Anarhismul Între Utopie Si Ideologie

Departamentul Formare pentru Cariera Didactică și Științe Socio-Umane

Studii universitare de Masterat

Domeniul Relații internaționale și studii europene

Programul de studii Studii culturale europene

ANARHISMUL ÎNTRE UTOPIE ȘI IDEOLOGIE

Autor,

Ionela-Elena BĂNCILĂ

Conducător științific,

Prof. conf. univ. dr. Ovidiu CARAIANI

Decan, Director de departament,

Prof. dr. ing. Cristian DOICIN Conf. univ. dr. Ioana PORUMB

2016

INTRODUCERE

Anarhismul susține că principala cauză a apariției și adâncirii problemelor fundamentale ale lumii noastre este aplicarea principiului autorității ierarhice la toate nivelurile societații. Acest princpiu conduce la o organizare ierarhică a tuturor instituțiilor societății noastre (guverne, armate, partide politice, corporații, dar și autorități bazate pe rasă, sex, religie, etc), concentrând puterea la vârful unei structuri piramidale.

Paginile ce urmează își propun să demonstreze că principiul autorității ierarhice pe care se fundamentează toate aceste instituții, afectează profund și negativ individul, societatea, cultura și civilizația.

Lucrarea este structurată în patru capitole. Primul capitol dezvăluie ideea centrală a lucrării și pornește de la bazele anarhismului și starea de natură a omului. Foarte des, natura umană ramâne ultimul bastion al criticilor anarhismului. După ce restul argumentelor lor își dovedesc fragilitatea, ei sfârșesc prin a sugera că oamenii sunt nepregătiți pentru a trăi într-o societate lipsită de autoritatea ierarhică.

Capitolul II face o paralelă între două doctrine politice: liberalism si socialism.

Doctrina liberală are cea mai îndelugată istorie, exercitând o influență covârșitoare asupra vieții politice a secolului trecut. Liberalismul este centrat pe individ și din punctul de vedre al adepților liberalismului, intervenția statului trebuie limitată în baza unor reguli clar stabilite. John Locke consideră că "menirea legilor este aceea de a veghea nu la pluralitatea doctrinelor sau veracitatea opiniilor ci la siguranța și securitatea comunității și ale bunurilor și integrității personale a fiecarui cetățean".

În opoziiție se desfăsoară socialismul, sau mai bine spus anumitele forme ale acestuia. Ideile socialiste izvorau din dorința de a se găsi modalități de a fi conciliate libertatea și egalitatea, astfel încât să aiba loc o distribuire echitabilă a avuției naționale către toți cetățenii.

Capitolul III privește anarhismul în lumea contemporană din mai multe puncte de vedere. Scopul anarhismului este de a stimula forțele care propulsează societatea într-o direcție liberală. Numai din acest punct de vedere relevanța anarhismului vieții moderne poate fi evaluat în mod corespunzător.

Capitolul IV își propune să evalueze măsura în care anarhismul este aplicabil societăților moderne. De ce resping anarhiștii autoritatea ierarhică? Are nevoie anarhia de oameni perfecți sau de oameni liberi ? Cum stabilim ce tip de societate este potrivit naturii umane? 

Anarhismul a fost întotdeauna pionul principal al interacțiunii umane. Unul din task-urile de bază ale acestuia, îl reprezintă îmenținerea libertății individuale și a egalitatății sociale. Anarhismul contemporan reprezintă totuși, continuitatea anarhismului istoric. Ambiția de a crea o lume mai bună constituie încă elementul de bază.

Abordez această temă, deoarece mă confrunt tot mai mult cu diferite situații din viața cotidiană sau cu opinii stereotipizate. Sclavia a fost timp de milenii considerată o parte integrantă a “naturii umane”. Curios lucru, dar încă palpabil și în societatea de astăzi. Homosexualitatea, de altfel, a fost considerată timp de milenii împotriva naturii vii, până a fost observată la mai multe specii de viețuitoare, inclusiv la cea umană. Controversa asupra apartenenței homosexualității la “natura umană” este încă departe de rezolvare …

Oamenii sunt supuși continuu unui proces de distrugere mentală premeditată (unor tehnici și metode prin care creierul este pur și simplu îndobitocit, limitat). Suntem niște muncitori docilizați, forțați să își presteze munca pentru a-și câștiga existența …

Aceste etichete trebuie schimbate. Convingerea publicului că ele nu sunt doar nenecesare, ci și extrem de dăunătoare, duce la înlocuirea societății actuale cu una liberă, în care potențialul fiecărui individ se poate realiza pe deplin. Relațiile sociale bazate pe autoritate presupun diviziunea socială în câțiva care dau ordine și restul care le execută. Asemenea relații transmit în toate aspectele vieții umane ordinele/autoritatea, nu libertatea. Ordinele nu pot crea sau perpetua niciodată libertatea, ci doar opusul ei, obediența.

Pledez pentru dezvoltarea unei umanități libere, pentru fructificarea potențialului și al creativității, pentru conservarea valorilor morale, pace și armonie în relațiile inter-umane, pentru distrugerea sistemului de exploatare și a încrederii oarbe în autoritate.

CAPITOLUL I – ANARHISMUL: IDEI ȘI SEMNIFICAȚII

Anarhismul (din limba greacă an și arche – contrar autorității), numele dat unui principiu sau o teorie a vieții sub care societatea este concepută fără govern. Armonia într-o astfel de societate trebuie să fie obținută, nu prin supunere față de lege, sau prin obediență față de orice autoritate, ci prin acorduri de comun acord încheiate între diferite grupuri, teritoriale și profesionale, constituite în mod liber în numele producției și a consumului, precum și pentru satisfacerea varietății infinite a nevoilor și aspirațiilor unei ființe “civilizate”.

În acest caz, omul nu ar fi constrâns de un monopol capitalist, menținut de către stat, în a-și exercita liber atribuțiile în activitatea sa productivă; și nu ar fi constrâns nici în exercitarea voinței sale de o teamă de pedeapsă, sau prin supunere față de indivizi sau entități metafizice, care ambele duc la autodepresie și la servilismul de spirit. El ar trebui sa fie ghidat în acțiunile sale de propria sa înțelegere, care în mod necesar ar suporta impresia unei acțiuni libere și reacția între propria lui sine și concepțiile etice ale împrejurimilor sale. Omul ar fi, prin urmare, posibilitatea de a obține dezvoltarea deplină a tuturor facultăților sale, intelectuale, artistice și morale, fără a fi împiedicată de prea multă muncă pentru monopoliști. El ar putea astfel să ajungă la individualizare completă, ceea ce nu este posibil, fie în cadrul sistemului actual al individualismului, sau sub orice sistem de socialism.

Organizarea de stat, care a existat întotdeauna, atât în ​​istoria antică cât și în cea modernă (Imperiul Macedonean, Imperiul Roman, statele moderne europene crescute pe ruinele orașelor autonome), a fost instrumentul pentru stabilirea monopolurilor în favoarea minorităților de guvernământ. Anarhiști iau în considerare, prin urmare, să înmâneze statului toate sursele principale ale vieții economice: terenul, minele, căile ferate, servicii bancare, și așa mai departe, cât și gestionarea tuturor principalelor ramuri ale industriei, în plus față de toate funcțiile deja acumulate “în mâinile sale” (educație, religii sprijinite de stat, de apărare a teritoriului, etc). Capitalismul de stat doar ar crește puterile birocrației și ale capitalismului. Adevăratul progres se află în direcția de descentralizare, atât teritorial cât și funcțional.

În acord cu cei mai mulți socialiști, anarhiștii recunosc că, la fel ca orice evoluție în natură, evoluția lentă a societății este urmată din când în când prin perioade de evoluție accelerată, care se numesc revoluții. Ei cred că era revoluțiilor nu este încă închisă. Perioadele de schimbări rapide vor premerge perioadelor de evoluție lentă, ceea ce reprezintă un avantaj – nu pentru creșterea și extinderea puterilor statului, ci pentru reducerea lor, prin organizarea în fiecare oraș sau comună a grupurilor locale de producători și consumatori, precum și cele regionale sau eventual, federațiile internationale ale acestor grupuri.

În virtutea principiilor de mai sus anarhiști refuză să participle la organizația de stat actuală. Dar, anarhia nu este libertatea perfectă. Este doar absența guvernului, sau a unităților coercitive. Desigur, fezabilitatea anarhiei este îndoielnică.

În afară de a fi utilizat în sensul presupus de originea greacă, cuvântul "anarhie" este de asemenea folosit pentru a desemna, “guvern dezordonat”, "anarhie militară". Această utilizare este improprie etimologic, dar, ca o chestiune de fapt istoric, datează din timpuri mai vechi decât utilizarea corectă. Poetul Shelley a deținut opinii care acum sunt numite anarhiste, dar în poemul său “A Mask of Anarchy, written on the Occasion of the Massacre at Manchester", el folosește in sens alegoric "Anarchy", pentru a sublinia tirania.

Atât sensurile corecte cât și cele inadecvate ale termenului de "anarhie" sunt arhicunoscute, iar acest lucru provoacă confuzii. Unii anarhiști au încercat să depășească confuzia atribuindu-și diferite apelative, cum ar fi autonomiști sau libertarieni, dar efectul a fost aceea de a înlocui o ambiguitate cu alta. "Autonomie" (ceea ce înseamnă a-ți alcatui propriile legi) se referă în mod obișnuit la "regiuni autonome. "Libertarian" este folosit în America pentru a desemna unul care se opune salarizării minime, pe motiv că acestea reduc profiturile angajatorilor.

ORIGINEA STATULUI

Pentru ea mai mare parte existenței sale, întreaga specie umană a trăit procurându-și hrana. Societățile moderne care încă practică “the foraging behavior” locuiesc în medii foarte diferite: în pădurile tropicale, deșerturi tropicale și Arctica. Cu toate acestea, ei au metode similare de organizare socială, astfel încât putem presupune că și “comunitățile preistorice” funcționau în mod asemănător. Nu existau conducători, șefi sau consilii alese. Deciziile de zi cu zi erau făcute prin consens, iar regulile de bună conduită sunt puse în aplicare prin ceea ce unii antropologi numesc “sancțiuni difuze".

Anarhiștii nu doresc revenirea la o economie primitivă, ci se folosesc de faptul că strămoșii noștri au trăit timp de un milion de ani fără guvern ca să demonstreze că societățile fără guvern sunt viabile. În acest caz, dacă primele societăți umane au fost anarhice, atunci primul guvern trebuie să fi apărut din anarhie.

„Orice stat se întemeiază pe constrângere … Constrângerea nu constituie, desigur, instrumentul normal sau unicul instrument al statului, dar constituie instrumentul său specific…statul este acea asociere umană care își arogă (cu succes) dreptul de a avea, în granițele unui anumit teritoriu – și acest teritoriu face parte dintre caracteristicile sale – monopolul constrângerii fizice legitime”. La rândul său, Leslie Lipson afirmă că „multe din aspectele care disting statul de alte forme de asociere provin din faptul că statul este obligat să utilizeze forța în afara căreia nici măcar nu poate exista ca stat”. Hall și Ikenberry susțin de asemenea că „cea mai importantă instituție a statului este aceea a mijloacelor de reprimare și coerciție”.

Vorbind de constrângere, o întrebare relevantă ar fi: “Ce anume a determinat omul să accepte rigorile conviețuirii în comun și dezvoltarea unor forme de organizare din ce în ce mai complexe și în același timp mai restrictive în ceea ce privește libertatea sa.”

Instinctul de conservare, a fost probabil, primul și cel mai important factor care a determinat ființele umane să accepte constrângerile impuse de stat. Filosoful englez Thomas Hobbes, în lucrarea sa devenită celebră, “Leviathan”, ne oferă o viziune elocventă a modului în care teama de moarte a determinat indivizii să se asocieze în forme organizate cu scopul principal de a-și prezerva viața. Descriind o stare anterioară formării statelor, o stare caracterizată de absența unei autorități care să se poată face ascultată, denumită stare naturală a omenirii, Hobbes afirmă că într-o astfel de conjunctură omul este tentat să își atace semenii fiind mânat de pasiuni: „Aflăm astfel, în natura omului, trei cauze principale ale gâlcevei. Prima este concurența, a doua neîncrederea și a treia gloria. Prima îi face pe oameni să îi atace pe alții pentru câștig; a doua pentru siguranța personală, iar a treia pentru reputație”. Cel atacat este îndreptățit să se apere, mai mult chiar, fiecare dintre indivizi putând să atace preventiv pentru a nu fi surprins de către potențialii dușmani. Rezultă astfel o stare de război generalizat, „un război al fiecărui om împotriva fiecărui altul”.

Hobbes descrie sugestiv efectele acestei stări asupra vieții oamenilor: „într-o astfel de stare nu este loc pentru hărnicie, căci fructul ei este nesigur; nu există nici navigație, nici bunurile nu pot fi aduse pe mare; nici construcții spațioase …, nici arte, scriere sau societate; iar mai rele decât orice sunt frica neîncetată și primejdia unei morți violente; cât despre viața omului – singuratică, sărmană, ticăloasă, crudă și scurtă”. Hobbes recunoaște că o astfel de stare nu este caracteristică pentru omenire în întregul ei, dar poate fi regăsită în anumite zone, fiind date ca exemplu, triburile de indieni din America (un exemplu nu foarte corect, dar care se datorează imaginii care exista în acea perioadă despre aceste triburi). Dar experiența umană pe care Hobbes o consideră a fi cea mai apropiată de această situație de „război a tuturor împotriva tuturor”, este războiul civil, „când nu mai există o putere comună de care să te temi”. Viața oamenilor în aceste condiții este neconfortabilă, dar acestora le este lăsată posibilitatea ieșirii din această stare: „în parte cu ajutorul pasiunilor și în parte cu ajutorul rațiunii. Pasiunile ce-i înclină pe oameni înspre pace sunt frica de moarte, dorința de a avea acele lucruri necesare unui trai tihnit și speranța de a le obține prin propria sârguință. Iar rațiunea sugerează elementele potrivite păcii, pe baza cărora oamenii pot ajunge la un acord”. Astfel ei cedează dreptul de a-și apăra viața și puterea de a-și ucide semenii în acest scop unei creații artificiale, „un om sau o adunare de oameni”, o instituție care cumulează, care ajunge să dețină o putere foarte mare, incontestabilă, putere pe care urmează să o utilizeze pentru a asigura ordinea, siguranța membrilor comunității.

Este important de subliniat caracterul artificial al acestei instituții, intitulată de către Hobbes, Leviathan (nume al unui monstru marin din mitologia iudaică), rezultat al demersului rațional al celor care hotărăsc să conviețuiască împreună. Este practic o formă de contract social, deși va mai trece aproximativ un secol până când Rosseau va fundamenta acest concept. Este în același timp o modalitate prin care omenirea părăsește starea naturală. Probabil că Hobbes sugerează, la rândul său că traiul în comun al mai multor reprezentanți ai speciei umane presupune existența unei organizări și mai cu seamă, a unei autorități care să se facă ascultată. Prin urmare, dorința de a-și conserva viața a fost elementul principal care i-a determinat pe oameni să creeze această construcție artificială care este statul.

Existența noastră nu este însă amenințată doar de semenii noștrii. Traiul nostru presupune asigurarea regulată a resurselor necesare, pe care uneori nu le putem procura singuri. Iar natura poate deveni uneori ostilă, punând la rândul său în pericol viețile oamenilor. Prin urmare, statul a fost obligat să își asume treptat rolul de protector și în fața vicisitudinilor naturii sau chiar în fața neșansei sau a incapacității noastre de a înfrunta greutățile vieții. Potrivit lui Lipson un alt resort care a condus la acceptarea unei conduceri și a formelor de organizare aferente statului îl reprezintă nevoia de a obține rezoluții corecte și acceptate la diferendele și conflictele care apar inevitabil între oameni.

“În acest sens, el îl citează pe Herodot care prezintă procesul de consolidare a statului antic al mezilor. Într-o primă fază mezii trăiau în anarhie și nesiguranță. Un personaj înțelept și vizionar pe nume Deioces a întrevăzut posibilitatea exploatării acestei situații în propriul avantaj. Având deja o anumită reputație de om drept în satul său, el a devenit chiar mai zelos în aplicarea justiției. Astfel, consătenii săi obișnuiau să apeleze la el pentru a soluționa certurile dintre ei. Deioces le oferea decizii simple și drepte, obținând în acest fel mai multă încredere din partea lor. După un timp, pretextând că numeroasele dispute pe care trebuie să le arbitreze nu îi lasă timp pentru propriile afaceri, Deioces a refuzat să își mai ofere serviciile conlocuitorilor săi. Astfel, starea de anarhie și nesiguranță s-a agravat. Mezii s-au adunat și au ajuns la concluzia că pentru a putea trăi în tihnă au nevoie de un rege și au decis să îl înscăuneze pe Deioces”. Evident, acesta își vede în acest fel visul împlinit, dar Lipson citează acest pasaj din Herodot pentru a sugera că oamenii acceptă autoritatea pentru a avea protejate viețile, dar și pentru o reglementare corectă a relațiilor dintre ei, cu alte cuvinte pentru justiție.

