Analizand istoria, putem observa mai multe exemple de alaturari ale spatiului verde si [607649]

I. Introducere

1.
Argument

Analizand istoria, putem observa mai multe exemple de alaturari ale spatiului verde si

a operatiunilor de lotizare, in diferite colturi ale lumii, fiind unite nu doar de conceptul de

lozitare in jurul unui spatiu verde, de care apartin, dar si prin incadrarea temporala. Desi

fenomenul este clar vizibil, pana in prezent nu exista o preocupare de specialitate pentru

acesta, fiind mentionat doar in trecere in contextul unor teme mai largi. Conceptul in sine nu

este bine definit, urbanistii abordand in lucrarile lor cele doua elemente – de spatiu verde si de

lotizare rezidentiala – in mod separat.

2.
Scopul
ș
i obiectiv ele lucrării

Lucrarea de fata sustine proiectul de diploma, ce propune revitalizarea “Parcului

Filipescu” din Bucuresti, o gradina al carui caracter s-a schimbat in timp de la spatiu public la

spatiu privat si care a fost conceputa ca un nucleu al parcelarii Filipescu, parcelare aproape

unica in capitala pentru conceptul care ii sta la baza.

Prin analiza efectuata nu am dorit sa urmaresc o istorie in detaliu a gradinilor, a

tipologiilor lor in functie de amplasare sau civilizatia de care apartin, ci o prezentare a istoriei

evolutiei spatiului verde in contextul integrarii sale in spatiul urban, scotand in evidenta mai

presus decat toate, caracterul sau social si economic in urma fenomenului formei urbane de

lotizare rezidentiala in jurul spatiului verde.

Pornind de la exemplul “Parcului Filipescu”, studiul subliniaza importanta formei

urbane mentionate anterior, atat in istoria urbana cat si in dezvoltarea ei in cadrul oraselor

gradina si in cadrul a mai multi proiecte rezidentiale din secolul al XX-lea.

3.
Concepte

3.2. Spa
ț
iul publi c

In limba romana cuvantul “public” este intalnit prima data la Dimitrie Cantemir, in

1705. Acesta il folosea in doua sensuri, cel de “sfat domnesc”, o intrunire, o adunare a cetatii,

a boierimii, in care acestia isi dadeau acordul asupra actelor oficial si asistau domnitorul in

toate actiunile politice importante, si sensul de “tara, stat”. Abia in 1966 cuvantul “publica”

in forma sa de atribut, apare in dictionarul de neologisme al vremii. Acesta avea definitia de

“de stat, care priveste tot poporul, care apartine intregii natiuni.

Spatiul public poate fi studiat in diversele sale aparitii in filozofie, stiinte ale

comunicarii si sociologie, insa in acest studiu ne vom concentra pe forma sa ce se refera la

viata sociala in cadrul spatiului urban. Conceptul de spatiu public si-a schimbat definitia in

timp, inca din perioada Greciei antice.

In orasul grec activitatea era impartita in activitatea din spatiul public si cea din

spatiul privat, insa acestea depindeau de statutul social si de avutia fiecarui locuitor, o

contradictie daca ne gandim la situatia actuala. Bineinteles ca nu putem spune ca un om are

acces la un spatiu privat atata timp cat nu are o locuinta proprie, indiferent de dimensiunea

acesteia, insa in Grecia antica, lipsa de bunuri, adica implicit, lipsa unei locuinte, o situatie

economia proasta, adica saracia individului, insemna ca acesta nu avea dreptul sa participe la

viata publica ce se desfasura in cadrul orasului. Spatiul public era de asemenea interzis

femeilor si sclavilor. Aceasta segregare in functie de sex, stare sociala sau rasa este intalnita

pe tot parcusul istoriei, de exemplu daca ne gandim la situatia spatiilor publice din secolul

XX din Statele Unite ale Americii, cand viata sociala era impartita pe rase, iar acestea nu

aveau voie sa se amestece.

In conceptia arhitecturala, spatiul public este spatiul exterior cladirilor, de care dispune

publicul larg, indiferent de situatia sociala, situatie economica, sex sau educatie, in orice

moment al zilei. Spatiul public este inteles si ca parasirea spatiului privat. Odata cu parasirea

spatiului privat, individul se face aparent, din punct de vedere al faptului ca se face vazut si

auzit de altii, dar si prin faptul ca acesta isi paraseste mediul intim, protejat, si ia contact voit

sau nu, cu ceilalti oameni. Aceasta apartenenta comuna la un spatiu nu inseamna mai mult de

atat: prezenta in acelasi spatiu public. Ceea ce transforma aceasta iesire din propriul confort,

un curaj al individului de a se infatisa in afara unui mediu controlat de el insusi, intr-o

experienta aproape riscanta, este supunerea aceasta asupra subiectivitatii colective, cauzata de

diferentele individuale si diferentele conceptuale ale oamenilor.

Spatiul public este implicit un spatiu social, deoarece odata cu disparitia oamenilor,

acesta nu mai exista. Acesta este validat doar atunci cand exista o actiune in el, sau in

definitia lui Hannah Arendt: “
​
atunci cand nici cuvintele nu sunt goale si nici actele brutale,

unde cuvintele nu sunt folosite pentru a acoperi intentii dar pentru a dezvalui realitati iar

faptele nu sunt folosite pentru a distruge ci pentru a lega relatii si a crea noi realitati
​
”.

Spatiul public este o nevoie naturala si nelipsita in societate, deoarece asa cum

sustinea si Aristotel, omul este un animal social: “
​
Din toate acestea se vede că statul este o

instituție naturală și că omul este din natură o ființă socială, pe când antisocialul din natură,

nu din împrejurări ocazionale, este ori un supraom ori o fiară… Totodată, este clar de ce

omul este o ființă mai socială decât orice albină și orice ființă gregară;căci natura nu

creează nimic fără scop. Însă grai are numai omul dintre toate vietățile.
​
”. As vrea sa atrag

atentia asupra situatiei actuale din Bucuresti, unde desi este o lipsa puternica de spatii

publice, oamenii si le-au creat singuri (spre exemplu locuitorii care isi amenajeaza singuri

gradini in fata blocului si care se strang in acestea seara pentru a socializa), aratand din nou

ca acest caracter social al omului trebuie exercitat indiferent de cauzele care il impiedica sa o

faca.

