. Analize PE Baza Bilantului In Sistemul Romanesc Si Anglo–saxon

cuprins

Prezentarea generală a societății comerciale

Societatea comercială „TURIST” S.R.L. este persoană juridică română, având forma juridică de societate cu răspundere limitată, cu durată nelimitată. Aceasta își desfășoară activitatea conform legilor în vigoare din România și conform statutului.

Data constituirii societății comerciale este anul 1991. Numărul de înregistrare la Oficiul Registrului Comerțului este J35/2360/1991, iar codul unic de înregistrare este R1806802.

Sediul societății comerciale este: Str. Ana Ipătescu, nr. 29, Timișoara.

Capitalul social al societății este de 2.000.000 lei.

Obiectul de activitate al societății comerciale este comerț cu amănuntul în magazine nespecializate cu vânzare predominantă de alimente, băuturi alcoolice și tutun.

Structura organizatorică actuală, are în vedere exercitarea în bune condiții a funcțiilor societății: financiar-contabilă și comercială. Pentru aceste funcții există compartimente de specialitate.

Funcția financiar-contabilă asigură efectuarea analizelor economice pentru toate domeniile de activitate ale societății și punerea în valoare cu maximă eficiență a tuturor surselor materiale și umane din societate.

Funcția financiar-contabilă se realizează în cadrul biroului financiar și contabilitate, de către:

Contabilul șef – cu studii superioare;

1 contabil cu studii medii;

1 gestionar.

Biroul financiar-contabil este organul de lucru al societății care asigură îndeplinirea sarcinilor de lucru ce revin acesteia din hotărârile Consiliului de Administrație în domeniul financiar-contabil.

În activitatea sa urmărește punerea în valoare cu maximă eficiență a tuturor resurselor materiale și umane din societate pentru obținerea unei eficiențe cât mai mari, păstrarea integrității patrimoniului societății, gospodărirea rațională a fondurilor materiale și bănești ale societății.

În exercitarea atribuțiilor ce-i revin, conlucrează cu celelalte compartimente din societate, cu băncile și cu organele administrației de stat.

Biroul financiar-contabil are următoarele atribuții și răspunderi:

planificarea financiară;

urmărirea realizării indicatorilor financiari;

controlul financiar intern;

contabilitate.

Funcția comercială vizează activitatea de aprovizionare, desfacere și transport, asigurând necesarul de marfă în mod ritmic.

Funcția comercială este realizată în cadrul biroului de aprovizionare – desfacere – magazie și compartimentul comercial, care cuprind:

1 magazioner șef;

1 magazioner;

1 șofer;

Evoluția principalilor indicatori:

Tabel 1.1 Evoluția principalilor indicatori

Evoluția principalilor indicatori în perioada 2000-2002

Tabel 1.2 Evoluția profitului

Evoluția profitului brut și net în perioada 2000-2002

CAP. 1

1.1 ARMONIZAREA CONTABILITĂȚII ROMÂNEȘTI ÎN CONTEXTUL ARMONIZĂRII CONTABILE INTERNAȚIONALE

Concepută într-o manieră pragmatică, armonizarea poate fi realizată progresiv dacă sunt îndeplinite anumite condiții. Diferențele dintre sistemele contabile pot fi atenuate prin apropierea tratamentelor contabile aplicate unor evenimente și tranzacții identice. Dar problema principală nu este de ordin mecanic; situațiile financiare constituie un mijloc important de comunicare sub aspectul utilizării și distribuirii resurselor economice. Ele trebuie să fie inteligibile pentru un utilizator suficient de informat. Orice diferență importantă în metodele contabile utilizate pentru o situație identică multiplă, în interiorul și exteriorul întreprinderii, dificultatea de a comunica informațiile financiare celor ce au nevoie de ele.

În funcție de întinderea procesului de armonizare, elaborarea de norme contabile armonizate se poate realiza la nivel regional sau mondial. Atât pe plan regional cât și internațional s-au angregat mai multe structuri multinaționale care au creat organisme specializate cu scopul de a elabora norme contabile echivalente aplicabile în aria lor de acoperire. La nivel mondial, International Accounting Standards Committee (IASC) a avut un rol decisiv în procesul de armonizare.

Normalizatorii români, conștienți de efectele benefice ale alinierii contabilității românești la reglementările internaționale, au demarat procesul de armonizare încă din 1994, proces care se află în plină desfășurare. În cadrul armonizării contabilității românești pot fi identificate următoarele etape:

1) Într-o primă etapă (1994 – 1999) s-a urmărit compatibilitatea sistemului contabil românesc cu cel european, în speță cu cel continental. Se urmărea o aliniere la sistemul contabil continental, în principal, la prevederile directivelor a IV-a și a VII-a ale CEE, se introducea o organizare „dualistă” a contabilității, se instituia mecanismul provizioanelor care oferea o protecție agenților economici, cel puțin potențial (dacă nu o evaziune fiscală legală, o amânare de impozit), se deschidea calea unei terminologii contabile de multă vreme uzitată în lume, se introducea o nouă optică în domeniul veniturilor. În aceeași perioadă s-a asigurat și fundamentarea pe baze moderne a activitații de audit, îndeosebi prin activitatea desfășurată de CECCAR. Toate aceste schimbări au fost percepute de cei mai mulți profesioniști ca un progres în domeniul contabilității, și au reprezentat, indiscutabil, un progres. Dar procesul înregistrat nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor. În plus, noua orientare a țărilor din Uniunea Europeană către un drept contabil comunitar de inspirație anglo – saxonă a determinat trecerea la cea de-a doua etapă a armonizării contabile românești;

2) Deși este de dorit ca toate întreprinderile să prezinte situații financiare elaborate după principii, metode și reguli uniforme, într-o primă fază a armonizării criteriul mărimii constituie elementul esențial. Pentru utilizatorul de conturi prezintă o importanță minoră dacă informațiile oferite de o multitudine de întreprinderi mici și mijlocii, cu activități limitate între granițele naționale, sunt sau nu comparabile pe plan internațional. Astfel se pune problema însă, în cazul unităților mari sau al întreprinderilor multinaționale care desfășoară activități în afara țării și care au filiale implantate în străinătate, situație în care comparabilitatea datelor comunicate prin conturile anuale poate constitui un atu ori un dezavantaj față de concurență. Perioada 1999 – 2005 poate fi considerată etapa de aliniere a contabilității întreprinderilor mari la prevederile Standardelor Internaționale de Contabilitate. Astfel, în 1999 au fost elaborate de către Ministerul Finanțelor „Reglementările armonizate cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene (CEE) și cu Standardele Internaționale de Contabilitate”, cu o puternică orientare către sistemul contabil anglo – saxon. Acest act normativ a afost înlocuit de Ordinul nr. 94 din 29 ianuarie 2001 al Ministrului Finanțelor Publice pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonozate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, care preia aproape integral prevederile vechilor reglementări.

3) De la 1ianuarie 2003 a început cea de-a treia etapă a armonizării contabilității romînești. Prin Ordinul nr. 306/26.02.2002 pentru aprobarea „Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene” se asigură armonizarea contabilității întreprinderilor mici și a micro-întreprinderilor cu prevederile Standardelor Internaționale de Contabilitate.

Deși etapele armonizării contabilității românești la contabilitatea internațională au vizat o perioadă scurtă, progresele înregistrate sunt considerabile, cu toate că mai pot fi sesizate unele neconcordanțe între reglementările autohtone și prevederile Standardelor Internaționale. Ceea ce merită a fi subliniat este faptul că pentru apropierea dreptului contabil autohton de reglementările contabile internaționale nu s-a optat pentru varianta „importării brute” (așa cum s-a întâmplat în 1994 ci sistemul continental). Această armonizare s-a realizat firesc, prin adoptarea acelor perfecționări necesare pentru alinierea la normele contabile internaționale (la nivel comunitar această apropiere fiind deja realizată), astfel încât conturile anuale publicate de întreprinderile românești să fie comparabile și înțelese de utilizatorii din întreaga lume. O asemenea orientare conduce la o schimbare esențială de optică în domeniul informării contabil-financiare, datele furnizate urmărind satisfacerea cerințelor comunitare ale utilizatorilor, în primul rând a investitorilor, și nu numai ale statului.

1.2 BILAȚUL CONTABIL – OBIECTIV FUNDAMENTAL AL CONTABILITĂȚII FINANCIARE

Finalitatea ținerii contabilității (obiectivul său fundamental) este prezentarea de situații financiare periodice, numite „conturi anuale” sau documente de sinteză (bilanț, cont de profit și pierdere, tabloul fluxurilor de trezorerie, situația modificării capitalurilor proprii, politici contabile și note explicative), care formează un tot indisociabil și care trebuie să ofere o imagine fidelă a patrimoniului, a situației financiare și rezultatelor întreprinderii în scopul furnizării de informații utile ansamblului de utilizatori pentru luarea de decizii economice.

O formulare a obiectivului contabilității financiare aparține organismului internațional de normalizare a contabilității – I.A.S.C. (International Accounting Standards Committe) – puternic influențat de concepția anglo – saxonă: „Obiectivul documentelor contabile de sinteză ale unei întreprinderi este de a furniza informații privind situația financiară, performațele și evoluția situației financiare, care să fie utile unei game largi de utilizatori, atunci când aceștia iau decizii economice”. Informațiile privind situația financiară a întreprinderii sunt furnizate în principal de bilanț, cele privind performanțele întreprinderii în contul de profit și pierdere, iar informațiile privind evoluția situației financiare, prin tabloul de trezorerie. Deosebirea de formulare între concepția continentală (inclusiv cea românească) și cea anglo – saxonă, se referă la conceptul de imagine fidelă – care în concepție continentală reprezintă obiectivul fundamental al contabilității, în timp ce în sistem anglo – saxon este considerat principiul fundamental care contribuie la realizarea obiectivului. Semnificația acestui concept – „True and fair view” – introdus prin Directiva a IV-a în țările Europei comunitare, figurând în „Legea societăților comerciale” (lege care stă la baza contabilității anglo – saxone) din Anglia încă din anul 1948, a dat naștere la interpretări diferite:

În concepția anglo – saxonă – care a realizat deconectarea contabilității de fiscalitate, iar situațiile financiare apar, în general ca o sinteză a contabilității financiare și de gestiune – sensul acordat imaginii fidele este acela de „adevăr de esență economică”, adică imaginea dată întreprinderii prin documentele contabile de sinteză trebuie să fie fidelă realității economice.