În timp, mai ales după a doua jumătate a secolului al XIX-lea, statul și-a asumat și alte funcții: cea educativă, cea economică sau cea socială, devenind astfel omniprezent în viețile noastre.

Dar, există si teorii conform cărora apariția statului a fost un accident nedorit căruia grupuri umane, având inițial scopuri sau motivații diferite, i-au căzut prizoniere. Una dintre aceste teorii ar include factorii religiosi. Astfel, statul, împreuna cu instrumentul său suprem, constrângerea, deși fiind împotriva firii, a fost acceptat în cele din urmă. Regimurile democratice moderne au fost construite pe un teritoriu geografic atât de restrâns, raportat la suprafața locuită de specia umană, încât este rațional să spunem că ele reprezintă mai degrabă un accident fericit al istoriei. Rezultatul acestui accident însă, s-a dovedit îndeajuns de puternic pentru a se impune treptat.

Există mulți specialiști care consideră formele de organizare umane din perioadele preistorice sau protoistorice drept “embrioni ai statului”. „Începutul statului e în infinit și evoluția sa merge spre infinit – totdeauna a fost dat germenele statului, iar statul actual cuprinde tot trecutul și tot viitorul statului. Statul s-a născut cândva în timpuri pre- sau protoistorice, dar aceiași germeni există și astăzi și vor exista și mâine: state pot dispărea și se pot naște oricând sunt date condițiile de dezvoltare a germenilor politici”.

“Evoluția spre forme mai complexe de organizare s-a produs probabil în urmă cu 20.000 de ani, datorită faptului că unele grupuri de vânători și culegători s-au apucat de domesticirea și creșterea animalelor și de cultivarea unor loturi de pământ, apărând „societățile pastorale și agrare”.

CAPITOLUL II – DELIMITĂRI CONCEPTUALE: SOCIALISM, LIBERALISM

Este adevărat că anarhiștii și socialiștii au fost întotdeauna în dezacord în ceea ce privește conceptele de evoluție istorică și crizele revoluționare pe care aceasta le creează, și, în consecință, ei n-au fost niciodată de acord cu privire la mijloacele existente pentru a deschide calea spre emanciparea umană.

Dar acesta este doar un dezacord minor. Au fost întotdeauna socialiști (la fel cum există și anarhiști), care doresc să avanseze cu “picioare de plumb”, și chiar și unii care nu cred deloc în revoluție. Însă, fundamentala disensiune este cu totul alta: socialiștii sunt autoritari, anarhiștii sunt libertarieni.

Socialiștii doresc putere, fie prin mijloace pașnice sau prin forță, iar de cele mai multe ori, doresc să impună programul lor asupra oamenilor prin mijloace dictatoriale sau democratice. Anarhiștii în schimb, susțin că guvernul nu poate fi altfel decât dăunător, și prin natura sa, apără fie o clasă privilegiată existentă, fie creează una nouă.

2.1. SOCIALISMUL TIMPURIU

Mișcarea contemporană este greu de încadrat istoric. Dacă dominația intelectuală a socialismului nu are de suferit, în viitorul apropiat, întreaga cultură pe care Europa a clădit-o cu milenii în urmă, va fi zdruncinată. Deoarece ordinea socialistă a societații nu poate fi realizabilă. De cele mai multe ori, eforturile depuse pentru realizarea acestei ordini socialiste, conduc la devastarea societății. Căile ferate, minele, fabricile iși vor stopa activitatea și orașele vor fi abandonate. Populația teritoriilor industriale se va evapora sau va migra în altă zonă. Fermierul va reveni la economia domestică static (închisă). Nu există o altă producție în afară de cea “mână la gură pentru nevoile proprii”, fară proprietate privată.

Bineînțeles că există consecințe culturale și politice ale unei astfel de transformări. Triburile nomade din stepele răsăritene vor năvăli iarăși și vor jefui Europa, cutreierând-o de la un cap la altul cu cavaleria iute. Cine le va putea rezista pe pământul rar populat, lăsat fără apărare după ce armele moștenite de la tehnica mai înaltă a capitalismului se va fi uzat?

Există și alte posibilități. Este posibil ca unele națiuni sa revină la capitalism, în timp ce altele ar rămâne socialiste. În această variantă, doar țarile socialiste ar îmbrățișa declinul social. Țările capitaliste ar progresa la o dezvoltare mai înaltă a diviziunii muncii până când, în cele din urmă, mânate de legea socială fundamentală de a atrage numărul cel mai mare de ființe omenești în diviziunea personală a muncii și întreaga suprafață a globului în diviziunea geografică a muncii, ele ar impune cultura lor națiunilor înapoiate sau le-ar distruge dacă ele ar rezista. Aceasta reprezintă soarta tuturor națiunilor care evită dezvoltarea capitalistă sau care s-au împiedicat pe drum.

2.2. CRIZA CIVILITAȚIEI

Societatea este produsul voinței și al acțiunii. Numai ființele umane sunt în stare să dorească și să acționeze. Tot misticismul și simbolismul filosofiei colectiviste nu ne poate ajuta să trecem peste faptul că noi putem vorbi numai la figurat despre gândirea, voirea și activitatea comunităților și că concepția comunităților simțitor gânditoare, voitoare și actante este doar antropomorfism. Societatea și individul se suprapun: trupurile collective, pe care colectivismul le presupune a fi existat înaintea indivizilor, nu erau sub nici o formă societăți – adică asociații create și existând prin intermediul colaborării creaturilor gânditoare. “Ființele omenești construiesc societatea făcând acțiunile lor o cooperare condiționată mutual. Baza și punctul de plecare ale cooperării sociale constau în pacificare, iar aceasta constă din recunoașterea mutuală a „stării de proprietate”. Dintr-o deținere de facto, menținută prin forță, se naște conceptul legal al proprietății și, simultan, ordinea legală și aparatul de constrângere pentru a o păstra. Toate acestea sunt rezultatul vrerii conștiente și al conștientizăriițelurilor voite. Dar această voire vede și vrea numai rezultatele cele mai apropiate și mai directe: despre consecințele mai îndepărtate ea nu știe nimic și nu poate ști nimic. Oamenii care creează pace și standarde de conduită sunt interesați să se îngrijească numai de nevoile ceasurilor, zilelor, anilor care vor veni; că ei lucrează în același timp ca să clădească o mare structură ca societatea omenească scapă băgării lor de seamă. De aceea instituțiile individuale, care susțin colectiv organismul social, sunt create fără nici o altă intenție în minte decât utilitatea momentului. Ele par individual necesare și utile creatorilor lor; funcția lor socială le rămâne necunoscută.”.

Inițial, pentru individ, societatea reprezintă o formație misterioasă și neinteligibilă. Dar, pentru a pricepe originea și natura ei, el continuă să dețină o voință divină care conduce destinele omenești din afară. „Natura” lui Kant, care conduce umanitatea către un țel special, „spiritul mondial” al lui Hegel și darwiniana „selecție naturală” sunt ultimele mari expresii ale acestei metode. A rămas filosofiei sociale liberale să explice societatea prin acțiunile omenirii, fără să trebuiască să facă apel la metafizică. Numai ea reușește să interpreteze funcția socială a proprietății private. Ea nu se mulțumește să accepte ceea ce este just ca o categorie dată care nu poate fi analizată, sau s-o explice printr-o predilecție inexplicabilă pentru conduita justă. Ea își întemeiază concluziile ținând seama de consecințele actelor și dintr-o evaluare a acestor consecințe.

Din punct de vedere istoric, proprietatea era sacră. Liberalismul a distrus acest “nimb”, împreună cu altele. El declasează proprietatea la o chestiune utilitariană. Proprietatea nu va mai avea valoare absolută, ci va fi evaluată drept un mijloc (pentru utilitatea acesteia). În filosofie, o astfel de schimbare de vederi nu presupune nici un fel de dificultăți speciale; o doctrină neadecvată este înlocuită printr-una mai adecvată. Dar o revoluție fundamentală a spiritului nu poate fi executată în viața și în conștiința maselor cu aceeași lipsă de fricțiune. Ceea ce era cert devine incert; drept și nedrept, rău și bine, toate aceste concepții încep să se clatine. Vechile table ale legii sunt sfărâmate, iar omul este lăsat să facă noi porunci pentru sine. Aceasta nu poate fi înfăptuit prin intermediul dezbaterii parlamentare sau printr-o votare pașnică. O revizuire a codului moral poate fi efectuată numai când mințile sunt adânc frământate și pasiunile înfrânate. Pentru a recunoaște utilitatea socială a proprietății private, trebuie mai întâi să existe convingerea primejdiei oricărui alt sistem.

Problema proprietății este una dintre disputele luptei între capitalism și socialism. Există și problema vărsării de sânge (mă refer în special la război – pace), care timorează tot mai mult întreaga lume. De asemenea, percepții/principipii învechite iau o altă întorsatură: moralitatea sexuala, spre exemplu. Lucruri care doreau a fi ținute tabu, reguli ascultate pentru motive morale și sacre sunt prescrise sau prohibite acum, toate acestea având în vedere promovarea binelui public. Această reevaluare a temeiurilor pe care au fost bazate preceptele de conduită a cauzat în mod inevitabil o revizuire generală a standardelor care au fost în vigoare până acum. Oamenii întreabă: sunt ele cu adevărat folositoare sau nu ar trebui cu adevărat să fie desființate?

Faptul ca echilibrul moral nu a fost atins de către individ, cauzează șocuri lăuntrice, pshiologice, cunoscute de către medici sub denumirea de “nevroze”. Aceasta este maladia caracteristică a timpului nostru. Așa cum pentru idivid este primordial să scape de temerile și tulburările adolescenței și să nu poarte cu el cicatrici care îl vor impiedica să își dezvolte abilitățile, la fel de hotărâtor este pentru societatea omenească să combată problemele de nivel organizatoric.

Iată singura alternativă posibilă: o interdependență strânsă a indivizilor (rezultând de aici o bunăstare mai ridicată pe de o parte, și o decădere a cooperării/bogăției pe de alta).

“Marea discuție socială nu poate continua altfel decât prin intermediul gândirii, voinței și acțiunii indivizilor. Societatea trăiește și acționează numai în indivizi; ea nu este nimic mai mult decât o anumită atitudine din partea lor. Fiecare duce cu sine o parte din societate pe umerii săi; nimeni nu este ușurat de partea lui de răspundere de către alții. Și nimeni nu poate găsi o ieșire sigură pentru sine dacă societatea se prăvălește către distrugere. De aceea fiecare, în propriul său interes, trebuie să se arunce cu vigoare în bătălia intelectuală. Nimeni nu poate să stea de o parte cu nepăsare; interesele fiecăruia depind de rezultat. Că vrea sau nu, fiecare om este atras în marea bătălie istorică în care epoca noastră ne-a prăvălit.”

Nu există forță mistică să fi creat societatea; ea a fost creată de neamul omenesc. Dacă societatea va continua să se desfășoare, stă în mâinile noastre. De asemenea, dacă societatea este bună sau rea, poate fi o chestiune la nivelul judecății individuale. Un lucru e sigur: oricine prefer viața în locul morții, fericirea în locul suferinței, bunăstarea în locul sărăciei. Și oricine dorește ca societatea să existe și să se dezvolte trebuie să accepte de asemenea, fără limitare sau rezerve, proprietatea privată asupra mijloacelor de producție.

2.3. ORDINEA SOCIALĂ ȘI FAMILIA

“Propunerile pentru transformarea raporturilor dintre sexe au mers, timp îndelungat, mână în mână cu planurile de socializare a mijloacelor de producție. Căsătoria urma să dispară împreună cu proprietatea privată, făcând loc unui aranjament mai în concordanță cu adevărurile fundamentale ale sexului.” Socialismul promitea fericirea universală în amor, pe lângă bunăstare pentru toți. Lucrarea lui Bebel, “Femeia și socialismul”, dedicată amorului liber, este una dintre cele mai citite cărți de literatură socialistă germană. A avut o eficacitate propagandistică surprinzătoare, și a fost citită de un public numeros.

Sistemul de reglementare al raporturilor sexuale sub care trăim este catalogat de mulți ca fiind nesatisfăcător. Acest sistem exercită o influență profundă, canalizând energiile sexuale, care stau la baza multor activități omenești, de la aspectul lor pur sexual către scopuri noi pe care dezvoltarea culturală le-a creat. S-au făcut mari sacrificii pentru construirea acestui sistem și se fac în continuare noi sacrificii. Există un proces prin care fiecare individ trebuie să treacă în viață pentru ca energiile sale sexuale să-și piardă forma difuză pe care o au în copilărie și să ia forma lor matură, definitivă.

O parte din energia cu care natura a înzestrat instinctul sexual este deviată în felul acesta către alte scopuri. Nu toți scapă nevătămați din tensiunea și lupta acestei schimbări. Mulți nu rezistă, unii devin nevrozați sau nebuni. Chiar și omul care rămâne în limitele normalității și devine un membru folositor al societății păstrează cicatrici pe care un accident nefericit le poate redeschide. Cu toate că sfera sexuală ar trebui să devină izvorul fericirilor sale celor mai mari, va fi de asemenea și izvorul amărăciunilor sale celor mai profunde; declinul îi va spune că anii l-au acoperit și că soarta lui este să meargă pe urmele tuturor lucrurilor pământești trecătoare. În felul acesta sexul, care este pe rând sursă de fericire și mizerie sufletească, nu-l lasă niciodată pradă inerției. Fie că e treaz, fie că doarme, dorințele sale gravitează în jurul sexului. Reformatorii societății nu puteau să-l treacă cu vederea.

Însă era un lucru de așteptat, având în vedere că mulți dintre ei sufereau de o dezvoltare nefericită a instinctului sexual. Fourier , spre exemplu, suferea de o psihoză gravă.

Literatura utopică își prezintă idealurile viitorului ca pe o reconstrucție a “epocii de aur” pe care umanitatea a pierdut-o din propria vină. Poeți ai antichității laudă mai degrabă timpurile de mult apuse, cand dragostea era liberă, decât epocile saturniene, când proprietatea nu exista.

Marxsimul încearcă să combată casatoria, la fel cum justifică desființarea proprietății private. Așa cum susține că statul nu a existat dintotdeauna, ci că societățile omenești au trait fără nici un fel de urmă de “stat și putere de stat”.

Pentru marxiști, cercetarea istorică este doar un mijloc de agitație politică. Nu dorește a avea alte întrebuințări decât atacarea oridinii burgheze a societății. Marxiștii prezintă sub forma unui basm, o expunere care se pretinde a fi științifică. “A fost odată, o epocă de aur. Pe urmă a venit alta care era mai rea, dar suportabilă. În cele din urmă a venit capitalismul și, odată cu el, toate relele imaginabile. Astfel, capitalismul este condamnat dinainte. I se poate acorda numai un singur merit, acela că, mulțumită exceselor și abuzurilor sale, lumea este coaptă pentru a fi salvată de socialism.”

2.4. PROBLEMELE VIEȚII CONJUGALE

În căsătoria modernă contractuală, conviețuirea și dragostea sunt unite într-un tot. Din punct de vedere moral, căsătoria este justificată doar atunci când are temeiuri sentimentale: fără dragoste între parteneri, pare ca nuca în perete. Nunțile regale care sunt aranjate și în care este evocată epoca violenței, ca majoritatea gândirii și activității caselor domnitoare, ni se par neobișnuite. Tocmai faptul că ele prezintă aceste căsătorii publicului ca și cum ar fi rezultate din cele mai pure sentimente, arată că nici familiile domnitoare n-au fost în stare să se sustragă idealului căsătoriei burgeze.

