Anatomia Albinelor Melifere

Capitolul I Introducere

I.1. Anatomia albinelor melifere

O condiție esențială pentru practicarea apiculturii este legată de cunoașterea comportamentului, biologiei și ecologiei coloniilor de albine. Diferențele anatomice dintre castele unei familii de albine pot fi privite și ca adaptări la diferite tipuri de activități specifice acestei insecte, caracterizate printr-o viață socială complexă. Albina meliferă face parte din Clasa Insecta, Ordinul Hymenoptera, Genul Apis, deci din punct de vedere anatomic prezintă caracteristici specifice acestui ordin, din care fac parte și furnicile, viespile sau bondarii. În întreaga lume există peste 30000 de specii de albine, dar majoritatea sunt solitare și manifestă un comportament diferit de cel al albinelor melifere (Stone, 2005). În genul Apis sunt încadrate 8 specii conform distribuției lor pe glob, particularităților ecologice și comportamentale, dar și diferențelor de natură morfo-anatomică dintre ele.

Din grupa albinelor melifere europene fac parte: albina brună europeană, albina brună rusească, albina ucraineană, albina neagră de Vest, albina caucaziană – sură de munte, galbenă de șes, albina galbenă italiană etc. Din punct de vedere taxonomic se disting 4 linii filogenetice în cadrul speciei Apis mellifera: Grupul African, Grupul Vest Mediteranean și Nord European, Grupul din Orientul Apropiat, Grupul Central Mediteranean și Sud European.

Apis mellifera este cunoscută în special pentru capacitatea de a colecta miere ca rezervă de hrană pentru perioadele din an în care nectarul și polenul lipsesc și ca una dintre cele mai importante specii pentru polenizarea plantelor cultivate și a celor din flora spontană. Sunt insecte holometabole, cu o metamorfoză completă și prezintă un dimorfism sexual evident.

Sub aspect morfologic albinele adulte prezintă caracteristicile himenopterelor având corpul alcătuit din cap, torace și abdomen (Foto 1) și au două perechi de aripi membranoase angrenate. Culoarea generală este brună cu pete variate de la cenușiu la negru și de la portocaliu la galben. Articulația dintre abdomen și torace este lată. Corpul este protejat de un înveliș tare numit cuticulă chitinoasă, pe suprafața căreia sunt inserați numeroși peri cu forme și funcții mecanice și senzoriale.

Aparatul bucal este de masticat și supt la albine, în care labiumul se modifică într-o trompă aspiratoare iar mandibulele sunt folosite pentru culegerea polenului și modelarea cerii (Fodor și Hâruța, 2005). Ochii adulților sunt foarte dezvoltați cu un număr mare de omatidii. Tarsele sunt din 5 segmente.

Albinele prezintă cele mai complexe adaptări comportamentale din rândul insectelor, având organizare socială și grijă pentru larve, care sunt eruciforme și apode.

Foto 1. Anatomia albinei (în original)

Capul albinei: este centrul unde se procesează informațiile vizuale, gustative si olfactive.
Partea posterioară a capului fiind concavă, după forma toracelui cu care vine în contact, iar partea anterioară fiind convexă; privit din față, are formă triunghiulară la albina lucrătoare, aproape rotundă la trântor și de oval rotunjit la matcă (Fig. 1).

Cap de albină lucrătoare, matcă și trântor, privit frontal:

cap albină lucrătoare                 cap regina                                  cap trântor

Figura 1. Capul albinelor în funcție de importanța în stup

(preluată din ***1, 2016)

Scheletul intern al capului are o structură rezistentă, ceea ce permite albinelor lucrătoare să-l folosească și în activități ce presupun acțiuni mecanice dificile, cum ar presarea, compactarea polenului proaspăt în celule. 

