior. În
realizarea acestei mișcări intervin toate grupele musculare ale șoldului. În timpul
mișcării de circumducție capul femural se învârte în cavitatea cotiloidă, epifiza distală a femurului descrie un cerc, iar diafiza femurului descrie un con.

9

CONDIȚIILE ECHILIBRU LUI BAZINULUI ÎN POZ IȚIA MONOPODALĂ
La trecerea de la poziția bi podală în monopodală, una din liniile de transmitere
a greutății corpului la sol lipsește și dacă nu survine nici o modificare, individul cade
pe această parte. Pentru evitarea căderii, el își deplasează centrul de greutate în așa
fel încât linia gravitațională să cadă pe piciorul de sprijin, astfel ca greutatea sa fie
repartizată în mod egal de o parte și de alta a acestei linii.
Poziția de echilibru cea mai economică este aceea în care centrul de greutate
se înclină spre șoldul portant.
Dacă subiectul rep auzează pe un picior, linia gravitațională divizează corpul
în două părți, echilibrate cu ajutorul modificărilor curburii coloanei vertebrale.
Admițând că din figură subiectul mobilizează gamba dreaptă în abducție, se
va produce o deplasare a centrului de greutate spre dreapta, iar echilibrul se
restabilește doar prin abducerea brațului stâng, abducția brațului drept, scolioza
dextroconvexă a coloanei dorsolombare, având ca efect o repartiție egală a forțelor
de o parte și de alta a liniei gravitaționale, c ondiție esențială a echilibrului în poziția
monopodală.
Deplasarea liniei gravitaționale în afara șoldului portant determină pentru
stabilirea echilibrului forțelor, pe lângă o tensionare a adductorilor șoldului portant și intrarea considerabilă a trunchiu lui înspre linia gravitațională, abducția brațului
corespunzător și adducția brațului opus.
În afară de situația poziției de echilibru ideal în care linia gravitațională
traversează capul femural portant și în care greutatea pe care o suportă șoldul este
echilibrată de greutatea corpului din care se scade greutatea membrului de sprijin, în
toate celelalte poziții, șoldul suportă greutăți mai mari decât greutatea sa.
Pauwels a prezentat rolul suprafeței portante al articulației coxofemurale în
protejarea art erei. Importantă este întinderea suprafeței articulare asupra căreia se
exercită presiune: dacă această suprafață e mică presiunea este mare și viceversa.
Prin simplul joc al levierelor șoldului se poate provoca la nivelul capului
femural, la o persoană de 70 kg, o forță de 250 kg în cursul mersului: suprafața
portantă fiind de 12 cm2, rezultă că presiunea pe cm2 va fi de 250/12 = 20,8 kg.
În practica zilnică se întâlnesc artroze la care suprafața portantă se poate
reduce la 1 cm
2 ceea ce înseamnă că la un individ de 70 kg., presiunea unitară atinge
250 kg. Așa se explică fracturile polare superioare ale capului femural observate la
unele coxartroze.

10

TERAPIA YUMEIHO
Terapia de îndreptare a coxalelor, masaj și presopunctura este o metodă de
tratament pentru “îndreptarea” articulațiilor întregului corp, pentru relaxarea
mușchilor și țesuturilor conjunctive, pentru îndepărtarea bolilor.
În timpul tratamentului terapeutul își folosește mâinile pentru a explora
suplețea și încordarea mușchilor pacientului, își folosește ochii pentru a observa
expresia acestuia cât și culoarea tegumentelor, urechile pentru a asculta ecoul produs în urma cracmentelor de îndepărtare articulară.
Orice boală este preluată ca un dezechilibru energetic în organism. Această
terap ie se bazează și pe o reechilibrare energetică cu acțiune la nivel cauzal al bolii.
Dislocarea oaselor șoldului poate produce dislocarea articulațiilor sacroiliace, să curbeze coloană vertebrală, să împiedice circulația sangvină și astfel să producă diverse boli, de aceea este necesară îndepărtarea oaselor dislocate atât pentru tratarea bolii propriu -zise cât și profilaxiei secundare.
Această terapie asociată cu kinetoterapie participă la combaterea durerii,
combaterea contracturilor musculare, retracț iilor capsulo- ligamentare, hipotoniei
musculare cât și la stoparea progresiei leziunilor de tip degenerativ prin
îmbunătățirea vascularizației locale, păstrarea sau reconstituirea armoniei
suprafețelor osoase articulare.
Participă la recuperarea funcțională a coxofemuralei defectate, conservându -i
la maximum funcția de “stabilitate” și “mobilitate”.
Prin această terapie articulațiile șoldului sunt solicitate constructiv prin
intermediul decoaptărilor, mobilizărilor pasive etc. Și în nici un caz distructiv
(mersul), crearea direcțiilor de forță la nivelul suprafețelor articulare ce contribuie la
realizarea articulației coxofemurale.
Oricine poate aplica masajul coxal, dar numai mișcările adecvate pot avea
efect mulțumitor. Mișcările incorecte nu numai că nu pot obține efectul curativ, dar
vor cauza probabil traumatisme neașteptate.
Motiv pentru care, practicantul trebuie să țină cont de următoarele:
1. Persoana masată să poarte haine lejere, subțiri și moi, să -și scoată pantofii,
ochelarii, ceasul, bijuteriile;
2. Practicantul să poarte haine lejere, să aibă libertate de mișcare;
3. Masajul trebuie făcut pe o saltea;
4. Temperatura în cameră trebuie să fie de confort;
5. Practicantul nu trebuie să uzeze abuziv forța sa în timpul masajului la
persoanele care au suferit interv enții chirurgicale, copii, bătrâni, etc.
11

