Analizarea Unor Spete din Jurisprudenta Romaneasca

Cuprins

Cuvânt înainte Partea I – Protecția oferită de articolul 4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Capitolul I – Introducere1.Considerații generale

2.Semnificația sclaviei, a stării de servitute și a muncii forțate

3.Formele și cauzele traficului de persoane

Capitolul al II-lea – Drepturile încălcate prin formele de manifestare

1.Dreptul la viață

2.Dreptul la viață privată și de familie

3.Dreptul la ocrotirea sănătății

4.Dreptul la demnitate

5.Dreptul de a nu fi supus sclaviei, stării de servitute și muncii forțate

6.Dreptul la educație

Partea a II-a – Obligațiile ce revin statelor în considerarea articolului 4

Capitolul I – Obligațiile pozitive ale statelor

1.Obligația legislativă de a incrimina traficul de persoane

1.1.Incriminarea tuturor formelor de trafic de persoane

1.2.Necesitatea reglementării infracțiunii de omor ca urmare a încălcării dreptului la viață prin traficul de ființe umane

1.3.Obligația de a extinde limitele de pedeapsă

1.4.Inovațiile legislative

1.4.1.Răspunderea persoanei juridice

1.4.2.Incriminarea cererii de trafic de persoane

2.Obligația realizării unei anchete eficace

3.Obligația de intervenție

3.1.Să existe un pericol real și imediat că o persoană urmează să devină o victimă a traficului de persoane, și nu doar unul

3.2.Autoritățile cunoșteau sau trebuiau să cunoască existența riscului (lucru care trebuie dovedit de reclamant)

3.3.Autoritățile nu au luat măsuri, care judecate în mod rezonabil ar fi fost apreciate ca putând să evite riscul

CAPITOLUL al II-lea – Obligația negativă de a nu se implica în comiterea actelor de trafic de persoane