Din punct de vedere arhitectural, spatiile publice sunt gandite ca un pol de interes, de

adunare a comunitatii, nu doar ca un opus al spatiului interior. Acestea sunt definite de

obiecte de arhitectura sau proiecte de urbanism precum: piete, piatete, parcuri, gradini,

scuaruri, fantani, pasaje, spatii verzi, spatii de stationare, cladiri destinate serviciilor publice,

cladiri cu functiuni culturale, iar incadrarea lor in conceptul de spatiu public tine de folosinta

publica a acestora. In aceste spatii, desi in teorie este permis accesul neingradit al oricui,

omul este totusi conditionat sa respecte normele civice si de morala specifice societatii.

In ziua de azi spatiul public este inteles si ca spatiu de circulatie, deoarece principalele

proiecte de arhitectura se adreseaza spatiilor private, arhitectul nemaiavand si un interes

asupra integrarii locuintei sau institutiei intr-un anumit cadru, astfel arhitectura pare ca se

indeparteaza de principalul sau beneficiar: individul. Oamenii isi cauta singuri spatii publice

de socializare, refugiindu-se tot in interioare, in spatii semi-publice, sau asa cum am

mentionat cazul din Bucuresti, isi creeaza mici colturi in cadrul orasului, ce le pot servi ca

spatii de socializare. Se poate spune ca din aceasta lipsa, multi nu se abat de la rutina zilnica

de “acasa – serviciu”. Din cauza refugierii individului in spatiul privat propriu, spatiul public

a inceput sa patrunda in spatiul privat, socializarea in mediul virtual fiind cel mai bun

exemplu.

Desi in Antichitate viata publica nu era pentru oricine, totusi spatiul public isi respecta

caracterul social pe care astazi l-a pierdut. Daca astazi spunem ca spatiul public este spatiul

exterior spatiului privat, in Antichitate spatiul public nu era doar un spatiu rezultat in urma

construirii orasului, si el insusi facea parte din el si era conceput tocmai pentru a oferi un

cadru pentru ca locuitorii sa isi exercite viata sociala. In actualitate, spatiul public nu este

gandit pentru buna dispozitie a cetatenilor, ci doar ca o incadrare mai buna a arhitecturii in

peisajul urban. Autoritatile locale realizeaza spatii publice din obligatie, pentru a se incadra in

anumite norme, ia ca rezultat acestea sunt goale, fara identitate, si nu servesc vietii

individului. Spatiul public social a devenit un spatiu public urban.

​
3.1. Spa
ț
iul priva t

​
Spatiul privat este definit in primul rand ca spatiul unde omul se afla in propria sa

intimitate si familiaritate, este un spatiu asupra caruia acesta are control total. In spatiul privat

nu exista problema disconfortului sau a anxietatii deoarece acesta ii ofera confort psihologic

omului. Intrarea is spatiul privat al altui om si viceversa arata natura relatiei dintre indivizi.

Spatiul privat este categorizat in urmatoarele etape: spatiul intim, rezervat familiei, spatiul

privat, rezervat prietenilor si spatiul social, rezervat noilor cunoscuti. In afara acestor spatii

mai ramane doar spatiul public.

Spatiul privat este folosit in mod principal cu rol de protectie. Omul trebuie sa isi

protejeze viata, sanatatea, familia si obiectele care ii apartin. Acest instinct de a se proteja pe

sine, este unul animal, natural, de supravietuire. Intotdeauna omul a dat in calea lui de alte

animale sau alti oameni care cumva au atentat la siguranta lui. In urma acestor fapte, omul a

ajuns sa isi marcheze clar unde incepe proprietarea sa, pentru a impiedica pe cel neinvitat sa

patrunda in intimitatea lui. Intimitatea individului este ceva foarte pretios, la care are acces

doar persoana lui si alti oameni doar in cazul in care acesta se decide sa impartaseasca. De

asemenea, marcarea proprietatii ca un spatiu aparent, de tip locuinta poate avea legatura si de

protejarea de necunoscut, in ideea ca un spatiu mic, in care omul are un control deplin, este

de asemenea mult mai placut din punct de vedere psihic. Intr-un spatiu mare sau un spatiu

infinit, nu poti prevedea un posibil atac, astfel spatiul este greu de controlat. Aceasta obsesie

pentru control tine tot de instinctul de a-si proteja viata.

Diferenta dintre spatiul privat si spatiul public este observat cel mai bine in atitudinea

omului. Mentionam anterior, ca in momentul in care omul paseste in spatiul public, acesta da

dovada de curaj deoarece se expune subiectivitatii celorlalti. In momentul in care omul este in

propriul sau spatiu privat, acesta este in cea mai adevarata forma a sa. Faptul ca acesta se afla

intr-un spatiu pe care il controleaza, ii sterge inhibitiile de care da dovada atunci cand isi

paraseste locuinta.

Bineinteles, acestea sunt generalizari, oamenii sunt extrem de diferiti si poate doar o

parte dintre acestia simt nevoia unei trasari clare intre privat si public. Cu toate acestea, este

clar ca spatiul privat ii ofera omului un ragaz de la viata publica.

Lipsa actuala de spatii publice unde societatea sa isi desfasoare activitatile sociale au

dus la izolarea individului in spatiul privat. Daca inainte spatiul privat era spatiul in care omul

doar isi depozita lucrurile si spatiul care ii oferea adapost si caldura, in ziua de azi oamenii au

ajuns sa petreaca zile intregi inauntru. In lipsa unei comunitati sau a unei incurajari de

formare a comunitatii, oamenii se refugiaza intr-un individualism ce pare ca ii tine izolati de

viata publica. In momentul actual putem spune ca spatiul public a inceput sa patrunda in

spatiul privat, prin confortul comunicarii pe internet. Internetul nu are bariere, acesta este

liber pentru oricine, nu tine cont de sex, ideologii, cultura, educatie, religie etc. Oricine isi

poate spune public parerea pe internet, fara a parasi confortul psihologic al locuintei. De

asemenea, datorita faptului ca omul nu mai este nevoit sa se materializeze fizic pentru a purta

discutii, acesta cumva si-a creat o identitate combinata intre sinele sau adevarat, prezent in

viata sa intima, si persoana ce devine odata ce isi paraseste locuinta. Internetul a reusit sa

contopeasca spatiul public si spatiul privat, devenind poate o noua forma de spatiu

semi-public, unde sa se poata crea o noua comunitate, ce nu tine cont de diferentele culturale

sau sociale.

3.3. Relatia spatiu privat – spatiu public

​
Consider ca in urma ultimelor doua subcapitole am reusit sa definesc ce este de fapt

spatiul, fie el privat sau public. Despre spatiu nu putem vorbi din punct de vedere material, 4

pereti intre 2 plansee nu creeaza spatiul. Spatiul este un raport dintre om si forma. Cum am

mentionat anterior, “publicul” nu exista fara actiunile si interactiunile oamenilor iar

“privatul” nu exista fara dorinta omului pentru confort si solitudine intr-un cadru restrans,

familial.

