Analizatorul Vizual. Analizatorul Acustic. Descriere Anatomica

Cap. I

ANALIZATORUL VIZUAL. ANALIZATORUL ACUSTIC. DESCRIERE ANATOMICĂ

ANALIZATORUL VIZUAL

Vederea furnizează peste 90% din informațiile despre mediul exterior, având un rol esențial în adaptarea la mediu, în diferențierea luminozității, formei și culorii obiectelor, orientarea spațială, în menținerea echilibrului și în realizarea activităților specific umane.

   Analizatorul vizual este alcătuit din trei segmente: periferic, de conducere și central. Segmentul periferic ( fig.1) este un organ pereche format din globul ocular și organele anexe globului ocular; el este așezat în orbită, are o formă aproximativ sferică, cu un diametru vertical de cca 23 mm și cel antero-posterior de 25 mm, ultimul numindu-se și ax vizual.

Fig. 1 Globul ocular – anatomie ( sursă www. glogster.com)

Peretele globului ocular este format din trei tunici concentrice: externă, medie și internă – și din medii refrigerente.

   a. Tunica externă este formată din două zone inegale, posterior se află sclerotica și anterior  corneea..

Sclerotica este tunica opacă, fibroasă și rezistentă de culoare albă sidefie, inextensibilă la adult, dar ușor extensibilă în prima parte a copilăriei, perforată posterior de fibrele nervului optic și de artera care intră în globul ocular. Se mai numește și albul ochiului, având rolul de a proteja componente oculare; pe ea se inseră mușchii extriseci ai globului ocular, organe anexe ale acestuia, în număr de 6 perechi: drept intern, drept extern, drept inferior, drept superior, obic inferior, oblic superior, ce asigură mișcarea globului ocular în orbită.

Corneea  este de natură epitelial-conjunctivă, transparentă, avasculară și bogat inervată, are doar 0,5 de mm grosime la centru și 1 mm la joncțiunea cu sclerotica, ocupă 1/6 din tunica fibroasă externă. Face parte din sistemul dioptric al ochiului având principalul rol optic de a permite pătrunderea radiațiilor luminoase și, prin puterea ei de refracție de 40 de dioptrii, de a devia traiectoria luminii, pentru a ajunge la retină. La limita dintre sclerotică și cornee se află șanțul sclero-cornean la nivelul căruia se realizează drenarea umorii apoase prin venele sclerei.

     b. Tunica medie este vasculară, fibroasă și prezintă trei segmente care, dinspre posterior spre anterior, sunt: coroida, corpul ciliar și irisul

Coroida se afla posterior și prezintă un orificiu prin care iese nervul optic și care corespunde orificiului sclerei. Este bogat vascularizată avâd rol trofic, dispusă posterior de ora serrata, limita dintre coroidă și corpul ciliar.

Corpul ciliar continuă coroida anterior și este format din procesele ciliare și mușchiul ciliar. Procesele ciliare sunt formațiuni conjunctive așezate radiar, în număr de 70 – 80 de aglomerări capilare ce secretă prin filtrarea plasmei umoarea apoasă și vitroasă.

Mușchiul ciliar este format din fibre musculare netede de tip unitar cu dispoziție circulară și radiară inervate de fibre nervoase parasimpatice, respectiv simpatice.

Irisul este situat în fața anterioară a cristalinului, are rolul de diafragmă, reglează cantitatea de lumină care ajunge la retina. Central, irisul are un orificiu numit pupilă care își poate micșora sau mări diametrul în raport cu lumina din mediul exterior, având în mod reflex rolul de a doza cantitatea de lumina ce pătrunde până la retină.

    c.  Tunica internă este reprezentată de retină, are trei regiuni: posterioară sau propriu-zisă, mijlocie sau ciliară și anterioară sau iridiană, ultimile două alcătuind retina oarbă. Retina propriu-zisă, numită și retina optică, este formată din 10 straturi celulare, cele mai importante fiind celulele fotoreceptoare, neuronii bipolari și neuronii multipolari. Celulele fotosensibile receptează undele luminoase și le transformă în influx nervos. La acest nivel se face transformarea radiației luminoase în energie electrică, care transmite mesajul vizual la scoarța cerebrală.

Retina optică sau vizuală prezintă două regiuni importante: pata galbenă (macula lutea), situată în dreptul axului vizual, la nivelul ei se găsesc mai multe celule cu conuri decât bastonașe; în centrul maculei lutea se află o concavitate numită fovea centralis, în care se găsesc doar celule cu conuri și acuitatea vizuală este maximă; pata oarbă lipsită de elemente fotosensibile, situată medial și inferior de pata galbenă, este locul prin care nervul optic părășeste globul ocular și prin care intră arterele globului ocular.

Celulele fotoreceptoare:

– cu bastonașe – sunt celule nervoase modificate, în număr de aproximativ 125 milioane, sunt mai numeroase la periferia retinei optice, lipsesc din fovea centralis și sunt adaptate pentru vederea nocturnă, în lumina slabă, conțin o substanță fotosensibilă numită rodopsina;

–cu conuri – sunt celule nervoase modificate, în număr de 6 – 7 milioane și sunt adaptate pentru vederea diurnă, în lumină intensă, colorată, conțin o substanță fotosensibilă numită iodopsină.

Mediile refrigerente sunt reprezentate de: corneea transparentă, umoarea apoasă, cristalinul și corpul vitros. 

