Anatomia Aparatului Dento – Maxilar Si Protetica Dentara

2. Anatomia aparatului dento – maxilar și protetica dentară

2.1 Anatomia aparatului dento – maxilar

Aparatul dento – maxilar se referă la un ansamblu de țesuturi variate din punct de vedere al structurii, dar care au activități comune. Țesuturile și organele din care este alcătuit aparatul dento – maxilar sunt: oasele maxilar, dinții, arcadele dentare, mușchii mandibulei, mușchii orofaciali, mușchii limbei și glandele salivare. Aparatul dento – maxilar îl regăsim sub diferite denumiri în literatura de specialitate precum: sistem stomatognat, sistem maxilo – facial, sistem maxilo – oral, aparat mandibulo – maxilar.

Cavitatea bucală este reprezentată de tubul digestiv ce are un rol important în masticație și fonație. Funcția fonetică reprezintă actul vorbirii. Această funcție este susținută de numeroase structuri anatomice precum plămânii, laringele, sinusurile, cavitățile nazale și aparatul dento – maxilar. Funcția de masticație apare odată cu apariția dinților și cu formarea arcadelor dentare. Dinții au un rol important în incizia alimentelor și astfel apar mișcările mandibulei. Aparaul dento – maxilar este un sistem complex și pe lângă funcția de masticație și fonație regăsim și funcții precum deglutiția, tusea, mimica și suflatul.

Maxilarul este situat în centrul masivului facial, este un os fix. Fiecare jumătate a maxilarului este alcăuită dintr-un corp și patru apofize. Mandibula mai poartă și numele de maxilar inferior și este un os nepereche. Articulația temporo – mandibulară leagă mandibula de neurocraniu și din punct de vedere anatomic aceasta este alcătuită din os temporal, condilul mandibular, maniscul articular și capsulă articulară.

Mușchii mobilizatori ai mandibulei îi putem clasifica în mușchi ridicători, mușchi coborâtori și mușchi propulsori. Tot în cadrul aparatului dento – maxilar întâlnim mușchii limbii și mușchii mimicii.

Mușchii ridicători ai mandibulei prezintă o contracție de ansamblu din care rezultă ridicarea mandibulei și apropierea arcadelor dentare, de la deschiderea maximă până la contactul celor două. Se consideră că mușchii au o suprafață totală de 39-40 centimetrii pătrați, având o forță de contracție direct proporțională cu aceasta.

Mușchii coborâtori ai mandibulei sunt reprezentați de mișcarea mandibulei în sens vertical, având doua sensuri, cel de ridicare și cel de coborâre. Mușchii propulsori ai mandibulei au rolul de a propulsa mandibula, astfel mișcarea unilaterală și mandibula se deplasează pe partea opusă mușchiului contractat.

Mușchii limbii reprezintă limba printr-un număr de opt perechi de mușchi și un mușchi nepereche. Acești mușchi sunt împărțiți în două categorii, o categorie modifică forma limbii prin contracție iar cealalată categorie mobilizează limba prin contracție. Mușchii limbii prezintă contracții simetrice ce se produc în timpul funcției de fonație și deglutiție și contracții asimetrice ce au loc în timpul funcției de masticație.

Mușchii mimicii reprezintă expresivitatea facială și au un rol important în funcția de fonație și masticație.

2.2 Structura dinților

În ceea ce privește dezvoltarea smalțului există două procese reprezentate de formarea matricei și calcifierea. La început este depusă matricea smalțului ce este complet organică, dar se poate calcifia destul de repede datorită cantității mari de săruri minerale. Calcifierea reprezintă procesul de mineralizare a smalțului ce se desfășoară în două etape. În prima etapă are loc o mineralizare parțială, iar în etapa finală are loc o mineralizare puternică, aceste două etape se desfășoară pe o perioadă îndelungată.

La sfârșitul formării smalțului apare o peliculă de acoperire organică pe suprafața acestuia, numită epiteliu redus al smațului sau cuticulă de smalț. Acest epiteliu are rolul de a proteja suprafața smalțului și de alipire a epiteliului gingival pe suprafața dintelui.

