Analiza Unei Firme cu Capital Privat Prin Prisma Activitatii Comerciale a Intreprinderii (s.c. Xyz S
INTRODUCERE
Activitatea comercială reprezintă conectarea societății la cerințele pieței și îi asigură acesteia utilitatea economică și socială. Satisfacerea exigențelor clientelei reprezintă factorul cel mai important în funcție de care se organizează și dimensionează celelalte activități ale firmei. Pentru a-și atinge scopurile comerciale, este necesar a se realiza produsele și serviciile în volumul solicitat și de calitate.
În competiția acerbă a pieței, obținerea prețului prin care se acoperă cheltuielile avansate și realizarea profitului prevăzut este necesar convergența întregii activități în această direcție. În acest sens, am subliniat interdependența dintre funcția comercială – poziția financiară și gestiune, care în consonanță contribuie la obținerea de rezultate economico-financiare superioare. Practic, într-o societate funcția comercială induce un efect de tip cibernetic, efectul influențând cauza, adică producția, aprovizionarea și finanțarea.
Ca studiu de caz am analizat activitatea comercială a S.C. OIL TERMINAL S.A. Constanța, care are ca obiect de activitate servicii în domeniul petrolier. Am avut în vedere aplicarea instrumentelor și tehnicilor științifice de analiză pe triada activitate comercială – poziție financiară – gestiune, având în vedere intercondiționarea și convergența lor spre același scop.
Analiza multicriterială a scos în evidență aspectele pozitive și negative, subliniind căile de urmat pentru eficientizarea întregii activități și consolidarea poziției de piață atât pe plan intern cât și extern.
CAPITOLUL I
ÎNTREPRINDEREA ȘI MEDIUL SĂU ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ
I.1. Evoluția conceptului de întreprindere
Întreprinderile sunt entități economice de baza ale economiei naționale, răspândite în teritoriu datorită răspândirii resurselor materiale, în special a resurselor primare limitate sau a accesului la acestea, a resurselor de muncă, a consumatorilor. Datorită variatelor alternative de utilizare a resurselor (factorilor) de producție în profil teritorial și a necesității utilizării lor eficiente în procesele economice, inițiativa agenților economici se diversifică pe măsura adâncirii procesului de diviziune sociala a muncii. Noțiunea de întreprindere are la origine cuvântul francez “entreprise”, iar în terminologia anglo-saxonă se utilizează cu același sens. De multe ori se utilizează cu același sens și noțiunea de unitate economică sau firmă.
Ca unitate economică, întreprinderea are rolul de a administra cu eficiență maximă resursele de care dispune în vederea realizării obiectivelor stabilite de managementul individual sau de grup și de proprietari. În întreprinderi se desfășoară activități economice și sociale, prin urmare ele funcționează ca organisme economico-sociale care produc bunuri și servicii în scop de profit. În cazul unor entități de tip familial scopul prioritar al activității economice este obținerea unor venituri necesare familiei.
Conceptul de întreprindere a cunoscut o lungă evoluție istorică în procesul de formare și consolidare a economiei moderne. Întreprinderea de azi este esențial diferită de cea care a apărut la începutul dezvoltării capitalismului. Henri Fayol considera că întreprinderea este un ansamblu tehnic si economico-social, care are funcții specifice și este condusă după principii de piață.
Economiștii români au adus contribuții la dezvoltarea conceptului de întreprindere dovedind originalitate și competență cu privire la întreprinderile industriale si agricole. Gh. Baritiu, P.S. Aurelian, B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, D.P. Martian, V. Madgearu, V. Slavescu etc. au pus bazele teoretice ale întreprinderii industriale si au avut o contribuție evidenta la dezvoltarea industriei românești.
Virgil Madgearu în cursul de economie politica precizează că „…pe baza abordării unitare a diferiților factori de producție: capital, munca și partea naturală pentru un scop anumit, într-o organizație închisă și independentă orice coordonator, fabricant etc., au dreptul să dispună cum vor de forțele date”.
Victor Slăvescu susținea că …întreprinderea în sensul științei întreprinderii este tipul de organizație economică dispunând de un patrimoniu, urmărind obținerea unei rentabilități pentru capitalurile încredințate și care este exprimată în cifrele unui bilanț ce se încheie în epoci de vreme stabilite în timp de legiuitor”.
Deși de multă vreme, pe plan mondial, întreprinderea a ocupat un loc important în analiza microeconomică tradițională, tratarea conceptului de întreprindere s-a făcut de o manieră mecanică, abordându-se legăturile sale cu mediul în principal prin sistemul de prețuri și în scopul maximizării profitului, pe baza unui calcul economic rațional.
Teoria economică a întreprinderii, numită și neoclasică, a apărut în cadrul gândirii liberale de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Este vorba de explicarea deciziilor de fixare a prețurilor și a volumului de producție ca răspuns la variațiile cererii și a costului factorilor de producție. Obiectivul principal era maximizarea profitului . Pentru neoclasicii de la sfârșitul secolului XIX exista o identitate între întreprinzător și întreprinderi, întreprinzătorul proprietar impunea obiectivul său personal: cel de maximizare a profitului. Teoria neoclasică se bazează pe cinci ipoteze, care sunt prezentate mai jos:
Au fost formulate numeroase critici privind ipotezele acestei teorii. Dintre acestea menționăm: absența diferențierii dintre întreprinzător și întreprindere; separarea produsă între proprietatea acționarilor și conducerea marilor întreprinderi încredințată unor conducători profesioniști (manageri) conduce la adăugarea la obiectivul de profit și a obiectivelor proprii ale managerilor (obiective de prestigiu social, de exemplu). Întreprinzătorul este confruntat cu constrângeri mai numeroase decât cele reținute de teoria neoclasică (concurenți, consumatori, sindicate, Statul) și trebuie să ia majoritatea deciziilor sale într-o perspectivă incertă și în condiții de risc și incertitudine.
Întreprinderea nu este numai o realitate economică care are o funcțiune de producție, cu o relație stabilă între volumul de muncă, de capital și de producție, ci este de asemenea, o organizație în care acționează importante mecanisme de coordonare și de luare a deciziei.
Teoriile moderne despre întreprindere pun accent pe existența acesteia legată de munca în echipa care conduce la creșterea productivității muncii. Munca în echipa este rezultatul necesității combinării factorilor de producție care permite o mai bună diviziune a muncii și astfel fiecare individ se specializează în activități pentru care el este cel mai competent și participă în grup la obținerea produselor finale. Finalitatea specializării și a combinării factorilor de producție este eficiența. Munca în echipă în cadrul unei întreprinderi asigură costuri mai raționale și controlul capacității muncii și a rezultatelor obținute.
Întreprinderea trebuie înțeleasă ca o organizație care răspunde următoarelor
criterii:
• este un grup social ce reunește indivizii în scopul realizării aceluiași obiectiv;
• este un grup rațional organizat, în care exercitarea puterii este bine definită, cu responsabilități precizate prin diviziunea muncii și a funcțiilor sale;
• este un grup durabil, structurat si organizat în vederea atingerii obiectivelor
stabilite.
Întreprinderea fiind o organizație asigură coordonarea rațională a activităților unui anumit grup de persoane în vederea atingerii unui scop comun.
Întreprinderea este un centru de decizie economică și ca urmare joacă un rol important în economia de piață, întrucât ea hotărăște natura produselor și serviciilor pe care le va obține, combinația factorilor, tehnologiile practicate, prețurile în relație cu cererea și oferta de pe piață etc.
Întreprinderea nu este numai locul unde se desfășoară producția, ci este un centru de decizie, condus de întreprinzători și are ca scop obținerea de profit.
Autonomia decizională exprimă puterea întreprinderii de libera dispoziție privind patrimoniul, adică dreptul proprietarilor de a dispune de activele productive și financiare necesare exploatării.
Întreprinderile au autonomie și independență funcțională. Autonomia funcțională reprezintă totalitatea drepturilor, atribuțiilor și responsabilităților organelor de conducere în gospodărirea eficientă a patrimoniului. Autonomia se manifestă prin dreptul întreprinderii de a lua decizii în toate domeniile. Autonomia este principala trăsătură a gestiunii economico-financiare, de care depinde autofinanțarea, cointeresarea salariaților, răspunderea materială și controlul activității desfășurate.