Semnele dislocării coxalelor: – în decubit ventral se palpează crestele iliace și
se va observa că linia ce unește cele două creste este mai înaltă de partea dislocării
iar membrul inferior de această parte pare a f i scurtat; – în ortostatism datorită acestei
scurtări a membrului inferior de partea afectată se va observa o schimbare de situația
în care partea afectată se va situa mai jos.
În această situația apare și o incurbare a coloanei vertebrale cu concavitatea
de partea opusă celei defecte pentru a menține echilibrul.
Bolile produse de dislocările sunt foarte diverse:
Timpul dislocării coxalului drept – tip de afectare a nervilor parasimpatici –
hipofuncții ale ficatului și stomacului, slăbire, diaree, boli ginecologice și altele.
Tipul dislocării coxalului stâng – tip de afectare a nervilor simpatici
hipofuncției ale inimii și plămânilor, adipozitate, constipație, răceală, etc.
Tipul mixt (tipul dislocării coxalului drept combinat cu tipul încordării
articulației coxale stângi) – apetit selectiv, greutate corporală variabilă, constipație
și diaree (alternativ).
Potrivit temei lucrării, în cazul unei coxartroze unilaterale, bolnavul tinde să
se sprijine numai pe membrul inferior sănătos, evită sprijinul pe membrul inferior
afectat datorită durerilor de la nivelul șoldului. Acesta este și motivul pentru care
apare o poziție vicioasă a bazinului care este mai ridicat de partea afectată. Această
poziție vicioasă a bazinului determină o poziție compensatorie a c oloanei vertebrale
care prezintă o deviație în plan frontal (scolioză) cu cavitatea de partea afectată ceea ce determină apariția contracturilor paravertebrale cât și a perturbării funcționalității organelor interne.
Procesul artrozic începe dinspre parte a cel mai puțin solicitată, datorită
solicitării insuficiente a nutriției cartilajului, iar în acest caz în care bolnavul evită
sprijinul pe membrul inferior afectat nu se întâmpla altceva decât accelerarea
procesului degenerativ de partea afectată și cu t impul bilateralizarea procesului
artrozic determinată de surmenajul la care este supus șoldul neafectat.
12

COXARTROZA

Este localizarea reumatismului degenerativ la nivelul articulației șoldului.
Este o afecțiune relativ des întâlnită fiind și cea mai invalidantă dintre artroze.

Teoriile patogenice în coxartroză

Teoria osteocondrală elaborată de Axhausen.
Se presupune că întreruperea aportului sangvin stă la baza unei alterări
osteocartilaginoase, dar pe lângă patogenia condrală se presupune a exista și o
patogenie subcondrală determinată de modificările vasculare locale, modificări care
la rândul lor ar fi determinate de alterări cartilaginoase. Tulburările vasculare vor duce la distrofie osoasă cu deformarea capului femural și apariția unor leziuni cartilaginoase.
Teoria mecano -funcțională, elaborată de Pommer și Lang, care explică
coxartroza suprasolicitărilor mecanice.
Dezechilibrul dintre posibilitățile funcționale și solicitările mecanice ale
articulației duc la alterarea cartilajului, alterări prof unde ce nu pot fi compensate și
care afectează osul subiacent cu apariția artrozei.
Leziunile cartilajului, cu desprinderea lui de pe os, sunt consecințe ale
tulburărilor trofice de cauze mecanice. Ele se manifestă inițial prin edem circumscris, urmat de descuamarea fibrelor, resorbției lacunară cu apariția de fisuri
în cartilajul ce acoperă osul.
În zona portantă se produce vascularizarea cartilajului și apariția osificării
encondrale, cu formarea unui os trabecular, îngroșat, consecință a reacției.
Uneori există chiar proliferarea unui panus fibro- vascular ce acoperă
pierderile de cartilaj.
Apariția exostozelor marginale este datorată adaptării articulației la echilibrul
schimbat, pentru acomodarea la noua distribuție a forțelor, exostozelor sunt o compensare patologică, un răspuns al articulației la suprasolicitările mecanice.
Leziunile în coxartroză ar fi datorate, în primul rând alterării calitative a cartilajului articular la limita osteocondrală a zonei de sprijin, factorii determinanți fiind foart e
variați, astfel din acest punct de vedere, coxartroza este secundară, uneori etiologia
confundându -se cu patogenia.

Teoria vasculară a lui Harrison -Trueta a revoluționat patogenia.
13

Ei au demonstrat că degradarea cartilajului articular apare inițial în zona
neportantă ca o consecință a lipsei de funcțiune.
Trueta arată că artroza se datorează unei distribuții anarhice a forțelor
mecanice asupra articulației șoldului. Acest dezechilibru funcțional acționează
defavorabil asupra nutriției intime a cartila jului. În zonele puțin solicitate, lipsa de
lubrifiere duce la insuficiență de nutriție cu apariția distrofiei și cu o invazie
vasculară patologică. În zona de suprasolicitare portantă, unde nutriția nu este împiedicată, se va produce totuși o pierdere a e lasticității, o degenerare și necroze
prin uzura cartilajului.
Degenerarea începe în zona neportantă și se extinde spre zona portantă cu
evoluție diferită. În sectorul neportant, ca o consecință a vascularizației abundente epifizare, apar osteofitele, pe când în sectorul portant, care scade treptat, se produce o densitate a spongioasei într -un teritoriu în formă de con cu baza spre suprafață și
vârful spre centrul capului.
Proliferarea vasculară, ca fenomen reactiv reparator, apare de la început și
însoțe ște procesul de remaniere întins din zona portantă. Ea lipsește doar în zonele
cu forțe de compresiuni foarte mari, unde capilarele dispar pe direcția transmiterii
maxime a presiunii, cu apariția sechestrelor în această zonă.
Tulburările vasculare reactive modifică structura osului și a cartilajului și stau
la baza durerii în coxartroză.
Spre deosebire de teoria osteocondrală cu hipovascularizație, Trueta arată că
există o hipervascularizație.

Teoria dezechilibrului morfologic dependentă de dezechilibrul funcțional,
adică dezechilibrul în raportul rezistenta țesutului osos și solicitările mecanice. Se
consideră că în anumite condiții, greutatea poate fi foarte mare pentru un țesut
normal (supraîncărcare absolută) sau osul este slăbit pentru solicitările fiziologice
(supraîncărcare relativă), ceea ce explică necrozele osteocitare, ce apar în supraîncărcarea relativă care explică geneza de scleroză. Ceea ce s -a putut preciza
în patogenie coxartrozei este faptul că leziunile de debut apar la nivelul cartilaj ului
articular în zona de descărcare.

Etiologia coxartrozei primitive

Etiologia coxartrozei, ca de altminteri a artrozelor în general, rămâne încă
necunoscută, deși numeroși factori sunt actualmente admiși ca fiind incriminați în producerea ei.