Smalțul este cel mai dur țesut din organism și este produs de celule cu origine ectodermală. Culoarea smalțului variază în funcție de transluciditatea lui, variind de la galben la gri, astfel cu cât este mai translucid cu atât culoarea dentinei se vede mai bine. Smalțul are un conținut anorganic de 96-97%, iar restul reprezintă conținut organic și apă.

Smalțul are un anumit grad de permeabilitate deși este dens calcifiat, lucru ce arată că maturizarea finală a smalțului are loc după ce dintele erupe în cavitatea bucală prin schimbul ionic între smalț și salivă. Cementul reprezintă substanța organo – minerală ce seamănă cu osul și care are rolul de a acoperi rădăcina cu un strat subțire.

În timp ce dentina crește în grosime, celulele stratului odontoblastic devin piriforme, iar membranele lor bazale sunt aranjate la nivele diferite. Dentina reprezintă partea principală a dintelui, îi oferă o formă de bază, are o culoare gălbuie, este elastică și mai puțin dură decât osul. Dentina este alcătuită din materie organică – 18% colagen, 0,9% acid citric, 0,2% proteine insolubile, 0,2% lipide și materie anorganica reprezentată de un procent de 75% – constituita din hidroxiapatita.

Pulpa este alcătuită din țetul conjunctiv lax, fiind un țesut fragil, bogat vascularizat și este reprezentată de funcția de apărare, de nutriție, de inervare.

Coroana dentară din punct de vedere anatomic reprezintă porțiunea extraalveolară a dintelui, fiind acoperită de smalț și vizibilă în cavitatea bucală. Rădăcina din punct de vedere anatomic reprezintă porțiunea intraalveolară a dintelui, fiind acoperită de cement care nu poate fi văzut decât în cazul în care dintele este extras sau este nevoie de o radiografie.

Incisivii – incisivii sunt plasați excentric în procesul alveolar, spre vestibular. Osul alveolar al incisivilor este fuzionat în partea vestibulară având lama compacta externă a procesului alveolar.

Caninii – rădăcina dinților canini este situata în stâlpul canin al viscerocraniului și cea mai stabilă structură osoasă de la baza procesului alveolar al maxilarului. Rădăcina caninilor este cea mai pronunțată a procesului alveolar.

Premolarul I – prezintă o lama compactă externă a procesului alveolar subțire. Acesta poate prezenta două rădăcini, unde cea vestibulară este plasată pe lama externă a procesului alveolar, iar cea palatină este plasată mai aproape de lama compactă orală a procesului alveolar. Foarte rar poate apărea și o singură rădăcină.

Premolarul II – are o rădăcină cu o poziție neutră în procesul alveolar.

Molarii – prezintă o lama compactă internă a procesului alveolar într-o poziție verticală, iar rădăcina palatină este situată în același plan transversal cu cea disto – vestibulară.

2.3 Biofizica osului maxilar și osului mandibular

Din punct de vedere fizic, osul poate fi definit printr-o serie de proprietăți, din care amintim dimensiunea, forma și densitatea.

Densitatea mai poate fi numită masă specifică sau masă volumică și este egală cu limita raportului dintre masa (Δm) a unui element, de volum (ΔV) al unui corp și elementul de volum, cand acesta tinde către zero. Densitatea medie este reprezentată de raportul dintre masa (m) și volumul (V) al unui corp neomogen. Densitatea se notează în sistemul internațional cu ρ și se măsoară în g/.

Coeficientul de frecare se notează cu µ și reprezintă fenomenul care se produce la mișcarea unui corp în raport cu altul, rezultând forța de frecare.

Coeficientul de frecare depinde de o serie de factori precum: natura corpurilor care vin în contact, gradul de lustruire a suprafețelor celor două corpuri – unde o suprafață ce este foarte fin lustruită va avea o valoare mica pentu coeficientul de frecare și existența mișcării dintre cele două corpuri – unde există un coeficient static și un coeficient de alunecare.

Un alt factor ce influențeaza coeficientul de frecare este tipul de mișcare – unde coeficientul de frecare este mai mare pentru o mișcare de translație decât pentru o mișcare de rotație.