Capitolul al III-lea – Analizarea unor spețe din jurisprudența românească

Concluzii

Bibliografie

2 Listă de abrevieri alin. – aliniat art. – articol CEJ – Curtea Europeană de Justiție Convenția – Convenția Europeană a Drepturilor Omului Curtea – Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) DIICOT – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism ICCPR – International Covenant on Civil and Political Rights ILO – International Labour Organization nr. – număr ONU – Organizația Națiunilor Unite op. cit. – operă citată Protocol – Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului cu persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate ș.a. –și altele 3 Cuvânt înainte Rațiunea tratării temei traficului de persoane raportat la Convenție și la gama de drepturi încălcate, a fost acela că statele lumii refuză să accepte ideea conform căreia tranzacțiile cu ființe umane au redeschis problema sclaviei. Desigur, majoritatea țărilor interzic sclavia sub toate formele, iar la nivelul Uniunii Europene s-a reglementat prohibirea ei prin convenții și prin ridicarea la rangul de drept fundamental al omului de a nu fi supus sclaviei sau muncii forțate, dar nu s-a dat o aplicare concretă acestor reglementări. Astfel, dintre toate articolele existente în Convenție, termenii de „sclavie” și de „servitute” au rămas mult timp doar o „formă fără fond”. Este greu de acceptat faptul că incriminarea sclaviei a fost rezultatul unui exces de zel sau a unei atitudini de „show-off” din partea celor ce au redactat convențiile și pactele internaționale, ci este evident că a existat un scop. Acest scop, din nefericire, nu a fost înțeles de autoritățile naționale, fie din neștiință, fie din cauza prejudecăților față de victimele traficului, care în numeroase situații sunt considerate răspunzătoare pentru ceea ce li se întâmplă. În prezenta lucrare ne propunem să tratăm toate aspectele doctrinare, făcând aplicare la spețele de referință de la CEDO, dar și la cele din jurisprudența națională. Astfel, pentru început vom prezenta anumite aspecte introductive pentru o mai bună înțelegere a ceea ce implică traficul de persoane, iar mai apoi vom explica legătura dintre comerțul cu ființe umane și noțiunea de „sclavie modernă”. Tot în prima parte a lucrării, vom dedica un capitol întreg trecerii în revistă a celorlaltor drepturi încălcate prin acest fenomen (și aceasta pentru că traficul de ființe umane este mult prea complex pentru a se limita doar la art. 4 din Convenție). Mai apoi, vom trata sclavia modernă la fel cum sunt tratate și celelalte drepturi și libertăți considerate „mai importante”, așa încât preluând obligațiile ce revin statelor în privința acelor drepturi, le vom adapta problemelor pe care le ridică art. 4. Așadar, cea de a doua parte se va concentra în jurul îndatoririlor ce revin autorităților în momentul în care se confruntă cu traficul de persoane sub toate formele sale. Bineînțeles, cele două tipuri de obligații (negative si pozitive) se vor regăsi și aici, iar în acest context vom analiza aspectele ce țin de partea legislativă și lacunele existente în sistemele naționale. Totodată, în cadrul obligațiilor pozitive vom aplica înțelesul termenului de „anchetă eficace” la art. 4 și la anumite spețe și vom explica rolul intervenției statelor. Partea finală a lucrării va face referire la obligația autorităților de a nu se implica prin agenții săi în comiterea faptelor de trafic de persoane. 4 Partea I – Protecția oferită de articolul 4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului Capitolul I – Introducere 1. Considerații generale Cu toate eforturile statelor lumii, traficul de persoane este în continuă creștere, iar efectele sale asupra ființei umane sunt din ce în ce mai grave, ajungând până a anihila orice urmă de demnitate umană. Prin numeroasele drepturi încălcate, determinându-se de multe ori suprimarea vieții victimelor, traficul de persoane poate fi ușor considerat o crimă împotriva umanității. De esența traficului de persoane este faptul că acesta transformă ființa umană în marfă, fără știrea sau fără permisiunea acesteia1 . Implicațiile deosebit de grave pe care le presupune traficul de persoane au condus la încercări de definire și de înțelegere din partea statelor lumii și a organizațiilor mondiale. Pentru a lupta cât mai eficient pentru combaterea acestui fenomen, Uniunea Europeană, în strânsă legătură cu acțiunile purtate de organizațiile internaționale, a dezvoltat un ansamblu de instrumente la nivel operațional, cât și legislativ, dintre care se pot enumera Concluziile Consiliului din 8 mai 2003 cu privire la lupta împotriva traficului cu ființe umane sau Recomandarea Consiliului din 28 noiembrie 2003 cu privire la ameliorarea metodelor de prevenire și de anchetă operațională în lupta împotriva criminalității organizate legate de traficul cu ființe umane. Așadar, există o multitudine de definiții ale noțiunii de trafic de persoane incluse în numeroasele texte legale adoptate în acest domeniu. Cea mai relevantă și cuprinzătoare definiție se regăsește în Protocol2 , unde se susține faptul că traficul de persoane este „transportul, transferul, adăpostirea sau primirea de persoane, prin amenințare de recurgere sau prin recurgere la forță ori la alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înșelăciune, abuz de autoritate sau de o situație de vulnerabilitate ori prin oferta sau acceptarea de plăți ori avantaje pentru a obține consimțământul unei persoane având autoritate asupra alteia în scopul exploatării. Exploatarea conține, cel puțin, exploatarea prin prostituarea unei alte persoane sau alte forme de exploatare sexuală, munca sau serviciile forțate, sclavia sau 1 Claudia Petrescu „Traficul de femei – O problemă a societății moderne”, Revista Calitatea Vieții, Nr. 3-4/2005, p. 2 2 Adoptat la 15 noiembrie 2000 de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite 5 practicile analoage sclaviei, folosirea sau prelevarea de organe”3 . Această definiție a fost catalogată ca fiind cea mai amplă și cea mai bine racordată la noile realitați privind exploatarea umană, fiind reperul legislativ urmat de majoritatea statelor. Aspectele pozitive relevate de Protocol se referă la faptul că sunt recunoscute, pe lângă formele clasice de trafic, și noile modalități de comercializare a ființei umane, lăsând deschisă posibilitatea autorităților naționale de a include și alte forme în noțiunea de „trafic de persoane” (prin expresia „cel puțin”). Un alt element inovator este acela că definiția nu limitează categoria victimelor doar la femei și copii, ci recunoaște faptul că atât persoanele de sex feminin cât și cele de sex masculin pot deveni surse de profit pentru traficanți. Există însă o chestiune destul de controversată, rezolvată doar parțial de acest Protocol, iar această chestiune privește situația în care există un consimțământ din partea persoanei traficate. Astfel, în timp ce toate definițiile și explicațiile ce privesc fenomenul traficului de persoane înțeleg în mod unanim, prin acesta, orice acțiune de exploatare umană realizată prin constrângere fizică sau psihică, rămâne însă deschisă problema prezenței consimțământului victimei. Art. 3, din textul legal menționat, tranșează problema existenței acordului victimei doar referitor la persoanele exploatate sub vârsta de 18 ani4 , recunoscând așadar că fapta se încadrează în infracțiunea de trafic de persoane, indiferent dacă există un consimțământ exprimat din partea victimei. Rațiunea legiuitorului a fost aceea că, spre deosebire de persoana adultă, acordul minorului este întotdeauna viciat chiar dacă nu s-a exercitat o presiune fizică sau psihică asupra sa, întrucât se prezumă că o persoană sub 18 ani nu este capabilă să înțeleagă pe deplin semnificația actelor sale. În privința victimei adulte, prevederile din Protocol se limitează doar la a menționa faptul că este posibil să existe acordul acesteia, dar acordul trebuie să fie unul viciat prin metodele prezentate în definiția traficului5 . Procedând de o asemenea manieră, se lasă deschisă posibilitatea autorităților naționale de a soluționa situația în care consimțămantul victimelor nu este unul viciat prin mijloacele prezentate; așadar, statelor le revine sarcina de a decide dacă în prezența unui consimțământ valabil exprimat mai sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane, iar în caz contrar dacă se poate atrage și răspunderea persoanelor ce și-au dat acordul pentru a deveni surse de profit pentru traficanți. Raportându-se la prevederile Protocolului, legiuitorul român a creat o definiție ce respectă modelul internațional, și anume „constituie infracțiunea de trafic de persoane recrutarea, 3 art. 3 lit. a din Protocol 4 art. 3 lit. c din Protocol „recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil în scopul exploatării este considerată trafic de persoane, chiar dacă aceștia nu fac apel la nici unul dintre mijloacele menționate la lit. a) din prezentul articol” 5 art. 3. lit. b din Protocol „consimțământul unei victime a traficului de persoane pentru exploatarea amintită, astfel cum este enunțată la lit. a) din prezentul articol, este indiferent atunci când unul din oricare dintre mijloacele enunțate la lit. a) a fost folosit” 6 transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane”6 . În ceea ce privește însă chestiunea consimțământului victimei, reglementarea noastră națională prevede irelevanța existenței unui acord din partea victimei pentru a înlătura răspunderea penală („consimțământul persoanei, victimă a traficului, nu înlătură răspunderea penală a făptuitorului”7 ). Astfel, potrivit doctrinei și legislației noastre, pentru a putea discuta despre un consimțământ ce îndeplinește rolul unei cauze justificative, este necesar ca: în primul rând să fie vorba de un bun sau un interes de care titularul poate dispune, mai apoi fapta consimțită să nu aducă atingere bunelor moravuri sau ordinii publice, și totodată să fie un consimțământ valabil exprimat8 . Nu ridică semne de întrebare situațiile în care consimțământul victimelor a fost viciat prin diferitele mijloace prevăzute atât în legislația română cât și în cea internațională, pentru că este evident faptul că un consimțământ obținut prin fraudă sau înșelăciune, prin violență sau amenințare nu îndeplinește niciodată condițiile pentru a atrage beneficiul cauzei justificative și în consecință traficantul va răspunde pentru infracțiunea de trafic de persoane. Discuții se pot ridica, referitor la persoanele, care fără a fi constrânse (nici fizic, nici moral și nici prin oferirea de daruri sau foloase) de către traficanți, acceptă de bunăvoie să devină sursele de profit pentru traficanți, fie prin exploatare sexuală, fie prin muncă. În momentul în care se constată că există un astfel de consimțămant, neviciat prin eroare, dol sau violență, practica si legislația din țara noastră au decis că în acest caz fapta nu se mai găsește pe terenul traficului, găsind soluția incriminării unor fapte distincte de proxenetism sau trafic ilegal de migranți. Astfel, deosebirea dintre aceste două infracțiuni și cea de exploatare a ființei umane este faptul că în privința primelor două, persoana nu este silită să execute anumite acte contrare voinței sale, în timp ce o victimă exploatată întotdeauna este contrânsă explicit sau implicit. Totuși, lucrurile nu sunt destul de clare și unitare în practică, astfel că și în cazul infracțiunii de proxenetism este posibilă constrângerea, dar ca modalitate alternativă, spre deosebire de trafic, unde constrângerea este un mijloc de realizare a elementului material al laturii obiective9 . 6 art. 12, alin. 1 din Legea nr. 678/200 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane 7 art. 16 din Legea nr. 678/200 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane 8 Lucian Stănescu „Consimțământul victimei traficului de persoane. Efecte”, Revista de Drept Penal, nr. 3/2004, p. 131 9 Corina-Sabina Muntean „Prostituția în contextul traficului de persoane” Revista Caiete de Drept Penal, 2/2008, p. 96 7 Problema consimțământului victimei este una destul de delicată mai ales dacă statele decid să atragă și răspunderea persoanelor ce și-au dat acordul de bunăvoie (de exemplu România sancționează prostituția); considerăm că o schimbare a încadrării juridice din trafic de persoane în proxenetism sau în trafic ilegal de migranți, în momentul în care este prezent un consimțământ, nu are întotdeauna efectele cele mai benefice. Chiar dacă persoana în cauză își dă acordul în mod benevol, nu trebuie ca autoritățile să excludă din start posibilitatea reținerii infracțiunii de trafic de persoane, pentru că sunt numeroase cazurile în care, împinse de lipsa oportunităților de angajare, de gradul redus de școlarizare sau de dificultățile familiale, acele victime acceptă să devină proprietatea traficantului, obținând în urma activităților prestate mici sume de bani. Mai mult decât atât, chiar dacă persoana în cauză și-a dat consimțământul fără a fi constrânsă de acțiunea unei alte persoane de drept privat, este evident faptul că niciodată un consimțământ nu este valabil dacă acesta atentează la bunele moravuri, la ordinea publică sau la un interes colectiv. Ori în această situație, un consimțământ ce vizează acceptarea statutului de obiect, de proprietate, reprezintă o amenințare la adresa securității publice și chiar a familiei, iar un eventual acord al victimei este lipsit de valoare juridică pentru că nici o persoană nu poate dispune referitor la un interes superior10 . Pe de altă parte, această rațiune ce susține atragerea răspunderii traficanților chiar și în prezența unui consimțămant din partea victimei (fie el exprimat în cunostință de cauză și neviciat) nu trebuie să ne conducă într-o extremă periculoasă de a condamna orice persoană care este implicată fără voie în acte de trafic. Infracțiunea de trafic de persoane, așa cum este ea reglementată în mare majoritate a legislațiilor lumii, are ca latură subiectivă intenția calificată, fapta fiind necesar să fie săvârșită cu scopul de a exploata victimele. Și în ceea ce privește legislația țării noastre este necesar ca autorul unei astfel de infracțiuni să acționeze cu scopul, cu intenția clară de a exploata victima. Totuși, cu privire la complice, legiuitorul a reținut în mod corect că este posibilă sancționarea acestuia pentru săvârșirea faptei cu intenție indirectă (de exemplu sunt foarte multe spețe în care complicele a pus la dispoziția autorului autoturismul personal pentru a putea transporta victimele, fără a urmări realizarea acțiunii de exploatare a victimelor, conștientizând totuși caracterul infracțional al acțiunii sale11). Din păcate, deseori normele nu sunt interpretate în spiritul lor de cei competenți să le aplice, astfel că incoerența jurisprudenței internaționale ajunge și în extrema cealaltă, în care oamenii sunt pedepsiți pentru fapte ce nu există sau nu îndeplinesc condițiile de tipicitate ale infracțiunii de trafic de persoane. Această confuzie apare preponderent în statele moderne, care din dorința de a respecta drepturile omului și de a afișa acest lucru, ajung la soluții extreme. 10 Lucian Stănescu, op.cit., p. 132 11 Florea Pasca „Fenomenul infracțional de trafic de ființe umane”, editura Pro Universitaria, București, 2010, p.63 8 Pentru a demonstra că traficul de persoane se limitează doar la acționarea cu intenție, putem prezenta ipoteza unui conducător de autocamion ce este solicitat de către o persoană de sex feminin să o transporte din România în Italia (aceasta din urma plătind o parte din costul transportului), iar pe durata călătoriei șoferul află din discuțiile acestei persoane că urmează să lucreze într-un bar de noapte dintr-o regiune italiană, iar conducătorul nu o informează pe aceasta că de regulă aceste baruri din regiunea respectivă sunt de fapt locuri în care tinerele sunt obligate să se prostitueze. Ajunsă la destinație, tânăra devine o victimă a traficului de persoane sub forma prostituției forțate. Este evident că șoferul de autocamion din această speță nu poate fi condamnat ca autor nici de instanța română si nici de cea italiană pentru trafic de persoane pentru că acesta nu a acționat cu intenție directă; totodată, nu avem nici complicitate materială pentru că nu a realizat activități de sprijin material (victima a fost cea care a solicitat să fie transportată, conducătorul neavând absolut nici o legătură cu rețeaua de crimă organizată din acea regiune) și nici o eventuală complicitate morală. Singurul lucru care ar putea fi eventual reproșat acestui conducător auto ar fi faptul că nu a comunicat victimei pericolul la care se expune lucrând în acel club de noapte, dar legea penală nu se ocupă de sancționarea persoanelor fără simț civic. Din păcate, ipoteza prezentată nu este o simplă supoziție, ci deseori dintr-o atitudine mult prea moralistă anumite state ajung să încalce alte drepturi și principii fundamentale (dreptul la un proces echitabil, principiul prezumției de nevinovăție ș.a.). Linia fină de demarcație ce separă infracțiunea de comerț cu ființe umane de alte infracțiuni ce atrag și răspunderea persoanei ce și-a dat consimțământul, trebuie trasată în concret, raportându-se la fiecare situație în parte. Astfel, autoritățile au obligația de a verifica dacă există un consimțământ atras prin mijloace ilegale și în acest caz să rețină fapta de trafic de persoane; dacă însă este prezent un consimțământ exprimat de bunăvoie, ele trebuie să analizeze situația concretă ce a determinat acea persoană să accepte să fie exploatată, iar dacă se constată că motivul a fost acela că se găsea într-o stare de vulnerabilitate financiară sau socială, autoritățile au îndatorirea de a aplica și în acest caz reglementările ce sancționează traficul de persoane. De asemenea, este necesar ca autoritățile naționale să înțeleagă pe deplin fenomenul traficului de persoane pentru a putea păstra un echilibru juridic, si de a nu ajunge să considere orice minimă legătură cu o victimă ca act de trafic. 9 2. Semnificația sclaviei, a stării de servitute și a muncii forțate Problematica sclaviei nu este una recentă, ci încă din antichitate dorința oamenilor de a domina, de a-și manifesta superioritatea rasei față de alte populații, a condus la apariția sclaviei și la dezvoltarea unui nou drept de proprietate, ce avea ca obiect central chiar ființa umană. Considerată însă ca desființată ca urmare a mișcărilor aboliționiste, sclavia este în mod cert o situație care nu și-a găsit rezolvare, vechea sa formă fiind înlocuită de ceea ce se numește „sclavie modernă”. Această nouă formă de sclavie se individualizează prin faptul că sclavul de azi are un preț foarte scăzut comparativ cu sclavul din vechile societăți sclavagiste, iar profiturile celor care exploatează ființa umană sunt extrem de mari12. Curios este faptul că foarte multe situații de sclavie, de trafic de persoane, se găsesc în statele lumii occidentale, unde se presupune că există programe și modalități pentru a combate acest fenomen. Mai mult decât atât, în ultimii ani numeroase companii internaționale, branduri bine cunoscute, în special cele care au ca obiect de activitate confecționarea anumitor produse de îmbrăcăminte, au fost acuzate că folosesc minori sub vârsta legală de muncă, pentru a-și maximiza profiturile. Conștientă de afectarea deosebit de gravă a drepturilor omului prin vânzarea acestora, CEDO nu a rămas indiferentă la această problemă, reglementând în art. 4 din Convenție13 , interzicerea sclaviei, a servituții și a muncii forțate; această dispoziție are un caracter absolut de la care nu este admisă nici o derogare. Chiar dacă sunt menționate în același articol, între cele trei noțiuni există anumite deosebiri, astfel că sclavia și starea de servitute se referă la statutul persoanei în întregimea sa, în timp ce în cazul muncii forțate aceasta are un caracter temporar sau ocazional și nu atentează la toate drepturile fundamentale afectate prin primele două noțiuni14 . Deși nu există o definiție exactă în Convenție, jurisprudența a înțeles să definească sclavia ca acea situație de considerare a ființei umane ca obiect al proprietății altuia, ceea ce implică distrugerea personalității juridice. De asemenea, servitutea este acea stare de aservire ce constă în obligarea persoanei aservite să trăiască pe proprietatea altuia și implică imposibilitatea juridică de a schimba această condiție15. Se poate ușor conchide faptul că starea de servitute sau de robie se distinge de cea de sclavie prin intensitatea sa, întrucât chiar dacă aduce atingere libertății unei 12 Silvia Scarpa „Trafficking in Human Beings: Modern Slavery”, editura Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 4 13 art. 4 din Convenție (1) „Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire.” (2) „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie.” 14 Radu Chiriță „Convenția europeană a drepturilor omului”, editura C.H.BECK, București, 2008, p.129 15 Doina Micu „Conținutul și limitele exercitării drepturilor omului. Drepturile omului în lumina Convenției Europene a drepturilor omului și a Constituției române din 1991 și CEDO”, Revista Română de Drepturile Omului, Apador-CH, București, 2008, p. 10 10 persoane, ea nu presupune existența unui drept de proprietate asupra persoanei aservite16. Astfel, unui om aflat în servitute îi este afectată libertatea și demnitatea în mod real, dar nu îi este total știrbită personalitatea juridică. El nu devine sclav, nu devine obiectul stăpânului său, ci așa cum spune și definiția, este obligat să trăiască pe proprietatea altuia din diferite considerente. Tot în art. 4 se interzice și munca forțată sau obligatorie, însă această noțiune se diferențiază categoric de sclavie sau servitute, deoarece munca forțată nu aduce atingere atât de mult drepturilor omului, victima nu devine ca în cazul sclaviei un obiect al exploatatorului. Noțiunea de muncă forțată a fost conturată în cauza Van der Mussele17 unde se precizează faptul că aceasta implică trei elemente, și anume: necesitatea ca munca să nu fi fost consimițită de persoana în cauză, să fie săvârșită sub amenințarea unei sancțiuni în caz de nerespectare și totodată să fie injustă, inutilă sau penibilă18 . Traficul de persoane se apropie mai mult însă de noțiunea de sclavie, întrucât victima rețelelor de crimă organizată își pierde atributul de a avea control asupra existenței sale, ea nu mai are personalitate juridică, ci este transformată într-un obiect de comerț. Desigur, sunt și situații în care persoanele se găsesc în stare de robie ca urmare a traficului de persoane (de regulă cei care sunt obligați să lucreze în slujba altora pentru a stinge anumite datorii), însă aceste situații sunt mult mai rare întrucât agresorii au interesul de a obține profituri mari, iar acestea se obțin prin tranzacționarea cu ființe umane. Considerăm că noțiunea de „muncă forțată” iese din sfera traficului de persoane, astfel încât art. 4 din Convenție îl vom analiza doar raportat la primele doua noțiuni de „sclavie” și „muncă forțată”. 