Autonomia funcțională generează legături economice directe cu alte unități, relații financiare cu bugetul statului etc. Întreprinderea este titulara de conturi la bănci, contractează credite și alte împrumuturi. Relațiile cu agenții economici se derulează pe bază de contracte. Prin onorarea contractelor și încasarea valorii produselor vândute, întreprinderile pot să-și recupereze costurile, să obțină profit din care, după achitarea obligațiilor fiscale, o parte este distribuită acționarilor ca dividende.
Autonomia funcțională a întreprinderilor se manifestă în toate etapele procesului economic: procurarea resurselor, producerea bunurilor, vânzarea acestora și repartizarea rezultatelor obținute. Eforturile întreprinderii trebuie canalizate spre maximizarea rezultatelor financiare nete pentru a putea realiza o latură importantă a gestiunii, autofinanțarea.
Esențial pentru întreprindere în condițiile economiei de piață este faptul că își poate stabili singură planul economic pe baza situației date a pieței, statul intervenind, prin intermediul instituțiilor sale doar în cazul obligațiilor acesteia față de buget, în elaborarea legislației, în protecția concurenței. Două principii fundamentale stau la baza întreprinderii economice libere:
a) principiul autonomiei economice și funcționale;
b) principiul maximizării profitului.
După unii autori, o uniune de întreprinderi, constituită sub o singură conducere și gestiune financiară, este denumită firmă comercială. Firma comercială poate să cuprindă mai multe unități (sucursale, filiale) care prestează activități identice, localizate în diverse zone geografice sau filiale care fac afaceri de genuri diferite în cadrul aceleași zone. Activitatea întreprinderii generează două categorii de fluxuri.
a) intrări de factori de producție, al căror cost determină fluxurile de cheltuieli ale întreprinderii către agenții economici care furnizează acești factori;
b) ieșiri de bunuri, servicii etc., produse care sunt puse la dispoziția celorlalți agenți economici care, la rândul lor, generează fluxuri de venituri obținute în urma comercializării bunurilor respective.
Fluxurile de venituri și cheltuieli (cash-flow) trebuie să fie întotdeauna pozitive pentru ca întreprinderea să poată supraviețui și/sau să-și extindă activitatea pe piață. Aceste grupuri de fluxuri sunt prezentate grafic mai jos.
Ca o celulă de bază a economiei, întreprinderea (firma) este veriga organizatorică unde se desăvârșește fuziunea între factorii de producție (natura, munca și capital), în scopul producerii și desfacerii de bunuri economice (produse, lucrări, servicii, informații etc.) în structura, cantitatea și calitatea impusă de cerințele pieței și obținerea unui profit. Întreprinderea suportă costuri corespunzând remunerării factorilor de producție utilizați, care trebuie compensați prin rezultatele producției sale. Deci, întreprinderea trebuie în mod necesar să producă o valoare excedentară costurilor sale. Întreprinderea se delimitează prin genul specific de activitate, prin conducerea și gestiunea economică unică, prin unitatea sa financiară.
I.2. ÎNTREPRINDEREA – SISTEM ECONOMIC DESCHIS, DINAMIC ȘI COMPLEX
Sistemul este un ansamblu de elemente în interacțiunea lor dinamică, organizată în vederea realizării unui scop.
Pentru a descrie un sistem este nescop.
Pentru a descrie un sistem este necesar să se înțeleagă aspectul său structural, adică organizarea sa într-un anumit spațiu și aspectul funcțional, adică organizarea și funcționarea în timp a elementelor sale componente. Ca organism economico-social, întreprinderea are o structură sistemică, în care diferitele sale componente se condiționează reciproc. Totalitatea elementelor componente, în interacțiunea lor, constituie mecanismul de funcționare al întreprinderii. Funcționarea acestui mecanism se desfășoară sub acțiunea factorilor de mediu intern și extern și se manifestă într-o mare diversitate de forme.
Concepția sistemică privind întreprinderea este un mod de a privi, a gândi si a înțelege procesele economice care au loc în cadrul ei în interacțiune cu conducerea acesteia. Abordarea sistemică permite formarea unei viziuni largi, cuprinzătoare asupra funcționării acestui organism complex și dinamic care este întreprinderea. Totodată, aplicarea teoriei generale a sistemelor la sistemele economice în general și la întreprindere ca sistem, în special, conduce la identificarea unor noi căi de analiză, permițând formularea unor soluții, decizii perfecționate, care să conducă la realizarea scopurilor propuse.
Teoria generală a sistemelor consideră fenomenele și procesele economice ca sistem, adică un ansamblu organizat de elemente interdependente, aflate în interacțiune activă sau numai potențială. Un sistem se definește prin următoarele noțiuni:
obiectele (elementele) sistemului, entități materiale sau abstracte ce constituie componenta constructivă a sistemului (statica sistemului);
proprietățile obiectelor;
relațiile, raporturile dintre elementele (dinamica sistemului).
Reuniunea elementelor într-un ansamblu, împreună cu relațiile dintre ele, formează structura sistemului. Structura unui sistem este o caracteristică relativ stabilă a acestuia. Practica economică a dovedit că legăturile dintre elementele componente ale sistemului întreprindere fac ca acțiunea unora să se reflecte asupra altora și, implicit, asupra întregului constituit de întreprindere. De exemplu, perturbațiile care pot să apară în aprovizionarea cu materii prime afectează ritmicitatea producției, iar aceasta are consecințe asupra veniturilor realizate de întreprindere. Rezultă că sistemul se manifestă ca o entitate distinctă, ca un întreg.
Întreprinderea abordată ca sistem complex are o serie de caracteristici care-i asigură o funcționalitate specifică. În figura de mai jos, poate fi urmărită complexitatea sistemului întreprindere.
Fig. nr.3. Complexitatea sistemului întreprindere
Abordarea întreprinderii pe baza principiilor teoriei sistemelor și ciberneticii impune luarea în considerare atât a întreprinderii ca ansamblu unitar, cât și a fiecăreia dintre componente, în interdependența și acțiunea lor. Abordarea sistematică a întreprinderii constă în prioritatea acordată întregului, respectiv întreprinderii – față de elementele sale componente, subunități structurale și funcționale și studierii conexiunilor dintre elementele componente în dinamica și complexitatea lor. Sistemul poate fi definit, de:
mulțimea elementelor sale;
mulțimea conexiunilor interne și externe;
intrările și ieșirile din sistem;
finalitatea sistemului;
comportarea și capacitatea de funcționare a sistemului.
Caracteristicile sistemului întreprindere
Sistemul întreprindere prezintă o serie de caracteristici care trebuie avute în vedere pentru a-i asigura funcționalitatea, acestea sunt:
a) întreprinderea este un sistem social, întrucât în cadrul acesteia o componentă esențială sunt oamenii (conducători și executanți) care acționează asupra celorlalte componente (resurse materiale, energie, capacități de producție, informații) pentru a realiza obiectivele propuse; în ultimă instanță, finalitatea sistemului este creșterea bogăției;
b) întreprinderea este un sistem economic, deoarece reunește resurse de diferite tipuri urmărind valorificarea lor optimă (sistem cu raționalitate);
c) întreprinderea este un sistem deschis, în sensul că are schimburi permanente cu mediul (de unde își procură inputurile și unde își externalizează outputurile). În figura de mai jos se prezintă întreprinderea ca sistem deschis;
d) întreprinderea este un sistem organic adaptiv, în permanentă legătură cu mediul de care este influențat, dar pe care îl și influențează, fapt care determina modificarea parametrilor sistemului. Un sistem ai cărui parametri sunt variabili ca răspuns la condițiile mediului este un sistem adaptiv;
e) întreprinderea este un sistem dinamic, deoarece își modifică starea în timp;
f) întreprinderea este un sistem complex, reunind un mare număr de elemente, subsisteme, părți cu funcții bine precizate;
g) întreprinderea este un sistem cu comportament finalist, cu echifinalitate;
h) întreprinderea este un sistem relativ stabil. Dacă o perturbație a mediului a produs variația unor parametri, întreprinderea reacționează pentru a conduce evoluția în regim staționar. În acest scop, în cadrul sistemului întreprindere identificam un subsistem specific (subsistemul conducător) având rolul de a pune în practică măsurile corective care să permită atingerea regimului staționar, a stabilității. Obiectivul subsistemului conducător este reglarea sistemului și asigurarea funcționalității optime. Dispersia activităților (uneori chiar și a componentelor sistemului) în teritoriu, ca și complexitatea proceselor care au loc, fac ca reglarea să se desfășoare în condiții grele, uneori chiar în lipsa unor informații pertinente;
i) întreprinderea este un sistem supus proceselor entropice, sub acțiunea cărora se manifestă tendința de dezorganizare. Activitatea de conducere constituie forța care contrabalansează această tendință, asigurând stabilitatea dinamică a întreprinderii;
j) întreprinderea este un sistem probabilist (stochastic) datorită acțiunii factorilor aleatori care tind să perturbe echilibrul. Menținerea stabilității, preîntâmpinarea și anihilarea factorilor perturbatori, evitarea tendințelor entropice necesită din partea conducerii intervenții reglatoare active și permanente;
k) întreprinderea este un sistem cu autoînvățare (se învață în procesul de desfășurare a activităților economice și sociale);
l) întreprinderea este un sistem cibernetic. Culegerea informațiilor despre ieșirea sistemului și utilizarea lor pentru corectarea intrării (feed-back, conexiune inversă) este caracteristică sistemelor cibernetice. Îndeplinirea obiectivelor necesită asigurarea permanentă a intrărilor prestabilite (cantitativ și calitativ), corelarea acestora cu procesele tehnologice, urmărirea transformărilor pe care le suferă intrările, compararea rezultatelor cu obiectivele;
m) întreprinderea este un sistem autoreglabil și autoorganizabil. Întreprinderea este un sistem autoreglabil si autoorganizabil în care coexistă două tipuri de activități: o activitate tehnico-productivă și o activitate de conducere.