Cutia craniană adăpostește creierul, mușchii motori (ai antenelor și aparatului bucal) și glandele salivare. La exterior, pe partea laterală a capului se află o pereche de ochi compuși, mari, frontal sus trei ochi simpli (ocelii), pe fața anterioară, central, se află o pereche de antene iar pe partea inferioară a capului sunt piesele armăturii bucale (labrum-ul, cele două mandibule și proboscisul-trompa).

Abdomenul albinei adulte: este format din 10 segmente (Foto. 2).

primul segment este numit propodeum și este sudat de torace – segmentul 1.

următoarele șase segmente se disting foarte bine fiind vizibile după pețiol – segmentele 2 -7;

al optulea se află în interiorul celui de-al șaptelea si are rolul de a susține acul– segmentul 8;

al nouălea formează plăcile acului– segmentul 9; (segmentele 8 și 9 sunt asociate cu acul la albina lucrătoare sau cu organele de reproducere la matcă și trântor) 

al zecelea formează anusul.

Foto 2. Abdomenul albinelor (preluată din ***1, 2016)

Abdomenul este alcătuit din 6 tergite si 6 sternite unite cu 12 pleure . Tergita a VI -a acoperă glanda Nasonov . Pe sternitele a IV – a, a V – a, a VI – a și a VII -a se găsesc glandele (și oglinzile) ceriere. Fiecare din aceste 10 segmente abdominale este constituit dintr-o placă dorsală (tergit) și o placă ventrală (sternit). Ansamblul format dintr-un tergit și un sternit este mobil, în sensul că deși tergitul acoperă parțial marginile laterale ale sternitului, are posibilitatea de a se îndepărta foarte mult de acesta, lucru foarte important pentru respirație și alimentație. Inelele abdominale sunt unite de către o membrană intersegmentară ce permite abdomenului să se mărească atunci când stomacul este plin cu apă sau nectar.

De o parte și de alta a fiecărui tergit se află câte un orificiu respriator – stigma.
Învelișul extern al albinelor se numește tegument sau exoschelet, dermoschelet. Acesta are rol de protecție și suport scheletic al țesuturilor moi. Tegumentul este format din: cuticulă, hipodermă și membrană bazală. 

Toracele albinei: este compus din 4 inele chitinoase, strâns legate între ele, de culoare cafenie și acoperite de peri fini. Aceste inele chitinoase ale toracelui albinei sunt: protoraxul, mezotoraxul, metatoraxul, porpodeumul.

Fiecare din aceste segmente prezintă o porțiune dorsală (tergum sau tergit) și o porțiune ventrală (sternum sau sternit), între ele fiind dispusă pleura.

Pe fiecare din primele 3 segmente toracice (protorax, mezotorax, metatorax), în partea latero-ventrală, sunt inserate câte o pereche de picioare, iar în partea supero-laterală, pe mezotorax și metatorax, două perechi de aripi.

Pe părțile laterale toracele mai prezintă 3 perechi de stigme, care intervin în procesul respirator. Pe exterior toracele prezintă peri fini, mari și deși, mai scurți la albina lucrătoare și matcă și mai lungi la trântor. În interiorul toracelui se găsesc o parte din organele respiratorii și nervii, de asemenea toracele adăpostește mușchii zborului, mușchi foarte puternici, și mușchii picioarelor. De torace se prind apendicii locomotori și aripile.

Albinele au două perechi de aripi (Fig. 2), o pereche de aripi anterioare, mari și o pereche de aripi posterioare, mai mici, angrenate. Cele două aripi, la albină, sunt situate pe mezotorax și metatorax, lateral, în partea superioară a toracelui.

Figura 2. Aripile albinelor

(preluată din ***1, 2016)

Albinele posedă trei perechi de picioare: anterioare (în față), mijlocii și posterioare (în spate) (Foto 3). Picioarele sunt folosite ca organe de locomoție dar și pentru recoltarea polenului și a propolisului. Piciorul albinei este format din următoarele segmente: coxa, trocanterul, femurul, tibia, tarsul.

Foto 3. Aripile albinelor

(preluată din ***1, 2016)