3. Formele și cauzele traficului de persoane Ramificațiile acestui fenomen se extind dincolo de Europa, având forme specifice în funcție de teritoriul în care se realizează. Din definiția dată însă traficului de persoane se desprinde ideea că deși acest fenomen este unul complex, având diferite forme, toate se concentrează în jurul scopului principal de a plasa victimele în situații care implică abuzul drepturilor fundamentale19. Cele mai multe legislații democratice inlcud traficul în cadrul unei infracțiuni globale de crimă organizată, iar statele membre ale Uniunii Europene și-au revizuit și adaptat legislația la noile tendințe de internaționalizare și dezvoltare a rețelelor de crimă 16 Radu Chiriță, op. cit., p. 130 17 CEDO, hot. Van der Mussele c. Belgiei, 23 noiembrie 1983 18 Radu Chiriță, op. cit., p. 132 19 Hamid Linda „Romania’s Human Trafficking Problem. A spotlight on causes and risks factors”, Revista Studenților în Drept, Nr. 1/2010 pp. 45-46 11 organizată20. Astfel, între traficul de persoane și criminalitatea organizată există o strânsă interdependență, iar dezvoltarea rețelelor mafiote amplifică numărul victimelor traficului de carne vie. Desigur, globalizarea și transformările care afectează societatea modernă, au condus la perfecționarea metodelor de racolare a victimelor și de asemenea la reinventarea formelor tipice de trafic de persoane (prostituția, traficul cu imigranți, obligarea la prestarea unor munci neplătite). Pe lângă aceste modalități clasice, ce reprezintă esența vânzării și a cumpărării de oameni, s-au mai adăugat și alte subforme21, precum traficul pentru prelevarea de organe, căsătoria forțată, adopțiile ilegale (unde de cele mai multe ori cei care vând copiii sunt chiar părinții sau rudele apropiate, ce dispun de o situație financiară modestă, iar această vânzare reprezintă un mijloc ideal și ușor de a obține venituri), exploatarea activităților infracționale sau cerșitul. Toate reprezentările se subsumează însă acelorași scopuri urmărite de rețelele de crimă organizată, fie de abuz sexual, fie de a presta anumite activități neplătite sau desfășurate în condiții inumane, fie odată cu apariția noilor modalități, de a folosi organismul uman drept o resursă de a preleva ilegal organe. În cazul traficului de persoane forma cea mai prezentă în întreaga lume și cu implicațiile cele mai grave este cea din industria sexului sau mai bine spus, prostituția forțată. Noile realități dezvăluie apariția unui nou fenomen și anume turismul sexual având ca victime atât femei traficate, dar și copii. Statele europene nu sunt străine de această practică, Olanda fiind țara în care se raportează cele mai dese situații de călătorii în scopuri sexuale, iar în Cehia piața prostituției cu copii cehi, slovaci, moldoveni este în continuă dezvoltare22 . Traficul cu ființe umane presupune parcurgerea unor etape necesare, fiind un întreg proces ce cunoaște activități specifice fiecărei etape23. Pentru început, victima este racolată prin atragerea acesteia cu anumite promisiuni de găsire a unor locuri de muncă bine plătite sau este răpită; mai apoi, aceasta este transportată de regulă în afara granițelor țării de origine, la scurt timp după recrutarea acesteia, tocmai pentru a evita situațiile de răzgândire și pentru a evita totodată contactul cu familia24. Aceasta este tranzacționată, în următoarea etapă, unor alți traficanți și din acest moment debutează și exploatarea în concret a acesteia, victima fiind supusă diferitelor abuzuri și încălcări ale drepturilor sale fundamentale. Ținerea în sclavie presupune o serie întreagă de tehnici, cea mai întâlnită fiind aceea de izolare fie prin sechestrare, fie prin 20 Florin Vodiță „Criminalitatea transfrontalieră în spațiul european”, Revista Dreptul, Nr. 9/2001, p.233 21 Prevăzute în Directiva 2011/36/UE a Consiliului și a Parlamentului European 22 Ioan Dascălu, Marin-Claudiu Țupulan, Cristian-Eduard Ștefan, Adrian Angheluș „Traficul de minori și crima organizată”, editura Sitech, Craiova, 2008, pp. 73-77 23 Luminița Aronescu „Crima organizată și problema traficului de persoane în România post-comunistă”, editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2010, p. 29 24 Cătălin Luca, Dan Chirca, Flaviu Vasile Onofrei, Gheorghe Popa, Liliana Foca „Traficul de persoane. Practici și resurse pentru combatere si colaborare”, editura Hamangiu, București, 2008, p. 60 12 confiscarea pașapoartelor și a tuturor actelor de identitate25. De asemenea, amenințările și folosirea violenței fizice au menirea de a descuraja orice inițiativă din partea persoanei traficate de a alerta autoritățile, iar insuflarea temerii că va fi arestată pentru intrare sau ședere ilegală întregește această problemă a lipsei de inițiativă din partea subiectului pasiv. Cauzele ce determină instalarea acestui fenomen sunt dintre cele mai variate, toate având însă același punct de pornire, și anume sărăcia sau nivelul scăzut de trai. Sărăcia este dublată de instabilitatea sistemelor economice, care determină un grad înalt de șomaj și un nivel scăzut al salariilor, așa încât în momentul în care oamenii nu mai au acces la locuri de muncă legale, ei sunt nevoiți să lucreze în cadrul rețelelor de trafic de persoane, fără a beneficia de protecția socială, fiind exploatați sexual sau prin muncă26. Există și alte cauze sau factori de risc care favorizează traficul de persoane, dar care nu se raportează neapărat la condițiile de trai, ci mai mult la aspectul relațional, social, printre care se regăsesc lipsa educației, sentimentul scăzut de apartenență socială, dezintegrarea mediului familial și eventualele traume din copilărie (traficanții speculează acest trecut al victimei, simulând o atitudine protectoare și părintească27), dependența de droguri, lipsa de informație sau existența cererii de prostituție (existența clienților comerțului sexual și a cererii determină creșterea ofertei și dezvoltarea rețelelor de prostituție) și forță de muncă ieftină28 . 25 Luminita Aronescu , op.cit., p. 29 26 Ioan Dascălu, Marin-Claudiu Țupulan, Cristian-Eduard Ștefan, Adrian Angheluș, op.cit., p. 34 27 ibidem, p. 35 28 ibidem, p. 36 13 Capitolul al II-lea – Drepturile încălcate prin formele de manifestare Reglementarea drepturilor omului la nivel internațional a avut un impact deosebit asupra sistemului juridic intern al statelor ce au aderat și acceptat aceste convenții în materie, ele fiind nevoite să le reglementeze la nivel intern și să le protejeze împotriva oricăror încălcări. Astfel, și statul român a înțeles importanța drepturilor statuate la nivel internațional, aplicarea prioritară a tratatelor internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului fiind consacrată de Constituția României la art. 20 alin. 2; totodată, drepturile prevăzute în diferitele convenții internaționale la care România este parte sunt ridicate la rang constituțional, existând un întreg capitol dedicat acestora, semn că țara noastră a înțeles însemnătatea lor. Așadar, instanțele judecătorești sunt primele care rezolvă cauzele ce au ca obiect lezarea drepturilor omului, instanța de la Strasbourg fiind o instituție care doar repară prejudiciul cauzat de state în situația în care acestea nu au o atitudine conformă cu principiile internaționale. Periculozitatea traficului de persoane este relevată de faptul că acesta tinde să atenteze la toate drepturile și libertățile ce alcătuiesc ființa umană, mărturie fiind însăși afirmația Înaltului Comisar ONU, Mary Robinson, care susține că traficul de persoane afectează drepturi fundamentale ale omului cum sunt „dreptul la viață, la libertate de mișcare, la demnitate și la siguranța persoanei, la condiții de muncă echitabile și corespunzătoare, la sănătate, la egalitate, la recunoașterea calității de justițiabil. Aceste drepturi sunt inerente omului, indiferent de sex, naționalitate, vârstă sau orice altă diferență”29. Sfera de restrângere a drepturilor încălcate prin vânzările de persoane este greu de surprins deoarece noile modalități de înfăptuire a acestui fenomen ajung să atenteze la o gamă din ce în ce mai variată de drepturi și libertăți. Intensitatea cu care se manifestă traficul de persoane și lipsa reacției instituțiilor statului au de asemenea o consecință importantă asupra gravității și a numărului de drepturi încălcate. 1. Dreptul la viață Nu întâmplător primul drept menționat de Mary Robinson este dreptul la viață, întrucât așa cum se precizează în cauza Stretletz, Kessler si Krenz c Germaniei30 „ dreptul la viață constituie un atribut inalienabil al persoanei umane” și „formează valoarea supremă pe scara drepturilor omului”. Excepțiile ce permit derogarea de la respectarea integrală a acestui drept sunt 29 http://graduateinstitute.ch/faculty/clapham/hrdoc/docs/women'srightsarehr.html , accesat în 28.01.2013 30 CEDO, hot. Streletz, Kessler si Krenz c Germaniei, 22 martie 2001 14 de strictă interpretare, iar lezarea acestuia de către rețelele de crimă organizată nu permite sub nici o formă impasibilitatea autorităților. Astfel, pe lângă obligația negativă de a nu aduce atingere vieții, statele au și obligații pozitive de a lua măsuri concrete, precum incriminarea faptelor ce aduc atingere vieții sau realizarea unei anchete eficace menite să pedepsească persoanele responsabile de moartea cuiva31. Din păcate, jurisprudența țărilor europene în materie de incriminare a omorului ca urmare a activităților de sclavie modernă este mult prea săracă. Victimele traficului ajung să nu mai dețină nici un control asupra vieții, ele fiind expuse permanent unui risc real de a-și vedea viața suprimată prin comportamentul și atitudinea celor ce le controlează. Această situație amintește încă o dată că traficul de persoane este o reinventare a sclaviei, corpul uman fiind o simplă marfă aflată sub controlul stăpânului, ce are drept de moarte și de viață. Modalitățile ce conduc la suprimarea vieții unei persoane traficate sunt din cele mai variate, constând în majoritatea situațiilor în mijloace comisive caracterizate de o violență extremă, dar și in mijloace omisive la care sunt expuși cei care sunt ținuți în captivitate și nu beneficiază de hrană, adăpost decent sau cei care sunt imobilizați prin administrarea pe o perioadă îndelungată de stupefiante. Dreptul la viață implică în conținutul său două aspecte esențiale, și anume interesul personal al individului, dar și un interes al societății, un interes detașat care asigură supraviețuirea statului32. Elementul personal al dreptului la viață este încălcat în situația traficului de carne vie, de către particulari, așa cum am precizat mai sus, prin acțiuni comisive cu grad înalt de violență, dar și prin cele omisive care de multe ori rămân în afara sistemului de coerciție. În situația comerțului cu ființe umane, atingerile dreptului la viață sunt unele non-voluntare, fiind practic orice act din partea persoanelor de drept privat (traficanții) ce atentează la viața victimei, indiferent dacă se produce sau nu decesul acesteia33. Dreptul detașat la viață presupune obligația statului de a asigura bunul mers și supraviețuirea societății, prin instituirea unui cadru legislativ eficient. O atingere importantă a dreptului la viață în acest tip de infracțiune apare referitor la problematica avortului fără consimțământul mamei, unde se lezează trei tipuri de interese (cel al societății, cel al mamei și nu în ultimul rând al copilului nenăscut) 34 . Interesul societății este afectat în special prin diminuarea natalității, femeile traficate fiind obligate aproape întotdeauna să renunțe la sarcină pentru a continua obiectivul pentru care au fost racolate. Lezarea dreptului mamei la viață și la posibilitatea de a dispune de propriul corp este evidentă în cazul traficului de carne vie, ea neavând nici măcar posibilitatea de a-și dori păstrarea sarcinii. În ceea ce privește 31 Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) „Manualul pentru apărarea drepturilor Omului”, București, 2008, p. 9 32 Radu Chiriță, op.cit, p 52-53 33 ibidem, p. 66 34 ibidem, p. 69 15 copilul nenăscut, acesta este condamnat la o moarte sigură; desigur, există și situații când sarcina este păstrată pe ascuns de către mamă sau și mai frecvent când femeia traficată este obligată să rămână însărcinată, în ambele situații soarta copilului fiind aceeași ca a mamei sale. El devine sclav încă dinainte de a se naște. Mai mult, nici termenul legal în care se poate realiza întreruperea sarcinii nu este respectat de către agresori, astfel că pe lângă viața fătului, și viața sau sănătatea mamei sunt într-un real pericol. Este astfel încă o dată relevată natura de marfă, de obiect a persoanei traficate, care îndeplinește un singur scop, și anume acela de a produce bani. 2. Dreptul la viață privată și de familie Reglementate în cadrul aceluiași art. 8 din Convenție, între noțiunea de viață privată și cea de familie există o strânsă legătură, ambele interesând intimitatea unei persoane și relațiile cu semenii săi. Spre deosebire însă de viața de familie, viața privată este destul de greu de definit, ea înglobând practic două elemente ce vizează viața privată personală, cât și viața privată socială. Cu privire la viața privată personală, Curtea a dat o intepretare destul de vastă, printre care se regăsește și dreptul la integritate fizică și psihică35. Chiar dacă nu se provoacă decesul persoanei traficate, aceasta este expusă unor mijloace de coerciție de la violență fizică si psihică, până la determinarea dependenței de droguri36. Deși integritatea fizică și psihică este un drept protejat prin art. 8 din Convenție37, abuzurile suferite de victime sunt foarte rar denunțate și pedepsite. Impactul suferințelor fizice manifestat prin bătăi îndelungate, privare de hrană, odihnă sau somn, neacordarea de îngrijiri medicale, și mutilări, este dublat de cel al suferinței emotive. Totodată, dreptul la viață privată personală include și dreptul persoanei de a dispune de propriul său corp, drept afectat de către particularii traficanți printr-o serie întreagă de abuzuri. O primă afectare se concretizează prin abuzurile sexuale la care sunt supuse victimele prostituției și a pornografiei, două industrii extrem de profitabile pentru agresori. Exploatările sexuale au ca efect subjugarea victimei și relevă încă o dată faptul că traficul de carne vie nu este altceva decât o formă de sclavie reinventată și cu efecte mult mai dezastruoase asupra corpului și psihicului uman. Traficul de persoane cu scopul practicării prostituției este incriminat în majoritatea sistemelor de drept, chiar și în țara noastră există o reglementare specială și anume Legea nr. 35 ibidem, p 421 36 Anghel Stoica „Din nou despre traficul de persoane”, Revista Curentul juridic, Nr 2/2011, p. 123 37 art 8 din Convenție (1) „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.” 16 678/200138. Chiar dacă atât prostituția realizată benevol, cât și prostituția la care sunt obligați cei racolați de rețelele de crimă organizată își găsesc de regulă sursa în cadrul persoanelor fără posibilități financiare, în prostituția ca urmare a traficului, lipsește cu desăvârșire consimțământul persoanei; vânzarea corpului de către victima traficului nu reprezintă o sursă de existență, eventualele câștiguri revenind traficanților. Noile tendințe ale societății moderne aduc în prim plan un nou obiectiv urmărit în traficul de oameni și anume prelevarea de organe în mod ilegal, de la persoane răpite sau forțate fie de condițiile de trai, fie amenințate de către agresori. Noțiunea de trafic de persoane primește prin această nouă formă un nou înțeles, poate mult mai apropiat de această sintagmă de „trafic de carne vie”, întrucât obiectul central în situația tranzacțiilor cu organe este chiar corpul uman și alcătuirea sa. Această nouă modalitate reprezintă o afectare importantă în ceea ce privește dreptul de a dispune de propriul corp, iar acest fapt este întărit de hotărârea CEJ în cauza inițiată de Țările de Jos împotriva Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene39; în hotărâre se susține faptul că „organismul uman este inalienabil și indisponibil”, și totodată se statuează că în „cazul donării de organe trebuie să existe liberul consimțământ al donatorului și al donatarului”. Așadar, nimeni nu poate fi supus unei intervenții chirurgicale fără a exista acordul său, prin exercitarea asupra sa a unei constrângeri fizice sau morale40 . Prelevarea de țesuturi a primit în ultimii ani noi accepțiuni, autoritățile descoperind cazuri în care cu acordul donatorului, dar contra unor sume de bani (ceea ce contravine în mod cert semnificației termenului de „donare de organe”) femeilor li se prevalau material reproducător. Relevatoare sub acest aspect este sentința dată în cauza Sabyc de către instanțele românești, unde inculpații au fost condamnați la închisoare cu executare pentru trafic ilegal cu ovule; în această cauză, inculpații (cadre medicale) își racolau clientela prin metoda publicității, fapt de asemenea interzis în cazul donării de țesuturi și organe, iar cei supuși la astfel de interventii, primeau sume de bani și erau chiar încurajați la rândul lor, cu daruri pecuniare, să racoleze alte femei dispuse să își vândă ovulele clinicii. Victimele traficanților suferă afectări și în privința dreptului la viață privată socială întrucât acestea sunt lipsite de posibilitatea de a stabili relații cu cei din jur, fiind izolate de orice posibilitate de a stabili legături emoționale sau afective, singurele persoane cu care pot vorbi sunt victimele aflate în aceeași situație, cu care de regulă coabitează; de asemenea, ele sunt lipsite și de mijloace de comunicare cu mediul exterior. Scopul izolării sociale este de a împiedica persoana 38 Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, publicată în M. Of. 783 din 11 decembrie 2001 39 CEJ, hot. Țările de Jos împotriva Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene, 9 octombrie 2001 40 Lidia Baroc „Europa și Drepturile Omului. România și Drepturile Omului”, Editura Lumina Lex, București, 2008, p. 98 17 traficată să ia legătura cu autoritățile ce ar putea depista rețelele de crimă organizată, dar și de a descuraja revolta victimei la activitățile la care este supusă. Dreptul la familie în cazul traficului de persoane este afectat în special, în ceea ce privește posibilitatea unei persoane de a se angaja în relații de căsnicie cu consimțământul său liber, neviciat și fără existența unei constrângeri asupra sa. Existența acestui drept trebuie privită atât în sens pozitiv, cât și negativ, căci dreptul de a încheia o căsnicie implică atât libertatea de a întemeia o familie prin căsătorie, cât și libertatea de a nu încheia o căsătorie41. Acest principiu al unei căsătorii liber consimțite între soți este reglementat la nivel intern în statele memebre ale Uniunii Europene, cât și prin convenții internaționale. În România, art. 271 din Noul Cod Civil statuează faptul că o căsătorie trebuie să se încheie „prin consimțământul personal și liber” al soților, iar Constituția la art. 48 prevede faptul că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți”; și la nivel internațional există reglementat acest principiu al căsătoriei liber consimțite între soți, astfel că în Declarația Universală a Drepturilor Omului la art. 16, se susține faptul că o căsătorie trebuie să aibă la bază pe lângă voința liberă, și afecțiunea reciprocă. Considerarea acestor căsnicii forțate ca parte integrantă a traficului de persoane se explică prin caracteristicile identice pe care le prezintă, și anume faptul că ambele au la bază tranzacționarea unor persoane în schimbul unor sume de bani sau cu scopul obținerii unor anumite profituri din zestre sau prin supunerea acelei persoane traficate la reparația prin munca în famila partenerului, a unei datorii personale sau a familiei42 . De cele mai multe ori, femeile tinere sau chiar copiii sunt cei care cad victime acestei forme de trafic de persoane, mărturie fiind declarațiile unor victime de origine asiatică, ce aveau reședința în Marea Britianie. Conform celor spuse de victime, acestea erau transportate în țările din care proveneau, tocmai cu acest scop de a le căsători de la vârste fragede, întrucât legislația europeană nu permite căsătoria fără liberul consimțământ al persoanei, care totodată trebuie să îndeplinească și criteriul vârstei43 . 3.Dreptul la ocrotirea sănătății O definiție recentă dată de către Organizația Mondială a Sănătății afirmă faptul că „orice ființă umană trebuie să aibă dreptul la un mediu cu minimum de riscuri pentru sănătate și să aibă acces la servicii de sănătate care pot să prevină ori să aline suferința sa, să își trateze bolile și să 41 ibidem, p. 47 42 http://give.theahafoundation.org/blog-0/bid/113550/Human-Trafficking-and-Forced-Marriage-Are-CloselyRelatedEvils, accesat în 12.02.2013 43 Rebecca Seal, Eva Wiseman „Abducted. Abused. Raped. Survived”, disponibil la http://www.guardian.co.uk/world/2009/jan/11/british-asian-forced-marriages, accesat în 12.02.2013 18 sprijine menținerea și promovarea sănătății de-a lungul vieții sale”44. Recunoașterea dreptului la sănătate nu înseamnă însă dreptul de a fi sănătos, ci se referă la dreptul oricărui individ de a beneficia de cel mai înalt grad de sănătate ce poate fi atins, drept care diferă în timp și spațiu; chiar dacă datorită definiției extrem de largi conferită acestui drept, nu există un acord general asupra obligațiilor ce le revin statelor,45 în situația traficului de persoane este acceptat în mod unanim de către statele lumii că dreptul la sănătate este încălcat în mod evident. Dreptul la sănătate sau la ocrotirea sănătății, așa cum este prevăzut de Constituția României la art. 34, completează dreptul la integritate fizică și psihică analizat mai sus, drept însă care este afectat grav în situația traficului de ființe umane. Astfel, pe lângă faptul că victimelor aflate sub autoritatea celor ce le exploatează nu li se asigură necesarul de hrană zilnică, fiind deseori închise în spații insalubre, ele nu beneficiază nici de asistență medicală ; practic, victimele sunt supuse unor privațiuni fizice (lipsa hranei, somnului, necesităților de bază) ce au un impact deosebit de grav asupra sănătății și integrității acestora. Bolile cu transmitere sexuală sunt extrem de răspândite, mai ales în cazul abuzurilor sexuale, iar victimelor pe lângă faptul că nu li se asigură tratament adecvat și nici asistență medicală, ele reprezintă și un pericol pentru sănătatea publică. Dreptul la sănătate este afectat totodată și în situația celor obligați să muncească în medii extrem de nocive, bineînțeles fără să beneficieze de protecție adecvată; afectarea integrității fizice în acest caz este mai acută la persoanele nevoite să muncească de la o vârsta fragedă, în condiții inumane, fapt devenit deja normal și chiar tolerat de societatea europeană. Nu de puține ori au fost semnalate aceste cazuri care aveau ca element central copii ce sufereau de diferite boli ca urmare a muncilor prestate (nepotrivite pentru vârsta lor), a abuzurilor sexuale, sau a consumului de stupefiante, iar intervenția autorităților fie lipsea, fie era tardivă. Dreptul la sănătate este în strânsă legatură cu dreptul la un nivel de viață decent, inlcuzând hrană, îmbrăcăminte și o locuință corespunzătoare. În situația victimelor traficului de persoane, indiferent de forma sub care se manifestă acesta, este evident faptul că pe lângă pericolul permanent de a contracta boli incurabile sau de a deveni consumatori de stupefiante, lor li se neagă încă de la începutul exploatării, dreptul la un nivel de viață decent. Nimic din ceea ce caracterizează dreptul la un nivel de viață decent nu se regăsește în cazul persoanelor comercializate de către traficanți; victimele sunt deseori private de accesul la o hrană corespunzătoare, iar chiar dacă li se asigură un minim de hrană, nu există securitate alimentară. Și lipsa unei locuințe decente este un alt element ce întregește dezumanizarea victimelor, întrucât în cele mai multe situații de trafic de persoane anchetate, victimele erau ținute în captivitate în spații 44 Ion Diaconu „ Drepturile omului în dreptul internațional privat”, editura Lumina Lex, București 2001, p. 198 45 ibidem 19 insalubre și aglomerate. Imposiblitatea de a se bucura de dreptul la sănătate și la un nivel de viață decent este resimțită cel mai profund de către categoria cea mai vulnerabilă, atât fizic cât și psihic, și anume copiii. Nu de puține ori privarea lor de aceste două drepturi fundamentale conduce la suprimarea vieții și la înregistrarea unui număr impresionant de decese în rândul acestora. 