Conflictele vieții maritale moderne izvorăsc în primul rând din durata, în mod necesar limitată, a pasiunii într-un contract încheiat pe viață. „Die Leidenschaft flieht, die Liebe muss bleiben” („Pasiunea trece, dragostea trebuie să rămână”), spune Schiller, poetul vieții maritale burgheze. În cele mai multe căsnicii, a căror efect produce nașterea unor copii, dragostea începutului mariajului se ofilește încet. Este înlocuită de o afecțiune prietenească, care la un moment dat se transformă în obișnuință. Observându-le dezvoltarea, părinții își retrăiesc, de cele mai multe ori, tinerețea. Dar lucrurile se petrec diferit pentru alții. Există câteva căi prin care omul se poate împăca cu natura trecătoare a pelerinajului său pământesc. Cel ce crede într-o entitate mai presus de sine, cel care are harul credinței, religia îi este consolarea care îl plasează dincolo de timp și spațiu , de bătrânețe și de moarte. Cel ce crede în filosofie, refuză să creadă într-o existență atotștiitoare, a cărei idee este în conflict cu experiența. El detestă ideea că este forțat sa accepte lozinci fără să le judece, că poate trăi într-o bulă de aer fără a simți contactul cu lumea reală. Însă marea masă a oamenilor ia altă cale. Stupizi și nepăsători, ei sucombă în fața vieții de toate zilele, nu gândesc niciodată dincolo de moment și devin sclavi ai năravurilor și pasiunilor. Între aceștia există însă o a patra grupă formată din oamenii care nu știu unde și cum să găsească pacea. Asemenea oameni nu mai pot crede, căci s-au înfruptat din pomul cunoașterii; ei nu-și pot înăbuși inimile rebele până la nepăsare; ei sunt prea neliniștiți și prea dezechilibrați pentru a se adapta cu înțelepciune realității. Ei vor, cu orice preț, să câștige și să păstreze fericirea. Ei forțează, cu toată puterea lor, strânsorile care le țin instinctele încătușate. Nevrând să consimtă, doresc imposibilul și caută fericirea nu în strădanie, ci în împlinire, nu în luptă, ci în victorie.

Astfel de caractere nu pot tolera căsnicia când focul sălbatic al primei iubiri a început să moară. Ei au cele mai mari pretenții de la dragoste și exagerează supraevaluarea obiectului iubit. Astfel ei sunt sortiți să încerce, fie numai din motive pur fiziologice, mai devreme decât oamenii moderați, dezamăgirea în viața intimă a căsniciei, iar această dezamăgire se poate schimba cu ușurință în repulsie. Dragostea se transformă cu ușurință în ură, ideea conviețuirii cu persoana de lângă noi devenind un chin. Dar omul care nu poate fi mulțumit cu ceea ce are, care nu învață să se modeleze vieții monogame, a căror dorințe căsnicia nu i le mai poate satisfice, acel om nu poate recurge la căsătorie. El își va sfărâma legăturile cu noi proiecte de fericire în dragoste, repetând mereu vechea experiență.

Dar toate acestea nu au nimic de a face cu condițiile sociale. Asemenea căsătorii nu sunt sfărâmate pentru că perechea căsătorită trăiește în ordinea capitalistă a societății și pentru că mijloacele de producție sunt în proprietate privată. Boala germinează nu în afară, ci înăuntru; ea se formează din înclinația naturală a părților în cauză. Este eronat să se argumenteze că asemenea conflicte lipseau în societatea precapitalistă și, ca atare, căsătoria trebuie să fi oferit ceea ce lipsește în aceste căsnicii în suferință. Adevărul este că dragostea și căsătoria erau separate, și oamenii nu se așteptau să găsească în căsnicie fericire durabilă și fără griji. Necesară a fost ideea contractului și consimțământului unanim, pentru ca ambii soți să satisfacă în permanent uniunea lor. Acesta este, însă, un deziderat pe care dragostea nu îl poate împlini.

Conflictele pe care condițiile sociale le provoacă în viața maritală sunt de importanță minoră. Ar fi greșit să se presupună că mariajele lipsite de dragoste, făcute pentru zestrea soției sau pentru bogăția soțului sau care au devenit insuportabile din pricina unor factori economici reprezintă un aspect atât de important al chestiunii, pe cât ar da de bănuit frecvența cu care ele sunt tratate în literatură. S-ar găsi întotdeauna o soluție ușoară pentru orice conflict dacă oamenii ar face efortul s-o caute.

Ca instituție socială, căsătoria este o adaptare a individului la ordinea socială, prin care un anumit câmp de activitate îi este încredințat, împreună cu toate sarcinile și cerințele sale. Naturile excepționale, ale căror abilități le ridică mult deasupra mediei, nu pot să suporte constrângerile pe care trebuie să le comporte o astfel de ajustare la felul de viață al maselor. Omul care simte în sinea sa impulsul de a plănui și înfăptui lucruri mari, care este pregătit să-și sacrifice viața mai degrabă decât să nu-și împlinească misiunea, nu-și va înăbuși impulsul de dragul unei soții și al copiilor. În viața unui geniu, oricât de afectuos, femeia și tot ceea ce este legat de ea ocupă un loc minor. Facem abstracție de acei oameni ieșiți din comun, la care instinctul sexual era complet sublimat și îndrumat pe alte căi – ca, de pildă, la Kant – sau de acei cu spirit aprins, nesățios în urmărirea trăirilor erotice, ce nu puteau să consimtă la seninătatea vieții conjugale și se grăbeau, mânați de un imbold neliniștit, de la o pasiune la alta. Chiar și omul de geniu, a cărui atitudine față de viața sexuală nu se deosebește de a altor oameni, nu poate, până în cele din urmă, să se simtă legat de căsnicie fără să-și constrângă violent propriul său eu. Geniul nu-și permite să fie împiedicat de nici o considerație pentru liniștea sufletească a semenilor săi – nici măcar a celor care sunt cei mai apropiați de el. Legăturile căsniciei devin lanțuri, de care geniul încearcă să scape sau, cel puțin, să le mai desfacă astfel încât să se poată mișca liber. Perechea căsătorită trebuie să meargă strâns unită, în rând cu restul umanității. Oricine dorește să-și urmeze drumul său propriu trebuie să iasă din rând. Într-adevăr, foarte rar îi este dată fericirea de a găsi o femeie care să-l poată urma pe poteca sa solitară.

Masele au acceptat aceste chestiuni, astfel încat oricine se acuza de adulter, se simțea îndreptățit să se justifice. Dar o instituție socială nu devine impracticabilă, doar pentru că o minoritate de oamenii geniali nu se adaptează la ea.

Atacul lansat împotriva căsătoriei de feminismul secolului al nouăsprezecelea părea mult mai serios. Purtătoarele sale de cuvânt susțineau că femeile erau forțate de căsnicie să-și sacrifice personalitatea. Această instituție ar fi creat suficient spațiu de manevră pentru bărbat ca să-și dezvolte abilitățile, în timp ce femeii îi refuza orice libertate. Acest reproș era adresat naturii neschimbătoare a căsătoriei, care înhamă împreună soțul cu soția și astfel reduce femeia la rolul de servitoare a bărbatului. Nici un fel de reformă n-ar putea modifica această stare a lucrurilor; singură desființarea întregii instituții putea îndrepta răul. Femeile trebuie să lupte pentru eliberarea lor din acest jug, dar nu numai pentru ca să poată fi libere să-și satisfacă dorințele sexuale, ci și pentru ca să-și poată dezvolta individualitatea. Legături ușoare care să dea libertate ambelor părți trebuie să ia locul căsniciei.

Feminismul încearcă să pună semnul egalității între situația legală a femeii, și cea a bărbatului. Această mișcare liberală urmărește nimic mai mult decât evoluția pașnică și liberă a tuturor. Fie că este vorba de dorințe și înclinări economice, sau de barierele impuse de natură, feminismul vizează o viață la fel de liberă și de independentă ca a unui bărbat.

2.5. ARTĂ, LITERATURĂ, ȘTIINȚĂ ȘI JURNALISM

Dacă ar fi să punem o etichetă pe societatea socialisă, aceea ar fi birocrație. Însuși modul de trai, ba chiar și modul de gândire reliefează o societate de birocrați. Oamenii care salivează la ideea de a fi urcați în ierarhii, oamenii care au întotdeauna un șef de care depind, nu pot face diferența între producție și propriul lor consum.

Socialismul nu cunoaște libertatea de alegere a ocupației. Fiecare trebuie să facă ceea ce i se spune și să se ducă unde este trimis. Orice altceva este de negândit. De altfel, este afectată și productivitatea muncii.

Artiștii, oamenii de știință și scriitorii care erau sub regim bolșevic în Rusia și Ungaria, și recunoscuți ca atare, au fost scutiți de obligațiunea de a munci, acordându-li-se un salariu prestabilit, rămănând ca toți ceilalți să rămână supuși obligației generale de a munci.

Această soluție a problemei se armonizează întru totul cu strucutra societății socialiste. Cei ce nu sunt pe placul deținătorilor puterii, nu li se permite sa performeze arta în toate domeniile sale. În Icaria lui Cabet vor fi tipărite numai asemenea cărți care sunt pe placul publicului (les ouvrages préférés). Scrierile din timpurile presocialiste vor trebui să fie examinate de republică. Cele care sunt în parte folositoare vor trebui să fie revăzute. Acelea care sunt considerate ca primejdioase sau inutile vor trebui să fie arse. Obiecțiunea că aceasta ar trebui să se facă, ceea ce a a făcut Omar prin arderea bibliotecii din Alexandria, Cabet o socotea drept cu totul de nesusținut. Pentru că, zicea el, „nous faisons en faveur de l’humanité ce que ses oppresseurs faisaient contre elle: Nous avons fait du feu pour brûler les méchants livres, tandis que des brigandes ou des fanatiques allumaient les bûchers pour brûler d’innocents hérétiques”.  Dintr-un astfel de punct de vedere, soluția problemei toleranței este imposibilă. Cu excepția oportuniștilor, fiecare este convins de dreptatea părerilor sale. Dar, dacă o astfel de convingere ar fi prin ea însăși o justificare pentru intoleranță, atunci fiecare ar avea dreptul să-i constrângă și să-i persecute pe toți ceilalți care gândesc altfel.  În aceste circumstanțe, cererea pentru tolerare poate fi numai o prerogativă a celor slabi. Împreună cu puterea vine și exercitarea intoleranței. Într-un astfel de caz trebuie să existe veșnic război și animozitate între oameni. Cooperarea pașnică este în afară de discuție. Tocmai pentru că dorește pace, liberalismul cere tolerare pentru toate părerile.

În capitalism, pentru cel care servește arta și omul de știință, există mai multe posibilități. Dacă provin din familii cu un bun statut financiar, își pot urma propriile lor înclinații. Își pot căuta patroni cu un statut asemănător, pot lucra ca funcționari publici și pot trăi din vânzarea propriilor creații. Dar aceste alternative, atrag după sine un risc. Spiritul creativ inovează, distruge ce e latent și dă naștere vieții. El trebuie să împingă înainte. De aceea, cei care dădeau valori neamului omenesc, trebuiau suprimați. Ei nu trebuiau să înceteze a mai fi pioneri. Progresul nu poate fi organizat. Societatea nu face nimic pentru a ajuta progresul. Dacă nu încătușează individul, dacă nu îl condamnă la o viață în întuneric, a făcut tot ceea ce se poate aștepta de la ea. Dar geniul va găsi curând o cale pentru a-și câștiga propria libertate.

În Rusia, noi forme de artă ajunseseră popularizate. Dar autorii acestor inovațiuni lucrau deja când Sovietele au venit la putere. Ei s-au dat de partea lor, căci, neavând o recunoaștere anterioară, sperau să o obțină de la noul regim. Marea întrebare este dacă inovatorii care vor apărea mai târziu vor reuși să-i scoată din poziția pe care au câștigat-o acum.

În utopia lui Bebel, numai munca fizică este cunoscută în societate. Arta și știința sunt surghiunite la orele de răgaz. În modul acesta, gândește Bebel, societatea viitorului „va poseda oameni de știință și artiști de toate felurile în cantități nenumărate”. Aceștia, potrivit înclinațiilor lor multiple, își vor continua studiile și artele în timpul lor liber.  Astfel, Bebel se lasă dus de resentimentul filistin al muncitorilor manuali împotriva tuturor acelora care nu sunt tăietori de lemne sau cărăuși de apă. Orice fel de lucru intelectual el îl consideră ca simplu diletantism, după cum se poate vedea din gruparea acestuia cu „relațiunile sociale”.  Dar, cu toate acestea, trebuie să cercetăm dacă în asemenea condiții spiritul ar fi în stare să creeze acea libertate fără de care nu poate exista.

Este evident că orice fel de muncă necesită timp, cunoaștere științifică, educație, călătorii în jurul lumii și o mare cheltuială financiară. Ei bine, toate acestea erau scoase din discuție fără drept de apel. Însă nici un cenzor, nici un împărat, nici un papă nu a posedat vreodată puterea de a suprima vreodată libertatea intelectuală pe care ar poseda-o comunitatea socialistă.

2.6. LIBERTATEA PERSONALĂ

Se obișnuieste a spune despre comunitatea socialistă că ar fi un „stat-închisoare”, tocmai pentru ca poziția individului în socialism este lipsită de libertate. Dar această expresie nu poate fi judecată din punct de vedere științific, deoarece știința nu poate decide dacă libertatea este un bun sau un rău. Aceasta poate cerceta numai în ce constă libertatea și unde anume rezidă ea.

Libertatea reprezintă un concept social/sociologic. Este de la sine înteles că viața omului depinde de condițiile naturale, a căror demers nu poate fi modificat. El trăiește și moare în aceleași condiții, devenind instrumentul subordonării, ele nefiind supuse voinței umane. Legile naturii, neschimbătoare de altfel, domină viața omului, acesta fiind complet circumscris în ele. Voința și acțiunile sale pot fi concepute ca având loc numai în limitele lor. Împotriva naturii și în cadrul naturii nu există libertate.

Viața socială este parte integrantă a naturii, iar legile asupritoare ale naturii își exercită dominația. Dar nu facem o analiză a libertății interne. Ne interesează libertatea externă a individului. Cea internă reprezintă o problemă a originii voinței, iar cea din urma, a modului de înfăptuire a acțiunii. Orice om este dependent de atitudinea semenilor săi, fiind afectat în multe feluri de acțiunile acestora. Dacă aceștia nu respectă dorințele sale, voința sa proprie, va simți o dependență unilaterală față de ei și va spune că nu este liber. Dacă este mai slab, el trebuie să se acomodeze cu constrângerea din partea lor.

În relațiile sociale care se nasc din cooperare în muncă comună, această dependență unilaterală devine reciprocă. În măsura în care fiecare individ acționează ca un membru al societății, el este obligat să se adapteze la voința tovarășilor săi. În modul acesta, nici unul nu depinde mai mult de alții decât depind alții de el. Aceasta este ceea ce înțelegem prin libertate externă. Este o dispoziție a indivizilor în cadrul necesității sociale, care presupune, pe de o parte, limitarea libertății individului în raport cu alții și, pe de alta, limitarea libertății altora în raport cu el.

Să conturăm un exemplu: În capitalism, patronal are putere peste salariat. În momentul în care angjaeaza un om, toate întrebuințările lui (salariu, fișa postului, concediu, concediere, etc) depind de hotărârea lui exclusivă. Conduita patronului față de angajat este parte dintr-un proces social. Dacă nu se poartă cu angajatul într-un chip potrivit evaluării sociale a serviciului pe care îl face angajatul, atunci se produc consecințe pe care trebuie să le suporte el însuși. El poate, desigur, să se poarte prost cu angajatul, dar el însuși va suporta riscurile pe care le presupune. Deci în măsura aceasta angajatul depinde de el. Dar această dependență nu este mai mare decât dependența fiecăruia dintre noi față de vecinul nostru. Căci, chiar și într-un stat unde legile sunt în vigoare, orișicine, desigur, care vrea să suporte consecințele acțiunii sale este liber să ne spargă geamurile sau să ne vatăme trupește. Deci, cu toate astea, nici o lege nu ne poate oferi protecție împotriva agresiunilor oamenilor a căror ostilitate este de așa natură, încât sunt dispuși să suporte toate consecințele acțiunii lor. Dar dacă legile sunt sufficient de severe încât sa ne asigure pacea sufletească, cât și cea trupească, atunci ne vom simți independenți de intențiile semenilor noștri.

Când oamenii câștigă libertatea din punct de vedere economic/material, încep să și-o dorească și din alte privințe. A obține recunoașterea legală a drepturilor subiective ale cetățenilor, a limita acțiunea arbitrară a funcționarilor publici la câmpul cel mai strâmt cu putință – acestea sunt țelul și obiectul mișcării liberale. Ea nu cere favoruri, ci drepturi. Și recunoaște, din capul locului, că nu există nici un alt mijloc de a realiza această cerere, decât prin cea mai rigidă suprimare a puterilor statului asupra individului. Libertatea, după vederile sale, este liberarea de stat.