Putem vorbi de valente ale spatiilor publice si ale spatiilor private . Sunt cazuri in care

anumite spatii nu sunt doar private, ci au si o zona publica, sau spatii ce desi sunt publice

depind de o administratie privata. Acestea se numesc spatii semi-publice sau spatii

semi-private.

Intre cele doua spatii, mai mereu a existat o zona tampon, ce ar putea fi clasata ca un

spatiu semi-public. In functie de perioada de timp si de zona, trecerea din spatiul privat la cel

public se facea prin intermediul unui portic, a unei prispe, a unei verande a unei curti sau a

unei gradini. In era noastra, in care cresterea populatiei intr-un ritm foarte rapid in metropole

a dus la locuirea colectiva pe verticala in blocuri de apartamente sau garsoniere, putem

considera scara de bloc ca fiind un spatiu semi-public. Trecerea dintre cele doua spatii

aproape ca poate fi considerata un drum initiatic.

​
Spatiul de tip prispa, in vremea cand oamenii inca locuiau in case, era considerat un

liant ai comunitatii. Acest spatiu semi-public, nefiind complet in afara locuintei unde incepea

spatiu public, inca oferea un confort al proprietatii deoarece tehnic vorbind era tot o zona a

casei, dar de asemenea era folosit ca un loc de adunare pentru socializare. Aceasta coagulare

a comunitatii poate fi observata foarte bine in cazul cartierului Catelu din Bucuresti, o

grupare de locuinte colective construite in 1956, pentru a ii adaposti pe cei alungati de razboi,

in special din Basarabia. Nu erau gandite ca niste locuinte de lunga durata, ci ca o situatie de

locuire de tranzitie. Locuintele erau dispuse in jurul unei curti interioare, iar trecerea dintre

spatiul de locuit, privat si curte, spatiu public se realiza cu ajutorul unei prispe comune ce

unea toate locuintele. Asa cum am mentionat, locuintele nu trebuiau sa fie permanente, insa

tocmai aceasta integrare a prispei, un simbol al “statului in prag la povesti”, a condus la

cimentarea relatiei dintre locatari, pana in punctul in care acestia devenisera o comunitate

unita in care era greu de patruns in cazul in care nu locuiai in ansamblu. Oamenii isi

consolidau comunitatea in primul rand prin mutarea unor activitati din casa, pe prispa, unde

gospodinele isi vedeau de diversele indeletniciri ce tin de bunastarea casei, domnii stateau la

discutii sau la partide de table, iar din lipsa pe atunci a televizorului, scoteau pe prispa si

aparatul de radio, strangand in jurul lui toti locatarii. De asemenea prispa avea un rol si in

educarea copiilor, ce odata ajunsi pe prispa nu mai erau doar sub atentia parintelui ci a

intregii comunitati.

Acest loc intermediar este de fapt un spatiu de primire prietenos, un loc de odihna,

fiind si un loc practic datorita faptului ca este umbrit si ferit de ploaie, ce nu doar ca incuraja

comunicarea intre cei aflat deja in el ci si comunicarea cu cei care treceau prin fata casei.

Odata cu construirea blocurilor de apartamente, bineinteles ca a disparut si elementul

de veranda sau prispa sau terasa, astfel disparand locul de adunare la discutii a comunitatii.

Scara de bloc poate fi considerata un spatiu semi-public insa aceasta nu a fost gandita decat

ca o zona de trecere in care oamenii sa nu petreaca foarte mult timp. Cum am mai spus insa,

caracterul social al oamenilor este mult mai puternic decat orice intentie arhitecturala, iar

oamenii au inceput sa isi realizeze propriile spatii publice sau semi-publice. Vorbim de

adunari in fata blocului, adunari pe bloc (ce poate sugera ca de fapt si blocul are o terasa

proprie unde oamenii se pot aduna, insa nu aceasta a fost intentia proiectului) sau adunari in

cate un apartament. Din pacate insa, acest comportament a fost mai mult prezent la prima

generatie de oameni mutati la bloc, copiii lor ne-mostenind acest obicei de socializare cu

vecinii. Usor, usor s-au pierdut comunitatile realizate cu ajutorul spatiilor de legatura dintre

public si privat. Totusi, consider ca acest obicei al oamenilor de a-si decora scarile de bloc cu

plante, aminteste putin de cadrul natural in care se afla prispa, sau de curtile caselor in care de

asemenea acestia se adunau si faptul ca aceasta nu doar ca asigura o conexiune cu membrii

comunitatii, ci si cu mediul inconjurator.

3.4. Forma urbană

Forma urbană este definită de caracteristicile morfologice ale spa
ț
iului urban atât în

planul său cât
ș
i în rela
ț
ia unui imobil cu ansamblurile care îl înco njoară. În
ț
elegerea

conceptului de formă urbană este crucial în analiza parcursului evolu
ț
iei spa
ț
iului verde de la

grădină privată, la grădină publică ca în final să ajungem la conceptul lotizării în jurul unui

spa
ț
iu verde, unde grădin a devine centrul de interes al parcelării.

Din punct de vedere etimologic, forma urbana poate fi tradusa ca
​
imaginea orasului
​
,

insa aceasta, ca multe alte concepte urbanistice, nu are o definitie clara. Prof. dr. arh.

Alexandru Sandu afirma ca “forma urbana este concretizarea in timp si spatiu a fenomenului

urban”. In acelasi sens, Marcel Roncayolo sustine ca istoria si experientele unui oras dau

formele urbane. Putem considera ca imaginea unui oras este imaginea data de o anumita

epoca, insa nu putem raporta forma urbana la intreaga istorie a unui oras, concluzionand ca in

cadrul unui oras apar mai multe tipuri de forme urbane.

In sprijinul relatiei dintre incadrarea in timp si forma urbana, vine si conceptul de

“oras sedimentar”, al cercetatorului Antoine Grumbach, in care timpul reprezinta un element

de baza in formarea unui oras. Astfel, orasul este de fapt o stratificare succesiva formata de-a

lungul istoriei.

Cum am mentionat anterior, sunt cazuri in care putem intradevar analiza un spatiu

verde de tip gradina publica sau parc si o lotizare rezidentiala in mod separat, insa apar

situatii, ca cea de fata, in care cele doua au fost gandite de la bun inceput ca un intreg, acestea

devenind o forma urbana.