Caracterul de sistem autoreglabil si autoorganizabil are la baza conceptul deretroacțiune sau de conexiune inversă (feed-back), care presupune capacitatea sistemului de a-si modifica intrările și starea sa, în raport cu modul în care ieșirile răspund comenzii sociale. În acest context, întreprinderea abordată în viziune sistemică este formată dintr-un sistem reglat sau condus (S), în care au loc procese tehnice și biologice de transformare a factorilor de producție în produse finite, conform obiectivelor propuse inițial și un sistem reglator sau conducător (R), care are rolul de a asigura funcționarea sistemului reglat, în limitele parametrilor tehnici, organizatorici și structurali pentru atingerea finalității, concretizată în cererea de produse pe piața produselor (P). Sistemul reglator se justifică prin acțiunea permanentă asupra factorilor entropici perturbatori și își concretizează activitatea în procesul decizional.
Retroacțiunea sau conexiunea inversă (ΔX) se manifestă atât la nivelul întreprinderii considerată ca sistem, cât și la nivelul subdiviziunilor organizatorice, ca subsisteme. Fiecare subsistem își are intrările și ieșirile proprii. Ieșirile dintr-un subsistem constituie intrări în cadrul subsistemului următor (fig. 3.3.)
Fig. 3.3.: Schema bloc a sistemului întreprinderii, în care:
S – sistem reglat (condus); R – sistem reglator (conducător);
X – intrările în sistem; Y – ieșirile din sistem; ΔX – mărimea de reglare.
Funcționalitatea întreprinderii ca sistem este data de transmitantă (T), care se determina ca raport între ieșirile (Y) și intrările (X) sistemului:
Transmitanta poate fi exprimată fizic (T<1) și valoric (T>1). Transmitanta fizică poate este subunitară deoarece intrările de resurse alocate sunt, de regulă, inferioare output-urilor obținute. Transmitanta valorică a sistemului trebuie să fie supraunitară pentru ca acesta să fie funcțional, respectiv cifra de afaceri să fie mai mare decât costurile și să se obțină un nivel cât mai ridicat al profitului.
Subsistemele componente ale sistemului întreprindere
Conform axiomelor lui Churchman*) rezultă că putem construi sistemul întreprindere pornind de la subsistemele componente. O largă utilizare în domeniul organizării și conducerii are structurarea întreprinderii ca un dublet “obiect condus – conducere”. Sunt puse astfel în evidență două subsisteme ale sistemului întreprindere: subsistemul condus și subsistemul conducător. Fiecare din cele două subsisteme se structurează, la rândul lor, în alte elemente componente.
Subsistemul condus sau efectoriu se compune din: loc de muncă, atelier, secție, compartimente funcționale (planificare, lansare, urmărirea producției, aprovizionare, desfacere, personal etc.). Fiecare dintre acestea pot fi considerate ca sisteme, dat fiind caracterul deschis al sistemelor. Ele vor fi, deci, formate din alte componente specifice, descompunerea mergând până la element, care constituie “unitatea” structurală ce nu mai poate fi descompusă (postul).
Subsistemul conducător se structurează în conducere strategică, conducere tactică și conducere operativă astfel încât să se realizeze funcțiile conducerii (previziune, organizare, coordonare, comandă și control). Realizarea funcțiilor conducerii implică un ansamblu de metode și procese intelectuale, tehnice și economico-financiare prin care decizia (comanda) se transformă în acțiune.
Din analiza proceselor de conducere rezultă că principalele activități, operațiuni și procedee implicate în conducerea științifică a sistemului întreprindere pot fi etapizate, astfel: reflecție-decizie, decizie-acțiune, acțiune-rezultate.
Abordarea sistematica permite, de fapt, modelarea realității obiective complexe reprezentată de întreprindere, prin abstractizarea funcționării ei. Astfel, un prim model al sistemului întreprindere pornește de la structurarea pe cele două
subsisteme amintite anterior și este prezentat schematic în figura 3.4.
*) „Finanțe și gestiunea financiară a întreprinderii” – Toma, M; Alexandru, F.
Un alt model al sistemului întreprindere, subsistemul condus (structural-organizatoric) și subsistemul conducător, pornește de la identificarea activităților prin care acesta își exercită funcțiile sale și își realizează finalitatea ca sistem. În figura 3.5, se prezintă modelul sistemului întreprindere care surprinde structura funcțională a acestuia.
Abordarea sistemică permite economistului să înțeleagă exact necesitatea conducerii, coordonării părților (subsistemelor), astfel încât fiecare dintre acestea să contribuie la realizarea finalității întregului sistem care este întreprinderea. După cum s-a observat, între subsisteme se stabilesc legături, conexiuni care conduc la „organizarea” părților într-un întreg. De cele mai multe ori, această organizare apare ca o structură ierarhizată care asigură circulația informației necesare conducerii întregului sistem.
I.3. FUNCȚIILE ÎNTREPRINDERII
Întreprinderea reprezintă spațiul în care se reunesc și se combină factorii de producție, se desfășoară procesul de producție, se produc bunuri economice și se creează valoare nouă, pe baza diviziunii sociale a muncii și a cooperării directe și indirecte, între toți cei care o compun și o reprezintă.
Exercitarea funcțiilor manageriale se realizează în strânsă legătură cu funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească întreprinderea pentru a-și atinge scopul propus prin constituirea ei. Principalele funcții sunt următoarele:
1. Funcțiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde ansamblul activităților desfășurate în firmă prin care se concepe și se implementează progresul tehnico-științific. În cadrul acestei funcțiuni se desprind 3 activități: de previzionare a funcționării și dezvoltării firmei, de concepție tehnică și de organizare.
Previzionarea constă în elaborarea strategiilor și politicilor firmei ce se concretizează în prognoze și planuri defalcate pe perioade și principalele subdiviziuni organizatorice, precum și urmărirea realizării lor.
Activitatea de concepție tehnică include ansamblul cercetărilor necesare dezvoltării firmei ce se efectuează în interiorul acesteia. Cercetarea în cadrul firmei este îndreptată să asigure satisfacerea unor necesități ale firmei ce implică noi cunoștințe și care nu modifică principiile de activitate din domeniul respectiv. Activitatea de concepție tehnică se concretizează în conceperea și asimilarea de produse noi și modernizate, în conceperea și implementarea de tehnologii noi și modernizate.
Organizarea reprezintă ansamblul proceselor de elaborare, adaptare și introducere de noi concepte și tehnici cu caracter organizatoric.
2. Funcțiunea comercială reprezintă ansamblul proceselor de cunoaștere a cererii și ofertei, de procurare de materii prime, materiale, echipamente necesare activității firmei și de vânzare a produselor și serviciilor realizate de firmă.
În cadrul acestei funcțiuni, sunt 3 activități principale: aprovizionarea; vânzarea și marketingul.