Căci statul, nu este dăunător atunci când acțiunile sale se conformează anumitor norme clare, universale (cazul în care statul funcționează în capacitate judecătorească, pentru că judecătorul este legat de legi care permit un mic spațiu părerii personale), sau cazul în care funcționează ca antreprenor. Ceea ce face dincolo de aceasta nu poate fi determinat prin lege sau limitat, în orice alt chip, suficient pentru a proteja împotriva acțiunii arbitrare. Individul nu are atunci nici o apărare împotriva hotărârii exponenților oficiali ai statului. El nu poate calcula ce consecințe vor avea acțiunile sale, pentru că nu poate spune cum vor fi privite de către aceia de care el depinde. Aceasta este negarea libertății.

Se obișnuiește a privi problema libertății externe ca o problemă a mai marii sau mai micii dependențe a individului față de societate.  Dar libertatea politică nu reprezintă întreaga libertate. Pentru ca un om să poată fi liber nu este suficient ca el să poată face orice lucru nu este dăunător altora fără împiedicare din partea guvernământului sau din partea puterii represive a uzanțelor. El trebuie să fie, de asemenea, și în situația de a acționa fără a se teme de consecințele sociale neprevăzute. Numai capitalismul garantează această libertate, legând în mod explicit toate raporturile reciproce de principiul rece, impersonal al schimbului „du ut des”.

Socialiștii încearcă de obicei să infirme argumentul în favoarea libertății susținând că în capitalism numai posesorul este liber. Proletarul nu este liber, deoarece el trebuie să muncească pentru existența lui. Este cu neputință de imaginat o concepție mai primitivă despre libertate. Că omul trebuie să muncească, pentru că dorința lui de a consuma este mai mare decât a animalelor de pe câmp, face parte din natura lucrurilor. Că posesorul este în stare să trăiască fără a se conforma acestei reguli este un câștig derivat din existența societății, care nu face rău nimănui – nici măcar celor lipsiți de posesiuni. Iar cei lipsiți de posesiuni, ei înșiși beneficiază de pe urma existenței societății, prin aceea că cooperarea face munca mai productivă. Socialismul ar putea doar să micșoreze dependența individului de condițiile naturale prin mărirea acestei productivități. Dacă nu poate face aceasta, dacă, dimpotrivă, micșorează productivitatea, atunci va micșora libertatea.

Filosofia socială ne învață că, războiul, de pildă, este dăunator nu numai pentru atacant, dar și pentru atacator. Societatea s-a născut din manevrele păcii: esența societății este pacificarea. Pacea, nu războiul, este începutul tuturor lucrurilor. Numai acțiunea economică a creat bogăția din jurul nostru; munca, ideea de a fi împlinit adduce fericirea, nu profesiunea armelor. Pacea construiește, războiul dezbină. Națiunile acceptă războiul doar în cazul autoapărării. Nu se doresc războaiele de agresiune. Capetele cele mai de sus, cele încoronate, sunt acelea ce doresc războiul pentru a obține avuție si putere. Este de datoria cetățenilor să răzbată în împierdicarea dorinței, refuzându-le mijloacele și resursele necesare pentru a duce la bun sfârșit înfăptuirea războaielor.

Dragostea de pace a liberalilor nu izvorăște din considerente filantropice, ca pacifismul lui Bertha Suttner și al altora din această categorie. Predilecția liberalismului pentru pace nu este o stupiditate invocată doar pentru a fi compatibilă cu restul convingerilor sale. Teoria socială a liberalismului este pacea! Faptul că liberalismul tinde către protecția proprietății și respinge războiul sunt două expresii ale unuia și aceluiași principiu. 

Să vorbim puțin despre politica internă a liberalismului. Acesta convoacă ca statul să fie construit potrivit voinței majorității. Liberalismul nu face decât un compromis când acceptă monarhia. Idealul său rămâne republica sau cel mult o regalitate-fantomă de tip englez, căci principiul său politic cel mai înalt este autodeterminarea popoarelor, ca și a indivizilor.

Semnificația democrației nu este aceea că ea reprezintă mai bine decât oricare altă formă de constituție drepturile natural și înnăscute ale omului ( adică nu este aceea că ar realiza mai bine decât altă forma de guvernământ ideile de egalitate și de libertate). Dacă am privi pur teoretic acest settlement, este la fel de nedemn pentru un om să se lase guvernat de alții, cât este să lase pe altcineva să îi facă orice fel de serviciu. Faptul că cetățeanul unei comunități dezvoltate se simte liber și fericit într-o democrație, că o consideră superioară tuturor celorlalte forme de guvernământ și că este pregătit să facă sacrificii pentru ca să o înfăptuiască și ca să o păstreze, aceasta iarăși nu se poate explica prin faptul că democrația merită să fie iubită de dragul ei. Faptul este că ea îndeplinește funcțiuni de care omul nu este dispus să se lipsească.

Se explică în mod obișnuit, că esențiala funcție a democrației este selecția celor ce conduc. În sistemul democratic, se pun bazele în transparența vieții politice, și ca urmare a acestui fapt, cele mai importante funcții publice sunt alese prin competiții (cei mai capabili vor câștiga în mod infailibil). Dar este greu de admis, că democrația este mai de success decât aristocrația sau autocrația, în procesul de selecționare a oamenilor care vor dirija chestiunile statului.

Semnificația formei democratice de constituție este ceva cu totul diferit de toate acestea. Funcția sa este să facă pace, să evite revoluțiile violente. În statele nedemocratice, de asemenea, numai un guvern care poate să conteze pe suportul opiniei publice este în stare să se mențină pe termen lung. Puterea forțelor de guvernământ nu constă în arme, ci în spiritul care pune armele în posesia lor. Cei care sunt la putere, pot obține autoritatea prin simpla cedare a majorității în fața conducerii lor. Persoanele și sistemele din guvernământul statelor nedemocratice pot fi schimbate numai prin violență. Sistemul și indivizii care au pierdut sprijinul popoarelor sunt măturați de la putere prin revoluție și înlocuiți printr-un nou sistem și alți indivizi.

Dar orice revoluție care invocă vărsarea de sânge și risipa de valori este una violentă. Democrația încearca echilibrul dintre voința statului (exprimată prin organele de conducere) și voința majorității.

Conservatorii ruși au, fără îndoială, dreptate când atrag atenția că țarismul rusesc și politica țarului erau aprobate de marea masă a poporului rus, astfel încât nici o formă de stat democratică nu ar fi putut să dea Rusiei un sistem de guvernământ diferit. Nici chiar democrații ruși nu și-au făcut vreun fel de iluzii despre aceasta. Atâta vreme cât majoritatea poporului rus sau, mai bine zis, a acelei părți a poporului rus care era politicește matură și care avea ocazia să intervină în politică – atâta vreme cât această majoritate stătea în spatele țarismului – imperiul nu resimțea lipsa unei forme democratice de constituție. Această lipsă a devenit totuși fatală, de îndată ce s-a produs o diferență între opinia publică și sistemul politic al țarismului. Voința statului și voința poporului nu puteau fi puse de acord pe cale pașnică; o catastrofă politică era inevitabilă. Iar ceea ce este adevărat despre Rusia țarilor este tot atât de adevărat despre Rusia bolșevicilor; este tot atât de adevărat despre Prusia, despre Germania și despre orice alt stat. Cât de dezastruoase au fost efectele revoluției franceze se vede din faptul că Franța nu și-a revenit niciodată în întregime sufletește! Cât de mult a beneficiat Anglia de pe urma faptului că a fost în stare să evite revoluțiile din secolul șaptesprezece încoace este evident pentru oricine cunoaște această țară mai îndeaproape!

De aici se observă că este greșit ca termenii de democratic și revolutionar să fie considerați sinonimi. Democrația este nerevoluționară și caută să elimine revoluția din viața politică. Cultul răsturnării violente cu orice preț, este specific marxismului, nu are legătură cu democrația. Liberalismul, recunoscând că atingerea țelurilor economice ale omului presupune pace și căutând de aceea să elimine toate cauzele de conflict atât în politica internă cât și în cea externă, dorește democrația. Războaiele si revoltele sunt întotdeauna văzute un rău în ochii liberali.

Totuși, chiar și atunci când revoluția pare să fie inevitabilă, liberalismul încearcă să salveze poporul de la violență, sperând că filosofia ar putea să lumineze astfel pe tirani încât să-i facă să renunțe de bună voie la prerogativele lor care sunt contrarii dezvoltării sociale.

“Schiller vorbește cu vocea liberalismului, când îl convinge pe marchizul de Posa să-l implore pe rege pentru libertate de gândire; iar memorabila noapte de 4 august 1789, când nobilii feudali francezi au renunțat de bună voie la privilegiile lor, precum și actul reformei engleze din 1832 arată că aceste speranțe nu erau chiar vane.” Liberalismul nu are nici un fel de admirație pentru grandiozitatea eroică a revoluționarilor de profesie ai marxismului, care nu ezită să sacrifice viețile a mii și mii de oameni și să distrugă valori create prin munca a zeci și sute de ani. În această privință prevalează principiul economic: liberalismul dorește succesul cu prețul cel mai mic.

O deviză a liberalismului este că nu toți oamenii sunt pot fi pionieri. Faptul că nu toți oamenii sunt egali, că unii sunt născuți ca să conducă, iar alții ca să fie conduși este o circumstanță pe care nici chiar instituțiile democratice nu o pot modifica. Democrația nu este mai puțin democrație, pentru ca se ridică lideri din mase, consacrându-și întreaga existență politcii. De nimic nu suferă mai mult parlamentarismul decât de această scădere a nivelului intelectual; aici trebuie căutat motivul declinului său regretabil. Întrucât democrația nu este conducerea exercitată de mulțime și, pentru a-și îndeplini misiunile, parlamentul trebuie să beneficieze de mințile politice cele mai capabile ale națiunii.

Au existat și interpretări ale conceptului de democrație: exagerându-se noțiunea de drept natural a suveranității, au pus semnul egal între democrație și volonté générale (voință generală). Conflictele care se nasc din această concepție greșită arată că democrația îndeplinește o funcție socială numai în cadrul liberalismului. Democrația fără liberalism este o formă goală.

2.7. IDEALUL DE EGALITATE

Se spune adesea că principiul democratic trebuie să ducă dincolo de liberalism. În mod logic, cum socialismul trebuie să se dezvolte în mod necesar din liberalism, așa și liberalismul implică propria sa dispariție.

Idealul de egalitate s-a născut ca o consecință a dreptului natural. Tot felul de justificări au fost intentate( religioase, psihologice, filosofice), însă s-au dovedit de nesusținut. E un fapt, cum că oamenii sunt înzestrați de la natură cu abilități deosebite și diferite. Astfel, dorința ca toți oamenii să fie tratați egal, nu se bazează pe nici o teorie cum că toți ar fi la fel.

Să privim puțin retroactiv, în istorie. Mai demult, s-a făcut apel la desființarea diferențierii feudale a drepturilor indivizilor. Atâta timp cât dezvoltarea individului este soldată cu tot felul de bariere, viața sociala va fi tulburată de revolte/răscoale agresive. Dintotdeauna oamenii fără drepturi au reprezentat o amenințare pentru ordinea socială. Cei ce recurg la violență, o fac pentru că nu pot obține pe cale amiabilă ceea ce doresc. Egalitatea tuturor în fața legii este atunci când toți membrii unei societăți participă la instituțiile democratice.

În liberalism, se impune această egalitate și din alte considerente. Societatea este cel mai bine servită când mijloacele de producție sunt în posesia acelora care știu cum să le întrebuințeze cu maximum de eficacitate. Totodată, liberalismul este conștient de faptul că egalitatea în fața legii, poate stresa individul, întrucât ceea ce avantajează pe unul, îl poate prejudicial pe celălalt.

La fel ca și toate celelalte instituții sociale, legea există pentru scopuri sociale. Individul trebuie să se încline în fața ei pentru că propriile sale țeluri pot fi atinse numai în și prin societate. Orice altă interpretare a instituțiilor legale este greșită, mai ales dacă i se acordă o semnificație mai mare decât aceasta și atunci când devin baza unor noi revendicări care să fie realizate cu orice preț în scopul colaborării sociale. Egalitatea pe care o creează liberalismul este egalitate în fața legii; acest sistem nu a căutat niciodată altă egalitate. Din punctul de vedere liberal, prin urmare, critica prin care această egalitate este condamnată ca neadecvată – aceea care susține că adevărata egalitate este egalitatea deplină a veniturilor prin redistribuirea egală a bunurilor – este nejustificată.

Teoria dreptului natural a dat greș atunci când a socotit că ridică omul de la starea de brută la societatea omenească. În felul acesta s-a presupus că s-ar fi încheiat contractul social, prin care au luat ființă statul și comunitatea (ordinea legală). Oamenii privesc dezvoltarea vieții sociale ca fiind absolut rațională și cu precădere către un scop. Cum altfel ar fi putut să aibă loc această dezvoltare, dacă nu printr-o alegere conștientă, ca recunoaștere a faptului că a fost rațională și îndreptată către un scop? Dar astăzi, la alte teorii ne supune curiozitatea. Putem explica “nașterea” și dezvoltarea instituțiilor, acordându-le credit pentru ajutorul în lupta pentru existență. Dar o astfel de explicație este nesatisfăcătoare în timpurile noastre; vremea în care o propuneam ca soluție definitive pentru toate problemele ființei este de mult apusă. Nu ne duce un pas mai departe decât teologia sau raționalismul. Acesta este punctul în care științele individuale se confundă, în care marile probleme ale filosofiei încep – și punctul în care toată înțelepciunea noastră ia sfârșit.

Oricâte reproșuri i-am aduce unei filosofii sociale a raționalismului, nu-i putem nega că a făcut operă nepieritoare arătându-ne efectele instituțiilor sociale. Acesteia îi datorăm, mai presus de toate, primele noastre cunoștințe despre semnificația funcțională a ordinii legale și a statului.

Raționalismul spune că pacea este scopul tuturor insistuțiilor sociale. Noi, afirmăm că pacea este rezutatul și funcția lor. Tot raționalismul spune că dreptul este născut din contract. Noi susținem că dreptul este o învoială, un sfârșit al neînțelegerilor, o evitare a gâlcevii. Violența și Dreptul, Războiul și Pacea sunt cei doi poli ai vieții sociale; dar conținutul ei este acțiunea economică. Dintr-un punct de vedere, dreptatea este un dar făcut de providență umanității. Din altul, omul a creat-o cu rațiunea sa. Dar ambele sunt de acord că puterea omului de a distinge între dreptate și nedreptate este tocmai ceea ce-l deosebește de animal; că aceasta este „natura sa morală”.

Dreptul nu putea să fi fost drept într-un moment anterior. Noi nu vedem decât efectul dreptului (acela de a face pace) . Dreptul nu a luat naștere ca ceva complet și perfect. Încă nu a ajuns la stadiul de maturitate, și este foarte probabil să nu ajungă niciodată.

2.8. IMPRACTICABILITATEA SOCIALISMULUI – SOLUȚII ÎNCERCATE

Socialiștii nu contenesc să realizeze, că industria trebuie sa fie într-o schimbare necontenită, iar concepția lor despre comunitatea socialistă este una statică. Dacă le-am cere socialiștilor un portret al antreprenorului, acesta ar fi covârșit de venitul său. Dar socialismul, inclusiv socialismul marxist, vede în antreprenor pe cineva străin de procesul de producție, pe cineva a cărui întreagă muncă constă în însușirea surplusului de valoare. Va fi suficient să se exproprieze acești paraziți pentru a aduce în ființă o societate socialistă. Amintirea eliberării țăranilor și desființării sclaviei plutește vag în mintea lui Marx și chiar mai mult în minților multor altor socialiști. Dar ei nu reușesc să vadă că poziția stăpânului feudal era cu totul diferită de aceea a antreprenorului. Stăpânul feudal nu avea nici o influență asupra producției. El stătea în afara procesului de producție: numai când era terminat, intra și el cu o pretenție la o parte din produs. Dar, în măsura în care boierul de la conac și proprietarul de sclavi erau de asemenea conducători de producție, ei și-au păstrat poziția chiar și după desființarea șerbiei și a sclaviei. Faptul că de atunci înainte ei trebuiau să dea muncitorilor valoarea muncii lor nu schimba funcția lor economică. Dar antreprenorul îndeplinește o misiune care trebuie îndeplinită chiar și într-o comunitate socialistă. Aceasta socialistul nu o vede; sau cel puțin refuză să o vadă.