II. Cuprins

1.
Istoria grădinii – evolu
ț
ia formei urbane in contextul integrarii sale in cadrul

urban

Gradina este, asa cum spunea urbanistul Humphry Repton, “o bucata de pamant

imprejmuita pentru a tine in afara ei bovinele, si adaptata pentru folosirea si placerea omului:

este, sau ar trebui sa fie, cultivata”. Cuvintele: gradina, curte, paradis, parc, curte, oras, deriva

toate din actul de a inchide spatiul exterior, sustinand etimologic definitia lui Repton.

Inchiderea spatiului exterior a inceput in jurul anului 10.000 i.H.. Datele primei gradini nu

sunt cunoscute, asa ca doar putem presupune ca aceasta a fost realizata de unul din stramosii

nostrii ce si-a ingradit adapostul pentru a isi apara familia si a tine la distanta pradatorii.

Odata cu primele asezari, a aparut agricultura, insa nu exista documente scrise care sa

ateste cum si de ce a aparut acest fenomen. Charles Darwin, ca multi alti oameni de stiinta

din secolul al 19-lea, credea ca agricultura a fost un accident: “o varietate salbatica si

neobisnuit de buna a plantelor ar putea atrage atentia unor vechi salbatici intelepti”.

Cultul gradinii a pornit in Asia de Vest, unde au fost formate primele orase, iar treptat

s-a dispersat catre est si vest. Acesta a ajuns in insula Creta, iar mai apoi pe continent in

Grecia, continuandu-si drumul prin Italia, Spania, Franta, Germania, Olanda, Anglia si

America. Culturile vestice si estice s-au unit din punct de vedere social, iar arta si filozofia ce

au rezultat stau la baza formarii primelor gradini.

In timpurile noastre, amplasarea unui spatiu verde nu mai este gandita in concordanta

cu spatiul contruit, cele doua fiind gandite separat insa, inca din vremea Antichitatii, relatia

dintre cele doua era fundamentala. Din pacate nu s-au pastrat documente ce sa explice

deciziile luate in amplasarea spatiilor verzi, asa ca analiza acestora este mai mult de o factura

arheologica decat de una istorica. Totusi majoritatea au in comun urmatoarele caracteristici:

amplasamentul in proximitatea unei surse de apa, un microclimat favorabil, un sol fertil si

scoaterea in valoare a unei zone importante.

Arhitectura gradinilor tine cont de cele trei principii de baza enumerate de Vitruviu:

firmitas, utilitas si venustas
​
pe care le folosim si in arhitectura oraselor sau a cladirilor.

Datorita valentei tipurilor de gradini, principiile pot fi aplicate in functie de scopul acestora.

Gradinile decorative ale templelor tin cont de
​
venustas
​
, iar gradinile de legume tin cont de

utilitas
​
, insa gradinile marilor vile tin cont de toate trei. Cadrul natural in mediul urban,

indiferent de timp, a servit nevoilor populatiei din mai multe puncte de vedere. Gradinile

domestice, de legume, deservesc nevoii de hrana, gradinile pur estetice, spre exemplu

Versailles, erau spatii din care artistii si filozofii isi gaseau inspiratia, in acelasi timp fiind si

un pol de intalnire pentru societate. De asemenea gradinile si parcurile devin un loc de

antrenament si exercitiu fizic.

​
1.1 Gradina Antica

​
Putem spune ca odata cu stabilirea primelor civizilatii si formarea primelor orase, in

afara gradinilor de legume, ce asigurau hrana, au aparut si gradinile cu rol pur estetic. In

comparatie cu zilele noastre in care religia este doar inca una din activitatile noastre, viata

civilizatiilor antice se concentra asupra zeilor si a ritualurilor. Majoritatea constructiilor si a

proiectelor atat arhitecturale cat si peisagiste, cum sunt gradinile, le-au fost dedicate zeitatilor.

Egiptenii de exemplu vedeau lumea prin filtrul religiei, convergandu-si viata spirituala

cu activitatile de zi cu zi. Majoritatea informatiilor pe care le avem despre gradinile Egiptului

antic sunt din desenele de pe peretii mormintelor si templele regilor si faraonilor, constructii

pline de obiecte de valoare ce erau considerate un lacas pentru viata de apoi. Cele mai vechi

date privind spatiile de tip gradina dateaza in jurul anilor 6000 i.H., insa amenajarile

peisagiste apar in jurul anilor 2000 i.H. Anticii faceau o distinctie clara intre spatiul de locuit,

pentru odihna mintii si a trupului si templele destinate spiritului, numit de egipteni “ka”, un

concept al faptului ca viata nu se opreste in lumea aceasta ci continua in lumea de apoi. Viata

se baza pe filozofie, iar aceasta se tragea din curiozitatea omului pentru rolul sau in ciclul

nesfarsit al universului.

In mod cronologic, putem considera gradinile de legume ca fiind predecesoare

gradinilor estetice, datorita nevoii pentru hrana. Casele din lut, atat ale oamenilor de rand cat

si ale celor avuti, contrastau cu grandioasele temple dedicate zeilor, deoarece considerau ca

nu au nevoie de acestea decat in aceasta viata, in timp ce templul era destinat si vietii de

dupa. In schimb, gradina era perpetuu permanenta, fiind foarte asemanatoare cu curtile

caselor contemporane. Cei cu o situatie materiala mai buna, pe langa zone de cultivat legume

aveau in gradini si oglinzi de apa sau livezi de fructe.

Din punct de vedere arheologic, specialistii si-au concentrat studiile pe cladirile

importante, precum palate si temple. Civilizatia antica folosea o suita de traditii si credinte

bazate pe religie pentru a mentine o ordine generala, iar ierarhia conducerii il plasa in varf pe

faraon, o intruchipare a unui rege-zeu, avand in subordinea lui o suita de preoti, scribi,

soldati, mestesugari si fermieri. Ciclul vietii era marcat de inuntarea Nilului, de care faraonul

era considerat responsabil, un fenomen legat de mitul creatiei, care sustinea ca si Pamantul a

fost creat in acelasi mod. Templele nu erau lacasuri publice pentru ca oamenii sa se poata

ruga, asa cum o facem astazi, ci locuri unde preotii isi tineau ritualurile sacre si porti intre

lumea oamenilor si lumea zeilor, al carui prag numai acestia il puteau trece dupa voia lor.

Templele erau inconjurate de gradini, pline de plante, legume, livezi, vita de vie, oglinzi de

apa si animale ce aveau semnificatii simbolice. Gradina templului era considerat un traseu de

procesiune. Intregul ansamblu al templului, incluzand gradina, nu era un spatiu de relaxare, ci

mai mult o opera de arta dedicata zeilor.

