Analize, Riscuri Si Rationament Profesional In Contabilitate Privind Continuitatea Activitatii de Exploatare a Entitatilor Economice
Analize, riscuri și raționament profesional în contabilitate privind continuitatea activității de exploatare a
entităților economice
CUPRINS
Introducere
1. Riscul – caracteristică a economiei de piață contemporane
1.1 Caracteristicile economiei de piață contemporane
1.2 Considerații generale cu privire la stările naturii în economia de piață: certitudine, risc, incertitudine
1.3 Formele de manifestare ale riscului și efectele sale în economia de piață contemporană
2. Dilema afacerii prezentului și viitorului, risc-continuitate
2.1 Abordări ale societății cunoașterii în contextul identificării și evaluării riscurilor
2.2 Analiza și evaluarea riscurilor la nivelul entităților economice
2.3 Rentabilitatea – condiție a continuității și măsură a riscului asumat de entitate
3. Continuitatea activității – deziderat al managementului și al guvernanței
3.1 Importanța continuității recunoscută în normalizarea internațională versus responsabilitatea auditorului statutar în aprecierea imaginii fidele a situațiilor financiare
3.2 Criterii care pot pune la îndoială prezumția de continuitate a activității
4. Codul de guvernanță – necesitate în dezvoltarea unei afaceri moderne
4.1 Produsul guvernanței corporative susținută de convențiile contabile în vederea prezumției de continuitate – codul de guvernanță
4.2 Paralelă între codurile de guvernanță
5. Studiu de caz, factori, analize și prezumția de discontinuitate/continuitate a activității agricole
5.1.Relansarea agriculturii românești și reașezarea acesteia în economia României
5.2.Implicarea guvernanței în asigurarea continuității afacerii agricole prin eliminarea riscurilor
5.3. Predicția riscului de faliment în vederea asigurării continuității afacerilor agricole
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Criza financiară actuală a determinat entitățile să-și întărească guvernanța pentru o mai bună gestionare a riscurilor cu acțiuni corelate și evoluții progresive.
Într-o lume fără frontiere, nevoia de informații financiare de o înaltă calitate devine din ce în ce mai puternică, fiind considerată principalul mijloc de control al activității economice. Transparența informațiilor financiare depinde de management și de filtrul auditorului independent. Mai mult, criza financiară determină creșterea riscurilor ce afectează buna funcționare a afacerilor, în general, inclusiv a celor agricole, în particular. Această creștere a riscurilor poate fi transpusă în mărirea incertitudinii privind capacitatea firmelor agricole de a-și continua activitatea. Anticiparea, diminuarea sau eliminarea riscurilor sunt condiții ale eficienței și eficacității – ipoteze ale continuității activității, ce conferă o imagine fidelă, durabilă și transparentă pentru toți participanții la jocul social.
Continuitatea activității poate fi evaluată prin diferite metode aplicate situațiilor financiare anuale. Această analiză se realizează atât prin metode contabile, de către management cât și cu ajutorul metodelor statistico-financiare, de către auditorii financiari.
Coroborând metodele analizei economico-financiare cantitative, cu metodele moderne statistico-financiare ale predicției riscului de faliment, se obțin output-urile necesare demonstrării unei funcționări sănătoase, rentabile și chiar performante a entității.
Necesitatea previzionării riscului de faliment nu este relevantă doar pentru guvernanța și managementul entității, ci și tuturor celorlalți participanți la jocul social ce interacționează cu entitatea.
Actuala viață economică obligă auditul să apeleze la aceste metode din știința analizei și a statisticii, îndreptând auditul spre o nouă direcție – auditul metric.
Transparența informațiilor financiare este o componentă indispensabilă a competitivității pe piața de capital. Informațiile financiare sunt relevante dacă guvernanța poate să estimeze în baza celor prezente, informații predictive, previzionate despre perenitatea acelei entități. Previziunile trebuie atinse, astfel încât să se confirme.
Cercetarea efectuată în vederea realizării acestui demers, folosindu-se de o serie de instrumente metodologice, are drept produs final atingerea următoarelor obiective:
aprofundarea suportului științific existent privind continuitatea activității în agricultură și atingerea scopului primordial al raportărilor financiare – transparența informațională;
abordarea și fundamentarea problemelor și proceselor cu caracter științific și practic care privesc agricultura prin prezumția principiului continuității activității într-o companie agricolă din România, cotată activ la BVB, utilizând rezultatele cercetărilor efectuate de specialiști ca urmare a politicilor europene în domeniu.
analiza respectării convenției contabile – continuitatea activității agricole prin funcții scoring – baza unui management al riscului eficient.
cercetarea literaturii de specialitate privind riscul de faliment – o predicție a acestuia în vederea asigurării continuității afacerilor agricole;
cercetarea bibliografică privind codul de guvernanță – produs al guvernanței corporative;
rolul codului de guvernanță, introdus pentru prima dată în Marea Britanie de Adrian Cadbury, pentru afacerea de azi și mai ales pentru cea de mâine.
În vederea realizării obiectivelor, având în vedere natura problematicii abordate, s-au folosit următoarele instrumente metodologice:
cercetarea documentară extinsă;
cercetarea diacronică a evoluției cunoașterii domeniului în general și a celei științifice în particular, de la o agricultură industrializată la una în perfectă armonie cu agricultura de mediu sub impactul continuității activității;
cercetarea comparativă a multifuncționalității agriculturii, suprafața, populație, culturi, rezultate;
cercetarea sincronă prin compararea diferiților indicatori cu unele țări europene, compararea agriculturii cu societatea cunoașterii;
cercetarea criteriilor, care sugerează încălcarea continuității activității agricole, folosind indicatorii riscului economic, financiar și de faliment;
cercetarea comparativă pe șapte modele statistico-financiare de predicție a riscului de faliment, aplicată la zece firme agricole cotate activ la BVB;
studii de caz.
Pentru obținerea unor date și informații s-a utilizat cercetarea documentară a studiilor cuprinse în articolele publicate în jurnalele naționale și internaționale din domeniu, a unor specialiști care au realizat studii.
În vederea realizării cercetării s-a efectuat o informare și documentare pe baza literaturii de specialitate și din evoluțiile realității economice românești.
Obiectivul lucrării este de a demonstra legătura logică a asigurării respectării principiului continuității activității agricole cu atenuarea riscului de faliment, și mai mult, cum poate guvernanța să se apropie foarte mult de prezumția continuității și să anticipeze cu mult înainte riscul de faliment, pe fondul unei bune guvernanțe corporative.
Pornind de la evoluția sectorului agricol și riscul menținerii/dezvoltării unei afaceri în devenire se urmărește o verigă agricolă, pentru a descoperi rezervele interne ce trebuie fructificate pentru a îndeplini și respecta „principiul continuității”, esența unei afaceri eficiente economic, social – triada dezvoltării durabile.
Riscul-caracteristică a economiei de piață contemporane
1.1.Caracteristicile economiei de piață contemporane
Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producție proprie, prin autoconsum, fie prin schimb și apelând la produsele altora.
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor. El apare ca autoconsum final (care permite satisfacerea directă a unor nevoi de viață ale oamenilor) și autoconsum intermediar. Un producător de legume realizează autoconsum final pe seama legumelor consumate de el; autoconsumul intermediar constă în folosirea legumelor pentru fabricarea de către acesta a conservelor destinate propriului consum.
Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activități, primind în compensație alte bunuri necesare, inclusiv monedă.
Satisfacerea trebuințelor prin autoconsum și prin mijlocirea schimbului au coexistat și coexistă, dar, în timp, raportul dintre ele s-a modificat în favoarea schimbului. Celor două modalități de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de organizare și desfășurare a activității economice: economia naturală (autarhică) și economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar).
Peisajul economic al planetei, al diferitelor zone geografice și al fiecărei țări se prezintă într-o mare diversitate, el este extrem de eterogen. Dar, alături de diversitate, activității economice îi este caracteristic faptul că are la bază trăsăturile și regulile economiei de schimb. Comune oricărei economii încă de la jumătatea secolului XX, aceste trăsături sunt afirmate deplin în perioada contemporană.
Intuind tendința spre generalizare a economiei de schimb, ca formă universală de desfășurare a vieții economice, diferite școli economice au fost preocupate încă din perioada clasică să fundamenteze modele de organizare și funcționare apte să ofere rezolvări viabile problemei rarității, să permită atenuarea conflictului dintre resursele limitate și nevoile nelimitate. Pe baza acestor modele au fost imaginate (ideatizate) sistemele economice, tipuri specifice de organizare și reglare a activității economice.
Sistemul economic reprezintă ansamblul relațiilor și instituțiilor care caracterizează viața economică a unei societăți determinate, localizată în timp și spațiu. El sintetizează o modalitate specifică de luptă împotriva rarității, prin stabilirea unor opțiuni cu privire la problema economică fundamentală și reglarea activității economice. Sistemul economic este un model teoretic, ideal de prezentare a elementelor constitutive, a funcționării și finalității sale.
Idealul sistemului este crearea condițiilor fiecăruia de a realiza cel mai mare profit posibil: maximizarea câștigului monetar, bunăstarea socială fiind suma câștigurilor și avantajelor individuale. Filosofia prin care se realizează funcționarea sistemului este liberalismul și proprietatea privată.
Conturile primului model teoretic de sistem economic au fost jalonate de către Adam Smith și este cunoscut sub numele de sistem economic liberal sau de piață în cadrul căruia forțele naturale ale pieței, „mâna invizibilă", sunt cele care stabilesc modalitățile de acțiune pentru a găsi soluții problemei fundamentale și atenuării rarității. In replică, Marx și alți teoreticieni de aceleași convingeri filosofice au jalonat contururile altui tip de sistem economic: sistemul economic de comandă.
Economia de piață reprezintă acel sistem economic în care mecanismele naturale sunt singurele care tind să asigure echilibrul cererii cu oferta, cu excluderea oricărei intervenții a monopolurilor sau statului.
Problema fundamentală a oricărui sistem economic este modul de alocare și utilizare a unor resurse limitate pentru satisfacerea unor nevoi nelimitate, cu o configurație dinamică. Modul de alocare a resurselor decurge din tipul dominant de proprietate: privată sau publică.
Sistemul ideal de tip capitalist se caracterizează prin următoarele:
agenții economici (menaje, întreprinderi, instituții etc.) independenți juridic și egali în fața legii își exercită liber atributele dreptului de proprietate asupra bunurilor economice de care dispun (forță de muncă, bani, titluri, bunuri economice mărfare);
pe baza dreptului de proprietate, sacru și inviolabil, subiecții acestuia au deplină libertate de a se angaja în acțiuni economice (legale) pe care le consideră oportune în conformitate cu interesul propriu asumându-și integral avantajele și riscurile propriilor decizii.
calitatea de a fi element autoreproductibil al vieții economice i se asigură fiecăruia ca rezultat al propriilor decizii și acțiuni;
relațiile economice dintre operatorii economici îmbracă forma tranzacțiilor de piață, piață în cadrul căruia forțele naturale ale pieței, „mâna invizibilă", sunt cele care stabilesc modalitățile de acțiune pentru a găsi soluții problemei fundamentale și atenuării rarității. In replică, Marx și alți teoreticieni de aceleași convingeri filosofice au jalonat contururile altui tip de sistem economic: sistemul economic de comandă.
Economia de piață reprezintă acel sistem economic în care mecanismele naturale sunt singurele care tind să asigure echilibrul cererii cu oferta, cu excluderea oricărei intervenții a monopolurilor sau statului.
Problema fundamentală a oricărui sistem economic este modul de alocare și utilizare a unor resurse limitate pentru satisfacerea unor nevoi nelimitate, cu o configurație dinamică. Modul de alocare a resurselor decurge din tipul dominant de proprietate: privată sau publică.
Sistemul ideal de tip capitalist se caracterizează prin următoarele:
agenții economici (menaje, întreprinderi, instituții etc.) independenți juridic și egali în fața legii își exercită liber atributele dreptului de proprietate asupra bunurilor economice de care dispun (forță de muncă, bani, titluri, bunuri economice mărfare);
pe baza dreptului de proprietate, sacru și inviolabil, subiecții acestuia au deplină libertate de a se angaja în acțiuni economice (legale) pe care le consideră oportune în conformitate cu interesul propriu asumându-și integral avantajele și riscurile propriilor decizii.
calitatea de a fi element autoreproductibil al vieții economice i se asigură fiecăruia ca rezultat al propriilor decizii și acțiuni;
relațiile economice dintre operatorii economici îmbracă forma tranzacțiilor de piață, bilaterale, libere și directe, în care fiecare, ghidat de interesul personal, particular, își alege în mod liber partenerii de tranzacții economice, iar acțiunile pe care le întreprinde se bazează exclusiv pe criterii de raționalitate economică;
existența unui sistem generalizat de piețe interdependente;
toți agenții economici și toate categoriile de piețe se află într-un sistem de concurență liberă (pură sau perfectă), care asigură cooperarea și selecția lor prin prisma rezultatelor economice. Concurența liberă și generalizată este cel mai important factor al progresului economic individual;
formarea liberă a prețului pe toate piețele și la toate categoriile de bunuri economice; nivelul și dinamica prețului reprezintă barometrul de apreciere a stării sistemului și sursa de fundamentare a deciziilor fiecărui producător și consumator. Pe baza prețurilor libere, raportul dintre cerere și ofertă este expresia raportului dintre nevoia socială și resurse;
modelul teoretic al economiei de piață exclude intervenția administrativă, în viața unităților, din partea statului și a altor centre de presiune (monopoluri, sindicate etc.), el asigurându-și autoreglarea și autore-productibilitatea;
statul este prezent în activitatea economică în măsura în care este un agent economic ca oricare altul (este cumpărător sau producător de anumite bunuri economice) și respectă integral regulile și filozofia de funcționare a sistemului cu piață concurențială. El este chemat să creeze cadrul legal al funcționării economiei, fundamentează infrastructura economică a societății, pune la dispoziția cetățenilor și altor agenți economici servicii și securitate socială, asigură cadrul necesar, propice funcționării concurenței.
În viața reală, nici unul dintre modele teoretice de organizare a economiei de schimb nu funcționează în formă pură. În orice economie contemporană se întrepătrund, în proporții diferite, elemente, caracteristici și mecanisme ale sistemului de piață liberă cu cele dirijiste; în plus multe dintre caracteristicile unui sistem sau altul nu se prezintă în formă pură.
Dintr-un anumit punct de vedere s-ar putea aprecia că economia de schimb contemporană, așa cum funcționează în fiecare țară, se prezintă ca un sistem economic mixt, în care se îmbină în proporții diferite elemente ale sistemului de piață liberă cu implicarea statului în economie.
Numeroși oameni politici dar și economiști de prestigiu, apreciază că economiile majorității statelor avansate economic au la bază sistemul de economie mixtă.
Inițial, noțiunea de economic mixtă desemna acele situații în care se realiza asocierea colectivităților publice si producătorilor privați pentru înfăptuirea unor cooperări între stat si interesele private. În sens modern, cuprinzător, economia mixtă sintetizează sistemul economic din numeroase țări occidentale în care piața este un element de reglare a economiei, printre altele.
Acest sistem se bazează pe două axiome:
în numele eficienței si libertății este recunoscut și păstrat rolul reglator al pieței în alocarea resurselor și în asigurarea cadrului pentru confruntarea și armonizarea diferitelor categorii de interese;
compensarea, completarea, contracararea și corectarea unor excese ale funcționării pieței prin instalarea în spiritul cerințelor fundamentale și filosofiei pieței a intervenției statului în economie.
Mijloacele intervenției statale și amploarea lor sunt diferite, dar, în sistemul economiei mixte, reglarea economiei se realizează printr-un mecanism hibrid. Ca regulă generală, mecanismul economiei mixte s-a născut din situații de criză gravă pe care le-a cunoscut sistemul economic și social în ansamblul său ori ca urmare a unor zguduiri economico-sociale (crize și recesiuni grave, inegalități frapante în distribuirea veniturilor, dezechilibre și penurie generalizate în urma unor conflicte armate și din necesitatea de a armoniza exigențele eficienței economice și liberei inițiative cu respectarea unor condiții minime de echitate socială).
Economia mixtă a reprezentat și o reacție a politicilor socialiste și social-democrate de diferite nuanțe de politică liberală.
O economie națională contemporană poate fi considerată ca economie cu piață concurențială dacă conține următoarele elemente structurale și mecanisme de reglare:
pluralismul formelor de proprietate, egale în fața legii, în cadrul cărora ponderea principală o deține cea particulară. Subiecții fiecărei forme de proprietate își asumă în mod autonom și pe deplin dreptul de a decide în condiții de risc și incertitudine, suportând integral consecințele acestora;
economia este descentralizată, funcționarea ei fiind consecința acțiunilor, opțiunilor (alegerilor) individuale a căror conexiune se realizează pe baza pieței, cadrului legislativ și a unor pârghii economico-financiare;
interesul personal și raporturile de piață bilaterale reprezintă baza activității economice, impulsul său, sintetizat în maximizarea profitului pentru vânzător și a utilității (satisfacției) pentru cumpărător (consumator);
piața concurențială este regulatorul principal al activității economice. Pentru majoritatea domeniilor și acțiunilor întreprinse de agenții economici piața transmite ce, cât, cum și pentru cine se produce, ce, cât și cine consumă din diferite categorii de bunuri economice necesare. Alocarea resurselor, fundamentarea tehnologiilor și modalităților de combinare, ca și atestarea calității deciziilor, a concordanței ofertei cu nevoia socială se fac de către piață prin mecanismul prețurilor. Acest lucru este posibil în măsura în care:
există un sistem de piețe: piața bunurilor de consum, piața factorilor de producție (inclusiv a resurselor naturale și în primul rând a pământului), piața monetară, piața financiară, piața schimburilor monetare etc., în care se confruntă deschis cererea și oferta de bunuri specifice determinând niveluri și evoluții adecvate ale prețurilor;
este realizat un sistem de comunicare între componentele sistemului de piețe, astfel ca situația specifică pe o anumită piață să determine reacții adecvate și la momentul oportun pe celelalte:
pentru majoritatea bunurilor economice (bunuri de consum și de investiții, forță de muncă, monedă, titluri, valute), prețurile se formează liber prin negocieri între vânzători și cumpărători;
concurența loială, conformă reglementărilor legale, pe toate categoriile de piețe, îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi și inadaptabili;
existența unui sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-și asumă reglarea operativă a masei monetare și orientarea acțiunilor celorlalți agenți economici furnizându-le servicii și informații necesare adoptării deciziilor;
o structură tehnico-economică modernă (factori de producție, nivel calitativ, mod de combinare etc.) care reprezintă componenta substanțială a unei înalte eficiente economice, premisa satisfacerii decente a nevoilor fundamentale pentru toți cetățenii – condiție materială a libertății economice și democrației;
statul democratic veghează la respectarea regulilor pieței, completează și corectează mecanismul său, folosind cadrul legislativ și pârghiile economico-financiare;
acțiunile agenților economici – firme și familii – au la bază unele mentalități, atitudini și comportamente specifice: prevederea, inițiativa, responsabilitatea, asumarea riscului, spirit de competiție, inhibarea atitudinii „paternaliste" din partea statului sau a colectivității.
Componentele structurale ale economiei de piață de tip capitalist au cunoscut în timp ample evoluții și transformări și sunt în continuare compatibile cu schimbările propuse la scară mondială la sfârșitul secolului XX sau în curs de înfăptuire în perspectiva celui actual.
Sistemul real al economiei cu piață concurențială, care „acoperă" majoritatea economiilor contemporane, nu apare ca ceva unitar și indivizibil, ci se prezintă într-o mare diversiune de situații, de experiențe și de practici naționale, concret-istorice, adecvate diferitelor niveluri de dezvoltare. Pe deasupra elementelor particulare, specifice unei țări sau alteia, se poate vorbi de existența unor tipuri (modele) de economie de piață reală.
În majoritatea lucrărilor consacrate tipurilor economiilor de piață, delimitarea acestora se face în raport de unele criterii:
gradul de intervenție a statului în activitatea economică;
măsura în care statul acționează alături de mecanismele pieței sau, dimpotrivă, se implică în aceste mecanisme;
modul și nivelul la care se exercită intervenția statului în economie (prin proprietatea publică, prin planificare, reglementări fiscale, monetare și de credit, subvenții sau comenzi publice etc.).
Economia de piață modernă, conform diverselor lucrări din domeniu, se prezintă cel puțin sub forma următoarelor tipuri:
anglo-saxon (neoliberal, cu cea mai mare reticență față de intervenția statului în economie, în viața întreprinderilor;
vest-european, în special francez, cu pronunțată tentă dirijistă;
paternalist de piață, cu puternice elemente tradiționale și naționale;
social – de piață (îmbinarea exigențelor pieței cu armonia socială);
nordic – european, cooperare între sectorul privat – productiv și cel public, prestator de servicii sociale;
orientată spre exterior, dependentă de valorificarea resurselor interne pe piețe externe.
Este demn de luat în analiză și punctul de vedere al economistului francez Michel Albert, fundamentat în lucrarea sa „Capitalism contra capitalism". În această carte se face o interesantă analiză comparată între sistemul economic american pe care autorul îl numește metaforic capitalism texan și sistemul economic german (și japonez), căruia îi spune capitalism renan.
Analiza comparativă a economiilor reale de piață permite identificarea câtorva modele de economii „reușite”, „înfloritoare”, care au fost capabile să genereze, după cel de-al doilea război mondial, îmbunătățiri substanțiale și susținute ale standardului de viață și să realizeze o eficiență ridicată. Sunt multe astfel de economii. Cea mai mare parte a lor sunt membre ale OECD; ele includ, însă, și unele dintre țările industrializate din Asia de Sud-Est.
Michel Albert evidențiază trei modele principale, și anume: economiile sociale de piață (din Europa de Vest), economiile de piață „direcționate de consum” (SUA) și economiile de piață „ghidate administrativ” (Japonia). Principalele caracteristici ale acestor modele sunt prezentate în continuare.
Economia socială de piață, întâlnită în țările nordice și în mai multe țări ale Europei occidentale, în special în Germania, se caracterizează prin faptul că statul se implică și este responsabil nu numai în promovarea unei politici monetare și fiscale corespunzătoare,
care să stimuleze creșterea economică, dar și în realizarea unei infrastructuri eficiente. O atenție mare este acordată protecției mediului, dezvoltării adecvate a educației, ocrotirii sănătății, asigurării locurilor de muncă și înfăptuirii unor programe guvernamentale substanțiale de protecție socială a oamenilor, a săracilor, în general. În Germania, ca și în alte țări ale Europei de Vest și, în special, în cele nordice, atât dezvoltarea economică, cât și cea socială sunt evoluate, iar categoria celor care „nu au” este puțin numeroasă. După aprecierea lui Paul Mann, economia socială de piață reprezintă un slogan, al cărui interes precis este, însă, perisabil, reflectând pragmatic condițiile economice și politice ale fiecărei țări.
Economia de piață „direcționată de consum”, care poate fi considerată modelul Statelor Unite ale Americii, acordă un rol foarte mare forțelor pieței și un rol minim statului. La baza creșterii economice stau promovarea spiritului întreprinzător și o mare mobilitate a prețurilor de producție. Se apreciază că în cadrul acestui model se promovează, în principal, virtuțile eficienței pieței, îndeosebi pe termen scurt, după schemele „îmbogățirii rapide”, fără a se acorda o atenție specială echității și problemelor sociale. Aceasta a condus, în optica unor observatori critici, la deteriorarea infrastructurii sociale, la sporirea ponderii săracilor în totalul populației, numărul acestora având, în continuare, tendința de creștere.
Economia de piață „ghidată administrativ” (modelul economiei japoneze) reprezintă o îmbinare particulară reușită de trăsături înrădăcinate în tradițiile și specificul acestei țări. Este considerată o economie de piață ghidată (condusă) administrativ, întrucât a pus și pune accentul nu atât pe obținerea unor profituri imediate, cât pe o competiție superioară în vederea cuceririi a tot mai multe piețe externe, susținută prin măsuri statale. Aceasta a condus la conceperea
în perspectivă a unor politici de creștere a productivității muncii, a eficienței economice în general.
Factorul cel mai important al modelului japonez îl constituie promovarea în comportamentul agenților economici și în politicile guvernamentale a unui nivel înalt de economisire și investiții. Rata ridicată de creștere a economiilor și investițiilor și flexibilitatea relativ redusă a salariilor au contribuit la realizarea unor ritmuri înalte de dezvoltare economică, la sporirea posibilităților de adaptare rapidă la cerințele pieței, la o creștere spectaculoasă a exportului. Pe plan social, firmele sunt obligate să asigure securitatea și protecția salariaților, iar
statul își folosește autoritatea asupra sectorului privat prin sprijinirea producătorilor și mai puțin a consumatorilor.