În concepția continentală – prin care contabilitatea financiară servește în primul rând scopurilor de natură fiscală, prioritatea este acordată „juridicului” în fața economicului. În acest sens, imaginea fidelă este substituită prin „conformitatea conturilor cu regulile în vigoare și sinceritatea conturilor”. Ea trebuie să rezulte din urmărirea aplicării regulii prudenței, respectării conformității cu regulile și aplicării de bună credință (sinceritate) a procedurilor enunțate prin Planul General de Conturi.

Principiul realității economice – specific concepției anglo – saxone- a câștigat teren și în România, în special în cadrul grupurilor de întreprinderi multinaționale datorită rolului fundamental pe care acestea îl au în viața economico – socială și a influenței puternice pe piața financiară în finanțarea diferitelor societăți, determinând lărgirea ariei conturilor consolidate, dominate, în majoritatea cazurilor fiind cele cu capital american, care respectă regulile anglo – saxone.

Înreaga amplitudine a expresiei one.

Înreaga amplitudine a expresiei anglo – saxone „true and fair view” se regăsește în trinomul „regularitate, sinceritate, fidelitate” și care duc la „fair-play”-ul documentelor contabile, adică la acea calitate a informațiilor care permit utilizatorilor efectuarea unui diagnostic corect al situației întreprinderii.

În concluzie, redarea unei imagini fidele a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatului nu înseamnă reprezentarea perfectă și ideală a „realității economice”, ci mai degrabă, ea reprezintă, după cum consideră o serie de specialiști (P. Lasseque, B. Collase, D. Bousard), „filtrul” care permite înțelegerea unei realități. A. Cibert afirmă, în același context, că „există tot atâtea adevăruri câți destinatari ai informației sunt și în măsura în care ea exclude calitatea, efectul reductor al fiecărei măsuri este inevitabil”.

Interpretarea conceptului de imagine fidelă rămâne încă, una din principalele piedici în calea armonizării structurilor contabile.

Armonizarea contabilității la nivel mondial a apărut ca o necesitate practică având în vedere că mai multe studii comparative efectuate au reliefat o prezentare diferită a situației patrimoniale, financiare și a rezultatelor aceleiași întreprinderi, în urma folosirii de metode specifice unei țări sau alteia.

La nivel internațional, normalizarea contabilă comportă elaborarea de reguli sau de norme aplicabile, în totalitate sau parțial, la un ansamblu de țări, la un ansamblu de întreprinderi sau de câte un ansamblu de specialiști ai profesiei contabile. Normalizarea contabilă internațională presupune existența de autorități capabile să elaboreze reguli sau norme, să le facă obligatorii și să sancționeze nerespectarea lor.

CAP. 2 BILANȚUL CONTABIL ÎN SISTEMUL ROMÂNESC ȘI SISTEMUL ANGLO-SAXON

2.1 BILANȚUL CONTABIL ÎN SISTEMUL ROMÂNESC

2.1.1 DEFINIREA ȘI ROLUL BILANȚULUI CONTABIL

Conducerea eficientă a activității oricărei unități patrimoniale și cunoașterea rezultatelor obținute, inclusiv a aspectelor legate de rezultatele finale, sunt posibile în activitatea curentă prin analiza datelor asigurate de evidență economică, în cadrul căreia locul cel mai important îl ocupă evidența contabilă, însă în cea de perspectivă acest deziderat se poate realiza numai prin analiza informațiilor pe care le oferă bilanțul.

Așa cum prevede Legea contabilității nr. 82/1991, cu modificările ulterioare, documentul oficial folosit pentru finalizarea fiecărui exercițiu financiar este bilanțul contabil, pe baza căruia se asigură atât cunoașterea situației financiare, cât și a rezultatului exercițiului.

Bilanțul conatbil, prin structura sa și implicit prin datele pe care le conține, reflectă după normele metodologice generale și în comparație cu exercițiul precedent, sintetizat și sistematizat, toate elementele de activ și de pasiv ale unității patrimoniale la sfârșitul exercițiului, precum și în alte situații cum sunt: fuziunea, încetarea activității.

Pentru a putea satisface necesitățile conducerii unităților patrimoniale, contabilitatea a fost confruntată cu necesitatea de a elabora un procedeu propriu de generalizare și sintetizare a datelor, ceea ce a implicat și elaborarea unui instrument corespunzător și anume bilanțul.

Bilanțul reprezintă un instrument contabil de mare importanță în procesul conducerii, fiind necesar atât pentru fundamentarea deciziilor privind alocarea, finanțarea, utilizarea și recuperarea fondurilor, organizarea controlului asupra realizării deciziilor luate, precum și pentru stabilirea unor drepturi și obligații, a unor răspunderi și cointeresări provenite din activitatea de gospodărie și dezvoltare a patrimoniului.

Bilanțul a pătruns în lumea teoriei și practicii economice ca un model de sintetizare în expresie bănească la un moment dat a relațiilor de echilibru dintre activul și pasivul patrimoniului, privit în totalitatea și structuralitatea sa.

Conceperea bilanțului ca model de calcul și descriere a situației patrimoniului reprezintă accepția cea mai des întâlnită în literatura de specialitate.

Ca instrument de lucru, bilanțul contabil este un document de sinteză cu ajutorul căruia pot fi prezentate într-o structură dorită sau impusă de reglementările contabile, activele și pasivele patrimoniale.

Practica contabilă de secole a impus ca formă de bază a bilanțului contabil, balanța în care activul bilanțului (partea stângă) este egal cu pasivul bilanțului (partea dreaptă).

Bilanțul constituie instrumentul principal de reflectare a echilibrului financiar. Indiferent de momentul la care se încheie bilanțul, menținerea egalității între sumele totale înscrise în activul și pasivul său constituie o regulă care trebuie strict respectată la întocmirea bilanțului. Această regulă reprezintă principiul financiar fundamental care susține constituirea patrimoniului întreprinderii. Egalitatea bilanțieră este necesară, nu pentru rațiuni tehnice sau convenționale, ci pentru a reflecta echilibrul fundamental între activ și pasiv, care sunt de fapt două reprezentări diferite ale aceleiași mărimi economice. Egalitatea bilanțieră trebuie să fie grefată pe componentele patrimoniului economic.

Figura 2.1.1.1 Egalitatea bilanțieră

Inspirată din standardele contabile mondiale și occidentale avansate, legea contabilității din țara noastră stabilește că bilanțul contabil este documentul oficial de sinteză al tuturor unităților patrimoniale.

Fiind un complet de documente de sinteză, situațiile financiare anuale trebuie, în toate circumstanțele, să dea o imagine fidelă, clară ți completă a patrimoniului, a situației financiare și asupra rezultatelor obținute de unitatea patrimonială.

Acestea presupun:

Respectarea de bună credință a regulilor privind evaluarea patrimoniului;

Respectarea principiilor: prudenței, permanenței metodelor, continuitatea activității, a necompensării;

Posturile înscrise în bilanț trebuie să corespundă cu datele înscrise în contabilitate, puse de acord cu inventarul.

În contextul celor menționate anterior, bilanțul contabil poate fi definit ca reprezentând documentul de sinteză cel mai important, care asigură centralizarea și generalizarea datelor agenților economici și instituțiilor publice, într-o formă sistematică și unitară, care permite o prezentare de ansamblu, o analiză detaliată și un control al activității derulate obținute la sfârșitul fiecărei perioade de gestiune.

Bilanțul contabil trebuie să prezinte datele după un sistem unitar, după aceleași Norme Metodologice, ceea ce reprezintă o altă condiție necesară pentru îndeplinirea rolului său și totodată pentru aprecierea corectă și comparativă a activității și pentru realizarea centralizării la Direcțiile Generale ale Finanțelor Publice și controlului financiar de stat și la alte organisme interesate.

Dintre condițiile sau cerințele impuse bilanțului se menționează și cea privind caracterul său complet, în sensul că trebuie să conțină toate formularele cerute, iar acestea să fie completate cu toți indicatorii pe care îi conțin. O altă cerință pe care trebuie să o îndeplinească bilanțul contabil este respectarea metodologiei de determinare a indicatorilor și a corelației între aceștia. Întocmirea și prezentarea la termenele stabilite constituie o altă condiție pentru bilanț, prin care se contribuie la asigurarea conducerii, controlului și analizei activității desfășurate, în mod operativ și eficient, precum și la asigurarea centralizării datelor la termenele prevăzute.

Prin trecerea la noul sistem de contabilitate adaptat cerințelor existente în țările cu economie de piață din Uniunea Europeană, bilanțul contabil are o importanță deosebită, în calitatea lui de instrument de informare a terților și de dezvoltare a analizelor financiare necesare conducerii întreprinderii, acestea realizând obiectul de bază al contabilității financiare, respectiv de a reda o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului.

2.1.2 BILANȚUL CONTABIL ÎN CONTEXTUL ARMONIZĂRII CONTABILITĂȚII LA NIVEL INTERNAȚIONAL

Conform legislației în vigoare, în România, întreprinderile care întocmesc situații financiare intră în sfera a două acte normative:

– Ordinul Ministrului Finanțelor Publice Nr. 94/2001 (pentru întreprinderile mari);

– Ordinul Nr. 306/2002 pentru întreprinderile care îndeplinesc cel puțin două condiții:

– cifra de afaceri ≤ 5 milioane €;

– totalul activelor ≤ 2.500.000 €;

– numărul mediu de salariați ≤ 50.