14

A) Frecvența coxartrozei este destul de mare și ea creste odată cu înaintarea în
vârstă, Lawrence a arătat că la subiecți între 15 -24 ani leziunile radiologice de artroză
sunt prezente la 10% din cazuri în vreme ce aceleași leziuni radiologice le întâlnește
în 80% din cazurile ce au trecut de 55 ani. Multe din cazuri cu leziuni radiologice de
artroza rămân clinic mute.
B) Sexul nu pare să influențeze în mod particular incidența coxartrozei. În vreme
ce la bărbați artroza este mai ales monoarticulară, posttraum atică și apare înainte de
45 ani, artroza feminină realizează o poliartroză și se întâmpla după menopauză.
C) Ereditatea – nu pare să joace un rol determinat în producerea coxartrozei.
D) Factorii metabolici și nutriționali au fost invocați în favorizare a coxartrozei,
în special, tulburările în metabolismul lipidelor.
E) Factorii endocrini au fost incriminați în geneza artrozei mai cu seamă în ceea
ce privește rolul hormonilor sexuali. Frecvența coxartrozei la menopauză a fost atribuită unei carențe în e strogeni, cu atât mai mult cu cât unele lucrări experimentale
țineau să demonstreze că estrogenii au un rol protector asupra cartilajului și ca atare previn instalarea artrozei, în vreme ce testosteronul are acțiune inversă. Cercetări în continuare au arăt at însă că eliminarea estrogenilor în urină este normală la
coxartrozici și că nu este atât de sigur astăzi că estrogenii protejează cartilajul. Hormonii corticoizi s -au dovedit a fi dăunători căci alterează cartilajul, dar rolul în
producerea artrozei pri mitive nu apare important. În schimb diabeticii par să prezinte
mai frecvent artroza și forme mai grave. Se cunoaște frecvență mare a artrozelor la acromegali.
F) Factorii vasculari. Au fost și ei invocați pentru a explica producerea artrozei.
G) Vârsta
S-a afirmat că vârsta înaintată ar fi un factor patogenic al artrozei dat fiind
faptul că artroza se întâlnește cu o frecvență mai mare la vârstnici și că unele modificări ale cartilajului senescent sunt asemănătoare cu cele întâlnite în artroză.
Legătura între senescență și artroză rămâne încă interpretabilă.
Pentru unii cercetători, leziunile cartilajului senescent rămân diferite de cele
ale cartilajului artrozic, căci la nivel femural ele sunt discrete și limitate la zonele neportante.
În artroză în sch imb ele se situează în zona portantă a capului femural, sunt
întinse și se traduc prin manifestări clinice.
Se poate admite că vârsta nu este cauza artrozei ci doar unul din factorii ei
etiologici.
H) Factorii mecanici.
Joacă un rol esențial în etiopatogenia artrozei.
Uzura articulară, surmenajul articular favorizează artroza.
Observația clinică, precum și experimentarea, prin, producerea unei
instabilități articulare, reproduce cel mai exact artroza umană.
15

Dintre factorii mecanici, presiunea, nu atât permanentă cât mai ales clinică și
nu difuzează, ci concentrată pe suprafața limitată, este cea care duce în mod constant
la artroză.
Privite prin prisma etiologiei, coxartrozele se pot clasifica după cei mai mulți
autori în coxartroze primitive sau idiopatice și coxartroze secundare.
a) Coxartrozele primitive sunt adesea bilaterale, se manifestă către vârsta de 60 ani și radiologic sunt coxartroze de forme centrale. Ele sunt cauzate de factori generali însă necunoscuți care alterează metabolismul cartilajului articular ducând la uzura precoce.
b) Coxartrozele secundare sunt acelea la care factorii locali pot fi încriminate
drept cauze declanșatoare.

Diagnosticul pozitiv și diagnosticul diferențial.

Diagnosticul pozitiv este finalizat pe baza datelor clinice confruntate cu cele
radiografice. Pentru diagnosticul clinic pledează caracterul durerilor, limitarea
progresivă a mișcărilor șoldului (flexia fiind ultima mișcare care se pierde),
atitudinea vicioasă caracteristică în adducție și rotație externă a membrului inferior,
particularitățile mersului etc.
Duvernay consideră că diagnosticul pozitiv este posibil atunci când bolnavul
prezintă 4 semne clinice, cărora li se acordă și astăzi o valoare patognomonică.
Acestea sun t:
1) durerea inghinală;
2) semnul pantofului;
3) limitarea mișcării de abducție și adducție a coapsei;
4) conservarea mișcării de flexie a coapsei pe bazin; la aceasta se poate adaugă
semnul “rulmentului”.

Diagnosticul diferențial – cel mai important este cel între coxartroză și
coxită. Pentru acest motiv vom menționa aici câteva dintre cele mai importante
criterii de diagnostic ale coxitei.
Criterii clinice:
– debut anterior vârstei de 40 ani unilateral;
– debut brutal al durerii, cu evoluție rapidă;
– durere de tip inflamator, continuă, accentuată nocturn,
neinfluențată de repaus;
– antecedente de boală inflamatorie P.R sau infecțioasa TBC.

16

Criterii biologice:
– VSH mare, leucocitoză cu polimorfonucleare;
– Semne de sinovită inflamatorie.

Criterii radiografice:
– pensare a spațiului articular;
– Liza osoasă subcondrală (nu în regiunile de presiune maximă);
– Fără osteofitoză;

Alte diagnostice diferențiale se fac cu:
– Sciatica (atunci când e vorba de o durere posterioară a fesei și a coapsei) la care
manevrele de elongație a sciaticului sunt pozitive;
– Osteonecroza idiopatică a capului femural (evoluează tot cu dureri la nivelul
șoldului), afecțiune rară, la care examenul radiologic evidențiază un spațiu articular
normal și integritatea cotilului. Toate modificările radiologice au sediu capul femural
care prezintă o zonă de osteocondensare și care cu timpul se turtește la nivelul conturului său superior.

17

EVOLUȚIE, PROGNOSTIC , COMPLICAȚII

Evoluție
Coxartroza are o evoluție lentă, progresivă și ireversibilă spre agravare în
ciuda tratamentelor antiinflamatorii sau antialgice, chirurgia fiind singura soluție care reduce durerea și impotența funcțională.
Se descrie o evoluție mai gravă, infirmizantă la femei. Desfășurarea
inexorabilă a tabloului c linic este întretăiată de repetate faze subacute, în care
fenomenele patologice se exacerbează, faze urmate spontan sau terapeutic de
perioade de remisiuni sau acalmie cu durată de la câteva luni până la unul doi ani.
Deficitul funcțional se mărește după fiecare puseu evolutiv prin scăderea
amplitudinii mobilității șoldului și a posibilităților de deplasare. Mersul devine din
ce în ce mai penibil și cu un perimetru de acțiune mai scăzut, datorită durerilor care apar neîntârziat și silesc pe bolnav să se oprească. Algiile provoacă exagerarea contracturilor musculare antalgice care vor accentua și definitiva pozițiile vicioase
ale membrului pelvin respectiv.
La rândul său viciul de atitudine al membrului intensifică durerile rezultând
așadar un cerc vicios. În asemenea situații, bolnavul este silit să recurgă la ajutorul
sprijinului în baston și apoi chiar în cârje. În faza terminală, agravarea se traduce
printr -o infirmitate apreciabilă declanșată de o anchiloză dureroasă a șoldului în
poziție vicioasă. Cara cteristic pentru evoluția coxartrozei este faptul că niciodată în
final nu se ajunge la o anchiloză osoasă ca în evoluția coxitelor. Șoldul artrozic va
rămâne înțepenit prin prezența incongruenței strânse a suprafețelor coxofemurale, a
retracțiilor și îngr oșărilor fibrocapsulare și a proliferărilor osoase periarticulare.