Toate țările lumii, indiferent de nivelul dezvoltării lor, de potențialul economic și cultural, de regimul social-politic al acestora, sunt angajate într-un proces amplu de transformări radicale. Anii din urmă – susțin unii specialiști – conturează cu tot mai mare claritate că după predominanța succesivă a generațiilor de produse muncă-intensive și tehno-sciento-intensive, o primă generație de produse se profilează cu prevalență în economia viitorului: produsele cultural-artistic-intensive. Țările dezvoltate economic acționează deja în această direcție.
Țările rămase în urmă economic și deviate de la evoluția lor normală – cum este și România – se văd nevoite să conceapă strategii de înfăptuire concomitentă a mai multor tranziții, în principal, atât tranziția la economia de piață și la principiile democratice de funcționare, cât și la acest nou mod de a ne asigura existența materială și spirituală. Cu alte cuvinte, este nevoie de strategii coerente și promovate cu inteligență și consecvență, în care elementul central ar trebui să fie tocmai pregătirea treptată a întregii populații a țării, înainte de toate prin sistemul de învățământ, inclusiv prin cel economic, pentru tranziția la producția cultural-artistic-intensivă.
Economia socială de piață este un asemenea sistem economic care să fie în stare să asigure maselor largi ale populației, inclusiv celor incapabili de muncă (copii, bolnavi, bătrâni, invalizi) o existență demnă și tuturor celor capabili de muncă posibilități corespunzătoare de activitate în condiții onorabile pentru om.
Epitetul de social al economiei de piață înseamnă ca statul să aibă grijă de cetățenii săi și să acționeze pentru: asigurarea egalității de șanse, eliminarea nedreptăților și abuzurilor, apărarea și sprijinirea celor dezavantajați, crearea sentimentului de solidaritate și responsabilitate socială. Sursa principală a acestei griji o constituie productivitatea, nivelul acesteia asigurând mijloacele de protecție. De aici, o concluzie logică: necesitatea de a corela protecția socială cu nivelul productivității.
Filosofia economiei sociale de piață recunoaște că adevăratul motor al bunăstării sociale este o „alianță" adecvată între egoismul sănătos și sentimentul răspunderii sociale a individului. Modelul renan (social) de economie de piață tinde să devină, în general, prototip pentru Uniunea Europeană.
Economiile care au funcționat timp mai îndelungat pe coordonatele sistemului de piață au evidențiat, prin rezultatele obținute, viabilitatea acestui sistem, virtuțile potențiale dar și valențele practice ale acestuia:
este un sistem de producere a bogăției robust și flexibil; în acest sistem oamenii trăiesc material mai bine ca în orice alt sistem cunoscut de istorie, dar, în mod inevitabil, nu toți trăiesc la fel de bine; iar acest lucru nu este nici posibil nici justificabil din punct de vedere economic, social și moral;
modul specific de alocare a resurselor, libera inițiativă și concurența de pe toate piețele sunt factori interni pentru creșterea eficienței economice;
având ca fundament proprietatea particulară și prioritatea interesului personal, sunt create premise favorabile pentru stimularea inovației individuale și asumarea riscului ca principală sursă de progres;
sistemul este mobil, adaptabil la schimbări, reacționează operativ la anomaliile endogene și exogene care se ivesc;
– proprietatea particulară, concurența și prețurile libere determină un comportament economic hedonist în care agenții economici (firme, familii, administrații etc.) se raportează în permanență la relația costuri (cheltuieli) beneficii/rezultate;
– funcționarea sistemului economic este de așa natură încât îi elimină operativ pe cei ineficienți, prevenind situațiile de folosire irațională prelungită a resurselor.
Economia de piață de tip capitalist nu este un sistem perfect de utilizare a resurselor și de satisfacere a nevoilor. El este cel mai bun dintre cele pe care le-a imaginat și realizat omenirea; el există prin acțiunile oamenilor, iar ceea ce aceștia întreprind are și imperfecțiuni, neajunsuri și, uneori, se soldează cu eșecuri. În acest cadru, se pot aminti:
inflația și șomajul sunt, în dimensiuni diferite, însoțitorii săi;
se produce o tendință de concentrare anormală a puterii economice într-un număr redus de întreprinderi și centre economice;
nu realizează un echilibru acceptabil între eficiența economică și echitatea socială, protecția socială și distribuirea veniturilor, impunându-se utilizarea de către stat a unor instrumente de protecție socială și corelație a funcționării pieței. După J.K. Gabraith, distribuirea în economia modernă derivă în cele din urmă din distribuirea puterii. Aceasta din urmă constituie, la rândul său, atât cauză cât și consecință a felului în care sunt repartizate veniturile;
– amploarea ridicată a birocrației politice și administrative, accesul discriminatoriu în școli secundare și de învățământ superior.
1.2.Considerații generale cu privire la stările naturii în economia de piață: certitudine, risc, incertitudine
Istoria dezvoltării societății omenești este însoțită de o permanentă schimbare a viziunii asupra naturii. Această schimbare este explicată de acumularea de cunoștințe în urma observărilor repetate, a formulărilor ipotezelor diverselor teorii și a confirmării sau respingerii lor de către realitate.
Acumularea de cunoștințe nu înseamnă doar o simplă creștere cantitativă, ci și schimbări calitative ale căror repercusiuni ajung dincolo de știința propriu-zisă și afectează însăși imaginea asupra naturii.
Aceste schimbări, care explică progresul societății omenești, nu conduc la îndreptarea eforturilor procesului de cunoaștere spre descoperirea unor scheme atotcuprinzătoare sau a unor modele unificatoare universale pentru rezolvarea într-o manieră similară a problemelor cu care se confruntă oamenii.
Dimpotrivă, așa cum remarcă Ilya Prigogine și Isabelle Stengers acceptarea complexității nu a dus la o diminuare a progresului științei, ci ne-a îndreptat spre producerea de structuri conceptuale noi, care se dovedesc a fi acum tot atât de importante în înțelegerea lumii noastre fizice, ca și lumea în care trăim.
Economia ca știință nu este ruptă de științele naturii. Numai că în acest domeniu trebuie să fie luați în considerație numeroși factori care se întrepătrund și exercită o puternică influență asupra vieții sociale. Între aceștia, un loc aparte, extrem de important, îl au incertitudinea și riscul. De fapt, așa cum subliniază Orio Giarini și Walter R. Stahel în celebra lucrare "Limitele certitudinii" apărută în 1989 sub auspiciile Clubului de la Roma: "Orice sistem care funcționează pentru a obține un rezultat în viitor operează prin definiție într-o situație de incertitudine, chiar dacă diferitele situații sunt caracterizate prin diferite grade de risc, de incertitudine sau chiar de indeterminare. Dar riscul și incertitudinea nu constituie subiect de opțiune; ele fac parte pur și simplu din condiția umană".
Economiștii apreciază că incertitudinea este o caracteristică permanentă. Chiar dacă acest lucru este în general cunoscut și acceptat, totuși, analizarea sistematică a riscului și a incertitudinii din perspectiva teoriei economice s-a realizat relativ recent, deși primele încercări de cuantificare a modului de decizie al indivizilor s-au realizat cu peste 200 de ani în urmă.
Introducerea riscului și incertitudinii în teoria economică, a reorientat programele de, cercetare ale științei economice, iar într-un timp relativ scurt, doar 40 de ani, frontiera cunoașterii comportamentului uman a fost semnificativ extinsă.
Această expansiune a științei economice a permis dezvoltarea unor domenii noi, care ar fi fost imposibil de abordat în absența considerațiilor cu privire la risc și incertitudine.
Economia este un joc complex, unde anticipațiile jucătorilor influențează evenimentele viitoare și probabilitățile acestora. Problematica analizei riscului permite, experiența demonstrează acest lucru, o mai bună înțelegere a contextului socio-economic, dar mai ales relevă amenințări cărora întreprinderea trebuie să le facă față dacă dorește să rămână pe piață. Risc zero nu există. Riscul este condiția tuturor succeselor. Analiza și managementul riscului nu elimină riscul, ci permit evaluarea efectelor expunerii la risc și alocarea judicioasă a resurselor între diferite proiecte investiționale, precum și elaborarea planurilor și prognozelor privind perspectivele afacerii.
Analiza riscului este un instrument complementar necesar însă nu și suficient în afaceri. Este instrumentul care face diferența între noroc sau șansă și un management bun, sau între neșansă și un management inadecvat.
Managementul riscului și-a dobândit aplicabilitatea în practică abia în preajma anilor 70, în special în Statele Unite ale Americii. Primele diplome de specializare în domeniul analizei și managementul riscului au fost eliberate în Statele Unite ale Americii, în anul 1973. Cu toate acestea în anii `70 conceptul de management al riscului era un termen relativ rar utilizat în practică. În afara sectorului financiar, instituționalizarea practicilor de analiză și gestiune a riscului s-a făcut simțită abia două decenii mai târziu, recte deceniul nouă, cu predilecție în sectorul bunurilor de larg consum, infrastructurii, energiei, nuclear, transporturilor, explorărilor petroliere și spațiale. În deceniul 8 atenția s-a focalizat spre riscurile politice.
Actualmente, practic toate obiectivele și procesele operaționale sunt expuse riscului, ceea ce a condus la schimbarea preocupărilor privind interesul față de anumite categorii de risc. Așa cum menționau Bek și Giddens „trăim în era riscului”: nu există zi în care problema riscului să nu ocupe primele pagini în media. Riscul și încrederea par a fi indisociabile. Sentimentul securității provine dintr-un echilibru subtil între risc și încredere. Acest sentiment exprimă în fapt încrederea în probitatea altuia sau validitatea unor principii.
Acțiunea este întotdeauna direcționată spre îmbunătățirea stării de lucruri prezente a unui individ. Atât timp cât orice activitate umană este prevăzută pentru a se desfășura în viitor, iar viitorul va fi întotdeauna incert, incertitudinea este asociată oricărei activități umane. Astfel, incertitudinea viitorului este deja implicată în chiar noțiunea de acțiune.
Faptul că omul acționează și că viitorul este incert nu sunt, în nici un caz două chestiuni independente, ci doar două moduri diferite de a stabili același lucru.
În acest context, apare următoarea problemă: care ar trebui să fie raportul dintre gradul de certitudine și incertitudine, astfel încât acțiunile umane să fie posibile și eficiente? Dacă lumea ar fi fost în întregime impredictibilă indivizii nu ar mai fi fost capabili să aleagă, din moment ce orice alegere ar fi dus la rezultate aleatorii.
Dintr-o altă perspectivă se poate spune că aspirația și interesul vieții constau în căutarea și descoperirea a ceea ce poate fi căutat cu mai multă eficiență. Incertitudinea este esențială pentru căutări, pentru întrebări, pentru dezvoltare, pentru creație, pentru acțiune. Când incertitudinea atinge niveluri mari ea trebuie redusă, dar cel mai indezirabil nivel al incertitudinii în viață este cel al certitudinii depline.
Științele naturale nu fac viitorul previzibil. Ele fac posibilă predicția rezultatelor obținute prin acțiuni specifice. Acestea lasă însă două sfere de imprevizibilitate în afara lor: cea a fenomenelor naturale insuficient cunoscute și cea a alegerilor umane. Ignoranța indivizilor cu privire la aceste două sfere induce incertitudine în toate acțiunile umane. Astfel, în ceea ce privește realitatea, individul nu ar putea decât să stabilească probabilități diferitelor evenimente care pot apărea.
Nevoile și evaluările viitoare, reacția oamenilor la modificarea condițiilor, viitoarea cunoaștere științifică și tehnologică, viitoarele ideologii și politici, nu pot fi niciodată prevăzute decât cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate. De aceea, orice acțiune se referă la un viitor necunoscut.
Probabilitatea se referă la posibilitatea ca un anumit fenomen sau eveniment să se producă în condiții bine determinate. O aserțiune este probabilă atunci când cunoașterea individului cu privire la conținutul ei este deficitară. Înțelegerea individului se bazează întotdeauna pe o cunoaștere incompletă. Se poate presupune că individul sau firma cunoaște motivațiile oamenilor care acționează, țelurile pe care aceștia le urmăresc, mijloacele pe care aceștia plănuiesc să le utilizeze pentru atingerea acestor țeluri precum și efectele care sunt de așteptat de pe urma intervenției acestor factori. Cu toate acestea, cunoașterea este deficitară. Individul sau firma nu poate exclude dinainte posibilitatea de a se fi înșelat în aprecierea influenței tuturor factorilor, sau de a nu fi luat în considerație unii factori și nici nu poate exclude dinainte posibilitatea unei predicții eronate.
Incertitudinea poate fi descrisă ca "suma tuturor pericolelor potențiale din jurul nostru percepute sau nu". Altfel spus, incertitudinea este "expresia caracterului incomplet, aproximativ, al informațiilor cu privire la factorii de influență conjugată și la consecințele acțiunii lor în timp și spațiu".
În cazul științei economice, incertitudinea este considerată o variabilă independentă, deoarece în modelarea comportamentelor agenților economici incertitudinea este considerată o variabilă dată, care influențează în mod obiectiv deciziile producătorilor și consumatorilor privind nivelul investițiilor de capital, plasarea economiilor, formarea instituțiilor specifice pieței, etc..
În cazul sociologiei, Max Weber a acordat o importanță majoră incertitudinii, deși termenul ca atare nu este conceptualizat. În Etica protestantă și spiritul capitalismului, lucrare în care Weber explică apariția capitalismului pe baza valorilor religioase neoprotestante, incertitudinea este perspectiva din care poate fi citită întreaga lucrare.
Utilizarea conceptului de incertitudine la nivel macro și într-un sens comparatist este introdusă de G. Hofstede. Hofstede arată că societățile se diferențiază prin modul în care se raportează la incertitudine. Prin construcția Indicelui de Evitare a Incertitudinii (Uncertainty Avoidance Index, UAI), Hofstede face posibilă comparația între țări pe baza unor caracteristici specifice pe care incertitudinea le-ar presupune la nivel social. Rezultatele diverselor cercetări asupra diferențelor în indicele de evitare a incertitudinii se pot sintetiza astfel:
Sursa: Geert Hofstede, Managementul structurilor multiculturale, 1996
În concepția lui Hofstede, cauzele modului divers de raportare la incertitudine au explicații specifice istoriei sociale diferite a țărilor analizate. Sunt considerate următoarele cauze ale ratelor diferite de toleranță la incertitudine care caracterizează societățile:
Sursa: Geert Hofstede, Managementul structurilor multiculturale, 1996
Generic vorbind, pentru organizațiile cu scop lucrativ analiza riscului este sinonimă cu maximizarea valorii firmei prin minimizarea pierderii induse de risc (costul riscului).
Pretențiile de a stabili o listă strictă a obiectivelor analizei riscului, ordonate după importanța lor, care să fie valabilă pentru un întreg domeniu economic (al afacerilor comerciale, spre exemplu) trădează un raționament lipsit de realism. Este un truism deja faptul că entitățile ce formează un sistem economic sunt extrem de eterogene. De aici și multitudinea de diferențe dintre ele. Prin urmare, economistului îi revine ca primă sarcină, specificarea variabilelor. Însă nu trebuie omis faptul că variabilele sunt de diferite tipuri, că pot descrie situații de moment sau evenimente înregistrate într-un interval de timp, pe o perioadă dată. Cunoașterea perfectă este imposibil de atins, iar incertitudinea este inevitabilă.
Incertitudinea și riscul au o istorie relativ scurtă în teoria economică, deși încă din 1738, un fizician, Daniel Bernoulli, a relevat legătura dintre risc și utilitate anticipată. Presupunerea lui Bernoulli privind principiul utilității marginale descrescânde implică faptul că într-un joc de noroc creșterea utilității generată de câștig ar putea fi mai mică decât scăderea utilității generată de pierdere. Prin urmare, asumarea riscului ar fi irațională. Astfel, problema alegerii în condiții de risc și incertitudine a fost privită cu suspiciune, sau, cel puțin, a fost plasată în afara domeniului teoriei economice, care presupunea existența unor indivizi raționali.
Ideea potrivit căreia riscul și incertitudinea pot fi relevante pentru analiza economică a fost sugerată în anul 1921 de Frank H. Knight în lucrarea Risc, Incertitudine și Profit. După Knight, și alți economiști, între care Hicks, Keynes, Kalecky, Stigler sau Lange, au început să țină cont de aceste concepte. Practic, ei au apelat la risc și incertitudine pentru a explica profitul, deciziile de investiții cererea pentru active lichide, finanțarea, mărimea și structura firmelor, flexibilitatea producției sau deciziile cu privire la stocuri, etc.
O încorporare formală a riscului și incertitudinii în teoria economică a fost realizată pentru prima dată în anul 1944 odată cu apariția lucrării Teoria Jocurilor și Comportamentul Economic scrisă de John von Neumann și Oskar Morgenstern. Von Neuman și Morgenstern au dezvoltat o abordare obiectivă pentru adoptarea deciziilor în condiții de risc, formulând ipotezele utilității anticipate folosind probabilități statistice.
În 1954, Leonard J. Savage propune o abordare subiectivă a ipotezelor utilității anticipate. Savage a derivat ipotezele utilității aniticpate fără să impună probabilități obiective, ci folosind probabilități subiective. F.J. Anscombe și Robert J. Aumann abordează și ei aceeași cale. În cele din urmă, abordarea Savage-Anscombe-Aumann cu privire la utilitatea anticipată este considerată mult mai cuprinzătoare decât conceptual mai vachi introdus de Neumann-Morgenstern.
O perspectivă intermediară este abordarea dependenței de stare, dezvoltată de K.J.Arrow și G. Debreu. Deși această abordare nu contrazice ipotezele utilității anticipate, ea nu implică atribuirea de probabilități matematice obiective sau subiective. Structura abordării dependenței de stare este foarte mult folosită pentru explicarea teoriei echilibrului general warlasian. Ea a devenit populară în special după aplicațiile realizate de Hirshleifer, Diamond și Rander și a devenit metoda predominantă de încorporare a incertitudinii în contextul echilibrului general. Formularea ipotezelor utilității anticipate a permis studierea atitudinii indivizilor față de risc.
Includerea riscului și incertitudinii în teoria economică a ridicat două probleme. În primul rând, definirea și delimitarea conceptelor de risc și incertitudine. În al doilea rând, modul în care aceste concepte influențează deciziile economice. Cum evaluează agenții economici investițiile? Ca anume crește sau reduce incertitudinea determinând astfel modificări ale comportamentului indivizilor? Deși atenția economiștilor s-a concentrat pe găsirea unor răspunsuri la acest tip de întrebări, apelarea riscului și incertitudinii a fost în cea mai mare parte de natură euristică și nesistematică.
Primele abordări teoretice insistă asupra distincției dintre risc și incertitudine. Conform acestor abordări, riscul se limitează la situațiile în care se pot identifica probabilități obiective pentru rezultatele posibile. Aceleași abordări susțin că incertitudinea descrie situațiile în care identificarea probabilităților obiective este imposibilă. Se recunoaște imposibilitatea asocierii unor probabilități obiective la rezultatele posibile ale deciziilor economice. Din această perspectivă, concluzia este că deciziile economice sunt supuse incertitudinii și nu riscului.
Inovații teoretice ulterioare dezvoltă un cadru riguros pentru interpretarea probabilităților subiective. În acest cadru, opiniile producătorilor și ale consumatorilor pot fi sistematizate în termenii probabilităților. Se consideră că la rezultatele posibile ale deciziilor pot fi asociate în mod riguros probabilități subiective, astfel încât orice situație de incertitudine în sensul abordărilor timpurii se transformă într-o alegere în condiții de risc. Abordarea actuală în economie pare să fi renunțat la clarificarea distincției dintre risc și incertitudine și se concentrează pe modelarea comportamentului agenților economici (producători și consumatori) și a comportamentului piețelor.
Primele manifestări ale riscului au apărut concomitent cu apariția vieții pe pământ. Atunci când strămoșii noștri au atacat un animal, ei și-au asumat un risc ce era legat de viața lor, adică posibilitatea de a fi ucis de animal în cazul în care omul nu o va face primul. De asemenea, aproape totdeauna s-a arătat că riscul este ceva firesc vieții, însoțitorul permanent ai oricărui act uman. Aceste și multe alte expuneri ale riscului ne demonstrează vechimea existenței și influenței sale asupra vieții omului.
Inițial, deci, riscul a apărut drept categorie istorică, atunci când la om s-a ivit simțul fricii în fața morții, reprezentând un pericol posibil, conștientizat de om. Drept categorie economică, riscul reprezintă un eveniment care poate avea loc sau nu. Adică o probabilitate că evenimentul
preconizat va avea loc sau nu în urma acțiunii anumitor factori sau împrejurări. Ca rezultat al îndeplinirii acestui eveniment, consecințele pot fi de trei tipuri:
a) negative, ce se manifestă prin daună, eșec, faliment, pierdere;
b) zero, prin care nu se obține nici pierdere, nici câștig;
c) pozitive, ce se manifestă prin câștig, beneficii etc.
În sens general, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române (DEX), riscul reprezintă „posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de
suportat o pagubă; pericol posibil”. După cum se observă, această definiție pune
accentul pe situația „posibilă” de primejdie sau pericol pe care o poate genera apariția
riscului, dar și pe o latură să-i zicem „economică”, legată de o posibilă pagubă care
poate fi suferită.
Termenul „a risca” are și el mai multe sensuri, respectiv:
• a(și) pune în primejdie viața, onoarea;
• a (se) expune unui pericol posibil;
• a participa la o acțiune nesigură, a acționa la noroc;
• a cuteza, a îndrăzni, a se încumeta.
De asemenea, termenul „riscant”, cu referire la situații sau acțiuni, are sensul de „plin de riscuri, expus la primejdii, nesigur”.
Conform accepțiunii latine, termenul risc se referă nu numai la șansa de pierdere, ci și la șansa de câștig. Cu toate acestea, termenul „risc” tinde să fie utilizat în limbajul cotidian cu semnificația pericolului unei pierderi.
Cuvântul latin riscum a reținut însă unele conotații pozitive cel puțin până în evul mediu.
Multitudinea definițiilor întâlnite în literatura economică tratează în mod diferit această noțiune, autorii ei fiind influențați de diferite sisteme social-economice existente. Câteva definiții reprezentative sunt prezentate mai jos.
Adam Smith, în opera sa „Avuția națiunii și cauzele îmbogățirii” a remarcat că „realizările celui mai mic venit întotdeauna sunt legate de un nivel mai mare sau mai mic de risc”.
Piter Heine, în lucrarea sa „Modul economic de gândire”, afirmă că „venitul apare din cauza incertitudinii, în lipsa căreia totul ce se referă la obținerea venitului, ar fi bine
cunoscut, toate posibilitățile sale de obținere ar fi epuizate și, evident, venitul avea să fie egal cu zero”.
Joseph Shumpeter, în lucrarea sa „Teoria dezvoltării economice”, afirmă că „dacă riscurile nu se iau în considerare, atunci ele devin sursă de pierderi, pe de o parte, și sursă de
venit, pe de altă parte”.
Abordarea riscului a fost făcută și de cele mai vestite școli ale gândirii economice, așa ca cea clasică și neoclasică. În teoria clasică, riscul este tratat ca o probabilitate matematică
de pierderi, care pot apărea în cazul primirii unei decizii incorecte. În acest caz, riscul apare ca o daună, pagubă care este consecința unei decizii greșite.
În anii '30 ai secolului al XX-lea, economiștii A. Marshal și A. Pigu au elaborat bazele teoriei neoclasice ale riscului, care constau în următoarele: antreprenorul, activând în condiții de incertitudine, primește un profit care este o variabilă neconstantă și, încheind contractul, trebuie să se conducă de două criterii: mărimea venitului preconizat; mărimea abaterilor posibile de la venitul preconizat.
Definițiile contemporane ale noțiunii de risc îl tratează în următorul mod:
– Profesorul Ion Stoian iterează că „riscul este un eveniment posibil și nedorit, previzibil sau imprevizibil, producător de pierderi materiale sau morale, ce se manifestă. În raporturile dintre oameni și raporturile dintre om și natură”.
– Academicianul Costin Ckirițescu și dr. Emilian M. Dobrescu definesc noțiunea de risc drept „examinarea în termeni probabilistici a posibilității de obținere a unor rezultate favorabile sau nefavorabile într-o afacere: eveniment viitor și probabil a cărei producere ar putea provoca anumite pierderi. Poate fi natural: cutremur, inundație, epidemie etc., socialpolitic: grevă, război, criză de guvern, schimbarea regimului politic; economic: fluctuațiile prețurilor sau valutare, neplata unor mărfuri livrate”.
În domeniul economic, riscul reprezintă un eveniment viitor posibil, a cărui producere poate provoca pierderi materiale, adică este o categorie socială, economică, politică sau naturală care se caracterizează prin următoarele trăsături:
– este un eveniment incert, dar posibil, originea sa aflându-se în incertitudine;
– este un eveniment păgubitor; efectele lui odată produse nu mai pot fi înlăturate;
– apare în pericolul activității umane sociale, economice, politice și în raporturile dintre om și natură.
De fapt, multitudinea acestor tratări își are explicația în complexitatea fenomenului riscurilor, precum și în punctul de vedere aplicat teoretic sau practic.