4. Dreptul la demnitate Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării semenilor statuează că valoarea fundamentală încălcată prin această formă de sclavie, ar fi demnitatea umană46. Demnitatea umană nu constituie un drept fundamental în sine, ci este chiar temeiul existenței tuturor celorlalte drepturi fundamentale47. Recunoscută și proclamată în numeroase acte internaționale, demnitatea este inviolabilă, ceea ce înseamnă că nu poate fi îngrădită și nici nu poate face obiectul unei renunțări48. În ultima perioadă există o tendință de a recunoaște și de a accepta că traficul de persoane atentează serios la demnitatea umană, iar exploatarea sexuală este forma cea mai dăunătoare în această situație. Astfel, victima traficului de persoane își vede încălcată integritatea sa psihică și afectivă, personalitatea sa este diluată treptat; cei care conduc marile rețele urmăresc să atenteze la demnitatea lor tocmai pentru a le suprima orice urmă de încredere în sine și de a încerca să se opună agresorilor. Cu cât o persoană este mai devreme expusă încălcării demnității sale, cu atât mai mult ea nu va riposta, ci din contră va considera că ceea ce i se întâmplă este firesc. Ca și consecință a încălcării demnității, persoanei în cauză îi este afectată și libertatea sa de gândire și de exprimare, aceasta fiind obligată la fapte contrare convingerilor și opiniilor sale. Prostituția forțată ca formă a traficului de persoane este cea care afectează cel mai mult demnitatea umană, întrucât este considerată o activitate degradantă, umilitoare, în care femeia este nevoită să își vândă corpul pe sume de bani, care adeseori sunt nesemnificative. Nu doar corpul devine obiect de tranzacționare, ci și libertatea de a gândi, de a se exprima și de a dispune de propriul său corp așa cum dorește, devenind proprietatea proxenetului; astfel, ca umare a pierderii demnității, victima prostituției își pierde chiar și umanitatea49, fiind practic depersonalizată. 46 Gianina-Anemona Cudrițescu „Traficul de ființe umane în dreptul comparat”, Revista Dreptul, Nr 4/2007, p. 286 47 Alice-Mariana Apetrei „ Drepturile omului în Uniunea Europeană”, editura Lumen, Iași, 2010, pp. 85-86 48 ibidem, p. 88 49 Ramona Vegh „ Cine are nevoie de prostituție?”, Revista egalității de șanse, nr 1/2006, p.24 20 5. Dreptul de a nu fi supus sclaviei, stării de servitute și muncii forțate Ridicat la rangul de drept fundamental și reglementat prin numeroase acte internaționale, dreptul de a nu fi supus sclaviei sau stării de servitute este unul ce nu cunoaște excepții și nu permite ingerința autorităților. Convenția relativă la abolirea sclaviei și a altor tratamente analoge recunoaște atât existența sclaviei, cât și dezvoltarea unor tratamente similiare acesteia ce lipsesc ființa umană de liberul arbitru asupra persoanei sale. Sclavia modernă concretizată prin traficul de persoane, afectează numeroase drepturi, dar elementul esențial de la care pornesc toate celelalte încălcări este tocmai transformarea ființei umane în obiect de proprietate. Sclavia modernă, ca situație ce neagă libertatea și demnitatea umană, nu a fost prea des invocată în fața instituțiilor europene, deși presa a relatat numeroase astfel de situații50. Nici la nivel intern nu există o jurisprudență relevantă ce incriminează situațiile de sclavie; desigur, jurisprudența națională a statelor europene în ceea ce privește sancționarea practicilor de trafic de carne vie există într-un număr destul de mare, dar rareori se asociază cu noțiunea de sclavie. O hotărâre inovatoare în domeniu a fost adoptată de către CEDO în cauza Rantsev c. Cipru și Rusia51, unde s-a statuat faptul că statele au obligația de a cerceta în mod eficient infracțiunile ce privesc traficul de persoane, dar mai mult decât atât s-a decis faptul că vânzarea de oameni încalcă în mod flagrant art. 4 din Convenție; în aceasta speță atât Cipru, cât și Rusia sau făcut vinovate de nerespectarea și nesancționarea dreptului fundamental de a nu fi supus sclaviei. În cauza Rantsev se vorbește despre situația unei tinere dansatoare din Rusia, pe nume Oxana Rantseva, care a sosit în Cipru cu o viză în domeniul artistic pentru care aplicase datorită unui director de cabaret, viză care de regulă se folosea pentru introducerea în țară a prostituatelor. Imediat dupa sosire, Oxana a devenit angajată a acelui cabaret care aparținea directorului ce o ajutase în prealabil să obțină dreptul de intrare în țară și chiar a obținut dreptul de rezidență temporară, termen care însă nu a fost respectat de către tânără. Oxana a fugit de la cabaret, lăsând un bilet prin care susținea că dorește să se întoarcă în Rusia. În următoarele zile, directorul cabaretului a găsit-o pe tânără într-un local din oraș și a condus-o la secția de poliție pentru a solicita deportarea ei, cu scopul de a aduce altă tânără dispusă să lucreze în acel cabaret. Deși organele de poliție au observat faptul că intrarea ei în Cipru a fost ilegală, nu au reținut-o, ci i-au comunicat să se întoarcă a doua zi la secție pentru a cerceta fapta. Fata a fost preluată de la secția de poliție de către același director și au plecat împreună spre un apartament aparținând unui angajat al localului. Dimineața, trupul acesteia a fost găsit zdrobit de asfalt. Autoritățile cipriote 50 Radu Chiriță, op.cit, p. 130 51 CEDO, hot. Rantsev c. Cipru și Rusia, 7 ianuarie 2010 21 au închis repede cazul, fără a cerceta dacă Oxana ar putea fi o victimă a traficului de persoane, fără a lua declarații de la persoane ce au lucrat la cabaret împreună cu victima, susținând, în ciuda autopsiei ce a relevat urme de violențe, că moartea este rezultatul unui accident ca urmare a acțiunii sale de a fugi din acel apartament. În ceea ce privește starea de servitute sau de șerbie52, aceasta nu presupune existența unui drept de proprietate asupra unei persoane53 și nici nu transformă ființa umană într-o marfă supusă schimbului sau vânzării. Cazurile de oameni aflați în situații de servitute au fost mult mai des semnalate în fața instanțelor europene54, semnificativă fiind hotărârea pronunțată în cauza Siliadin c. Franța55. În aceasta speță, o persoană de sex feminin, minoră (16 ani), resortisantă din Tongo, ce locuia în mod ilegal în Franța, a fost obligată și determinată contra unei promsiuni de remediere a situației sale legată de șederea în Franța, să lucreze în gospodăria unor cetățeni francezi, fiindu-i confiscate actele de identitate și fără a fi remunerată. Statul francez nu a pedepsit atitudinea celor doi soți care au obligat minora să lucreze în gospodăria lor, dispunând neînceperea urmăririi penale; singurul remediu oferit de Franța a fost o hotărâre pronunțată în materie civilă prin care se dispunea plata unor sume de bani către cetățeana tongoleză pentru remedierea prejudiciului moral suferit. Asemeni deciziei pronunțată în cauza contra Ciprului și Rusiei, și în această speță se prevede necesitatea ca statele europene să incrimineze orice atingere adusă dreptului de a nu fi supus sclaviei, stării de servitute sau muncii forțate. Spre desoebire de speța anterioară, s-a decis că în această situație nu este vorba despre sclavie propriu-zisă, ci despre o menținere în stare de servitute întrucât victima nu făcea obiectul unui drept de proprietate din partea celor la care lucra. Nu s-a reținut nici o simplă muncă forțată deoarece tânăra tongoleză nu dispunea de libertate de mișcare, ci era constrânsă să lucreze în casa familiei, fără a avea legături cu exteriorul. Există însă stare de servitute în această situație deoarece tânăra nu și-a ales în mod liber locul de muncă, acesta fiind găsit de o rudă și tototdată a fost constrânsă moral de lipsa resurselor financiare; de asemenea, prestațiile sale în gospodărie se încadrează în noțiunea de muncă forțată, depășind numărul legal de ore lucrate și fără a avea timp de odihnă. Un alt aspect ce a determinat Curtea să susțină existența stării de servitute în această situație a fost faptul că victima se afla la dispoziția celor la care muncea, prin faptul că i s-au luat actele de identitate și i s-a promis rezolvarea situației cu privire la dreptul de ședere în Franța. Tânăra tongoleză era așadar în imposibilitate de a modifica situația în care se regăsea întrucât avea o vârstă fragedă, nu avea resurse financiare, era 52 Doina Micu, op.cit., p. 40 53 Radu Chiriță, op.cit,. p. 130 54 ibidem 55 CEDO, hot. Siliadin c Franța, 26 iulie 2005 22 constrânsă de teama de a suferi vreo sancțiune din partea statului pentru șederea sa ilegală, nu avea legături cu alte persoane din afara casei și nici nu frecventa cursurile școlare. Referitor la munca forțată există diferențe în ceea ce privește întelegerea ei la nivel internațional, astfel că în timp ce Protocolul distinge clar munca forțată de sclavie sau servitute, ILO înglobează în cadrul acestui termen orice tip de activitate, fie ea legală sau nelegală, dar și sclavia și servitutea.56 Considerăm că, nu trebuie confundată munca forțată cu situația de sclavie sau servitute, cele din urmă având o semnificație mult mai gravă și amplă, implicând o restrângere totală a dreptului la libertate, dar și un drept de proprietate în cazul sclaviei; exploatarea unei persoane prin muncă este o formă a traficului de persoane, care uneori se poate confunda cu starea de sclavie sau servitute când acea persoană este la dispoziția traficantului tocmai pentru a realiza anumite prestații fără consimțământul său, dar prin aceasta nu trebuie pus semnul egalității între cele trei. Munca forțată poate fi astfel întâlnită ca o stare de sine stătătoare sau ca parte integrantă a sclaviei sau a servituții. Așa cum am precizat mai sus, traficul de persoane nu înglobează noțiunea clasică de muncă forțată întrucât persoana exploatată prin muncă devine un obiect al traficantului; în acest context preferăm să tratăm art. 4 doar referitor la starea de sclavie și servitute. 6. Dreptul la educație Recunoscut la nivel internațional în Convenție, în Tratatul de la Lisabona dar și în Carta Drepturilor Fudamentale ale Uniunii Europene la art. 1457, dar și pe plan intern unde îl regăsim reglementat la art. 32 din Constituția României, importanța sa nu poate fi deci neglijată. Dreptul de a urma o instituție de învățământ are un impact deosebit în conturarea personalității unei ființe umane și în dezvoltarea sa ulterioară, educația putând fi considerată o piedică în defavoarea traficului de persoane, o persoană cu un anumit grad de educație putând mult mai ușor să conștientizeze promisiunile false din partea traficanților. Acest drept relativ determină existența a două obligații esențiale, una ce incumbă statelor și care se referă la obligația de a crea instituții de învățământ la care să aibă acces tinerii, și cealaltă care obligă părinții sau reprezentanții legali ai copilului de a îl înscrie pe acesta în cadrul unei instituții de învățământ58. În mod cert acest drept este afectat în situația traficului de persoane, copiii utilizați fie pentru exploatarea lor sexuală, fie 56 http://www.lastrada.md/publicatii/ebook/Report_THB_LE_rom.pdf, accesat în 17.02.2013 57 Art. 14 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (1) „Orice persoană are dreptul la educație, precum și la accesul la formare profesională și formare continuă”.” 58 Larisa Coman „Dreptul la educație în acceptiunea Curții Europene a Drepturilor Omului, în cazul Uniunii Europene și în cazul României”, disponibil la http://www.asdcdo.org/articole/coman2.pdf, accesat în 19.02.2013 23 pentru a presta anumite munci, nu sunt aproape niciodată înscriși în vreo instituție de învățământ. Un exemplu relevant este cel al tinerei tongoleze aflate în stare de servitute, analizat mai sus, unde izolarea acesteia de lumea exterioară s-a realizat și prin neacordarea posibilității de a frecventa cursurile școlare. Neacordarea oportunității de a studia poate proveni chiar din cadrul familiei, părinții neîndeplinindu-și obligația legală de a înscrie minorii în școli, motivul invocat cel mai adesea fiind sărăcia. Și statele pot avea o anumită vinovăție în afectarea acestui drept, întrucât în multe state europene implicarea autorităților în acordarea de sprijin financiar în urmarea cursurilor școlare, copiilor din medii sărace, lipsește sau este multe prea ineficientă. De asemenea, lipsa controalelor în mediul familial și inexistența unor sancțiuni aplicate dezinteresului părinților de a înscrie copiii în instituții de învățământ, contribuie la dezvoltarea tranzacțiilor cu ființe umane și totdată la nerespectarea șansei de a studia. 24 Partea a II-a – Obligațiile ce revin statelor în considerarea articolului 4 Capitolul I – Obligațiile pozitive ale statelor Pentru a-și îndeplini scopul pentru care a fost creat, și anume de a proteja atât individul și drepturile sale, dar și ordinea publică, statului îi revin o serie de îndatoriri. Acestea au o natură duală, în sensul că ele impun statului atât o manifestare ofensivă, de intervenție, concretizată în obligații pozitive, cât și o atitudine de abținere, ce este definită de obligațiile negative. Așadar, statul ca și organism colectiv are menirea de a proteja, de a apăra orice persoană în fața riscului de afectare a drepturilor și libertăților ce alcătuiesc ființa umană. Obligațiile pozitive (în număr de trei), pot fi definite ca acele îndatoriri inerente ce revin statului de a proteja și a garanta respectarea drepturilor omului, prin măsurile legislative, administrative sau judiciare necesare, între persoanele de drept privat sau în raportul acestora cu statul 59. Totuși, aspectele la care se referă art. 4 referitor din Convenție nu au stârnit, până recent, discuții la nivel internațional și nici nu au cunoscut o practică relevantă, astfel că spre deosebire de alte articole (cel referitor la dreptul la viață sau cel ce reglementează dreptul de a nu fi supus torturii sau relelor tratatamente) Curtea nu a statuat obligații ce incumbă statelor în aceasta materie. Profitând de această libertate și de lipsa sancțiunilor aplicate statelor de către instanța europeană, s-a ajuns la situația în care intervenția autorităților în respectarea dreptului de a nu fi supus sclaviei sau servituții lipsea sau era doar formală. Hotărârea pilot care a revizuit opiniile instituțiilor internaționale, și automat a statelor, în ceea ce priveste periculozitatea traficului de persoane, a fost cauza Rantsev. Importanța acestei hotărâri este cu atât mai mare cu cât pentru prima dată au fost instituite în mod real obligații în sarcina țărilor, obligații adaptate la întreaga gamă de drepturi încălcate prin comerțul cu ființe umane. 59 http://books.google.co.in/books?id=OzzmLofiwsoC&pg=PT78&lpg=PT78&dq=doctrine+of+positive+ obligations&source=bl&ots=mvG8ZsFdGu&sig=n7hHgfUEYJrgK6rMMUpsTFUrRVY&hl=ro&sa=X&ei=0niKUaa tL8e7Pa3OgdgJ&ved=0CDoQ6AEwAzgK, accesat în 19.02.2013 25 1. Obligația legislativă de a incrimina traficul de persoane Această îndatorire a statelor de a crea un cadru legislativ eficient, indiferent de domeniul în care intervine este problema care naște cele mai acute discuții și sancțiuni aplicate autorităților naționale. În privința traficului de persoane, obligația de a incrimina orice activitate ce implică fapte de comerț cu ființe umane este încă un deziderat în multe state ale lumii. Asocierea traficului de persoane cu încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor, inclusiv cu asimilarea acestei practici cu situația de sclavie a fost realizată cel mai eficient prin Protocol, completat mai apoi odată cu noile realități și forme ale traficului, de Convenția Consilului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane60. Cu toate eforturile legislative efectuate la nivel mondial, transpunerea prevederilor Protocolului sau ale Convenției mai sus amintite, nu s-a realizat în mod unitar datorită diferențelor politice, culturale și sociale ce există între statele lumii. Astfel că, în acest moment nu toate țările au adoptat o legislație antitrafic sau chiar dacă există elaborată o astfel de legislație sunt recunoscute doar anumite forme ale traficului de persoane. O altă problemă frecventă apare în situația în care, cu toate că există un cadru legislativ bine conturat în domeniul traficului de persoane, lipsește însă aplicarea sa efectivă la situații concrete61. La nivelul Uniunii Europene se remarcă anumite aspecte pozitive în ceea ce privește incriminarea comerțului cu ființe umane, determinate în principal de tendința de armonizare a legislațiilor statelor membre și de implementarea națională a noilor modalități de comitere a acestei infracțiuni, recunoscute și sintetizate prin diferite decizii și directive. Așadar, normele juridice europene în domeniul traficului de persoane prezintă o schimbare benefică de atitudine, evoluând de la o abordare strict penalistă, la una care se axează si pe protecția drepturilor omului62; această schimbare de atitudine referitor la incriminarea traficului de persoane se datorează reconsiderării importanței Convenției în momentul „fabricării” unei norme juridice, întrucât nu este suficientă recunoașterea periculozității comerțului cu ființe umane fără o conștientizare și înțelegere a drepturilor încălcate. În ceea ce privește traficul de persoane și situația de sclavie sau aservire, o mare parte a doctrinei, dar și legislația națională a multor state, nu recunoaște o situație de echivalență, de suprapunere între cele două (de exemplu Danemarca sancționează fapta „de a exploata o persoană prin prostituție forțată, muncă forțată sau sclavie”, iar Slovenia înțelege prin trafic de persoane în art. 387 din Codul Penal național, ca fiind „fapta de a tranzacționa, găzdui sau transporta o 60 Adoptată la 3 mai 2005 61 Ada-Iuliana Popescu „Traficul de persoane. Implicații juridico-penale”, editura Universității Alexandru-Ioan Cuza, Iași, 2010, p. 325 62 ibidem, p. 328 26 persoană în scopul prostituției sau a altei forme de exploatare sexuală, în scopul muncii forțate, sclaviei sau traficului de organe”63). Singura țară europeană care a înțeles legătura dintre traficul de persoane și sclavie așa cum este ea reglementată în art. 4 din Convenție este Italia, care în Codul Penal la art. 600 definește traficul de persoane ca fiind acea faptă de „introducere, găzduire, ieșire sau transferare pe teritoriul italian a unei persoane cu scopul ca aceasta să fie redusă sau menținută în stare de sclavie”, consacrând în mod direct traficul cu carne vie ca formă de sclavie64 . Curtea a pus însă capăt tuturor contradicțiilor în cee ce privește înțelegerea art. 4 raportat la traficul de persoane, pronunțând în anul 2010 o hotărâre extrem de importantă în cauza Rantsev c Cipru și Rusia. Pentru prima dată Curtea tranșează astfel practica neunitară în statele membre, preluând afirmația Ombudsmanului din 1990 conform căreia traficul de persoane se derulează „sub regimul sclaviei moderne”. Totodată, instanța notează la punctul 281 din aceeași hotărâre faptul că „este inutil ca autoritățile să verifice îndeplinirea art. 4 din Convenție în momentul în care există o situație de trafic de persoane, întrucât acest fenomen infracțional se încadrează fără discuție în cadrul acestui articol”. Astfel că, la nivel internațional, mai ales odată cu noua practică a Curții s-a ajuns la concluzia că traficul de oameni nu este altceva decât o formă a sclaviei moderne, în care victima devine o ființă obiectualizată, asupra căreia se exercită dreptul de proprietate al traficantului cu toate cele trei atribute: posesie, folosință și dispoziție65 . 1.1. Incriminarea tuturor formelor de trafic de persoane Privit atât din perspectivă morală, socială, economică, dar și juridică, traficul de persoane se prezintă ca o problemă deosebit de gravă și aproape imposibil de eradicat. Odată cunoscute dimensiunile reale și integrale ale acestui fenomen, devine imperios necesar construirea unui cadru legislativ apt să cuprindă toate modalitățile de comitere a acestuia66. Comercializarea ființelor umane îmbracă așadar diferite forme, modalități, dintre care unele cunoscute și sancționate, iar altele aflate în afara cadrului legislativ. Din păcate, într-un număr considerabil de țări, legea penală națională nici nu prevede traficul de persoane ca infracțiune distinctă, ci acesta este pedepsit prin intermediul infracțiunilor de contrabandă, proxenetism sau favorizarea prostituției; această situație ignoră caracterul grav al traficului de ființe umane și contribuie astfel 63 Ion Chipăilă, Contantin Drăghici, Cristian-Eduard Ștefan, Ligia-Teodora Pintilie, Gabriel Oloeriu, Marin-Claudiu Țupulan „Globalizarea traficului de copii”, editura Sitech, Craiova, 2006, pp. 129-135 64 Margareta Fleșner „ Traficul de ființe umane. Formă modernă de sclavie într-o lume vulnerabilă”, editura Bren, București, 2010, p.106 65 Margareta Fleșner, op.cit., p. 224 66 Florea Pasca, op.cit., pp 47-49 27 la încurajarea dezvoltării rețelelor de crimă organizată67, prin neaplicarea niciunei sancțiuni pe motiv că nu există legislație în acest domeniu sau prin aplicarea unor pedepse reduse conform încadrării faptei în aceea de contrabandă sau de infracțiuni legate de prostituție. La nivel european, aspectele referitoare la crearea unei legislații privind traficul de persoane au cunoscut o evoluție începând cu anul 1999, an care a reprezentat termenul limită până la care țările membre ale Uniunii Europene s-au angajat să introducă în legislația penală națională, infracțiunea de trafic de persoane68, iar Protocolul a stabilit un standard în ceea ce privește formele traficului de persoane, extinzând semnificația acestuia și la alte modalități decât cele privind exploatarea sexuală69. Numeroase state nu s-au conformat însă acestui termen limită de implementare a noilor forme, existând state europene care nici în anul 2000 nu dețineau norme juridice care să incrimineze traficul de persoane; de pildă, Olanda stat care se distinge prin politica sa asupra prostituției, a incriminat pentru prima dată traficul de persoane abia în anul 2000 referindu-se doar la exploatarea sexuală, recunoașterea celorlaltor forme făcându-se mult mai târziu, abia în anul 200570, iar până în anul 2002 Codul Penal danez nu conținea norme legale care să interzică traficul sub nici o formă de manifestare71 . Modalitatea cea mai frecventă sub care se manifestă traficul de persoane este exploatarea sexuală, cunoscută și sub denumirea de prostituție forțată, tocmai pentru a o delimita de prostituția propriu-zisă în care este prezent consimțământul liber al persoanei. Exploatarea sexuală a fost destul de mult timp singura formă a traficului de persoane recunoscută și acceptată de statele lumii, motivul principal fiind acela că spre deosebire de celelalte modalități, industria sexului este o problemă vizibilă datorită veniturilor uriașe obținute de traficanți și a numărului extrem de mare de victime. Exploatarea sexuală este considerată cea mai agresivă modalitate a comerțului cu persoane întrucât pe langă faptul că victima este supusă sistematic degradării umane și abuzului fizic și psihic, sunt multe situațiile în care acestea ajung să își piardă viața. Deși reglementată în normele juridice ale multor state, exploatarea sexuală este un subiect ce este departe de a cunoaște vreo rezolvare. Astfel, chiar dacă toate sistemele legislative din spațiul european conțin norme ce sancționează prostituția forțată, aplicarea acestora cunoaște carențe majore. În cauza Rantsev, se prevede totuși că deși există o eroare în ceea ce privește anchetarea, din punct de vedere formal, sistemul legislativ din Cipru fiind construit în mod corect, încă din anul 2000; totodată, dreptul de a nu fi supus sclaviei sau muncii forțate este ridicat la rang 67 Ion Chipăilă, Contantin Drăghici, Cristian-Eduard Ștefan, Ligia-Teodora Pintilie, Gabriel Oloeriu, Marin-Claudiu Țupulan, op.cit., p. 82 68 Ada-Iuliana Popescu, op.cit. p. 130 69 Ion Chipăilă, Contantin Drăghici, Cristian-Eduard Ștefan, Ligia-Teodora Pintilie, Gabriel Oloeriu, Marin-Claudiu Țupulan, op.cit., p. 84 70 Margareta Fleșner, op.cit., pp. 101-102 71 Ion Chipăilă, Contantin Drăghici, Cristian-Eduard Ștefan, Ligia-Teodora Pintilie, Gabriel Oloeriu, Marin-Claudiu Țupulan, op.cit., p. 129 28 constituțional. Cu toate că, la fel ca multe alte state europene, Cipru și Rusia s-au conformat prevederilor internaționale în materia traficului de persoane sancționând aspru exploatarea sexuală, anumite scăpari sunt de netrecut cu vederea. Paradoxul constă, tocmai cum specifica Comisarul pentru Drepturile Omului într-o vizită în Cipru, în faptul că deși această țară realizează numeroase eforturi de raliere la legislația internațională în domeniul traficului de persoane, continuă să mascheze sub denumirea de „vize