Aceasta simbolistica este intalnita si in civilizatia Greciei antice, unde la inceput zeii

nu aveau o forma umana, ci erau sugerati prin plante si animale. Nu sunt foarte multe

informatii documentate despre gradinile grecesti, deoarece forma oraselor a fost intr-o

continua schimbare, insa acestea se regasesc descrise in textele lui Homer. In poeziile sale,

acesta povesteste cum ‘dumbravile’ sunt spatii sacre dedicate spiritelor, nimfelor, zeilor si

altarurilor, curtile palatelor sunt folosite pentru relaxare iar in afara zidurilor oraselor se afla

gradini unde sunt crescute fructe si flori. In ciuda lipsei unor informatii concrete asupra

gradinilor grecesti, istoricii considera ca incredibila arta a gradinilor regasita in Roma antica

nu ar fi fost posibila fara o sursa de inspiratie in Grecia antica.

Civilizatia romana s-a inspirat puternic din arta, filozofia si cultura greaca, pana la a

adopta panteonul zeilor greci si a ii redenumi. Ca si in cele doua cazuri mentionate mai sus,

prima forma a gradinii romane era cea de legume, mai apoi odata cu inspiratia egipteana,

persana si greaca, acestia au inceput sa construiasca vile si palate ale caror ansamble

cuprindeau si “gradini de placere”. Micile gradini ale caselor aveau si o zona de altar, unde

familia isi putea prezenta ofrandele aduse zeilor sau sa se roage. Gradina era un simbol al

identitatii cetatenilor romani, aceasta fiind nelipsita din viata lor. Infrastructura romana a

facut posibila usoara raspandire a cultului gradinii, astfel guvernatorii romani au inceput sa

construiasca gradini oriunde li s-a parut necesar.

Gradinile palatelor erau de fapt o prima forma de aducerea gradinii in interior, astfel

natura devenea o prelungire a spatiului de locuit. Palatele aveau deschideri largi catre curtile

interioare. Exista scrieri care atesta cum imparatul Augustus dormea vara cu usa dormitorului

deschisa catre curte, sau chiar in aceasta pe marginea unei fantani. De asemenea fastul

imparatilor era vizibil in amenajarile vilelor acestora, ce aveau mai degraba forma unui

muzeu decat a unei resedinte. Ansamblul erau un simbol al bogatiei imparatului si al

imperiului, lucru care in mod paradoxal se considera ca a si dus la caderea lui. In cazul

caselor locuitorilor acestea aveau suficient spatiu pentru horticultura. Curtile erau folosite nu

doar pentru cresterea fructelor ci si ca un spatiu comun al familiei. Orasul roman este primul

exemplu de oras in care oamenii puteau sa viziteze gradini in absenta proprietarului.

Gradinile antice au o simbolistica religioasa puternica, acestea fiind inchinate direct

zeitatilor precum in cazul egiptenilor sau fiind pline de altare si statui cu infatisarea zeilor

precum in cazul romanilor. De asemenea aceasta spiritualitate provine si dintr-un timp in care

zeitatile erau inca asociate cu fenomene naturale, iar oamenii erau mult mai puternic conectati

cu natura inconjuratoare. O lipsa a gradinilor grecesti poate fi justificata insasi de faptul ca

acestia inca traiau, desi in cadrul orasului, intr-o conexiune constanta cu natura, tocmai pentru

a isi mentine comunicarea spirituala cu zeii. Odata cu gradinile romane putem spune ca a

inceput o tendinta ce se va continua pe o perioada destul de lunga, aceea de a construi gradini

fastuoase ce sugereaza starea materiala a proprietarului.

1.2. Gradina in Evul Mediu

2.
Lotizarea reziden
ț
ială în jurul unui spa
ț
iu public – The Park Movement

(1833-1914)

Schimbarea men
ț
ionată în subcapitolul anterior ia amploare din preocuparea pentru

înfrumuse
ț
area
ș
i igienizarea ora
ș
elor industrializate, în secolul al XVIII-lea. Miscarea nu

raspunde doar problemelor estetice si de sanatate, ci si nevoii pentru un cadru de refacere, de

socializare si de distractie, avand ca beneficiar de baza nu doar burghezia instarita, ci si clasa

muncitoare, ce se voia a fi formata ca o clasa sociala.

Spre mijlocul secolului al XIX-lea, spatiul verde nu mai era definit doar de locul unde

taranii isi cresteau verdeturile sau isi tineau animalele, ci devine o necesitate a populatiei

urbane, ca spatiu de recreatie, astfel incat pana in anul 1880 majoritatea oraselor aveau cel

putin un parc public. Parcul era vazut ca avand un rol social, fiind deschis pentru toata lumea,

indiferent de conditia sociala, avand si un caracter nu doar de
​
imbunatatire a sanatii ci si de

regenerare morala
​
. Acesta este considerat “plamanul” orasului. La momentul respectiv, se

credea ca parcul produce o schimbare in bunastarea locuitorilor, facandu-i
​
cetateni mai buni
​
.

Nu este un lucru neobisnuit ca odata cu cresterea popularitatii cadrului natural, sa

apara de asemenea un mare numar de donatii din partea cetatenilor ce detineau mari loturi de

pamant in cadrul orasului, o miscare mai mult decat evident politica. Acestia le puneau la

dispozitie autoritatilor locale, bucati din terenurile lor, pentru constructia de noi gradini si

parcuri publice. Tot in aceasta perioada, majoritatea spatiilor verzi de tipul domeniilor

particulare sunt deschise publicului larg.

Intre anii 1885 – 1914 au fost realizate mai multe gradini si parcuri publice decat in

orice alta perioada. Miscarea este observata in istoria urbana, iar fenomenul este cunoscut

dupa numele de “The Park Movement”/”Miscarea pentru parcuri publice”.

Pentru a intelege insa cum au inceput a fi alaturate resedinta si spatiul verde, trebuie

sa ne intoarcem la cele doua mari probleme ale oraselor industriale: lipsa locuintelor noi si

combaterea poluarii si a epidemiilor. Datorita prosperitatii afacerilor, majoritatea locuintelor

aflate in centrul oraselor au fost transformate in spatii de servicii sau spatii comerciale. Din

cauza acestor factori, oamenii cauta sa paraseasca orasul, prima care decide acest lucru fiind

burghezia, ce era in cautarea unei vieti sanatoase, intr-un aer nepoluat, in zonele limitrofe.