Aprovizionarea cuprinde ansamblul atribuțiilor prin care se asigură procurarea materiilor prime, materialelor, echipamentelor și a altor factori materiali de producție necesare în atingerea obiectivelor. Vânzarea cuprinde ansamblul atribuțiilor prin care se asigură direct trecerea produselor și serviciilor din sfera producției în cea de circulație. Activitatea de marketing reprezintă ansamblul atribuțiilor ce asigură studiul intern și extern al pieței. Cunoașterea necesităților și comportamentului consumatorilor în vederea stabilirii, modalității cele mai adecvate a producției și de creștere a vânzării produselor și serviciilor ale firmei și de satisfacere a cerințelor consumatorilor. Activitatea de marketing reprezintă o diviziune a muncii prin care se realizează atingerea obiectivelor firmei.
În firma modernă, activitatea de marketing, este reprezentată prin:
– prospectarea pieței (interne și externe)
– propunerea structurii volumului și eșalonării realizării produselor și serviciilor ținându-se cont de cerințele consumatorilor.
3. Funcțiunea de producție reprezintă ansamblul proceselor de muncă prin care se transformă materiile prime în produse finite, semifabricate și se creează nemijlocit condițiile necesare a bunei desfășurări a activității de fabricație.
Procesele de producție se pot clasifica în:
procese de bază în cadrul cărora se produc transformări esențiale;
procese auxiliare în care nu se produc transformări esențiale, dar se contribuie la realizarea produselor și serviciilor;
procese de deservire sunt acele activități care asigură cadrul organizatoric necesar desfășurării activității.
O altă activitate ce contribuie la realizarea procesului de fabricație o reprezintă programarea, lansarea și urmărirea producției. În cadrul acestei activități sunt cuprinse atribuțiile ce determină cantitățile de produse și servicii ce trebuie realizate în timp scurt, pe locuri de muncă respectând criteriile de calitate, de cantitate și eficiență, precum și verificarea eficienței acestora.
Fabricarea presupune executarea produselor și serviciilor la nivele calitative determinate și la termene stabilite. În realizarea unor produse și servicii de calitate, se apelează la activitatea de control a calității care reunește toate procesele prin care se compară caracteristicile calitative ale produselor și serviciilor cu calitățile produselor și serviciilor la nivel de etalon.
4. Funcțiunea financiar-contabil cuprinde ansamblul activităților prin care se asigură resursele financiare necesare atingerii obiectivelor firmei, precum și evidența valorică a mișcării firmei. Activitatea financiară presupune modalitatea prin care se determină și se obține resursele financiare necesare atingerii obiectivelor firmei.
Contabilitatea reunește ansamblul proceselor prin care se înregistrează și se evidențiază valoric resursele materiale și financiare ale firmei. Controlul financiar de gestiune reprezintă ansamblul proceselor prin care se verifică respectarea normelor legale cu privire la existența, integritatea, utilizarea și păstrarea valorilor materiale și bănești ale firmei.
5. Funcțiunea de personal reprezintă ansamblul proceselor din firmă prin care se asigură necesarul uman, precum și utilizarea, dezvoltarea și motivarea în obținerea obiectivelor firmei. În cadrul acestei funcțiuni, se disting mai multe activități: previzionarea necesarului de personal; formarea personalului; selecționarea personalului; încadrarea personalului; evaluarea și motivarea personalului; perfecționarea personalului; promovarea personalului; protecția personalului (protecția muncii și protecția socială).
CAPITOLUL II
INTERDEPENDENȚA DINTRE FUNCȚIA COMERCIALĂ, POZIȚIA ȘI GESTIUNEA FIRMEI
Funcția comercială prezentată în capitolul anterior, are o influență decisivă asupra întregii activități a firmei. Prin vânzare se recuperează cheltuielile efectuate anterior și se asigură un anumit nivel de profit. Interdependențele dintre cele trei concepte se pot rezuma astfel:
poziția financiară constituie baza obiectivă pentru realizarea volumului și calității produselor și serviciilor solicitate de piață;
gestiunea supraveghează utilizarea eficientă a resurselor firmei, ceea ce contribuie la realizarea produselor și serviciilor cu costuri minime;
funcția comercială asigură realizarea produselor și serviciilor la un nivel de preț corespunzător pentru obținerea rentabilității scontate.
În esență, acțiunea corelată a tuturor compartimentelor firmei și dimensionarea acestora în raport cu activitatea comercială contribuie la atingerea implicit a oricărei întreprinderi: maximizarea valorii în condițiile economice date.
II.1. POZIȚIA FINANCIARĂ A FIRMEI
În economia de piață, profitul constituie rațiunea de a fi a unei întreprinderi, ținând cont de destinațiile pe care le capătă, acesta prezintă o însemnătate deosebită atât pentru firmă cât și pentru întreaga economie națională.
Orice firmă caută să realizeze un profit suficient pentru a remunera convenabil capitalurile de care dispune, de a menține potențialul său tehnic și economic, de a asigura o expansiune rațională, ținând seama de evoluția pieței și tendințele conjuncturale.
Punctul de plecare în stabilirea rezultatului unui exercițiu financiar, îl reprezintă veniturile și cheltuielile; de nivelul acestora depinde volumul profitului (pierderile).
Funcționarea întreprinderii pe criterii de eficiență, reclamă recuperarea cheltuielilor și obținerea de beneficii, ceea ce se realizează prin vânzarea produselor la un preț superior costurilor.
Nivelul profitului arată gradul de eficiență a activităților, a folosirii activului economic și a pasivului, adică a capitalului economic și a celui financiar. O activitate este suficientă atunci când se compensează eforturile și se obține un excedent; obținerea de pierderi în loc de beneficii, reflectă o situație anormală având ca efect consumarea capitalului și imposibilitatea de a-l mai reface.
În sens foarte larg profitul reprezintă câștigul în formă monetară realizat de către persoanele care inițiază o activitate economică, constituind o recompensă a factorilor de producție angajați și coordonați de către întreprinzători.
Profitul mai poate fi definit și ca un excedent de venituri, peste nivelul costurilor, sau mai poate fi privit ca o compensație a întreprinzătorului, pentru riscurile la care este supusă desfășurarea activității economice materializată în pierderea capitalului.
În concluzie, se poate spune că profitul se cuvine întreprinzătorului pentru:
folosirea unui capital propriu; ideile acestuia transpuse în practică;
capacitatea sa de a organiza producția, comercializarea, distribuția corespunzătoare a mărfurilor;
asigurarea contra riscurilor.
Profitul întreprinzătorului este unul dintre indicatorii sintetici principali, care caracterizează din punct de vedere calitativ, întreaga activitate a întreprinderii reflectând rentabilitatea acesteia în mărime absolută.
Între funcțiile pe care le îndeplinește profitul, se înscriu următoarele:
– indicator sintetic de apreciere a eficienței activităților și capitalurilor;
– mijloace de control asupra gestiunii economice și financiare;
– pârghie de cointeresare a acționarilor și salariaților;
– resursa de plată a costurilor capitalurilor împrumutate;
– sursa de alimentare a fondurilor generale ale statului din care, ulterior, se vor satisface numeroase nevoi financiare.
Poziția financiară a întreprinderii reprezintă totalitatea activelor și capitalurilor asupra cărora firmele își exercită controlul. Principalii factori ai poziției financiare sunt:
activele firmei;
structura financiară;
lichiditatea și solvabilitatea firmei;
flexibilitatea și adaptabilitatea la schimbările mediului economic.
Activele pot fi: corporale și necorporale (mărci, licențe, know-how), și reprezintă potențialul pentru degajarea de fluxuri financiare din utilizarea lor.
Structura financiară este esențială pentru definirea și implementarea, strategiilor și politicilor de dezvoltare ale firmei și se referă la costurile capitalurilor, posibilitățile de atragere a acestora, termene, etc.
Lichiditatea și solvabilitatea firmei – întreprinderea activează în cadrul unui circuit care-i permite producerea de mărfuri și transformarea acestora în numerar.
Lichiditatea exprimă capacitatea firmei de a transforma activele în numerar în timp ce solvabilitatea este capacitatea firmei de a plăti la scadență datoriile.
Flexibilitatea și adaptabilitatea la schimbările mediului economic modul în care firma face față schimbărilor ce intervin în mediul economic cum ar fi: recesiune sau avânt economic; modificarea condițiilor pe piețele externe de desfacere, modificarea tehnologiilor etc.
Poziția financiară în sine nu poate rezolva problemele firmei deoarece rezultatele sau performanța se obține din utilizarea capitalurilor și patrimoniului existent.
Performanțele întreprinderii se pot aprecia pe baza unor indicatori:
ratele de rentabilitate;
marja profitului;
rata profitului;
volumul absolut al cifrei de afaceri și a profitului.