pentru artiști” fenomenul prostituției, sau mai grav cel al traficului de persoane sub forma exploatării sexuale. Curtea a notat faptul că îndeplinirea obligației legislative de a incrimina traficul de persoane de către Cipru, nu se rezumă doar la aspecte formale, ci implică racordarea acestuia la realitatea înconjurătoare; astfel, aceste „vize pentru artiști” alături de puterea conferită patronilor de cabarete asupra „dansatoarelor”, contrazic atitudinea statului cipriot de a dori să sancționeze orice activitate ce implică acte de comerț cu corpul uman. Asemănătoare cu hotărârea pilot Siliadin, este și cauza C.N. c. Marii Britanii72 unde reclamanta originară din Uganda a fost victima încălcării art. 4, ea fiind obligată de ruda S să lucreze atât în gospodăria sa, cât și în cea a unor soți irakinei. La fel ca și în speța din Franța, acesteia i-au fost confiscate actele, era privată de posiblitatea de a se deplasa în mod liber prin oraș și de a vorbi cu alte persoane, era amenințată în caz de nesupunere că va fi arestată pentru intrare ilegală în țară, iar banii pentru munca prestată în casa celor din Irak reveneau aproape în întregime rudei S și unei alte persoane M care ii găsise acel loc de muncă. Cu toate că reclamanta a făcut numeroase sesizări la poliție, nu s-a realizat nici un act de cercetare în cauză, iar răspunsul oferit de autorități a fost acela că „această acuzație de ținere a unei persoane în stare de servitute nu îndeplinește cerințele pentru a reține infracțiunea de trafic de persoane așa cum este ea reglementată în legislația din Marea Britanie”. Încercând să își disculpe eroarea din sistemul legislativ, Guvernul din Marea Britanie a susținut în apărarea sa că pentru protejarea drepturilor din art. 4 nu este necesară reglementarea unei infracțiuni specifice, ci atâta timp cât există soluții adiacente incriminării sclaviei sau servituții (precum reținerea infracțiunii de vătămare corporală, răpire sau șantaj) există o îndeplinire conformă a obligației legislative. Realizând că există o problemă națională referitoare la incriminarea traficului de persoane și la extinderea sa și spre munca domestică, în anul 2010 Marea Britanie a adoptat o lege aplicabilă doar ex nunc, ce include și această formă de sclavie printre metodele de realizare a comerțului cu ființe umane. Curtea nu a rămas indiferentă în această cauză, sancționând prin referire la speța de referință Siliadin, statul englez pentru neîndeplinirea conformă a obligației legislative. Dincolo de sensul clasic al exploatării sexuale, se înregistrează creșteri alarmante în ceea ce privește noi modalități de abuz asupra corpului uman. Obligarea la reprezentări pronografice în 72 CEDO, hot. C.N. c. Marii Britanii, 13 noiembrie 2012 29 vederea producerii și difuzării de materiale pornografice este doar una dintre noile modalități de realizare a prostituției forțate și constă în constrângerea victimei să participe la crearea produselor pornografice, prin adoptarea unui comportament sexual explicit73. Deși această formă de exploatare nu este recunoscută unitar la nivel mondial, este evident faptul că afectează drepturile fundamentale cel puțin la fel de puternic ca și prostituția forțată. O altă formă ce cunoaște o dezvoltare de proporții uriașe în ultimii ani este turismul sexual, iar cea mai periculoasă modalitate este aceea care privește copiii. Piața acestei afaceri atât de profitabile își are sediul central în țări unde legislația este lacunară în privința exploatării sexuale, iar riscurile și costurile pe care le implică procurarea unor servicii sexuale sunt minime. Numărul mic de condamnări penale în ceea ce privește turismul sexual se datorează în special faptului că nu se conștientizează pericolul pe care îl reprezintă acest tip de exploatare sexuală, iar în statele din lumea a treia, autoritățile închid ochii, pentru că în mod indirect, prin fluxul mare de vizitatori străini sau chiar direct, datorită corupției, le revin anumite beneficii economice. Unul dintre cele mai controversate scandaluri legate de comercializarea turismului sexual este legat de numele unei companii de turism americane (Big Apple Oriental Tours), care în mod explicit, contra unor sume de bani, se oferea să aranjeze clienților americani servicii de turism sexual în țări asiatice, servicii care ascundeau însă tinere și chiar minore traficate de către așa numiții „mamasani”. În ciuda datelor certe că acea companie era doar un paravan pentru o afacere prosperă în cadrul turismului sexual, autoritățile americane nu au demarat nici o investigație, motivând că nu există o legislație care să incrimineze turismul sexual. Doar după o campanie îndelungată inițiată de către o organizație internațională pentru drepturile omului, alături de Procurorul General la acea vreme, Eliot Spitzer, au reușit ca în anul 2003 să obțină o hotărâre civilă de restricționare în privința orircărui tip de publicitate în legătura cu compania. Tot Procurorul General a fost cel care a reușit în anul 2004 să obțină acuzarea celor doi reprezentanți pentru promovarea prostituției, decizia Marelui Juriu fiind aceea „că nu există o lege aplicabilă în acest caz”. După un alt efort de a obține condamnarea celor doi, în 2006, același motiv al unei legislații incomplete a adus din nou achitarea. Totuși, această speță a fost una de referință în ceea ce privește incriminarea conceptului de turism sexual, astfel că în anul 2007 legiuitorul american a inlcus în cadrul normelor referitoare la traficul de persoane „orice serviciu care realizează sau facilitează turismul în scopul practicării prostituției, inclusiv în jurisidicții străine, indiferent dacă acestea au legalizat sau nu prostituția”74 . 73 Florea Pasca, op.cit., p.121 74 Equality Now „Sex Tourism: Big Apple Oriental Tours Acquitted of State Criminal Charges. Federal Action Needed to Prosecute G.F. Tours and other U.S.-Based Sex Tour Operators”, disponibil la http://www.equalitynow.org/sex-tourism-big-apple-oriental-tours-acquitted-state-criminal-charges-federal-actionneeded-prosecut, accesat în 5.03.2013 30 O altă modalitate de manifestare a traficului de persoane este reprezentată de comerțul, în special cu tinere fete, pentru a încheia căsătorii forțate. Deși nu este un fenomen recent, multe legislații nu reglementează și nici nu sancționează această formă de trafic, decât eventual în mod indirect prin intermediul unor alte infracțiuni; dintre țările europene, doar Malta recunoaște existența de sine stătătoare a acestei forme de trafic și chiar o definește75. Primul semnal asupra periculozității acestui fenomen a fost inițiat de către ONU prin Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor, care pe lângă faptul că impune obligația statelor de a stabili o vârstă minimă la căsătorie, subliniază importanța liberului consimțământ al soților. Îngrijorător este faptul că autoritățile din statele europene nu recunosc implicațiile grave pe care le comportă această formă de comerț cu ființe umane, în special cu copii; pe lângă faptul că un mariaj forțat atentează la dreptul unei persoane la viață privată și de familie, consecințele se extind și asupra dreptului la educație și la sănătate prin faptul ca tinerele fete rămân însărcinate la vârste ce nu permit dezvoltarea unei sarcini normale76. Mai grav este faptul că și dreptul la viață este încălcat în repetate rânduri, fie de propriile familii prin „crimele de onoare”77, fie prin nașterile timpurii (de cele mai multe ori neasistate medical). Considerăm însă, că efortul legislativ al țării noastre în acest domeniu este total insuficient în sensul că doar specificarea unei limite de vârstă nu oferă posiblitatea incriminării căsătoriilor forțate. Atât România, cât și celelalte state europene ar trebui să își reconsidere sistemul legislativ național în ceea ce privește incriminarea traficului de persoane realizat prin mariaje forțate și să sancționeze în mod clar această practică în care cel mai adesesa copiii devin ființe subjugate moral, sexual și social. Probabil cel mai controversat aspect în legătură cu exploatarea umană este cel legat de traficul cu scopul prelevării de organe sau țesuturi, ce implică în termeni generali prelevarea forțată sau în schimbul unor sume de bani, a organelor sau a țesuturilor umane. În ciuda tuturor discuțiilor legate de aspectul moral și de beneficiul pe care îl aduce sănătății și speranței de viață, în anul 1996 Comisia pentru Drepturile Omului a solicitat statelor membre ale Uniunii Europene fie să adopte legi noi menite să incrimineze traficul de organe și țesuturi, fie să întărească legislația existentă. În anul imediat următor, Convenția privind Drepturile Omului și Biomedicina recunoaște impactul puternic pe care îl are traficul cu organe și țesuturi asupra integrității și demnității umane, statuând faptul că nu trebuie obținute câștiguri materiale prin comercializarea corpului uman sau a țesuturilor sale78 . 75Home Office „ Forced Marriage- A Consultation”, disponibil la http://www.homeoffice.gov.uk/publications/aboutus/consultations/forced-marriage/forced-marriage-response?view=Binary, accesat în 7.03.2013 76 Ioan Dascălu, Marin-Claudiu Țupulan, Cristian-Eduard Ștefan, Adrian Angheluș, op.cit., pp. 81-82 77 ibidem, p. 82 78 Ioan Dascălu, Marin-Claudiu Țupulan, Cristian-Eduard Ștefan, Adrian Angheluș, op.cit.,p. 101 31 Deși sistemul juridic românesc prezintă numeroase deficiențe și lacune în multe domenii, țara noastră a incriminat acest tip de trafic chiar înainte de ratificarea Convenției privind Drepturile Omului și Biomedicina79 prin Legea nr. 2/1998 (în prezent abrogată). În accepțiunea noastră, cadrul legal din România prin noua lege în domeniu (Legea 95/2006) este racordat la standardele internaționale în materie de trafic cu organe și țesuturi, fiind printre singurele legislații care incriminează și modalitatea de vânzare și cumpărare de organe și țesuturi umane prin internet. Mai mult decât atât, România a fost printre primele țări care a și aplicat norma existentă la o situație concretă (speța „Sabyc” discutată anterior), acțiunea sa fiind una de referință la nivel internațional. Asemeni exploatării sexuale, și în cazul comerțului cu organe umane se remarcă dezvoltarea unui nou tip de turism, și anume turismul în scopul prevalării de organe și țesuturi. Definiția cea mai cuprinzătoare a acestei noi forme de trafic se găsește în declarația Organizației The United Network for Organ Sharing care susține că „este o formă de comerț internațional cu organismul uman, datorat lacunelor legislative și posiblității de a eluda normele juridice.”80 Din păcate, nu există inițiativă legislativă europeană concretă în ceea ce privește acest tip de comerț internațional ilegal, probabil datorită faptului că statele membre sunt de regulă ocolite de astfel de călători datorită riscurilor legale ce le comportă realizarea unor prelevări ilegale de organe. Așa se explică de ce în țări precum Filipine sau Iran există o piață semnificativă în ceea ce privește turismul pentru prelevarea de organe, întrucât sunt unele dintre puținele state care au un sistem deschis al vânzării și cumpărării de organe umane81 . 1.2. Necesitatea reglementării infracțiunii de omor ca urmare a încălcării dreptului la viață prin traficul de ființe umane În cazul traficului de persoane, încălcarea dreptului la integritate fizică și psihică a devenit un fapt obișnuit, ce nu trezește uimirea societății. Faptul că în comerțul cu ființe vii se înregistrează un număr mare de decese ar fi trebuit să determine autoritățile statelor să își revizuiască legislația, în special cea penală. Astfel că, majoritatea sistemelor de drept europene înțeleg să incrimineze traficul cu carne vie prin prisma drepturilor fundamentale încălcate (dreptul la demnitate, la viață privată și de familie, la integritate fizică și psihică, la educație), lăsând însă 79 România a ratificat Convenția prin Legea nr. 17 din 22 februarie 2001 80 D.A. Budiani-Saberi, F.L.Delmonico „Organ Trafficking and Transplant Tourism: A Commentary on the Global Realities”, disponibil la http://cofs.org/COFS-Publications/Budiani_and_Delmonico-AJT_April_2008.pdf, accesat în 10.03.2013 81 Ioan Dascălu, Marin-Claudiu Țupulan, Cristian-Eduard Ștefan, Adrian Angheluș, op.cit., p 105 32 la o parte dreptul la viață. Inexistența în legislațiile europene, și nu numai, a infracțiunii speciale de omor ca urmare a traficului de persoane se explică tocmai prin faptul că fenomenul traficului de persoane nu este înțeles în întregul său, ci legiuitorii se limitează doar la a sancționa exploatarea sexuală, munca forțată sau tranzacțiile ilegale cu organe și țesuturi umane. Nu este suficientă doar implementarea în legislația națională a unor norme juridice care să incrimineze traficul de persoane, fără a sancționa toate efectele pe acesta le produce, iar lacunele din Codurile Penale europene în ceea ce privește sancționarea acestui tip de omor reprezintă o neîndeplinire conformă a obligației legislative la nivel european. Cu toate că există o serie întreagă de convenții și decizii internaționale în ceea ce privește traficul de persoane, nici un astfel de act nu introduce obligația de a incrimina și acest tip de omor; chiar dacă ar exista anumite prevederi ce ar îndemna statele la adoptarea unor norme juridice în acest sens, lucrurile ar rămâne probabil în mare parte neschimbate, deoarece privitor la traficul cu carne vie, principalele instrumente de acțiune rămân deciziile cadru sau convențiile, care deși au forță obligatorie pentru statele membre, de cele mai multe ori nu sunt transpuse decât tardiv sau în urma unei acțiuni îndreptate împotriva acelui stat. Considerăm că este esențială recunoașterea impactului deosebit de puternic pe care îl au tranzacțiile cu persoane asupra vieții întrucât atitudinea pasivă în acest sens încurajează activitatea clanurilor de crimă organizată. Codurile Penale europene, din păcate au reglementări similare în ceea ce privește atingerile voluntare ale vieții umane; sub acest aspect, nici o legislație europeană nu incriminează acest tip de omor, nici ca infracțiune distinctă, dar nici ca formă agravată. Astfel, nici Codul Penal român și nici cel din Finlanda sau Croația nu includ o astfel de formă de omor. Codul Penal francez, de asemenea, pe lângă faptul că include ca circumstanță agravată omorul comis de un grup de crimă organizată (art. 221, punctul 8), sancționează în mod inedit infracțiunea de suprimare a vieții comisă împotriva unei persoane ce refuză să se angajeze într-un mariaj sau intr-o uniune consensuală (art. 221, punctul 10); această reglementare franceză, chiar dacă este destul de largă, incluzând nu numai căsătoriile forțate ca formă a traficului de persoane, este una apreciabilă întrucât reprezintă un prim pas în sancționarea concretă a omorului comis de către traficanții de carne vie. Important este așa cum am specificat anterior, conștientizarea de către autoritățile statelor, a impactului deosebit de puternic pe care îl are traficul de ființe umane atât asupra demnității umane, dar cu atât mai mult asupra vieții. Este evident faptul că nu comportă aceleasi consecințe (atât sub aspect sancționator, cât și moral) pedepsirea unui traficant, responsabil de moartea victimei sale, doar pentru o formă simplă de omor. La ora actuală, cauzarea morții unei victime, exploatate indiferent de modalitate, este încadrată în majoritatea sistemelor de drept, inclusiv în România, într-o situație de omor simplu, fără a se reține vreo circumstanță agravantă specială în acest sens. 33 1.3. Obligația de a extinde limitele de pedeapsă Întrucât atentează la o gamă extrem de largă de drepturi și libertăți umane, comerțul cu ființe umane poate fi ușor considerat o crimă împotriva umanității, o amenințare reală și periculoasă la adresa securității statelor și a indivizilor. Odată cu recunoașterea și incriminarea infracțiunii de trafic de persoane sub formele sale diverse, autoritățile statelor europene au avut obligația să stabilească sancțiuni „eficiente, proporționale și disuasive”82. Un prim pas esențial în ceea ce privește combaterea acestui fenomen infracțional l-a reprezentat faptul că acesta a fost introdus la nivel internațional, în categoria infracțiunilor grave83 . De asemenea, un alt aspect important în ceea ce privește prevenirea traficului de persoane se referă la stabilirea limitelor de pedeapsă și la modul de executare a sancțiunii aplicate. Discuțiile purtate la nivel internațional au concluzionat faptul că este necesar să existe o armonizare în ceea ce privește limitele de pedeapsă și totodată să fie prevăzut un prag minim pe care autoritățile statelor sunt nevoite să îl respecte. În prezent, obligațiile statelor privind sancționarea formelor de trafic de persoane au ca și reper Directiva 2011/36/UE a Parlamentului și a Consiliului privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și protejarea victimelor acestuia, care prevede un mimin de 5 ani, iar pentru formele agravate minimul a fost reconsiderat la cel de 10 ani. Statele care au acceptat și au aderat la reglementările mai sus menționate, au avut obligația restructurării sistemului sancționator în ceea ce privește vânzarea și cumpărarea de ființe umane. Multe autorități au ales ca pe lângă pedeapsa privativă de libertate aplicată traficanților, să instituie și amenda penală, tocmai în considerarea faptului că în cazul comerțului cu ființe vii sunt amenințate atât drepturile și libertățile victimelor, cât și interesele statelor. Astfel, Codul Penal din Albania sancționează formă de bază a infracțiunii cu un minim special de 5 ani și un maxim de 15, inculpatul fiind nevoit să plătească și o amendă considerabilă între 2 și 5 milioane Lek (echivalentul unei sume cuprinse între 14.000 Euro și 35.000 Euro). De asemenea, Franța este o altă țară care a ales aplicarea pedepsei privative de libertate de maxim 7 ani pentru forma de bază, cumulată cu o amendă penală de 150.000 Euro; statul francez însă se remarcă prin faptul că prevede un maxim destul de mic raportat la gravitatea faptei, scăpare legislativă care este echilibrată de instituirea amenzii penale într-un cuantum apreciabil. Apreciem că, mai ales la nivelul Uniunii Europene, este necesară o armonizare referitoare la modul de sancționare a traficului de persoane, armonizare care ar trebui să se îndrepte spre impunerea unor limite de pedeapsă privativă de libertate mult mai drastice decât cele existente în momentul de față; totodată, ar fi necesar ca uniformizarea să privească și aplicarea obligatorie a 82 Decizia-cadru 2002/629/JAI a Consiliului European privind combaterea traficului de ființe umane, 1.08.2002 83 Ada-Iuliana Popescu, op.cit., p. 64 34 sancțiunilor pecuniare, care pe lângă faptul că au avantajul de a nu oferi multe soluții de a deroga de la aplicarea ei, oferă o reparație reală a prejudiciului cauzat victimei. Există însă state care deși au aderat la cele două reglementări internaționale, nu au înțeles să își revizuiască sistemul sancționator în privința traficului de persoane. O astfel de țară este România, care atât în legislația penală actuală, cât și în Noul Cod Penal, stabilește limite ce nu respectă obligațiile impuse statelor de a prevedea acel minim special de 5 ani. Astfel, deși incriminează traficul de persoane care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei cu o sancțiune in limite identice infracțiunii de omor calificat, legiuitorul român ignoră faptul că traficul de persoane indiferent de formă este o infracțiune gravă, prevăzând pentru forma de baza minimul de doar 3 ani, iar pentru formele agravate minimul de 5 ani. Dincolo de indiferența legiuitorului în ceea ce privește cuantumul sancțiunilor, aspectul și mai negativ este acela că o persoană ce a exploatat și a transformat în sclavi zeci de persoane, poate executa doar o parte din pedeapsa aplicată (prin acordarea libertății condiționate) sau și mai cumplit poate să nu execute nici măcar o zi din pedeapsă întrucât se încadrează în categoria celor ce beneficiază de suspendarea executării, dacă i s-a aplicat o pedeapsă concretă sub 4 ani. Traficanți cărora li se aplică doar pedepse simbolice aproape de minim, sau care ajung să beneficieze de aplicarea suspendării executării pedepsei nu sunt simple ipoteze, ci fapte cât se poate de reale dovedite de jurisprudența românească. În acest sens, unii specialiști atrag atenția asupra pericolului de diminuare a pedepselor în practică, un exemplu în acest sens fiind țările cu un sistem anglo-saxon, potrivit căruia este admisă negocierea penală („plea-bargaining”)84. Astfel, conform legii americane de incriminare a traficului cu ființe umane, deși pedeapsa privativă de libertate are stabilit un maxim special de 20 de ani, este permisă negocierea. SUA vs Virchenko este un prim caz judecat cu aplicarea negocierii, în speță fiind vorba despre un cetățean rus care a recrutat șase femei (dintre care două minore) cu promisiunea unui loc de muncă în SUA ca dansatoare, însă odată ajunse, ele au fost forțate să se prostitueze. În sarcina făptuitorului s-au reținut infracțiunile de înșelăciune, obstrucționarea justiției, intimidarea martorilor și trafic de persoane, dar întrucât s-a făcut aplicarea posiblității de negociere penală, s-a ajuns la o pedeapsă de doar 13 luni de închisoare85 . Acest caz din practica americană dovedește faptul că obligația legislativă nu se oprește doar la crearea unui cadru legislativ perfect din punct de vedere formal și că ea nu este completă dacă nu există o aplicare conformă a normelor juridice la situații reale. 