Până în anul 2001 bilațul specific rapoartelor financiare ale întreprinderilor românești a respectat concepția franceză de întocmire – în cont.

Începând cu 1 ianuarie 2003, potrivit reglementărilor OMF 94/2001 și OMF 306/2002 bilanțul are o structură aproximativ similară cu cea anglo-saxonă.

Noul format de bilanț se prezintă în formă verticală de listă și este deosebit de cel anterior în principal prin restructurarea pasivului atât în ceea ce privește conținutul anumitor posturi bilanțiere, cât și în ceea ce privește ordinea de prezentare.

2.2 BILANȚUL CONTABIL ÎN SISTEMUL ANGLO – SAXON

Principiul de bază al evidențelor financiare ale unei întreprinderi din Marea Britanie este cel al reprezentării corecte. Cu alte cuvinte, documentele contabile sunt întocmite în așa fel încât să furnizeze informații de natură economică unei game largi de utilizatori. Acest lucru diferă de alte țări europene prin faptul că nu există o legătură directă cu fiscalitatea.

Legea care reglementează contabilitatea în Marea Britanie este Legea Societăților Comerciale (legea cu privire la înființarea și funcționarea întreprinderilor din anul 1985). Legea este întocmită la modul general în ceea ce privește contabilitatea și se bazează pe alte anexe pentru a oferi mai multe detalii.

În comparație cu România, reglementarea contabilă britanică nu conține un plan de conturi normalizat, scheme de înregistrări și de ținere a jurnalelor și a registrelor contabile obligatorii.

Dispozițiile „Legii societăților comerciale” se aplică numai societăților pe acțiuni (PLC) și celor cu răspundere limitată (Ltd), cărora li se impune să prezinte acționarilor și să publice bilanțul (balance sheet), contul de profit și pierdere (profit and loss account) și anexa (notes). Ele constituie un ansamblu indisociabil pentru o obține o imagine fidelă, fiind supuse controlului auditorului. Societățile trebuie să prezinte situații financiare complete la cererea expresă a acționarilor.

Legea societăților comerciale propune două modele (formate) de bilanț: vertical sau în listă și orizontal sau în cont, și patru modele pentru contul de profit și pierdere, societățile având libertatea de alegere a modelului care este adaptat condițiilor lor. O dată ales modelul, întreprinderea nu are posibilitatea de a-l schimba de la un exercițiu la altul decât în anumite situații specifice care trebuie justificate.

Legislația cu privire la fiscalitate este separată și independentă față de Legea Societăților Comerciale și nu influențează întocmirea evidențelor contabile și financiare. Legea Societăților Comerciale crează cadrul general al activității de contabilitate și încorporează Directiva 4 și 7 ale Uniunii Europene.

Legea societăților comerciale propune două modele de bilanț: formatul 1, cu prezentare în listă (vertical) și formatul 2, cu prezentare în cont (orizontal).

Formatul 1: prezentare în listă

Formatul 2: prezentare în cont

În cele două formate sunt utilizate următoarele criterii de clasificare:

– abordarea funcțională, pentru posturile de activ;

– gradul de exigibilitate, pentru posturile de pasiv.

În general, activele figurează în bilanț la valoarea lor netă contabilă. Analiza valorilor brute și a amortizărilor cumulate sau a provizioanelor pentru depreciere este furnizată în anexă.

ANALIZA UNOR POSTURI BILANȚIERE

Imobilizările necorporale. Se constată absența unei norme generale relative la imobilizările necorporale. O imobilizare necorporală este definită ca fiind un activ destinat unei utilizări durabile în cadrul activităților societății, de natură nemonetară și fără substanță fizică.

Proiectul de normă 52 „Contabilitatea imobilizărilor necorporale” a vizat remedierea insuficienței normalizării acestui delicat subiect. ED 52 prevede obligația de a înscrie o imobilizare necorporală în activ atunci când următoarele condiții sunt îndeplinite:

costul istoric este cunoscut cu precizie;

natura fondului comercial și a celorlalte active este distinctă în mod clar;

se poate determina un cost independent de:

fondul comercial și celelalte active;

rentabilitatea unui sector sau a ansamblului întreprinderii.

ED 52 interzice capitalizarea elementelor necorporale create de întreprindere.

Imobilizările corporale. Reglementarea britanică nu reține criteriul de proprietate pentru a defini imobilizările corporale. Acestea cuprind bunuri deținute de întreprindere (fiind vorba de locatar), în cadrul contractelor de locație – finanțare.

Imobilizările financiare. Abordarea britanică este similară celei românești în ceea ce privește imobilizările financiare. Acestea sunt constituite din acele creanțe și titluri care au vocația să fie conservate, în mod durabil, de către întreprinderea deținătoare.

Debitorii. Se referă la: (i)creanțe generate de ciclul de exploatare al întreprinderii; (ii) partea din împrumuturile acordate, a căror scadență este sub un an; (iii) cheltuielile constatate în avans și veniturile de primit.

Titlurile de plasament. Acestea regrupează titlurile care nu îndeplinesc criteriile ce permit recunoașterea (constatarea) titlurilor imobilizate.

Disponibilități. Această rubrică regrupează disponibilitățile în casă și în conturi bancare. Pasivele de trezorerie (creditele bancare pe termen scurt) sunt prezentate în pasivul extern (rubrica de creditori cu scadență sub un an).

Cheltuielile înregistrate în avans. Această rubrică poate să nu fie utilizată, dar atunci astfel de elemente figurează la un post distinct al rubricii „debitori”.

Creditorii. Acest post este este prezentat în două rubrici distincte, corespunzătoare părții cu scadență sub un an și a celei cu scadență peste un an. Fiecare dintre cele două rubrici regrupează: datoriile implicate în ciclul de exploatare al întreprinderii; datoriile financiare; cheltuielile de plătit și veniturile constatate în avans.

Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli. Această rubrică incumbă posturi distincte pentru angajamentele privind pensiile și provizioanele pentru impozite amânate. Existența acestor posturi rezultă din obligația de a contabiliza: cheltuaila privind impozitul asupra profitului, conform metodei reportului de impozit (impozitul amânat); angajamentele implicate de pensionare.

Cheltuielile de plătit și venituri constatate în avans. Această rubrică poate să nu fie utilizată, dar, atunci, astfel de elemente figurează la un post distinct al rubricilor „creditori”.

2.3 PREZENTAREA BILANȚULUI CONTABIL ÎN SISTEMUL ROMÂNESC ȘI ÎN SISTEMUL ANGLO – SAXON

BILANȚUL CONTABIL ÎN SISTEM CONTABIL

ROMÂNESC

ANUL 2001 2002

Mii lei

1. Imobilizări necorporale 1.558 378

2. Imobilizări corporale 1.228.314 1.174.741

3. Imobilizări financiare 4.410 4.410

4. Active imobilizate total (1+2+3) 1.234.282 1.179.529

5. Stocuri 2.178.528 3.478.879

6. Creanțe 199.264 143.901

7. Casa și conturi la bănci 19.308 67.493

8. Active circulante total (5+6+7) 2.397.100 3.690.273

9. Datorii ce trebuie plătite într-o

perioadă până la un an 3.575.060 4.708.487

10. Active circulante nete, respectiv

datorii curente nete (8-9) – 1.177.960 – 1.018.214

11. Total active minus datorii curente (3+10) 56.322 161.315

12. Capital și rezerve 2.000 2.000

13. Capital subscris vărsat (12) 2.000 2.000

14. Rezerve 447.447 447.447

15. Rezultatul reportat 295.932 288.132

16. Rezultatul exercițiului (sold creditor) – 104.992

17. Rezultatul exercițiului (sold debitor) 97.193 –

18. Repartizarea profitului – 104.992

19. Capitaluri proprii (12+14-15+16-17-18) 56.322 161.315

20. Capitaluri total (19) 56.322 161.315

BILANȚUL CONTABIL ÎN SISTEM CONTABIL ANGLO – SAXON

(Anul 2002) Mii lei

1. Imobilizări necorporale 378

2. Imobilizări corporale 1.174.741

3. Imobilizări financiare 4.410

4. Active imobilizate total (1+2+3) 1.179.529

5. Stocuri 3.478.879

6. Debitori 143.901

7. Disponibilități 67.493

8. Active circulante total (5+6+7) 3.690.273

9. Creditori cu scadență mai mică de un an 4.708.487

10. Active circulante nete, respectiv

datorii curente nete (8-9) – 1.018.214

11. Activ total minus datorii curente (3+10) 161.315

12. Capital subscris vărsat 2.000

13. Alte rezerve 447.447

14. Rezultate reportate 161.315

2.4 DIFERENȚE DE FORMĂ ȘI DE CONȚINUT ÎNTRE BILANȚUL CONTABIL ÎN SISTEM ROMÂNESC ȘI ÎN SISTEMUL ANGLO-SAXON

Deși, dispozițiile „Legii societăților comerciale” (care reglementează sistemul contabil în Anglia) propune două formate de bilanț: vertical sau listă și orizontal sau în cont, formatul cel mai utilizat este cel în format vertical (listă), criteriul fundamental de analiză a datoriilor fiind distincția între datorii scadente sub un an și cele peste un an. Acest format de bilanț este prezentat și în lucrarea prezentă.

Construit în spiritul normelor I.A.S.C., noua structură a bilanțului românesc nu introduce schimbări de fond, ci doar de formă pentru a permite publicului să citească și să înțeleagă informațiile furnizate de acest document de sinteză.

Diferența esențială de formă între bilanțul românesc și cel anglo – saxon constă în faptul că rezultatul exercițiului nu apare în bilanțul anglo – saxon, ci este înscris direct în contul de profit și pierdere.