Prognostic

Prognosticul în coxartroză este grav, fiind condiționat de modul în care
evoluează boala și gradul infirmități.
În formularea prognozei se recurge, printre altele la unele criterii dovedite
valoroase, cum este evaluarea cotației examenului șoldului, după Merle d, Aubigne, care ne pune la dispoziție date despre capacitatea funcțională și de perspectivă a
șoldului bolnav.
Aspectul, prioritatea și evoluția osteofitozei, ca și gradul osteoporozei
pelvifemurale constituie un alt criteriu.
18

Prognosticul și legat de el, atitudinea terapeutică trebuie să țină seama și de
relațiile date și, în același timp, de clinică și radiologie.
Formele clinice invalidante trebuie rezolvate chir urgicala în favoarea
tratamentului medical.

Complicații

În evoluția unei coxartroze, este de așteptat apariția unor complicații, relativ
puține dar care pot modifica cursul bolii.
Bilateralizarea leziunilor artrozice și consecutiv infirmizarea importa ntă a
bolnavului, constituie cea mai severă și frecvența complicație.
Protruzia acetabulară a capului femural este o eventualitate rară în decursul
unei coxartroze, dar cu consecințe funcționale agravate.
Tulburările statico- funcționale ale membrului pelvin controlateral, ca
anchilozele sau scurtările scheletice, ca și tulburările generale: ateroscleroza generalizată, boala hipertonică, boala Parkinson și altele, pot complica în diferite grade evoluția coxartrozei.
Supraponderalitatea, prin încărcarea articulară excesivă, constituie un factor
agravant recunoscut. Interrelația dintre coxartroză și obezitate este practic dificil de înlăturat viața sedentară a bolnavului facilitează supraponderalitatea care, la rândul ei, va influența negativ boala.
Fracturile extremității proximale a femurului, mai cu seamă cu cele ale
trohanterului, la o coxartroză, nu sunt mai frecvente decât pe șoldul normal, deși se
admite că atât osteoporoza zonală, cât și redoarea șoldului artrozic sunt factori
favorizanți pentru producerea fracturilor.
Ar putea apărea o serie de complicații în urma modificării poziției bazinului
datorată evitării sprijinului pe membrul inferior afectat din cauza durerilor de la acest nivel. Apare o deviație a coloanei vertebrale în plan sagital ca re influențează negativ
funcționalitatea organelor interne atât prin presiunea exercitată de coaste cât și prin
presiunea pe nervii sistemului neurovegetativ care deservesc organele interne.

19

TRATAMENT COMPLEX AL COXARTROZEI PRIMITIVE

Pentru kinetotera peut, orientarea programului se face în funcție de stadiul
clinico -anatomo-functional al bolii.
Se deosebesc trei stadii:
Stadiul inițial (S.I.) : dureri în ortostatism și la mers prelungit, “oboseală” musculo –
articulară locală, reducerea amplitudinilor ma ximale (“de lux”) ale șoldului.
Stadiul evoluat (S.E.) : dureri și în repaus, redoare articulară în zona amplitudinilor
de utilizare curentă, atitudini vicioase corectabile pasiv sau chiar activ.
Stadiul final (S.F.) : dureri intense, limitare marcată a mobilității până la anchiloză,
atitudini vicioase ireductibile.
Analiza studiului clinico -funcțional o face medicul specialist recuperator și
tot el alcătuiește pe această bază programul de recuperare medicală din care face
parte, ca element principal, kineto terapia.

1) TRATAMENTUL IGIENO -DIETETIC
Profilaxia secundară la coxotic se realizează prin ceea ce numim “igiena
articulară” a șoldului care cuprinde un număr de reguli de comportament menite să protejeze articulația șoldului în decursul anilor.
Principalele reguli sunt:
– Să evite statul prelungit în picioare;
– să evite mersul pe jos, prelungit cât și mersul pe teren accidentat;
– se va prefera mersul pe bicicletă, mersul simplu fiind cel mai
prost exercițiu pentru coxotic.
– odihna, repausul, se vor face în decubit și nu pe fotoliu sau scaun;
– intercalarea în timpul programului de muncă a unor pauze în care
coxoticul poate sta culcat;
– se vor evita pozițiile fixe, prelungite mai ales cele cu care se bazează pe flexia coxofemuralelor;
– utilizarea bastonului în mâ na opusă șoldului afectat ori de câte
ori apare durerea. Se contraindică mersul șchiopătat în scopul
evitării purtării bastonului.
Există situații când bastonul se ține de partea membrului afectat, centrul de
greutate deplasându- se în mers spre membrul afe ctat. Această poziție se
20

prefera când coxartroza este foarte avansată (S.F.) și membrul inferior nu ar
putea susține greutatea în mers (pentru stabilitate).
– corectarea inegalității membrelor inferioare (dacă este necesar) prin adaosul la tocul pantofului ( necesară de la 2 cm în sus);
– evitarea pantofilor cu tocuri înalte, purtare de pantofi cu tălpi din material care să absoarbă parțial vibrațiile din timpul mersului, care se transmit întregului schelet;
– executarea de două ori pe zi a programului special de gimnastică
care va continua programul învățat în condiții de internare, urmând indicațiile medicului recuperator și ale
kinetoterapeutului.
– respectarea unui regim alimentar hipo caloric, capabil să prevină
sau să combată obezitatea ce pândește pe acești bo lnavi,
constrânși să -și restrângă activitatea fizică.

2) TRATAMENTUL MEDICAMENTOS

Administrarea de medicamente antiinflamatoare și antalgice trebuie făcute cu
mult discernământ la bolnavii cu coxartroză deoarece acoperirea durerilor pe cale medicamentoasă lasă pacientului o falsă și periculoasă imagine asupra mersului bolii
sale.
Apariția sau intensificarea durerilor șoldului trebuie să arate bolnavului că a
prelungit prea mult ortostatismul sau mersul, că a crescut prea mult în greutate etc.
Administrare a medicamentației este desigur necesară în anumite momente, în
primul rând în perioadele de acutizare, când bolnavul este obligat de unele activități
deosebite profesionale sau familiale în anumite zile.
În ceea ce privește infiltrațiile articulare cu pre parate cortizonice, ele sunt total
contraindicate datorită pericolului unei necroze aseptice a capului femural. Nici
administrarea cortizonului pe cale generală nu este indicată în coxartroză din același
motiv.