84 ibidem 85 ibidem 35 1.4. Inovațiile legislative 1.4.1. Răspunderea persoanei juridice Răspunderea persoanei juridice a stârnit numeroase controverse ce au avut la bază concepția potrivit căreia persoana juridică nu are voință proprie. În realitate însă, în cadrul oricărei entități juridice există o voință colectivă dar proprie, care uneori poate diferi de cea a unor membri ai săi86. Capacitatea persoanei juridice de a răspunde pentru faptele sale, mai exact de a fi sancționată pentru exercitarea oricăror forme de sclavie modernă a fost transpusă prin Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane, unde potrivit art. 22, persoanei juridice îi este recunoscută calitatea de subiect activ atunci când „faptele sunt comise în numele sau în interesul ei de orice persoană fizică, ce acționează individual, fie în calitate de membru al unui organ al persoanei juridice, care exercită o funcție de conducere în cadrul acesteia”. De asemenea, același articol instituie obligația legislativă față de statele semnatare de a incrimina orice activitate de trafic de persoane, ce are ca sursă voința persoanei juridice. Cele mai multe state s-au conformat acestei inovații legislative în ceea ce privește atragerea răspunderii companiilor, întreprinderilor sau a oricăror alte forme de organizare care desfășoară activități de comerț cu ființe umane, România fiind un exemplu pozitiv prin modificarea adusă Legii nr. 678/2001 în acest sens. Sancțiunile aplicate acesteia, așa cum prevede art. 22 pot fi de natură penală, administrativă sau civilă, însă important este ca acestea să fie „efective, proporționale și menite să descurajeze traficul cu persoane”87 . Desigur, este mult mai dificilă stabilirea unei pedepse proporționale cu gravitatea faptei față de persoana juridică, având în vedere că o entitate juridică nu poate fi privată de libertate, dar acest lucru nu înseamnă că o amendă substanțială nu poate descuraja și preveni sclavia modernă. Mai mult decât atât, aplicarea sancțiunii pecuniare are efect imediat asupra societății, iar cu cât cuantumul este mai ridicat cu atât devine și mai descurajantă orice tentativă de încălcare a legii penale.88 Pe lângă sancțiunile pecuniare preferate de autorități, persoanele juridice se pot confrunta și cu alte tipuri de pedepse ce afectează indirect patrimoniul societății, precum decăderea din anumite avantaje, suspendarea unor drepturi sau prohibirea exercitării unor activități 89. Totodată, anumite state au înțeles că imaginea unei companii este extrem de importantă, iar sancțiunea afișării hotărârii de condamnare afectează persoana juridică mai intens 86 Florin Streteanu „Tratat de drept penal. Partea generală.”, volumul I, editura C.H.Beck, București, 2008, pp. 359- 360 87 Directiva 2011/36 EU a Parlamentului European și a Consiliului, art. 6 88 Florin Streteanu, op.cit., p. 362 89 http://www.unodc.org/documents/human-trafficking/Toolkit-files/08-58296_tool_3-4.pdf, accesat în 19.03.2013 36 și pe o perioada mai îndelungată. Opinăm că normele juridice în acest domeniu trebuie să fie dezvoltate și să explice exact situațiile în care ele se aplică. Cu toate că legislația în privința traficului de persoane impresionează prin volumul său și prin aspectele inovatoare introduse, dezamăgește în ceea ce privește aplicarea concretă a normelor juridice. Așadar, nu este suficientă adaptarea cadrului normativ național la standardele internaționale, dacă nu există o practică relevantă în domeniu și dacă autoritățile nu înteleg pe deplin semnificația normelor juridice. Jurisprudența condamnărilor persoanelor juridice, ce au săvârșit acte de trafic de persoane, independent de angajarea răspunderii persoanelor fizice ce le conduc, este aproape inexistentă, semn că noile prevederi introduse nu sunt suficient de clare și de cuprinzătoare. Un exemplu ce dovedește ineficacitatea normelor juridice ce prevăd răspunderea persoanei juridice, este speța în care a fost implicată compania americană Firestone90, acuzată că pentru a spori producția a permis folosirea in Libia a unui număr mare de copii, pentru a munci în industria cauciucului. Astfel, Firestone a încălcat prevederile internaționale, acceptând ca minori sub vârsta legală să muncească în medii toxice, fără a beneficia de protecție și de salarii decente; totodată, acelor copii li s-a încălcat dreptul la educație, la sănătate și viață privată, întrucât erau nevoiți să locuiască în adăposturi inslaubre, fără electricitate sau apă potabilă. În ciuda numeroaselor dovezi și a încălcării flagrante a dispozițiilor Convenției OIM care sancționează orice muncă ce „afectează sănătatea, siguranța și pricipiile morale ale unui copil”, decizia dată în acest caz de către Unites States Court of Appeals a fost de achitare pe motivul că nu există date certe privind o eventuală exploatare prin muncă, iar fundamentul acestei soluții a fost acela că Firestone nu a angajat în mod direct acei minori. Chiar dacă acest caz a reprezentat un eșec privitor la aplicarea dispozițiilor internaționale în materia traficului de persoane, aspectul pozitiv este dat de opinia judecătorilor, opinie ce recunoaște posiblitatea anagajării răspunderii persoanei juridice pentru acte ce încalcă drepturile omului, indiferent de statul unde au loc aceste acte. 1.4.2. Incriminarea cererii de trafic de persoane Mult timp un alt punct slab al legislației era reprezentat de ignorarea completă a rolului pe care îl deține cererea în dezvoltarea traficului de persoane91, autoritățile neglijând faptul că traficul de carne vie este o afacere profitabilă cu o piață de desfacere uriașă, și anume întreaga lume. Înțelegând că amploarea traficului este cauzată de numărul din ce în ce mai mare de cereri, traficanții racolând din ce în ce mai multe victime tocmai pentru a satisface cererea uriașă de servicii, anumite state au incriminat și chiar pronunțat sentințe împotriva persoanelor ce au 90 United States Court of Appeals, Seventh Circuit, hot. Flomo v. Firetsone Natural. Rubber Co., LLC, No. 10-03675 91 Margareta Fleșner, op.cit., p. 117 37 solictat și achiziționat servicii ale victimelor sclaviei moderne. Un astfel de stat este Suedia, sistemul său legal fiind mult timp singular în Europa datorită faptului că a incriminat infracțiunea de „cumpărare de sex”, aplicând în acest sens amenda penală sau închisoarea de maxim 6 luni92 . Având ca reper legislația din Suedia, dar și numărul enorm de cereri, fie de prestare a unor servicii sexuale, fie de exploatare prin muncă sau prelevare de organe, Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de persoane în art. 19, încurajează statele europene să incrimineze folosirea serviciilor unei persoane atunci când este cunoscut faptul că acesta este o victimă a traficului de persoane. Spre deosebire de textul legal mai sus menționat, Protocolul instituie în mod obligatoriu descurajarea cererii de persoane exploatate, statuând în art. 9 alin. 5 că „statele părți adoptă sau întăresc măsurile legislative sau de altă natură, precum măsuri de ordin educativ, social sau cultural, pe calea unei cooperari bilaterale ori multilaterale, pentru a descuraja cererea care favorizează orice formă de exploatare a persoanelor, în special a femeilor și copiilor”. Cu toate că există exemple de legislații naționale în care reglementarea ca infracțiune a cumpărării de servicii ale persoanelor traficat se dovedește pănă la urmă un real succes, și totodată chiar dacă există acea obligație instituită de Protocol, multe țări nu s-au raliat noilor aspecte legislative. România a decis să reglementeze cererea de persoane traficate abia în anul 2010, modificând sub acest aspect legea existentă în această materie. Susținem că articolul93 ce se dorește a sancționa cumpărarea de servicii ale victimelor traficate nu este suficient de clar și nu se raliază în mod corect normelor internaționale, întrucât se sancționează doar fapta de a cunoaște că serviciile prestate aparțin unei victime a traficului și nu fapta efectivă de a cumpăra sau de a solicita servicii, fapt ce poate atrage interpretări greșite a normei juridice. Este așadar fundamental ca autoritățile din toată lumea să perceapă ideea că în cadrul traficului de carne vie, ființele umane devin simple mărfuri, obiecte ce se vând și se cumpără, formându-se o piață ce funcționează după legea cererii și a ofertei. Singura modalitate ce poate stopa expansiunea unei astfel de afaceri ilegale este incriminarea cererii și a celor care achiziționează serviciile persoanelor traficate, în special a celor ce sunt clienți interesați de servicii sexuale94. Un prim pas legislativ necesar ar fi acela ca toate autoritățile să preia modelul suedez și să incrimineze cererea de exploatare sexuală, incriminare care este însă îngreunată de mijloacele electronice și de mutarea tranzacțiilor din planul real în cel virtual. Angajarea răspunderii e îngreunată de faptul că internetul oferă protecția anonimatului atât vânzătorului, cât și celui ce solicită servicii sexuale. Totodată, autoritățile se confruntă și cu imposibilitatea 92 Ada-Iuliana Popescu, op.cit., p 66 93 Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane (actualizată), art. 14¹ 94 ibidem 38 verificării naturii informațiilor din mediul virtual și automat a cenzurării datelor ce confirmă traficarea persoanelor. Întradevăr, statele europene precum Belgia, Cipru, Danemarca sau Franța sancționează pornografia infantilă95, dar pedepsesc doar pe cei care difuzează materiale pornografice și nu pe cei care cumpără sau solicită crearea lor. Pe lângă mediul virtual ca piață de desfășurare a tranzacțiilor în scopuri sexuale, există și ale modalități prin care se comercializează sclavia modernă; astfel, numeroase acte de trafic se ascund în spatele agențiilor matrimoniale, care oferă clienților doritori, imagini cu descrierea mărfii lor, și anume femei și chiar copii96. O altă modalitate de satisfacere a cererii se realizează prin fenomenul turismului sexual, agențiile sexuale activând deseori sub paravanul companiilor turistice, care colaborează în acest sens cu grupările criminale din domeniul „sex-businessului”97 . Incidența cererilor de persoane traficate este în creștere și în ceea ce priveste adopțiile ilegale unde există o piață semnificativă și chiar concurentă între traficanți; clienții și vânzătorii profită de lacunele și breșele legislative, modalitățile de tranzacționare mergând de la cumpărarea copiilor direct de la părinți 98, până la coruperea funcționarilor din cadrul instituțiilor ce se îngrijesc de drepturile copiilor. În practică s-au întâlnit numeroase situații în care mari companii, fie ele din domeniul agriculturii sau industriei, solicitau anumitor terți să le furnizeze muncitori, ce erau mai apoi exploatați. Scopul acestor tranzacții era acela de obține maximizarea profiturilor, maximizare ce se realiza prin evitarea plății muncii prestate sau prin acordarea unor remunerații insignifiante în raport cu activitatea desfășurată de către victime99. Jurisprudența în sensul condamnării persoanelor juridice ce au solicitat și acceptat munca unor persoane traficate, este aproape inexistentă întrucât nu există o incriminare certă a cererii în acest sens și totodată datorită faptului că tranzacțiile realizate de întreprinderi au loc în mod indirect, prin persoane interpuse. 2. Obligația realizării unei anchete eficace Pe lângă recunoașterea periculozității fenomenului traficului de persoane și asocierea sa cu starea de sclavie, importantă este și ancheta desfășurată de autorități, ce are ca și consecință pedepsirea efectivă a traficanților și a rețelelor de crimă organizată. Lipsa unor obligații concrete impuse statelor, cu forță imperativă, privind art. 4, a avut ca efect crearea unor legislații naționale 95 Nelu-Dorinel Popa, op.cit., p. 153 96 Sabine Dusch „ Le trafic d’êtres humains”, editura Presses Universitaires de France, Paris, 2002, p. 97 97 Ioan Dascălu, Marin-Claudiu Țupulan, Cristian-Eduard Ștefan, Adrian Angheluș, op.cit., p. 76 98Sabine Dusch, op.cit. 177 99 http:// socialtransitions. kdid.org /sites/ socialtransitions/files/resource/files/Tackling_the_Demand-_Final_8-29- 11.pdf , accesat în 21.03.2013 39 nesatisfăcătoare și atutomat derularea unor anchete ce nu respectă prevederile internaționale. Hotărârea Rantsev a fost cea care a stabilit obligații cu rolul de reper în ceea ce privește partea legislativă și de intervenție a statelor, dar și legat de necesitatea derulării unor anchete eficace, aspect care a stârnit cele mai grave probleme în practică. Curtea a tratat obligația realizării unei anchete eficace în paralel cu art. 2 ce se referă la dreptul la viață, întrucât în această cauză s-a produs decesul unei persoane, cât și independent de orice alte drepturi încălcate decât cel din articolul 4; ceea ce este de remarcat în această speță este faptul că autoritățile au recunoscut implicațiile deosebit de grave pe care le presupune comerțul cu carne vie mai ales asupra integrității și vieții victimelor, tratând această chestiune împreună cu obligațiile ce incumbă statelor în cazul încălcării acestor drepturi. Întrucât victimelor traficului de persoane li se încalcă dreptul la integritate și cel la viață, este necesar ca autoritățile naționale să preia și să adapteze obligațiile statuate de Curte în acest caz, traficului de persoane. Obligația de a realiza o anchetă eficace, în momentul provocării decesului unei persoane, este o obligație de mijloace, iar statul trebuie să probeze diligență și să acționeze urgent pentru identificarea celor vinovați 100. Aeastă obligație procedurală de a realiza o „anchetă oficială și efectivă” este necesară nu numai atunci când moartea a fost rezultatul recurgerii la forță din partea agenților statului, ci și când moartea s-a datorat acțiunii unei terțe persoane101; altfel spus, ancheta trebuie să îndeplinească cerința eficienței ori de câte ori dreptul la viață a fost încălcat, indiferent de condițiile încălcării și de subiecții activi. O prima trăsătură ce caracterizează noțiunea de anchetă eficace este ca aceasta să fie efectivă102, în sensul de a fi aptă să conducă la identificarea și pedepsirea celor vinovați, făcânduse și o încadrare corectă a faptei. De foarte multe ori însă, autoritățile se mulțumesc să deschidă anchete formale, doar pentru a nu atrage sancțiuni din partea Curții103 sau se grăbesc să finalizeze cercetările fără a analiza toate faptele și probele existente. În cauza Siliadin, Procurorul s-a mulțumit cu verdictul instanței de apel de a achita cei doi soți, fără a contesta decizia. Și în speța Rantsev, Curtea a demonstrat că s-a derulat o anchetă formală de către ambele state, anchetă caracterizată de o totală lipsă de interes în protejarea victimei și pedepsirea celor vinovați. Prima chestiune ce dezvăluie că s-a desfășurat o anchetă fără diligență rezonabilă din partea autorităților, se referă la verdictul dat de către instanța din Limassol, verdict care se mulțumește să statueze la nivel de probabilitate că „domnișoara Rantsev a decedat în circumstanțe asemănătoare unui accident”. Considerăm că această soluție a instanței cipriote, formulată în termeni incerți și fără 100 CEDO, hot. Menteșe și alții c. Turciei, 18 ianuarie 1005 101 CEDO, hot. Alex Menson și alții c. Marii Britanii, 4 mai 2011 102 Dragoș Bogdan, Mihai Selegean „Jurisprudență CEDO – studii și comentarii”, Institutul Național al Magistraturii, 2005, p. 19 103 Radu Chiriță, op.cit, p. 92 40 cercetarea tuturor probelor existente, este o dovadă a faptului că s-a desfășurat o anchetă superficială și formală, cu scopul de a mușamaliza fenomenul traficului de persoane, practică întâlnită în multe alte state. Pe lângă faptul că s-a provocat decesul victimei, s-a încălcat și obligația procedurală de a ancheta orice act ce implică traficul de persoane; astfel, și Rusia s-a făcut vinovată în acest caz de încălcarea obligației procedurale întrucât, așa cum prevede Curtea la punctul 307 din hotărâre, autoritățile din acest stat au neglijat investigarea motivului recrutării victimei, deși acestea erau îndreptățite să investigheze acest fapt pentru că recrutarea s-a produs în Rusia. Și organele penale cipriote se fac vinovate de nerespectarea obligației de a ancheta faptele ce implică traficul cu ființe umane, deoarece acordă în mod nelimitat vize de „dansatoare” și permite funcționarea cabaretelor. De asemenea, într-o altă speță rămasă încă în pronuntare la Curte104, (o tânără din Tanzania a fost nevoita să lucreze în Marea Britanie fără a fi remunerată pentru munca depusă, fiind deprivată de odihna necesară, de hrană corespunzătoare și de libertate de mișcare), autoritățile din Anglia demarând o anchetă superficială (și această abia dupa trei sesizări din partea victimei), dovadă fiind faptul că nu s-a putut proba de către autorități existența încălcării art. 4. Un alt element al eficacitatii anchetei este celeritatea cu care aceasta se realizează105. Fiind vorba de o infracțiune considerată gravă și pentru că de multe ori implică afectarea dreptului la viață, o cercetare prea lentă sau tergiversată a faptelor de trafic de ființe umane, poate conduce la constatarea că s-a încălcat obligația pozitivă a unei anchete eficace106. Întârzierea organelor penale în cerectarea acestor fapte este o situație frecventă în practică, justificată de motive precum birocrație, corupție sau dezinteres. Nici măcar faptul că legislația națională a majorității statelor europene impune o procedura urgentă în instrumentarea cauzelor ce implică aceasta infracțiune, nu determină organele de cercetare penală să acționeze cu promptitudine. În speța Rantsev, se poate constata că nu este respectată nici aceasta cerință a celerității anchetei întrucât între constatarea morții (28 martie 2001) și deschiderea oficială a anchetei (30 octombie 2001) a trecut o perioadă destul de lungă, perioadă în care cei vinovați atât de deces cât și de traficul în care a fost implicată victima, au reușit să șteargă orice urmă. Tot acest timp în care autoritățile amână ancheta are ca și consecință îngreunarea angajării răspunderii celor vinovați, cât și riscul ca probele neadministrate la timp să își piardă importanța în probarea faptei. Desigur, urgentarea procedurilor nu justifică derularea unor anchete superificiale, de scurtă durată pentru că astfel s-ar ajunge la nerespectarea caracterului eficient al anchetei. Și în cauza Kawogo c Marii Britanii se 104 CEDO, hot. Elizabeth Kawogo c Marii Britanii (cauza este încă în pronunțare) 105 Radu Chiriță, op.cit, p 93 106 ibidem 41 remarcă o întârziere nejustificat de mare între începutul cercetării penale (26 februarie 2009) și rezultatul acesteia (29 spetembrie 2009) de neatragere a răspunderii penale. Totodată, pentru a putea vorbi despre o anchetă eficace este necesar ca aceasta să fie derulată din oficiu atât în momentul în care există informații privind moartea unei persoane107, cât și atunci când există date că o persoană este victima traficului de carne vie. Autoritățile nu pot lăsa apropiaților defunctului inițiativa depunerii unei plângeri formale și nici nu le pot permite acestora să își asume responsabilitatea realizării unei anchete108. Majoritatea statelor neglijează însă acest aspect în momentul cercetării unei cauze privind traficul de persoane, ignorând faptul că traficul de persoane este o infracțiune ce implică un grad ridicat de pericol social și că în multe situații afectează și dreptul la viață; un astfel de stat este Germania, sesizarea autorităților făcându-se prin plângerea victimei care are la dispoziție un răgaz de o lună pentru a introduce această plângere, în caz contrar fiind expulzată dacă se află ilegal pe teritoriul german109. Odată cu analiza acestui caracter, în afacerea Finucane110, Curtea a subliniat importanța participării active a rudelor victimei, fără a fi necesară vreo cerere din partea acestora. În speța Rantsev, așa cum a arătat și reclamantul (tatăl Oxanei) deschiderea unei anchete penale mai ales în situația în care este vorba despre decesul cauzat unei persoane de un terț, „nu ar trebui să se sprijine pe cererea sau plângerea formulată de rudele victimei”. Neregulile privind acest caracter al anchetei nu se opresc aici, ci așa cum se prevede la punctul 225 din hotărâre, reclamantul s-a adresat și Rusiei (întrucât atât victima cât și el erau cetățeni ruși) cu o cerere de deschidere a anchetei și în acel stat, însă cererea a fost respinsă pe motiv că Oxana a decedat în străinătate; nici solicitarea reclamantului, adresată organelor penale din Rusia să interogheze doi martori de cetățenie rusă, nu a avut un răspuns pozitiv, cu motivarea că este necesară „asistența autoritatilor cipriote”. Curtea a dat dreptate în această privință susținerii reclamantului, statuând că „autoritățile trebuie să acționeze din oficiu în momentul în care au informații privind decesul unei persoane. Este contrară principiilor, demararea acțiunii penale doar la inițiativa unui apropiat al victimei și nici nu i se poate imputa acestuia responsabilitatea realizării unei anchete”. Totodată, ancheta penală nu a fost accesibilă tatălui victimei întrucât acesta „ nu a fost informat personal privind termenul de judecată, astfel încât acesta nu a fost prezent când a fost dat verdictul în cauză”; în acest sens, Curtea a subliniat că „autoritățile cipriote au eșuat în a asigura posibilitatea reclamantului de a asista efectiv la derularea întregii anchete penale, în ciuda faptului că acesta a depus eforturi continue pentru a fi implicat”. Opinăm că obligația punerii în mișcare a acțiunii penale din oficiu nu trebuie limitată doar la situații ce privesc decesul unei persoane, ci 107 ibidem, p. 91 108 CEDO, hot. McKerr c. Marii Britanii, 4 mai 2001 109 Gianina-Anemona Cudrițescu, op.cit, p. 288 110 CEDO Finucane c. Marii Britanii, 1 iulie 2003 42 așa cum spune și Curtea, ea trebuie transpusă pe terenul traficului de persoane, întrucât aceasta infracțiune este încadrată în categoria celor grave și implică abuzul unor drepturi fundamentale. Administrarea corectă a tuturor mijloacelor de probă este de asemenea un alt element ce completează o anchetă corect realizată. În consecință, eficacitatea unei proceduri judiciare impune ca autoritățile să ia măsuri rezonabile pentru a asigura obținerea dovezilor privind faptele examinate, precum depoziții ale martorilor oculari111 sau autopsii menite să furnizeze o evidență precisă a rănilor și o analiză obiectivă a constatărilor clinice, mai ales a cauzei morții112; de asemenea, organele penale trebuie să administreze rapid mijloacele de probe existente113 pentru a nu suporta riscul degradării acestora sau riscul uitării amănuntelor esențiale, în cazul audierii martorilor. Totodată, în anchetele privind traficul de persoane un rol important îl joacă și audierea victimei dacă starea acesteia permite acest lucru, însă în practică autoritățile se confruntă cu reticența victimei, dar și a martorului datorită temerii insuflate de traficanți și de asemenea datorită inexistenței unui sistem eficient de protecție a acestora. În cauza Rantsev, Curtea a condamnat în mod expres cele două state (Cipru și Rusia) pentru nerespectarea obligației procedurale de a desfășura o anchetă eficace. Printre numeroasele inadvertențe descoperite, primul aspect ce se remarcă (criticat atât de Curte cât și de reclamant) este acela că s-a identificat un număr limitat de martori, dintre care majoritatea erau polițiștii de la secția din Limassol unde a fost adusă Oxana de patronul acesteia și cei care au participat la cercetarea scenei crimei, fapt ce poate releva un grad redus de imparțialiate în derularea anchetei, aceștia având interes în cauză. De asemenea, prima autopsie deși s-a realizat imediat (a doua zi după decesul victimei), a fost efectuată superficial de către organele cipriote, menționându-se în raportul medicului legist că deși s-au observat urme de violență pe corpul victimei, acestea se datorează căderii de la înălțime. Din a doua autopsie, realizată la cererea reclamantului a rezultat însă concluzia că e posibil ca rănile găsite pe corp să fi fost provocate cât timp victima era în viață; cu toate că au existat aceste diferențe esențiale între cele două examene medico-legale, autoritățile din ambele state nu au adus modificări în derularea anchetei și în verdictul final, fapt criticat de către instanța europeană. Un alt argument al încălcării obligației de a ancheta circumstanțele morții victimei este acela că nu au fost audiate persoane importante, și anume cei care au lucrat la cabaret împreună cu victima. În acest sens, Curtea condamnă verdictul instanței cipriote de „moarte în circumstanțe neclare” întrucât omisiunea interogarii unor martori esențiali (angajații de la cabaret) accentuează desfășurarea unei anchete incorecte și incomplete. Așa cum a decis și în alte cauze114, obligația 111 CEDO, hot. McKerr c. Marii Britanii, 4 mai 2001 112 CEDO, hot. Salman c. Turciei, 27 iunie 2000 113 Radu Chiriță, op.cit, p. 90 114 CEDO Paul și Audrey Edwards c. Marii Britanii, 14 martie 2002 43 procedurală a fost încălcată de autoritățile cipriote prin faptul că nu s-a asigurat accesibilitatea reclamantului la desfășurarea anchetei, el neputând pune martorilor întrebări și nici nu a primit rezultatul autopsiei inițiale. O serie de alte nereguli au fost notate de Curte, și anume: nu s-a dat atenție nici faptului că victima avea o concentrație mare de alcool în organism (fapt descoperit încă din prima autopsie), a existat un dezinteres în a cerceta motivele pentru care Oxana încerca să scape din apartament și în a clarifica dacă aceasta era ținută acolo împotriva voinței ei, dar și faptul că poliția din Limassol în momentul când a fost adusă Oxana de către patronul acesteia, a omis să îi ia acesteia vreo declarație. Un ultim aspect după care se apreciază eficacitatea unei anchete penale este rezultatul acesteia, și anume aplicarea unei sancțiuni proporționale cu gravitatea faptei115. Astfel, scopul instituirii acestei obligații în sarcina statelor este tocmai de a condamna fapte ce încalcă flagrant drepturile omului, iar în lipsa acestui ultim aspect toate actele de anchetă derulate până în acel moment devin intutile. Obligația de a efectua o anchetă eficace în momentul în care autoritățile se confruntă cu fapte de trafic de persoane și mai mult decât atât când acest fenomen are ca și consecință finală decesul victimei, este esențială atât pentru victimă cât și pentru rudele sale. Din păcate, în marea majoritate a statelor unde deși există reglementări în privința condamnării traficului și a consecințelor sale asupra integrității persoanei vătămate, autoritățile se mulțumesc să efectueze anchete formale și evident să aplice pedepse nejustificat de mici. Mai mult decât atât, în numeroase cazuri fapta este încadrată în alte infracțiuni precum proxenetismul, deși există dovezi că este vorba despre trafic de persoane sau în practică se constată chiar atragerea răspunderii victimelor pentru prostituție, cerșetorie sau muncă ilegală. Cerința îndeplinirii unei anchete eficace se răsfrânge în final asupra acestui ultim element – pedepsirea faptelor de comerț cu ființe umane și a celor vinovați de acestea. Pentru a putea îndeplini aceasta ultimă condiție este imperios necesar să fi fost parcurse toate celelalte elemente ce definesc o anchetă eficace; chiar dacă s-au efectuat toate actele de anchetă necesare din care rezultă în mod cert că decesul unei persoane poate fi imputat unui terț, iar statul nu sancționează penal pe cei responsabili, acest lucru anulează actele anterioare și reprezintă în final o nerespectare a obligației procedurale și un refuz din partea statului de a împiedica repetarea unor fapte similare116. Pedepsirea celor responsabili nu trebuie să se rezume doar la cei vinovați în mod direct de faptele de comerț, ci ele trebuie să se răsfrângă și asupra celorlalți participanți la infracțiunea de trafic de persoane (complici sau instigatori). 