Socilaiștii trec cu vederea că într-o astfel de comunitate, fiecare operație economică se bazează pe un viitor nesigur, și că consecința ei rămâne la fel de nesigură. Ei văd în incertitudinea care duce la speculație o consecință a anarhiei producției, în timp ce, de fapt, ea este un rezultat necesar al condițiilor economice schimbătoare.

Marea masă a oamenilor este pur și simplu incapabilă să înteleagă, că în viața economică doar schimbarea are un caracter permanent. Ei privesc starea lucrurilor neschimbată.

Potrivit lui Lenin, munca îndeplinită în ordinea capitalistă de către aceia pe care el refuza să-i desemneze ca „muncind” poate fi redusă la „expertizarea contabilă a producției și distribuției” și „ținerea fișelor de muncă și a produselor”. Aceasta ar putea fi ușor îndeplinită de muncitorii înarmați, „de poporul înarmat în întregimea lui”. Lenin separă aceste funcțiuni ale „capitaliștilor și amploaiaților” de munca personalului superior cu educație tehnică, fără ca să piardă totuși ocazia de a da o lovitură pe furiș oamenilor cu educație științifică, exprimând acel dispreț pentru munca de mare specialitate care este caracteristic snobismului proletar marxist. „Această înregistrare, această verificare de gestiune”, zice el, „capitalismul a simplificat-o la maxim și a redus-o la operațiuni extrem de simple de supraveghere și înregistrare pe care le poate pricepe oricine este în stare să scrie și să citească. Pentru a stăpâni aceste operațiuni sunt suficiente cunoștințe elementare de aritmetică și efectuare corectă de recipise”.  Socialiștii nu au o perceptive mai profundă a lucrurilor esențiale ale vieții decât băiatul de prăvălie, care singurul habar pe care îl are despre un antreprenor, este că știe să aștearnă cifre și litere pe bucăți de hârtie.

Acesta a fost motivul pentru care i-a fost cu neputință lui Lenin să înțeleagă cauzele nereușitei politicii lui. Când a văzut că opera sa nu mai poate continua pe liniile originale, el a hotărât să nu se mai bizuiască pe referințe la „muncitori înarmați” cu scopul de a-i constrânge pe experții „burghezi” de a coopera: în schimb, urma ca ei să primească „o remunerație mare” pentru „o scurtă perioadă de tranziție”, astfel ca ei să poată pune ordinea socialistă pe roate și în felul acesta să se facă inutili. El chiar credea cu putință ca aceasta să aibă loc într-un an de zile.

Socialiștii consideră că industriile individuale ar putea funcționa fără a periclita corecta coordonare a industriei. Dacă fiecare întreprindere ar fi pusă sub controlul unui comitet de muncitori, nu ar mai putea exista nici o altă dificultate. În toate acestea este o recoltă întreagă de credințe greșite și erori. Problema conducerii economice de care ne ocupăm aici constă mult mai puțin în lucrul industriilor individuale, decât în armonizarea lucrului concernelor individuale în întregul sistem economic.

„Afacerea” nu este, prin ea însăși, o calitate înnăscută într-o persoană: numai calitățile mentale și de caracter, esențiale unui om de afaceri, pot fi înnăscute. Încă mai puțin este o calitate care poate fi însușită prin studiu, deși cunoștințele și înzestrările de care are nevoie un om de afaceri pot fi predate și învățate. Un om nu devine om de afaceri trecând prin câțiva ani de educație comercială sau într-un institut comercial, nici prin cunoașterea contabilității și a jargonului comercial, nici printr-o îndemânare la limbi străine, dactilografie și stenografie. Acestea sunt lucruri de care are nevoie funcționarul de birou. Dar funcționarul de birou nu este un om de afaceri, chiar dacă în vorbirea obișnuită el poate fi numit un „om cu educație comercială”.

Dar să nu mai ținem seamă de faptul că până acum toate eforturile socialiste au fost puse în încurcătură de aceste probleme și să încercăm a trasa normele prin care ar trebui căutată soluția. Numai făcând o astfel de încercare putem arunca ceva lumină asupra chestiunii dacă o astfel de soluție este posibilă în cadrul unei ordini socialiste a societății.

În timp ce războiul civil din Spania, al doilea război mondial (1939-1945), precum și ascensiunea regimurilor comuniste totalitare, după 1949 au fost evenimente care au pus capăt în mod eficient dezvoltării mișcării istorice anarhiste, ideile anarhiste nediind la fel de ușor reprimate. Mișcările politice și culturale de protest din anii 1960 și 1970 în Europa și America au văzut o renaștere a interesului pentru anarhism.

CAPITOLUL III – ANARHISMUL ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

Anarhismul a fost, de asemenea, îmbogățit de gândirea unora dintre filosofii, activiștii politici, artiștii și intelectualii secolului al XX-lea. Bertrand Russell, Herbert Read, Mahatma Gandhi, Martin Buber, Albert Camus, Michel Foucault, Paul Goodman, Lewis Mumford, Noam Chomsky sunt printre figurile notabile care au fost clasificați a avea credințe și valori anarhiste. De la sfârșitul secolului al XX-lea încoace, anarhismul a continuat să se ramifice în direcții diferite. Idei anarhiste au fost relevante în dezvoltarea feminismului radical precum și mișcări antiglobaliste care s-au răspândit în Europa și cele două Americi. Anarho-feminismul contemporan își are originea în scrierile și activismul unor figuri istorice importante, cum ar fi Emma Goldman, Voltairine de Cleyre, și Federica Montseny. Goldman a fost printre primii anarhiști de sex feminin care au subliniat faptul că emanciparea femeilor în societate trebuie să înceapă cu o schimbare psihologică la nivelul femeilor înseși. A invitat femeile să se lupte împotriva structurilor represive și ierarhice care a dominat viața lor personală. Principiile anarhiste, de asemenea, au fost adoptate de unele dintre mișcările ecologice cele mai radicale ale societăților postindustriale. Ecologiștii sociali libertarieni, cum ar fi Murray Bookchin au încercat să extindă ideea tradițională anarhistă, la emanciparea societății de la opresiunea guvernului la mediul nostru natural, solicitând încetarea relației exploatatoare cu natura.

Poate din cauza valorii sale de șoc într-o epocă aglomerată de neologisme politice, eticheta de anarhist a fost de asemenea aplicată grupurilor care nu aparțin în mod corespunzător tradiției anarhiste. De exemplu, termenul "anarho-capitalism" este uneori folosit pentru a se referi la gânditori economici și sociali libertarieni, cum ar fi Ayn Rand, David Friedman, și alte pro-capitaliști care au opinii puternice antistatale. Dar, chiar dacă ei împărtășesc disprețul pentru autoritatea statală, angajamentul lor față de principiile întreprinderii, îi pune complet în dezacord cu gândirea anarhistă clasică și practică.

Încă de când Războiul Rece s-a încheiat în 1991, grupuri mici de anarhiști din întreaga lume au fost în fruntea mișcării antiglobalizare. La fel ca și predecesorii lor, activiștii moderni caută să expună supremația de putere, care afectează viața noastră de zi cu zi. Ei sunt deosebit de preocupați de impactul pe care expansiunea globală a corporațiilor leviatane o are asupra societății, deoarece există nenumărate moduri în care această formă avansată a capitalismului poate controla și manipula viața indivizilor. În timp ce câteva grupuri anarhiste încă recurg la metode directe de acțiune pentru a împrăștia mesajul lor revoluționar, există un număr tot mai mare care recurg la tehnologiile avansate, cum ar fi Internetul, pentru a promova cauza lor. Pe scurt, chiar dacă cineva admiră sau detestă principiile anarhiste, nu se poate nega faptul că anarhismul oferă o perspectivă critică la adresa autorității, care pare să fie extrem de relevantă pentru cei care doresc să-și ascută gradul de conștientizare a limitelor libertății personale.

Pentru a avea o discuție relevantă a ideilor anarhiste la societatea industrializată modernă, trebuie mai întâi, din motive de claritate, să subliniem diferența dintre "neo-anarhismul" de astăzi și anarhismul clasic reprezentat de Proudhon, Bakunin, Kropotkin, Malatesta și succesorii lor. Cu rare excepții, unul este lovit de catre caracterul mediocru și superficială a ideilor avansate de scriitori moderni anarhiste. În loc să se prezinte perspective noi, există repetarea ideilor utopice cum că mișcarea anarhistă și urmările sale ar fi total irelevante la problemele societății noastre din ce în ce mai complexe.

Ca și mișcări burgheze similare din trecut, Widmer subliniază în mod întemeiat că cea mai mare parte din renașterea contemporană a anarhismului survine din clasa de mijloc disidentă: intelectuali, studenți și alte grupuri marginale, care se catalogheaza a fi individualiști.

Intoleranța la opresiune, dorința de a fi liber și de a-ți dezvolta personalitatea la limitele sale complete, nu este suficient pentru a fi anarhist. Acea aspirație spre libertate nelimitată, în cazul în care nu este temperată de o dragoste pentru omenire și de dorința ca toți să se bucure de libertate egală, ar putea crea rebeli care în curând pot deveni exploatatori și tirani. Alți neo-anarhiști sunt obsedați de" acțiune de dragul acțiunii." Unul dintre istoricii cei mai importanți ai anarhismului italian, Pier Carlo Masini, consideră că pentru el "spontaneitatea" este panaceul care rezolvă automat toate problemele. Nu este nevoie de nici o pregătire teoretică sau practică. În "revoluția" care se află "just around the corner", diferențele fundamentale dintre libertarieni și dușmanii noștri de moarte (diferite grupări autoritare cum ar fi "marxist-leniniștii"), vor dispărea în mod miraculos. “Chiar dacă e destul de paradoxal, adevărații anarhiști moderni sunt cei cu păr alb, cei care s-au lăsat ghidați de învățăturile lui Bakunin și Malatesta, care în Italia și în Spania (precum și în Rusia), au învățat de la participarea personală cât de serioasă poate fi o revoluție.”

Nu este intenția mea de a desconsidera lucrurile pe care savanții le spun, și nici luptele magnifice ale tinerilor rebeli împotriva războiului, rasismului și valorile false ale acelei crime incomensurabile "The Establishment". Dar ei accentuează aspectele negative și tind să ignore sau interpreteze principiile constructive ale anarhismului. Bakunin și alți anarhisti clasici au subliniat întotdeauna necesitatea gândirii și acțiunii constructive: "mișcarea revoluționară din 1848 a fost bogată în instincte și negativă în idei teoretice, lucru care a dat o justificare deplină pentru lupta împotriva privilegiilor, dar complet lipsită de orice idei pozitive și practice care ar fi fost necesare pentru a permite construirea unui nou sistem pe ruinele burgheze vechi.

Lucrările recente cu teme anarhiste, ca una din lucrările lui George Woodcock și cele două cărți care aparțin lui Horowitz și Joll, ambele cu denumirea “The Anarchists” , perpetuează mitul că anarhiștii sunt antichități vii, vizionarii dorinței de a reveni la un trecut idilic. Potrivit lui Woodcock, "Mișcarea anarhistă istorică, care provine de la Bakunin și urmașii săi, este moartă. Principiile cardinale ale anarhismului clasic: descentralizarea economică și politică a puterii, autonomie locală și individuală, self-management în industrie sunt forme învechite de organizare la tendința mondială largă spre centralizarea politică și economică. Mișcarea anarhistă a eșuat în schițarea unei alternative la funcționarea statului sau a economiei capitaliste.

Este greu de înțeles modul în care oamenii de știință, chiar ușor familiarizați cu literatura de specialitate libertariană privind reconstrucția socială, ar putea veni, eventual, cu o asemenea concluzie absurdă! O excepție notabilă este francezul sociolog-istoric, Daniel Guerin, a cărui carte excelentă “L'anarchisme”, care tocmai a fost tradusă și în limba engleză: "Anarchism: from Theory to Practice”. Guerin se concentrează asupra aspectelor constructive ale anarhismului. Deși cartea indică în final și contra-păreri (autorul subestimează importanța ideilor lui Kropotkin și le exagerează pe ale lui Stirner), este în continuare cea mai scurtă introducere la subiect.

Gânditorii anarhiști nu au fost atât de naivi încât să se aștepte la instalarea unei societatăți perfecte, compusă din indivizi perfecți, care și-ar fi vărsat în mod miraculos toate prejudecățile și obiceiurile vechi în ziua de după revoluție. Ei au fost în primul rând preocupați de problemele imediate de reconstrucție socială, cu care se confruntă orice țară – industrializată sau nu. Acestea sunt probleme pe care nici un revoluționar nu are dreptul de a le ignora. Anarhiștii au încercat să elaboreze măsuri pentru a face față problemelor presante apărute în timpul a ceea ce Malatesta a numit: "… perioada de reorganizare și tranziție”.

Probleme cruciale nu pot fi evitate prin amânarea acestora pentru viitorul îndepărtat – probabil un secol sau mai multe – atunci când anarhismul va fi pe deplin realizat și masele vor deveni în cele din urmă anarho-comuniști dedicați. Noi anarhiștii trebuie să avem propriile noastre soluții dacă nu vom fi retrogradați la rolul de oamenii “nemulțumiți și neputincioși”, în timp cel mai realist și lipsit de scrupule dintre autoritariști preiau puterea. Anarhie sau nu, oamenii trebuie să mănânce și să fie aprovizionați cu necesitățile vieții. Orașele trebuie să fie furnizate și accesul la servicii vitale nu poate fi perturbat. Chiar dacă sunt slab deservite, oamenii nu ar trebui să permită întreruperea acestor servicii, până și doar în cazul în care sunt reorganizate într-un mod mai bun; iar acest lucru nu poate fi realizat într-o zi.

Urbanizarea societății anarho-comuniste pe scară largă, poate fi realizată doar treptat, în cazul în care condițiile materiale permit, și masele se obișnuiesc treptat din punct de vedere psihologic cu modificări radicale în modul lor de viață. Din moment ce comunismul liber și voluntar nu poate fi impus, Malatesta a subliniat necesitatea coexistenței diferitelor forme economice: colectivist, mutualist, individualist; cu condiția că nu va exista vreodată nici o exploatare a altor indivizi. Malatesta a fost încrezător că exemplul colectivelor libertariene de success "va atrage pe alții în orbita colectivității …În ceea ce ma privește, nu cred că există O soluție la o problemă socială, ci o mie de diferite soluții în schimbare, exact în același mod în care și existența socială este diferită în timp și spațiu. "

Având în vedere evoluțiile moderne, nu mai este necesar sa fii de acord cu toate sugestiile lui Kropotkin pentru a vedea că, în general, conceptele schițate de el constituie o bază realistă pentru reconstrucția societății. Societatea este o vastă rețea de centralizare a muncii: și toate instituțiile pregnant “îndoctrinate” enumerate de Kropotkin, funcționabile acum, vor continua să funcționeze, pentru simplul motiv că însăși existența omenirii depinde de această coeziune interioară. Acest lucru nu a fost niciodată interogat de nimeni. Ceea ce este necesar este emanciparea instituțiilor autoritare asupra societății. Mai presus de toate, acestea trebuie să fie infuzate cu spiritul revoluționar și încrederea în capacitățile creative ale oamenilor. Kropotkin, în studierea sociologiei anarhismului, a deschis căi de cercetare fructuoase, care au fost neglijate în mare măsură de către oamenii de știință, implicați de zor în cartografierea noilor zone pentru ca statul să poată își desfășoare activitatea de “a controla”.

Insistența anarhismului asupra controlului muncitorilor – ideea de auto-gestionare a industriei de muncitori , în conformitate cu “diferitele lor funcții" se sprijină pe fundamente solide. Această tendință ne trimite la Robert Owen. Odată cu Revoluția Rusă, tendința spre controlul muncitorilor sub formă de soviete libere (consilii) care au apărut în mod spontan, a fost încheiată în cele din urmă, împreuna cu masacrul de la Kronstadt în 1921. Aceeași soartă tragică aștepta și consiliile muncitorești maghiare, poloneze și est-germanice în jurul anului 1956. Printre multe alte încercări care au fost făcute, există desigur, exemplul clasic al Revoluției Spaniole din 1936, cu realizări constructive monumentale în colectivele rurale libertariene ale lucrătorilor și a industriei urbane.