Diferențele de fond se referă la următoarele aspecte:

Reglementarea britanică nu reține criteriul de proprietate pentru a defini imobilizările corporale. Imobilizările corporale cuprind bunuri deținute (mai degrabă utilizate) de întreprindere (este vorba de locatar), în cadrul contractelor de locație-finanțare;

Cheltuielile de plătit și veniturile constatate în avans pot să figureze la un post distinct al rubricilor de creditori. Valoarea acestora este prezentată într-un cont de regularizare și nu este implicată în determinarea valorii posturilor de care este legată prin natura lor juridică, așa cum este cazul în contabilitatea românească. În această situație se găsesc „Furnizori – facturi nesosite”, „dobânzile de plătit referitoare la împrumuturile primite”;

Singurul post de rezultate care apare în bilanțul anglo-saxon este rezultatul reportat care reprezintă suma ce rezultă din cumularea rezultatelor exercițiilor anterioare, care nu au făcut obiectul distribuirii sau virării lor în postul de rezerve;

Se remarcă absența postului de pasiv „subvenții pentru investiții” din bilanțul anglo-saxon. Conform normei SSAP 4 (prelucrarea contabilă a subvențiilor publice), înscrierea subvenției se face într-un cont de regularizare (de pasiv) și repartizarea sumei se face în contul de profit și pierdere pe o durată economică utilă a imobilizării corespunzătoare. Imobilizările trebuie să figureze la valoarea lor de intrare, diminuată cu amortizările cumulate;

În ceea ce privește amortizarea, întreprinderile anglo – saxone nu contabilizează amortizările în funcție de reguli fiscale, rezultând adesea diferențe între amortizările contabile și amortizările fiscale care generează impozite amânate. Baza impozabilă este obținută reintegrând totalitatea amortismentelor contabile și deducând extracontabil deducerile fiscale pentru amortizările determinate pe baza ratelor și metodelor de calcul prevăzute de legea fiscală.

CAP. 3 CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE ÎN SISTEM ROMÂNESC ȘI SISTEM ANGLO-SAXON

3.1 CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE ÎN SISTEMUL ROMÂNESC

În general bilanțul contabil este considerat a fi documentul de sinteză contabilă sau contul anual care descrie situația patrimonială și echilibrul financiar, indicând totodată și mărimea rezultatului economico – financiar global. Bilanțul nu explică proveniența rezultatului economico – financiar și cauzele care au generat performanțele activității întreprinderii. Din aceste considerente s-a impus necesitatea elaborării și publicării unui alt document de sinteză contabilă intitulat „Cont de Profit și Pierdere” a cărui ecuație bilanțieră fundamentală poate fi prezentată sub două forme:

– REZULTAT = VENITURI – CHELTUIELI

– VENITURI = CHELTUIELI ± REZULTAT

Rezultatul poate fi o mărime denumită profit sau beneficiu, atunci când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, sau o mărime valorică negativă, denumită pierdere, în situația când cheltuielile sunt mai mari decât veniturile.

Începând cu 1 ianuarie 2003, potrivit reglementărilor OMF 94/2001 și OMF 306/2002 contul de profit și pierdere are o structură aproximativ similară cu cea anglo-saxonă, în care cheltuielile sunt ierarhizate după natura acestora (cheltuieli cu materiile prime, cheltuieli cu salariile, amortizări, etc.) și sunt prezentate în format vertical.

Dispozițiile „Legii societăților comerciale” (care reglementează sistemul contabil în Anglia) propune patru formate de prezentare a contului de profit și pierdere: formatul vertical și orizontal cu prezentarea cheltuielilor după funcția sau natura lor. Formatul cel mai utilizat este cel vertical cu prezentarea cheltuielilor după natura lor, și este orientat spre determinarea rezultatului brut (gross profit or loss).

În cazul acestui tip de rapoarte financiare, în care cheltuielile sunt clasate după natura și nu după funcția acestora, rezultatul activității productive al întreprinderii se formează prin raportarea ansamblului cheltuielilor de exploatare la producția exercițiului (producția vândută ± variația stocurilor + producția imobilizată).

Acest mod de formare al indicatorilor de rezultate se bazează pe două principale elemente:

– clasarea cheltuielilor se face după natura acestora;

– referențiatul utilizat pentru compararea cheltuielilor este producția exercițiului.

Dezavantajul metodei constă în faptul că nu poate fi identificat un rezultat strict aferent activității de producție (datorită interferenței cu activitatea de desfacere și administrare) și în plus, rezultatul obținut este unul potențial, fiind doar parțial confirmat de piață (producția stocată nu este încă realizată pe piață).

Strucurarea cheltuielilor și veniturilor după natura lor, permite determinarea rezultatului curent, extraordinar și net, ceea ce creează premisele analizei performațelor întreprinderii pe baza „soldurilor intermediare de gestiune”. Deși performațele întreprinderii nu pot fi analizate prin prisma profitului brut, celelalte niveluri de rezultat (curent, extraordinar, net) servesc cu prisosință acestui scop.

3.2 CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE ÎN SISTEMUL ANGLO – SAXON

Potrivit concepției anglo – saxone, contul de profit și pierdere se prezintă sub forma a patru modele: două dintre ele îmbracă forma de prezentare verticală (în listă), iar celelalte două forma de prezentare orizontală (în cont).

Ca o caracteristică a contului de profit și pierdere în sistem anglo – saxon, se prezintă faptul că în două dintre modele cheltuielile se structurează pe funcții, iar în celelalte două după natura lor.

În toate cele patru modele (formate) este evidentă clasificarea cheltuielilor și veniturilor în: cheltuieli și venituri din activități ordinare și cheltuieli și venituri din operații extraordinare. Totodată, în structura cheltuielilor și veniturilor ordinare, sunt întâlnite atât elemente ale activității de exploatare, cât și elemente financiare. Totuși, nu se propune determinarea unui rezultat distinct la nivelul „exploatării”, respectiv la cel „financiar”.

În toate cazurile, impozitarea profitului activității ordinare se prezintă distinct de impozitarea rezultatului din operații extraordinare.

Modelele sub formă de listă prezintă elemente de atribuire a profitului.

Formatul 1: prezentarea în listă, cu o analiză a cheltuielilor după funcție

Formatul 1 este orientat spre determinarea marjei brute sau rezultatului brut. În mod evident, sunt determinate și prezentate celelalte niveluri de rezultat: rezultatul curent, rezultatul extraordinar și rezultatul net.

Formatul 2: prezentarea în listă, cu o analiză a cheltuielilor după natură

Acest model este orientat spre determinarea indicatorului pivot „producția exercițiului”, deși el nu apare în cadrul structurii formatului.

Strucurarea cheltuielilor și veniturilor după natura lor permite determinarea rezultatului curent, extraordinar și net, ceea ce creează premisele analizei performațelor întreprinderii pe baza „soldurilor intermediare de gestiune”. Deși performanțele întreprinderii nu pot fi analizate prin prisma „profitului brut”, celelalte niveluri de rezultat (curent, extraordinar și net) servesc acestui scop.

Formatul 3: prezentarea în cont, cu o analiză a cheltuielilor după funcție

Teoretic, acest model este orientat spre calculul marjei brute, dar această informație nu apare distinct în structura formatului.

De asemenea, în comparație cu formatul1, nu sunt prezentate distinct: rezultatul activității ordinare înaintea impozitării și rezultatul extraordinar. Totuși, aceste informații pot să fie cu ușurință determinate prin scăderea cheltuielilor din veniturile corespunzătoare.

Formatul 4: prezentarea în cont, cu o analiză a cheltuielilor după natură

Ca și formatul 2, acest model este orientat spre determinarea indicatorului „producția exercițiului”, deși el nu apare, în mod explicit, în structura formatului.

Ca și în formatul 3, acest model nu prezintă în mod distinct: rezultatul activității ordinare înaintea impozităii și rezultatul extraordinar. Totuși, aceste informații pot fi cu ușurință determinate prin scăderea cheltuielilor din veniturile corespunzătoare.

Cele patru modele (formate) sunt „inspirate” din prevederile Directivei a IV-a. În transpunerea directivei în legislația națională, britanicii”au avut grijă” să acorde prioritate analizei cheltuielilor după funcție (formatele 1 și 3) și amenajării modelelor „listă” cu rubrici corespunzătoare afectării (repartizării) rezultatului. Sesizând aceste „nuanțe”, nu putem să nu relevăm influența germană puternică asupra lucrărilor și finalizării Directivei a IV-a.