De reținut este faptul că orice decizie economică pornește de la poziția financiară a firmei și își propune realizarea unui anumit nivel de performanță.
Ca documente financiare pentru analiza poziției și a performanțelor firmei se utilizează documentele sintetice care sunt:
bilanțul;
contul de profit și pierdere;
notele explicative.
Interpretarea financiară a „Contului de profit și pierdere” concentrează o complexitate de operații economice și financiare care se reflectă în documentele contabile de sinteză sub forma fluxurilor și stocurilor.
Dacă bilanțul contabil exprimă starea patrimonială la încheierea exercițiului „Contul de profit și pierdere " exprimă, în parte, cum s-a ajuns la această stare.
Figura nr. 6. Interdependența poziție financiară – rezultate
Ai Cp V/C CP
Ac RT P/P
Situație Cont de Situația
inițială profit și finală
pierdere
Fluxurile au o influență imediată asupra rezultatului, în timp ce stocurile prezintă un impact variabil în timp asupra echilibrului financiar al întreprinderii.
Analiza poziției și a performanțelor financiare se face după următoarea metodologie: stabilirea configurației elementelor ce intervin și cuantificarea influenței fiecărui element.
Rezultatul unui exercițiu financiar, sub orice formă se găsește (profit sau pierdere), este efectul compatibilității veniturilor obținute ca urmare a desfășurării unei activități economice cu cheltuieli angajate în acest scop.
Veniturile și cheltuielile de gestiune sunt generate, în principal, de trei domenii de activitate ordinară:
de exploatare (de bază) privind sectoarele industriale, de construcții, comercial și/sau de prestări servicii;
financiară privind participațiile la capitalurile unor societăți și alte acțiuni de plasament;
extraordinară privind amenzile și penalitățile pentru cumpărări și pentru vânzări (percepute sau plătite de întreprindere din operațiuni de gestiune) privind cesiunea unor elemente de activ (venituri din operațiuni de capital).
Dincolo de cele trei activități ordinare (de exploatare, financiară și de gestiune) pot să apară elemente de venituri și cheltuieli extraordinare (foarte rare și în afara puterii decizionale a conducerii întreprinderii: exproprieri, naționalizări, modificarea legislației fiscale, cutremure etc.). Elementele extraordinare se vor înregistra în „Contul de profit și pierdere” la valoarea netă de efectele lor fiscale.
Dacă bilanțul exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exercițiului, atunci contul de „rezultate” exprimă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială, care au fost fluxurile de venituri și de cheltuieli care au marcat traiectoria evoluției întreprinderii de la începutul până la sfârșitul exercițiului.
Pe baza „Contului de profit și pierdere”*) cât și a unor situații previzionale, putem realiza o analiză structurală și de dinamică, atât a veniturilor cât și a cheltuielilor, pentru ca, în final, să se poată elabora concluzii bine fundamentate privind profitul (pierderea) întreprinderii.
Diferența dintre venituri și cheltuieli constituie rezultatul (profitul sau pierderea) exercițiului.
*) “Ghid practic de analiză economico financiară” – Ișfănescu A.
II.2. REZULTATUL EXERCIȚIULUI FINANCIAR
Rezultatul exercițiului (profit sau pierdere) se determină ca diferență între veniturile și cheltuielile exercițiului, indiferent de data încasării sau plății acestora. Acest aspect conduce la diferențierea fluxurilor de venituri și cheltuieli din cadrul „Contului de profit și pierdere” în două categorii: fluxuri de venituri încasabile/ cheltuieli plătibile și fluxuri calculate.
Veniturile încasabile cuprind veniturile încasate în cursul exercițiului și veniturile de încasat în exercițiul următor (livrările de bunuri, executările de lucrări, prestările de servicii ca și produsele, lucrările, serviciile în stoc, executarea unor obligații din partea terților, venituri extraordinare din operații de gestiune, din cesiunea imobilizărilor etc.).
Cheltuielile plătibile cuprind cheltuielile plătibile în cursul exercițiului și cheltuielile de plătit în exercițiul următor (cheltuieli cu materialele și serviciile procurate din afară și consumate, cheltuieli cu personalul, executarea unor obligații de către întreprindere, cheltuieli extraordinare privind operațiile de gestiune, impozitul pe profit).
Veniturile încasabile/cheltuielile plătibile, majorează și respectiv diminuează rezultatul net și trezoreria, în timp ce veniturile și cheltuielile calculate nu au influență decât asupra rezultatului fără a afecta direct trezoreria întreprinderii (reluări asupra provizioanelor, cote-părți din subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului exercițiului, amortizări și provizioane calculate, valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate).
Dintre elementele structurale ale profitului, cel căruia i se acordă cea mai mare atenție, este rezultatul exercițiului după impozitare (profit sau pierdere). Acesta este structurat după modelul următor.
Rezultatul exercițiului după impozitare (profit sau pierdere)
Rezultatul impozabil – Impozit pe profit
(fiscal)
Rezultatul exercițiului Cheltuieli neadmise a se Deduceri
înainte de impozitare + deduce din rezultatul – fiscale
(profit brut sau pierdere) fiscal
Rezultatul extraordinar + Rezultatul curent
al exercițiului al exercițiului
Rezultatul + Rezultatul
exploatării financiar
Pentru a se ajunge la profitul net se pornește în sens invers schemei prezentate anterior, după cum acest indicator este reflectat și în „Contul de profit și pierdere”, astfel:
Rezultatul exploatării se determină ca diferență între veniturile din
exploatare și cheltuielile pentru exploatare, a căror structură analizată a fost prezentată în paragraful anterior.
Rezultatul financiar (profit sau pierdere) se calculează ca diferență
între veniturile și cheltuielile financiare.
Rezultatul curent al exercițiului (profit sau pierdere) se obține
însumând rezultatul exploatării cu cel financiar. O altă modalitate de determinare a rezultatului curent al exercițiului este ca diferență între veniturile curente (venituri din exploatare + venituri financiare) și cheltuielile curente (cheltuieli pentru exploatare + cheltuieli financiare).
Rezultatul extraordinar al exercițiului (profit sau pierdere) este un
rezultat întâmplător, neavând caracter de regularitate, așa cum este cazul pentru rezultatul curent al exercițiului. Acesta se determină ca diferență între veniturile extraordinare și cheltuielile extraordinare ale perioadei.
Rezultatul exercițiului înaintea impozitării (profit brut total sau
pierdere) este format din rezultatul curent și rezultatul extraordinar al exercițiului. Se mai poate determina ca diferență între veniturile totale (din exploatare, financiare și extraordinare) și cheltuielile totale (de exploatare, financiare și extraordinare).
Rezultatul impozabil (fiscal) este diferit de rezultatul exercițiului
înaintea impozitării pentru că se impun unele corecții. Astfel, se adună cheltuielile care depășesc nivelul admis prin acte normative (de exemplu: cheltuieli de protocol, cheltuieli de transport etc.) și cele neadmise a se scade din rezultatul impozabil (de exemplu, amenzi și penalități, provizioane nedeductibile etc.). Deci, se scad, nu se impozitează, deducerile fiscale care sunt: rezervele legale, reducerea de impozit, stabilite prin acte normative.
Impozitul pe profit se calculează potrivit legislației în vigoare.
Rezultatul exercițiului după impozitare (profit sau pierdere) este
determinat ca diferență între rezultatul brut și impozitul pe profit.
Toate acestea sunt cuprinse în „Contul de profit și pierdere”, însă pentru o corectă interpretare financiară trebuie să se țină cont de diferențierile de optică care există între contabilitate și finanțe. Aceste diferențieri rezultă din faptul că din punct de vedere contabil predomină viziunea patrimonială, iar optica financiară se exprimă în termeni de lichiditate, exigibilitate și solvabilitate.
II.3. GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII
Gestiunea financiară reprezintă ansamblul de măsuri și decizii care se iau la nivelul întreprinderii privind folosirea eficientă a resurselor de care aceasta dispune.
Conform principiilor de finanțare (nevoi sau alocări durabile de resurse durabile și nevoi pe termen scurt din resurse pe termen scurt) avem o gestiune pe termen lung (corespunzătoare primului principiu) și o gestiune financiară pe termen scurt (corespunzătoare celui de-al doilea principiu).
Gestiunea financiară pe termen lung include operațiunile de capital (de finanțare și investire) iar gestiunea pe termen scurt cuprinde operațiunile de exploatare (operațiunile de gestiune).