Victor Serge, se referă la criza economică care a cuprins Rusia încă din primii ani ai revoluției. Remarcile sale sunt, în general, încă pertinente și ilustrează în treacăt tema central a lui Kropotkin: "anumite industrii ar fi putut fi resuscitate (și) un grad enorm de recuperare putea fi realizat prin apelarea la inițiativa grupurilor de producători și consumatori, de a eliberara statul strangulat, și invitarea diverselor asociații pentru preluarea managementului din diferite ramuri ale activității economice … Am pledat pentru un communismul asociațiilor – spre deosebire de comunismul statului. Anarhismul constructiv, cel mai realizat în scrierile lui Bakunin, se bazează pe organizație, pe auto-disciplina, pe integrare, pe o centralizare care nu este coercitivă, ci federalistă. El se referă la o industrie la scară largă, la tehnologia modernă, la proletariatul modern, la internaționalismul autentic … În lumea modernă, materialul, interesele intelectuale și morale au creat între toate părțile unei națiuni, ba chiar națiuni diferite, o unitate reală și solidă, iar această unitate va supraviețui tuturor statelor. "

Pentru a evalua măsura în care anarhismul clasic este aplicabil societăților moderne este mai întâi necesar să se rezume pe scurt preceptele sale constructive de conducere.

Este o eroare să presupunem că anarhiștii ignoră complexitatea vieții sociale. Dimpotrivă, anarhiștii clasici au respins întotdeauna "simplitatea" care camufleaza regimentarea în favoarea complexității naturale care reflectă multiplele fațete ale bogăției și diversității vieții sociale și individuale. Matematicianul cibernetic John R. McEwan, scrie despre relevanța anarhismului cibernetic explică faptul că: "Socialiștii libertarieni [sinonim pentru anarhismul non-individualist] în special Kropotkin și Landauer, au arătat o înțelegere timpurie a structurii complexe a societății ca fiind o rețea complexă de relații în schimbare, care implică multe structuri de activitate și ajutor reciproc, independente de constrângere autoritară. În acest context au dezvoltat teoriile lor de organizare socială. "

La fel ca și predecesorii săi Proudhon și Bakunin, Kropotkin a elaborat ideea că însăși complexitatea vieții sociale necesită descentralizarea și auto-managementul industriei de către muncitori. Din studiile sale de viață economică în Anglia și Scoția, el a ajuns la concluzia că: "producția și schimbul a reprezentat o întreprindere atât de complicate, încât nici un guvern (fără a se stabili o greoaie, ineficientă dictatură birocratică),nu ar putea organiza producția în cazul în care lucrătorii, prin sindicatele lor, nu o fac în fiecare ramură a industriei; deoarece, în toate zonele de producție se ridică mii de dificultăți zilnice, pe care nici un guvern nu poate spera să le prevadă … Numai eforturile a mii de muncitori lucrând la probleme pot coopera în dezvoltarea noului sistem social și pot găsi soluții pentru miile de nevoi locale. "

Descentralizare și autonomie nu înseamnă destrămarea societății în grupuri mici și izolate, iar acest lucru este și imposibil, și indezirabil. Anarhistul spaniol, Diego Abad De Santillan, ministrul economiei în Catalonia, în perioada timpurie a războiului civil din Spania, (din decembrie 1936) le-a reamintit unora dintre camarazii săi: "O dată pentru totdeauna trebuie să ne dăm seama că nu mai suntem … într-o lume mica, utopică … nu putem percepe revoluția economică într-un sens local; pentru o economie care se bazează pe nivelul local, poate provoca doar privațiuni colective … economia este astăzi un organism vast. Noi trebuie să lucrăm cu un criteriu social sau, luând în considerare interesele întregii țări și dacă este posibil, ale întregii lumi.”

Un echilibru trebuie să fi fost realizat între tirania sufocantă a autorității și tipul de "autonomie", care duce la patriotism local, separatismul și la fragmentarea societății. Organizația libertariană trebuie să reflecte complexitatea relațiilor sociale și să promoveze solidaritatea pe cea mai largă scară posibilă. Acesta poate fi definit ca federalism: coordonarea prin acord liber, la nivel local, la nivel regional, național și internațional. O rețea vastă coordonată de alianțe voluntare, îmbrățișând totalitatea vieții sociale, în care toate grupurile și asociațiile profită de avantajele unității ce încă își exercită autonomia în cadrul propriilor sfere și extinderea gamei de libertate a acestora. Principiile de organizare anarhiste nu sunt entități separate. Autonomia este imposibilă fără descentralizare, și descentralizarea este imposibilă fără federalism.

Complexitatea crescândă a societății este de a face anarhismul mai mult și nu mai puțin relevant la viața modernă. Tocmai această complexitate și diversitate, preocuparea pentru valorile libertății umane mai presus de toate, a condus gînditorii anarhiști la baza ideilor lor cu privire la principiile de difuziune a puterii, auto-gestionare și federalism. Cel mai mare atribut al societății libere este acela că acesta se autoreglează și "poartă în ea însăși semințele propriei sale regenerarări". Asociațiile de auto-guvernare vor fi suficient de flexibile pentru a regla diferențele lor,suficient de corecte cât să învețe din greșelile lor, experimentale cu forme noi și creative de trai social, realizând astfel o armonie reală pe un plan superior, umanist. Erorile și conflictele unor grupuri cu destinație specială, pot crea pagube limitate, dar greșelile de calcul și a deciziilor penale făcute de stat și alte organizații centralizate care afectează națiuni întregi, și chiar întreaga lume, pot avea cele mai dezastruoase consecințe.

Burghezi economiști, sociologi și administratori precum Peter Drucker, Gunnar Myrdal, John Kenneth Galbraith, și Daniel Bell, favorizează acum o măsură largă de descentralizare, nu pentru că au devenit brusc anarhiști, ci în primul rând pentru că tehnologia a făcut din formele de organizare anarhice "necesități operaționale". Reformatorii burghezi încă mai au de învățat că, atâta timp cât aceste forme de organizare sunt legate de stat sau de capitalism (care conotează monopolul puterii economice politice), descentralizarea și federalismul vor rămâne o fraudă – un dispozitiv mai efficient ca să se înroleze cooperarea maselor în propria lor aservire. Pentru a ilustra ideile lor incapabile de a demonstra caracterul practic al organizației anarhiste, și modul în care acestea se contrazic, voi cita "the free enterpriser Drucker” și "welfare statist Myrdal”. În capitolul intitulat "Boala Guvernului", Drucker scrie:

“…. Guvernul însuși a devenit una dintre propriile interese …. Teoria socială, ca să fie semnificativă, trebuie să înceapă cu pluralismul instituțiilor, o galaxie de sori mai degrabă decât de un centru mare, înconjurat de sateliți care strălucesc numai prin lumina reflectată … o societate a diversității instituționale și putere difuzată …. Într-o societate pluralistă de organizații, fiecare unitate ar fi limitată la serviciul specific pe care membrii societății îl efectuează – și totuși, din moment ce fiecare instituție are putere în sfera ei proprie, ar fi ca atare, afectat cu interesul public …. “

După ce a demonstrat "monstruozitatea guvernului, lipsa lui de performanță și neputința "Drucker, se contrazice categoric și ajunge la concluzia surprinzătoare că " în ​​această societate pluralistă a organizațiilor, nu a fost niciodată mai nevoie decât acum de un guvern puternic … ".

Myrdal demonstrează în mod convingător că atât sovieticii cât și "statele lumii libere" au nevoie de descentralizare pentru eficiență administrativă pentru ca (viața politică și economică) să nu cedeze la rigiditatea aparatului central. Dar, el se așteaptă ca statul paternalist al bunăstării să-și slăbească "controalele asupra vieții de zi cu zi" și să transfere treptat majoritatea puterilor sale "tuturor felurilor de organizații și comunități controlate de către oamenii înșiși … "Nici un anarhist nu ar putea respinge argumentul lui Myrdal mai bine decât o face el însuși: "să renunțe la modele autocratice, să renunțe la controale administrative și … să îșî retragă de bună voie intervenția atunci când nu mai este necesar – sunt pași care nu corespund mecanismelor interioare ale unei birocrații". În cazul în care acești susținători ai descentralizării și autonomiei au fost consecvenți în a-și susține ideea, ar realiza că difuziunea puterii duce la anarhism.

Anarhiștii s-au opus întotdeauna iacobinilor, blanquistilor, bolșevicilor și altor doritori de a fi dictatori, care ar fi, în cuvintele lui Proudhon: "reconstruirea societății după un plan imaginar, e ca și cum astronomii care din respect pentru calculele lor, ar face sistemul universului. " Teoreticienii anarhiști s-au limitat în sugerarea utilizării tuturor organismelor utile în vechea societate, în scopul de a reconstrui una nouă. Ei cred că generalizarea practicilor și a tendințelor sunt deja în vigoare. Însăși faptul că autonomia, descentralizarea și federalismul sunt alternativele mai practice față de centralism și statism, presupune deja că aceste rețele vaste de organizare, îndeplinesc acum funcțiile societății și sunt pregătite să înlocuiască vechea stare de faliment. Faptul că "elementele noii societăți sunt deja în curs de dezvoltare în colapsul societății burgheze " este un principiu fundamental împărtășit de toate tendințele în mișcarea socialistă. Kropotkin a fost foarte explicit asupra acestui subiect: "Anarhiștii … își construiesc previziunile de viitor asupra acestor date, care sunt furnizate de observațiile vieții în prezent …

În afară de "individualiști" (un termen foarte ambiguu), nici unul dintre anarhiștii gânditori nu era anarhist "pur". Gruparea tipică de anarhist "pur", explică George Woodcock, este grupul liber și flexibil, care nu are nevoie de nici o organizație formală și desfășoară o propagandă anarhistă printr-o" rețea invizibilă de contacte personale și influențe intelectuale”. Woodcock consideră că anarhismul “pur” este incompatibil cu mișcările maselor, cum ar fi, de exemplu, anarho-sindicaliștii.

“Mișcările de masă au nevoie de organizații stabile, tocmai pentru că se deplasează într-o lume care este doar parțial guvernată de idealuri anarhiste … Oamenii fac compromisuri în situațiile de zi cu zi … O organizație anarho-sindicalistă trebuie să mențină loialitatea maselor de [lucrători] care sunt conștienți doar de scopul final al anarhismului.”

Dacă aceste afirmații sunt adevărate, atunci anarhismul "pur" este un vis. În primul rând, pentru că nu va exista niciodată un moment în care toată lumea va fi un anarhist "pur", iar omenirea va trebui să facă compromisuri până la finalul societății sau a vieții sale. În al doilea rând, pentru că operațiunile economice și sociale complicate ale unei interdependente mondiale nu poate fi realizată fără "organizații stabile." Chiar dacă fiecare locuitor este un anarhist convins, anarhismul "pur", ar fi în continuare imposibil numai din motive tehnice și funcționale. Acest lucru nu înseamna că anarhismul exclude grupurile de afinitate.

Anarhismul prevede o societate flexibilă, pluralistă în cazul în care toate nevoile omenirii ar fi furnizate de către o varietate infinită de asociații voluntare. Grupurile de propaganda sunt formate, dizolvate, și reconstituite în conformitate cu capriciile fluctuante și fantezii ale persoanelor aderente. Tocmai pentru că ele reflectă preferințele individuale pe care astfel de grupuri le are; sunt forța vie a societății libere. Dar, anarhiștii au insistat, de asemenea, că, deoarece necesitățile de viață și de servicii vitale trebuie să fie furnizate fără a eșua și nu pot fi lăsate la bunul plac al indivizilor, există obligații sociale pe care fiecare individ capabil are onoarea să și le îndeplinească (în cazul în care se așteaptă să se bucure de beneficiile muncii colective). Organizațiile de mare amploare, organizate anarhistic, nu sunt o deviere. Ele sunt însăși esența anarhismului ca un ordin social viabil. Nu există anarhism "pur", există doar aplicarea principiilor anarhiste la realitățile sociale de viață. Scopul anarhismului este de a stimula forțele care propulsează societatea într-o direcție liberală. Numai din acest punct de vedere relevanța anarhismului vieții moderne poate fi evaluat în mod corespunzător.

CAPITOLUL IV – ESTE ANARHISMUL O SOLUȚIE POLITICĂ VIABILĂ?

Anarhismul este o teorie socială, politică și economică, însă nu reprezintă o ideologie. Diferența este cât se poate de simplă: o teorie este alcătuită dintr-un sistem de idei, în timp ce ideologiile ne fac pe noi puncte țintă. Anarhismul încropează o colecție de idei care evoluează odată cu societatea. În contrast, ideologia este o colecție de idei fixe, pe care oamenii tind să le considere infailibile, ca pe niște dogme. Toate aceste idei imutabile generază tiranie și controverse, deoarece încearcă să distrugă indivizii în numele doctrinei. Aceste doctrine sunt de obicei rodul gândirii unui “profet”, fie el religios sau nu, între timp decedat și ridicat la rangul de deținător al adevărului absolut de către toți urmașii săi. Să ne folosim puțin resuresele intelectuale și să fim conștienți de faptul ca viii îi conduc pe morți și nu invers.

După cum am amintit și în capitolele precedente, anarhismul este adesea confundat cu ideea de dezordine, vulgaritate, și haos la nivelul societății. Nimic mai greșit! Anarhismul neagă puterea, autoritatea (statul, capitalul), dar nu ordinea socială. Nu propune dezordinea, ci menținerea ordinii naturale, fără existența unei autorități ierarhice care să o impună. Relatiile ierarhice trebuie înlocuite cu relații de cooperare între egali. Anarhistii promoveaza organizarea. Aceasta nu intra in conflict cu libertatea.

Istoria lumii a aratat ca libertatea fara egalitate este doar libertatea celui mai tare, iar egalitatea fara libertate este o justificare pentru sclavie. Deci libertatea si egalitatea nu sunt bune decât împreună …

Proprietatea privată a pământului, capitalului și mijloacelor de producție a fost utilă dar timpul ei a trecut, și trebuie sa dispară. Toate trebuie să devină proprietatea comună a societății și să fie gestionate în comun de producători… “Idealul organizării societății este de a reduce la minim functiile guvernului, pâna le anuleaza si se ajunge la anarhie.’’

Anarhistii resping “concepția că oamenii nu pot lucra împreună dacă nu există un conducător care să ia un anumit procent din ce produc ei” si cred că într-o societate anarhistă “cei care muncesc cu adevarat își vor face propriile regulamente și vor decide singuri cum trebuie facută treaba”. Prin asta, muncitorii se vor elibera de “teribila subjugare capitalistă” .

Anarhismul nu atacă doar capitalul [ca forma de exercitare a autoritatii], ci și sursele principale de putere în capitalism: legea, autoritatea și statul.” Multi gânditori ai anarhismului susțin că ne vindem personalitatea și libertatea. Acțiunile și judecata le sunt subordonate celui care plătește .

Oamenii “merg din pântecul matern în mormânt fără măcar să realizeze potențialul lor uman exact pentru ca puterea de a iniția, de a participa în inovații, alegeri, judecăți și decizii este rezervată liderilor” Subordonarea judecății și înclinațiilor dorinței unui șef ne condamnă să fim simple non-entități.

“Ierarhiile îi fac pe unii oameni dependenți de alții, îi învinuiesc pe dependenți pentru dependența lor și folosesc această dependență pentru întărirea ierarhiei”. Cum spune Colin Ward: “sistemul își fabrică proprii idioți, apoi îi disprețuiește pentru idioțenia lor, și îi răsplătește pe cei puțini și “înzestrați” pentru raritatea lor”.

Autoritatea ierarhica creează condițiile pe care ar trebui să le combată, și în acest fel se auto-perpetueaza. Birocrațiile care ar trebui să combată sărăcia de fapt o întrețin deoarece în acest fel își sporesc propriul rol, propria autoritate și salariile bune ale administratorilor lor. Dispariția problemei ar duce la dispariția aparatului creat pentru rezolvarea ei.

Desigur, în orice acțiune colectivă este nevoie de cooperare și coordonare, adică de subordonare a individului la activități de grup. Dar această coordonare se poate obține atât prin metode autoritariene (bazate pe autoritate irațională) cât și prin cele libertariene (bazate pe autoritate rațională). Anarhismul încurajează ooperarea și coordonarea care pot fi bazate pe autoritatea rațională, pe influența naturală, și va menține libertatea indivizilor de a se dezvolta și funcționa liber.

Anarhiștii promovează organizarea. Aceasta nu intră în conflict cu libertatea. Din contră, libertatea nu poate exista în afara societății organizate.

“Pentru a obține totul de la viață trebuie sa cooperăm, și ca sa cooperăm trebuie să facem întelegeri cu alți oameni. Dar să spui că întelegerile înseamnă o limitare a libertății este clar o absurditate. Din contră, ele sunt o exercitare a libertății noastre.”