3.3 PREZENTAREA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE ÎN SISTEMUL ROMÂNESC ȘI ÎN SISTEMUL ANGLO – SAXON

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE ÎN SISTEM CONTABIL ROMÂNESC

Mii lei

1. Cifra de afaceri (2+3) 14.727.887

2. Producția vândută 3.328

3. Venituri din vânzarea mărfurilor 14.724.559

4. Venituri din exploatare total (1) 14.727.887

5. a)Cheltuieli cu materiile prime și materialele consumabile 271.431

b) Alte cheltuieli materiale 192.448

c) Alte cheltuieli din afară (energia și apa)

d) Cheltuieli privind mărfurile 12.082.608

6. Cheltuieli cu personalul (a+b) 586.301

a) Salarii 441.813

b) Cheltuieli cu asigurarea și protecția socială 144.488

7. Amortizări și provizioane pentru deprecierea

imobilizărilor corporale și necorporale (a+b) 146.825

a) Cheltuieli 146.825

b) Venituri –

8. Alte cheltuieli de exploatare (a+b) 739.444

a) Cheltuieli privind prestațiile externe 695.874

b) Cheltuieli cu alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate 43.570

9. Cheltuieli din exploatare total (5a+5b+5c+5d+6+7+8) 14.289.815

10. Rezultatul din exploatare (4-9) 438.072

11. Venituri din dobânzi 793

12. Venituri financiare total (11) 793

13. Cheltuieli privind dobânzile 175.470

14. Alte cheltuieli financiare 50.961

15. Cheltuieli financiare total (13+14) 226.431

16. Rezultatul financiar – 225.638

17. Rezultatul curent (4+12-9-15) 212.434

18. Venituri excepționale –

19. Cheltuieli excepționale 46.677

20. Rezultatul excepțional (18-19) – 46.677

21. Venituri totale (4+12+18) 14.728.680

22. Cheltuieli totale (9+15+19) 14.562.923

23. Rezultatul brut (21-22) 165.757

24. Impozitul pe profit 60.765

25. Rezultatul net al exercițiului (23-24) 104.992

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE ÎN SISTEM CONTABIL ANGLO – SAXON

Mii lei

1. Cifra de afaceri 14.727.887

2. Consum de materii prime și materiale de consum

și alte cheltuieli externe 12.817.245

3. Cheltuieli cu personalul 586.301

4. Cheltuieli privind amortizarea 146.825

5. Alte cheltuieli de exploatare 786.121

6. Venituri financiare 793

7. Cheltuieli financiare 226.431

8. Rezultatul activității înaintea impozitării (1+6-2-3-4-5-7) 165.757

9. Impozitul 60.765

10. Rezultatul activității după impozitare (8-9) 104.992

11. Venituri extraordinare –

12. Cheltuieli extraordinare –

13. Impozitul pe rezultatul extraordinar –

14. Rezultatul extraordinar după impozitare (11-12-13) –

15. Rezultatul net al exercițiului (10+14) 104.992

3.4 DIFERENȚELE DE FORMĂ ȘI CONȚINUT ÎNTRE CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE ÎN SISTEM ROMÂNESC ȘI SISTEM ANGLO-SAXON

Pentru analiză am luat în considerare modelul de prezentare în listă cu o analiză a cheltuielilor după natură, acesta fiind cel mai utilizat în Marea Britanie și este cel mai apropiat de cel al sistemului contabil românesc conform noilor reglementări în vigoare.

Diferențele de fond se referă la următoarele aspecte:

Sistemul anglo – saxon dă o interpretare diferită rezultatului exploatării, fiind format atât din activitatea de exploatare cât și din activitatea financiară. În sistemul contabil românesc, rezultatul din exploatare este prezentat distinct de cel financiar. Cheltuiala privind impozuitul este repartizată între partea corespunzătoare rezultatului ordinar (din exploatare) și cea aferentă rezultatului extraordinar.

În sistemul anglo – saxon rezultatul extraordinar este cuprins în contul de rezultate după rezultatul net al exploatării. Acestui rezultat extraordinar i se aplică de asemenea un impozit. În sistemul contabil românesc, cheltuielile excepționale (extraordinare, conform noii legislații în vigoare) nu sunt deductibile fiscal, impozitul este aplicat de fapt doar activității din exploatare și celei financiare. În cazul întreprinderii analizate, având în vedere că activitatea extraordinară este defapt excepțională în sistemul anglo-saxon, nu există rezultat extraordinar.

În sistemul anglo – saxon, contul de rezultate prezintă vânzările nete, fără să precizeze dacă este vorba de mărfuri sau produse vândute. Beneficiul brut este calculat ca diferență între veniturile nete și costul mărfurilor și produselor vândute.

Pentru postul Alte venituri din exploatare, sistemul anglo – saxon este mult mai restrictiv față de cel românesc, deoarece el nu cuprinde:

– producția stocată, deoarece acesta este un element constitutiv al costului vânzărilor;

– costul imobilizărilor produse de întreprindere pentru sine: un atare cost este imputat direct conturilor de imobilizări;

– reluările de provizioane: acestea sunt imputate ca donații (cheltuieli) negative la rubricile vizate (costul vânzărilor, cheltuielile de distribuire, cheltuielile administrative, rezultatul financiar).

5) Elementele extraordinare se concretizează prin frecvența lor extrem de redusă, motiv pentru care, în sistemul anglo – saxon sunt prezentate distinct în contul de profit și pierdere. Ele sunt consecința unor evenimente care ies din perimetrul puterii decizionale a conducerii întreprinderii.

Norma FRS 3 a redus foarte mult domeniul elementelor extraordinare. Printre elementele extraordinare figurează: pierderile și profiturile rezultate din exproprieri, naționalizări; efectele schimbărilor de reglementare fiscală; efectele cutremurelor; rezultatele din cesiunile de imobilizări ce rezultă din evenimente extraordinare; amortizările sau provizioanele privind imobilizările ce rezultă din evenimente extraordinare.

Distincția „ordinar – excepțional – extraordinar” joacă un rol esențial în contabilitatea britanică. Terminologia franceză (din care s-a împrumutat și contextul contabil românesc) poate să genereze la confuzie. Noțiunea de rezultat excepțional a apărut în Franța o dată cu adoptarea Directivei a IV-a. Ea este traducerea expresiei saxone „extraordinary result”. Dar această traducere poate să conducă pe o pistă greșită, deoarece în contabilitatea britanică există conceptul de „exceptional item”, căruia o interpretare mai corectă ar trebui să-i dea sensul de operație anormală.

Un eveniment extraordinar este unul care se produce rar, întreprinderea necontând să se confrunte cu el în viitor. Un eveniment excepțional (anormal) este unul a cărui natură este normală, dar a cărui incidență este anormală (de exemplu, un client care face o comandă de produse care depășește cu mult uzanțele).

Analistul financiar nu trebuie să țină cont de rezultatul extraordinar pentru a evalua societatea. Evaluarea trebuie să fie bazată pe rezultatul ordinar. O întreprindere britanică ar avea tot interesul să impute unele cheltuieli asupra rezultatului extraordinar. Ea ar face astfel să crescă rezultatul ordinar, implicit beneficiul net pe acțiune (care se calculează plecând de la rezultatul net ordinar).

În cazul întreprinderii analizate cheltuielile extraordinare sunt formate din contul 6718 – „Alte cheltuieli excepționale privind operațiile de gestiune”, unde sunt incluse: cheltuieli cu majorări și penalizări, cheltuieli aferente perisabilităților. Aceste cheltuieli sunt, din punctul meu de vedere, excepționale, adică natura lor este normală, doar incidența este anormală, și în cazul sistemului anglo – saxon aceste cheltuieli sunt incluse la activitatea ordinară, în postul „Alte cheltuieli de exploatare”. Aceste cheltuieli excepționale incluse în activitatea de exploatare sunt prezentate separat în tabloul fuxurilor de trezorerie la postul „Cheltuieli excepționale incluse în profitul din exploatare”.

CAP. 4 ANALIZA PRINCIPALILOR INDICATORI ECONOMICO – FINANCIARI

4.1 INDICATORI DE LICHIDITATE

Lichiditatea desemnează capacitatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani la un moment dat.

Indicatorul lichidității curente (ILC) – reflectă capacitatea întreprinderii de a-și satisface obligațiile pe termen scurt prin transformarea tuturor elementelor patrimoniale de natura activelor circulante în lichidități. O mărime acceptabilă a acestui indicator în jurul valorii de 2 oferă garanția acoperirii datoriilor curente ale întreprinderii din activele curente.

ILC = Ac / Dc

Ac = active circulante

Dc = datorii curente

Tabel 4.1.1 Lichiditatea curentă

Indicatorul lichidității imediate (ILI) – reflectă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen scurt din activele circulante care pot fi transformate rapid în lichidități. Mărimea optimă a lichidității imediate este cuprinsă între 0,6 și 1.

ILI = Ac – S / Dc

Ac = active circulante

S = stocuri

Dc = datorii curente

Tabel 4.1.2 Lichiditatea imediată

Capacitatea întreprinderii de a-și plăti obligațiile pe termen scurt din activele circulante este foarte slabă, lichiditatea curentă fiind de 0,67 în anul 2001 și de 0,78 în anul 2002, în timp ce lichiditatea imediată este de 0,06 în anul 2001 și de 0,04 în anul 2002. Se observă o tendință de creștere a indicatorului de lichiditate curentă de la o perioadă la alta.

Lichiditatea imediată scade de la un nivel de 0,06 la 0,04, ceea ce semnifică posibilitatea plății din disponibilități bănești a 4% din obligațiile curente, nivel foarte scăzut față de un nivel de 60% considerat normal.

Nivelul ridicat al stocurilor influențeză nivelul mic al indicatorilor de lichiditate.

Nivelul indicatorilor calculați pentru sistemul anglo-saxon este același cu cel în sistem românesc datorită faptului că în activul bilanțului nu sunt diferențe între cele două sisteme.

4.2 INDICATORI DE ACTIVITATE

Acest tip de indicatori oferă informații cu privire la viteza de intrare sau de ieșire a fluxurilor de numerar ale întreprinderii, precum și capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant și activitățile comerciale de bază ale întreprinderii.

Viteza de rotație a stocurilor (VRS) – acest indicator ne arată de câte ori stocul a fost rulat de-a lungul unui exercițiu financiar. O scădere a numărului de rotații reflectă o creștere a timpului de transformare a stocurilor în lichidități.

VRS = Cv / Sm

Cv = costul vânzărilor

Sm = stocul mediu

Pentru calculul stocului mediu pe an am luat în considerare soldul inițial și cel final.

El mai poate fi calculat și după formula:

NZS = Sm / Cv * 365

și exprimă numărul de zile în care bunurile sunt stocate în unitate.

Viteza de rotație a creditelor furnizori (VDC) – valoarea indicatorului prezintă numărul de zile de creditare pe care întreprinderea îl obține de la furnizorii săi.

VDC = Sf / Ab * 365

Sf = sold mediu furnizori

Ab = achiziții de bunuri (se poate utiliza costul vânzărilor sau cifra de afaceri; în calculul indicatorului am folosit cifra de afaceri)

Pentru calculul soldului mediu furnizori pe an am luat în considerare soldul inițial și final.