Întreprinderile își desfășoară activitatea într-un mediu financiar care își oferă oportunități de supraviețuire și dezvoltare concomitent impunându-i și o serie de constrângeri. Influențele mediului extern, pozitive sau negative sunt receptate, interpretate și prelucrate la nivelul întreprinderii și pe această bază se creează modele de acțiune specifice. Organizarea gestiunii financiare ține cont atât de aspectele generale cât și de aspectele particulare specifice sectorului de activitate, tipului de întreprindere, etc.
Aspectele generale sunt determinate de caracteristicile economiei de piață care presupune relații financiare monetare și de credit multiple. Pentru analiza acestora se impune folosirea de metode și tehnici de gestiune financiară asemănătoare.
În ceea ce privește aspectele specifice se au în vedere caracteristicile domeniului de activitate, poziția firmei, strategia financiară adoptată, posibilitatea de acces la diferite surse financiare, etc. Conținutul gestiunii financiare poate fi abordat prin referire la obiect, rolul și responsabilitățile acesteia. Obiectul gestiunii financiare vizează coordonarea relațiilor dintre întreprindere și componentele mediului financiar (interacțiunea cu piața de capital).
Rolul gestiunii financiare se referă la stăpânirea constrângerilor financiare fundamentale și urmărirea obiectivelor financiare majore. Responsabilitatea gestiunii financiare se realizează practic prin atribuirea funcției financiare a întreprinderii.
Mediul financiar și obiectul gestiunii financiare a firmei are în vedere atât mediul financiar în care își desfășoară activitatea întreprinderea cât și evoluția de ansamblu a acesteia.
Mediul financiar se analizează sub aspectul facilităților și constrângerilor privind accesul la sursele de finanțare induse atât de variabilele pieței (rata dobânzii, curs de schimb, cotații, risc, etc.) cât și de reglementările legale în domeniu. Scopul analizei mediului financiar are în vedere obținerea de resurse financiare la timp în condiții avantajoase și cu costuri cât mai reduse posibil.
Evoluția întreprinderii care se poate exprima sintetic folosind modelul ciclului de piață comercială a produsului.
Vt/Ch
Constituire Dezvoltare Stabilizare Declin
Venituri
Punct critic
Cheltuieli
timp
1. rentabilitate slabă (-) în creștere bună coboară spre
prag critic pragul de rentab.
2. echilibru financiar tendință de consolidat tendințe de
stabilizare dezechilibre
3. preocupări de asigurarea fond pentru plasamentul reorganizare,
gestiune fond. pentru dezvoltare eficient al restructurarea
financiară supraviețuire excedentului activit. sau alte
activități
Faza de constituire:
cheltuieli fixe ridicate determinate de constituirea firmei și realizarea primelor investiții;
vânzările sunt reduse deoarece întreprinderea nu este cunoscută pe piață și suportă în plus cheltuieli mari de promovare a produsului.
din punct de vedere financiar preocuparea este pentru menținerea solvabilității și procurarea de noi fonduri pentru investiții.
Condițiile în care se obțin fonduri sunt în general nefavorabile deoarece firma nu este cunoscută și planează incertitudinea asupra șanselor pe care le are de supraviețuire.
Dezvoltarea. Crește rapid producția și vânzările întreprinderii care are drept consecință în plan financiar următoarele:
întreprinderea are capacitatea de a genera fonduri proprii într-un volum în creștere ajungându-se până la nivelul în care veniturile realizate depășesc cheltuielile;
dezvoltarea presupune creșterea necesarului de investiții și a necesarului de finanțare a activelor circulante.
Poziția firmei în această fază îi permite să obțină fonduri din surse externe (credite bancare) în condiții mai avantajoase. Preocuparea de bază a gestiunii financiare este aici menținerea echilibrului financiar.
Stabilizarea se caracterizează printr-un nivel ridicat al producției și vânzărilor care pot înregistra creșteri dar într-un ritm mai lent. În această fază, se reduc nevoile de fonduri pentru investiții de extindere, iar poziția firmei îi dă posibilități de procurare rapidă și avantajoasă de fonduri. Pot apărea excedente de lichidități. Prin urmare preocuparea gestiunii financiare în această fază este aceea de creștere a eficienței fondurilor alocate pe fiecare segment de activități și eventual plasamentul rentabil al excedentului înregistrat.
Declinul se caracterizează prin reducerea vânzărilor și implicit a producției. Preocuparea gestiunii financiare se îndreaptă spre reorganizare, divizare, restructurare sau asimilarea și a altor activități. Tot în această perioadă se urmărește recuperarea fondurilor imobilizate prin dezinvestire.
Rolul gestiunii financiare este acela de a asigura maximizarea valorii întreprinderii prin menținerea nivelului performanțelor financiare și îmbunătățirea acestora, controlarea riscurilor și menținerea echilibrului financiar.
Maximizarea valorii întreprinderii. Valoarea întreprinderii este dată pe de o parte de patrimoniul net (valoarea prezentă) cât și de rezultatele așteptate în viitor din utilizarea acestui patrimoniu (valoarea estimată viitoare).
Val.fin. =
Percepțiile privind valoarea viitoare influențează permanent valoarea financiară a firmei. Valoarea este sensibilă la toate riscurile susceptibile de a afecta nivelul și stabilitatea viitoare a rezultatelor. În ceea ce privește riscul există:
un risc sistemic (sistematic) care are în vedere evoluția de ansamblu a economiei și care nu poate fi dispersat;
un risc specific propriului domeniu de activitate din care face parte întreprinderea.
Venituri financiare
(+) (+) (-)
Patrimoniu net Rezerve viitoare Riscuri
estimate
Performanțele financiare ale întreprinderii
Gestiunea financiară urmărește ca activitatea întreprinderii să fie suficient de rentabilă pentru a genera venituri care să acopere cheltuielile și să asigure obținerea de profit. Aprecierea performanțelor trebuie să se facă pe termen lung deoarece în foarte multe cazuri imperativele imediate au afectat dezvoltarea viitoare a întreprinderii.
Controlarea riscurilor financiare
Principalele riscuri cu care se confruntă întreprinderea sunt:
riscul de exploatare (levierul operațional) care măsoară sensibilitatea rezultatului exploatării la variația nivelului de activitate. Acesta este dat de existența cheltuielilor fixe de exploatare;
riscul financiar (de îndatorare) care este dat de existența cheltuielilor fixe cu dobânda (cheltuieli financiare). Poate fi controlat printr-o structură optimă și flexibilă;
riscul valutar;
riscul de rată a dobânzii;
riscul de faliment înseamnă incapacitatea întreprinderii de a face față angajamentelor asumate față de terți (insolvabilitate).
În literatura occidentală se vorbește de insuficiența sau suferința financiară care este divizată în:
a) insuficiența tehnică care presupune doar încetarea temporară a plăților;
b) insuficiența în faliment care presupune ca suma datoriilor să fie mai mare decât suma activelor reale lichidabile.
Controlarea riscului financiar se face pe baza analizei statice și analizei dinamice.
Controlul riscului și metode de detectare a riscului de faliment
Controlarea riscului financiar se face pe baza analizei statice și analizei dinamice.
Analiza statică pornește de la concepțiile de elaborare a bilanțului care sunt: patrimonială și funcțională
În cazul analizei statice patrimoniale se folosesc ca indicatori:
– fondul de rulment ca parte a capitalurilor proprii din care se finanțează activele circulante;
– ratele de solvabilitate;
– ratele de lichiditate.
Potrivit teoriei patrimoniale, o întreprindere este solvabilă dacă se realizează echilibrul maselor bilanțiere pe aceeași durată.
AI și AC Datorii de exploatare
Solvabilitatea se apreciază printr-o serie de rate solicitate în special de bănci în vederea acordării de credite.
ANC = At – Dat. totale
1. = 33% 2. 3.
Analiza funcțională se bazează pe indicatorii necesari de fond de rulment și trezoreria netă. Se mai utilizează un sistem de rate cerut de normele bancare:
CT unde: CT – credite de trezorerie
FRexpl. – fond de rulment de exploatare
FRNG
Analiza dinamică permite diagnosticarea și explicarea dezechilibrului financiar evidențiat prin analiza statică. Prin urmare, cele două sunt complementare și se efectuează în același timp. Analiza dinamică pornește de la fluxurile financiare determinate de operații de gestiune și de capital evidențiate de tabloul de trezorerie.