3) TRATAMENTUL FIZICAL

Electroterapia este indispensabilă în tratamentul fizical al coxartrozei care
include majoritatea procedurilor electroterapiei.

Curentul galvanic (continuu) cu efect: sedative, analgezice, vasomotorii,
trofice, de stimulare a excitabilității musculare. Mai este indicat și inogalvanizarea
cu fenil butazonă 1- 3% la polul pozitiv și solicitat de litiu 1%.
– Pentru efecte analgezice dozăm o intensitat e “la prag”/ 0,1mA/cm3
21

– Pentru efecte vasodilatatoare intensitate “peste prag”
– În stadiile acute intensități “sub prag”
– În stadiile cronice intensități “peste prag”

Curenții diadinamici (MF, PS, RS au efect excitator, DF, PL au efecte
analgezice) aplicație deosebită în artrozele reactivante și în redorile articulare (PS
sau DF și PS sau DF și MF sau MF și PL) sunt aplicați de obicei pe regiunea
lombosacrată pentru a produce analgezie la nivelul șoldului.
Durata ședințelor de tratament este diferită în raport cu scopul terapeutic
urmărit. Ea va fi scurtă din rațiunea evitării acomodări de 4- 8 minute, sau chiar mai
puțin, o durată mai lungă poate diminua eficacitatea unei complicații cu scop analgezic. În aplicațiile cu scop hiperemiant, vasculotrop, se pot aplica ședințe de
durată mai lungă 20- 30 minute.

Curenții Trabert acțiunea lor pronunțat analgezică fiind bine cunoscută.
În coxartrozele dureroase care nu răspund la alte metode terapeutice indicate
sau în cazurile în care tratamentul se face am bulatoriu este recomandată stimularea
nervoasă electrică transcutanată (T.E.N.S.).
Curenții de suprafața (galvanic, de joasă frecvență) sunt folosiți în tratamentul
afecțiunilor asociate coxartrozei de la nivelul formațiunilor periarticulare sau în diminuarea durerii apărute la nivelul acestora.
Curenții de profunzime au o importantă deosebită în tratamentul coxartrozei
(curenți de medie frecvență, de înaltă frecvență și ultrasunetele)

Interferențiali (medie frecvență)
– Aplicații cu frecvențe constante:
a) curenți cu frecvențe mici de 10 și sub 10 Hz care determină o excitație a membrilor motori și care se preferă atunci când se urmărește obținerea unei contracții musculare pe musculaturi hipotone fără leziuni de nerv.
b) curenți cu frecvențe medi i (12- 35 Hz) și cu intensitate subliminală a curenților au
efect decontracturant și vasculotrofie.
c) curenți cu frecvențe rapide (80- 100 Hz) efect analgezic de scurtă durată, formă
de introducere în mai toate aplicațiile.
Mai pot fi aplicați și cu frecvențe variabile (modulate) ritmic.
a) modulații 0- 10 Hz excitant asupra nervilor motori și în consecință, indicații de
gimnastică musculară în hipotoniile de inactivitate.
b) modulații 90- 100 Hz – efect analgezic
c) modulații 0- 100 Hz – micromasaj de profunzime al musc ulaturii striate cu efecte
benefice în contractură și retracturi musculare.
22

Durata ședințelor 10 -20 minute, numărul ședințelor în funcție de caz se pot
face 6 -8 ședințe, sau 14- 16 ședințe, zilnic sau la două zile, sunt necesare pauze de 14
zile când numărul ședințelor sunt peste 12.

Dintre curenții de înaltă frecvență se recomandă undele scurte cu efecte
hiperemiant, analgezic, miorelaxant și de activare a metabolismului; înaltă frecvență
pulsatilă (Diapulse) folosită în artrozele reactive; undele decimetrice lungi și scurte
(microunde) care determină încălzirea țesuturilor din profunzime (mușchilor).

Ultrasunetul se aplică pe regiunea afectată și are efecte analgezice,
miorelaxante, hiperemiante.
Se recomandă căldura sub diverse forme: împachetă ri cu parafină,
helioterapie, infraroșii, ultrasunete.

Crioterapia – compresiile reci schimbate la 5-6 minute, masajul cu gheață
repetat de mai multe ori în cursul zilei, pot ameliora foarte mult intensitatea durerii la bolnavii la care fenomenele inflam atorii sunt pe primul plan.

4) KINETOTERAPIA
În general urmărește patru obiective principale:
– diminuarea durerii;
– creșterea stabilității șoldului;
– creșterea mobilității șoldului;
– creșterea gradului de coordonare și echilibru la mers.

Componentele programului kinetic sunt:

A. Posturile
Coxartroza are tendința de a instala poziții vicioase ale șoldului și în special
flexumul și rotația externă care agravează disfuncționalitatea.
Posturile au caracter preventiv în stadiul inițial, sunt corectoare în stadiul
evolutiv, dar devin inutile în stadiul final căci nu mai pot fi eficiente.

B. Tonifierea musculară
Deosebit de importantă este tonifierea musculaturii abductoare a șoldului care
este responsabilă pentru stațiunea unipodală, pentr u mersul echilibrat fără l atero –
flectări homolaterale ale trunchiului. Fesierul mijlociu și mic ca și tensorul fasciei
lata reprezintă musculatura principală abductoare, respectiv latero stabilizatoare.
23

Tehnica exercițiilor de creștere a forței abductorilor este desigur mai complex ă
și pacientul o învață în serviciile de fizioterapie și recuperare, dar baza rămâne în
timpul celor două exerciții de mai sus.
La un coxatic, pe baza bilanțului muscular, de obicei este necesar să ne
preocupăm și de tonifierea musculaturii rotatoare inter n, extensoare a șoldului și
extensoare a genunchiului.

C. Creșterea mobilității.
Deși refacerea stabilității șoldului prin tonifiere musculară este obiectivul
principal al recuperării în coxartroză, ameliorarea mobilității coxofemurale este
dorința ca pr ima condiție a refacerii funcției șoldului de către pacient.
În stadiul inițial, scopul este de a limita sau întârzia apariția redorii articulare.
În celelalte două stadii, scopul este de a recâștiga cât mai multe grade de mișcare.
Sub raport funcțional, în ordine, interesează mai ales mișcarea de flexie –
extensie, apoi abducția și rotația internă. Pe aceste mișcări va trebui să se concentreze
programul de exerciții al coxoticului.
Un element deosebit de important pentru mobilizarea articulară a unui coxotic
este pedalarea pe bicicletă. Mersul pe bicicletă are și alte efecte favorabile cum ar fi
evitarea încercării articulare în deplasarea precum și în creșterea forței și rezistenței
musculare.
Exercițiile de creștere a mobilității coxofemurale sunt mai ef iciente dacă se
execută în apă caldă sau după aplicarea locală de căldură. Este de preferat ca exercițiile de gimnastică pentru șold, măcar de trei ori pe săptămână, să fie precedate
de o imersie în apă caldă de 15- 20 de minute care va asigura relaxarea musculară și
scăderea durerilor.