Viteza de rotație a activelor imobilizate (VAI) – evaluează eficacitatea gestionării activelor imobilizate prin examinarea cifrei de afaceri generate de o anumită cantitate de active imobilizate utilizate de întreprindere în desfășurarea activității sale.

VAI = CA / Ai

CA = cifra de afaceri

Ai = active imobilizate

Viteza de rotație a activelor totale (VAT) – evaluează eficacitatea gestionării activelor totale prin examinarea cifrei de afaceri generate de totalul activelor utilizate de întreprindere în desfășurarea activității sale.

VAT = CA / At

CA = cifra de afaceri

At = active totale

Tabel 4.2.1 Indicatori de activitate

Tabel 4.2.2

Determinarea influenței factorilor asupra vitezei de rotație a stocurilor

Între costul vânzărilor și nivelul consumului de resurse este o condiționare reciprocă. Creșterea costului vânzărilor la un anumit consum de resurse sau obținerea unui cost al vânzărilor mai mare la un consum dat de resurse înseamnă creșterea eficienței utilizării resurselor.

Viteza de rotație a stocurilor indică rapiditatea cu care stocurile trec prin toate stadiile și se reîntorc în formă bănească. În perioada analizată a avut loc o scădere a numărului de rotații a stocurilor cu 3,58 rotații, respectiv o creștere a duratei în zile a unei rotații cu 0,08 zile.

Viteza de rotație a stocurilor a scăzut de la 8,63 în anul 2001 la 5,05 în anul 2002. Această scădere a fost determinată de modificarea costului vânzărilor și de modificarea stocului mediu. Este o situație nefavorabilă pentru întreprindere. Costul vânzărilor influențează pozitiv creșterea vitezei de rotație a stocurilor, dar această creștere este diminuată de scăderea stocului mediu. Cumulând cele două influențe, rezultă o influență negativă care provoacă o creștere a numărului de rotații cu 3,58.

Reducerea duratei medii în zile a unei rotații a stocurilor cu 0,08 zile a fost determinată de influența modificării costului vânzărilor și de influența modificării stocului mediu. Este o influență nefavorabilă pentru întreprindere. Stocul mediu a determinat o influență negativă asupra duratei medii în zile a unei rotații ducând la o creștere de 0,14 zile. Influența pozitivă a costului vânzărilor nu a putut însă devansa influența negativă determinată de stocul mediu.

Tabel 4.2.3

Determinarea influenței factorilor asupra vitezei de rotație a creditelor furnizori

În perioada analizată a avut loc o creștere a numărului de rotații a creditului – furnizori cu 0,14 rotații. Această modificare a fost determinată de faptul că modificarea valorii medii a datoriilor față de furnizori a fost devansată de modificarea achizițiilor de bunuri.

Plata furnizorilor în 102,67 zile pentru perioada curentă a manifestat o creștere de 100% față de anul 2001. Acest nivel al indicatorului este foarte ridicat, dar la prima vedere ar putea sugera o situație favorabilă, întreprinderea folosind resursele furnizorului. Întreprinderea ar trebui să-și analizeze condițiile de plată și cauzele lipsei de lichidități. Creșterea vitezei de rotație a creditului furnizor se datorează modificării achiziției de bunuri, care are o tendință de creștere în anul 2002 față de anul 2001, provocând o scădere a duratei în zile a creditului furnizor cu 0,1 zile. Furnizorii provoacă o creștere cu 0,24 zile, fapt ce anihilează scăderea de 0,1 zile provocată de achizițiile de bunuri, determinând pe ansamblu o creștere a creditului furnizor cu doar 0,14 zile.

Tabel 4.2.4

Determinarea influenței factorilor asupra vitezei de rotație a activelor imobilizate

Viteza de rotație a activelor imobilizate a crescut de la o perioadă la alta cu 3,57 rotații pe an. Această creștere a fost determinată de creșterea cifrei de afaceri și a scăderii valorii absolute a activelor imobilizate. Creșterea cifrei de afaceri a determinat o creștere a vitezei de rotație a activelor imobilizate de 3,02 rotații pe an, aceasta fiind plusată și de creșterea determinată de scăderea activelor imobilizate. Această modificare se apreciază ca fiind benefică pentru întreprindere doar dacă duce la creșterea veniturilor totale. În cazul întreprinderii analizate veniturile totale au crescut de la o perioadă la alta 33,43%.

Tabel 4.2.5

Determinarea influenței factorilor asupra vitezei de rotație a activelor totale

Viteza de rotație a activelor totale a crescut de la o perioadă la alta cu 0,01 rotații, ceea ce reflectă o organizare bună a întreprinderii și un randament al utilizării mare. Influența cifrei de afaceri este pozitivă, acesta crescând de la un an la altul cu 33,94%, astfel provocând o creștere a vitezei de rotație a activului total de 1,02 rotații pe an. Activul total își transmite influența negativă asupra indicatorului, determinând o scădere cu 1,03 rotații pe an.

Nivelul indicatorilor calculați pentru sistemul anglo-saxon este același cu cel în sistem românesc datorită faptului că în activul bilanțului nu sunt diferențe între cele două sisteme.

4.3 INDICATORI DE RISC

Indicatorul privind acoperirea dobânzilor – determină de câte ori persoana juridică poate achita cheltuielile cu dobânda. Cu cât valoarea indicatorului este mai mică, cu atât poziția persoanei juridice este considerată mai riscantă.

Profit înaintea plății dobânzii și impozitului pe profit

–––––––––––––––––––––– = Număr de ori

Cheltuieli cu dobândă

165.757 + 175.470

–––––––– = 1,94 ori

175.470

Nivelul minim acceptat este 1, solvabilitatea fiind cu atât mai bună cu cât nivelul indicatorului este mai mare.

4.4 INDICATORI DE PROFITABILITATE

Indicatorii de profitabilitate exprimă eficiența persoanei juridice în realizarea de profit din resursele disponibile.

a) Rentabilitatea capitalului angajat – reprezintă profitul pe care îl obține persoana juridică din banii investiți în afacere:

Profitul înaintea plății dobânzii și a impozitului pe profit

–––––––––––––––––––––––

Capitalul angajat

unde capitalul angajat se referă la banii investiți în persoana juridică atât de către acționari, cât și de creditorii pe termen lung, include capitalul propriu și datoriile pe termen lung sau active totale minus datorii curente.

Tabel 4.4.1 Rentabilitatea capitalului angajat

Rentabilitatea capitalului angajat a crescut de la o perioadă la alta, determinând o creștere de 128% în mărimi relative. Această situație este favorabilă pentru întreprindere semnificând faptul că banii investiți au adus profit.

b) Marja brută din vânzări

Profitul brut din vânzări

–––––––––– x 100

Cifra de afaceri

O scădere a procentului poate scoate în evidență faptul că societatea nu este capabilă să își controleze costurile de producție sau să obțină prețul de vânzare optim.

Tabel 4.4.2 Marja brută din vânzări

Marja brută din vânzări a manifestat o tendință de creștere de 173,4%, ceea ce semnifică o situație foarte bună pentru întreprindere, aceasta fiind capabilă să obțină prețul optim de vânzare pentru a avea profit.

CAP. 5 ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

Realizarea consecventă a obiectivului major al întreprinderii – maximizarea valorii sale patrimoniale (creșterea patrimoniului net, a averii acționarilor) poate avea loc numai în condișiile unei activități profitabile și de menținere a echilibrului financiar.

Echibrul financiar, într-o formă simplificată, este definit de egalitatea dintre venituei și cheltuieli.

Într-o determinare financiară însă, echilibrul financiar exprimă egalitatea dintre sursele financiare și mijloacele economice necesare desfășurării activității de exploatare și comercializare pe termen lung și scurt.

Analiza financiară evidențiază modalitățile de realizare a echilibrului financiar având ca obiective:

Echilibrul pe termen lung – când se compară capitalul permanent cu activele imobilizate (fond de rulment);

Echilibrul curent – când se compară activele circulante cu obligațiile pe termen scurt (nevoia de fond de rulment);

Echilibrul pe termen scurt – când se compară fondul de rulment cu nevoia de fond de rulment (trezoreria).

Baza de pornire pentru analiza echilibrului financiar este respectarea a două relații de principiu:

Activul imobilizat (Ai) = Capitalul permanent (Cpm)

Activele circulante (Ac) = Datorii pe termen scurt (Dt)

Aceasta înseamnă că activele stabile (cu lichiditate peste un an) sunt finanțate din surse stabile (cu exigibilitate mai mare de un an) și activele circulante, ciclice (cu lichiditate sub un an) trebuie finanțate din datorii pe termen scurt (cu exigibilitate sub un an).

Practic, respectarea celor două egalități de principiu este imposibil de realizat în principal datorită neconcordanței dintre durata medie a lichidității activului și durata medie de exigibilitate a pasivului.

În aceste condiții, realizarea și menținerea echilibrului financiar se manifestă ca o tendință, însoțită de momente de dezechilibru (discrepața în surse și mijloace).

Menținerea echilibrului financiar este un obiectiv permanent al politicii financiare și poate fi considerat atins, atunci când exercițiul financiar se încheie cu trezorerie pozitivă.

Trebuie subliniat că:

Echilibrul financiar este condiția de bază pentru derularea unei activități profitabile;

Realizarea unui echilibru financiar este un „perpetuum mobile” pentru politica financiară;

Echilibrul financiar se obține prin reglarea unui lung șir de dezechilibre care se manifestă în activitatea curentă a întreprinderii.

Aprecierea echilibrului financiar se poate realiza, în principal, pe seama următoarelor elemente:

activul net contabil (situația netă, patrimoniul net);

fondul de rulment;

nevoia de fond de rulment;

trezoreria.