Ca indicatori se folosesc: ETE (excedent trezorerie de exploatare); CAFp și CAFr și CF-urile întreprinderii.
Metode de detectare a riscului de faliment
1. Metoda empirică se bazează pe estimarea probabilităților de producere a evenimentelor adverse. Întreprinderea este considerată performantă dacă probabilitatea producerii pierderilor este sub 10%. Acest proces se stabilește pe baza statisticii evenimentelor anterioare. Evenimentele adverse sunt apreciate gradual:
– puțin periculoase dacă CAF0 se consideră accidentală încetarea de plăți și riscul poate fi controlat;
– periculoasă dacă CAFsau când rata autonomiei financiare
Se consideră incapacitatea de plată pe o perioadă lungă de timp și se iau măsuri în consecință.
– foarte periculoasă când capitalurile proprii sunt negative, adică ANC 0
2. Metoda scorurilor este o metodă formală de predicție a riscului de faliment. Se bazează pe elaborarea unui model matematic de estimare a posibilității ca o firmă să fie sănătoasă sau în dificultate. Scorul Z este o funcție liniară formată din mai multe variabile (rate financiare) caracterizate de coeficienți medii în urma observațiilor asupra întreprinderilor reprezentative grupate în performante și neperformante.
Z = a+ aR+ aR+ ––––– + aR
a = parametrul de apreciere a fenomenelor greu cuantificabile
R= rate financiare de rentabilitate, lichiditate, structură, autonomie financiară
A= coeficientul de elasticitate a scorului Z la o variație de o unitate a ratelor.
Diagrama financiară. Se aplică cu precădere prin funcția financiară a întreprinderii. Prima responsabilitate este stabilirea diagnosticului financiar al întreprinderii
DIAGNOSTIC FINANCIAR
– analiza echilibrului financiar
– analiza rezultatelor
– analiza fluxurilor financiare
– analiza rentabilității
– analiza riscului
Decizia de Decizia de Decizia de repartizare Decizii pe termen scurt
investire finanțare a profitului (de trezorerie)
– gestiunea de trezorerie
Gestiunea fin. pe termen lung – gestiunea ciclului de expl.
Gestiunea fin. pe
termen scurt
Controlul de gestiune
Diagrama financiară se realizează pe baza analizei financiare care constituie suportul pentru formularea deciziilor în acest domeniu. Analiza financiară poate fi privită atât ca activitate intern a managementului întreprinderii cât și ca activitate extern a potențialilor acționari, creditori, parteneri sau concurenți.
Ca act intern se urmărește identificarea potențialului de degajare a fluxurilor monetare reale și eficiența cu care acestea sunt utilizate. Ca activitate extern are în vedere performanțele întreprinderii și solvabilitatea acesteia. Pornind de la aceste diagrame, se trece la formularea deciziilor financiare. Acesta este un proces rațional de alegere a unei linii de acțiune pe baza studierii mai multor soluții pentru atingerea în cea mai bună măsură a obiectivului de maxim a valorii întreprinderii.
Gestiunea financiară pe termen scurt urmărește asigurarea echilibrului financiar între nevoile de capitaluri circulante și resurse de trezorerie având în vedere:
optimizarea gestiunii activelor circulante în vederea creșterii rentabilității și lichidității acestora cu minimum de fonduri imobilizate;
relaxarea scadențelor datoriilor de exploatare (furnizorii);
reducerea costurilor creditelor pe termen scurt.
Controlul de gestiune exercitat asupra proiectelor de investiții permite verificarea modului în care prevederile bugetare sunt înfăptuite.
Funcția financiară a întreprinderii presupune aplicarea unui sistem de metode și tehnici de gestiune care să asigure independența financiară a întreprinderii, procurarea în mod curent și la cele mai mici costuri a fondurilor necesare, controlul asupra bunei utilizări a fondurilor și rentabilitatea operațiunilor cărora le sunt afectate resursele financiare.
Funcția financiară se manifestă prin două domenii: unul operațional pentru gestiunea fluxurilor financiare și unul funcțional care este responsabil de prelucrarea și difuzarea datelor financiare în mediul intern și extern al întreprinderii.
Domeniul operațional presupune decizii de colectare a capitalurilor (emisiunea de obligațiuni, acțiuni, credite, etc.) și efectuarea operațiunilor de încasări și plăți. Domeniul funcțional are activități cu efecte indirecte asupra capitalurilor cum ar fi: calculul rezultatului perioadei de gestiune, supravegherea integrității patrimoniale, etc.
Activitatea financiară indiferent de modul în care este organizată, trebuie să asigure: informarea completă și corectă a conducerii, observarea în timp util a noilor tendințe, pregătirea deciziilor viitoare, consolidarea independenței financiare.
Activitatea financiară care se desfășoară la nivelul firmei prin:
elaborarea și executarea bugetului de venituri și cheltuieli;
fundamentarea necesarului de active circulante și asigurarea structurii optime de finanțare a ciclului de exploatare;
stabilirea și negocierea prețurilor și tarifelor;
efectuarea operațiunilor de încasări și plăți;
analiza privind mobilizarea, alocarea și utilizarea capitalurilor;
îndeplinirea unor măsuri de asigurare a echilibrului financiar și de creștere a rentabilității financiare.
II.4. GESTIUNEA FINANCIARĂ PE TERMEN SCURT
Gestiunea ciclului de exploatare este definită ca gestiunea activelor și pasivelor și cuprinde totalul activităților de asigurare și menținere a echilibrului financiar pe termen scurt.
Ai CP
Stocuri Datorii de exploatare
Creanțe Datorii în afara exploatării
Disponibilități Împrumut pe termen scurt
Gestiunea pe termen scurt presupune:
determinarea necesarului de active circulante și legat de acestea determinarea nevoilor ciclice temporare de capital (A și P circulante sub 1 an);
stabilirea modalităților de finanțare a alocărilor ciclice de active circulante. Activele, respectiv pasivele circulante au un grad ridicat de responsabilitate al operațiunilor de gestiune și din acest motiv ocupă o pondere mai mare de 50% din întreaga activitate a întreprinderii.
Ca volum, activele circulante pe sectoare reprezintă, din totalul activităților:
– în construcții 76,8%
– în chimie 60,4%
– în ind. constructoare de mașini 63,7%
– în ind. electronică 56,7%
Rezultatele gestiunii pe termen scurt evaluate în termeni de rentabilitate și risc condiționează performanțele întregii activități.
Obiectivele gestiunii financiare sunt cele ale oricărei investiri de capital și anume, cea mai eficientă alocare de fonduri în stocuri și în creanțe.
Armonizarea relației rentabilitate-risc se regăsesc în echilibrul dintre necesarul activelor circulante și resursele mobilizate pentru finanțare.
În principiu, creșterea rentabilității activelor circulante presupune realizarea activității de exploatare cu un risc maxim și implicit cu un nivel minim al resurselor financiare imobilizate în acestea.
Diminuarea riscului presupune creșterea volumului activelor circulante și în mod automat și a resurselor imobilizate. Volumul activelor circulante este influențat de cauze interne cum ar fi: nivelul necesar pentru aprovizionare, producție și desfacere; cheltuieli de producție specifice; viteza de rotație, iar drept cauză externă cea mai frecventă influență este dată de accesul la fonduri (limitări financiare).
Nivelul aprovizionării producției și desfacerii. Creșterea volumului înseamnă automat și creșterea imobilizărilor în active circulante. Sintetic, o gestiune eficientă se exprimă prin formula: II
Reducerea cheltuielilor fără afectarea calității, are un dublu efect: creșterea rentabilității este însoțită de scăderea volumului activelor circulante (imobilizări financiare) dar și de creștere a riscurilor. Viteza de rotație reprezintă aspectul calitativ a reducerii imobilizărilor de fonduri și asigură creșterea gradului de lichiditate.
Resursele de trezorerie (pasive circulante). Accentul este pus pentru eficientizarea, pe reducerea costurilor fondurilor necesare finanțării activelor circulante și pe creșterea ponderii surselor atrase (costul „0”). Diminuarea riscurilor presupune:
La nivelul activelor circulante:
– eliminarea rupturii de stoc;
– eliminarea lipsei de lichiditate;
– prevenirea întreruperilor accidentale pe segmentele de aprovizionare, producție, desfacere;
– conservarea stocurilor de materii prime și materiale;
– reducerea ponderii clienților insolvabili din totalul creanțelor.