Incepand cu secolul al XIX-lea, incep sa apara primele dezvoltari urbane in suburbiile

oraselor, adresate in mod direct burgheziei. Locuintele erau de tip vila, aceasta fiind o

caracteristica a burgheziei, prin care locuitorii isi exprimau identitatea, in contrast cu

locuintele insiruite din centrul orasului, ce erau considerate lipsite de personalitate. Acest nou

tip de forma urbana avea la baza
​
cinci principii urbane
​
: densitate mica de locuinte, alaturate

unei mari zone naturale pentru recreere; impunerea – la inceput – a unei anumite clase sociale,

pentru a asigura stabilitatea economica a zonei; separarea zonei de locuinte de zona

comerciala; asigurarea unor zone libere la limita parcelarii pentru diferite anexe si grajduri;

impunerea unui plan de baza pentru realizarea dezvoltarii rezidentiale. In cele mai multe

cazuri, vilele construite in parcelari erau operele unor mari arhitecti.

Urbanistul roman Cincinat I. Sfintescu mentioneaza in 1933, in cartea sa “Urbanistica

Generala Partea I”, importanta cartierelor de vile, clasifincandu-le ca: a) vile in parcuri si b)

vile grupate in jurul unui mic parc sau gradina. Asa cum am definit anterior parcul public ca

fiind “plamanul” orasului, acesta face o adaugare si considera ca intreg ansamblul de vile si

parc reprezinta “plamanii” orasului, deoarece aceasta forma urbana este la fel de importanta

ca si gradina publica.

Noua forma urbana presupunea un spatiu verde central public, insa lotizarea era de

natura privata, abia mai apoi actiunea fiind preluata de municipalitate. Prin vanzarea

terenurilor din parcelare voiau a se obtine bani pentru a intretine parcul, indiferent daca acesta

era intretinut de donatori privati sau de municipalitate.

Specialistii urbanisti considera conceptul de lotizare in jurul unui spatiu verde ca

anticipand orasele gradina. Este necunoscut de ce din punct de vedere al istoriei urbane nu a

fost acordata atentie acestui exemplu de forma urbana de succes. Lotizarea in jurul unui

spatiu verde apare inaintea publicarii din 1898 a lucrarii lui Ebenezer Howard, “To-Morrow:

A Peaceful Path to Real Reform”, lucrare ce se considera ca a pornit miscarea oraselor

gradina. Forma urbana prezentata se adresa burgheziei, in timp ce orasele gradina vor sa

rezolve problema locuintelor sociale, cuprinzand nu doar spatii rezidentiale ci si spatii publice

de servicii sau de comert.

In continuarea studiului voi exemplifica cateva cazuri ale acestui tip de forma urbana,

intr-o ordine ce va arata de asemenea si evolutia ei.

3.
Studii de caz

3.1. “Metropolitan Picturesque” si Regent’s Park

La sfarsit de secol 18 si inceput de secol 19, asistam la un moment culminant pentru

intelerea relatiei dintre cadrul natural si spatiul locuit privat. Aceasta a fost cel mai bine

aplicata in ansamblul Regent’s Park din Londra, de catre arhitectul John Nash si urbanistul

Humphry Repton, ce nu doar ca s-au jucat cu conceptul de lotizare in jurul unui parc public,

ci si cu conceptul lotizarii rezidentiale in parc, aflat la prima schita. Acesta este momentul in

care forma urbana de scuar este adusa la o scara metropolitana, definind cele doua concepte

mentionate anterior.

In 1811, odata cu expirarea licentei de concesiune pentru terenul din apropierea

satului Marylebone, acesta intra in posesia Domeniilor Coroanei, sub jurisdictia Comisiei de

Paduri si Rezervatii Forestiere. In cadrul comisiei, era angajat John Nash, din 1806. Initial s-a

dorit ca pe acest teren sa fie realizat un parc, de altfel arhitectul insusi a vrut construirea unui

nou palat pentru regele George al IV-lea si vile pentru familia acestuia, grupate in interiorul

parcului. Proiectul a fost refuzat, iar tema este decisa de John Fordyce, Inspector general al

veniturilor din terenuri, ce vede oportunitatea unei dezvoltari imobiliare. Planul realizat de

acesta propune incadrarea parcului in sistemul urban al orasului, creand o retea de strazi ce sa

lege parcul de toate zonele importante ale metropolei. In final, proiectul realizat de John Nash

dispune perimetral parcului, 16 siruri de locuinte, in dreptul fiecarei locuinte aflandu-se un

acces in parc. In plus, arhitectul a pastrat o parte din ideea sa initiala, amplansand in interiorul

parcului, ascunse in peisaj, 56 de vile, numar redus la 26, ca mai apoi sa fie construite doar 7

in zona centrala a parcului. De asemenea, in parc mai sunt dispuse si cladiri publice: spitalul

si biserica Sf. Catharina, Baile Royale York si Colegiul Regelui. Realizarea proiectului

dureaza aproximativ 15 ani. Ansamblul imobiliar realizat trebuia sa indeplineasca trei

obiective: sa aduca castiguri cat mai mari pentru Coroana, sa aduca in zona rezidenti de

familii din inalta societate si infrumusetarea metropolei.

Ansamblul avea de fapt tipologia unui scuar, insa la o scara mult mai mare. Ideea

principala a orientarii vilelor catre parc era aceea de a oferi spatiilor interioare vedere catre

acesta, insa accesul se facea pe fatada opusa. Nu doar ca privelistea din spre vila spre parc

trebuia sa incante privirea, ci si din spre parc in spre vila. A fost studiata in detaliu problema

panoramei asupra parcului din saloanele vilelor.

Desi cladirile au fost realizate de arhitecti diferiti, intreaga operatiune a fost

supravegheata de John Nash. Astfel, s-a pastrat o armonie a fatadelor din spre parc, pastrand

elemente comune: simetrie in stil clasic italian, cu portice la parter, prezenta ordinului colosal

ionic sau doric pe care este asezat un fronton triunghiular, lucrari din fier tratate cu bronz si

tamplarii ce imita stejarul.

Parcul avea un caracter privat, in el avand acces proprietarii vilelor. Din 1835, acesta

este deschis pentru public doar pentru doua zile pe saptamana, ca mai apoi in 1841 acesta sa

devina parc public. Rezidentilor li se rezerva un spatiu privat, in dreptul locuintei.