În mod structurat, riscul poate fi descris prin intermediul următoarelor caracteristici: pericol, supunerea riscului, sensibilitatea față de risc și gradul de interconexiune cu alte riscuri.
În economia de piață, însă, riscul economic este o componentă a acesteia, putând să se manifeste în orice moment, datorită în principal:
– jocului permanent al cererii și ofertei pe piață;
– concurenței între agenții economici;
– fluctuațiilor valutare, ale prețurilor, tarifelor, dobânzilor bancare;
– modificării cotațiilor bursiere.
Fenomenele de risc în economia de piață sunt multiple și variate, dacă luăm în considerare numai câteva exemplificări, cum ar fi falimentul unor agenți economici și chiar bănci, căderea cursului valutar al unor monede naționale, înregistrarea de pierderi în loc de profit, situații conjuncturale: greve, revoluții și războaie locale, calamități naturale etc. Atunci ne putem da seama de prezența posibilității de risc ce poate apărea la un moment dat. Analiza multiplelor definiții ale noțiunii de risc ne permite să evidențiem unele momente de bază, care sunt caracteristice pentru situațiile de risc:
– caracterul întâmplător al evenimentelor care determină acea variantă, a cărei probabilitate de realizare este maximă;
– existența soluțiilor alternative;
– posibilitățile mari în determinarea consecințelor rezultate din aplicarea soluțiilor (deciziilor);
– probabilitatea de a avea pierderi;
– probabilitatea de a avea venituri mari.
De regulă, consecințele adeveririi unei situații de risc se răsfrâng nemijlocit asupra aceluia care l-a întreprins (generat, acceptat). Însă realitatea de astăzi ne demonstrează că aceste consecințe afectează și pe cei care nu au nici o atribuție la situația de risc. Prin urmare, riscul este o noțiune complicată și funcționează numai din momentul în care este luată decizia care îl comportă.
Riscul implică dispersia rezultatelor posibile față de media acestora în sens pozitiv (câștiguri relative), cât și negativ (pierderi relative). Din această perspectivă, riscul poate fi definit ca posibilitatea unor rezultate favorabile sau nefavorabile. Aprecierea rezultatelor posibile este relativă: rezultatul favorabil depășește media anticipată, în timp ce rezultatul nefavorabil este inferior mediei anticipate. Orice decizie economică presupune un anumit grad de risc. Decidentul trebuie să învețe să-și asume riscul deciziilor și să îl administreze în folosul lui.
1.3.Formele de manifestare ale riscului și efectele sale în economia de piață contemporană
Riscul este un partener normal și de nedespărțit al oricărei activități având efecte directe și puternice asupra rezultatelor activității respective. Orice activitate are un anumit grad de risc. În fiecare zi structura organizatorică din care facem parte este abordată direct sau indirect de diverse riscuri.
Riscurile apar în cadrul tuturor activităților socio-economice, pentru fiecare dintre acestea îmbrăcând forme particulare, în funcție de tipul, modul de manifestare și mărimea acestora. O clasificare generală a riscurilor pe categorii se poate face conform figurii 1.
Abordările teoretice fac distincție între riscul pur și riscul speculativ. Riscul pur nu ia în considerare posibilitatea de câștig, limitându-se la desemnarea pericolului unei pierderi. Exemplele de risc pur includ pagubele potențiale ale incendiilor, inundațiilor sau ale cutremurelor sau posibilitatea deceselor premature ca urmare a accidentelor sau a îmbolnăvirilor fatale. Aceste riscuri pot fi de mai multe categorii:
riscuri fizice: defecțiuni tehnice, accidente, creșterea gradului de angajare la efort peste posibilitățile reale ale sistemului, întârzieri, etc ;
riscuri financiare: greșeli de calcule, pierderi de documente, deteriorarea bazei de date și imagini, etc;
riscuri subversive: utilizarea frauduloasă a resurselor firmei, falsificarea documentelor, a situațiilor statistice și de raportare, deturnarea fondurilor financiare etc.
Figura 1 Clasificare generală a riscurilor funcție de mărime, grad de cunoștere și inerența lor
O structurare pe tipuri de riscuri, se referă la identificarea tipului riscurilor în funcție de modul lor de producere conform figurii 2.
Figura 2 Clasificarea riscurilor în funcție de modul lor de producere
Riscurile pure au următoarele caracteristici:
nu sunt acceptate, deoarece apariția lor face ca agenții economici să suporte o pierdere neavând șansă de câștig;
nu pot fi delimitate de sfera de activitate, întrucât conducerea firmei nu poate să evalueze și să decidă, înainte de apariția unui fenomen, care sunt pagubele ce se pot produce și mărimea lor. În cazul acestor riscuri există probabilitatea ca mărimea rezervelor financiare constituite pentru acoperirea pierderilor să fie mai mică decât nivelul pagubei;
nu se realizează în timp, fiind imprevizibile, apar fără manifestarea unor semnale precedente de activitatea desfășurată;
nu pot fi controlate, fiind reduse posibilitățile de intervenire;
apar drept consecință a unor evenimente accidentale și întâmplătoare, care au o anumită probabilitate de apariție.
Prin urmare, gestiunea acestor riscuri se complică prin faptul că este dificil de a stabili timpul de apariție și intensitatea fenomenelor, de a găsi mijloacele de intervenție și protecție și de a le aplica.
Riscul speculativ de regulă este cunoscut, evaluat și asumat de către manageri; este acela care oferă agenților economici atât posibilitatea de a câștiga un profit suplimentar dar și posibilitatea de a pierde. Atitudinea managerilor poate fi de acceptare, aversiune sau neutralitate.
Caracteristicile riscurilor speculative sunt următoarele:
sunt ușor delimitate de sfera de activitate, firma putând să decidă angajarea activității sale în limitele unui buget corespunzător (pentru publicitate, cercetare etc.);
se realizează în timp și sunt datorate activității firmei;
apar doar în urma desfășurării unor activități anterioare (de exemplu, acordarea de credit – risc ereditar, efectuarea unei investiții – risc investițional, politica financiară greșită – risc inflaționist, risc financiar etc.);
sunt controlabile, agentul economic putând să-și dea seama de fenomenele ce pot apărea în activitatea desfășurată, luând măsuri de reducere a lor;
sunt dependente de existența unor factori, cum ar fi: decizia puterii publice, factorii financiari, factorul uman, factorii organizatorici și de structură.
În raport cu precizia de a fi prevăzute și acoperite, Constantin Popescu identifică două categorii de riscuri: riscuri asigurabile și riscuri neasigurabile. Riscurile asigurabile cuprind categorii de evenimente care pot fi prevăzute cu o precizie rezonabilă datorită existenței unor informații acumulate în timp cu privire la producerea faptelor respective. De exemplu, șansele scăderii bruște a temperaturii, care ar determina pierderea unei recolte agricole pot fi prevăzute cu o precizie rezonabilă pentru că există date statistice relevante în acest sens. C. Popescu apreciază că riscurile neasigurabile sunt acele categorii de riscuri ce nu pot fi acoperite prin asigurări, deoarece ele nu pot fi analizate și prognosticate prin calcul statistic.
În afară de categoriile majore prezentate mai sus, alți autori identifică și o altă sferă distinctă a tipologiei a riscurilor, alcătuită în funcție de mărimea și evoluția acestora. O astfel de clasificare a riscurilor este realizată în mod particular de către managerii de risc ai companiilor, structurilor organizatorice sau a proiectelor. Aceștia, în general își dezvoltă procedurile interne de evaluarea riscului, dezvoltarea unei strategii de răspuns la factorii de risc, monitorizarea și controlul riscurilor, din perspectiva riscurilor ce pot proveni din interiorul sau exteriorul organizației. Astfel o clasificare realizată de către manageri este de tipul: riscuri interne și riscuri externe companiei, structuri organizatorice, proiectului dintre care se pot identifica următoarele:
A. RISCURI INTERNE:
• Riscuri legate de ambiguitatea obiectivelor sau a priorităților.
• Riscuri datorate incoerenței caietelor de sarcini.
• Riscuri legate de imprecizia definirii unor responsabilități/activități concrete în cadrul companiei, structuri organizatorice, proiectului.
• Riscul tehnologic, de producție, inovație-modernizre, tehnic: incompatibilitatea între tehnologiile vechi și noi, aplicarea greșită a rezultatelor inovatoare de modelare–simulare folosind tehnologia informației.
Riscul tehnologic apare ca urmare a neîndeplinirii modernizărilor, inovațiilor scontate în domeniul producției. Vizează aspecte ca: fiabilitatea și estetica produselor sau tehnologiilor de fabricație, eficacitatea sistemului informatic în producție.
Riscul de producție are dept componente riscurile asociate utilizării sau dezvoltării de noi tehnologii. Riscul de producție vizează aspecte care concură la nerealizarea proiectului în termenii prevăzuți în contracte, fiind transferat companiei care asigură contra cost prin contracte de service asistență tehnică sau la alte companii prin asigurări suplimentare.
Riscul de inovație-modernizare poate apărea în urma transferului de tehnologii, prin inovații brevetate, sau aplicații astfel încît consorțiul să nu reușească să ofere serviciile și produsele realizate sub licență, programele web, la parametri proiectați, la nivelul țărilor dezvoltate.
Riscul tehnic este foarte pregnant în domeniul tehnologiei informației unde rețeaua internet poate da semne de risc tehnic: împuținarea adreselor disponibile, căi de rulare- căutare saturate, dificultăți de instalare și de configurație. Pentru securitatea comunicării pe internet se poate încredința unui operator de rețea responsabilitatea securității sau consorțiul își protejează el însuși informațiile.
• Riscuri în gestionarea resurselor umane – incompetență; depășirea competenței; exces de putere; mentalitatea, cultura, educația persoanelor implicate în proiect. Factorul general de educație este cel mai puternic în ceea ce privește expunerea la mesaje despre evenimentele politice, publice, culturale și sociale. Expunerea la informație variază în funcție de vârstă: crește atingînd un maxim între 30 și 40 de ani, pentru a descrește apoi. Doar persoanele cu un înalt nivel de educație urmăresc voluntar emisiunile informative. Oamenii percep ceea ce sunt pregătiți să perceapă. Stereotipurile desemnează acele structuri mentale care selectează și stochează informația, tiparele care prefigurează răspunsul selectînd ceea ce cultura noastră a defint pentru noi și percepem ceea ce cultura noastră, într-o formă stereotipă, a ales pentru noi.
Educația formează deprinderea de a examina sursele de la care se obțin informații conducînd la selectarea lor cu evidențierea erorilor și a provenienței lor. Un alt aspect al acestui factor de risc provine din fenomenul de calificare și descalificare a salariaților. Fenomenul de descalificare constă în pierderea experienței de lucru care se produce odată cu informatizarea tuturor meseriilor. Se substituie procesul de adunare de informații cu un proces de scanare a unei baze de date și se înlocuiește judecata și experiența cu proceduri de învățare sau cu modele și calcule. Scade capacitatea de expertiză a unei situații și a cunoașterii provenite din experiență.
Sistemele tradiționale trebuie combinate cu calculatorul, acest lucru însemnînd management științific. Cunoașterea practicilor manageriale este mai importantă decît cunoașterea detaliată a fiecărui proces în parte.
Responsabilitatea profesională este o problemă de educație socială și ea trebuie formată în procesul de instruire și desăvîrșită în primii ani de muncă. Procesul de perfecționare și învățământ urmărește formarea unor specialiști cu o înaltă ținută etică și morală.
• Riscul documentației – documentație de organizație sau proiect cu erori sau omisiuni, semnată de oameni care nu aveau competența să o avizeze sau care nu respectă jurisdicția, legile țării sau ale țărilor dacă sunt documentații în proiecte ce se desfășoară între parteneri din mai multe țări. În domeniul tehnologiei informației toate paginile web trebuie să respecte legile țării în care este formată pagina respectivă de web. Controlul pagini web este de resortul justiției, sesizată de particulari sau de puterile publice. Contractele având măsuri legale de protejarea dreptului intelectual și industrial trebuie încheiate cu asistența unui consilier juridic.
• Riscuri în gestionarea resurselor materiale, aprovizionare și desfacere.
• Riscuri de logistică – comunicații interne și externe companiei.
• Riscuri financiare – care conduc la adaptarea greoaie la competitivitate. Aici se pot evidenția următoarele: riscul de preț, riscul valutar, riscul de transfer valutar, risc de aplicare TVA, risc de impozit.
Riscul de preț
Riscul de preț apare datorită neconcordanței prețului în timp, între momentul încheierii contractului și momentul încasării sau al plății. De exemplu prețul stabilit în momentul încheierii contractului de cumpărare de calculatoare de către consorțiu de la un furnizor, poate să ajungă mai mare decît prețul la nivel mondial al calculatoarelor în momentul plății. Prețul extern poate rămane constant sau poate scădea în timp ce prețul intern crește datorită ridicării prețului energiei electrice sau a materiilor prime sau al manoperei. Acest risc se resimte mai ales în cazul încheierii unor contracte pe termen lung sau cu livrare eșalonată pe mai mulți ani, dacă prețul este fix. Consorțiul de proiect poate caștiga dacă prețul extern crește în raport cu cel stabilit în contract.
Riscul valutar
Riscul valutar constă în posibilitatea înregistrării unei pierderi în cadrul unei tranzacții fianciare ca urmare a modificării cursului valutar (apreciere, depreciere) a valutei de contract, în intervalul dintre momentul încheierii contractului și data efectuării plății în valută. Riscul valutar apare, de exemplu, în momentul în care moneda de plată EURO are o putere de cumpărare mai mare, iar partenerii consorțiului vor avea de procurat o valută mai scumpă în momentul plății decât în momentul încheierii contractului de cumpărare. Riscul valutar apare frecvent în condițiile actuale ale economiei de piață în care cursurile monetare fluctuează sub imperiul legii cererii și ofertei.
Crește riscul valutar, vulnerabilitatea țării în fața șocurilor externe dacă populația va ține banii în bănci, în valută. Acest lucru este posibil în urma schimbării comportamentului de economisire al populației. Un alt comportament poate fi cel de a ține banii, tot în valută, acasă. Fondurile care nu mai sunt atrase de bănci pot influența consumul, având efect asupra creșterii prețurilor.
Riscul de transfer valutar
Riscul de transfer valutar apare datorită unor condiții cu caracter economic, financiar, valutar sau politic care ar putea împiedica transferul valutei de către partenerii consorțiului. Acest risc apare frecvent când sunt introduse restricții pentru efectuarea transferului valutar sau când taxele de transfer sunt majorate excesiv. Între riscurile de preț și cele valutare există intercondiționare.
Pierderile datorate fluctuației monetare se reflectă în deteriorarea prețului real, iar schimbarea prețurilor produselor și serviciilor influențează fluctuațiile cursurilor monetare. Dezvoltarea rețelei globale de comunicații între calculatoare a permis introducerea și folosirea pe scară tot mai largă a sistemelor electronice de plăți. Acest gen de aplicații pot fi văzute ca o latură a utilizării calculatoarelor și rețelelor în activități financiare și comerciale la mare distanță.
Risc de impozit
Impozitul reprezintă unul din principalele elemente de cost și risc într-un contract. Este important să înțelegem costurile și riscurile aferente impozitelor, să controlăm costurile și riscurile aferente impozitelor, să alocăm costurile și riscurile aferente impozitelor.
• Riscul de firmă/companie
Riscul operațional, concurențial, de implantare, risc conjunctural se combină producînd riscul de firmă/companie. Există o contradicție aparentă între nevoia de comunicații și conectivitate, pe de o parte și necesitatea asigurării confidențialității și autentificării datelor la calculatoare și rețele, pe de altă parte. Viteza și eficiența pe care o aduc comunicațiile instantanee de documente și mesaje (poștă electronică, mesagerie electronică, transfer electronic de fonduri, etc) actului decizional al managerilor care acționează într-o economie puternic concurențială, conduc la un fel de euforie a utilizării rețelelor, bazată pe un sentiment fals de securitate a comunicațiilor, care poate transforma potențialele cîștiguri generate de accesul la informații, în pierderi majore cauzate de furtul de date sau de inserarea de date false sau denaturate.
Riscul operațional
Studierea riscului operațional se află într-un stadiu de evoluție. Au fost, identificate trei abordări diferite cu grade de sofisticare crescătoare (indicatorul de bază, standardizat și intern). Abordarea indicatorului de bază utilizează un singur indicator al riscului operațional pentru întreaga activitate a instituției financiare sau băncii. Abordarea standardizată specifică indicatori diferiți pentru diferite linii de afaceri. Metodele interne de măsurare cer băncilor să utilizeze informațiile interne privitoare la posibile pierderi pentru a estima valoarea capitalului la risc. Există cerințe de capital doar în termeni de risc de credit (principalul risc pentru bănci), cu toate că cerințele de ansamblu privind capitalul (rata minimă de 8%) are scopul să acopere riscul cumulat. Din 1996, expunerile la riscul de piață au fost eliminate, atribuinduli-se cote separate în capitalul de risc. Încercând să crească sensibilitatea la risc, structurile financiare și bancare au colaborat cu reprezentanții agenților economici în scopul dezvoltării unei formuli convenabile pentru determinarea riscului operațional (de exemplu, riscul blocării sistemului informațional, al depistării de fraude etc.).
Riscul operațional poate fi dat de: suprapreciere; abundența de informații și viteza lor; timpul pentru a interpreta imaginea este prea scurt; supravegherea continuă; dependența de sisteme automate; dependența de specialiștii în calculatoare care au schimbat cultura locului de muncă.
Sistemele de control computerizate nu dau oamenilor posibilitate a de a învăța cum să se descurce în situații critice. Volumul crescut al tranzacțiilor comerciale prin calculator poate marginaliza sau înlocui experiența de piață, defecțiunile sistemelor tehnice, senzația inutilității, iluzia comenzii fără a avea autoritatea necesară, lipsa unei generații de tranziție în domeniul finanțelor.
Riscul concurențial
Având în vedere că frontierele naționale nu au bariere pentru că activitatea pe internet are caracter transfrontalier, tehnologia se dezvoltă impetuos și alianțele strategice se pot schimba. Astfel este incertă prevederea competiției cu concurența ca urmare a prezentărilor date utilizînd tehnologia informației. Pot apare oricînd noi structuri concurențiale ca urmare a noii alianțe și dezvoltări tehnologice în parteneriate informatice.
Riscul de implantare
Deși întreprinderile sunt preocupate de nevoia de securitate nu conștientizează amploarea riscului. În Europa, o întreprindere din cinci estimează ca minim impactul unei breșe în sistemul informatic asupra activității organizației. Nu este suficient să cumpere echipamentul necesar pentru a fi protejate, pentru că aceasta înseamnă doar începutul punerii în practică a politicii de securitate. Lipsite de mijloace certe dar mai ales având deficit de informații un număr mare de întreprinderi minimizează riscurile știind care sunt problemele.
Riscul conjunctural
Riscul conjunctural apare în condițiile pieței utilizînd în special tehnologia informației și proceduri juridice, în afara sferei de control a partenerilor consorțiului.
Tipurile de probleme generate de acest risc sunt:
– nivelul costurilor, al crizelor, al materialelor neprelucrate sunt probleme care influențează aprovizionarea și constituie riscuri în gestionarea resurselor materiale ale proiectului, ce pot conduce la contracte neonorate sau întârziate.
– grupuri de presiune neoneste pot afecta în mod negativ imaginea publică a partenerilor consorțiului sau a activității lui.
• Riscuri datorate contractelor încheiate și întîrziate sau neonorate.
B. RISCURI EXTERNE
• Riscuri politice – schimbări frecvente ale regimului politic și ale structurii guvernului fapt care duce la nesiguranță în afaceri; neîndeplinirea strategiei propuse de guvern; deficit de formare profesională, de cultură tehnologică la nivelul celor care iau decizii politice; apariția unor puternici factori de risc în momentul în care decalajul dintre "imaginea ghid" și efectul în plan imediat devine incontrolabil. Optimismul politic se lovește de inerții de mentalitate sau de acțiune, de diferența dintre dorința oamenilor de afaceri de a pune în practică politica și legislația privind dezvoltarea afacerilor și societatea reală.
• Riscuri comerciale – nivelul costurilor, al crizelor economice, al materialelor neprelucrate, embargouri, blocade economice.
• Riscuri comunitare – întreruperea serviciilor esențiale – apă, electricitate.
• Riscuri de reglementare – interdicții la transferuri valutare, anulări de autorizații de import.
• Riscuri de mediu – condiții climatice grave: caniculă, valuri de frig, furtuni, cutremure.
• Riscuri legate de relațiile cu subcontractanți și parteneri.
• Riscuri sociale – conflicte sociale în țară; incertitudinea îmbunătățirii semnificative a educației populației privind combaterea criminalității economice; reticența de a anunța organele abilitate să efectueze cercetarea, pentru că numai o informație din partea victimei permite investigarea faptei comise, urmărirea și arestarea infractorului. Elementul esențial este conștientizarea schimbărilor care se impun la adaptarea sistemului economic concurențial globalizat, urmat de schimbarea mentalităților. Tendințele sunt influențate de mărirea sentimentului de nesiguranță al oamenilor, care se îndreaptă către servicii, produse și cumportamente care să le ofere o anumită siguranță cumpărând produse de apărare și prevenire, de la arme profesionale pînă la aparatele de filtrare a apei.
• Riscuri juridice – legislație nercorespunzătoare care permite dezvoltarea ascunsă a infracționalității globale. Riscul juridic în tehnologia informației este dat de absența legilor pentru criminalitatea informatică sau adoptarea unora abuzive. Justificarea pentru adoptarea acestor legi este, în general, aceea că vin în sprijinul organelor de anchetă, al aparatului judiciar sau al organizațiilor pentru combaterea terorismului în sensul de a scurta timpul de acces la informații și, implicit, de a grăbi rezolvarea situațiilor critice. Încălcarea măsurilor de securitate a informațiilor de către un angajat este infracțiune ce poate fi încadrată în dispozițiile penale ale legii privind comerțul electronic. Dacă un angajat fură informațiile firmei la care lucrează poate fi pedepsit pentru furt intelectual privind drepturile de autor. În acelați timp tehnologiile informaționale și de comunicații au favorizat apariția unor noi moduri de muncă, telework, sau ework, o activitate flexibilă în timp și la distanță față de o organizație pentru care lucrează salariatul. Problemele legislative care trebuie soluționate sunt cele legate de asigurarea securității muncii și partajarea costurilor.
• Riscul penal (criminal risk) cuprinde: daunele penale, cum ar fi de exemplu incendierea cu intenție; furtul de piese, de secrete de serviciu; cheltuirea peste bugetul planificat; spionajul industrial; de exemplu un angajat ce este demis poate copia informații de serviciu pe un sistem electronic și le poate utiliza la noul loc de muncă; nerespectarea aspectului confidențial al negocierilor, al actelor; ascultarea convorbirilor fără mandatul procuraturii; mesaje poștale mincinoase referitoare la numele domeniului în internet; corupția angajaților, a polițiștilor, a judecătorilor; controlul penal al afacerilor, fraudele, inclusiv cele rezultate în urma acțiunii angajaților firmei; falsificarea semnăturii, actelor, planurilor, facturilor fiscale.
• Riscul privind terorismul de înaltă tehnicitate – a devenit un factor de risc extrem de important. În condițiile în care terorismul internațional utilizează agenți chimici și bacteriologici precum gazele paralizante sau agenții patogeni. Bioterorismul este înlesnit de accesul ușor, prin internet, la formulele chimice importante și de sprijinul unor specialiști în substanțe toxice. Terorismul este considerat act criminal pe timp de pace, de crize, de război.
Terorismul vizează producerea angoasei, fricii și obținerea unui tip de control politic, economic sau de altă natură. Contra terorismului sunt prevăzute reglementări juridice la nivel de stat și de organizații internaționale. Nici un stat nu poate controla singur criminalitatea informatică (cybercrime). Statele aplică măsuri preventive prin care serviciile speciale statale au în vedere urmărirea și distrugerea celulelor teroriste internaționale.
• Riscul economic – influențat de riscul financiar, inflație si de transfer financiar.
Riscurile economice contractuale apar la nerealizarea obligațiilor asumate prin contract de către parteneri și furnizori sau beneficiarii serviciilor consorțiului de proiect dacă beneficiarii nu ar mai fi în măsură să își respecte obligațiile contractuale, sau dacă furnizorii nu ar mai avea interes economic real pentru beneficiar respectiv consorțiu de proiect. Schimbările în economia internațională influențează frecvența riscurilor economice. Fenomenul dominant este mondializarea. Economicul se impune în fata politicului.
Se pot pune în evidență următorii factori de risc economic: conflicte între întreprinderi din țări diferite; subminarea relațiilor de cooperare (folosirea unor organizații destabilizatoare, ocuparea unor poziții monetare dominante); raporturi de schimb inechitabile (protecționism însoțit de discurs liberal, expansiune comercială obținută prin mijloace ilegale); acțiuni desfășurate de firme străine care vor să acapareze piața internă prin eliminarea produselor românești, vor să preia controlul unor domenii cu caracter strategic; spionaj economic. tehnico-știintific; lipsa fondurilor necesare investițiilor; subvenții uneori nedeclarate, prețuri de dumping; lipsa unor piețe de desfacere.