Se vede deci cât de greșită este opinia că oamenii nu s-ar întelege cu nici un chip dacă nu ar fi constrânși de o autoritate externă (adică oamenii ar respinge orice intelegere ca pe o limitare a libertății individuale). Întărirea acestei convingeri greșite și dăunatoare a fost mereu o preocupare de bază a oricărei autorități ierarhice, în scopul autoconservării. Tot pentru autoconservare, autoritatea (puterea) va găsi mereu noi și subtile mijloace de a slăbi încrederea oamenilor în forțele proprii, ca și încrederea în semenii lor. Lipsiți de această încredere, oamenii ajung să se teamă de ce ar putea face ei înșiși și cei din jurul lor, se simt singuri și slabi, și de aceea vor cere și vor accepta mereu noi șefi și constrângeri arbitrare care îi apară de aceste pericole imaginare.

Anarhiștii nu sunt fataliști, ci cred în libera determinare, conform căreia oamenii pot să-și schimbe atât comportamentul cât și organizarea socială.

Este adevărat că instinctele agresive sunt moștenite din lumea animală și trebuie controlate pentru a permite coexistența oamenilor într-o societate. Dar tot atât de adevărat este că un autocontrol individual și conștient al cauzelor și manifestării lor este întotdeauna de prefeat unui control exercitat din exterior, prin impunere și teama de o autoritate externă. Anarhia înzestrează individul cu o autoritate mult mai mare asupra lui însuși, îi permite o dezvoltare mentală mai completă, și o dezvoltare a relațiilor sociale sănătoase, libere, cu cei din jur. Toate acestea, coroborate cu creșterea standardului de viață prin distribuirea echilibrată a bogăției, i-ar permite individului să elimine multe din condițiile propice manifestării acelor instincte primare de rivalitate și agresivitate, și să exercite un control mai bun asupra lor, mult mai eficient decât prin delegarea acestei autorități și controlul unei ierarhii artificiale și birocratice dominate de un conflict de interese primar între eficiența sa și instinctul de conservare.

Anarhistii resping formele autoritare de organizare și sustin asocierile bazate pe înțelegeri libere. Înțelegerea trebuie sa fie liberă pentru că, spune Berkman, “numai când fiecare e liber și independent să coopereze cu alții din proprie inițiativă, pe baza intereselor comune, poate asocierea să funcționeze optim.”

În sfera politică, asta înseamnă democrație directa si confederatii, care sunt expresia libertatii. Organizațiile anarhice diferă de cele ierarhice prin faptul că ele nu implică delegarea autorității majorității în mâinile unor lideri. Pentru anarhiști, societatea liberă este o societate ne-autoritariană, în care indivizii se guvernează singuri. Această guvernare a individului asupra lui însuși se exercită prin confederații de organizații descentralizate, locale, bazate pe democrație directă, nu pe delegarea puterii la reprezentanți. Delegarea puterii este o renunțare la libertatea fundamentală de autoguvernare și prin asta o punere în pericol a tuturor celorlalte libertăți. Eliberarea de sub autoritate va avea în mod special efecte stimulative asupra indivizilor deoarece îi va determina să-și dezvolte toate aptitudinile și competențele necesare autoguvernării.

4.1. LAW AS MORALITY

Suntem atât de pervertiți de o educație care încă din copilărie caută să ucidă în noi spiritul de revoltă și să dezvolte supunerea față de autoritate; suntem atât de pervertiți prin această existență sub strâmtoarea unei legi, care reglementează fiecare eveniment din viața, nașterea, educația, dezvoltarea, dragostea, prietenia noastră. – Daca această situație continuă, vom pierde inițiativa , tot instinctul de gândire pentru noi înșine.

Într-adevar, pentru câteva mii de ani, cei care ne guvernează nu au făcut altceva decât să strige clar și răspicat: "Respectați legea, supuneți-vă autorității." Aceasta este atmosfera morală în care părinții își cresc copiii, iar școala servește doar pentru a continua jocul. Tot felul de informații ingenios asociate științei, sunt fals inoculate copiilor,pentru a demonstra necesitatea legii; din supunerea față de lege s-a creat o religie; bunătatea morală și legea liderilor sunt contopite într-una și aceeași “divinitate”.

Epoca modernă, înlocuirea opiniei arbitrare a oamenilor cu legea imparțială a statului, nu a adus nici o schimbare fundamentală în crearea și amplificarea continuă a inegalităților sociale; Ceea ce a fost făcut înainte: exploatarea bărbaților și a femeilor, trimiterea tinerilor la război, punerea oamenilor pe care îi consideram o amenințare în temnițe – încă se face, cu excepția faptului că acest lucru nu mai apare ca acțiunea arbitrară a regelui; este acum invocată cu autoritatea impersonală a legii. Într-adevăr, din cauza acestei impersonalitate, devine posibil să se facă multe alte nedreptăți. Statul de drept poate fi mai opresiv decât dreptul divin al regelui (era cunoscut faptul că regele avea într-adevăr valori morale, chiar și în Evul Mediu regele nu a putut încălca legea naturală). Un cod de lege este mai ușor de sfidat decât monarhia în carne și oase; în epoca modernă, legea pozitivă capătă caracterul legii naturale.

Atâta vreme cât capitalismul este folosit pentru a modela relațiile sociale care urmează să fie monitorizate și controlate, statul rămâne doar un instrument care urmează să fie mânuit de prosperitate și proprietate. Și atâta timp cât statul rămâne o prelungire coercitivă a acestor relații sociale, noțiunea de drept penal va rămâne un totalitarism camuflat proiectat să păstreze cizma pe gâtul majorității private de drepturi.

4.2. ESTE POSIBIL ANARHISMUL?

Acum că am expus problemele societății și le-am evidențiat ca fiind dăunătoare naturii umane a cărui scop este traiul armonios, în uniune cu conviețuitorii săi, să raspundem și punctual la întrebarea mult asteptată. Este posibil anarhismul?

Ar putea fi posibil, dacă am renunța la guvern/stat. Dar, putem? Hai să răspundem la această întrebare prin examinarea propriei vieți.

Ce rol joacă guvernul în existența noastră? Ne ajută să trăim? Ne hrănește, ne îmbracă, ne oferă adăpost? Avem nevoie de el pentru a ne ajuta să lucrăm sau să ne jucăm? Dacă suntem bolnavi, putem suna medicul sau polițistul? Poate guvernul să ne ofere o capacitate mai mare decât ne-a cea cu care ne-a înzestrat natura? Ne pot salva de la boală, bătrânețe sau moarte?

Să luăm în considerare viața de zi cu zi și vom descoperi că, în realitate, guvernul nu reprezintă nici un factor în toate acestea, cu excepția momentului în care se amestecă în acțiunile tale, când te obligă să faci anumite lucruri sau când îti interzice să faci altele. Te forțează, de exemplu, să plătești impozite și să-l sprijini, chiar dacă vrei sau nu. Te face să-ți confecționezi o uniformă și să te alături armatei. Invadează viața ta personală, îți ordonă cum să ți-o trăiești, te constrânge și te tratează așa cum dorește. Îți spune chiar și ceea ce trebuie să crezi și te sancționează pentru că ești capabil să gândești, să te exprimi și să acționezi după bunul tău plac în alte moduri decât cele impuse de el. Îți direcționează ce să mănânci și să bei, te întemnițează pentru dezobediență. El va comanda și domina fiecare pas al vieții tale. Te tratează ca pe un copil iresponsabil care are nevoie de mâna puternică a unui tutore.

Nu este ciudat faptul că majoritatea oamenilor nu își imaginează traiul fără guvern, atunci când, de fapt, viața noastră reală nu are nici o legătură cu acesta, ci se interferează numai în cazul în care legea și guvernul își fac apariția?

Și ne întrebăm: “Dar securitatea și ordinea publică,” am putea avea accesul la ele fără lege și guvern? “Cine ne va proteja de eventualele amenințări?”

Ceea ce se numește "lege și ordine", este într-adevăr cea mai problematică tulburare. Puțina (aș îndrăzni să spun infima) ordine și pace pe care le avem, se datorează eforturilor comune ale indivizilor, în cea mai mare parte, în ciuda guvernului. De când ai nevoie de guvern să-ți spună să nu calci în fața unui automobil în mișcare?! Sau să-ți interzică să sari de pe podul Brooklyn sau de pe Turnul Eiffel?!

Omul este o ființă socială. El nu poate exista singur; trăiește în comunități sau societăți. Necesitatea reciprocă și interesele comune duc la anumite aranjamente pentru a ne obține securitatea și confortul.Desigur că aici ar putea interveni conflictul de interese. Dar ca ființe inteligente, alegem compromisul. Compromitem unele acțiuni individuale pentru binele colectiv. O astfel de muncă în echipă este liberă, voluntară; ea nu are nevoie de nici o constrângere de către nici un guvern. Te alături unui club sportiv sau unei asociații care iți fructifică hobby-urile și cooperezi cu ceilalți membri, fără nici o constrângere din partea lor deoarece ați întâlnit un punct de convergență. Omul de știință, scriitor, artist și inventator caută propriul lui fel de inspirație și de muncă în echipă. Impulsurile și nevoile lor sunt cele mai bune considerente; interferența oricărui guvern sau autorități nu poate face decât să-i obstrucționeze eforturile.

Pe tot parcursul vieții, vom afla că nevoile și înclinațiile oamenilor sunt pro – asociere, protecție reciprocă și ajutor. Aceasta este diferența dintre a administra lucrurile și indivizii de la guvernare; între a face ceva la libera ta alegere și de a fi constrâns. Este diferența dintre libertate și constrângere, între anarhism și stat, deoarece anarhismul înseamnă cooperarea voluntară în locul participării forțate. Asta înseamnă armonie și ordine în loc de interferență și dezordine.

“Dar cine ne protejează împotriva criminalității și a infractorilor?” Mai degrabă ne-am întreba dacă guvernul într-adevăr ne protejează împotriva lor. Nu guvernul însuși creează și menține condițiile infracțiunilor? Nu invazia și violența cultivă spiritul de intoleranță și persecuție, de ură și de mai multă violență? Oare nu va crește criminalitatea odată cu creșterea sărăciei și a injustiției promovată de guvern? Nu este guvernul însuși cea mai mare nedreptate și crimă?

Faptele penale sunt rezultatul condițiilor economice, a inegalității sociale, a greșelilor din care guvernul și monopolul sunt părinții. Guvernul și legea poate sancționa doar penal. Ei nici nu vindecă, nici nu împiedică desfășurarea acestora. Singurul tratament eficient pentru infracțiuni este de a suprima cauzele sale, iar statul nu o poate face, pentru că este acolo pentru a prezerva acele cauze. Banditismele pot fi eradicate numai prin eliminarea condițiilor care le creează. Guvernul nu poate face acest lucru.

Penalități rezultate din atitudinea guvernului, din opresiunea și nedreptatea lui, din inegalitate și sărăcie, vor dispărea sub aripa anarhiei.

Adevărul este că viața prezentă este impracticabilă, complexă și confuză, și nesatisfăcătoare din orice punct de vedere. Acesta este motivul pentru care există atât de multă mizerie și nemulțumire. Lucrătorul nu este mulțumit; și nici maestrul nu este fericit în neliniștea constantă a "vremurilor rele", care implică pierderea de bunuri și de putere.

Cu siguranță, noi, sclavii sistemului, nu avem nimic de pierdut printr-o tranziție de la guvern și capitalism la o societate de sine stătătoare, la anarhie.

Clasele de mijloc sunt aproape la fel de incerte de existența lor, la fel ca și lucrătorii. Ele depind de bunăvoința producătorului, de marile fabrici de industrie și capital, iar acestea sunt întotdeauna în pericol de faliment și ruină.

Chiar și marii capitaliști/corporatiști au puțin de pierdut prin schimbarea sistemului actual la unul de anarhie, căci pentru cel din urmă, fiecare se va preocupa de propria viață și confort; teama de concurență ar fi eliminată odată cu eliminarea proprietății private. Fiecare ar avea posibilitatea deplină să trăiască nestingherit și să se bucure de viața sa la capacitate maximă.

Să adăugăm la această idee de pace și armonie; sentimentul care vine cu eliberarea de griji financiare sau materiale; realizarea că ne aflăm într-o lume prietenoasă, fără nici un factor care să-ți tulbure mintea; într-o lume a fraților; într-o atmosferă de libertate și bunăstare generală.

Este aproape imposibil de a concepe oportunitățile minunate, care i se deschid omului într-o societate a anarhismului. Omul de știință s-ar putea dedica pe deplin preocupărilor sale dragi, fără a fi hărțuit de gândul că își prestează serviciile pentru a se întreține sau că își lasă ideile înfluențate de cererea pieței, pentru a crește câștigul la puteri exponențiale. Inventatorul și-ar pune orice facilitate la dispoziția sa, pentru a beneficia de descoperirile umanității și invențiile sale. Scriitorul, poetul, artistul – toți aceștia s-ar ridica pe aripile libertății și armoniei sociale, spre înălțimi mai mari de realizare.

“Cei care încă se mai agață de fetișul inferiorității femeii, o fac pentru că ei nu urasc nimic mai mult decât să-și vadă autoritatea pusă în pericol. Asta e caracteristica oricărei autorități, fie ea a stăpânului asupra sclavilor sau a bărbatului asupra femeii.” Natura muncii prestate este o explicație mult mai bună a cretinizării lumii noastre decât mecanismele de cretinizare precum televiziunea și educația deficientă. Oamenii care sunt înregimentați toată viața lor, sunt obișnuiți cu ierarhia și dependenți psihic de ea. Aptitudinea lor pentru autonomie este atât de atrofiată, că frica lor de libertate adevarată este una din puținile lor fobii cu origini raționale. Antrenamentul lor în tainele obedienței va da rezultate și în familiile pe care și le vor întemeia ei, reproducând în felul acesta sistemul în diferite feluri, cum fac și în cultură, politică și orice altceva implicând relații sociale.” 

Anarhia nu necesită oameni perfecți, ci oameni liberi. Nu este o utopie, o societate perfectă. Este o societate umană, cu problemele aferente indivizilor. Desigur, anarhiștii cred că o societate liberă va produce oameni care sunt mai acordați cu individualitățile lor și a celor din jur, reducând astfel conflictele. Disputele care totuși vor apărea, vor fi rezolvate folosind jurii, arbitri și adunări ale colegilor de breaslă.

O anarhie a unor oameni care încă au nevoie de autoritate și statism va deveni probabil autoritariană din nou. Chiar daca guvernul ar fi răsturnat azi, același sistem ar aparea mâine, deoarece “forța guvernului nu stă în el insuși, ci în oamenii guvernați. Un mare tiran poate fi un mare prost, puterea lui nu stă în el ci în oamenii care îl ascultă. Atât timp cât această superstiție a lor există, nu are nici un rost ca un eliberator să darâme tirania; oamenii vor crea alta.” 

Din punctul de vedere al educației, sistemul contemporan de educație, este destructiv pentru înțelegerea libertății, pentru dezvoltarea creativității și a înțelegerii. El este construit pentru a induce obediența și nesiguranța printre viitorii cetățeni ai statului coercitiv – deci sistemul educativ este cel care pregătește răul, atâta vreme cât prin el se transmite morala burgheză. De aceea, ei propun un sistem educațional îndreptat direct către copilul singular pentru a-i satisface oricare dintre nevoi. Consider ca copilul trebuie educat în grupuri mici, fiind în grija tuturor adulților, construite și formate din și pentru oameni care înțeleg libertatea. Anarhiștii cred că, dacă un copil are libertatea de a alege și i se încurajează alegerea făcută el, își va forma un interes special pentru ceea ce a ales, și fiind interesat, va încerca să-l cunoască cât mai bine, cunoașterea nefiindu-i impusă din exterior. Mai mult de atât, ea va declanșa și capacitatea viitorilor adulți de a fi liberi, căci se vor sustrage astfel moralei și educației burgheze, model al coerciției. Dar, în același timp, trăind în comunitatea liber constituită, copiii vor învăța să coopereze și să acționeze în comun pregătind și susținând noua societate a libertății.

Și o deviză de luat în calcul în societatea contemporană:

Nu urma nimic orbește. Nici măcar indivizii documentați, ale căror resurse sunt valoroase. Ascultă-i în mod liber și acordă-le respectul pentru creditele lor, dar rezervă-ți întotdeauna în mod încontestabil dreptul la critică. Nu te mulțumi cu consultarea unei singure autorități, fie ea în orice domeniu de specialitate. Consultă mai multe.Compară opiniile lor și alege ceea ce ți se pare mai solid. Nu există autoritate infailibilă pentru că nu există adevărul absolut. În consecință, în societatea actuală, indiferent de condescendența pe care o poți avea într-un individ, nu avea încredere în oricine. O astfel de credință ar atenta la libertatea ta, la rațiunea ta, ba chiar la succesul acțiunilor tale. Te-ar transforma într-un sclav stupid, un instrument al voinței și al interesului celorlalți.