Cum am mentionat anterior, imaginea parcului este tratata aproape rural, natura

nefiind imblanzita, aleile fluide, vilele rasfirate in aparenta la intamplare, pierdute prin masa

de vegetatie creand senzatia unui domeniu regal privat, sunt doar un pretext pentru John Nash

pentru a oferi mai multa picturalitate parcului. Urbanismul puternic si meticulos gandit aflat

la exterior contrasteaza puternic cu aceasta picturalitate, intalnita de asemenea si in nordul

parcului, unde de-a lungul lui Regent’s Canal se afla un ansamblu de vile clasice de inspiratie

Palladiana, puse pe un fundal voit rural.

Privind imaginile aproape ca suntem transpusi intr-un cadru rural iesit dintr-o scriere

de-a lui Jane Austen, avand in fata o vila de vacanta undeva in afara metropolei, folosita de

proprietarii burghezi pentru a evada din orasul sufocant, fiind foarte usor sa uitam ca de fapt

ansamblul se afla intr-un spatiu urban.

Aceasta picturalitate, ce in cazul Regent’s Park defineste personalitatea proiectului,

este analizata de mai multi teoreticieni. Forma urbana a lotizarii in jurul unui spatiu verde

este strans legata de dezbaterile de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, asupra curentului

pitoresc. Pitorescul este un estetic ideal, ce trebuie inteles pus in relatie cu frumosul si

sublimul. Pentru a intelege curentul putem sa ne referim la descrierea lui Thomas Gray, ce in

1765 descrie zonele muntoase din Scotia ca: “Muntii sunt extraordinari […] Nicio alta

creatura monstruasa de-a lui Dumnezeu nu stie cum sa imbine asemenea frumusete cu atatea

orori”. Pitorescul apare ca un mediator al conflictului dintre frumos si sublim, definind

posibilitatile ce se afla intre cele doua.

Definit de William Gilpin in 1768, pitorescul este “acel tip de frumusete care este

placut intr-o pictura”, definitie bazata pe cunostintele sale despre pictura peisajului. Uvedale

Price, autorul “Essays on the Picturesque” (1794) una din cartile ce stau la baza teoretica a

curentului, este printre putinii teoreticieni ce sustin ca exista o relatie intre cladire si peisaj,

indiferent daca acestea se afla intr-un cadru urban sau rural. El sustine ca arhitectul trebuie sa

isi depaseasca profesia si sa devina si arhitect ce cunoaste tehnica picturii peisajului.

Arhitectura si peisajul se infrumuseteaza reciproc in momentul in care intentia lor a fost

gandita impreuna. Acesta sugereaza ca arhitectul sa se inspire din picturile vremii, unde

casele erau rareori complet singure in imagine, fara a fi incadrate de natura. Aceasta

preocupare a omului pentru peisaj nu apare datorita relatiei acestuia cu natura, sau a

sentimentului de reintoarcere la originile creatoare, ci se poate spune ca aceasta neintelegere

intre om si natura, aparuta odata cu locuirea in spatiul urban si despartirea dintre construit si

neconstruit, ajunsese intr-un moment critic, iar cele doua trebuiau in final a fi unite.

Teoria pitorescului a lui Repton sustinea ca orice proiect peisager sau de arhitectura

trebuie gandit ca o pictura, avand un “background” – o imagine de fundal – un “middle

ground” – o imagine de mijloc – si un “foreground” – o imagine frontala. In cadrul frontal

trebuia sa se afle arta, constant in arhitectura riguroasa si geometrica a cladirilor, in mijloc

sunt gardul, aleile, bancile, toate elementele ce dau parcului caracter iar in fundal sa domine

natura neimblanzita.

Nu putem insa considera gradina sau parcul ca fiind adevarata imagine a naturii,

aceasta este doar o reproducere trecuta prin filtrul arhitectului peisagist. Indiferent cat de fidel

originalului este peisajul, se observa o “gandire” a spatiului, fapt ce in mod natural nu s-ar

intampla. Astfel putem incadra parcul in curentul pitoresc, deoarece in ciuda proiectului

gandit din toate punctele de vedere, a armoniei peisagere realizate, aceasta “perfectiune”

desparte natura creata de om, de o natura salbatica, primordiala a carei evolutie nu se supune

niciunei reguli, devenind aproape un defect ce opreste parcul din a fi o opera ideala.

In urma realizarii Regent’s Park, in anii ‘90 ai secolului XX, este introdusa in istoria

arhitecturii notiunea de “pitoresc metropolitan”. Miscarea “Metropolitan Picturesque” a

constat in dorinta autoritatilor locale pentru a dezvolta din punct de vedere urbanistic

metropola londoneza.

3.2. Parcul Monceau

Am ales Parcul Monceau ca un exemplu pertinent pentru forma urbana deoarece in

primul rand acesta este primul exemplu Parisian de lotizare in jurul unui spatiu verde, iar in al

doilea rand, acesta a reprezentat unui din exemplele ce au influentat realizarea Parcului

Ioanid, primul exemplu al formei urbane realizat in Bucuresti.

Cand vorbim despre Parcul Monceau vorbim despre cele doua forme ale parcului: cea

de dinainte de Revolutia Franceza, cand acesta era mai degraba o escapada din lumea reala,

datorita aspectului fastastic si cea de dupa Revolutia Franceza cand acesta a fost transformat

in gradina publica si integrat intr-un proiect rezidential de lotizare in jurul unui spatiu verde.

In 1769, Ducele de Chartres, varul Regelui Ludovic al XVI-lea, incepe actiunea de

cumparare a terenului din Monceau pe care ii cere peisagistului Louis de Carmontelle sa ii

construiasca o “gradina de placere”. Gradina avea sa fie intr-un stil anglo-chinez, ducele fiind

un mare iubitor de tot insemna patrimoniu si cultura englezeasca. Pentru a nu obtura

privelistea in gradina, nu s-a folosit o ingradire obisnuita, ci s-au sapat santuri in jurul ei,

astfel incat accesul sa fie totul unul controlat iar vegetatia din interiorul gradinii sa para ca se

continua si in exterior. Curentul pitoresc ajunge astfel si in Franta, Louis Carmontelle

compara posibilitatile nelimitate ale proiectarii unei gradini cu schimbarea decorului pe o

scena de opera, sustinand ca gradina trebuie sa fie plina de iluzii, trebuia sa transpuna omul

intr-o alta dimensiune sau intr-o alta clima lipsita de problemele cu case se confrunta orasul

exterior gradinii, gradina insusi sa fie o scena al carui decor este natura. Vizitatorii trebuiau sa

fie surprinsi si impresionati, iar Carmontelle nu voia sa creeze o gradina obisnuita, ci voia ca

proiectul lui sa intruchipeze forma sentimentului vizitei intr-o gradina, iar fiecare pas pe care

il faceau in ea sa fie unul diferit, aceasta teatralitate sa faca oamenii sa se intoarca in fiecare

zi.