• Riscul în utilizarea tehnologiei informației – un risc sistemic global va fi strategia viitoare a războiului informației, un război electronico-economic declarat la nivelul concurenței economice globale. Riscul sistemic al unei reacții în lanț de falimente pe piața financiară arată că acest risc major poate fi utilizat pentru a face presiune asupra națiunilor reticente la liberul schimb generalizat.
• Riscul de țară – riscurile adiționale inerente în tranzacțiile cu un stat; riscul de suveranitate al statului sau alte afaceri în străinătate; risc dat de instabilitatea legislației; regimul neclar al investițiilor, modificări frecvente ale structurilor statale și condițiilor social politice în care se desfășoară activitățile unei firme.
Pentru fiecare țară se iau în considerare:
– riscul politic incluzînd schimbarea controlului și restricțiile privind repatrierea sau remiterea profitului capitalului sau al altor plăți;
– stabilitatea socială și economică;
– practici comerciale, taxe vamale, impozite, convenții internaționale la care statul respectiv este parte, obiceiuri și reguli de etică;
– lipsa aplicării efective a legilor comerciale;
– întârzieri în trimiterea, plata banilor;
– restricții asupra dreptului de proprietate sau managementului practicat de străini.
• Riscul psihosocial și acceptarea lui de către populație, care depinde de următorii factori:
– de cine este controlat riscul, publicul expunîndu-se riscului pe care crede că-l controlează;
– dacă este voluntar sau impus, cel voluntar fiind mai ușor acceptat;
– dacă riscul este natural sau industrial, riscurile artificiale fiind mai greu de suportat;
– dacă riscul este obișnuit sau exotic, oamenii temându-se de necunoscut de tehnologiile noi;
– dacă riscul este memorabil sau nu, populația vrând să uite crizele;
– dacă riscul este cronic sau iminent catastrofal, publicul fiind mai interesat de riscuri catastrofale decât de cele cronice ca fumatul;
– dacă riscul poate fi cunoscut sau nu, lumea fiind mai calmă dacă se convinge singură de prezența pericolului, ferindu-se de incertitudine;
– dacă riscul este moral sau imoral, nivelul de acceptare putând fi zero de exemplu pentru omoruri, copii molestați.
• Riscul de război
În mod evident, în funcție de domeniul abordat sau de categoria pe care o putem considera drept bază de clasificare, se poate genera un număr semnificativ mai mare de exemple de sistematizare a tipurilor de riscuri, scopul acestei prezentări fiind numai acela de a le identifica și trece în revistă pe cele majore, detalierea urmând a se face funcție de fiecare caz în parte.
Structura de identificare a riscurilor pe diverse capitole, prezentată mai sus, este una complexă, fiind uneori mai greu de aplicat în cadrul unor organizații mai mici datorită acestui considerent dar obligatorie de luat în seamă pentru obținerea de succese.
Un alt criteriu de clasificare a riscurilor are la bază momentul apariției lor, din acest punct de vedere întâlnindu-se:
a) riscuri retrospective – analiza lor, a caracterului și metodelor de micșorare dă posibilitatea de a prognoza mai precis riscurile curente și cele perspective;
b) riscurile curente sunt acelea care apar nemijlocit în procesul desfășurării activității firmei, având o probabilitate înaltă de apariție, dar care în majoritatea cazurilor nu generează mari pierderi pentru firmă (riscul de producție, riscul defectării utilajului, riscul de personal etc.);
c) riscurile perspective sunt riscurile potențiale, apariția cărora nu este strict delimitată în timp, însă la care poate fi determinată probabilitatea de apariție și mărimea potențialelor consecințe. Aceste riscuri permit factorilor de decizie să-și elaboreze eficient planurile de activitate a firmei, reducând pierderile generate de situațiile de risc.
Toate tipurile de risc sunt strâns legate între ele și influențează mult asupra activității firmei. Aceste condiții împiedică luarea deciziilor privind optimizarea riscului și necesită o analiză profundă în complexul riscurilor concrete, cauzelor lor și factorilor apariției acestora.
2. Dilema afacerii prezentului și viitorului, risc-continuitate
2.1.Abordări ale societății cunoașterii în contextul identificării și evaluării riscurilor
În prezent, accesul la informații a devenit din ce în ce mai ușor. Însă, numai informațiile nu sunt suficiente. Este nevoie să deținem cunoștințe generale, specifice și transversale pentru a putea dispune de informațiile respective. Cunoștințele constituie și vor constitui materia primă a societății bazate pe cunoaștere. Trăim astăzi într-o economie a cunoașterii, o societate a cunoașterii. Economia bazată pe cunoaștere este stimulată și condusă de creativitate și ingeniozitate.
Analiza economiei bazată pe cunoaștere reprezintă o adevărată provocare pentru economiștii de astăzi. Specialiștii consideră că succesul în afaceri este o problemă de adaptare la mediu. Conectarea dinamică a firmei la mediul economico-social reprezintă o premisă a funcționalității eficiente a acesteia. Realizarea acestei funcții presupune cunoaștere și spirit inovator.
În economia modernă, cunoașterea împreună cu informația sunt considerate a fi principalele forțe. Influența globală a informației și a schimbărilor tehnologice și de comunicare au favorizat globalizarea economiei și inovarea ca factor principal al concurenței globale. Toate economiile care au avansat din punct de vedere tehnologic sunt economii bazate pe cunoaștere.
Odată cu apariția relațiilor privind marfa și banii, a concurenței, în viața economică riscul a devenit un element tot mai prezent. Riscul în activitatea economică își are originea în dorința de a obține profit, de a obține rezultate superioare celor anterioare. Riscurile sunt într-o continuă mutație ca formă de manifestare cât și ca perioadă în care acestea își manifestă efectele. Factorii care contribuie la apariția riscurilor sunt întotdeauna alții și tot mai variați.
Măsurile adoptate împotriva riscurilor reduc amenințările cu care se confruntă orice activitate din economie iar minimizarea lor contribuie la dezvoltarea societății. Riscurile sunt prezente atât în contabilitate cât și în audit financiar. Minimizarea lor este un deziderat al guvernanței și managementului, ce poate fi atins doar dacă profesionalismul și principiile etice coexistă în interiorul entității, la nivel de grup indiferent de loc și timp. Cunoașterea ca și atribut pozitiv are un rol esențial, decisiv în acest context.
În ultimii ani, economia a cunoscut, și cunoaște și în prezent, modificări semnificative, în condițiile creșterii accentuate a instabilității mediului și a concurenței în toate sectoarele de activitate.
Societatea bazată pe cunoaștere conduce la o transformare radicală a societății, care trebuie să devină în noile condiții o structură flexibilă, condusă de profesioniști de o înaltă moralitate, dar și creativitate.
În noul context economic, managementul cunoașterii reprezintă resursa cheie pentru a deveni competitiv. Cunoașterea devine o valoare pentru societate atunci când aceasta contribuie în mod pozitiv la atingerea obiectivelor urmărite de către societatea în sine.
Riscurile și măsurile adoptate împotriva acestora au reprezentat un domeniu de studiu încă din cele mai vechi timpuri, acest lucru însemnând reducerea amenințărilor cu care se confruntă orice activitate din economie. Minimizarea riscurilor contribuie la dezvoltarea societății, obținându-se astfel rezultate bune și venituri mai mari cuantificate în performanța domeniului de activitate.
Cercetarea efectuată în acest sens a avut ca obiectiv identificarea modificărilor conceptuale și structurale ale riscului în condițiile dezvoltării și extinderii societății cunoașterii. Suportul teoretico-științific l-a constituit cercetările din domeniul societății cunoașterii, a managementului riscului în societatea cunoașterii. Pentru realizarea cercetării s-a efectuat o informare și documentare pe baza literaturii de specialitate. Demersul cercetării a avut în vedere o sinteză a ideilor publicate pe această temă. Pentru atingerea obiectivului propus s-a utilizat o metodologie de cercetare fundamentală.
În societatea actuală, în care accesul la date și informații este tot mai ușor de realizat datorită ritmului de dezvoltare a tehnologiilor informației și a telecomunicațiilor, se pune problema de a cunoaște tot mai mult, de a ști cum să folosești paleta largă de informații de care poți dispune la un moment dat. Cunoașterea și comunicarea sunt considerate principalele motoare ale dezvoltării economice. Cunoașterea alături de informație reprezintă principalele forțe ale economiei moderne. În noua economie și în societatea cunoașterii, bunurile intagibile, precum cunoștințele și managementul informației și cunoașterii devin noul nucleu al competențelor. Cunoașterea devine o componentă esențială a întregului sistem contemporan privind dezvoltarea economică și socială.
În cartea sa „The Age of Discontinuity”, Peter Drucker a prevăzut sosirea „muncitorului erei cunoașterii”. Astfel, apariția noii economii a fost observată încă din anul 1969.
Tot consacratul Peter Drucker consideră că ceea ce înțelegem acum prin cunoaștere este „informație efectivă în acțiune, informație orientată spre rezultate. Aceste rezultate sunt văzute în afara persoanei, cu rol în societate și economie sau în promovarea cunoașterii înseși”.
Societatea cunoașterii își clădește realitatea socială pe baza cunoașterii de care dispune. Astfel, conceptului de cunoaștere i se pot atribui diferite interpretări. Conceptul de cunoaștere se află într-o evoluție continuă pe măsură ce noi aspecte ale realității sociale sunt descoperite, analizate, interpretate, definite.
Cunoașterea a devenit un factor extrem de important în viața economică actuală. Conceptul de cunoaștere a fost recunoscut încă din secolul XVI de către filosoful Francis Bacon (Bacon, 1597) care a precizat „cunoașterea este putere”.
În noua economie, cunoașterea are patru caracteristici: este tacită; este orientată spre acțiune; se bazează pe reguli; se modifică în mod constant, transformă semnificativ economia unei națiuni.
În opinia academicianul Mihai Drăgănescu „societatea cunoașterii reprezintă mai mult decât societatea informațională și decât societatea informatică, înglobându-le de fapt pe acestea.” Autorul consideră că implicațiile societății cunoașterii sunt:
extinderea și aprofundarea cunoașterii științifice;
utilizarea managementului cunoașterii sub forma cunoașterii tehnologice și organizaționale;
producerea de cunoaștere tehnologică nouă prin inovare;
diseminare fără precedent a cunoașterii către toți cetățenii prin mijloace noi, folosind cu prioritate internetul și cartea electronică și folosirea metodelor de învățare prin procedee electronice;
societatea cunoașterii reprezintă o nouă economie în care procesul de inovare (capacitatea de a asimila și converti cunoașterea nouă pentru a crea noi servicii și produse) devine determinant;
societatea cunoașterii este fundamental necesară pentru a se asigura o societate sustenabilă din punct de vedere ecologic;
societatea cunoașterii are caracter global și este un factor al globalizării;
societatea cunoașterii va reprezenta și o etapă nouă în domeniul culturii.
În cadrul Convenției Mondiale WASME a IMM-urilor au fost identificate și dezbătute principalele caracteristici ale economiei bazate pe cunoaștere:
trendul ascendent al nivelului intelectual al societății;
primordialitatea cunoștințelor în toate sferele activității economice, datorită impactului decisiv pe care îl au asupra funcționalității și performanțelor organizațiilor;
proprietatea intelectuală deține o pondere apreciabilă în patrimoniile naționale, în continuă creștere;
fundamentarea activităților economice, în primul rând nu pe resurse tangibile, ci pe resurse intangibile, reprezentate de cunoștințe și de mințile oamenilor competenți;
concentrarea activităților economice, nu asupra producerii de bunuri, ci asupra tratării informațiilor, acumulării cunoștințelor și producerii de bunuri-cunoștințe care tind să devină cele mai căutate și mai prețuite mărfuri pentru agenții economici;
dezvoltarea și amplificarea exporturilor, ca urmare a estompării diferențelor dintre piețele naționale și eliminării treptate a barierelor instituționale, de timp și spațiu dintre țări;
proliferarea și diversificarea formelor de asociere economică între organizații;
alianțe strategice, rețele de firme, parcuri industriale – pentru a valorifica pe plan superior cunoștințele și celelalte resurse de care dispun.
Din punct de vedere calitativ, societatea cunoașterii are câteva trăsături definitorii care o disting de modelele precedente de societate:
creșterea ponderii persoanelor cu studii superioare;
creșterea nivelului general de cultură a populației;
apariția unui volum foarte mare de publicații științifice din diverse domenii de interes;
multiplicarea exponențială a surselor de diseminare a informațiilor;
accesul neîngrădit, practic, al întregii populații la mass-media, care constituie vectorul cel mai important de vehiculare a informației;
apariția, dezvoltarea și înmulțirea firmelor de consultanță care oferă servicii intelectuale, profesionale-cercetare-dezvoltare, consultanță tehnică, managerială, juridică etc.
generalizarea conceptului și a practicii privind învățarea pe tot parcursul vieții.
Unii specialiști în domeniu consideră că economia bazată pe cunoaștere este un termen mult prea evaziv pentru a fi util. Alții consideră că în virtutea ideii de cunoaștere, informațiile și abilitățile sunt resurse primare pentru economii, ceea ce le conferă valoare. Astfel, trebuie recunoscut rolul primordial al cunoștințelor într-o economie care se bazează din ce în ce mai mult pe cunoaștere, dar, pe de altă parte, trebuie amintit că nu numai societatea de azi, ci toate formele de societate umană, s-au bazat pe descoperiri științifice, invenții etc.
Principalii piloni pe care se fundamentează economia bazată pe cunoaștere sunt:
inovațiile tehnologice și cheltuielile de cercetare dezvoltare – factor al creșterii economice;
învățarea din practică și difuzarea cunoștințelor – ceea ce conduce la creșterea randamentelor;
acumularea capitalului – care generează externalități tehnologice pozitive;
ameliorarea educației și a formării profesionale – prin care s-ar realiza creșterea productivității muncii, ca motor al unei creșteri economice sustenabile.
Relația între economia bazată pe cunoștințe și societatea cunoașterii poate fi redată în schema 1:
Schema 1 Societatea cunoașterii
Sursa: Prelucrare după Cristea Dragoș, Matei Daniela – „Societatea cunoașterii, cadrul general pentru economia bazată pe cunoștințe”,www.utgjiu.ro/revista/ec, 2011
Analizând cele prezentate anterior constatăm că economia bazată pe cunoștințe este considerată principalul pilon al societății cunoașterii. Dezvoltarea științifică este susținută de o educație corectă. În economia bazată pe cunoștințe, progresul științific a determinat productivitatea economică care a condus la creșterea nivelului de trai în societate. În societatea actuală, siguranța vieții depinde foarte mult de nivelul de trai.
În economia cunoașterii, statul ar trebui să aibă un rol important, prioritățile funcției publice constând în:
promovarea unei politici publice care să stimuleze investițiile (în cercetare dezvoltare, educație, tehnologie, comunicații, IT);
subvenționarea activității generatoare de externalități pozitive;
crearea mecanismelor de stimulare și de implementare a inovațiilor – brevete;
dezvoltarea de proiecte în ceea ce privește infrastructura de transport;
susținerea investiției în educație.
Societatea cunoașterii nu reprezintă doar economia bazată pe cunoaștere. Aceasta este o parte esențială care se referă la utilizarea și managementul cunoașterii existente sub forma cunoașterii tehnologice și organizaționale, producerea de cunoaștere tehnologică nouă prin inovare, o nouă economie, în care procesul de inovare este determinant, iar bunurile intangibile devin mai importante decât cele tangibile.
„Societatea cunoașterii asigură bazele unei viitoare societăți a conștiinței, a adevărului, moralității, creativității și spiritului”.
Cunoașterea și managementul cunoașterii sunt considerate resursa principală a societăților moderne actuale.
Cunoașterea este considerată o „armă” de apărare împotriva riscurilor, ale noilor vulnerabilități ce vor apărea cu siguranță în societatea următorilor ani.
Cuvântul „risc” derivă de la cuvântul „risicare” din limba italiană care înseamnă „a îndrăzni”. Astfel, „riscul este o alegere, nu o soartă”. În viața de zi cu zi suntem supuși riscurilor, însă se poate afirma că deținem controlul în coordonarea sau gestionarea lor.
După cum am prezentat anterior, literatura de specialitate atribuie conceptului de risc diverse abordări, definiții.
Dicționarul de economie definește riscul „ca fiind un eveniment sau proces nesigur și probabil, care poate cauza o pagubă, o pierdere într-o activitate, operațiune sau activitate economică”. Analizând cele prezentate se poate menționa că autorul consideră riscul ca fiind un proces nesigur și incert cu un impact negativ asupra activităților desfășurate într-o entitate.
Dicționarul MacMillan de Economie prezintă „riscul de corporație – riscul total apărut într-o activitate economică”. De asemenea, se mai precizează că acest tip de risc cuprinde: riscul financiar, ce apare din finanțare prin împrumut și riscul economic, ce este specific tuturor activităților din cadrul unei entități.
Riscul poate fi definit ca fiind „incertitudinea unui rezultat îmbrăcând forma unei probabilități de natură pozitivă sau a unei amenințări, a unor acțiuni sau evenimente și trebuie administrat din perspectiva unei combinații între posibilitatea de a se întâmpla ceva și impactul pe care l-ar produce materializarea acestei posibilități”. Dacă riscul are un impact negativ asupra îndeplinirii obiectivelor, rămâne o amenințare. În sens opus, dacă are conotații pozitive, acestea pot deveni oportunități, care pot fi ignorate sau exploatate de organizație.
Riscul „este posiblitatea sau șansa ca ceva să se întâmple care va avea efect asupra obiectivelor firmei”. Cuvântul posibilitate sau șansă este bine încadrat în această definiție întrucât șansa poate fi atât pozitivă cât și negativă.
Vocabularul economic și financiar definește riscul „ca fiind un element de incertitudine care poate afecta activitatea unui agent sau derularea unei operațiuni economice”. Analizând cele prezentate în această definiție se observă că este adus din nou în discuție elementul caracteristic riscului, respectiv incertitudinea. Însă în această definiție a riscului nu se mai specifică efectul negativ al acestuia ci doar se menționează că afectează operațiunile, activitățile unui agent economic, existând posibilitatea producerii și a unor efecte pozitive.
Fiind considerată o formă modernă de organizare a activității economice, economia cunoaște la toate nivelele risc și incertitudine și orice entitate economică este subordonată acestor două coordonate ale mediului economic în care își desfășoară activitatea.
Unii specialiști în domeniu consideră că riscul și incertitudinea trebuie analizate și privite în comparație cu certitudinea. Siguranța în mai bine este asociată cu certitudinea, iar previziunea de înrăutățire a unei situații date, cu riscul sau incertitudinea unei schimbări de atitudine, de timp.
Dezvoltarea societății contemporane a fost posibilă datorită asumării unor riscuri. Astfel, creșterea economică nu se putea realiza dacă certitudinea prima în fața riscului și a incertitudinii.
Riscurile există în orice activitate desfășurăm, manifestându-se într-un sens sau altul. Însă, cel mai important este să înțelegem aceste riscuri și să încercăm să le administrăm. De cele mai multe ori apar atunci când suntem pe punctul de a lua decizii, situație în care devine major. Înainte de identificarea riscurilor, entitățile economice trebuie să aibă obiectivele bine stabilite în funcție de riscurile reale și posibile.
În literatura economică contemporană se regăsesc două teorii referitoare la risc, respectiv: teoria clasică și teoria neoclasică.
Adam Smith, John Stuart Mill, David Ricardo, reprezentanții teoriei clasice, susțin că în structura profitului antreprenorului se evidențiază un procent din capitalul investit, salariul capitalistului și plata pentru risc. În acest sens s-a conturat ideea conform căreia riscul este identificat cu probabilitatea de a suporta pierderi și pagube materiale sau cu siguranța matematică a pierderilor, care poate apărea ca rezultat al realizării deciziei și strategiei alese.
Teoria clasică a fost elaborată în anii 20-30 ai secolului XX de către economiștii Alfred Marshall și Arthur Pigou. Aceștia susțineau că întreprinderea ce își desfășoarpă activitatea într-un mediu incert, trebuie să țină cont de două elemente și anume: mărimea profitului așteptat și mărimea abaterilor posibile. Potrivit acestei teorii, comportamentul antreprenorului se identifică cu concepția profitului maximal.
Marele economist John Maynard Keynes realizează o analiză privind noțiunea de „înclinație spre risc”. Aceasta presupune că trebuie să se ia în considerare satisfacția de pe urma apelării la risc, fapt ce generează următoarea concluzie: pentru așteptarea unui profit mai mare, antreprenorul trebuie să recurgă la risc. Teoria neoclasică susține ideea potrivit căreia riscul este considerat un factor de abatere de la scopul propus. Astfel, antreprenorul își desfășoară activitatea în condiții de incertitudine, obține profit dar acesta este considerat o variabilă neconstantă, nesigură, incertă.
Analizând cele prezentate anterior, se pot contura câteva caracteristici specifice riscului, astfel:
este o variabilă incertă, probabilă, nesigură;
poate fi evaluat calitativ – este considerat a fi proporțional cu pierderile generate prin producerea unui eveniment;
poate fi evaluat cantitativ – cu cât posibilitatea ca evenimentul să se producă este mai mare, cu atât crește și riscul;
generează efecte pozitive dar și negative;
este considerat a fi o amenințare;
este specific fiecărui tip de activitate desfășurată;
este considerat un eveniment viitor.
Întregul proces de gestionare a riscurilor trebuie supus unor evaluări și examinări periodice, asigurându-se astfel funcționalitatea acestuia, existența unui sistem de reanalizare a riscurilor, stabilirea unor sisteme de avertizare privind evoluția riscurilor sau apariția altora neprevăzute.
Astfel, am sintetizat terminologia și opiniile apărute până în prezent despre concepte precum economia cunoașterii, societatea cunoașterii, managementul cunoașterii, risc. O primă recomandare în urma cercetării realizate – acordarea unei atenții sporite riscurilor în vederea gestionării lor cât mai corecte pentru înlăturarea amenințărilor la care societatea este supusă. Pe această traiectorie nu lipsește nici contabilitatea și nici auditul financiar.
2.2.Analiza și evaluarea riscurilor la nivelul entităților economice
După cum am prezentat anterior, economia cunoaște la toate nivelele risc și incertitudine și orice entitate economică este subordonată acestor două coordonate ale mediului economic în care își desfășoară activitatea. Riscul și incertitudinea trebuie analizate și privite în comparație cu certitudinea. Siguranța în mai bine este asociată cu certitudinea, iar previziunea de înrăutățire a unei situații date, cu riscul sau incertitudinea unei schimbări de atitudine, de timp. Dezvoltarea societății contemporane a fost posibilă datorită asumării unor riscuri. Astfel, creșterea economică nu se putea realiza dacă certitudinea prima în fața riscului și a incertitudinii. Ca urmare a permanentului proces de transformare a economiei, entitățile economice se confruntă cu un fenomen de extindere a deciziilor bazate pe risc și incertitudine. Astfel, administrarea riscurilor a devenit o preocupare esențială pentru entitățile economice care trebuie să identifice riscurile semnificative cu care se confruntă, să evalueze impactul posibil al acestora și să adopte cele mai corespunzătoare măsuri în cazul unor evenimente neprevăzute.
Aprecierea și evaluarea stării de sănătate financiară a unei entități în diagnosticul financiar-contabil impun evaluarea riscurilor care însoțesc activitatea entității, dintre care unele semnalează fragilitatea sau vulnerabilitatea firmei, iar altele prefigurează falimentul sau insolvabilitatea ce îi amenință supraviețuirea. Riscurile care influențează întreprinderea sunt unul dintre factorii esențiali care afectează performanța întreprinderii. Evaluarea riscului afacerii este importantă pentru managementul entităților. Riscurile afacerii pot fi controlate prin intermediul implementării unei strategii de firmă, a unui plan operațional și financiar orientat către atingerea obiectivelor de afaceri.
Prezența riscului în cadrul componentelor mediului în care evoluează întreprinderea impune ca toate deciziile care o privesc să fie fundamentate luând în considerare riscul.
Dimensiunea riscului la nivelul entităților economice
În economia concurențială, existența și viabilitatea oricărei afaceri sunt strâns legate de risc în măsura în care rezultatele prezente și viitoare se află sub influența unor evenimente neprevăzute. Problema riscului, a certitudinii și a incertitudinii i-a preocupat pe specialiștii din toate domeniile de activitate. De regulă, se analizează riscul și incertitudinea în opoziție cu certitudinea. Astfel, noțiunea de risc este strâns legată de noțiunea de incertitudine, care exprimă o stare de nesiguranță privind viitorul. Raportul dintre incertitudine și risc trebuie să se reflecte în procesul decizional prin gestionarea și controlul factorilor care pot genera diferite categorii de risc, cu impact direct sau indirect asupra modului de realizare a obiectivelor entității.