D.Refacerea stabilității
Se realizează prin exerciții analitice de tonifiere musculară. Aceste exerciții
se adresează în deosebi abductorilor și pelvitrohanterienilor.

E. Recâștigarea controlului muscular dinamic pentru mers (coordonare și
echilibru) se face fie la nivel fiziologic (ȘI și SE) fie la nivel patologic, dar cu
compensare cât mai bună (în SF) evitând mersul șchiopătat.

F. Corectarea poziției bazinului, menținerea unei funcționalități cât mai bună a
coloanei lombare (suplețe, forță musculară abdominală și paravertebrală), a
genunchiului homolateral și a întregului membru inferior heterolateral (mobilitate și
stabilitate pentru șold și genunchi).

24

5) HIDROKINETOTERAPIA

Hidrokinetoterapia permite tonifierea fesierilor, obținându -se astfel un șold
suficient de stabil pentru a întârzia momentul protezei totale. Pe de altă parte, din
momentul indicației intervenției chirurgicale hidrokinetoterapia pregătește mușchii
articulațiilor sub și supra iacente la nivelul echilibrului mecanic necesar actului
chirurgical.

6) TERAPIA YUMEIHO

Obiectivele sunt: – combaterea durerii; combaterea contracturilor musculare
și retracțiilor musculo ligamentare; hipotoniei musculare; stoparea progresiei leziunilor de tip degenerativ prin îmbunătățirea vascularizației locale; recuperarea
funcțională a articulației c oxofemurale afectate, articulația fiind solicitată
constructiv; corectarea poziției bazinului; menținerea unei funcționalități cât mai bună a coloanei lombare, a genunchiului homolateral și a întregului membru inferior
heterolateral.
Componentele acestei terapii sunt :
– masajul;
– mobilizările pasive;
– manipulările articulare.
Masajul, pe lângă efectul antalgic, este și miorelaxant sau tonifiant în funcție
de manevrele utilizate, de intensitatea lor. Poziționarea bolnavului este extrem de
importantă deoarece f iecare poziție permite o mai bună abordare a diferitelor
structuri.
Decubitul dorsal este foarte bine suportat de bolnavi, permite abordarea
musculaturii coapsei și a regiunii trohanteriene.
Decubitul ventral este utilizat pentru abordarea regiunii lombosacrale și
retrotrohanteriene, este mai greu suportat de bolnavii obezi sau la cei cu flexum
important al articulației coxofemural.
Decubitul lateral este folosit mai rar și pentru scurt timp fiind o poziție
instabilă.
Coxartroza este preluată ca fiind un dezechilibru energetic în organism, motiv
pentru care se face o abordare generală prin mișcări fundamentale cât și mișcări
(manevre) speciale destinate tratării bolii printr -o încercare de reechilibrare
energetică cu acțiune la nivel cauzal.
Acest masaj e ste combinat cu mobilizări pasive asociate cu stretching iar după
ce au fost pregătite articulațiile și musculatura din jurul lor se execută manipulări articulare.
25

În cazul articulației coxofemurale se execută o decoaptare articulară în urma
căreia se po ate auzi ecoul produs de intrarea capului femural în cotil (intensitatea
sunetului este în funcție de densitatea osoasă). Această manevră stimulează nutriția
cartilajului care este deficitară datorită evitării sprijinului pe membrul afectat, în
același tim p ajută la crearea direcțiilor de forță de la nivelul suprafețelor articulare.

7) TRATAMENTUL CHIRURGICAL

Progresele incontestabile făcute în cunoașterea biomecanicii articulare, în
tehnicile operatorii ca și în materialele de sinteză, biologic competente au făcut așa
cum arătam mai sus, ca multe suferințe cronice “medicale” ale șoldului să devină în primul rând boli ortopedo- chirurgicale.
La nivelul șoldului chirurgia ortopedică poate rezolva azi total sau parțial:
– Durerea articulară
– Deficit de vascularizație a capului femural
– Suprafața portantă a capului femural
– Vectorii de presiune și tracțiune în capul și colul femural
– Stabilitatea șoldului
– Mobilitatea articulară.
Aceste obiective se realizează prin diverse tipuri de operații de la simplele
osteotomii până la protezele totale.
26

TRATAMENTUL PRIN TERAPIA YUMEIHO

Tratamentul kinetic poate fi asociat cu manevre ale terapiei Yumeiho cu o
ritmicitate de 3- 4 ori pe săptămână.

Descrierea și ordinea procedeelor utilizate:

1. STRECHING P E MUSCULATURA ANTERIOARĂ A COAPSELOR ȘI
GAMBELOR.
Pacientul în decubit ventral cu membrele inferioare ușor depărtate; terapeutul
pe genunchi la picioarele pacientului, prinde cu ambele mâini vârfurile picioarelor acestuia și execută pasiv flexia din genunc hi, extensia la nivelul gleznei împingând
călcâiele spre fese ajutându -se de propria greutate.
2. ÎNDREPTAREA ARTICULAȚIILOR DEGETELOR PICIOARELOR. După manevra anterioară lasă picioarele libere și execută o manipulare pe
articulațiile degetelor pri n flexia acestora, în timpul acestei manevre se aud o serie
de cracmente (genunchii la aproximativ 90 grade)
3. MASAREA REGIUNII SACRALE.
Pacientul în decubit ventral, terapeutul șezând pe coapsele acestuia – masează
regiunea sacrală prin presiune exercitată de police, tracțiunea tegumentului,
încetarea presiunii și eliberarea tegumentului după care se execută o netezire descendenta.
Această manevră se execută de 3 ori în 5 puncte.
4. MASAREA MUȘCHILOR FESIERI DE PARTEA STÂNGĂ
Temperamentul șezând de o parte și de alta a coapsei stângi a pacientului,
masează regiunea fesieră stângă cu mâna stângă prin presiunea perpendiculară cu ușoară deplasare laterală. Se execută de cel puțin 20 ori.
5. MASAREA REGIUNII DINTRE TROHANTERUL MARE ȘI S.I. A.S. (de
partea stângă).
Terapeutul șezând turcește lateral stânga de pacient, masează această regiune
cu policele prin mișcări longitudinale urcând ușor pe fesă.
1. MASAREA TENDONULUI BICEPSULUI FEMURAL STÂNG.
Terapeutul șezând de o parte și de alta a coapse i pacientului masează tendonul
bicepsului femural (la nivelul pliului fesier, sub ischion) prin mișcări de tăiere executate cu policele (de 10 ori).
7. MASAREA COAPSEI STÂNGI (fața posterioară).
27