Gradina este presarata cu diferite constructii cu teme diferite precum: o piramida

antica egipteana, statui antice, un iaz cu nuferi, o cort tatar si un cort turcesc, o ferma, o

moara olandeza, un templu al zeului Marte, un carusel chinezesc, o vita de vie italiana, o

minareta, un circ de tipul Colosseumului, in care aveau loc si lupte navale si o constructie in

stil gotic ce avea sa fie laboratorul de chimie. Toate aceste scene erau conturate cu alei,

canale de apa, olginzi si cascade. Ansamblul a fost terminat in 1779. Carmontelle afirma:

“
​
Monceau nu trebuia sa fie o gradina englezeasca, ci asa cum au spus criticii, este o gradina

ce infatiseaza toate timpurile si toate locurile […] dorinta nefiind aceea de a imita o

natiune
​
”. Gradina rezultata a devenit unica pentru arta gradinilor Franceze, iar vizitatorii

odata ajunsi in ea, calatoreau in timp si spatiu. Odata cu schimbarile aparute in moda

gradinilor, in mare parte din cauza influentelor scuarurilor englezesti, intervin cateva

schimbari si in imaginea Gradinii Monceau. Ansamblul a fost denumit de critici “La Folie de

Chartres”(“Mania lui Chartres”), din cauza ca proiectul a depasit cu mult bugetul alocat.

Momentul precedeaza Revolutia Franceza, cand Ducele a fost ghilotinat impreuna cu alti

membrii importanti ai burgheziei franceze, iar gradina este nationalizata si serveste o buna

perioada de timp ca parc public in care revolutionarii isi tineau serbarile populare.

Odata cu sfarsitul Revolutiei, parcul intra inapoi in posesia familiei Ducelui. In timpul

domniei lui Napoleon al III-lea, baronul Haussmann conduce o operatiunea de modernizare a

orasului, incepand cu preluarea terenurilor periferice, din care facea parte din Parcul

Monceau. Monceau este impartit, o parte ramanand orasului, pentru realizarea unei gradini

publice iar restul este vantul fratilor Pereire, o familie de oameni de afaceri, bancheri, ce

aveau in plan constructia unui proiect rezidential pentru burghezie. In 1861 este incheiat un

acord intre fratii Pereire si statul francez in care acestia decid folosirea terenurilor vechiului

Parc Monceau pentru a realiza o gradina publica iar vilele construie in jurul gradinii sa aiba o

functiune strict de locuinta si sa nu fie vandute nimanui altcuiva decat burgheziei. Desi parcul

initial a suferit modificari la nivel de urbanism, multe din constructiile initiale regasite in parc

au fost pastrate. Proiectul se incheie in 1868 iar aceasta alaturare de spatiu de locuit si spatiu

verde reprezinta o premiera in urbanismul parisian.

3.3. Parcul Ioanid

​
4. Componenta economica

​
Se observă componenta principală ce rezultă din alăturarea simultană a două structuri

urbane: lotizarea reziden
ț
ială
ș
i spa
ț
iul verde,
ș
i anume cea economică. Un subiect ce va fi

dezvoltat mai amplu în cadrul capitolului II
ș
i care face posibilă această alăturare, întrucât

cele două structuri, cea de parc
ș
i cea de locuin
ț
ă se sus
ț
in reciproc din punct de vedere

economic.

III. Concluzie

În urma studiului realizat, poate fi în
ț
eles acest tip de formă urbană, ce poate fi folosit

ca exemplu în arhitectura
ș
i urbanismul contemporan, deoarece în timp
ș
i-a dovedit eficien
ț
a

din toate punctele de vedere. De asemenea analiza a subliniat nevoia revitalizării “Parcului

Filipescu”, nucleu fără de care lotizarea din jurul său
ș
i-a pierdut spiritul.

IV. Bibliografie

Volume:

1.
Giurescu, Constantin, Istoria Bucure
ș
tilor din cele mai vechi timpuri până în zilele

noastre, Editura pentru Literatură, 1966

2.
Harhoiu, Dana, Bucure
ș
ti, un ora
ș
între Orient
ș
i Occident, Simetria, Bucure
ș
ti, 1997

3.
Howard, Ebenezer, Garden Cities of To-Morrow, Sonnenschein, Londra, 1902

4.
Woinaroski, Cristina, Istorie urbană. Lotizarea
ș
i Parcul Ioanid din Bucure
ș
ti în

context european, Simetria, Bucure
ș
ti, 2013

Articole

1.
Daniels, Howard, “Villa Parks”, revista The Horticulturist n.s. XIII, 1858, pp.

495-496

2.
Jordan, Harriet, “Public Parks, 1885-1914”, Garden History, vol 22., nr. 1/1994, pp.

85-113

Lucrări de licen
ț
ă, teze de doctorat:

1.
Deftu, Lavinia, Importan
ț
a spa
ț
iilor verzi la nivel urban. G rădina publică, lucrare de

licen
ț
ă, Universita tea de Arhitectură
ș
i Urbanism “Ion Mi ncu” / Sec
ț
ia de amenajarea

ș
i planificarea pei sajului, Bucure
ș
ti, 2010

2.
Necula, Lidia, De la grădina istorică la grădina publică a ora
ș
ului: demers de activare

urbană, lucrare de dizerta
ț
ie, Universitatea de Arhitectură
ș
i Urbanism “Ion Mincu” /

Facultatea de arhitectură, Bucure
ș
ti, 2017

3.
Rotaru, Bianca, Parcul reprezentativ pentru obiectul cultural-expozi
ț
ional, lucrare de

licen
ț
ă, Universita tea de Arhitectură
ș
i Urbanism “Ion Mi ncu” / Sec
ț
ia peisagistică ,

Bucure
ș
ti, 2010

4.
Woinaroski, Cristina, Bucure
ș
ti, evolu
ț
ie urbanistică
ș
i arhitecturală în context

european: studiu de caz: lotizarea
ș
i Parcul Ioanid, teză de doctorat, Universitatea de

Arhitectură
ș
i Urb anism “Ion Mincu”, Bucure
ș
ti, 2011

Siteuri WEB:

1.
https://kailasmithemsociallanguagedigitalmedia.wordpress.com/2012/11/08/difference
-between-public-and-private-space/,
​
accesat 15.03.2019

2.
https://www.ziaruldeiasi.ro/ghidul-casei/veranda-element-arhitectural-cu-un-puternic-
rol-social~ni8sat, accesat 17.03.2019