Întotdeauna activitatea economică implică un anumit grad de risc.
“Riscul – inerent oricărei activități – semnifică variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului”.
Rentabilitatea oricărei activități nu se apreciază decât în raport cu riscul pe care-l implică. De asemenea, agenții economici își asumă riscul în realizarea unei activități doar în funcție de rentabilitatea pe care ei se așteaptă să o obțină din acea activitate.
Noțiunea de risc este legată de noțiunea de rentabilitate.
Rezultatele activității unei entități depind de factorii aleatori care intervin în toate momentele procesului de aprovizionare – producție – desfacere.
În teoria economică, noțiunea de risc este adesea asociată cu cu cea de flexibilitate a activității. ”Flexibilitatea este definită prin capacitatea întreprinderii de a se adapta și de a răspunde eficient la schimbările de mediu”.
Riscul devine o frână în derularea și expansiunea oricărei activități, întrucât îngreunează procesul de decizie. Orice activitate eficientă se poate derula numai în condițiile în care cei care o realizează sunt protejați de efectele negative ale riscului.
”Variabilitatea rezultatului este cu atât mai bine stăpânită de agentul economic cu cât manifestă un grad mai mare de flexibilitate. Riscul reprezintă incapacitatea firmei de a se adapta, la timp și cu cel mai mic cost, la variația condițiilor de mediu economic și social”.
Unii autori consideră că pentru orice activitate economică, riscul este o variabilă exogenă, antonimă rentabilității și că ”riscul se traduce prin variabilitatea profitului față de media rentabilității din ultimele exerciții” sau ”prin variabilitatea rezultatului, afectând rentabilitatea activelor, și în consecință, a capitaluilui investit”.
În previziuni, riscul exprimă variabilitatea estimată a profitului în raport cu speranța de rentabilitate. Măsura riscului este dată de dispersia și de abaterea medie pătratică a profitului în funcție de volumul de activitate.
Riscul decurge din incapacitatea unei entități de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variația condițiilor de mediu economic și social și poate fi privit din două puncte de vedere:
al întreprinderii, ca organizație economico-socială care urmărește creșterea averii proprietarilor în vederea remunerării corespunzătoare a factorilor de producție;
al aporturilor de capital externi, interesați în realizarea celui mai bun plasament în condițiile unor piețe financiare cu diverse avantaje și riscuri.
Analiza riscului firmei constă în identificarea riscurilor existente și evaluarea consecințelor economice și financiare directe și indirecte ale acestora. În urma estimării riscului firmei, managementul va trebui să găsească soluții eficace de reducere a acestuia și dacă este posibil, diminuarea sau eliminarea sa”.
Riscurile nu au toate aceeași posibilitate de a se realiza; din acest punct de vedere se disting, în general, riscuri potențiale și riscuri posibile:
Riscurile potențiale, adică acele care sunt susceptibile teoretic de a se produce dacă nici un control nu este exercitat pentru a le preveni sau pentru a detecta și corecta erorile care ar putea să se producă: aceste riscuri sunt comune tuturor întreprinderilor;
Riscurile posibile, adică acele riscuri potențiale împotriva cărora întreprinderea nu dispune de mijloace pentru a le limita; când astfel de mijloace lipsesc, există o mare probabilitate ca anumite erori să se producă fără să fie detectate sau corectate de către întreprindere.
Uniii autori consideră că principalele forme de risc cu care se confruntă o întreprindere pot fi grupate în următoarele categorii:
1. Riscuri economice – determinate de evoluțiile contextuale întreprinderii și de nivelul calitativ al activităților economice desfășurate în cadrul său. Cele mai întâlnite riscuri din această categorie sunt: riscul creșterii inflației; riscul amplificării ratei dobânzilor la credite; riscul modificării cursului de schimb valutar; riscul investițional.
2. Riscuri financiare – sunt riscurile aferente obținerii și utilizării capitalurilor împrumutate și proprii: riscul rămânerii fără lichidități; riscul îndatorării excesive; riscul neasigurării rentabilității, ca efect al falimentului și al unor cheltuieli foarte mari.
3. Riscuri comerciale – asociate operațiunilor de aprovizionare și vânzare pe piața internă și externă: riscul de preț; riscul de transport; riscul de vânzare.
4. Riscuri de fabricație – generate de disfuncționalități tehnologice și organizatorice în cadrul activității de producție: riscul de nerespectare a nivelului calitativ prevăzut; riscul de a nu realiza, din punct de vedere cantitativ, producția prevăzută; riscul de a depăși consumurile specifice normate; riscul apariției rebuturilor și implicit a refuzului comenzilor datorită nerespectării calității; riscul generat de posibilitatea producerii accidentelor de muncă.
5. Riscuri politice – determinate de modificările strategiei, tacticii și acțiunilor curente ale factorilor politici din propria țară sau din țările cu care întreprinderea are contacte directe și indirecte: riscul de restrângere a importurilor și/sau exporturilor; riscul limitării transferului valutar; riscul l refuzului admiterii produselor firmei pe teritoriul anumitor state.
6. Riscuri sociale – apar ca urmare a relațiilor stabilite cu personalul întreprinderii și a comportamentului acestuia: riscul demotivării personalului; riscul creșterii cheltuielilor cu personalul peste limita maximă admisă; riscul pierderii pozițiilor manageriale de către conducători; riscul conturării unei culturi organizaționale antieconomice.
7. Riscuri juridice – decurg din incidența legislației naționale și, mai rar, a celei internaționale asupra activităților întreprinderii: riscul pierderii sau distrugerii mărfurilor și produselor; riscul de neîncasare a unor sume cuvenite pentru operațiuni economice efectuate; riscul pierderii proprietății; riscul de a plăti impozite și taxe suplimentare sau majorate; riscul penalizării economice sau penale; riscul blocării afacerii.
8. Riscuri naturale – generate de calamități naturale sau alte cauze de forță majoră în care factorii naturali au o pondere decisivă: riscul de incendii; riscul de cutremure; riscul de inundații; riscul de furtuni; riscul de erupții vulcanice.
Phil Griffiths, teoretician englez, consideră că cele mai întâlnite categorii de riscuri sunt:
Riscuri strategice – cuprind: riscurile politice; riscurile economice; riscurile sociale; riscurile privind clienții;
Riscuri operaționale – în cadrul cărora se regăsesc: riscurile competiționale; riscurile fizice/materiale; riscurile contractuale;
Riscuri financiare;
Riscuri privind reputația sau brandul;
Riscuri informaționale și legate de IT – cuprind: riscurile tehnologice; riscurile fizice legate de IT ;
Riscuri privind personalul – cuprind: riscurile profesionale; conducerea și managementul.
În continuare ne vom opri asupra analizei celor mai semnificative riscuri ce apar la nivel microeconomic, respectiv riscul economic sau de exploatare, riscul financiar, riscul de faliment.
Schema 2 Principalele categorii de riscuri cu influență asupra rentabilității întreprinderii
Riscul economic sau de exploatare
În literatura de specialitate franceză, ”riscul economic este definit cel mai adesea ca fiind incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile mediului”. Această definiție a fost preluată în literatura română de mulți specialiști precum: M. Coșea și L. Nastovici în ”Evaluarea riscurilor – Metode și tehnici de analiză la nivel micro și macroeconomic”, pag. 30, precum și de M. Niculescu în lucrarea ”Diagnostic global – strategic”, pag. 397. Riscul economic reprezintă și variabilitatea profitului față de media profitabilității din ultimele exerciții. De asemenea, se mai spune că riscul de exploatare exprimă volatilitatea rezultatului economic la condițiile de exploatare.
În lucrarea ”Gestiunea financiară”, autorul Ion Stancu a analizat riscul economic din două puncte de vedere:
al firmei, ca organizație economico-socială animată de intenția de creștere a averii pentru acționari și a salariilor pentru personalul angajat;
al investitorilor financiari, care sunt interesați să realizeze cel mai bun plasament pe o piață financiară cu mai multe sectoare de profitabilitate și grade de risc.
M. Coșea și L. Nastovici în lucrarea ”Evaluarea riscurilor – Metode și tehnici de analiză la nivel micro și macroeconomic” definesc riscul economic ca fiind ”prejudiciul potențial la care sunt expuse patrimoniul, interesele și activitatea antreprenorială determinate de împrejurări de forță majoră, precum: calamități, acte de imprudență managerială, avarii, sau împrejurări rezultate din caracterul concurențial al economiei de piață”. De asemenea, autorii consideră că riscurile economice pot fi: riscul de schimb valutar, riscul creșterii costurilor de fabricație ale produselor care se exportă, riscul fluctuării ratei dobânzii.
Unii specialiști în domeniu consideră că rezultatul unei întreprinderi este sensibil la o serie de evenimente cum ar fi: accentuarea concurenței pe piață, creșterea salariilor, progresul științei și al tehnicii.
”Gradul de variabilitate a rezultatului face din fiecare întreprindere o investiție mai mult sau mai puțin riscantă. Riscul nu depinde numai de factori generali (preț de vânzare, cost, cifră de afaceri) , ci și de structura costurilor, respectiv de comportamentul lor față de volumul de activitate. În acest context, în teoria economică s-a impus analiza cost – volum – rezultat, numită și analiza pragului de rentabilitate, ca o modalitate operațională și eficientă de analiză a riscului”.
”Sensibilitatea rezultatului se determină, calculând coeficientul de corelație dintre variația unui factor și variația rezultatului de exploatare. Cu cât acești coeficienți de corelație sunt mai ridicați, cu atât întreprinderea riscă mai mult. Riscul nu depinde numai de determinanții costului, ci și de structura costului, care poate fi în funcție de volumul producției și al vânzărilor.”
Pragul de rentabilitate mai este denumit și ”cifră de afaceri critică” sau ”punct mort operațional”. Acest indicator apreciază flexibilitatea unei firme în raport cu fluctuațiile activității sale, măsurând astfel și riscul care este asociat activității respective. De asemenea, pragul de rentabilitate evidențiază punctul în care cheltuielile de exploatare sunt egale cu cifra de afaceri, astfel încât rezultatul este nul, iar după depășirea sa activitatea devine rentabilă.
Evaluarea riscului de exploatare se poate realiza și cu ajutorul unui ”indicator de poziție” față de pragul de rentabilitate. Acest indicator, în formă absolută, arată capacitatea firmei de a-și modifica producția și de a se adapta la cerințele pieței. Mai este cunoscut sub denumirea de ”flexibilitate”.
Cu cât indicatorul de poziție, în mărime absolută este mai mare, ”cu atât flexibilitatea firmei este mai ridicată, respectiv riscul de exploatare e mai redus”. Flexibilitatea unei întreprinderi depinde de înzestrarea tehnică a acesteia, de potențialul uman și de structura sa organizatorică.
În mărime relativă, indicatorul de poziție poartă denumirea de coeficient de volatilitate și arată capacitatea întreprinderii de a-și adapta producția la cerințele pieței.
Riscul economic sau de exploatare este deosebit de important nu doar pentru aprecierea economică a unei întreprinderi, ci și pentru adoptarea celor mai adecvate măsuri de finanțare în vederea creșterii economice a firmei respective.
Riscul financiar
Mulți specialiști consideră că ”riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a firmei”.
Capitalul propriu și capitalul împrumutat alcătuiesc capitalul unei firme. Acestea se deosebesc fundamental prin costul pe care-l generează. O întreprindere care recurge la împrumuturi trebuie să suporte și cheltuielile financiare aferente. ”Îndatorarea firmei, prin mărimea și costul ei, antrenează o variabilitate a rezultatelor, modifică deci riscul financiar”.
Riscul financiar apare atunci când o întreprindere apelează la credite pentru a-și finanța activitatea. Riscul financiar depinde de structura financiară a întreprinderii, și de gradul de îndatorare a acesteia.
Pentru desfășurarea oricărei activități o întreprindere are nevoie de resurse financiare, care pot fi proprii sau împrumutate. Capitalul propriu, care aparține acționarilor, este remunerat prin dividende, iar capitalul împrumutat se remunerează prin dobânda plătită. Levierul financiar apare doar în situația în care rentabilitatea financiară, obținută în urma apelării la credite, este superioară rentabilității economice.
Riscul financiar este considerat a fi un risc suplimentar suportat de către acționari, ca urmare a deciziei firmei de a apela la credite. Teoretic, firma are un anumit grad de risc inerent activităților sale, care reprezintă riscul afacerilor, iar atunci când apelează la credite apare un risc suplimentar pentru acționari, riscul financiar.
Riscul financiar se poate evalua prin măsurarea variabilității ratelor de rentabilitate din trecut față de rata medie a rentabilității. Riscul financiar se măsoară, deci prin dispersia, sau abaterea medie pătratică a ratelor de rentabilitate observate anterior.
”Riscul îndatorării este cunoscut sub denumirea de levier financiar și exprimă incidența îndatorării firmei asupra rentabilității capitalului propriu.”
Efectul de levier financiar sau sporul de eficiență financiară, denumită și variația ratei rentabilității capitalurilor proprii depinde de rata rentabilității economice și de costul creditului angajat sau rata dobânzii.
Pentru ca o firmă care apelează la credite, să-și sporească rentabilitatea financiară, trebuie ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii plătite la creditul angajat. În caz contrar, dacă rata dobânzii plătite este mai mare decât rata rentabilității economice, rezultatul obținut se micșorează, ceea ce conduce la reducerea rentabilității capitalurilor proprii, adică a rentabilității financiare, care devine astfel inferioară rentabilității economice. În această situație se spune că îndatorarea are un efect de ”măciucă”, întrucât determină scăderea rentabilității financiare. Astfel, efectul de levier financiar stă la baza deciziei de finanțare a activității oricărei firme.
Dacă rentabilitatea economică este superioară ratei dobânzii, situația este favorabilă pentru acționari, iar rentabilitatea financiară este o funcție crescătoare de gradul de îndatorare a firmei. În situația inversă, în care costul creditului este mai mare decât rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară este o funcție descrescătoare de gradul de îndatorare a firmei. Îndatorarea deteriorează performanțele economice ale firmei, motiv pentru care este necesară minimizarea raportului dintre datorii și capitalul propriu. Atunci când rentabilitatea economică este egală cu rata dobânzii, firma se caracterizează prin stabilitatea structurii financiare. Dacă levierul financiar are un nivel ridicat atunci acest lucru permite acționarilor să obțină o rentabilitate economică ridicată, dar sunt expuși totodată și unui risc mai mare de a înregistra pierderi importante, dacă rentabilitatea activelor este redusă. De asemenea, apelarea la credite poate conduce la limitarea independenței conducerii firmei respective. Creditorii sunt interesați de gradul de îndatorare a întreprinderii, urmărind ca raportul dintre datorii și capitalul propriu să fie cât mai redus.
Creditorii sunt interesați de trecutul financiar al firmei respective, precum și de lichiditatea acesteia, și mai puțin de fondul său de rulment. Astfel, activul circulant și angajamentele pe termen scurt au o importanță mai mare decât informațiile cu privire la valorile imobilizate angajamentele pe termen lung.
De asemenea, creditorii sunt interesați și de rezultate, deoarece capacitatea actuală de a crea profit influențează operațiunile și profiturile viitoare.
Pentru ca o întreprindere să înregistreze o situație profitabilă pentru acționari, cu o rentabilitate economică mai mare decât rata dobânzii și o rată a rentabilității financiare mai mare decât cea economică, sunt necesare măsuri din partea managementului pentru a pătrunde pe noi piețe, pentru a crea noi produse, precum și pentru creșterea competitivității produselor.
Riscul de faliment
”Riscul de faliment este legat de starea de dificultate a firmei, considerată ca fiind o situație permanentă de criză financiară. Din punct de vedere juridic, o firmă se consideră a fi în dificultate atunci când se află în stare de încetare de plăți, neputând face față datoriilor exigibile, legea prevăzând în acest caz, reorganizarea sau lichidarea firmei.”
Riscul de faliment prezintă interes atât pentru investitori cât și pentru managerii întreprinderii. Riscul de faliment reprezintă probabilitatea ca o întreprindere să înregistreze pierderi, și să nu-și poată onora obligațiile scadente către creditorii săi, adică să fie insolvabilă.
Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacității întreprinderii de a face față angajamentelor asumate față de terți, deci evaluarea solvabilității întreprinderii.
J.S. Daigne aprecia în lucrarea sa ”Entreprise en difficultes”, că orice finanțare a unei întreprinderi în dificultate, prin subvenții sau credite acordate, are același efect ca un drog.
Evaluarea riscului de faliment se poate realiza atât prin metode statistice de analiză a stării, utilizând analiza echilibrului financiar pe baza bilanțului, cât și prin metode statistice de analiză a dinamicii, cu ajutorul fluxurilor evidențiate de tabloul de finanțare.
Analiza stării riscului de faliment se face pornind de la bilanțul patrimonial sau funcțional. Dacă se utilizează bilanțul patrimonial se are în vedere patrimoniul net al acționarilor și activul economic în ansamblul său, acestea reprezentând de fapt garanția oferită creditorilor. Analiza stării care se bazează pe bilanțul funcțional are în vedere ansamblul resurselor și alocărilor acestora, pe diferite cicluri financiare, respectiv exploatare, finanțare, investiții, pentru a putea înțelege mai bine funcționarea întreprinderii.
În ceea ce privește analiza dinamicii riscului de faliment, aceasta permite diagnosticarea și explicarea dezechilibrului financiar, stabilit prin analiza stării. Astfel, cele două tipuri de analiză sunt complementare, realizându-se în același timp. Analiza dinamicii pornește cu determinarea fluxurilor de finanțare, ce decurg din operațiunile de capital, evidențiate în tabloul de finanțare. Analiza dinamicii riscului de faliment operează cu o serie de noțiuni precum: excedentul de trezorerie al exploatării, capacitatea de autofinanțare și cash-flow-ul. Pe baza acestora se calculează o serie de rate cum ar fi rata capacității de rambursare, rata autonomiei financiare, excedentul de trezorerie al exploatării.
Riscurile există în orice activitate desfășurăm, manifestându-se într-un sens sau altul. Însă, cel mai important este să înțelegem aceste riscuri și să încercăm să le administrăm. De cele mai multe ori apar atunci când suntem pe punctul de a lua decizii, situație în care devine major. Înainte de identificarea riscurilor, entitățile economice trebuie să aibă obiectivele bine stabilite în funcție de riscurile reale și posibile.
Analiza cost-beneficiu, care vizează performanța economico-financiară având ca punct de plecare pragul de rentabilitate, permite studiul relației dintre rentabilitate și diferite categorii de risc. Cele mai frecvente riscuri cu care se confruntă agenții economici sunt riscul de exploatare, riscul financiar și riscul de faliment. Relația dintre rentabilitate și risc își pune în mod evident amprenta asupra desfășurării activității întreprinderii, care are la dispoziție trei variante de acțiune: asumarea unor riscuri sporite și greu cuantificabile, cu existența posibilității obținerii unei rentabilități mari, asumarea unor riscuri minime având drept consecință profituri reduse sau asumarea unor riscuri identificabile și cuantificabile pentru obținerea unei rentabilități medii la nivelul sectorului de activitate al întreprinderii. Astfel, având aceste posibilități, managementul trebuie să realizeze un echilibru între cerințele acționarilor (profit și în consecință dividende cât mai mari) și cele ale celorlalți participanți la viața întreprinderuii (venituri sporite pentru a face prelevări salariale, fiscale, cât mai substanțiale).
2.3.Rentabilitatea – condiție a continuității și măsură a riscului asumat de entitate
Rentabilitatea este o condiție sine qua non a însăși existenței întreprinderilor și rezultatul corelației profesionalismului managementului, a resurselor economice investite, pe fondul progresului tehnico-științific și a exigențelor pieței concurențiale. Toate variabilele interne și externe care participă la dinamica rezultatelor, asigură entității performanța financiară necesară și de durată care să demonstreze continuitatea activității.
Continuitatea activității apare ca un element absolut necesar în garantarea informațiilor financiare. Pentru utilizatori trebuie să fie clar de ce se consideră că o entitate economică își va continua activitatea, care sunt ipotezele care au condus la această concluzie și care sunt riscurile ca evenimentele reale să fie diferite de estimări. Mai mult, evaluarea continuității activității entității impune studierea și analiza unor indicatori ce servesc la identificarea și examinarea riscurilor ce pot apărea. Dintre aceștia amintim: dinamica lichidității, a solvabilității, a indicatorilor echilibrului și a performanței financiare.
Standardul Internațional de Audit 315 „Identificarea și evaluarea riscurilor de denaturare semnificativă prin înțelegerea entității și a mediului său”, definește riscul afacerii ca fiind „un risc rezultat în urma condițiilor, evenimentelor, circumstanțelor, acțiunilor sau inacțiunilor semnificative care ar putea afecta negativ capacitatea unei entități de a-și îndeplini obiectivele și de a-și executa strategiile sau în urma stabilirii unor obiective și strategii neadecvate”.
Pe parcursul desfășurării activității sale, entitatea este supusă unor riscuri multiple. Ținând cont de varietatea acestora, specialiștii au acordat un domeniu distinct studiului acestora, respectiv managementul riscului, care se realizează într-o succesiune de etape, precum: identificarea riscului, analiza și evaluarea riscului, determinarea intervențiilor prioritare pentru limitarea riscului și tratamentul riscului.
Rentabilitatea activității unei entități nu trebuie disociată de riscurile la care este supusă aceasta.
Eficiența și eficacitatea unei entități depind de calitatea activității managementului, de instaurarea unei bune guvernanțe. Peter Drucker considera că „managementul este echivalent cu persoanele de conducere”.
Afacerile prezentului sunt în etapa în care afirmația lui Peter Drucker este fundamentul pe care se implementează diverși piloni: continuitate, management, risc, guvernanță, audit.
Compensația riscurilor este profitul. Cu cât riscul este mai mare, profitul este mai mare, la risc mic profitul este redus.
„Cu cât un lucru este mai important, cu atât e mai plin de risc.” (Syrus)
Noțiunea de profit a cunoscut, în teoria și practica economică, numeroase accepțiuni și aprecieri cristalizându-se că o caracteristică esențială a oricărei activități este raționalitatea, pusă în evidență prin profit.
Începând de la mercantiliști și până la opiniile moderne se desprinde ideea că profitul este venitul net al întreprinderii.
Dimensiunea, structura și dinamica profitului sunt influențate de acțiuni ale managementului, cum ar fi:
modernizări și investiții;
ameliorarea bunurilor economice;
organizarea științifică a muncii și producției, producția de flux;
ameliorarea punctelor slabe și a amenințărilor, respectiv fructificarea punctelor forte și oportunităților pe care entitatea le absoarbe din mediul extern.
Figura 3 Rentabilitatea – premisă a continuității, răsplată a riscului asumat
Profitul – recompensă a întreprinzătorilor pentru riscul asumat – este și sursă a investițiilor în aceeași industrie sau în industrii noi, mai avantajoase. Beneficiile nu trebuie privite doar ca expresie a raționalității economice, ci și ca o expresie a raționalității sociale și a raționalității ecologice. Astfel, dezvoltarea activităților economice în condițiile:
„justiției sociale” – nivelul de pregătire (treapta ocupată într-o întreprindere);
„justiției ecologice” – protejarea ecosistemului care favorizează dezvoltarea activității, formează progresul general al societății.
În acțiunile și deciziile adoptate și aplicate, managementul trebuie să fie preocupați de a obține „plăceri, avantaje sau câștiguri cât mai mari cu eforturi cât mai mici”. Principiul hedonismului și „homo economicus” ce aparțin paradigmei liberalismului clasic din perioada sec. XVII – XIX, își regăsesc valoarea cognitivă și în cadrul afacerilor economice ale sec. XXI.
Mai mult, rentabilitatea este „mâna vizibilă” a progresului, echității și protecției mediului:
În economie se manifestă două categorii de interese, unele care nasc impulsul acțiunilor întreprinderilor și altele care determină comportamentul consumatorilor în condițiile unor resurse limitate, a incertitudinilor și riscurilor pe care le generează activitatea economică. Știința economică a stabilit anumite reguli generale și comune în comportamentul producătorilor și al clienților.
Tabelul nr. 1 Principii ale comportamentului producătorilor și clienților
Din analiza acestor principii se desprind soluții spre care tind întreprinderile și din rândul cărora se va alege varianta ce are drept efect o activitate eficace și eficientă.
Noțiunea de eficiență economică este pentru prima dată definită, cu un secol în urmă, de Vilfedo Pareto. Economistul italian prezintă condițiile necesare eficienței economice, astfel: „O situație este optimă dacă nu se mai poate îmbunătăți satisfacerea unui individ fără a o reduce pe aceea a cel puțin unui alt individ” – așa numita „alocare optimă Pareto”.