5.1 ANALIZA ACTIVULUI NET CONTABIL

Activul net contabil (ANC) sau situația netă sau patrimoniul net, măsoară averea netă a acționarilor și se calculează ca diferență între activul total și datoriile totale angajate de întreprindere:

ANC = At – Dt

Activul net contabil reprezintă principala evaluare contabilă a întreprinderii, el putând avea valoare pozitivă (ANC > 0) sau valoare negativă (ANC < 0).

Evoluția activului net contabil în perioada curentă față de perioada de bază poate evidenția următoarele situații:

ANC1 = ANC0 ; IANC = 1;

ANC1 > ANC0 ; IANC > 1;

ANC1 < ANC0 ; IANC < 1.

5.2 ANALIZA FONDULUI DE RULMENT

Fondul de rulment reprezintă valoarea absolută a surselor permanente utilizate pentru finanțarea activelor circulante sau partea surselor stabile alocate finanțării activelor ciclice.

Din punct de vedere al gestiunii financiare, fondul de rulment reprezintă:

marja de securitate sau de siguranță privind finanțarea activelor circulante;

cota de autonomie financiară.

Modul de calcul, recurge la două procedee:

Pe baza părții de sus a bilanțului ca diferență între capitalul permanent și imobilizările fixe nete (Ai):

FR = Cpm – Ai

În acest caz fondul de rulment:

– marchează plusul sau disponibilul de capitaluri permanente peste valoarea netă a imobilizărilor care poate fi alocat finanțării activelor circulante;

– indică modificările de finanțare a investițiilor corporale, necorporale și financiare cumulate de către întreprindere.

Pe baza părții de jos a bilanțului ca diferență între activele circulante (stocuri + creanțe) și datoriile totale pe termen scurt (Dts):

FR = Ac – Dts

În acest caz fondul de rulment:

– marcheză activele circulante finanțate din surse stabile sau excedentul de actice circulante față de datoriile pe termen scurt;

– este un criteriu important de apreciere a echilibrului financiar.

Formele sub care se regăsește fondul de rulment sunt în funcție de apartenența capitalului:

fond de rulment propriu – acesta apreciază cuantumul participării capitalului propriu la finanțarea activelor circulante:

FRP = Cpr – Ai

FRP = FR – Dtml

fondul de rulment străin – acesta pune în evidență participarea împrumuturilor pe termen mediu și lung la finanțarea activelor circulante.

FRS = FR – FRP = Dtml

5.3 ANALIZA NECESARULUI DE FOND DE RULMENT

Necesarul de fond de rulment reprezintă cuantumul activelor ciclice ce trebuie finanțate din fondul de rulment, respectiv activele circulante (cu termen de lichiditate sub un an) care urmează a fi finanțate din surse stabile (cu exigibilitate mai mare de un an).

Dacă activitatea întreprinderii poate fi restrânsă la trei faze principale (aprovizionare, producție și desfacere) atunci funcționarea ei presupune parcurgerea următoarelor cicluri:

achiziționarea de materii prime și materiale;

stocarea materiilor prime și materialelor;

producția;

stocarea produselor finite;

vânzarea produselor.

Pentru desfășurarea fiecărui ciclu sunt necesare surse financiare care trebuie asigurate de întreprindere. Cum însă între plăți și încasări există un decalaj temporal și anume, între fluxurile de exploatare (concretizate în reînnoirea stocurilor și creanțelor) și fluxul datoriilor față de furnizori, sursele financiare sunt în cea mai mare parte acoperite din surse temporare (furnizori, creditori).

Necesarul de fond de rulment este definit ca fiind diferența între necesitățile de finanțare a ciclului de exploatare și datoriile de exploatare.

NFR = Active circulante – Resurse ciclice

NFR = [Active circulante – Disponibilități și plasamente] – [Obligații pe termen scurt – (credite curente + soldul creditor la bănci)]

Mărimea optimă a necesarului de fond de rulment stabilită în practică, pe baza raportului între necesarul de fond de rulment și cifra de afaceri nu trebuie să depășească o rată de 10 – 15%.

5.4 ANALIZA TREZORERIEI

Analiza trezoreriei nu este altceva decât analiza echilibrului financiar pe termen scurt când se compară o mărime relativ constantă (fondul de rulment) cu o mărime fluctuantă (necesarul de fond de rulment).

Trezoreria, la nivelul unei întreprinderi, este imaginea disponibilităților monetare și a plasamentelor, pe termen scurt, apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților, respectiv din plasarea excedentului monetar.

Încasările și plățile efectuate reflectă operațiunile pe care le realizează întreprinderea fiind operațiuni de intrare de trezorerie sau operațiuni de ieșire de trezorerie.

Trezoreria se poate determina în două modalități:

ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment:

T = FR – NFR

Acest mod de calcul ne arată că mărimea trezoreriei depinde atât de modificările aduse fondului de rulment cât și de modificările aduse necesarului de fond de rulment.

ca diferență între trezoreria de activ și cea de pasiv:

T = TA – TP

Trezoreria de activ cuprinde disponibilitățile bănești din conturi și casă, precum și plasamentele pe termen scurt, iar trezoreria de pasiv cuprinde credite curente și soldul creditor la bancă.

Tabel 5.1 Analiza echilibrului financiar

Activul net contabil are valoare pozitivă:

– crescătoare de la un exercițiu financiar la altul;

– consemnează realizarea obiectivului major al gestiunii financiare – maximizarea capitalurilor proprii și a activului net finanțat din aceste capitaluri;

– însemn al fructificării superioare a activului net;

– indică o îmbogățire a acționarilor.

IDT = 1,31

IAT = 1,34

Înseamnă că IAT > 1, IDT > 1 și IAT > IDT, creșterea activului total este finanțată numai din capitaluri proprii sau atât din capital propriu cât și pe seama angajării de datorii.

Fondul de rulment scade de la un exercițiu financiar la altul cu 13,6%. Această situație este de multe ori considerată negativă, deoarece activele circulante sunt acoperite într-o mai mică măsură din surse permanente. Această diminuare a fondului de rulment nu se datorează creșterii activelor imobilizate, dimpotrivă, acestea au manifestat o tendință de scădere în anul 2002, ceea ce semnifică faptul că s-au făcut mai puține investiții. Scăderea fondului de rulment poate fi compensată printr-o gestionare mai eficientă a activelor circulante.

Variația fondului de rulment

Tabel 5.2

Fondul de rulment permite urmărirea respectării de către întreprindere a echilibrului financiar prin măsurarea „marjei de securitate” de care dispune întreprinderea pentru a face față factorilor perturbatori.

Pentru analiza fondului de rulment reținem două mărimi:

mărimea minimă – necesară a fondului de rulment pentru realizarea echilibrului financiar este dată de nivelul mediu al fluctuațiilor nevoii de fond de rulment;

mărimea optimă – este cea care menține echilibrul financiar al întreprinderii la cel mai scăzut cost al procurării capitalurilor. Dacă se compară fondul de rulment cu cifra de afaceri, atunci mărimea optimă ar trebui să reprezinte 1/3 din cifra de afaceri.

Necesarul de fond de rulment este negativ ceea se semnifică un dezechilibru pe termen scurt, dar care este favorabil întreprinderii. Valoarea negativă a necesarului de fond de rulment evidențiază un surplus de resurse temporare (ciclice) în raport cu nevoile temporare (ciclice). Această situație este favorabilă pentru întreprindere doar dacă obligațiile de exploatare sunt în termene normale de plată (termene contractuale).

Mărimea negativă a necesarului de fond de rulment este apreciată ca fiind pozitivă dacă este determinată de:

– accelerare vitezei de rotație a stocurilor;

– angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată mai relaxate (scadențe mai mari).

Un necesar de fond de rulment negativ se consideră ca fiind o situație nefavorabilă când nu se datorează unor întreruperi temporare în aprovizionare și reînnoirea stocurilor sau în activitatea de producție.

Modificarea cifrei de afaceri determină modificarea necesarului de fond de rulment în același sens. Limita inferioară a eficienței creșterii necesarului de fond de rulment este ca ritmul modificării necesarului de fond de rulment să fie inferior, cel mult egal cu ritmul modificării cifrei de afaceri (INFR ≤ ICA). În cazul întreprinderii analizate, INFR < ICA.

Trezoreria netă prezintă valori pozitive atât în anul 2001 cât și în anul 2002, având o tendință de creștere de la un an la altul. O trezorerie pozitivă este generată de faptul că fondul de rulment este superior necesarului de fond de rulment, asigurând astfel posibilitatea efectuării de plasamente și a deținerii de disponibilități bănești. În acest caz putem spune că întreprinderea se găsește într-o situație favorabilă, deși nu întotdeauna o trezorerie pozitivă este semnul unei situații favorabile. Aceasta deoarece scopul întreprinderii nu este deținerea unei trezorerii, ci antrenarea resurselor activității eficiente.

Dacă pe termen scurt trezoreria pozitivă înseamnă realizarea echilibrului financiar, pe termen lung abundența resurselor stabile ar putea semnifica insuficiența utilizării lor cu efecte negative în renumerarea capitalului și respectiv rambursarea împrumuturilor. În acest caz trebuie evitată achiziționarea de împrumuturi pe termen lung, cu dobânzi ridicate, pentru acoperirea nevoilor curente.

CONCLUZII

Lucrarea de față încearcă să demonstreze prin capitolele 1-3 că bilanțul în sistemul românesc și anglo – saxon prezintă comparabilitate și posibilitate de calcul unor indicatori economico – financiari similari. În plus, prin reglementările OMF 306/2002 s-a reușit o apropiere față de sistemul contabil anglo-saxon, diferențele nefiind semnificative în întocmirea bilanțului și a contului de profit și pierdere. Prin calculul indicatorilor din capitolele 4 și 5 s-a confirmat faptul că diferențele (mai mult de formă, decât de conținut) apărute în bilanț și contul de profit și pierdere nu au influențat evaluarea activității întreprinderii analizate.