4.3. CONSERVAREA DIVERSITĂȚII SPECIEI, UN ATU PENTRU SUSTENABILITATEA SOCIETĂȚII.

Necesitatea conservării diversității este obiectivă și imperativă, deoarece comunitățile umane nu pot trăi și nu se pot dezvolta în afara și independent de ecosistemele naturale. Salvarea naturii înseamnă salvarea speciei umane. Mediul natural și mediul creat de om sunt indispensabile evoluției omului și în primul rând supraviețuirii lui. Omenirea se află la un moment de răscruce, de decizie pentru soarta Terrei și pentru viața fiecărei specii de pe Pământ, de rezolvare a contradicției dintre dezvoltarea societăților umane și conservarea naturii.

Cumva, aceste două concepte nu pot conlucra în societatea capitalistă. Dezvoltarea societății umane presupune resurse, capital, investiții; elemente care se regăsesc în natură. Sistemul nu ține cont de valori morale și etică. Sistemul este avid, folosește și degradează resursele fără remușcări. Această situație este descrisă ca fiind tragedia bunului comun.

Capacitatea globului de a produce resurse esențiale ce pot fi reînnoite trebuie apărată, dar inserarea problemelor de mediu în programele partidelor si guvernelor este o problemă prea puțin importantă …

Un organism viu trebuie ocrotit – în primul rând – pentru că există, pentru că mai există. Apărut pe Pământ în urmă cu milioane de ani, intrat în interrelație cu omul el a devenit o entitate etno-culturală și mai ales în ultimele veacuri – un obiect și subiect al științei. Protejarea lui are semnificația păstrării și transmiterii în viitorime a sanctuarelor civilizațiilor antice, a vestigiilor istorice, a tradițiilor populare și ale limbilor, a operelor de artă celebre.

Din punct de vedere conceptual diversitatea are valoare intrinsecă acesteia asociindu-i-se însă și valorile ecologică, genetică, socială, economică, științifică, educațională, culturală, recreațională și estetică. Diversitatea speciei este benefică pentru orice comunitate origanizată. Ea reprezinta condiția primordială a existenței civilizației umane prin care se realizează schimburile materiale, energetice și informaționale ce asigură productivitatea, adaptabilitatea și reziliența acesteia. De-a lungul timpului, cel mai adesea prin metode empirice, comunitatile umane au obtinut un numar impresionant de soiuri traditionale sau locale, precum si de rase;

Anarhistul are drept fundamental la libertate, la egalitate și la condiții de viață satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate și bunăstare. El are datoria solemnă de a apăra și îmbunătății mediul înconjurător pentru generațiile prezente și viitoare. Încă un motiv pentru care anarhismul nu doar face inutilă poziția statului, ci (ar) aduce si beneficii societății.

4.4. TEHNOLOGIA – ÎN CONFLICT CU ANARHIA?!

Este perfect notabil că odată cu progresul și totodată cu dezvoltarea societății, tehnologia avansează. Cu toate că tehnologia este unul din factorii care ne ușurează traiul, spre deosebire de perioada arhaică, în care omul era forțat să improvizeze instrumentele care să îi îmbunătățească activitățile, are și efecte negative, ba chiar previziuni cu care nu poate ține pasul. Resursele epuizabile ale globului trebuie exploatate în așa fel încât să nu riște să se sfârșească, deșeurile de materii toxice în cantități sau concentrații atât de mari încât mediul nu mai poate neutraliza efectele lor trebuie întrerupte, pentru a evita ca ecosistemele să sufere daune grave sau ireversibile. Tehnologia nu a găsit soluție pentru acestea, deci lupta legitimă a popoarelor din toate țările împotriva poluării trebuie să fie încurajată.

Cel mai important rol în influențarea vieții contemporane îl deține, incontestabil, tehnologia. Puterea mediului tehnologic a devenit atât de evidentă, încât oamenii resimt cu toții o presiune strivitoare în existența cotidiană din partea unui sistem integrator. Viața este substituită printr-un mod de a fi învăluit de teroarea eficienței. În acest context, taina identității și demnității persoanei este lezată.

În prezent, criminalitatea cibernetică este în continuă creștere – foarte multe atacuri, intruziuni și alte activități ilicite se mută din spațiul fizic în cel online. Deopotrivă activități curente de fraudă și operațiuni sofisticate de furt de identitate, de date și informații sensibile sau terorism cibernetic.

Trebuie doar să fim conștienți de pericole și să luăm măsuri. Experții de la Future of Humanity Institute, din cadrul Universității Oxford, studiază anumite pericole reale, care se încadrează în categoria de „risc existențial” (amenințarea viitorului întregii omeniri). Nanotehnologia, războiul nuclear sau inteligența artificială scăpată de sub control sunt creații ale tehnologiei care, în mod paradoxal, ne pot salva și ne pot duce la extincție.

Războiul nuclear: simulările făcute pe calculator au demonstrat că în cazul unei schimbări a climei produsă în acest fel, agricultura va fi distrusă și miliarde de oameni vor muri de foame. Supraviețuitorii vor suferi de boli cumplite. Dacă statele deținătoare de armament nuclear vor reacționa, se va ajunge la război atomic, iar apoi cei ce vor supraviețui în sfârșit se vor simți în largul lor în buncăre de beton și plumb, stăpâni pe un pământ sterp, depopulat, contaminat radioactiv, cu orașe în ruine și o natură otrăvită …

Virusurile care se găsesc în natură nu pot provoca o pandemie care să distrugă întreaga omenire. Unele persoane sunt imune la acești agenți patogeni, iar urmașii supraviețuitorilor vor deveni rezistenți la boală. În plus, evoluția nu permite de obicei paraziților să-și ucidă toate potențialele gazde.

Pentru că inteligența este cea care ne-a ajutat să evoluăm, este firesc ca oamenii de știință să caute soluții pentru a folosi în continuare acest atuu. Este vorba de medicamente care ne-ar putea spori capacitatea cognitivă, sau chiar de forme de inteligență artificială care ne-ar putea fi de folos.Există însă o problemă serioasă: entitățile inteligente știu foarte bine cum să-ți atingă propriile scopuri, iar dacă aceste scopuri sunt greșite, atunci va urma un adevărat dezastru.

Încă un lucru pe care tehnologia nu îl poate prezice: necunoscutul; necunoscute care provoacă dispariția marilor civilizații. Această necunoscută ar explica de ce nu am descoperit până acum civilizații extraterestre. O posibilă variantă e că acestea au dispărut, pentru că asta este poate soarta tuturor civilizațiilor avansate.

Tehnologia generează un mediu diferit față de cel natural. Transformarea tehnologiei într-un mediu are consecințe asupra vieții omului și a societății. Mediul tehnologic fragmentează și dezintegrează mediile naturale și culturale. Reducerea simplificatoare a omului la un simplu operator de algoritmi de secvențe logice produce o alienare. Ceea ce nu poate fi redus la o secvență integrată logic într-un anumit sistem procedural pentru asigurarea eficienței este exclus. Însă viața înseamnă mai mult decât un set de proceduri.

Mediul tehnologic se află într-o dezvoltare continuu accelerată, încercând să înlocuiască funcțiile mediului de odinioară. Însă, prin simplificarea și renunțarea la ceea ce nu poate fi standardizat, nu se poate atinge complexitatea mediului natural. „Este evident că niciodată nu o să atingem complexitatea mediului natural (o complexitate pe care o descoperim pe măsură ce o distrugem). Nu o putem atinge deoarece tehnologia simplifică… Mediul tehnologic este în fapt caracterizat printr-o creștere a abstractizării și a controlului. Într-un asemenea mediu, spontaneitatea și creativitatea sunt diluate“.

Tehnologia este strict dependentă de sistemul capitalist, de o societate “civilizată”, progresistă. Într-o societate anarhistă, instrumentele de care dispunem la momentul actual, nu ar fi la fel de utilizate. În societatea actuală, marcată de mediul tehnologic, orice problemă trebuie pusă în termeni tehnologici. În mod automat, prin mentalitatea unei lumi formatate și robotizate, toate situațiile trebuie cuantificate printr-o logică specifică tehnologiei. Fără tehnologie se creează impresia unui handicap major. Probabil că, dacă am transpune problma în mediul anarhist, societatea, pe parcursul dezvoltării altor generații, prin autoeducare, ar învăța să folosească tehnologia la nivel minimal. Dar, pe măsură ce grupurile de indivizi se dezvoltă, ideile, dorințele își conturează și ele progresul. De aceea, un mediu anarhist ar putea reprezenta o involuție.

4.5. CONCLUZII

Anarhiștii susțin că majoritatea oamenilor din istoria umană, s-au organizat în mod colectiv pentru a-și satisface propriile nevoi. Organizarea socială este concepută ca o rețea de grupuri locale de voluntariat. Anarhiștii propune o societate descentralizată, fără un organ politic central, în care oamenii își gestionează propriile afaceri libere de orice constrângere sau autoritate externă. Aceste auto-guvernări ar putea federaliza la nivel regional (sau nivele mai ridicate), pentru a asigura coordonarea și apărarea reciprocă. Cu toate acestea, autonomia și specificul lor trebuie să fie menținut. Fiecare localitate va decide în mod liber, ce aranjamente sociale, culturale și economice vor continua. Mai degrabă decât o piramidă, asociațiile anarhice ar forma o rețea web.

Anarhismul este, și a fost întotdeauna, una dintre bazele principale pentru interacțiunea umană. Noi ne autoorganizăm și ne angajăm în a ajuta reciproc tot timpul. Coordonarea nu necesită nici uniformitate, nici birocrație.

Viitorul anarhist trebuie să se bazeze, aproape prin definiție, pe experimente în curs de desfășurare în aranjamentele sociale, pe încercarea de a rezolva dilema menținerii libertății individuale și egalitatății sociale. Revoluția este mereu în devenire. Aceste proiecte alcătuiesc ceea ce sociologul anarhist Howard Ehrlich numește “anarchist transfer cultures”.

Există diferențe politice, în special asupra mijloacelor de atingere a libertății umane, și a claselor sociale care pot realiza acest lucru. Anarhismul contemporan are câteva diferențe importante, dar, de asemenea, o mare continuitate cu anarhismul istoric. Dar, lupta ne învață, iar anarhiștii cei mai implicați în luptă și cei mai interesați în găsirea celor mai eficiente mijloace de a câștiga o lume mai bună. Și revoluționarii înrăiți trebuie să ia în considerare ce tactici vor consolida mișcarea și șansele sale de victorie. Stupidele acte de vandalism servesc doar pentru a perturba și slăbi mișcarea.

Dacă ființele umane sunt, de fapt, indivizi cu “dorințe și nevoi diferite”, atunci ar trebui să punem la îndoială existența unor societăți ierarhice bazate pe autoritate și dominație. Astfel de aranjamente sociale persistă și au fost acceptate ca fiind “common sense”, în ciuda contradicțiilor inerente. În cadrul acestor aranjamente, legile scrise au fost identificate ca fiind “control social”, necesare pentru a atenua conflictele naturale și pentru a face un astfel de conflict într-un mod mai avantajos pentru grup (societate/comunitate). Cu toate acestea, atunci când sunt aplicate societăților care au fost modelate de sisteme defectuoase economice (cum ar fi capitalismul), legile au luat o altă identitate: în mod special, una care servește ca arma indiscutabilă a autorității. Eu nu încurajez nici una. Protestez împotriva fiecărei legi care și-ar putea impune autoritatea asupra liberului meu arbitru. Știu prea bine cine sunt ei și cât valorează. Pânzele de păianjen pentru cei bogați, lanțurile de oțel pentru cei slabi și săraci și plasele de pescuit în mâinile guvernului …

Autoritatea, în sine, nu este un concept cu totul ilegal. Autoritatea, ca o măsură de competență sau expertiză poate fi utilă atunci când este folosită în serviciul societății. Dar atunci când aceasta devine un mijloc de control social, de dominare, legitimitatea acesteia este pusă la îndoială.

ANEXE

"As long as some specialized class is in a position of authority, it is going to set policy in the special interests that it serves."

– Noam Chomsky

“Anarchism is the revolutionary idea that no one is more qualified than you are to decide what your life will be.” 
― CrimethInc., Days of War, Nights of Love: Crimethink for Beginner

“The most violent element in society is ignorance.” 
― Emma Goldman

“Ask for work. If they don't give you work, ask for bread. If they do not give you work or bread, then take bread."

– Emma Goldman

“I do not believe in God, because I believe in man. Whatever his mistakes, man has for thousands of years been working to undo the botched job your god has made.” 
― Emma Goldman

“If anarchy is chaos, and chaos is war, why wasn't a single war started by anarchists?” 
– Jakub Bożydar Wiśniewski

“Free action is to live in the present society as though it were a natural society.” 
― Paul Goodman

“Every society has the criminals it deserves.” 
― Emma Goldman

“Order derived through submission and maintained by terror is not much of a safe guaranty; yet that is the only 'order' that governments have ever maintained.” 
― Emma Goldman

“An anarchist is someone who doesn't need a cop to make him behave.” 
― Ammon Hennacy

“Anarchy is a state of society where the only government is reason.” 
― Michael Schwab

BIBLIOGRAFIE

Brăileanu, T., Politica, București: Editura Albatros, 2003;

Chappell, R., Anarchy Revisited: An Inquiry Into The Public Education Dilemma, London, Pergamon Press, 1978;

Dr. Martin Luther, Briefe, Sendschreiben und Bedenken, editat de de Wette, Part IV, Berlin, 1827;

Freud, S. Drei Abhandllungen zur Sexualtheorie, ed. a 2-a, Leipzig și Viena, 1910;

Freud, S., The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud, New York: Avon Books, 1965;

Friedrich Engels, The Origin of the Family, Private Property and the State, Hottingen-Zurich, 1884;

Giddens, A., Sociologie, București: Editura All, 2000;

Graeber, D., Fragments of an Anarchist Anthropology, Chicago, Prickly Paradigm Press, 2004;

Guerin, D. L’anarchisme, Paris: Gallimard, 1965;

Hall, J.A. și Ikenberry, G.J., Statul, București: Editura Du Style, 1998;

Jasay, A., Against Politics: On Government Anarchy and Order, United States of America și Canada, Routledge, 1997;

Kant, I., Toward Perpetual Peace: A Philosophical Sketch, Hackett Publishing, 2003;

Kropotkin, P., Revolutionary Pamphlets, New York: Vanguard Press, 1927;

Lenin, V.I., The Immediate Tasks of the Soviet Government, 1918;

Lenin, V.I., Opere alese, Editura Politică, 1970;

Lipson, L., The Great Issues of Politics: An Introduction to the Political Science, New Jersey: Prentice Hall, 1989;

Locke, J., Two Treatises of Government and a Letter Concerning Toleration, London: Yale University Press, 2003;

Ludwig von Mises,  Socialism. An Economic and Sociological Analysis, Indianapolis, Liberty Classics, 1981;

Mill, J. S., Principles of Political Economy, London, People’s Edition, 1867;

Mill, J. S., On Liberty, London, People's, 1867;

Miroiu M., Ideologii politice actuale, București, Editura Polirom, 2002;

Nozick, R., Anarhie, stat și utopie, București, Humanitas, 1997;

Proudhon, P., General Idea of the Revolution in the 19th Century, London: Freedom Press, 1923;

Rawls, J., A Theory of Justice, Oxford: Oxford University Press, 1999;

Robert von Poehlmann, Geschichte der sozialen Frage und des Sozialismus in der antiken Welt, Munich, 1912.

Socaciu, E.M., Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, Iași: Editura Polirom, 2001;

Spranger E., Begabung und Studium, Leipzig, 1917;

Vincent, A., Modern Political Ideologies, London, Blackwell Publishing Ltd, 2010;

Walter, N., About Anarchism, London, Freedom Press, 1969;

Ward, C., Anarchism – A Very Short Introduction, London, Oxford University Press, 2004;

Weber, M., Economy and Society, San Francisco: University of California Press, 1978;

Weber, M., Economy and Society, San Francisco: University of California Press, 1978;

Woodcock, G., Anarchism: A History Of Libertarian Ideas And Movements, United States of America, The World Publishing Company,1962.

Resurse Web

http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/RTSA-24-6-RADU.pdf;

http://www.hamptoninstitution.org/anarchist-critique-of-criminal-law.html#.V1gZpvl96hd;

https://philosophersforchange.org/2012/04/10/an-anarchy-of-everyday-life/;

http://www.iww.org/PDF/history/library/Dolgoff/relevance_of_anok.pdf;

http://isreview.org/issue/72/contemporary-anarchism;

http://mises.ro/.