Pentru a analiza eficiența economică a unei activități, mai întâi, trebuie să urmărim alocarea optimă a resurselor, și respectiv cele două componente ale eficienței: eficiența productivă și eficiența alocativă. Resursele se alocă eficient în condițiile în care producerea unui bun oarecare în cantitate mai mare să nu reducă cantitatea produsă (obținută) dintr-un alt bun (eficiența productivă) și mai mult, nu este posibil să se realizeze o combinație de bunuri, diferită de cea fabricată curent, „care să-i permită unei persoane să devină mai înstărită fără să sărăcească o alta” (eficiență alocativă).
În sens restrâns, eficiența economică, poate fi definită astfel: măsura în care resursele materiale, umane și financiare sunt folosite pentru a se obține o cantitate cât mai mare de produse, servicii, lucrări, în condițiile creșterii economice și a dezvoltării durabile a societății.
3. Continuitatea activității – deziderat al managementului și al guvernanței
3.1.Importanța continuității recunoscută în normalizarea internațională versus responsabilitatea auditorului statutar în aprecierea imaginii fidele a situațiilor financiare
Principiul continuității activității presupune că întreprinderea își continuă în mod normal funcționarea, fără a intra în stare de lichidare sau de reducere sensibilă a activității. Acesta nu apare doar ca un principiu contabil, ci și ca un element absolut necesar în garantarea informațiilor financiare, fiind fundamental pentru elaborarea situațiilor financiare.
Odată cu evoluția contabilității de la o concepție juridico-economică dominantă la o concepție cu un pronunțat caracter economic, precum și odată cu dezvoltarea practicilor în domeniul auditului, rolul principiului continuității activității a crescut în mod considerabil.
Transparența informației financiare ocupă un loc central în cadrul conceptului de guvernanță corporativă, deoarece ea stă la baza oricărui proces decizional. Pentru utilizatorii de informații financiare trebuie să fie clar de ce se consideră că o întreprindere își va continua activitatea, care sunt ipotezele care au condus la această concluzie și care sunt riscurile ca evenimentele reale să fie diferite de estimări.
O bună guvernanță în cadrul unei companii diminuează riscurile, crește performanța, deschide calea către piețele financiare, crește abilitatea de marketing pentru bunuri și servicii, îmbunătățește stilul de conducere, arată transparență și responsabilitate socială.
O primă dezbatere din jurul acestui concept – continuitatea activității – o reprezintă încadrarea într-una dintre noțiunile de postulat, concept, principiu contabil. Abordarea conceptului de continuitate a activității este diferită în funcție de referențialul studiat. Standardele americane de contabilitate îl includ în categoria postulatelor, Cadrul general elaborat de IASB îl consideră un concept de bază, alături de contabilitatea de angajamente iar Directiva a IV-a europeană îl denumește principiu.
În literatura contabilă, dezbaterile privind clasificarea și definirea continuității activității sunt numeroase. Referențialele contabile definesc continuitatea activității ca o ipoteză sau o presupunere că entitatea își va continua activitatea pe o perioadă nedeterminată.
Potrivit Standardului Internațional de Contabilitate 1 „Prezentarea situațiilor financiare”, principiul continuității activității este unul dintre cele mai importante principii, influențând în mare măsură forma și valorile prezentate în situațiile financiare.
Cadrul general al IASB prevede ca situațiile financiare să fie elaborate, de regulă, pornind de la ipoteza că întreprinderea își va continua activitatea într-un viitor previzibil fără intenția sau nevoia de a-și lichida sau reduce în mod semnificativ activitatea. Dacă o astfel de intenție sau nevoie există, situațiile financiare ar putea fi întocmite pe o bază diferită de evaluare și, în acest caz, trebuie indicată baza utilizată.
Conform Standardelor Internaționale de Raportare Financiară, „la întocmirea situațiilor financiare, conducerea trebuie să evalueze capacitatea entității de a-și continua activitatea. O entitate va întocmi situațiile financiare pe baza continuității activității, cu excepția cazului în care conducerea fie intenționează să lichideze entitatea sau să înceteze activitatea, fie nu are o altă alternativă realistă decât să procedeze astfel. Atunci când, la efectuarea evaluării, conducerea este conștientă de incertitudini semnificative legate de evenimente sau condiții care pot cauza îndoieli semnificative asupra capacității entității de a-și continua activitatea, incertitudinile respective trebuie prezentate. Atunci când o entitate nu întocmește situațiile financiare pe baza continuității activității, ea va prezenta acest fapt, împreună cu baza de întocmire a situațiilor financiare și motivul pentru care entitatea nu este considerată a fi în situația de a-și continua activitatea” .
Conceptul de continuitate a activității pornește de la premiza că entitatea economică își va continua activitatea pe o perioadă de minimum douăsprezece luni de la data raportării situațiilor financiare, în condiții normale de activitate, fără a intra în lichidare sau faliment. În acest sens, în IAS 1, „Prezentarea situațiilor financiare” se precizează: „Atunci când evaluează măsura în care este adecvată prezumția continuității activității, conducerea ia în considerare toate informațiile disponibile despre viitor, care reprezintă cel puțin o perioadă de douăsprezece luni de la finalul perioadei de raportare, dar fără a se limita la aceasta. Atunci când entitatea a avut o activitate profitabilă în trecut și acces fără dificultăți la resurse financiare, entitatea poate ajunge la concluzia că prezumția continuității activității este adecvată fără o analiză detaliată. În alte cazuri, conducerea poate fi nevoită să ia în considerare o gamă largă de factori care afectează profitabilitatea curentă și anticipată, graficele de rambursare a datoriilor și sursele potențiale de înlocuire a finanțării existente înainte de a fi sigură că prezumția continuității activității este adecvată”.
Dacă entitatea economică funcționează la parametrii normali, respectiv, își achită datoriile și își încasează creanțele, se poate afirma că respectarea principiului continuității activității a fost îndeplinită. Responsabilitatea aplicării și respectării acestui principiu revine entității economice care întocmește situațiile financiare.
Standardul Internațional de Audit 570 „Principiul continuității activității”, prezintă responsabilitatea auditorului în auditul situațiilor financiare în legătură cu folosirea de către management a prezumției de continuitate a activității în întocmirea situațiilor financiare.
Din perspectiva auditorului, prezumția de continuitate a activității implică aserțiunea potrivit căreia o entitate este considerată ca având o continuitate a activității în viitorul previzibil, fără intenția sau necesitatea lichidării sau opririi operațiunilor. Astfel, activele și datoriile sunt înregistrate pe baza prezumției că entitatea raportoare va putea să își realizeze activele și să se achite de datoriile în derularea obișnuită a afacerii.
Responsabilitatea auditorului este de a se asigura dacă managementul entității economice utilizează adecvat acest principiu, dacă există incertitudini semnificative privind continuitatea activității și dacă acestea au fost prezentate fie în notele explicative la situațiile financiare, fie situațiile financiare au fost întocmite pe baza valorilor de lichidare sau a altor valori potrivite. „Responsabilitatea auditorului este aceea de a obține probe de audit adecvate și suficiente cu privire la gradul de adecvare al folosirii de către conducere a prezumției continuității activității în întocmirea situațiilor financiare și de a trage concluzii dacă există o incertitudine semnificativă privind capacitatea entității de a-și continua activitatea. Această responsabilitate există chiar și dacă cadrul general de raportare financiară folosit în întocmirea situațiilor financiare nu include o cerință explicită pentru conducere să facă o evaluare specifică privind capacitatea entității de a-și continua activitatea”.
În ceea ce privește aprecierea evaluării conducerii, auditorul trebuie să aprecieze evaluarea conducerii cu privire la capacitatea entității economice de a-și continua activitatea. În acest sens, „În aprecierea conducerii cu privire la capacitatea entității de a-și continua activitatea, auditorul trebuie să acopere aceeași perioadă ca aceea folosită de conducere pentru a face evaluarea dispusă de cadrul general de raportare financiară aplicabil, sau de lege sau reglementări dacă acestea specifică o perioadă mai lungă. Dacă evaluarea conducerii cu privire la capacitatea entității de a-și continua activitatea acoperă mai puțin de douăsprezece luni de la data situațiilor financiare, auditorul ttrebuie să solicite conducerii să își extindă perioada de evaluare la cel puțin douăsprezece luni de la acea dată.”
O importanță deosebită în respectarea principiului continuității activității o constituie și evenimentele ulterioare închiderii exercițiului. Standardul Internațional de Contabilitate 10„Evenimente ulterioare perioadei de raportare” stabilește tratamentul în situațiile financiare a evenimentelor favorabile și nefavorabile care survin după data închiderii exercițiului, care pot fi de două tipuri:
cele care furnizează dovada condițiilor care au existat la finalul perioadei de raportare (evenimente care conduc la ajustarea situațiilor financiare după perioada de raportare);
cele care indică condițiile care au apărut după perioada de raportare (evenimente care nu conduc la ajustarea situațiilor financiare după perioada de raportare) .
Informațiile ulterioare pot confirma sau infirma ipotezele și previziunile managementului entității economice. Posibilele datorii, care nu sunt achitate la termen, pot pune semne de întrebare auditorului în ceea ce privește respectarea principiului continuității activității de către entitatea economică. În acest sens, Standardul Internațional de Audit 560 „Evenimente ulterioare” stabilește obligațiile pentru auditor de a lua în considerare incidențele evenimentelor posterioare închiderii exercițiului, atât asupra situațiilor financiare cât și asupra raportului său, distingându-se trei etape:
evenimente care au loc între data situațiilor financiare și data raportului auditorului;
fapte de care auditorul ia cunoștință după data raportului auditorului dar înainte de data la care sunt publicate situațiile financiare;
fapte de care auditorul ia cunoștință după ce situațiile financiare au fost publicate.
Responsabilitatea auditorului constă în aprecierea modului în care conducerea întreprinderii a utilizat convenția contabilă de bază a continuității activității și dacă există incertitudini semnificative în ce privește capacitatea întreprinderii de a continua activitatea. El trebuie să colecteze elemente probante suficiente și adecvate pentru a confirma existența unei incertitudini semnificative referitoare la continuitatea exploatării. Auditorul se poate găsi în una din următoarele situații:
a fost aplicată convenția de bază a continuității activității dar există o incertitudine semnificativă. În acest caz se verifică dacă în notele anexe au fost descrise corect faptele susceptibile de a pune în discuție continuitatea activității; în caz afirmativ, el va emite o opinie fără rezerve dar va introduce un paragraf de observații; în caz negativ, el va emite o opinie cu rezerve sau o opinie defavorabilă;
situațiile financiare au fost stabilite în condiții de continuitate a activității dar în raționamentul său profesional, auditorul reține că întreprinderea nu va fi în măsură să continue activitatea; el va emite o opinie defavorabilă;
conducerea întreprinderii refuză să facă sau să completeze analizele sale pentru a evalua de o manieră completă aspectele legate de continuitatea activității; auditorul poate introduce o rezervă în raportul său, ca urmare a limitării întinderii lucrărilor sale.
Astfel, se demonstrează că principiul continuității activității, esențial în contabilitate s-a transpus și în auditul statutar.
3.2 Criterii care pot pune la îndoială prezumția de continuitate a activtății
În Standardul Internațional de Audit 570 „Principiul continuității activității”, dar și în literatura de specialitate străină, aceste criterii sunt grupate astfel:
Schema 3 Criterii care indică încălcarea principiului continuității
Indicii financiare care pot sta la baza observării continuității activității:
datoria netă sau situația datoriei nete curente;
apropierea scadenței împrumuturilor cu termen fix fără perspective realiste de reînnoire sau de rambursare;
semne de retragere a sprijinului financiar de către debitori și alți creditori;
incapacitatea de a plăti creditorii la data scadenței;
incapacitatea de a obține finanțare pentru dezvoltarea de noi produse esențiale sau alte investiții esențiale;
schimbarea tranzacțiilor pe credit în tranzacții cu plata la livrare cu furnizorii;
dificultate în conformarea cu termenii acordurilor de împrumut;
restanțe sau întreruperi în plata dividendelor.
Indicii din exploatare prin care poate fi surprins principiul continuității activității:
pierderea de membri-cheie din conducere fără înlocuirea lor;
pierderea unei piețe principale, a francizei, a licenței sau a unui furnizor principal;
dificultăți cu forța de muncă sau deficiențe importante în aprovizionare.
Alte indicii ce pot transmite informații cu privire la continuitate sunt:
acțiuni în justiție pe rol împotriva întreprinderii, care, dacă au succes, pot avea drept rezultat obligații care probabil nu pot fi îndeplinite;
schimbări legislative sau de politică guvernamentală care se așteaptă să aibă un impact negativ asupra întreprinderii;
catastrofe neasigurate sau asigurate inadecvat atunci când acestea se produc.
Semnificația unor astfel de condiții poate fi redusă de alți factori. Un exemplu în acest sens ar fi efectul incapacității unei entități de a-și onora în mod firesc obligațiile de plată poate fi ponderat de planurile conducerii de a menține un nivel adecvat al fluxurilor de numerar prin mijloace alternative: vânzarea de active, reeșalonarea rambursării împrumuturilor, obținerea unui capital suplimentar. În mod similar, pierderea unui furnizor principal poate fi micșorată de disponibilitatea unei surse alternative de aprovizionare.
De menționat faptul că fiecare criteriu, luat individual, poate să nu fie semnificativ și deci să nu afecteze continuitatea activității. În general, numai acumularea mai multor criterii și complementaritatea lor pot să exprime un risc real asupra continuității activității.
De asemenea, fiecare criteriu trebuie confruntat cu realitatea entității economice, analiza acestuia ținând cont de evoluția lui pe o anumită perioadă.
4. Codul de guvernanță – necesitate în dezvoltarea unei afaceri moderne
4.1. Produsul guvernanței corporative susținută de convențiile contabile în vederea prezumției de continuitate – codul de guvernanță
Transparența informațională financiară este componenta indispensabilă pentru competitivitate pe piața de capital. Guvernanța este raspunsul la cum trebuie să fie anulată ideea de posibilă fraudă, ca urmare a lipsei transparenței informaționale. Toate modelele de guvernanță corporatistă așează în centru eficiența controalelor, însă rămâne responsabilitatea entităților de a adopta un mecanism care să asigure transparența comunicării. Necesitatea asigurării potențialilor investirori de transparența poziției financiare si performanței financiare a afacerilor, în care doresc să investească, poate fi una din soluțiile atragerii de capital străin pentru dezvoltarea punctelor stategice ale economiei românești, alături de capitalul român și o viziune, care să asigure susținerea de durată, în condițiile de eficiență trivalentă, și în punctele unde să existe economii de scală.
Marcel Ghiță și colab. (2009) consideră că guvernanța corporativă înseamnă „conducerea în ansamblu a întregii organizații prin acceptarea tuturor componentelor interne, care funcționează împreună, care în final vor fi integrate conducerii, și implementarea managementului riscurilor din cadrul organizației (ERM) și a sistemului de management financiar și control intern (MFC), inclusiv a auditului intern.” Motivul pentru care conceptul de guvernanță corporativă este abordat împreună cu managementul riscurilor din întreaga companie și cu evoluția sistemului de management financiar și control intern este dat de încercarea companiilor de a implementa sisteme de analiza riscurilor, verificare, evaluare, control care să contribuie la realizarea unui management eficient pentru funcționarea acestora. Sir Adrian Cadbury prezenta, prin definiția dată guvernanței corporative, modul în care organizațiile sunt direcționate și conduse. În acest sens, definea guvernanța corporativă ca fiind „sistemul prin care companiile sunt îndrumate și controlate” (Cadbury Report, 1992). Este o descriere simplă, dar, care conține elemente importante cu trimitere la una dintre cele mai esențile preocupări ale unei companii – performanța.
Mai mult, companiile trebuie să se înscrie la toate conceptele, principiile, standardele și reglementările aferente guvernanței corporative, în vederea atingerii politicilor și performanțelor relevante așteptate. Atât codurile, cât și politicile acestui concept au ajuns să fie o balanță între conformitate și performanță.
Guvernanța corporativă a apărut ca un răspuns la eșecurile spectaculoase din domeniul privat. Într-un timp relativ scurt, aceste eșecuri au zguduit, prin amploarea lor, încrederea investitorilor în modul cum erau conduse companiile.
În anul 1992, în Marea Britanie, Sir Adrian Cadbury, fiind preocupat de cercetarea cauzelor comune ale eșecurilor corporațiilor din sistemul privat, a elaborat RAPORTUL CADBURY.
Din raport a reieșit că falimentele corporațiilor s-au datorat problemelor majore ale organizării și funcționării sistemului de control intern. Aceste probleme se află în competența conducerii de vârf. Managementul general nu numai că nu a reușit să evite catastrofele produse, dar, în unele situații, chiar a reprezentat sursa acestor eșecuri.
Ulterior au apărut și alte rapoarte care au confirmat spusele lui Sir Adrian Cadbury, contribuind astfel la construirea de reguli și coduri practice în toate domeniile.
Principiile și codurile guvernanței corporative au fost dezvoltate și completate de OECD și Banca Mondială, care s-au implicat în acest proces.
Principiile OECD au constituit punct de referință la realizarea codurilor naționale privind guvernanța corporativă. În primul rând, aceste principii se focalizează asupra societăților tranzacționate public, însă nu neglijează și problemele referitoare la societățile cu acționariat mare, care nu sunt listate la bursă.
Dintre codurile sau ghidurile privind guvernanța corporativă mai putem aminti și despre „Cartea Albă a administrării corporațiilor în Sud-Estul Europei”, Pactul de stabilitate, Acordul Europei de Sud-Est pentru reformă, investiții, integritate și creștere economică, din anul 2003.
Marcel Ghiță și colab. (2009) consideră că potrivit Băncii Mondiale, scopul guvernanței corporative este de a menține echilibrul între obiectivele economice și sociale, între cele comune și individuale, ceea ce contribuie la încurajarea utilizării eficiente a resurselor și responsabilizarea celor care le gestionează. Cuvintele cheie din definiția guvernanței corporative sunt „echilibru” și „responsabilizare”.
Punctul de vedere al Băncii Mondiale corespunde cu concluziile RAPORTULUI CADBURY, și anume: Scopul guvernanței corporative este de a aduce cât mai aproape interesele indivizilor, corporațiilor și societății.
Principiile guvernanței corporative au fost prezentate la modul general, țările având posibilitatea de a le aplica și de a le adapta în funcție de particularități.
În România, primul cod de guvernanță corporativă a fost adoptat în 2001. Tot în acest an, BVB a creat, pentru admitere la Cota Bursei, Categoria Plus („a plusului de transparență”). Societățile care erau cotate la BVB aveau posibilitatea de a promova în Categoria Plus numai după ce preluau integral în actele lor constitutive prevederile Codului de guvernanță corporativă. Însă acest lucru nu a avut succesul sperat. A existat o singură societate care a solicitat promovarea în Categoria Plus.
În următorii ani, BVB a creat Institutul de Guvernanță Corporativă. Menirea acestuia era de a educa emitenții cotați cu privire la promovarea unor standarde de guvernanță corporativă adecvate. Institutul de Guvernanță Corporativă a participat activ la descoperirea celor mai bune practici de guvernanță corporativă și a contribuit la adoptarea Cartei Albe a Guvernanței Corporative în țările din Sud-Estul Europei.
Niculae Feleagă și colab. (2011) consideră că implementarea guvernanței corporative în România nu este lipsită de unele inconsecvențe fundamentale:
lipsa unei analize de detaliu privind raporturile între proprietari și manageri;
slaba implicare a celorlalte părți participante în procesul de luare a deciziilor;
lipsa unui cadru conceptual pentru o piață eficientă și implicațiile sale societale;
implicarea discutabilă a auditorilor în promovarea guvernanței întreprinderilor;
eșecul reformelor de implementare a unui sistem contabil în acord cu evoluțiile internaționale;
slăbiciunea mecanismelor de control pentru o informare financiară sinceră, relevantă, fiabilă, inteligibilă, comparabilă și semnificativă.
În 2008, s-a adoptat un nou cod de guvernanță corporativă, care are la bază principiile OCDE. Acest nou cod a intrat în vigoare începând cu anul fiscal 2009. Codul este aplicat în mod voluntar de către societățile tranzacționate pe piața reglementată operată de BVB. Societățile care decid adoptarea totală sau parțială a acestuia au obligația să transmită anual către BVB o Declarație de conformare sau neconformare cu prevederile codului de guvernanță corporativă (Declarația „aplici sau explici”), în care se specifică recomandări de care au fost efectiv implementate, precum și modalitatea de implementare.
Trecând în revistă caracteristicile și aprecierile de mai sus, se remarcă că Codul de Guvernanță Corporativă al BVB este asemănător celor adoptate de celelalte state membre Uniunii Europene și cu recomandări noi de conformare, importante pentru directori și pentru consiliile de administrație aflate la conducerea societăților românești.
Consider că prevederile codului BVB au un caracter supletiv față de alte acte normative din România, aplicabile companiilor tranzacționate pe piața reglementată (de exemplu, Legea societățile comerciale, Legea contabilității, Legea privind piața de capital etc.).
4.2. Paralelă între codurile de guvernanță
Primul Cod de Conducere Corporativă (1992) cu 19 recomandări, îi revine lui Sir Adrian Cadbury, președintele companiei Cadbury, care în Report and Code of Best Practice stabilea pentru prima oara regulile de baza ale administrarii unei companii pentru a se obtine cresterea eficientei, concomitent cu un comportament nediscriminatoriu fata de actionari. În timp, aproape toate companiile transnationale si-au definit propriile coduri de bune practici, devenind din ce în ce mai transparente fata de actionari, în buna parte datorita cresterii activismului acestora, dar si pentru ca, fiind listate la bursa, erau interesate sa aiba o imagine buna fata de furnizorii de fonduri.
Evolutia implementarii principiilor guvernantei corporative poate fi sintetizata după cum urmeaza, în funcție de contribuția acestora:
1. CODUL ADRIAN CADBURY (Marea Britanie, 1992)
– stabileste pentru prima oara reguli de baza pentru administrarea companiilor;
– stabileste nevoia constituirii unor comitete de audit;
– utilizarea pe scara larga a directorilor nonexecutivi;
– socoteste necesar sa-si declare gradul de conformare, fara sanctiuni, singura sanctiune fiind dezaprobarea si posibilitatea retragerii investitorilor si actionarilor.
2. RAPORTUL PAUL RUTTEMAN (Marea Britanie 1993)
– recomanda ca orice companie listata la bursa sa raporteze asupra controlului financiar intern.
3. Standardele vietii publice ale lordului NOLAN
– considera necesara asigurarea dezvoltarii unei etici in sectorul public.
4. Codul RICHARD GREENBURY (Marea Britanie, 1995)
– necesitatea constituirii unui comitet de remuneratie alcatuit din directorii nonexecutivi, pentru stabilirea salariilor directorilor executivi.
5. Raportul RONNIE HAMPEL (Marea Britanie 1995)
– directorii trebuie sa verifice eficacitatea controlului intern, fara sa raporteze asupra rezultatelor;
– sustine ideea implementarii auditului intern, dar care nu este obligatorie;
– totusi, recomanda verificarea functiei de audit intern, anual.
6. CODUL COMBINAT (Marea Britanie 1998)
– reprezinta o combinatie a celorlalte coduri anterioare;
– desi voluntar, a devenit o cerinta obligatorie pentru companiile cotate;
– principiul codului: „conformeaza-te sau explica”.
7. CHARLIE Mc CREEVY
– lanseaza „principiul aplica sau explica”, prin care obliga companiile sa justifice orice deviere de la Codurile guvernantei corporative;
– principiul „aplica sau explica” este un element central al tipului de Guvernanta Corporativa european.
8. RAPORTUL NIGEL TURNBULL (Marea Britanie 1999)
– conformarea cu codul combinat;
– alegerea directorilor de catre actionari la intervale nu mai mari de trei ani;
– revizuirea anuala a sistemelor de control;
– confirma necesitatea raportarii eficacitatii controlului intern pentru intreaga organizatie, prin emiterea declaratiilor de control intern, nu numai a celor de control financiar intern;
– prezinta legatura cu Codul de control COSO si sustine necesitatea evaluarii riscurilor ca un prim pas pentru un bun sistem de control intern;
– raportarile anuale sa contina o declaratie asupra modului in care s-au aplicat principiile guvernantei corporative.
9. LEGEA SARBANES-OXLEY (SUA, 2001 – 2002)
– adoptarea transanta a principiului „conformeaza-te sau explica”, preluata din practica din Marea Britanie;
– penalitatile pentru neconformare sunt severe, respectiv amenzi pana la zece mil. USD, restituirea bonusurilor primite si sanctiuni penale de pana la 25 ani de inchisoare;
– alte nenumarate dispozitii obligatorii privind independenta directorilor, comitetele de audit, comitetele de numire, codurile guvernantei corporative si declaratii ale directorilor;
– comitetul de audit sa fie constituit numai din directori nonexecutivi;
– evaluarea controlului intern in conformitate cu cadrul recunoscut de modelul COSO;
– strategia de abordare a managementului riscurilor in baza noului cadru COSO-ERM, respectiv la nivelul intregii organizatii;
– directorii, din sase in sase luni trebuie sa reinnoiasca declaratia privind raspunderea cu privire la organizarea controlului intern in cadrul organizatiei.