Armonizarea contabilă internațională este procesul prin care regulile sau normele naționale, diferite de la o țară la alta, uneori divergente, sunt perfecționate pentru a fi făcute comparabile.

Până acum un sfert de secol, contabilii trăiau într-un fel de turn Babel, în care nu numai că vorbeau limbi diferite sau utilizau limbaje diferite dar dădeau interpretări diferite acelorași evenimente și tranzacții.

Cazul societății germane Daimler Benz este exemplul cel mai adecvat în acest sens. În 1994, conform regulilor contabile germane, beneficiul său era de 895 milioane DM, în timp ce în conformitate cu regulile americane, se ridica la 1.052 milioane DM. La prima vedere, diferența nu părea semnificativă, cu toate că nu era nici neglijabilă. Ea s-ar fi putut explica prin faptul că regulile germane sunt considerate mai conservatoare, ceea ce face ca evaluările care conduc la determinarea beneficiului să releve mărimi mai mici. Totuși, cu un an înainte (1993), societatea Daimer Benz raporta, conform regulilor germane, un beneficiu de 615 milioane DM, pe când, pe baza regulilor americane, ea prezenta un deficit de 1.839 milioane DM.

Un factor imporatnt al presiunii de normalizare contabilă internațională este reprezentat de procesul de lărgire a Uniunii Europene. Pe măsură ce noi țări intră în Uniunea Europeană și noi societăți își adaptează structurile lor pentru a obține calificativul de societăți europene, depășind astfel stadiul de societăți naționale, asistăm la crearea unui număr din ce în ce mai mare de societăți multinaționale.

Paralel cu aceste fenomene, se poate constata o globalizare crescătoare a piețelor de capitaluri. Evoluând într-un cadru multinațional, apare ca evidentă dorința unor întreprinderi de a-și crește capitalul în mai multe țări. Atragerea lor spre diferitele piețe financiare este dată și de concurența tot mai acută între aceste piețe, dornice să majoreze „partea” lor în activitatea mondială. Concurența între piețele de capitaluri influențează autoritățile naționale de control spre o evoluție a mentalităților favorabilă recursului la normele contabile internaționale (IASC).

La nivel mondial, pițele financiare cele mai puternice apreciază utilizarea normelor contabile internaționale ca o formă de realizare a unei concurențe mai eficace, cunoscut fiind faptul că necesitatea întocmirii de conturi suplimentare, pentru introducerea pe o piață străină, constituie actualmente o frână.

Conform deciziei Parlamentului European toate întreprinderile publice și private europene au obligativitatea ca începând cu anul 2005 să se alinieze la Standardele Internaționale de Contabilitate. Impactul aceastei decizii va fi mai puțin resimțit în Marea Britanie decât în celelalte țări europene, existând două motive principale care explică acest lucru:

Standardele Internaționale existente tind să fie apropiate atât standardelor din Marea Britanie cât și celor din Statele Unite ale Americii;

Atunci când apar diferențe, reprezentanții Marii Britanii fac modificări și lucrează cu „Comisia Standardelor Internaționale de Contabilitate” pentru îmbunătățirea și schimbarea standardelor existente.

Printr-un proces de convergență, standardele Marii Britanii și ale României vor fi aceleași cu cele internaționale până în anul 2005. Urmările acestui lucru se va concretiza în faptul că toate întreprinderile publice sau private, vor folosi aceleași standarde până în anul 2005.

Cu toate că între sistemele contabile apar diferențieri, se poate constata că acestea sunt mai puțin numeroase decât trăsăturile lor comune. Explicația acestor apropieri o constituie existența unui număr limitat de modele de contabilitate de care fiecare țară s-a apropiat într-o anumită măsură.

Armonizarea regulilor contabile și, pe plan mai larg, a normelor de informare financiară (cea a normelor de control fiind parțial obținută) se izbește de două serii de obstacole majore care se manifestă simultan sau succesiv: pe de o parte, organismele statale nu sunt dispuse să renunțe la zona lor de suveranitate în favoarea organizațiilor private sau internaționale, chiar dacă acestea oferă toate garanțiile de competență pentru a-și asuma misiunile care le vor fi încredințate; pe de altă parte, particularitățile naționale reprezintă adesea cel mai invocat motiv pentru evitarea normalizării, considerându-se că acest proces ar aduce atingere identității regulilor contabile proprii.

Însă informația contabilă va fi mai utilizabilă dacă situațiile de sinteză publicate de societăți vor fi mai omogene, dacă datele vor fi comparabile, stabilite după norme precise, comune fiecărui tip de activitate și dacă vor fi puse la dispoziția publicului în timp util. În prezent nu se mai pune problema de a pleda pentru o contabilitate internațională armonizată. Necesitatea normalizării și armonizării contabilității la nivel internațional nu mai este contestată de nimeni.

Racordarea contabilității românești la prevederile normelor internaționale, în speță ale organismului internațional de normalizare (IASC), a fost determinată de rațiuni economice. Ea poate fi comparată cu preocuparea statelor de a-și normaliza contabilitatea, în paralel cu dezvoltarea contabilității naționale, pentru a putea elabora politicile de creștere economică, după criza economică din 1929 – 1933. practic, în prezent, cea mai intensă concurență se manifestă pe piața de capital. Atragerea de investiții financiare internaționale nu poate fi asigurată de unitățile autohtone dacă ele nu se prezintă într-o „țintă similară” întreprinderilor din alte țări, pentru ca investitorii potențiali să poată compara garantat și de o manieră echivalentă situațiile diverselor unități, în vederea luării celor mai bune decizii de plasare a capitalului. Evident, că asigurarea comparabilității conturilor anuale reprezintă un prim pas, esențial pentru atragerea capitalului străin, însă atingerea obiectivului final este condiționată și de alți factori (stabilitatea politică și economico-socială, elaborarea unei legislații finaciar-contabile stabile, reducerea birocrației, acordarea de stimulente reale investitorilor străini).

APLICAȚIE PRACTICĂ

Calculul indicatorilor prezentați în capitolele 4 și 5 este utilizat în multe aplicații practice dintre care am ales pentru exemplificare utilizarea acestor indicatori în evaluarea făcută de o bancă la acordarea unui credit. În acest sens am realizat un program în Microsoft Excel care calculează indicatorii economico – financiari prezentați pornind de la bilanțul simplificat al societății comerciale analizate. Pe lângă indicatorii analizați în lucrare am calculat și alți indicatori utilizați în evaluarea întreprinderii în vederea obținerii unui credit bancar conform normelor metodologice ale băncii creditoare.

Programul permite recalcularea automată a indicatorilor și încadrarea în clasa corespunzătoare conform metodologiei evaluatorului în cazul modificării posturilor de bilanț în situații diverse.

Tabel 6.1 Indicatori – formule de calcul

În continuare se va prezenta bilanțul simplificat al S.C. „TURIST” S.R.L. și datele necesare calculul indicatorilor din contul de profit și pierdere.

Tabel 6.2 Bilanțul și alte date informative

Tabelul de mai jos conține indicatorii calculați în capitolul 4 și 5 și cei necesari evaluării societății de către bancă în vederea acordării unui credit bancar.

Tabel 6.3 Calculul indicatorilor

Analiza situației întreprinderii de către bancă și încadrarea creditului într-o clasă de performanță se realizează prin acordarea unor punctaje pe categorii de indicatori conform tabelului de mai jos (Tabel 6.4). Sistemul de punctaj nu este unic pentru toate băncile, fiecare dintre acestea elaborându-și indicatori proprii care să le ofere posibilitatea să cunoască cât mai exact situația întreprinderii și să se protejeze împotriva riscului de faliment a acesteia.

În continuare se va prezenta un exemplu de astfel de punctaj folosit de către una dintre băncile românești.

Tabel 6.4 Punctajul încadrării în clase

Tabel 6.5 Acordarea punctajului în funcție de nivelul indicatorilor

În urma acordării punctajului aferent indicatorilor calculați, a rezultat încadrarea creditului în clasa D – Îndoielnic. Aceasta înseamnă că rambursarea creditului este sub semnul întrebării și că societatea necesită atenție deosebită.

Societății comerciale „TURIST” S.R.L. ia fost acordată o linie de credit pe termen scurt (1 an) de la Banca Transilvania S.A. în anul 2001, aceasta fiind reînnoită în ianuarie 2002, respectiv ianuarie 2003.

BIBLIOGRAFIE

COLASSE BERNARD: „Contabilitate generală”, Editura Moldova, Iași, 1995;

COSMA DORIN: „Sisteme contabile comparate”, Editura Mirton, Timișoara, 1996;

COTLEȚ DUMITRU, CERCEL OANA, GHEORGHESCU OANA: „Bilanțul contabil”, Editura Waldpress, Timișoara, 2002;

COTLEȚ DUMITRU, MEGAN OVIDIU: „Teoria și practica bilanțului”, Editura Cargo, Craiova, 2002;

FELEAGĂ NICULAE: „Sisteme contabile comaparate”, vol I – Contabilitățile anglo–saxone -, Editura Economică, București, 1999;

MIHAI IOAN și colaboratorii: „Analiza situației financiare a agenților economici”, Editura Mirton, Timișoara, 1997;

ȘTEFEA PETRU: „Analiza rezultatelor întreprinderii”, Editura Mirton, Timișoara, 2002;

TOMA CONSTANTIN: „Armonizarea contabilității românești în contextul armonizării contabile internaționale”, Editura Junimea, Iași, 2002.

ALTE REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Ordinul 306/26 februarie 2002 petru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene, publicat în Monitorul Oficial nr. 279 bis din 25 aprilie 2002;

Programul intensiv european al „Asociației de Formare Europeană în Contabilitate și Audit”, A.F.E.C.A. PORTO, Portugalia, 2002.