2.4 Proteze fixe

Protezele parțiale fixe sunt compuse din trei componente, și anume: elemente de agregare – aceasta se agregă la stâlp și de care se fixează sau se continuă cu intermediari, al doilea component este reprezentat de corpul de punte – acesta poate fi alcătuit din unul sau mai mulți dinți ce refac arcada întreruptă, al treilea component poartă numele de conector și este rigid și elastic.

Protezele fixe sunt proteze cu un gabarit mare, ele restabilesc integritatea morfologică și fucțională, au volumul mai mic sau egal cu volumul dinților naturali și se fixează prin cimentare, lipire sau înșurubare.

Protezele fixe prezintă o serie de funcții pe care trebuie să le îndeplinească pentru o bună funcționare și anume: relieful ocluzal trebuie să fie adaptat conform suprafețelor ocluzale ale antagoniștilor, trebuie sa contribuie la secționarea elementelor în timpul masticației, trebuie să protejeze paradonțiul marginal, trebuie să ajute la menținerea dimesiunii verticale de ocluzie, să atingă toate cerințele biostatice și de asemenea să refacă aspectul fizionomic.

Aceste proteze fixe se pot clasifica după mai multe criterii precum tipul de agregare, volumul țesuturilor dure restaurate și tehnologiile de realizare. Daca facem o clasificare după tipul de agregare, avem proteze unitare cu agregare coronară, proteze unitare cu agregare radiculară, proteze unidentare cu agregare mixtă corono – radiculară, proteze unitare cu agregare adezivă și proteze unitare cu agregare implantară.

Clasificarea protezelor fixe dupa volumul relativ redus de țesuturi dure restaurate se referă la restaurări unitare care reconstituie un volum redus de țesuturi dure – ele apar în profunzime sau suprafață, restaurări unitare indicate în pierderi mai mari de volum coronar sau în anomalii de formă – ele se referă la fațetele ceramice, restaurări unitare care reconstituie pierderi considerabile de țesuturi dure coronare.

Clasificarea protezelor fixe dupa tehnologiile de realizare – aceată clasificare de referă la tehnologiile de elaborare ale protezelor sau a unor componente. Aceste tehnologii au evoluat o data cu dezvoltarea materialelor, astfel putem spune că stomatologia a împrumutat și a adaptat multe idei industriale. Dea lungul anilor sau folosit procedee de elaborare precum ambutisarea, turnarea pentru aliaje, coacerea pentru ceramică și polimerizarea pentru polimeri dar sau descoperit și alte metode de înlocuire a amprentei convenționale cu amprenta optoelectronică susținută de către Francois Duret și metoda mecano – electronică.

Metoda cu amprentă optoelectronică și metoda mecano – electronică au permis conceperea și dezvoltarea unor tehnologii noi precum tehnicile CAD/CAM ce au revoluționat specialitatea.

2.5 Examenul endobucal și protecția împotriva bolilor infecto – contagioase

Examenul endobucal se referă la observarea mucoaselor bucale, observarea boltei palatinei, observarea vălului palatin cât și a planșeului bucal și a limbei. În final se examinează arcadele dentare al restaurărilor protetice existente și statusul parodontal.

Prezența sau absența inflamației se notează în fișa pacientului împreună cu aspectul și culoarea gingiei, tot în fișă se notează existența pungilor paradontale după localizarea acestora. Examenul clinic paradontal se va corela cu examenul radiologic, de asemenea se va asigura o atenție deosebită indicelui de sângerare a papilelor și se va aprecia starea de igienă bucală.

În stomatologie există un risc destul de mare de contaminare a pacientului și a personalului medico – sanitar cu anumite boli infecto – contagioase. În mod deosebit pacienții trebuie investigați în legătură cu o posiblă contaminare anterioară pentru a preveni expunerea personalului cabinetului. O contaminare cu hepatită virală B reprezintă principalul risc de contaminare a personalului din cabinetul de stomatologie, pentru prevenirea acestei boli există un vaccin ce este recomandat atât pentru medicul stomatolog, tehnicienii dentari sau studenții incluși în stagii de practică.

Astfel este recomandat ca personalul cabinetului stomatologic ce intră în contact cu pacienții, trebuie să folosească mănuși de protecție, mască, ochelari de protecție și uniformă