10. ANDREW CHAMBERS (membru al board-ului IIA)
– elaboreaza primul Manual de audit intern si propune zece principii de asigurare a implementarii guvernantei corporative.
11. CODUL COMBINAT REVIZUIT (Marea Britanie 2003)
– introduce principii si clauze dure cu privire la implementarea guvernantei corporative.
12. RAPORTUL HIGGS (Marea Britanie 2004)
– utilizarea pe scara larga a directorilor non-executivi.
13. RAPORTUL SMITH (Marea Britanie 2005)
– recomanda implementarea Comitetelor de audit
14. RAPORTUL VIENOT (Franta, 1998)
– sugereaza examinarea conducerii corporative la nivel international si elaborarea unui Ghid de Guvernanta Corporativa pentru Europa.
15. RAPORTUL JAAP WINTER (Franta, 2002 – 2005)
– elaboreaza raportul final pentru LEGEA COMPANIEI IN EUROPA;
– contine recomandari pentru o reglementare moderna a cadrului legislativ privind companiile europene;
– abordeaza probleme privind rolul directorilor nonexecutivi, comitetul de remuneratie, declaratiile de control intern;
– utilizeaza sintagma britanica „conformeaza-te sau explica”.
16. COMISIA UE, 2002
– considera ca nu este necesar un Cod al Guvernantei corporative european, ci o abordare bazata pe principiile Legii Sarbanes-Oxley
17. OECD, 2003
– elaboreaza un „Cod de principii pentru administrarea sanatoasa a firmelor”
– elaboreaza principiile Guvernantei corporative, care completeaza sarcinile consiliilor de administratie, drepturile si tratamentul echitabil al actionarilor si transparenta informatiilor financiar contabile;
– OECD impreuna cu Banca Mondiala si Fondul Monetar International au elaborat 12 standarde de baza pentru sisteme financiare solide, care au stat la baza elaborarii unui numar mare de coduri nationale privind guvernanta corporativa.
Guvernarea corporativă se bazează pe strategia organizatiei și pe cheltuielile pe care le implică, dar și pe încercările de a clarifica relația dintre diverșii participanți la determinarea conducerii și funcționării corporațiilor.
5. Studiu de caz, factori, analize și prezumția de discontinuitate/continuitate a activității agricole
5.1. Relansarea agriculturii românești și reașezarea acesteia în economia României
Agricultura îndeplinește o serie de funcții vitale, în economia unei țări, prin înțelegerea și dezvoltarea economiei agriculturii. Economia agriculturii are menirea de a găsi soluțiile eficiente și durabile din conjugarea proceselor, fenomenelor și relațiilor din agricultură (funcția cogntivă), cu aflarea factorilor, cauzelor și condițiilor care au generat, respectiv influențat eficiența economică, ecologică și socială (funcția aplicativă).
Agricultura reprezintă „ramura producției materiale care are ca obiect cultura plantelor și creșterea animalelor în vederea obținerii unor produse alimentare și a unor materii prime; totalitatea lucrărilor și a metodelor întrebuințate în acest scop”.
Agricultura are trăsături specifice generate în primul rând de caracteristicile resurselor sale. Astfel, volumul, structura și manifestarea acestor resurse în procesul folosirii lor deosebesc agricultura de alte ramuri ale economiei.
Cauza esențială a acestor deosebiri o constituie faptul că pământul este principalul mijloc de producție și că, în raport cu nivelul de dezvoltare al forțelor de producție și cu factorii naturali și biologici, acesta se comportă în mod specific.
Definiții și caracteristici ale activității agricole sunt cuprinse și în Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRS), în speță IAS 41 „Agricultura”.
Astfel, conform IAS 41 „Agricultura”, activitatea agricolă reprezintă „administrarea de către o entitate a transformării biologice și recoltării activelor biologice pentru vânzare sau pentru transformarea în produse agricole sau în active biologice suplimentare”.
Particularitățile care o deosebesc de celelalte ramuri ale producției materiale sunt:
a) agricultura este singura ramură în care materia anorganică se transformă în materie organică, asimilabilă de om, capabilă să îi susțină funcțiile fiziologice și, odată cu acestea, toate celelalte funcții economice și sociale. Din acest punct de vedere, agricultura a fost și rămâne prima premisă a vieții și a oricărei activități;
b) pământul (solul și straturile imediate de subsol) are un rol activ, care se datorează fertilității (însușire a pământului folosită pentru producție de către agricultură și fără de care activitatea agricolă nu ar fi posibilă);
c) în agricultură, procesul de producție se desfășoară cu ajutorul organismelor vii, al plantelor și animalelor;
d) producția agricolă se află sub incidența condițiilor naturale;
e) materiile prime și materialele folosite de om în procesul tehnologic specific agriculturii pot fi, în număr, volum și greutate mai mici, decât produsele obținute, acestea fiind compuse din materie organică nou-creată pe cale biologică;
f) în cultura plantelor, în cursul transformării biologice, acestea sunt legate de pământ;
g) în agricultură apar diferențe între timpul de muncă mai mic și timpul de producție mai mare; acesta din urmă include perioade mai mari sau mai mici în care organismele vii suferă transformări fizice, chimice, fiziologice, fără intervenția directă a omului;
h) pentru realizarea transformării biologice, cheltuielile se suportă treptat, în ritmul biologic respectiv.
Activitatea agricolă este compusă dintr-o mare varietate de activități: creșterea de animale, culturile agricole perene și anuale, pomicultura și alte tipuri de plantații, floricultura, silvicultura, piscicultura (inclusiv crescătoriile de pește) etc.
Multifuncționalitatea agriculturii este dovedită prin:
producerea de mijloace de subzistență necesare populației, participarea la securitatea alimentară;
satisfacerea nevoilor de larg consum al populației și pe calea aprovizionării cu materii prime agricole a industriei alimentare și ușoară;
transferul din venitul pe care îl crează pentru dezvoltarea ramurilor și a activităților neagricole, a economiei în ansamblul său;
sursă de acumulare la bugetul consolidat al statului;
componentă importantă a creșterii economice și exportului românesc;
participantă relevantă la susținerea și dezvoltarea condțiilor ecologice, de protejare și conservare a mediului înconjurător. Conservarea resurselor naturale obligă să nu se generalizeze agriculturile de tip industrializat, mari consumatoare de energie, de humus, de apă, ci, din contră, să se găsească căi de conciliere între rentabilitate și agricultura conservatoare de mediu, ca modalitate de a prezerva și de a asigura sustenabilitatea, altfel spus de a dezvolta o agricultură durabilă.(Ion D., 2000)
În mod tradițional, România este un mare producător de cereale și plante oleaginoase, aceste culturi ocupând suprafețele cele mai însemnate (de 60%, respectiv 17%) din cele 8,3 milioane ha teren arabil ale țării. De altfel, cu suprafața agricolă utilizată pe care o deține (13,3 milione ha) și cu o populație de 19 milioane, România se situează, la nivelul Uniunii Europene, pe unul dintre primele locuri în ceea ce privește terenul agricol ce revine pe cap de locuitor (0,7 ha). În termeni valorici, în perioada post-aderare (2007-2011), ponderi importante în structura producției agricole au avut legumele și produsele horticole (18%), cerealele (14%), plantele furajere (14%), iar dintre produsele animaliere, carnea de porcine (10%) și laptele (8,3%).(MADR, 2013)
România reprezintă 6% din suprafața totală a Uniunii Europene și 4% din populația acesteia, iar ca mărime este cel de-al doilea stat-membru al Uniunii Europene, după Polonia. România este unul din statele europene care deși este înzestrată cu resurse de teren, apă și resurse umane, până în prezent, aceste avantaje nu au contribuit corespunzător la generarea unei dezvoltări semnificative și restructurări în agricultură și în zonele rurale. În aceste condiții în anul 2014, modelul agriculturii românești se prezintă după cum urmează:
agricultura agro-industrială este compusă din exploatații de sute, chiar de mii de hectare, care este adaptată la piață și relativ performantă din punct de vedere tehnic;
agricultura de mijloc este subdezvoltată față de modelul european de agricultură, reprezentat de ferma familială mijlocie;
agricultura de subzistență este alcătuită din foarte multe microexploatații, care nu traiesc pentru piața ci pentru auto-consum;
fermierii sunt în cea mai mare parte persoane în vârsta care dețin majoritatea terenurilor;
o parte importantă din economia agricolă se realizează pe terenuri deținute de persoane fizice.
Concluzionând, agricultura este un sector important în economia reală, cu un important rol social dar cu competitivitate modestă. România are două tipuri de agricultură cu obiective, interese și chiar soluții de dezvoltare divergente și din acest motiv sunt necesare măsuri de intervenție diferite.
5.2. Implicarea guvernanței în asigurarea continuității afacerii agricole prin eliminarea riscurilor
În aprecierea impactului riscului asupra deciziilor curente și strategice ale managementului unei afaceri trebuie urmat demersul logic de la întreg economic, mezoeconomic la parte. Astfel, pornind de la evoluția sectorului agricol și riscul menținerii/dezvoltării unei afaceri în devenire se urmărește o verigă agricolă, pentru a descoperi rezervele interne ce trebuie fructificate pentru a îndeplini și respecta „principiul continuității”, esența unei afaceri eficiente economic, social, ecologic – triada dezvoltării durabile.
Caracteristicile agriculturii românești sunt definitorii și pentru entitatea agricolă studiată, entitate ce este cotată activ la Bursa de Valori București. Compania este unul dintre principalii producători de cereale și plante tehnice din România. În prezent, sectorul de activitate agro-industrială are următoarea structură: sectorul producției vegetale și animale, sectorul condiționare-depozitare, sectorul industriei alimentare.
Prezumția de continuitate a activității entității analizate depinde de unele criterii, grupate conform Standardului Internațional de Audit 570 „Principiul continuității activității”, dar și conform literaturii de specialitate străine, astfel: criterii de exploatare, criterii financiare și alte indicii. (Manual de Reglementări Internaționale de Control al calității, Audit, Revizuire, Alte Servicii de Asigurare și Servicii Conexe, 2013)
I. Criteriile de exploatare ale entității, ce sugerează neîncălcarea principiului continuității impus de regulile contabile și necesar în exprimarea unei opinii de către auditorul financiar sunt legate de permanenta îmbunătățire a nivelului tehnic (avantajul de piață susținut de avantajul tehnic). Astfel, compania a modernizat baza de tractoare și mașini agricole și a folosit materii prime și materiale consumabile de calitate superioară, care au susținut obținerea unei producții de semințe de înaltă calitate biologică.
În decursul anilor, activitatea entității este recunoscută și vizibilă în mediul de afaceri, aceasta fiind inclusă între primele companii în topul național al firmelor la categoria întreprinderilor mari din agricultură și silvicultură.
II. Criterii financiare care au asigurat continuitatea activității:
Compania a demarat proiecte cu atragere de fonduri structurale, în sensul politicii de coeziune a Uniunii Europene și dezvoltării spațiului comunitar din zonele în care activează.
Investițiile făcute prin astfel de proiecte cu cofinanțare europeană, care se derulează în prezent, sunt: Înființare combinat de vinificație – depus în 2008, în derulare, în valoare de 4 milioane euro, cu contract de finanțare în proporție de 50%; Înființare depozit de cereale pentru 50.000 tone – în valoare de 4 milioane euro, în derulare, cu contract de finanțare tot de 50%; Înființare fabrica de ulei – în valoare totală de 20.361.845 euro, din care eligibil 5.999.952 euro.
Materiile prime (alternative) folosite vor fi floarea soarelui, soia și rapiță iar capacitățile de procesare vor fi următoarele: floarea soarelui – 450 T/zi; soia – 750 T/zi; rapiță – 500 T/zi.
Produsele finite obținute în urma procesării sunt: ulei brut, degumat: floarea soarelui – 185 T/zi; soia – 138 T/zi; rapiță – 209 T/zi și șrot – furaj: floarea soarelui – 160 T/zi cu conținut proteic de 40%; soia – 525 T/zi cu conținut proteic de 49%; rapiță – 307 T/zi
Fabrica este prevăzută cu instalație cu procesare continuă, inclusiv degumare, peletizare și secție de filtrare și fără ape reziduale în timpul perioadei de funcționare normală.
Investițiile în agricultură și zootehnie: 4 ferme vegetale în valoare de 8 milioane euro, cu sprijin în proporție de 50%; o plantație pomicolă în valoare de 1,5 milioane euro, cu sprijin în procent de 50%; o pepinieră de arbuști ornamentali în valoare de 2 milioane euro; 2 ferme de capre de lapte în valoare de 4 milioane euro, cu sprijin de 50%; o moară de cereale în valoare de 4 milioane euro; un depozit de cereale de 100.000 de tone în valoare de 6 milioane euro; o fabrică de nutrețuri concentrate în valoare de 5 milioane euro; o fabrică de nutrețuri combinate în valoare de 3,8 milioane euro, cu sprijin de 50% din valoarea investiției.
În formularea unei opinii rezonabile, fundamentată pe baza unor probe adecvate și suficiente, auditorul, pentru a demonstra aplicarea și respectarea principiului continuității, se poate folosi și de analiza riscului economic. Demersul pe care se bazează o astfel de analiză a fost aplicat datelor entității agricole analizate, pentru perioada 2011-2013. Din calculul amplitudinii s-a obținut o caracteristică a riscului de exploatare reprezentată în Figurile 4 și 5.
Figura 4 Indicatorii riscului economic
(Sursa: http://doingbusiness.ro/financiar/raport/1318239/interagro-sa/ și prelucrări ale autorului)
Figura 5 Indicatorii riscului economic
(Sursa: calculat de autor pe baza datelor prezentate în Figura 4.)
Printre factorii economici ce au participat la formarea și modificarea riscului economic amintim cifra de afaceri. Deși cifra de afaceri a avut un trend descendent, pierzând 7% față de anul 2013, situația nu este nefavorabilă, în condițiile în care prețul la cereale a scăzut pe fondul creșterii volumului producției.
Îmbunătățirea amplitudinii între 2011-2013 se datorează diminuării costurilor variabile, obținută în condițiile unor investiții tehnice susținute, ce au contribuit la creșterea afacerii în condiții de eficiență economică.
Pentru diminuarea efectelor riscului de exploatare, conducerea întreprinderii se poate orienta spre fructificarea rezervelor interne pe linia costurilor, ce oferă avantaj în raport cu concurența.
Pentru o imagine completă asupra riscului de funcționare al entității agricole, analiza trebuie completată și cu analiza riscului financiar, care interesează acționarii și creanțierii, deoarece are efecte directe asupra structurii financiare a întreprinderii.
Pe fondul crizei economice, levierul financiar are o dinamică descrescătoare deoarece managementul societății, pentru a menține utilizarea averii în condiții de eficiență a apelat pentru investiții la credite și fonduri europene pentru a-și pune în aplicare măsurile strategice și tactice de care a avut nevoie entitatea pentru a atenua impactul crizei globale și a face față schimbării economice (Figura 6).
Managerii entității agricole au înțeles nevoia de schimbare și au căutat, prin urmărirea permanentă a riscului funcționării, să stabilească cauzele și efectele dinamicii acestuia, iar modalitatea de diminuare a cauzelor crizei economice a fost prin orientarea resurselor proprii și atrase spre investiția tehnică.
În fața schimbării managerii oricărei companii pot alege, pentru realizarea obiectivelor propuse în legătură cu schimbarea, din următoarele patru categorii: 1-schimbări structurale în natura sarcinilor, în relațiile organizatorice, în componentele structurii; 2-schimbări în motivația și nivelul de pregătire al personalului; 3-schimbări tehnologice; 4-schimbări în stilul de management (Androniceanu, 1998).
Aspectele menționate își regăsesc valențele în practică, deoarece am constatat că entitatea agricolă a abordat schimbări structurale, schimbări tehnologice și schimbări în pregătirea și dezvoltarea profesională a personalului ale căror efecte cuantificabile și necuantificabile trebuie analizate îndeaproape și în următorii ani.
Figura 6 Impactul levierului financiar asupra riscului
(Sursa: http://doingbusiness.ro/financiar/raport/1318239/interagro-sa/)
Riscul financiar împreună cu riscul economic pot genera incapacitatea de plată a entității economice care, odată permanentizată, creează risc de faliment.
Vom prezenta în continuare cele mai importante aspecte ce caracterizează riscul de faliment.
5.3. Predicția riscului de faliment în vederea asigurării continuității afacerilor agricole
Falimentul reprezintă pentru afacerile agricole una dintre cele mai mari amenințări și apare ca urmare a incapacității entității de a-și onora la timp datoriile.
Falimentul reprezintă pentru oricare afacere, pentru oricare inițiativă antreprenorială, lipsa flexibilității, reacția lentă și expunerea crescută a acestora la modificările anticipate și la incertitudine. Este probabilitatea ca sub imperiul schimbărilor din mediul extern, și chiar fenomenelor relativ pasive, ce pot acționa din interiorul entității, să ajungă la imposibilitatea de a deține lichidități și de a înregistra o trezorerie pozitivă care să-i asigure efectuarea la timp a plăților scadente. Mai mult, falimentul apare în momentul în care incapacitatea de a genera resursele financiare în termenul corespunzător pentru a acoperi obligațiile entităților ajunse la scadență devine permanentă.
Dalotă M.D. și Dalotă S. (2000) consideră că ”Riscul de faliment este legat de starea de dificultate a firmei, considerată ca fiind o situație permanentă de criză financiară. Din punct de vedere juridic, o firmă se consideră a fi în dificultate atunci când se află în stare de încetare de plăți, neputând face față datoriilor exigibile, legea prevăzând în acest caz, reorganizarea sau lichidarea firmei.”
Riscul de faliment prezintă interes atât pentru investitori cât și pentru managerii întreprinderii. Riscul de faliment reprezintă probabilitatea ca o întreprindere să înregistreze pierderi și să nu-și poată onora obligațiile scadente către creditorii săi, adică să fie insolvabilă.
Stancu I. (1997) consideră că diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacității întreprinderii de a face față angajamentelor asumate față de terți, deci evaluarea solvabilității întreprinderii.
J.S. Daigne (2008) aprecia în lucrarea sa ”Entreprise en difficultes”, că orice finanțare a unei întreprinderi în dificultate, prin subvenții sau credite acordate, are același efect ca un drog.
În literatura de specialitate există o serie de metode folosite în evaluarea continuității activității. Popescu Gh. și colab. (2009) clasifică aceste metode în metode contabile, care apreciem că sunt metode ale analizei financiare ce presupun analiza lichidității, solvabilității și echilibrului financiar; metode nefinanciare, care utilizează variabile calitative și metode statistice. Mai mult, Koh H.C. și Low C.K. (2004) consideră că „metodele statistice de evaluare a going concern sunt o extensie a predicției riscului de faliment”.
Atât metodele contabile cât și cele nefinanciare de analiză a riscului de faliment utilizează informații financiare ce se pot deteriora ușor, constituind astfel un dezavantaj pentru o informare clară și precisă asupra evenimentelor viitoare ale firmelor agricole. În aceste condiții, nevoia de cunoaștere a viitorului firmelor agricole, de previzionare din timp a vulnerabilității a determinat apariția metodei scoring, o metodă menită să îmbunătățească metodele tradiționale. Metoda scoring permite aprecierea riscului de faliment pe baza corelației stării de sănătate cu o serie de rate financiare semnificative, prin intermediul metodelor statistice. Colasse B. (2009) consideră că această combinație de rate a dus la elaborarea unei funcții scor, a cărei valoare departajează firmele în: sănătoase și cu dificultăți economice și financiare.
Teoria și practica economică prezintă o serie de modele bazate pe metoda scorurilor.
Mazilescu V. și colab. (2010) consideră că modelele pot fi clasificate în funcție de sistemul contabil aferent țării pentru care au fost elaborate, astfel:
modele anglo-saxone: Credit Men sau Security – Analysis în 1930, modelul unidimensional Beaver – 1966, Altman în anul 1968, Edmister -1972, Diamond – 1976, Koh și Kiilough – 1980, Zavgren – 1983, CA Score – 1987, Koh -1992, Shirata – 1999;
modele continentale: Yves Collongues în anul 1976, Conan&Holder – 1979, modelul Centralei Bilanțurilor Băncii Franceze în perioada 1977-1979, modelul Creditului Comercial Francez;
modele naționale: Mânecuță și Nicolae în 1996, în 1998 Gheorghe Băileșteanu și Ivonciu, Ion Anghel în 2002.
Altman și Narayanan (1997) clasifică modelele în funcție de gradul de dezvoltare a țării pentru care sunt elaborate:
modele pentru țări dezvoltate;
modele pentru țări în curs de dezvoltare.
Fang M. și Yi-Chung H. (2010) stabilesc criteriul bazat pe tipul de analiză utilizat pentru elaborarea unui model sau a unei funcții scor. Aici se regăsesc:
modelele elaborate pe baza analizei discriminant multiple: în 1968 modelul Altman, în 1977 modelul Haldeman și Narayanan, Apetiti, Izan – 1984, Shirata – 1998, Conan&Holder în 1979 iar în perioada 1977-1979 modelul Centralei Bilanțurilor Băncii Franceze;
modele realizate prin intermediul analizei de regresie logistică: Eisenbeis – 1977, Ohlson – 1980, Jones – 1987, Long – 2001;
modele elaborate pe baza analizei de regresie probalistică: Farber – 1977, în anul 1992 McDowell și Smith;
modele obținute în urma aplicării altgoritmilor euristici ca rețelele neuronale: Bell et al. în 1990, Tam și Kiang în anul 1992, Coats și Fant – 1993, Wilson și Sharda – 1994;
arborii decizionali: Curram – 1994, Zheng și Yanhui în anul 2007.
Mossman și colab. (1998) identifică un alt criteriu de clasificare a modelelor de predicție a falimentului, criteriu ce aplică informațiile luate în considerare pentru crearea unei funcții scor:
modele bazate pe rate financiare: Altman – 1968, Altman, Haldeman și Narayanan în 1977, Collins în anul 1980;
modele bazate pe informații de tip cash-flow, cum ar fi modelul Gentry, Newbold și Whitford – 1985;
modele bazate pe variația rezultatului: Beaver – 1968, Clark&Weinstein – 1983;
modele nefinanciare, printre care regăsim Cooper et al.- 1990, Reynolds – 1987.
Altman E. (1968) a analizat activitatea a 33 firme industriale cu probleme financiare și 33 de firme fără probleme, din perioada 1946-1965. A realizat, cu ajutorul a 22 de indicatori, un model, aplicabil firmelor cotate la bursă, bazat pe cinci rate, considerate a fi relevante. Pentru ca modelul să fie aplicabil și firmelor necotate la bursă, Altman a înlocuit indicatorul care se raporta la valoarea de piață cu mărimea capitalurilor proprii și a recalculat ponderea tuturor indicatorilor. De asemenea, a aplicat modelul și la alte domenii de activitate, reconsiderând funcția scor și reținând 4 rate.
În anul 1985 a apărut modelul Centralei Bilanțurilor Băncii Franceze ce are la bază 8 rate din cele 26 analizate pe o perioadă de 2 ani (1977-1979) la firme cu mai putin de 500 salariați.
Keasey și Watson au prezentat în anul 1987 un studiu efectuat pe 73 de firme falimentare și 73 de firme non-falimentare. Prin acest studiu au demonstrat că includerea variabilelor nonfinanciare crește puterea de predicție a modelului.
Anghel I. (2002) prezenta modelul Beaver care, în anul 1966, în urma studiului realizat pe un eșantion de 79 firme falimentare și 79 firme nefalimentare a publicat un model de previzionare a riscului de faliment ce are la bază 5 rate financiare. Tot Anghel I. prezintă că J. Argenti a analizat în anul 1976 cum se manifestă riscul de faliment și a constatat că indicatorii financiari au înregistrat valori diferite de la un caz la altul. La nivel național, Anghel I. a propus în 2002 un model format dintr-o constantă și patru indicatori. Băileșteanu Ghe. a propus în 1998, pentru firmele românești, un model format din patru variabile, având ca start-up modelele Altman, Argenti și Conan&Holder. Tot în același an, economistul Paul Ivoniciu a efectuat un studiu pe un eșantion de 50 de firme din sectoare diferite de activitate și a propus modelul Funcției scor format din șase indicatori. În anul 1996, doi specialiști de la Comisia Națională de Prognoză (Mânecuță și Nicolae), au propus un model aplicabil în industria metalurgică pe un eșantion de 59 de firme.
Isaic Maniu I. (2006) prezintă modelul Conan&Holder care, în anul 1979 a publicat rezultatele unei cercetări efectuate pe un eșantion de 95 de firme din domeniul industrial pentru perioada 1970-1975. Cei doi autori au elaborat unele modele specifice aplicabile și în alte domenii de activitate.