Aceeași poziție, masează coapsa pe trei linii, una me diană de 2 ori, una medială și
una laterală câte o dată fiecare. Masajul se face de la pliul fesier până deasupra fosei
poplitee; după același principiu, presiune cu policele, tracțiune, eliberare și ușoară netezire descendentă.
Se execută în 8 puncte pe f iecare linie.
8. MASAREA FOSEI POPLITEE STÂNGI.
Se execută în 2 puncte, de 4 ori în fiecare punct, cu policele paralele se exercită
o extrem de ușoară presiune cu o la fel de ușoară tracțiune.
9. MASAREA GAMBEI STÂNGI (fața posterioară)
Terap eutul îngenunchează de o parte și de alta a piciorului stâng al pacientului
și se masează tricepsul sural pe 3 linii în aproximativ 8 puncte de 2 ori linia mediană, odată linia mediană și cea laterală.
10. MASAREA MUȘCHILOR FESIERI DE PARTEA DREAPTĂ
Se repetă procedeul 4 de partea dreaptă
11. MASAREA REGIUNII DINTRE TROHANTERUL MARE ȘI S.I.A.S.
Se repetă procedeul 5 de partea dreaptă.
12. MASAREA TENDONULUI BICEPSULUI FEMURAL DREPT
Se repetă procedeul 6 de partea dreaptă.
13. MASAREA COAPSEI DREPTE (fața posterioară)
Se repetă procedeul 7 de partea dreaptă.
14. MASAREA FOSEI POPLITEE DREPTE.
Se repetă procedeul 8 de partea dreaptă.
15. MASAREA GAMBEI DREPTE (fața posterioară).
Se repetă procedeul 9 de partea dreaptă.
16. ÎNDREPTAREA ARTICULAȚIILOR GLEZNELOR.
Terapeutul îngenunchează între membrele inferioare ale pacientului apucând
cu ambele mâini călcâiele acestuia presând puternic călc âiele spre exterior.
17. MASAREA SIMULTANĂ A TENDOANELOR AHILIENE.
Pacientul în decubit ventral, terapeutul în poziția descrisă la procedeul anterior
masează simultan cu podul palmei, tendoanele ahiliene cu direcția dinspre interior spre exterior. Se execută de 10 ori.
18. MASAREA SIMULTANĂ A MUȘCHILOR SURALI.
Din aceeași poziție se execută aceleași mișcări ca la nivelul tendonului ahilian.
19. MASAREA TĂLPILOR
Din aceeași poziție se masează cu policele talpa tot pe 3 linii; de 10 ori linia
mediană; de 5 ori linia medială; de 5 ori linia laterală.
20. MASAREA MUȘCHIULUI TRAPEZ.
Terapeutul șezând pe talia pacientului masează cu policele mușchiul trapez de
o parte și de alta a coloanei.
21. MASAREA MUȘCHILOR PARAVERTEBRALI.
28

Prin același manevre ca la nivelul coapselor (presiune cu policele, tracțiune și
eliberare urmată de periere), se execută în 10 puncte de o parte și de alta a coloanei
(de 4 ori).
22. MASAREA MUȘCHILOR REGIUNII LOMBARE
a) se execută cu policele de o parte și de alta a coloanei lombare, o mișcare “de
săpare” cu direcția ascendentă (de 10 ori)
b) masarea crestelor iliace, terapeutul pune mâinile una peste cealaltă deasupra crestei iliace și execută mișcări circulare.
23. MASAREA MUȘCHIULUI TRAPEZ STÂNG
Terapeutul șezând pe talia pacientului masează mușchiul trapez stâng cu mâna
stângă printr- o alunecare ascendentă, mâna iese la nivelul deltoidului. Se repetă de
10 ori.
24. MASAREA MUȘCHIULUI TRAPEZ DREPT.
Se repetă procedeul 23 pe partea dreaptă.
25. MASAREA MUȘCHILOR DE DEASUPRA OMOPLAȚILOR.
Din aceeași poziție se plasează mâinile pes te omoplați și se execută mișcări
circulare de circa 10 ori.
26. MASAR EA MUȘCHILOR PARAVERTEBRALI (stâ ngă)
Policele mâinii stângi se plasează în căușul palmei drepte și se execută același
mișcări ca la masajul cu policele. Se repetă de 2 ori în 10 puncte.
27. MASAREA MUȘCHILOR PARAVERTEBRALI cu ajutorul genunchilor, terapeutul se sprijină cu mâinile anterior (pe mâinile pacientului) iar cu genunchii exercită presiuni din ce în ce mai jos, pe paravertebrali.
MASAREA MUSCULATURII FESIERE – Din aceeași poziție tot cu ajutorul
genunchilor și se mai reia o dată manevra.
28. ÎNDREPTAREA ARTICULAȚIILOR SACROILIACE.
Pacientul în decubit lateral stânga/dreapta; cu membrul inferior de deasupra
flectat din șold și genunchi. Terapeutul îngenunchează de o part e și de alta a gambei
pacientului, cu mâna dinspre capul pacientului fixează umărul de deasupra iar cu
cotul de la mâna opusă apasă șoldul acestuia în jos și lateral. Prin aplicarea acestei
mișcări, talia pacientului se răsucește. Ea se repetă de mai multe ori. Succesul este
anunțat de cracmentul articulației sacroiliace în timpul răsucirii taliei pacientului.
29. RELAXAREA ARTICULAȚIILOR COXALE.
Pacientul în decubit dorsal cu tălpile lipite, genunchii flectați, șoldul în rotație
externă și ușoară flexi e. Terapeutul prinde între genunchi săi picioarele pacientului.
Se presează în jos genunchii pacientului inițial alternativ apoi simultan.
30. DECOAPTEREA ARTICULAȚIEI COXOFEMURALE STÂNGI/DREPTE.
Pacientul în decubit lateral stânga/dreapta cu membrul inferior de deasupra
întins, cel de jos flectat. Terapeutul așezat la nivelul picioarelor pacientului, în axul
longitudinal al acestuia; cu picioarele fixează membrul inferior de jos iar cu mâinile
29