Cristalinul are forma unei lentile biconvexe, situat între iris și corpul vitros, învelit în cristaloidă, este avascular și fixat prin fibrele ligamentului suspensor.

Umoarea apoasă lichid incolor, produs prin activitatea secretorie a proceselor ciliare ocupă inițial camera posterioară, dispusă între cristalin și iris, apoi prin pupilă trece în camera anterioară, dispusă între cornee și iris.

Corpul vitros este transparent, are consistențăgelatinoasă, formă sferoidală și ocupă camera vitroasă situată înapoia cristalinului.

Cap. II

OBȚINEREA EFECTULUI VIZUAL ȘI ACUSTIC. FIZIOLOGIA OCHIULUI ȘI A URECHII

2.1 FIZIOLOGIA OCHIULUI

Segmentul periferic al analizatorului vizual funcționează sub acțiunea excitantului specific lumina, este un analizator fizic de distanță (telereceptor) . Razele de lumină pătrund prin corneea transparentă în înteriorul globului ocular, sunt refractate de către mediile refringente ale globului ocular și formează pe retină imaginea obiectului vizualizat.

Aparatul dioptric al ochiului poate fi considerat o singură lentilă convergentă cu o putere de refracție de cca 60 de dioptrii și cu centrul optic la 17 mm în fața retinei. Razele paralele care vin de la o distanță mai mare de 6 m se vor focaliza la 17 mm în spatele centrului optic pe retină formând o imagine mai mică, răsturnată, reală. Cea mai mare putere de refracție o prezintă fața anterioară a corneei, cristalinul realizând procesul de acomodare prin modificarea razei de curbură.

Acomodarea reprezintă variația puteriide refracție a cristalinului în raport cu distanța la care privim un obiect și se datorează elesticității cristalinului, aparatului suspensor al acestuia și muschiului ciliar (organul activ al acomodării). Când ochiul privește la distanță mai mare de 6 m, muschiul ciliar este relaxat, iar ligamentul suspensor este în tensiune, pune în tensiune cristaloida și cristalinul este comprimat, raza de curbură crește și puterea de convergență scade la 20 de dioptrii. Când privim obiectele aflate la o distanță mai mică de 6 m, mușchiul ciliar se contractă și relaxează ligamentele suspensoare, tensiunea din cristaloidă scade și cristalinul se bombează, puterea sa de convergență crescând la valoarea sa maximă.

Retina este sensibilă la radiațiile electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între 390 și 770 nm. Lumina ajunsă la celulele cu conuri și bastonașe, determina un microbombardament, deoarece au masă și viteză,descompunând substanța fotosensibilă (iodopsina și rodopsina). Are loc o transformare foto-fizico-chimică, determinând o diferență de potențial (fig. 4).

Fig. 4. Structura retinei ( sursă: www.elearning.masterprof.ro)

Această diferență de potențial se transmite prin neuronii bipolari și multipolari, prin nervii optici și căile optice până la scoarța cerebrală, unde se formează imaginea prin mecanism psihic. Această proprietate a a neuronilor retinieni dă posibilitatea transformării luminii în energie electrică, care duce mesajul vizual la scoarța cerebrală ( fig. 5).

Fig. 5. Calea optică (sursă http://anatomie.romedic.ro/)

Imaginea vizuală se formează în trei etape: optică (mediile transparente și refringente), una fiziologică (mecanismele petrecute în neuronii retinieni) și o etapă psihică (interpretarea mesajului în scoarța cerebrală). Componenta optică oculară, formată din corneea transparentă, situată în polul anterior al globului ocular și refringentă cu o putere de 40 de dioptrii, poate să dirijeze razele luminoase sosite la ea. Umoarea apoasă se afla în spatele corneei, în așa numita camera anterioară a ochiului, are din punct de vedere optic rolul de a conduce razele luminoase.

Cristalinul este situat în spatele irisului și are posibilitatea prin contracția reflexă a mușchiului ciliar de a realiza acomodarea.

În spatele cristalinului și deci în restul conținutului ocular se afla corpul vitros (umoarea sticloasă) element transparent cu rolul de a permite razelor să ajungă la neuronii retinieni.

Senzațiile componente ale funcției vizuale sunt formate din senzația de lumină, senzația de formă și senzația de culoare. Senzația de lumină apare în urma excitării celulelor senzoriale retiniene, când stimulul luminos atinge o anumită valoare numită prag. Capacitatea retinei de a percepe cel mai slab stimul posibil ce permite ochiului sa perceapa luminozitatea obiectelor. Pentru a se ajunge la percepția luminoasă, stimulul trebuie să aibă o anumită intensitate, a cărei valoare variază cu diametrul pupilei și cu suprafața de retină excitată. Retina ochiului adaptat la întuneric are o sensibilitate mai mare. Senzația de formă  reprezentată de vederea centrală sau acuitatea vizuală și vederea periferică sau câmpul vizual. Acuitatea vizuală  reprezintă capacitatea de discriminare a regiunii maculare, iar câmpul vizual sau vederea periferică corespunde porțiunii din spațiu ce se proiectează pe retina sensibilă a unui ochi imobil. Simțul cromatic  este proprietatea retinei de a percepe diferitele radiații monocromatice dinspectrul vizibil emise sau reflectate de obiectele din jur. Există trei tipuri de celule cu conuri : „roșii”, „verzi” și „albastre”, prin stimularea lor egală provoacă senzația de alb, stimularea unei singure categorii de conuri provoacă senzația culorii absorbite.