Maniera trecerii în revistă a căutărilor științifice de acoperire, evaluare a ipotezelor riscului de faliment, este de a forma fundamentul necesar pentru a ajunge la o judecată logică cu privire la modelul care, cel mai îndeaproape, poate surprinde caracteristicile riscului de faliment al afacerii agricole.
Observăm că, numeroși specialiști în domeniu au fost preocupați de problema riscului și a incertitudinii, care sunt întâlnite în accepțiuni diferite în literatura de specialitate, cum ar fi, tehnicul, economia, dreptul.
Mai mult, riscul de faliment a reprezentat și reprezintă un domeniu în care specialiștii și-au propus să cerceteze și să realizeze un model matematic care să răspundă la întrebarea dacă entitatea economică se îndreaptă sau nu spre faliment.
Deși funcțiile scor prezentate nu se adresează activității agricole, prin calculele următoare se încearcă a se determina dacă funcțiile converg către aceeași zonă de risc și dacă există funcții, din cele avute în vedere, care se îndepărtează ca rezultat al aprecierii riscului de faliment din zona detectată de restul funcțiilor.
Rezultatele obținute după aplicarea modelelor arătate pe exemplul entității noastre sunt prezentate în Figura 7.
Figura 7 Concentrarea și dispersia riscului de faliment în funcție de șapte metode statistico-financiare
Sursa: prelucrat de autori, pe baza rapoartelor financiare ale societății; http://www2.bvb.ro/ListedCompanies/SecurityDetail.aspx?s=CBOT
În sinteză, societatea agricolă are o structură financiară sănătoasă, menținându-se într-o zonă stabilă din punctul de vedere al riscului de faliment, dar menținerea în această zonă presupune ca managementul, pe viitor, să-și stabilească o strategie ancorată în particularitățile agricole românești, cu tendința de adresabilitate pe o piață comunitară și chiar internațională.
Indiciile prezentate, cu efecte asupra continuității activității afacerilor agricole, în general, și în particular în cazul entității analizate, au menirea de a surprinde aspectele ce trebuie valorificate, respectiv eliminate pentru ca agricultura din România să fie una sustenabilă, care se înscrie în rigorile contabilității – convenției continuității.
Criteriile de exploatare, financiare și nu numai detaliate mai sus, furnizează informația transparentă că afacerile agricole trebuie să capete valențele unor inițiative de talie mare, pentru a fructifica avantajele acestora și a elimina punctele slabe ale entităților agricole de subzistență. Odată transformate în afaceri agricole mari, sustenabile, durabile, jucătorii sociali și normalizarea impun trecerea la o nouă etapă, cea a guvernanței organizațiilor.
Entitatea analizată este unul dintre jucătorii mari de pe piața agricolă ce își are acțiunile cotate la bursă și, în aceste condiții, recunoaște tacit valențele codului de guvernanță. Relevant pentru managementul acesteia ar fi să recunoască și să aplice valențele principiilor codului de guvernanță și rolul auditului intern în atenuarea și eliminarea riscului.
În evaluarea transparenței informaționale, auditorul trece în revistă toate criteriile mai sus prezentate, care vin să întărească ideea de continuitate a activității entității. Astfel, principiile contabile, respectarea acestora în întocmirea și prezentarea situațiilor financiare de către managementul entității, transparența informațională a acestora este, prin aceeași logică, certificată rezonabil și de către auditor.
Cu interese și poziții divergente, managerii, auditorii și restul utilizatorilor de informații financiare, bazându-se pe sisteme diferite, convenții și practici contabile, controlul intern, audit, se concentrează spre același produs – situațiile financiare și cerința față de acestea – transparența informațională. Transparența informațională trebuie să fie transpusă cu aceeași măsură, astfel încât să armonizeze divergentele interese ale receptorilor de informații, ce trebuie să fie nu numai cantitative, cât mai ales calitative.
Literatura de specialitate atribuie Modelului Altman, foarte utilizat în practica financiară și aplicabil în special firmelor cotate la bursă cu o arie de acoperire în mai multe domenii de activitate, o acuratețe de clasificare de peste 70%. Mai mult, este considerată prima funcție-scor care a permis anticiparea a 75% dintre falimente cu doi ani înaintea producerii lor.
Prin cercetarea prezentată s-a demonstrat că modelul Altman este viabil și pentru domeniul agricol. În acest sens, am continuat cercetarea prin aplicarea modelului Altman și la alte zece firme cotate activ la BVB din domeniul agricol. Selecția s-a realizat în funcție de domeniul de activitate (CAEN), respectiv agricultură, silvicultură și pescuit. Pentru perioada 2011-2013, situația se prezintă conform Figurii 8.
Figura 8 Dinamica procentuală a firmelor în cadrul zonelor de risc ale modelului Altman, în perioada 2011-2013
Sursa: Prelucrat de autori, pe baza rapoartelor financiare ale societăților
În urma celor analizate pentru perioada 2011-2013, constatăm că entitățile agricole supuse studiului se situează în proporție de 60% într-o zonă de faliment într-un an de zile, urmată de o proporție de 10% aferentă unei zone cu risc mare de faliment și 10 % – într-o zonă cu risc mic de faliment, situații nu tocmai favorabile pentru agricultura românească. Întâlnim, totuși, și o proporție de 20% aferentă zonei lipsite de amenințarea falimentului.
Creșterea/scăderea valorii funcției-scor trebuie să determine managementul entităților agricole să descopere zonele sensibile și, mai mult, să-și exprime un punct de vedere cu privire la relevanța modelului. Există posibilitatea ca firma să aibă rezultate financiare bune, însă modelul de predicție a riscului de faliment aplicat să nu reflecte corect starea firmei, prin urmare nu are semnificație.
Concluzii
Importanța principiului continuității este foarte mare deoarece el condiționează aplicarea majorității celorlalte principii, în special a celor legate de evaluarea elementelor din situațiile financiare. Rolul acestui principiu a crescut în mod considerabil în ultimii ani, odată cu evoluția contabilității de la o concepție juridico-economică dominantă la o concepție cu un pronunțat caracter economic, dar și odată cu dezvoltarea practicilor în domeniul auditului.
Continuitatea activității agricole pornește de la premiza că entitatea economică își va continua activitatea pe o perioadă de minimum douăsprezece luni de la data raportării situațiilor financiare, în condiții normale de activitate, fără a intra în lichidare sau faliment.
Managerii entităților agricole, în stabilirea politicii contabile trebuie să țină cont de convențiile independenței exercițiului financiar și permanenței metodelor având ca fundament al logicii contabile regula continuității, ce trebuie înțeleasă așa cum este reglementată de Standardele Internaționale de Raportare Financiară.
Dacă o entitatea agricolă își achită datoriile și își încasează creanțele, se poate afirma că respectarea principiului continuității activității a fost îndeplinită. Responsabilitatea aplicării și respectării acestuia revine entității agricole care întocmește situațiile financiare.
În condițiile în care agricultura, pentru a fi sustenabilă, trebuie să atingă talie corporativă managerii și investitorii agricoli vor avea drept reper de referință asigurarea rezonabilă a valorilor afacerii de către auditorii statutari.
Riscul economic sau de exploatare în agricultură prezintă o importanță deosebită nu doar pentru aprecierea economică a unei entități, ci și pentru adoptarea celor mai adecvate măsuri de finanțare în vederea realizării unei creșteri economice a afacerii agricole.
Eficiența și eficacitatea unei întreprinderi depind de calitatea activității conducătorului. Peter Drucker consideră că „managementul este echivalent cu persoanele de conducere”. Astfel, capacitatea managerială are un rol major în ceea ce privește dimensiunea rezultatelor și, mai mult, a performanțelor obținute de întreprindere.
Capacitatea managerială este o componentă ce presupune un set de cunoștințe, tehnici care vizează deprinderea de a organiza științific activitatea, forța și priceperea de a valorifica eficient resursele umane, materiale și financiare, în vederea obținerii unor rezultate înalte și durabile, în condiții de rentabilitate, pe fondul asumării riscurilor mediului global.
“Economia reprezintă întregul sistem de activități, la care participă și se înscriu, prin funcțiile lor, toate unitățile economice de producție, de consum, de intermediere bancară…”. Acest sistem de activități cuprinde elemente componente, cum ar fi: factori, cauze, condiții, raporturi și relații. Activitatea din sistemul global poartă amprenta conjuncturii economice, sociale, politice specifice societății naționale si internaționale, la un moment dat. Toate acestea alcătuiesc mediul extern al întreprinderii, iar rezultatele întreprinderii reflectă capacitatea managerială de adaptare la mecanismele mediului; capacitatea managerială de a lua decizia justă și în timp util în fața oportunităților și riscurilor transmise de mediu.
Cercetarea va continua prin elaborarea unei metode proprii de predicție a riscului de faliment pentru firmele agricole, care să răspundă cerințelor economiei românești, realizarea unui program informatic care să se folosească de funcția scor iar în condițiile schimbării ipotezelor de lucru să aibă drept produs actualizarea permanentă a zonei de faliment în care se regăsește firma, pentru ca aceasta să poată în orice moment să controleze incapacitatea de plată a datoriilor și să ia măsurile necesare în timp util.
Afacerea agricolă modernă trebuie să fie capabilă să fructifice beneficiile metodelor de cercetare statistico-financiare, aplicării covențiilor contabile și dezvoltării unei guvernanțe funcționale.
Utilizarea metodelor statistice în cadrul misiunii de audit financiar, dar și conexiunea acestora cu metodele de analiză financiară, și nu în ultimul rând cu contabilitatea, pot constitui start-up-ul unei noi direcții de cercetare, fiind numită ipotetic AUDITUL METRIC, domeniu ce își va propune analiza fenomenelor economico-financiare din cadrul auditului financiar pe baza unor indicatori de analiză financiară prin intermediul metodelor statistice și econometrice avansate.
Bibliografie
Alexandri C., Davidovici I., Gavrilescu D. (coordonatori), ”Tratat de economia agriculturii”, Academia Română, Institutul de Economie Agrară, Editura Expert, București, 2004
Bacon F. (1597), „Religious Meditations Of Heresies”
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., „Economie”, Editura Tribuna Economică, București, 2004
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., „Economie”, Editura Economică, București, 1999
Cișmașu I.D. „Riscul – element în fundamentarea deciziei.Concept, metode, aplicații”, Ed. Economică, București, 2003
Coase, Natura Firmei, în Natura Firmei. Origini, evoluție și dezvoltare, editori Oliver E. Williamson și Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timișoara 1997
Cojocaru C.C., Analiza economico-financiară a exploatațiilor agricole și silvice, Editura Economică, București, 2000
Colasse B., ”Analiza financiară a întreprinderii”, traducere Tabără N., Editura Tipo Moldova, Iași, 2009
Conso P., ”La gestion financiere de l’entreprise”, Ed. Dunod, Paris, 1985
Coșea M., Nastovici L., ”Evaluarea riscurilor – Metode și tehnici de analiză la nivel micro și macroeconomic”, Ed. Lux Libris, Brașov, 1997
Dalotă M.D., Dalotă S., ”Analiza și evaluarea firmei”, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara, 2000
Dobrotă N. „Dicționar de economie”, Ed. Economică, București, 2000
Dobrotă N., ” Economie politică”, Editura Economică, București, 1997
Drăgănescu M. „De la Societatea Informațională la Societatea Cunoașterii”, Ed. Tehnică, București, 2003
Drucker P. „The Age of Discontinuity”, 1969
Drucker P. „Societatea post-capitalistă”, Ed. Image, București, 1999
Fang M., Yi-Chung H., ”Comparing four bankruptcy prediction models: logit, quadratic, interval logit, neural and fuzzy neural networks”, Expert systems with Applications 37, 2010
Feleagă N., Feleagă L., Dragomir V.D., Bigioi A.D., ”Guvernanța corporativă în economiile emergente: cazul României. Revista „Economie teoretică și aplicată”, Volumul XVIII, Nr. 9 (562), 2011
Gușe R.G., „Rolul principiilor contabile în procesul de evaluare. Continuitatea activității”, Revista Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor, nr. 9, Septembrie, 2011
Ghiță M., Menu M., Vilaia D., Popescu M., Croitoru I. „Guvernanța corporativă și auditul intern”, Ed. Tehnica Info, Chișinău, 2009
Haralambie G.A. „Economia cunoașterii – o provocare pentru România”, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Economie, nr. 1/2009
H.M. Treasury – Cartea portocalie – Gestionarea riscurilor, principii și concepte, octombrie 2004
Isaic-Maniu A., Ene S., Tudose G.-G., „Evaluarea, fezabilitatea, planul de afaceri și riscurile activității economice”, Ed. Independența Economică, Pitești, 2004
Jacques Genereux , „Economie politică. Microeconomie”, Editura All Beck, București, 2000
Manolescu Gh., Petre I., ”Finanțele întreprinderii”, Ed. Fundației ”România de mâine”, București, 1999
Morariu A., Suciu Ghe., Stoian F., „Audit intern și guvernanță corporativă”, Editura Universitară, București, 2008
Moroșan I., ”Diagnostic, Analiză & Previziune economico-financiară”, Fundația Academică ”Petre Andrei”, Ed. Ankarom, Iași, 1998, pag. 197 și Stancu I., ”Finanțe”, Ed. Economică, București, 1997
Mironiuc M. „Analiză economico financiară”, Editura Sedcom Libris, iași, 2006
Nica E. „Managementul performanței. Perspectivă umană”, Ed. Economică, București, 2006
Niculescu M., ”Diagnostic global-strategic”, Ed. Economică, București, 1997
Orio G., Walter R. S.,”Limitele certitudinii”, Editura Edimpress-Camro, București, 1996
Păvăloaia W., Paraschivescu M.D., Cojocaru C., ”Analiză financiară și modele de politică economică în societățile comerciale”, Ed. Neuron, Focșani, 1994
Pene D., ”Evaluation et prise de controle de l’entreprise”, Les Editions d’Organisation, Paris, 2000
Petrescu Silvia, “Evaluarea și măsurarea riscului în diagnosticul financiar-contabil”, Revista Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor”, nr1/2008
Phil Griffiths „Risk-Based Auditing”, Gower Publishing Limited, England, 2005
Popescu C, ”Creșterea care sărăcește”, Editura Tribuna Economică, București, 2003
Pripoaie R., ”Gestiunea financiară a firmei”, Ed. Didactică și Pedagogică, 2008
Rooney D., Hearn G., Nina A., „Handbook on the Knowledge Economy”, Edward Elgar Publishing Limited, UK, 2005
Stancu I., ”Finanțe”, Ed. Economică, București, 1997
Stancu I., ”Gestiunea financiară”, Ed. Economică, București, 1994
Sută-Selejan S., ”Doctrine economice”, Editura Eficient, București, 1996
Șerbu R-S., ”Risc și incertitudine în economia globală”, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2008
Toma M., „Inițiere în auditul situațiilor financiare ale unei entități”, Ediția a II-a, Editura CECCAR, București, 2007
Weber M., ”Etica protestantă și spiritul capitalismului”, Editura Humanitas, București, 1992
*** Dicționar MacMillan de economie modernă, Ed. Codecs, București, 1999
*** Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998
***Vocabularul economic financiar, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1989
***„Manual de Reglementări Internaționale de Control al calității, Audit, Revizuire, Alte Servicii de Asigurare și Servicii Conexe”, Ediția 2012, Volumul I, Elaborat inițial de IAASB, Tradus și republicat de Camera Auditorilor Financiari din România, București 2013
***Standarde Internaționale de Raportare Financiară – IFRS: norme oficiale emise la 1 ianuarie 2013, Partea A, traducere, Ed. CECCAR, București, 2013
***IASB, Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRS). Norme oficiale emise la 1 ianuarie 2011, traducere CECCAR, Editura CECCAR, 2011, Partea A, p. 1069, pct. 5
***Reglementări internaționale de audit, asigurare și etică. Audit financiar 2008, Vol.I, Ed. Irecson, București, 2009
***Cadbury Report, Report of the Committee on the Financial Aspects of Corporate Governance, http://cadbury.cjbs.archios.info/report, 1992
***Raportul Nigel Turnbull (Marea Britanie 1999), http://www.creeaza.com/afaceri/economie/CODURILE-DE-BUNA-PRACTICA-GUVE633.php, 1999
***Legea Sarbanes-Oxley (SUA, 2001 – 2002), http://www.creeaza.com/afaceri/economie/CODURILE-DE-BUNA-PRACTICA-GUVE633.php
www.amosnews.ro – Convenția Mondială WASME a IMM-urilor, București, 2008
http://www.racai.ro/INFOSOC-Project/Draganescu_st_a01_new.pdf
http://europa.eu/about-eu/countries/member-countries/index_ro.htm)
http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/Romania%20in%20cifre%202013_ro.pdf,Romania in cifre 2013
http://old.madr.ro/biofach2013/Anexa_sector_ecologic_romana.pdf.
www.ecomagazin.ro, Paraușeanu Ionuț, Ciolos are planuri pentru o agricultură UE ecologică, echitabilă, eficientă. Vor fi mai mulți bani pentru România?, 10 nov 2010
http://www.creează.com/afaceri/economie/CODURILE-DE-BUNA-PRACTICĂ-GUVE633.php
http://www.racai.ro/INFOSOC-Project/Draganescu-st-a01-nev.pdf
http://doingbusiness.ro/financiar/raport/
http://www.tradeville.eu/
www.bvb.ro
Bibliografie
Alexandri C., Davidovici I., Gavrilescu D. (coordonatori), ”Tratat de economia agriculturii”, Academia Română, Institutul de Economie Agrară, Editura Expert, București, 2004
Bacon F. (1597), „Religious Meditations Of Heresies”
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., „Economie”, Editura Tribuna Economică, București, 2004
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., „Economie”, Editura Economică, București, 1999
Cișmașu I.D. „Riscul – element în fundamentarea deciziei.Concept, metode, aplicații”, Ed. Economică, București, 2003
Coase, Natura Firmei, în Natura Firmei. Origini, evoluție și dezvoltare, editori Oliver E. Williamson și Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timișoara 1997
Cojocaru C.C., Analiza economico-financiară a exploatațiilor agricole și silvice, Editura Economică, București, 2000
Colasse B., ”Analiza financiară a întreprinderii”, traducere Tabără N., Editura Tipo Moldova, Iași, 2009
Conso P., ”La gestion financiere de l’entreprise”, Ed. Dunod, Paris, 1985
Coșea M., Nastovici L., ”Evaluarea riscurilor – Metode și tehnici de analiză la nivel micro și macroeconomic”, Ed. Lux Libris, Brașov, 1997
Dalotă M.D., Dalotă S., ”Analiza și evaluarea firmei”, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara, 2000
Dobrotă N. „Dicționar de economie”, Ed. Economică, București, 2000
Dobrotă N., ” Economie politică”, Editura Economică, București, 1997
Drăgănescu M. „De la Societatea Informațională la Societatea Cunoașterii”, Ed. Tehnică, București, 2003
Drucker P. „The Age of Discontinuity”, 1969
Drucker P. „Societatea post-capitalistă”, Ed. Image, București, 1999
Fang M., Yi-Chung H., ”Comparing four bankruptcy prediction models: logit, quadratic, interval logit, neural and fuzzy neural networks”, Expert systems with Applications 37, 2010
Feleagă N., Feleagă L., Dragomir V.D., Bigioi A.D., ”Guvernanța corporativă în economiile emergente: cazul României. Revista „Economie teoretică și aplicată”, Volumul XVIII, Nr. 9 (562), 2011
Gușe R.G., „Rolul principiilor contabile în procesul de evaluare. Continuitatea activității”, Revista Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor, nr. 9, Septembrie, 2011
Ghiță M., Menu M., Vilaia D., Popescu M., Croitoru I. „Guvernanța corporativă și auditul intern”, Ed. Tehnica Info, Chișinău, 2009
Haralambie G.A. „Economia cunoașterii – o provocare pentru România”, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Economie, nr. 1/2009
H.M. Treasury – Cartea portocalie – Gestionarea riscurilor, principii și concepte, octombrie 2004
Isaic-Maniu A., Ene S., Tudose G.-G., „Evaluarea, fezabilitatea, planul de afaceri și riscurile activității economice”, Ed. Independența Economică, Pitești, 2004
Jacques Genereux , „Economie politică. Microeconomie”, Editura All Beck, București, 2000
Manolescu Gh., Petre I., ”Finanțele întreprinderii”, Ed. Fundației ”România de mâine”, București, 1999
Morariu A., Suciu Ghe., Stoian F., „Audit intern și guvernanță corporativă”, Editura Universitară, București, 2008
Moroșan I., ”Diagnostic, Analiză & Previziune economico-financiară”, Fundația Academică ”Petre Andrei”, Ed. Ankarom, Iași, 1998, pag. 197 și Stancu I., ”Finanțe”, Ed. Economică, București, 1997
Mironiuc M. „Analiză economico financiară”, Editura Sedcom Libris, iași, 2006
Nica E. „Managementul performanței. Perspectivă umană”, Ed. Economică, București, 2006
Niculescu M., ”Diagnostic global-strategic”, Ed. Economică, București, 1997
Orio G., Walter R. S.,”Limitele certitudinii”, Editura Edimpress-Camro, București, 1996
Păvăloaia W., Paraschivescu M.D., Cojocaru C., ”Analiză financiară și modele de politică economică în societățile comerciale”, Ed. Neuron, Focșani, 1994
Pene D., ”Evaluation et prise de controle de l’entreprise”, Les Editions d’Organisation, Paris, 2000
Petrescu Silvia, “Evaluarea și măsurarea riscului în diagnosticul financiar-contabil”, Revista Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor”, nr1/2008
Phil Griffiths „Risk-Based Auditing”, Gower Publishing Limited, England, 2005
Popescu C, ”Creșterea care sărăcește”, Editura Tribuna Economică, București, 2003
Pripoaie R., ”Gestiunea financiară a firmei”, Ed. Didactică și Pedagogică, 2008
Rooney D., Hearn G., Nina A., „Handbook on the Knowledge Economy”, Edward Elgar Publishing Limited, UK, 2005
Stancu I., ”Finanțe”, Ed. Economică, București, 1997
Stancu I., ”Gestiunea financiară”, Ed. Economică, București, 1994
Sută-Selejan S., ”Doctrine economice”, Editura Eficient, București, 1996
Șerbu R-S., ”Risc și incertitudine în economia globală”, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2008
Toma M., „Inițiere în auditul situațiilor financiare ale unei entități”, Ediția a II-a, Editura CECCAR, București, 2007
Weber M., ”Etica protestantă și spiritul capitalismului”, Editura Humanitas, București, 1992
*** Dicționar MacMillan de economie modernă, Ed. Codecs, București, 1999
*** Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998
***Vocabularul economic financiar, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1989
***„Manual de Reglementări Internaționale de Control al calității, Audit, Revizuire, Alte Servicii de Asigurare și Servicii Conexe”, Ediția 2012, Volumul I, Elaborat inițial de IAASB, Tradus și republicat de Camera Auditorilor Financiari din România, București 2013
***Standarde Internaționale de Raportare Financiară – IFRS: norme oficiale emise la 1 ianuarie 2013, Partea A, traducere, Ed. CECCAR, București, 2013
***IASB, Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRS). Norme oficiale emise la 1 ianuarie 2011, traducere CECCAR, Editura CECCAR, 2011, Partea A, p. 1069, pct. 5
***Reglementări internaționale de audit, asigurare și etică. Audit financiar 2008, Vol.I, Ed. Irecson, București, 2009
***Cadbury Report, Report of the Committee on the Financial Aspects of Corporate Governance, http://cadbury.cjbs.archios.info/report, 1992
***Raportul Nigel Turnbull (Marea Britanie 1999), http://www.creeaza.com/afaceri/economie/CODURILE-DE-BUNA-PRACTICA-GUVE633.php, 1999
***Legea Sarbanes-Oxley (SUA, 2001 – 2002), http://www.creeaza.com/afaceri/economie/CODURILE-DE-BUNA-PRACTICA-GUVE633.php
www.amosnews.ro – Convenția Mondială WASME a IMM-urilor, București, 2008
http://www.racai.ro/INFOSOC-Project/Draganescu_st_a01_new.pdf
http://europa.eu/about-eu/countries/member-countries/index_ro.htm)
http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/Romania%20in%20cifre%202013_ro.pdf,Romania in cifre 2013
http://old.madr.ro/biofach2013/Anexa_sector_ecologic_romana.pdf.
www.ecomagazin.ro, Paraușeanu Ionuț, Ciolos are planuri pentru o agricultură UE ecologică, echitabilă, eficientă. Vor fi mai mulți bani pentru România?, 10 nov 2010
http://www.creează.com/afaceri/economie/CODURILE-DE-BUNA-PRACTICĂ-GUVE633.php
http://www.racai.ro/INFOSOC-Project/Draganescu-st-a01-nev.pdf
http://doingbusiness.ro/financiar/raport/
http://www.tradeville.eu/
www.bvb.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analize, Riscuri Si Rationament Profesional In Contabilitate Privind Continuitatea Activitatii de Exploatare a Entitatilor Economice (ID: 136446)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.