apucă membrul inferior de deasupra (la nivelul gleznei). E xecută rotații ale
membrului inferior pentru a relaxa musculatura după care trage puternic în ax.
Reușita este anunțată de ecoul produs de intrarea capului femural în cotil. Se execută de 2 ori pe fiecare parte.
31. CIRCUMDUCȚIE ÎN ARTICULAȚIA COXOFEMURALĂ STÂNGĂ.
Pacientul în decubit dorsal, terapeutul apucă cu mâna dreaptă genunchiul
stâng al pacientului iar cu mâna stânga glezna stânga a acestuia; execută circumducție din exterior spre interior, la capătul fiecărei curse execută o extensie din genunc hi (de 2 -3 ori).
32. MASAREA MUȘCHILOR COAPSEI STÂNGI.
a) Pacientul în decubit dorsal cu, coapsa stânga în rotație externă așezată pe coapsele sau între coapsele terapeutului, care masează fața internă a coapsei pe 3 linii (de 2 ori linia mediană și o dată linia medială și cea laterală)
b) Terapeutul așează coapsa pacientului peste coapsele lui; genunchiul este extins; masează regiunea tensorului fasciei late cu ajutorul policelor.
c) Masarea rotulei – mobilizarea pasivă pe direcții transversale, axial și circula r.
33. MASAREA MUSCULATURII POSTERIOARE A COAPSEI ȘI GAMBEI
STÂNGI.
Din aceeași poziție terapeutul rulează membrul inferior al pacientului pe
coapsele sale masând astfel musculatura posterioară a membrului inferior.
34. MASAREA TIBIALULUI ANTERIOR STÂNG.
Din aceeași poziție masează tibialul anterior cu ajutorul policelor, în 6 puncte
de cel puțin 2 ori.
35. STRETCHING-UL MUSCULATURII POSTERIOARE A MEMBRULUI
INFERIOR STÂNG.
Pacientul în aceeași poziție, terapeutul apucă cu mâna stânga călcâiul
pacie ntului și îi sprijină talpa pe antebrațul său – extinde genunchiul pe care -l fixează
cu mâna dreaptă iar cu mâna stânga execută flexie din gleznă executând presiune cu antebrațul la nivelul tălpii pacientului.
36. MOBILIZAREA GLEZNEI STÂNGI ȘI PERCUȚIA TĂLPII.
Terapeutul execută circumducție în ambele sensuri după care percută talpa
pacientului, cu pumnul stâng întredeschis.
37. CIRCUMDUCȚIE ÎN ARTICULAȚIA COXOFEMURALĂ DREAPTĂ.
Se repete procedeul 31 pe partea dreaptă.
38. MASAREA MUȘCHILOR COAPSEI DREPTE.
Se repetă procedeul 32 pe partea dreaptă.
39. MASAREA MUȘCHILOR POSTERIORI ȘI MEMBRULUI INFERIOR DREPT. Se repetă procedeul 33 pe parte dreaptă.
40. MASAREA TIBIALULUI ANTERIOR DREPT.
Se repetă procedeul 34 pe partea dreaptă.
30

41. STRETCHING-UL MUSCULATURII POSTERIOARE A MEMBRULUI
INFERIOR DREPT. Se repetă procedeul 35 pe partea dreaptă.
42. MOBILIZAREA GLEZNEI DREPTE ȘI PERCUȚIA TĂLPII.
Se repetă procedeul 36 pe partea dreaptă.
Se mai pot aplica ori la începutul, ori la sfârșitul ședinței manipulări la nivelul
coloanei vertebrale:
– La nivelul coloanei cervicale;
– La nivelul vertebrelor toracale superioare;
– la nivelul vertebrelor lombare și toracale inferioare;
– “îndreptarea” vertebrelor lombare prin răsucire stânga/drea pta.
31

BIBLIOGRAFIE
1. Albu C, Vlad T., Albu A. -Kinetoterapia pasivă, Ed. Polirom, Iași, 2004
2. Baciu CI. – Programe de gimnastică medicală, Ed. Stadion, București 1972
3. Baciu CL – Programe de gimnastică, Ed. Stadion, Craiova 1974
4. Bălteanu V. – Curs de masaj, Ed. Universității „Al. I. Cuza ", Iași 2001
5. Burghele Th. – Patologie chirurgicală, Ed. Medicală, București 1976
6. Cârligeru V.-Kinetoterapia- O artă a mișcării și vindecării, Ed.Tadesco,
Cluj-Napoca, 2001
7. Chirazi M. – Metode de cercetare în educație fizică și sport, Ed. Universității
„Al. I. Cuza", învățământ la distanta
8. Drăgan L – Cultură fizică medicală, Ed. Sport – Turism, București 1981
9. Ionescu A., Mazilu V. – Exercițiul fizic în slujba sănătății , Ed. Stadion,
București 1971
10. Ivan G. – Coxartroza, Ed. Scrisul Românesc, Craiova 1982
11. Kiss L – Fiziokinetoterapie și recuperare medicală în afecțiunile aparatului
locomotor, Ed. Medicală, București 1999
12. Masayuki Saionji – Hipbone Yumeiho Therapy : Hip Correcting Kneading
and Pressing Therapy , Ed. Paperback , Beijing 1990
13. Mogoș Gh., Ianculescu A.- Compediu de anatomie și fiziologie, Ed.
Științifică , București 1986
14. Nemeș I.D.A. – Metode de explorare și evaluare în kinetoterapie, Ed.
Medicală, București 2002
15. Nicolăescu T.H., Voiculescu B ș i colaboratorii- Anatomia și fiziologia
omului, Ed. Corint, București 2005
16. Pasztai Zoltan – Kinetoterapia în recuper area funcțională posttraumatică a
aparatului locomotor, Ed. Universității din Oradea, Oradea 2001
17. Popescu R., Marinescu L. – Bazele fizice ș i anatomice ale kinetologiei , Ed.
AGORA, Craiova, 1999
18. Rădulescu A. – Electroterapie, Ed. Medicală, București 1991
19. Sarah Nica A. – Compediu de medicină fizică de recuperare, Ed. Universității
„Carol Davila", București, 1998

32

CUPRINS

ANATOMIA FUNCȚIONALĂ A ȘOLDULUI 1
CONDIȚIILE ECHILIBRU LUI BAZINULUI ÎN POZ IȚIA MONOPODALĂ 10
TERAPIA Y UMEIHO 11
COXARTROZA 13
EVOLUȚIE, PROGNOSTIC , COMPLICAȚII 18
TRATAMENT COMPLEX AL COXARTROZEI PRIMITIV E 20
TRATAMENTUL PRIN TE RAPIA YUMEIHO 27
BIBLIOGRAFIE 32

33