115 Radu Chiriță, op.cit., p. 94 116 Radu Chiriță, op.cit., p.94 44 Practica românească se confruntă de asemenea cu probleme grave în ceea ce privește îndeplinirea conformă a obligației procedurale, în special cu pedepsirea celor vinovați de acte de comerț cu ființe umane. Ca urmare a faptului că de foarte multe ori anchetele sunt doar formale, realizate superficial, cu scopul nu de a condamna actele de sclavie modernă, ci de a evita eventualele critici internaționale, sancțiunile concret aplicate sunt disproporționate cu gravitatea faptei. Exemplele din jurisprudența noastră nu sunt puține, astfel în sentința nr 803 din 14 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București, s-a reținut în sarcina inculpaților A.F.R și B.A infracțiunea de trafic de persoane comisă în formă calificată de două sau mai multe persoane împreună117, sancțiunile concret aplicate ( 2 ani și 3 luni închisoare, respectiv 3 ani și 3 luni închisoare) fiind disproporționate atât cu pericolul social al faptei, cât și cu minimul special prevăzut pentru acea faptă (minim 5 ani)118 . Într-o altă cauză judecată de Tribunalul Vaslui, deși s-a reținut în sarcina celor doi inculpați (B.V. si M.L.) infracțiunea de trafic de persoane în forma calificată mai sus menționată și de asemenea s-a constatat că au exercitat presiuni asupra uneia dintre victime, care a fost constrânsă să revină mai apoi asupra declarațiilor făcute, instanța a dispus o pedeapsa privativă de libertate, nejustificat de mică pentru cei doi (3 ani pentru trafic de persoane și 2 ani pentru proxenetism)119. Pe lângă faptul că prin aplicarea unei sancțiuni disproporționate raportată la pericolul social al faptei nu se realizeaza scopul procesului penal (de a restabili ordinea publică), autoritățile române (la fel ca alte state) încurajează tranzacțiile cu ființe umane; astfel, în multe situații autorii ajung chiar să beneficieze de posiblitatea acordării libertății condiționate sau este posibil ca aceștia să nu execute pedeapsa privativă de libertate pe motivul că se încadrează în categoria celor ce beneficiază de suspendarea executării, întrucât sunt numeroase situațiile în care se aplică o pedeapsă concretă de sub 4 ani. 3. Obligația de intervenție În linii mari, analizând elementele ce alcătuiesc această îndatorire ce revine statelor, rezultă că, obligația de intervenție este acea acțiune de intervenție pentru protejarea drepturilor și libertăților unei persoane, care se află în fața unui risc real și concret de a fi lezate, în măsura în care statul cunoștea sau trebuia să cunoască existența acelui risc. Cu toate că momentul în care s- 117 Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane (actualizată), art. 12, alin. 2 lit. a) 118 Nicoleta Cristuș „Traficul de persoane, proxenetismul, crima organizată. Practică judiciară”, editura Hamangiu, București, 2006, p. 26 119 http://www.jurisprudenta.com/speta/trafic-de-persoane-în-formă-calificată-și-proxenetism-q7ves/, accesat în 9.04.2013 45 au specificat concret obligațiile pozitive ce revin statelor în privința articolului 4 a fost acela în care s-a pronuntat hotărârea Rantsev, și până atunci existau în sarcina autorităților publice anumite obligații de a sancționa și a preveni traficul de persoane. Astfel, până la adoptarea acestei hotărâri, obligația de intervenție în privința traficului de persoane se aprecia în funcție de prevederile art. 2 sau 3, și aceasta pentru că sunt foarte multe situații în care victimele își pierd viața sau suferă anumite tratamente degradante. Desigur, până la hotărârea pilot Ranstev statele nu își puteau atrage sancțiuni din partea Curții pentru nesancționarea traficului de persoane pentru că această infracțiune nu a fost asimilată art. 4 decât odată cu această speță, dar acest lucru nu justifică lipsa intervenției statelor. Prin urmare, adaptată art. 4 din Convenție, această obligație poate fi definită în termeni generali ca fiind acea îndatorire din partea autorităților publice de a interveni pentru a stopa orice act de sclavie modernă, încă din momentul în care au cunostință despre astfel de fapte. Această obligație pozitivă nu poate fi privită separat de celelalte două obligații mai sus discutate, și aceasta deoarece nu este suficient să existe norme juridice care incriminează actele de comerț cu ființe umane și totodată să existe dovada derulării unor anchete eficace, dacă cele mai multe astfel de practici rămân nedescoperite. Deoarece obligațiile ce revin statelor în privința art. 4 au fost doar recent stabilite în practică și doctrină, opinăm că este posibilă preluarea unor noțiuni stabilite prin celelalte articole din Convenție, cu condiția ca acestea să fie adaptate traficului de persoane. Întrucât articolul referitor la dreptul la viață este deseori încălcat prin comerțul cu ființe umane, apreciem că trăsăturile generale ce caracterizează obligația de intervenție pot fi ajustate în contextul art. 4. Așadar, conform hotărârii Osman c. Marii Britanii120 și transpuse sclaviei moderne, elementele esențiale pentru încălcarea obligației pozitive a statului de a lua măsuri concrete pentru protejarea unei persoane împotriva încălcării dreptului de a nu fi supus sclaviei sau servituții sunt cele expuse mai jos. 3.1. Să existe un pericol real și imediat că o persoană urmează să devină o victimă a traficului de persoane, și nu doar unul potențial De cele mai multe ori victimele vânzării și cumpărării de oameni provin din medii cu un grad înalt de instabilitate (insecuritate economică, familii dezbinate), dar nu se poate pretinde în sarcina statelor o obligație absolută de a interveni ori de câte ori o persoană prezintă anumiți factori de risc ce o pot expune traficului de persoane; statul nu are așadar obligația de a lua măsuri pentru a împiedica o exploatare eventuală. În speța Rantsev, Curtea a decis că doar autoritățile din 120 CEDO, hot. Osman c Marii Britanii, 28 octombrie 1998 46 Cipru au ignorat pericolul ce se ascundea în spatele vizelor „pentru artiști” și a cluburilor de cabaret. Instanța europeană analizând distinct obligațiile ce le reveneau celor două state, a concluzionat pentru început că în statul cipriot există problema exploatării sexuale ce implicau tinere racolate în special din fosta URSS, iar într-un raport al Comisarului pentru Drepturile Omului se precizează că „autoritățile cunoșteau faptul că majoritatea femeilor ce ajungeau în Cipru cu vize pentru artiști, urmau să lucreze ca prostituate”. Așadar, situația în care se afla Oxana (faptul că era din Rusia, că a intrat în țară cu o viza „de artist” si că lucra la un cabaret) dezvăluie faptul ca aceasta prezenta toate datele ce sugerau că urma a fi supusă unui pericol cert de a fi abuzată și exploatată sexual. Atitudinea dezinteresată și mult prea tolerantă a statului cipriot față de pericolul concret la care era expusă victima nu este justificată, având în vedere că autoritățile cunoșteau problema traficului de persoane și aveau suficiente date pentru a constata că Oxana era expusă pericolului de a fi traficată încă din momentul acordării vizei. Toleranța autorităților cipriote în acest caz este cu atât mai condamnabilă cu cât odată ce a ajuns să lucreze în cabaret, situația a devenit dintr-un simplu risc o faptă concretă de trafic de persoane, cumulată cu pericolul iminent de a fi încălcat dreptul la viață, ce necesita intervenția urgentă a organelor penale. În ceea ce privește însă obligația de intervenție ce revenea statului rus, Curtea a decis că nu există o încălcare în acest sens în ceea ce privește articolul 4, motivând că „deși autoritățile din Rusia cunoșteau problemele tinerelor ce ajungeau în străinatate cu scopul de a fi traficate, nu exista nici o dovadă a faptului că domnișoara Rantsev era expusă unui risc real și imediat, înainte de pleca în Cipru”. Decizia instanței europene are ca fundament faptul că obligațiile pozitive ce revin unui stat (în speță Rusia) pot fi analizate doar în raport cu faptele petrecute pe teritoriul acelui stat. Referitor la soluția Curții în ceea ce privește încălcarea obligației de intervenție, ne raliem doar parțial, nefiind de acord cu achitarea statului rus; opinia noastră se sprijină pe faptul că problema exploatării sexuale ascunsă în spatele vizelor speciale și a cluburilor de noapte, interesează ambele state, chiar dacă faptele se desfășoară pe teritoriul unuia dintre ele. Considerăm că, odată cu globalizarea comerțului cu ființe umane, este eronată decizia de a anagaja doar răspunderea statului pe teritoriul căruia se desfășoară practicile de sclavie modernă, întrucât pericolul debutează încă din momentul în care se permite acelei persoane să intre pe teritoriul altui stat. Desigur, nu se poate interpreta că statul rus avea o obligație de a interveni în mod absolut prin prohibirea vizelor „pentru artiști”, dar avea obligația de a interveni în momentul în care Oxana prezenta toate datele că urmează să devină victima traficanților, verificând modul de primire a acestei vize și locul unde urmează să muncească. 47 3.2. Autoritățile cunoșteau sau trebuiau să cunoască existența riscului (lucru care trebuie dovedit de reclamant) Frecvent, așa cum se remarcă în practică dar și în cauzele introduse la CEDO, statele ajung să aibă cunoștință de acte de trafic de persoane doar în momentul în care victima reclamă o astfel de situație. Corelând cu principiul oficialității anchetei penale, autoritățile nu pot să se disculpe în situația neîndeplinirii acestei obligații pe motivul că victima nu a denunțat o astfel de faptă; statele au obligația de a interveni ori de câte ori cunosc sau ar trebui să cunoască existența unor fapte ce încalcă dreptul de a nu fi supus sclaviei sau muncii forțate. Atitudinea pasivă, resemnarea sau chiar negarea actelor de trafic de persoane, încurajează dezvoltarea acestui fenomen și reprezintă o neîndeplinire flagrantă a obligației de intervenție. O altă speță ridicată în Marea Britanie121 este cea a tinerei din Tanzania ce a fost obligată să muncească în gospodăria unor cetățeni tot de origine tanzaniană, fără a fi remunerată. Spre deosebire de autoritățile franceze, care au intervenit în această situație și au anchetat (întradevăr necorespunzător) fapta, în speța de față, deși victima a făcut sesizări către poliția din Marea Britanie, nu s-a luat nici o atitudine, iar autoritățile nu au intervenit. În această cauză ce este încă în pronunțare la CEDO, organele penale pe lângă faptul că nu au demarat nici o anchetă penală deși victima a făcut trei sesizari la poliție, nici nu au încercat să o protejeze împotriva abuzurilor deși cunoșteau situația din momentul în care tânăra a reclamat faptul că era ținută în stare de servitute. Faptul că statul și-a neglijat obligația de intervenție și mai mult decât atât a refuzat să protejeze victima împotriva abuzurilor viitoare, este evidențiată de faptul că acțiunea penală s-a pus în mișcare abia dupa trei sesizări din partea acesteia (în data de 26 februarie 2009), la o perioadă destul de îndelugată față de prima plângere (30 mai 2007). Cu toate că nu exista o hotărâre în această cauză, ne rezervăm posibilitatea de a anticipa faptul că, respectând modelul din hotărârea anterioară, Curtea va sancționa Marea Britanie pentru această atitudine de mușamalizare a încălcării articolului 4 și totodată pentru dezinteresul arătat în protejarea victimei. 3.3. Autoritățile nu au luat măsuri, care judecate în mod rezonabil ar fi fost apreciate ca putând să evite riscul Așa cum se prevede în doctrină122, dar și în cauza Osman, Curtea nu acceptă punctul de vedere al Guvernelor, și anume acela că neperceperea riscului din circumstanțele cunoscute la 121 CEDO, hot. Elizabeth Kawogo c. Marii Britanii, 14 octombrie 2009 122 Dragoș Bogdan, Mihai Selegean, op. cit., p.24 48 timp sau neluarea măsurilor preventive pentru a evita riscul, trebuie să corespundă doar unei neglijențe grave sau nerespectării intenționate a obligației de intervenție, ci „este suficient pentru un reclamant să dovedească faptul că autoritățile nu au făcut tot ce putea fi făcut în mod rezonabil pentru a evita un risc real și imediat”123. Totodată, statelor nu le revine obligația de a lua măsuri numai în situația în care faptele le privesc în mod direct și se desfășoară pe teritoriul lor, ci obligația de intervenție presupune ca un stat să intervină ori de câte ori o persoană prezintă riscul de a fi exploatată și nici o altă autoritate nu ia vreo măsură pentru a o proteja. Pentru a ghida autoritățile în îndeplinirea îndatoririi de a veghea la respectarea drepturilor fundamentale, anumite acte internaționale124 au conturat câteva măsuri ce în mod rezonabil pot să prevină fenomenul traficului de persoane, și anume: instituirea unor controale mai stricte la frontieră, realizarea unor campanii internaționale si bineînțeles cooperarea între state. Cu toate că, de cele mai multe ori, în momentul în care se confruntă cu traficul de persoane, autoritățile tind să își neglijeze obligațiile instituite în sarcina lor, există și situații când statele înțeleg să își respecte îndatoririle și să protejeze victimele. O astfel de situație este aceea din speța L.R. împotriva Marii Britanii125, unde reclamanta L.R., de origine albaneză, a fost exploatată sexual în acest stat de către traficantul D (care ulterior a fost expulzat), fiind obligată să lucreze ca și prostituată într-un club de noapte din Leeds. Aceasta a cerut azil politic autorităților engleze, motivând că există riscul ca, expulzată în Albania, să fie amenințată și supusă din nou abuzurilor sexuale de către D și familia sa. Opinăm că măsura luată de Marea Britanie este una extrem de importantă nu numai pentru victimă, ci și pentru Guvern întrucât după multe critici internaționale pe care și le-a atras Marea Britanie pentru comportamentul său dezinteresat față de traficul de persoane, a înțeles în final să remedieze astfel de practici. Exemplul oferit de această speță ar trebui să îndemne autoritățile din toate statele să își revizuiască atitudinea de a condamna victimele expulzându-le în țara de proveniență, pentru că de cele mai multe ori acest fapt conduce la riscul inevitabil de reluare a abuzurilor. 123 CEDO, hot Osman c. Marii Britanii, 28 octombrie 1998 124 Convenția Consilului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane 125 CEDO, hot. L.R. c. Regatului Unit, 14 iunie 2011(în prezent speța este înlăturată din lista cauzelor întrucât s-a rezolvat în mod amiabil diferendul dintre reclamant și Guvernul Marii Britanii) 49 Capitolul al II-lea – Obligația negativă de a nu se implica în comiterea actelor de trafic de persoane O definție a acestui tip de obligații se regăsește în art. 2 alin. 1 din ICCPR care susține că „toate statele au obligația de a respecta și de a asigura tuturor indivizilor care se regăsesc sub jurisdicția și pe teritoriul acestora, drepturile recunoscute de prezenta Convenție, fără nici un fel de diferență”. În termeni generali, obligațiile negative sunt acele obligații pe care le are statul, ca prin actele sale să nu aducă atingeri nejustificate unui drept fundamental. Întrucât sunt obligații de rezultat, responsabilitatea statului va fi atrasă indifierent dacă există sau nu o culpă ce poate fi imputată autorităților126. Așadar, datoria de a respecta drepturile și libertățile omului și de a se abține să cauzeze abuzuri nejustificate indivizilor, este practic prima obligație ce revine statelor în momentul în care aderă la prevederile dreptului internațional în materia drepturilor omului127 . Acest tip de îndatoriri privitor la art. 4 sunt mai greu de definit și de evidențiat deoarece, spre deosebire de celelalte drepturi reglementate prin Convenție, statele nu aduc, de regulă, atingere în mod direct acestuia. Totuși, există situații în care răspunderea statului poate fi atrasă dacă agenții ce acționează în numele statului, se implică în acest tip de activități; implicarea agenților cel mai adesea se manifestă prin atitudinea permisivă și superficială a angajaților de la frontiere, ce nu verifică veridicitatea actelor sau identitatea victimei, încurajând astfel dezvoltarea traficului de carne vie. Tototdată, statul poate fi sancționat pentru încălcarea acestei obligații dacă, deși cunoscând că persoana deportată de pe teritoriul său urmează să fie supusă din nou riscului de a fi exploatată în țara de origine, nu ia nici o măsură în acest sens (există totuși situații în care statele înțeleg să respecte și să protejeze indivizii, un astfel de exemplu fiind cauza L.R. c. Marii Britanii unde s-a oferit azil politic victimei). Există însă situații când statul se face vinovat de încălcarea acestei obligații în mod culpabil, și anume atunci când agenții, lucrând în numele statului, se implică în traficul de persoane, prin fapte de corupție. Dacă statul reușește să identifice fapta și autorul, și să îl cerecteze și sancționeze pe acesta în mod corespunzător, se poate considera că statul și-a îndeplinit sarcina de a proteja și respecta drepturile persoanelor de drept privat128; de cele mai multe ori, în practică, autoritățile eșuează în a pedepsi astfel de fapte de corupție. Considerăm că, în momentul în care instituțiile statului tolerează astfel de acte din partea agenților statului, fără a 126 ibidem 127 Roza Pati „States’ Positive Obligations with Respect to Human Trafficking: The European Court of Human Rights Breaks New Ground in Rantsev v. Cyprus & Russia”, Revista Boston University International Law Journal, Nr. 1/2011, p.131 128 ibidem, p. 132 50 lua nici o atitudine, există o încălcare flagrantă a obligației de a nu aduce atingere drepturilor fundamentale. Din păcate, jurisprudența națională a statelor este mult prea săracă sub acest aspect, iar în cauzele prezentate la CEDO nu se face referire nici la obligația negativă ce incumbă statelor și nici la implicarea acestora în traficul de persoane prin faptele de coruptie ale funcționarilor săi. Deși autoritățile sunt reticente în a pedepsi oficiali implicați în traficul de persoane, de cele mai multe ori din dorința de a păstra anumite aparențe, media a prezentat și continuă să prezinte situații în care funcționari ai statului fac parte din clanurile de crimă organizată. Un astfel de caz a fost discutat de presa din România în anul 2005, când procurorul-șef A.F. de la DIICOT Giurgiu, ce investiga un dosar de trafic de persoane, a călătorit în mai multe țări din Europa și și-a petrecut Revelionul în Elveția alături de cel pe care îl ancheta în dosarul respectiv. Neregulile în legătură cu acest dosar nu se opresc aici, astfel că înainte de a fi investigată această speță de către procurorul A.F, anchetatorul anterior (prim-procurorul adjunct de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu) a dat o soluție de neînceperea urmăririi penale și, în același timp, a schimbat încadrarea de la trafic de persoane la înșelăciune129. Este mai mult decât evident că în acest caz prezentat de presa românească, există o încălcare a obligației de a respecta art. 4 din Convenție întrucât soluția dată de primul anchetator reprezintă un act prin care statul își exercită suveranitatea, iar coruperea procurorului A.F. putea avea un impact major asupra soluției date în cauză, dacă procurorul nu decidea să se abțină de la continuarea cercetărilor, în urma criticilor primite. 129 http://www.jurnalgiurgiuvean.ro/2013/04/12/seful-de-la-crima-organizata-giurgiu-a-petrecut-revelionul-in-elvetiacu-cel-pe-care-il-cerceta/, accesat în 15.04.2013 51 Capitolul al III-lea – Analizarea unor spețe din jurisprudența românească Pentru a putea înțelege integral problematica traficului de persoane este necesară o cercetare a modului în care sunt aplicate prevederile legale la situații concrete. Astfel, în timp ce statul român, la fel ca alte state europene, s-a raliat aproape perfect la prevederile internaționale, modernizând legislația în acest domeniu, lucrurile nu sunt la fel de pozitive în ceea ce privește jurisprudența. Sunt multe cazuri în care autoritățile române fie nu înțeleg pe deplin ceea ce s-a transpus în plan intern, fie ignoră aceste prevederi continuând aceeași practică de dinaintea modernizărilor legale. Cu toate că imaginea mentalului colectiv românesc în ceea ce privește instanța supremă este aceea a unei instituții care deține dreptatea absolută, această viziune se dovedește a fi foar o utopie. Analizând în concret deciziile acestei instanțe reiese faptul că perfecțiunea pe care unii o regăsesc în ICCJ este mai mult o prejudecată, determinată probabil de cuvântul „înaltă”. Desigur, nu putem nega importanța ei în sistemul nostru judiciar, însă acele câteva nereguli din miile de decizii nu pot fi trecute atât de usor cu vederea, mai ales dacă ținem cont de faptul că este ultimul for național, ultima speranță pe plan intern pentru cei ale căror drepturi au fost încălcate. Astfel, soluțiile instanței supreme în ceea ce privește traficul de persoane abundă în decizii de respingere a recursurilor inculpaților (de cele mai multe ori preluând în acest sens motivările celorlaltor instanțe), iar puținele soluții de admitere sunt de cele mai multe ori în favoarea Parchetelor și eventual a părților vătămate. Există însă situații excepționale când recursul declarat de inculpați este admis, iar aceste cazuri nu trebuie privite ca erori sau nereușite atâta timp cât judecătorii înțeleg să refacă ordine juridică și să repare drepturile încălcate ale inculpaților, fie prin actele de cercetare, fie prin soluțiile date de celelalte instanțe; din păcate, în numeroase astfel de decizii de admitere, ICCJ, fie din ignoranță sau din grabă, fie datorită corupției și a relațiilor de prietenie cu clanurile mafiote, pare să mușamalizeze gravitatea faptelor de comerț cu ființe umane, prin cuantumul scăzut al sancțiunilor. Sunt numeroase situațiile din dreptul intern ce pot trezi cu ușurință controverse și discuții, însă am ales să prezentăm două cazuri relevante, judecate în recurs la ICCJ. 1. Astfel, o primă speță, ce nu respectă în totalitate modelul european este cea din dosarul nr. 5228/101/2011130, judecat în recurs la ICCJ. În cauză, față de inculpata M.J.L., prin rechizitoriul Parchetului, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv, pentru 130 http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp, accesat în 20.04.2013 52 săvârșirea infracțiunii de trafic de minori în formă continuată, faptă prevăzută de art. 13 alin. 1 și 2 din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea pedepsei cu închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea unor drepturi. În urma cercetărilor, s-a reținut că inculpata în vârstă de 19 ani a propus în 2010, prietenelor sale minore, P.S.A. și P.C.A., să presteze activități în folosul comun; astfel, părții vătămate P.S.A. i-a propus să întrețină contracost relații intime cu diverși bărbați, iar părții vătămate P.C.A. i-a propus să sustragă bani de la un client al său. Instanța de fond a susținut însă că în cauză nu există dovezi cum că ar fi vorba de o infracțiune de trafic de persoane, neexistând dovezi de exploatare a celor două victime, astfel că s-a reținut doar săvârșirea de către aceasta a unei infracțiuni de proxenetism, precum și a unei infracțiuni de instigare la furt calificat, iar pedeapsa rezultantă în urma contopirii și a aplicării circumstanțelor atenuante de la art. 74, fiind de 1 an de zile. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul și partea vătămată P.S.A. Curtea de Apel Craiova a admis apelurile declarate și a casat sentința în totalitate sub aspectul laturii penale, astfel încât reținând infracțiunea de trafic de minori a condamnat pe inculpata M.J.L., la 2 ani si 6 luni închisoare. În urma recursului declarat însă de inculpata, ICCJ a casat decizia penală atacată și a menținut sentința penală nr. 214 din 31 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția penală, ca legală și temeinică. Primul aspect ce relevă o culpă din partea statului român se referă la chestiunea prezenței consimțământului victimei și anume la faptul că există o lacună în îndeplinirea obligației legislative de a se ralia la prevederile internaționale din acest domeniu. Astfel, în timp ce în Protocol există prezumția absolută potrivit căreia un acord oferit de o persoană sub 18 ani nu este niciodată valabil, indiferent dacă s-a exercitat asupra sa o constrângere sau nu131, legislația noastră se rezumă la a specifica faptul că „consimțământul persoanei, victimă a traficului, nu înlătură răspunderea penală a făptuitorului”. Chiar dacă legislația noastră este lacunară sub acest aspect, în această speță soluțiile instanței de fond și a celei supreme prin care s-a reținut infracțiunea de proxenestim, nu pot fi justificate pe motivul că legea nu prevede în mod explicit dacă este valabil sau nu consimțământul unei persoane sub 18 ani. Este evident faptul că o persoană sub vârsta de 18 ani nu poate fi pe deplin conștientă de semnificația faptelor sale, mai ales dacă privim consimțământul ca o renunțare la un drept sau la protecția legii. Dincolo de faptul că judecătorii instanțelor de fond și a celei supreme au ignorat prevederile internaționale ce ocrotesc minorii, soluțiile oferite în cauză relevă o atitudine învechită și rigidă din partea acestora. Astfel, chiar dacă legea națională nu este extrem de clară, aceștia aveau posibilitatea de 131 art. 3 din Protocol c) recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil în scopul exploatării este considerată trafic de persoane, chiar dacă aceștia nu fac apel la nici unul dintre mijloacele meționate la lit. a) din prezentul articol; d) termenul copil indică orice persoană cu vârsta mai mică de 18 ani. 53 a reține totuși infracțiunea de trafic și nu de proxenetism, interpretând expresia „abuz de autoritate” în favoarea victimelor minore, în sensul că acestea se aflau sub influența colegei lor majore. Nereguli se găsesc și în ceea ce privește derularea anchetei, motivarea instanței de fond pentru a reține doar infracțiunea de proxenetism fiind acea că „nu sunt probe din care să rezulte că partea vătămată a fost amenințată de către inculpată cu bătaia pentru a practica prostituția în interesul acesteia”; ori, o astfel de motivare relevă faptul că s-a încercat mușamalizarea cazului și s-a desfășurat o anchetă formală prin fapul că s-au ignorat anumite probe relevante în cauză (declarațiile martorului O.C.I. au fost apreciate ca fiind neconcludente, iar notele de redare a unor convorbiri telefonice nu au fost considerate relevante pentru că s-a decis că acestea vizau etape ulterioare momentului la care ar fi fost săvârșită fapta). Erorile judiciare ale instanței de fond au fost contracarate de soluția Curții de Apel, care reanalizând faptele, a constat faptul că „din probele administrate în cauză a rezultat fără dubiu că inculpata prin amenințare a constrâns o parte vătămată să întrețină raporturi sexuale cu diferite persoane, intermediind primirea sumelor de bani astfel câștigate”. Din păcate, soluția Tribunalului a fost menținută de ICCJ, iar partea cea mai gravă se referă la menținerea pedepsei de doar 1 an pentru inculpată, în ciuda faptului că instanța de apel a susținut „că din restul probelor a rezultat că aceasta în mod obișnuit se ocupa de racolarea minorelor pentru comiterea unor infracțiuni similare”. Este evident faptul că în cauză s-a derulat o anchetă superficială, o anchetă ce a avut ca rezultat aplicarea unei sancțiuni disproporționate (de doar 1 an) raportată la gravitatea faptei, la antecedentele inculpatei care se ocupa de regulă cu astfel de fapte, dar și referitor la faptul că victimele erau minore. 2. O altă cauză în care se remarcă nepăsarea judecătorilor de la ICCJ față de gradul de pericolul social al infracțiunii de trafic de persoane este cea din dosarul reînregistrat (în urma casării) nr. 552/104/2010132 , unde Tribunalul Olt a sancționat inculpații N.I. și N.C.G. pentru acte de trafic cu persoane potrivit art. 12 și 13 din Legea nr. 678/2001, urmând să execute pedeapsa contopită de 3 ani închisoare și 2 ani pedeapsă complentară a interzicerii drepturilor. Conform sentința instanței de fond, aceștia au beneficiat de suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale de 3 ani închisoare, pe timp de 7 ani termen de încercare și totodată au fost achitați pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 323 alin. 1 C. pen., respectiv de „asociere pentru săvârșirea de infracțiuni". În fapt, așa cum a fost reținut prin rechizitoriul din anul 2007, în cursul anului 1999, inculpații N.I. și N.C.G. au ajuns în Grecia unde au prestat diferite activități în agricultură. Cei doi inculpați au hotărât să aducă persoane din România pentru a fi exploatate prin muncă și a obține venituri ilicite din care să restituie sumele 132 http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp, accesat în 21.04.2013 54 de bani împrumutate de la alți cetățeni greci. În aceste împrejurări, în anul 2005 inculpații au venit în țară unde fiecare a efectuat activități de racolare a persoanelor de pe raza județului Olt, promițându-le acestora că pentru sume cuprinse între 300 și 500 de euro vor munci în condiții decente, în agricultură la cules de portocale sau de măsline, câștigând între 25-30 euro/zi cu posibilitatea depășirii acestei sume dacă vor munci mai mult. Procedând astfel, inculpații au reușit să convingă un număr de 30 persoane, care odată ajunse la destinație, au constat că erau nevoite să muncească în condiții insalubre (toți cei 30 de români au fost cazați în două camere neîncălzite, împreună bărbați și femei, fără apă curentă și cu un singur grup sanitar). Totodată, victimelor le-au fost luate pașapoartele de către inculpați, fiind atenționați să nu părăsească locația pentru că în caz contrar vor fi amendați și chiar arestați. Realizând că fuseseră induși în eroare cu privire la condițiile de cazare, dar și pentru că primeau de la inculpatul N.I. câțiva euro pentru mâncare, iar în zilele în care ploua și nu lucrau, nu primeau nici masa de prânz, fiind nevoiți să se hrănească uneori doar cu portocale, victimele au cerut explicații inculpaților, însă li s-a răspuns că trebuie să accepte situația deoarece au de achitat transportul, că neavând pașapoarte și necunoscând nici limba greacă nu vor putea pleca. Din declarațiile părților vătămate S.V., P.A., A.E. și C.M.G., a rezultat că după 3 luni de muncă, inculpații, sub diferite pretexte, le-au dat în jur de 100 de euro, din care și-au achitat transportul până în România. Activitatea infracțională a celor doi a continuat și după acest incident, astfel că în 2006 alte victime racolate de cei doi au suferit același tip de tratamente (fără a fi de data aceasta remunerate) și chiar profitând de situația financiară a unei minore de 14 ani, au ademenit-o și pe aceasta să muncească ilegal în Grecia. Erorile judiciare din acest dosar debutează odată cu prima sentință penală din 23 iunie 2007 dată tot de Tribunalul Olt, sentință care a fost desființată ulterior de ICCJ, alături de decizia dată în apel, pe motiv de încălcare a dispozițiile privind publicitatea ședinței de judecată. Acceastă primă neregulă, subliniază faptul că instanța de fond cât și cea de apel au omis în mod nejustificat să protejeze minora implicată în această cauză, încălcând practic dreptul victimei la viață privată. De asemenea, soluția instanței de fond menținută de ICCJ, și anume de achitare în privința infracțiunii de „asociere pentru săvârșirea de infracțiuni”, considerăm că este incorectă întrucât sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia. Astfel, există o înțelegere din partea celor doi de a desfășura acest tip de „business” ilegal pentru că aceștia aveau un plan bine stabilit și organizat, dovadă fiind faptul că au închiriat autocare speciale pentru a transporta persoane și au plănuit modul în care victimele vor trece granița. Contradicția între soluția Tribunalului Olt și datele din rechizitoriu este evidentă, astfel că din ceea ce a prezentat Parchetul se poate ușor observa faptul că cei doi inculpați aveau repartizate sarcini individuale (N.C.G. era cel care se ocupa de obicei de racolarea victimelor din România, iar N.T. se îngrijea de derularea activității 55 în Grecia). Referitor la consimțământul victimelor, acesta este în mod cert unul viciat prin înșelăciune, iar instanțele în mod corect au reținut infracțiunea de trafic de persoane și nu de trafic ilegal de migranți. Mai departe, caracterul eficace al anchetei este înlăturat de faptul că procesul penal nu s-a derulat cu celeritate, așa încât între faptele din 2005 și 2006 și prima soluție a Tribunalului Olt a trecut 1 an de zile, iar mai mult decât atât în urma casării și rejudecării abia din anul 2010, ancheta a suferit o tergiversare nejustificată, ce a avut efecte și asupra probelor adminstrate în cauză. Problemele incidente în acest dosar culminează cu sancțiunea aplicată în urma rejudecării de către Tribunal, soluție menținută de ICCJ. Este greu de acceptat și înțeles decizia judecătorilor de la ICCJ, mai ales dacă avem în vedere soluțiile date de prima instanță în 2007 (unde pedeapsa a fost de 7 ani cu executare) sau a celei din apel din anul 2011 unde s-a dispus executarea pedepsei în închisoare. Nici un argument dat de ICCJ nu poate justifica această eroare gravă prin care s-a admis recursul celor doi inculpați. Asemănarea cu speța Siliadin, faptul că muncitorii au devenit proprietatea celor doi (dovadă în acest sens fiind faptul că aceștia au izolat victimele, luându-le pașapoartele) și drepturile fundamentale încălcate (dreptul la hrană, la condiții de muncă decente, la viață privată și de familie și la integritate fizică și psihică) ar fi trebuit să fie suficiente pentru instanța superioară dar și pentru cea de fond, pentru a dispune o pedeapsă corespunzătoare. Culpa statului român prin aplicarea unei pedepse de doar 3 ani raportată la gravitatea extraordinară a faptei (ce s-a realizat în formă continuată și care a implicat totodată un minor) este accentuată de decizia executării acesteia în libertate. Inconștiența autorităților în acest dosar încurajează nu numai inculpații dar și alte persoane să săvârșească fapte de trafic, în speranța că oricum autoritățile nu iau nici o măsura drastică. Această atitudine nu va mai fi tolerată mult timp, așa încât în orice moment astfel de soluții ale instanțelor din România se pot afla pe lista cauzelor aspru sancționate de către CEDO. 56 Concluzii Din suma tuturor argumentelor expuse se poate conchide că sclavia secolului XXI se ascunde și se amplifică sub cupola comerțului cu ființe umane, victima devenind atât proprietatea traficantului, acesta având drept de viață și de moarte asupra ei, cât și o sursă importantă de venit. Practic, tranzacțiile cu oameni au creat în scurt timp un business extrem de profitabil, dezvoltând tot mai multe forme și modalități de recrutare. Toate aceste forme, indiferent că se referă la exploatarea sexuală, la cea prin muncă sau la prelevarea ilegală de organe sau țesuturi, au un impact major asupra integrității morale si fizice a ființei umane. Cu toate că este o temă recentă, ce nu cunoaște prea multe dezvoltări nici la nivel doctrinar și nici jurisprudențial, nu se poate ignora faptul că art. 4 își găsește aplicare în cazul actelor de trafic de persoane. Din păcate, această ignoranță încă există, fiind amplificată și de lipsa îndelugată de implicare a Curții, care a acordat prioritate altor drepturi reglementate în Convenție. Confuntată cu noile cazuri, CEDO a fost nevoită să recunoască faptul că există lacune importante în ceea ce privește înțelegerea și aplicarea art. 4 în sistemele naționale. Obligațiile ce revin statelor privitor la interzicerea sclaviei și a servituții, prezentate în cauza Rantsev, pe lângă faptul că vin destul de târziu într-o practică națională deja formată, conturează doar în linii mari îndatoririle ce revin autorităților în acest sens. Astfel, până când nu se va forma o jurisprudență internațională semnificativă sub aspectul asimilării traficului de persoane cu noțiunea de „sclavie modernă”, lucrurile probabil că nu se vor schimba foarte mult. Totuși, nu putem să nu apreciem intervenția Curții (chiar dacă e tradivă) și totdată nu trebuie să diminuăm însemnătatea liniilor directoare trasate prin cauza contra Ciprului și Rusiei, întrucât ele reprezintă o amenințare la adresa statelor ce nu adoptă o atitudine conformă principiilor internaționale. În urma tuturor argumentelor expuse, reticența autorităților în a sancționa astfel de fapte si a le trata ca acte de „sclavie modernă” nu este justificată. Dar atât timp cât Curtea nu va sancționa statele pentru atitudinea dezinteresată, probabil că autoritățile naționale vor continua să privească separat cele două noțiuni și odată cu aceasta să reglementeze pedepse reduse pentru toate formele acestui fenomen. Raportând aspectele doctrinare la practica și jurisprudența statelor este mai mult decât evident că există numeroase inadvertențe legislative, datorate în mare parte receptării eronate a normelor internaționale în această materie. Un alt factor ce afectează securitatea juridică și posiblitatea diminuării traficului, este corupția la nivel înalt; nu trebuie să ne imaginăm că actele de corupție sunt prezente doar în statele din lumea a treia sau în cele ex-comuniste, ci ea există și totodată are o mai mare amploare în statele democratice. Pe de altă parte, din spețele analizate 57 (în special cele contra Marii Britanii) există și un alt motiv ce explică jurisprudența săracă și lacunară în ceea ce privește condamnarea traficului de persoane raportat la art. 4 din Convenție, acesta fiind dorința autorităților (probabil din prea mult naționalism) de a păstra aparența unei societăți perfecte, imune la actele de sclavie modernă. Și România se confruntă cu o practică judiciară lacunară, dar nu neapărat raportat la numărul condamnărilor, ci la sancțiunile efectiv aplicate traficanților de carne vie. Astfel că, analizând sistemul nostru juridic, se poate ușor conchide că traficul de persoane este tratat cu indiferență, chiar privit cu inferioritate față de alte categorii din sfera traficului și a crimei organizate, aplicându-se pedepse insignifiante și incredibil de mici. Această tendință în practica noastră are ca fundament faptul că autoritățile sunt concentrate mai mult pe dorința de a îndeplini cu orice preț standardele impuse odată cu aderarea la Uniunea Europeană, neglijând problema reală a scalviei moderne; așadar, deși la prima vedere România abundă de condamnări în privința traficului, analizând îndeaproape situația, rezultă clar o superficialitate în anchetarea acestor acte de crimă organizată. În urma celor prezentate, nu avem pretenția ca lucrarea de față să fi acoperit toate aspectele ce țin de fenomenul complex al traficului de persoane și nici ca cele expuse să corespundă marii majorități doctrinare. Profitând de inexistența unor îndatoriri concrete ce le revin statelor în considerarea art. 4 și de faptul că nu am fost încorsetați de eventualele opinii doctrinare ridicate la rangul de principii, am redat legătura dintre sclavie și comerțul cu ființe umane într-un mod mult mai liber și mai axată pe propriile convingeri. 58 Bibliografie I. Tratate, monografii și culegeri de practică judiciară 1. Ada-Iuliana Popescu „Traficul de persoane. Implicații juridico-penale”, editura Universității Alexandru-Ioan Cuza, Iași 2. Alice-Mariana Apetrei „ Drepturile omului în Uniunea Europeană”, editura Lumen, Iași, 2010 3. Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) „Manualul pentru apărarea drepturilor Omului”, București, 2008 4. Cătălin Luca, Dan Chirca, Flaviu Vasile Onofrei, Gheorghe Popa, Liliana Foca „Traficul de prsoane. Practici și resurse pentru combatere si colaborare”, editura Hamangiu, București, 2008 5. Dragoș Bogdan, Mihai Selegean „Jurisprudență CEDO – studii și comentarii”, Institutul Național al Magistraturii, 2005 6. Florea Pasca „Fenomenul infracțional de trafic de ființe umane”, editura Pro Universitaria, București, 2010 7. Florin Streteanu „Tratat de drept penal. Partea generală.”, volumul I, editura C.H.Beck, București, 2008, 8. Ioan Dascălu, Marin-Claudiu Țupulan, Cristian-Eduard Ștefan, Adrian Angheluș „Traficul de minori și crima organizată”, editura Sitech, Craiova, 2008 9. Ion Chipăilă, Contantin Drăghici, Cristian-Eduard Ștefan, Ligia-Teodora Pintilie, Gabriel Oloeriu, Marin-Claudiu Țupulan „Globalizarea traficului de copii”, editura Sitech, Craiova 10. Ion Diaconu „ Drepturile omului în dreptul internațional privat”, editura Lumina Lex, București 2001 11. Lidia Baroc „Europa și Drepturile Omului. România și Drepturile Omului”, Editura Lumina Lex, București, 2008 12. Luminița Aronescu „Crima organizată și problema traficului de persoane în România post-comunistă”, editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2010 13. Margareta Fleșner „ Traficul de ființe umane. Formă modernă de sclavie într-o lume vulnerabilă”, editura Bren, București, 2010 14. Nicoleta Cristuș „Traficul de persoane, proxenetismul, crima organizată. Practică judiciară”, editura Hamangiu, București, 2006 59 15. Radu Chiriță „Convenția europeană a drepturilor omului”, editura C.H.BECK, București, 2008 16. Sabine Dusch „ Le trafic d’êtres humains”, editura Presses Universitaires de France, Paris, 2002 17. Silvia Scarpa „Trafficking in Human Beings: Modern Slavery”, editura Oxford University Press, Oxford, 2008 II Articole din reviste de specialitate 1. Anghel Stoica „Din nou despre traficul de persoane”, Revista Curentul juridic, Nr 2/2011 2. Claudia Petrescu „Traficul de femei – O problemă a societății moderne”, Revista Calitatea Vieții, Nr. 3-4/2005 3. Corina-Sabina Muntean „Prostituția în contextul traficului de persoane” Revista Caiete de Drept Penal, 2/2008 4. D.A. Budiani-Saberi, F.L.Delmonico „Organ Trafficking and Transplant Tourism: A Commentary on the Global Realities”, disponibil la http://cofs.org/COFSPublications/Budiani_and_Delmonico-AJT_April_2008.pdf 5. Doina Micu „Conținutul și limitele exercitării drepturilor omului. Drepturile omului în lumina Convenției Europene a drepturilor omului și a Constituției române din 1991 și CEDO”, Revista Română de Drepturile Omului, Apador-CH, București, 2008 6. Equality Now „Sex Tourism: Big Apple Oriental Tours Acquitted of State Criminal Charges. Federal Action Needed to Prosecute G.F. Tours and other U.S.-Based Sex Tour Operators”, disponibil la http://www.equalitynow.org/sex-tourism-big-apple-oriental-toursacquitted-state-criminal-charges-federal-action-needed-prosecut 7. Florin Vodiță „Criminalitatea transfrontalieră în spațiul european”, Revista Dreptul, Nr. 9/2001 8. Gianina-Anemona Cudrițescu „Traficul de ființe umane în dreptul comparat”, Revista Dreptul, Nr 4/2007 9. Hamid Linda „Romania’s Human Trafficking Problem. A spotlight on causes and risks factors”, Revista Studenților în Drept, Nr. 1/2010 10. Home Office „Forced Marriage. A Consultation”, disponibil la http://www.homeoffice.gov.uk/publications/about-us/consultations/forced-marriage/forcedmarriage-response?view=Binary 60 11. Larisa Coman „Dreptul la educație în acceptiunea Curții Europene a Drepturilor Omului, în cazul Uniunii Europene și în cazul României”, disponibil la http://www.asdcdo.org/articole/coman2.pdf 12. Lucian Stănescu „Consimțământul victimei traficului de persoane. Efecte”, Revista de Drept Penal, nr. 3/2004 13. Ramona Vegh „Cine are nevoie de prostituție?”, Revista egalității de șanse, nr 1/2006 14. Rebecca Seal, Eva Wiseman „Abducted. Abused. Raped. Survived”, disponibil la http://www.guardian.co.uk/world/2009/jan/11/british-asian-forced-marriages 15. Roza Pati „States’ Positive Obligations with Respect to Human Trafficking: The European Court of Human Rights Breaks New Ground in Rantsev v. Cyprus & Russia”, Revista Boston University International Law Journal, Nr. 1/2011 III Resurse WEB 1. http://books.google.co.in/books?id=OzzmLofiwsoC&pg=PT78&lpg=PT78&dq=doctrin e+of+positive+obligations&source=bl&ots=mvG8ZsFdGu&sig=n7hHgfUEYJrgK6rMMUpsTFU rRVY&hl=ro&sa=X&ei=0niKUaatL8e7Pa3OgdgJ&ved=0CDoQ6AEwAzgK 2. http://graduateinstitute.ch/faculty/clapham/hrdoc/docs/women'srightsarehr.html 3. http://graduateinstitute.ch/faculty/clapham/hrdoc/docs/women'srightsarehr.html 4. http://www.jurisprudenta.com/speta/trafic-de-persoane-în-formă-calificată-șiproxenetism-q7ves/ 5. http://www.jurnalgiurgiuvean.ro/2013/04/12/seful-de-la-crima-organizata-giurgiu-apetrecut-revelionul-in-elvetia-cu-cel-pe-care-il-cerceta/ 6. http://www.lastrada.md/publicatii/ebook/Report_THB_LE_rom.pdf 7. http://www.unodc.org/documents/human-trafficking/Toolkit-files/08-58296_tool_3-4. 8. http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp 9. http://socialtransitions.kdid.org/sites/socialtransitions/files/resource/files/Tackling_the_ Demand-_Final_8-29-11.pdf IV Instrumente legislative 1. Codul Penal român actualizat și Noul Cod Penal 2. Concluziile Consiliului cu privire la lupta împotriva traficului cu ființe umane 3. Constituția României 4. Convenția Consilului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane 5. Convenția Europeană a Drepturilor Omului 6. Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării semenilor 61 7. Convenția privind Drepturile Omului și Biomedicina 8. Convenția relativă la abolirea sclaviei și a altor tratamente analoge 9. Declarația Universală a Drepturilor Omului 10. Directiva 2011/36/UE a Parlamentului și a Consiliului privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și protejarea victimelor acestuia 11. International Covenant on Civil and Political Rights 12. Legea nr. 678/200 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane 13. Noul Cod Civil 14. Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului cu persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate 15. Recomandarea Consiliului din 28 noiembrie 2003 cu privire la ameliorarea metodelor de prevenire și de anchetă operațională în lupta împotriva criminalității organizate legate de traficul cu ființe umane Lista cauzelor citate de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului 1. Alex Menson și alții c. Marii Britanii, 4 mai 2011 2. Hotărârea C.N. c. Marii Britanii, 13 noiembrie 2012 3. Hotărârea Elizabeth Kawogo c. Marii Britanii, 14 octombrie 2009 4. Hotărârea Finucane c. Marii Britanii, 1 iulie 2003 5. Hotărârea L.R. c. Regatului Unit, 14 iunie 2011 6. Menteșe și alții c. Turciei, 18 ianuarie 1005 7. Hotărârea Osman c. Marii Britanii, 28 octombrie 1998 8. Hotărârea Paul și Audrey Edwards c. Marii Britanii, 14 martie 2002 9. Hotărârea Rantsev c. Cipru și Rusia, 7 ianuarie 2010 10. Hotărârea Salman c. Turciei, 27 iunie 2000 11. Hotărârea Siliadin c Franța, 26 iulie 2005 12. Hotărârea Streletz, Kessler si Krenz c Germaniei, 22 martie 2001 13. Hotărârea Van der Mussele c. Belgiei, 23 noiembrie 1983 Alte hotărâri internaționale 1. CEJ, hot. Țările de Jos împotriva Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene, 9 octombrie 2001 2. United States Court of Appeals, Seventh Circuit, hot. Flomo v. Firetsone Natural. Rubber Co., LLC, No. 10-03675