La nivelul pasivelor circulante prevenirea deficitului de capitaluri temporare se realizează prin constituirea unei marje de siguranță (fond de rulment) pe seama capitalurilor permanente.
Realizarea echilibrului dintre alocările ciclice – resurse ciclice presupune, în viziunea funcțională, realizarea unei trezorerii nete pozitive. Relația care se stabilește între volumul activelor circulante, rentabilitate și risc și previziunea vânzărilor constituie metoda cel mai des utilizată în practică. În principiu, la un nivel constant al producției, creșterea volumului activelor circulante presupune o reducere a riscului și o reducere a rentabilității și invers.
Pentru a reflecta eficientizarea activității întreprinderii, se folosește de regulă, conceptul de creștere sustenabilă. În funcție de valoarea raportului CA/Active circulante, la nivelul întreprinderii se identifică trei politici de gestiune pe termen scurt: politica ofensivă, politica defensivă și politica moderată.
Adoptarea uneia sau alteia dintre aceste politici este determinată de atitudinea față de risc a acționarilor și a echipei manageriale, specificul domeniului de activitate a firmei, de constrângerile financiare ale firmei, de starea pieței, precum și a evoluției previzibile a acesteia.
Politica ofensivă reprezintă creșterea rentabilității pe seama asumării riscului și presupune un volum de active circulante. Raportul dintre CA/A circulante are valoarea cea mai mare. În această politică se mizează pe accelerarea vitezei de rotație a stocurilor și creanțelor pe transformările lor în termen mai scurt, în lichidități.
În politica defensivă, valoarea raportului este cea mai mică. În cadrul acestei politici, CA se realizează cu stocuri și lichidități ridicate. Nu se acceptă asumarea riscurilor, cu toate că aceasta este sacrificată rentabilitatea.
Politica moderată. Raportul CA/Ac este de valoare medie. Un asemenea tip de politică, urmărește armonizarea relațiilor contradictorii dintre rentabilitate și risc, adică se asumă până la un anumit nivel riscul dar se acționează și în direcția creșterii moderate a rentabilității. Grafic, situația se prezintă astfel:
AC
20 ––––––––––––––––––––––––––- Politică
defensivă
15 ––––––––––––––––––––––––––- Politică
moderată
10 ––––––––––––––––––––––––––- Politică
ofensivă
5
5 10 15 20 25 30 CA
La pasivele circulante se aplică același tip de politică ca și în cazul activelor circulante.
Politica ofensivă se bazează numai pe resurse atrase, completate cu credite bancare pe termen scurt (risc de dobândă, risc de solvabilitate). Se renunță la marja de siguranță. Riscurile care se asumă sunt: dobânzile pe termen scurt care sunt mai mari decât în cazul creditelor pe termen mediu și lung, iar al doilea risc este cel de insolvabilitate.
Politica defensivă are în vedere finanțarea preponderentă din resurse permanente. Se realizează o bună acoperire a riscurilor dar cu costuri mai mari.
Politica moderată se bazează pe sincronizarea perfectă a lichidității activelor circulante cu scadențele pasivelor circulante. Folosește FR la o valoare minimă care să poată acoperi fluctuațiile surselor ciclice. Nu este obligatoriu să se sincronizeze politicile adoptate în cazul activelor circulante cu cele adoptate în cazul pasivelor circulante.
CAPITOLUL III
ANALIZA S.C. OIL TERMINAL S.A. PRIN PRISMA ACTIVITĂȚII COMERCIALE
III.1. PREZENTAREA S.C. OIL TERMINAL S.A.
S.C. Oil Terminal SA Constanța ocupă o poziție strategică în Zona Mării Negre fiind cel mai mare operator pe mare, specializat în vehicularea țițeiului, produselor petroliere și petrochimice lichide și a altor produse și materii prime în vederea import/exportului și tranzitului reprezentând unul dintre cele mai mari terminale din Sud-Estul Europei.
S.C. Oil Terminal Constanța a fost înființată în anul 1898, purtând numele de Steaua Româna și până în anul 1990, societatea a funcționat sub diverse nume. În anul 1990, în baza legii 31/1990, prin Hotărârea Guvernului României nr. 1200/12.11.1990 a fost înființată S.C. Oil Terminal S.A. Constanța, formă de organizare fiind societate pe acțiuni cu capital majoritar de stat.
Avantajele amplasării care-i conferă și poziția strategică sunt:
terminal la Marea Neagră;
acces la căile de comunicație rutiere și ferate;
existența a trei mari depozite dotate cu rezervoare în care produsele petroliere sunt vehiculate având o capacitate totală de depozitare de 1700000 m.c.;
capacități de încărcare/descărcare a produselor petroliere și chimice la rampele CF având o lungime totală de 30 km;
conducte de transport pentru încărcare/descărcare produse petroliere și chimice.
Societatea a fost înmatriculată la Registrul Comerțului Constanța cu nr. J13/512/1991 având cod unic de înregistrare 2410163 și atribut fiscal R.
S.C. Oil Terminal S.A. deținea în 1990, în momentul constituirii, un capital social în valoare de 15.275.992 RON împărțit în 15.275.992 acțiuni nominative în valoare nominală de 1.000 lei fiecare.
În prezent, capitalul social subscris și vărsat a ajuns la o valoare de 58.243.025 RON, fiind divizat în 58.243.025 acțiuni cu valoare nominală de 1.000 lei fiecare. Acțiunile sunt deținute în proporție de 69% de Ministerul Economiei și Comerțului, Broodhurt Investment Limited – 11%, iar alții 18%.
Din anul 2001, societatea este cotată pe Bursa de Valori București cu simbolul „OIL”. Evoluția cursului bursier arată o atractivitate crescută din partea investitorilor pentru realizările firmei. De astfel, achiziția de 11% din numărul de acțiuni făcută de B.I.L. (Broodhurt Investment Limited), s-a realizat prin intermediul Bursei. Se poate afirma că evoluția cursului bursier a reflectat creșterea rezultatelor financiare înregistrate în această perioadă.
Activitatea principală a societății este Manipularea țițeiului, produselor petroliere, petrochimice, chimice lichide și alte produse finite sau materii prime lichide pentru import, export și tranzit (cod CAEN 6311).
Alte activități pe care le desfășoară sunt:
lucrări, operațiuni cu produse petroliere, petrochimice si chimice lichide;
bunkerarea navelor;
analize fizice, chimice pentru țiței, produse petroliere, petrochimice și chimice lichide;
operațiuni de metrologie, întreținere și reparații la echipamente și facilități
cotarea acțiunilor la bursa de valori.
Având în vedere, cerințele și așteptările clienților, părților interesate, strategia de dezvoltare pe termen mediu și lung și angajamentul managementului la cel mai înalt nivel, S.C. OIL TERMINAL S.A. CONSTANȚA a proiectat, documentat, implementat și certificat un Sistem de Management al Calității în conformitate cu cerințele standardului SR EN ISO 9001:2001. În urma evaluării conformității SMC cu cerințele SR EN ISO 9001:2001, de către Organismul de certificare BVQI, societății comerciale S.C. OIL TERMINAL S.A. CONSTANȚA i-au fost acordate, la certificarea inițială, Certificatul nr. 130232 /13.05.2003, valabil până în data de 13.05.2006 și ulterior la recertificarea sistemului, în mai 2006, Certificatul 193434 /24.05.2006, valabil până la data de 13.05.2009.
Politica în domeniul calității vizează:
Misiunea OIL TERMINAL este prestarea de servicii de primire, depozitare, condiționare și livrare a țițeiului, produselor petroliere, petrochimice și chimice lichide în și din nave maritime și fluviale, vagoane cisternă, conducte petroliere, încărcare cisterne auto, precum și bunkerare nave.
OIL TERMINAL Constanța va fi lider al calității serviciilor între terminalele petroliere din bazinul Mării Negre.
Competență – responsabilitate – onestitate – seriozitate;
În centrul preocupărilor societății comerciale OIL TERMINAL S.A. Constanța se află interesul pentru satisfacerea cerințelor tuturor partenerilor de afaceri prin prestarea de servicii de cea mai bună calitate, la tarifele și termenele contractuale, în contextul protejării mediului înconjurător și al asigurării securității și sănătății angajaților noștri.
Principiile care stau la baza politicii în domeniul calității, vizează:
în centrul preocupărilor societății comerciale OIL TERMINAL S.A. Constanța se află interesul pentru satisfacerea cerințelor tuturor partenerilor de afaceri prin prestarea de servicii de cea mai bună calitate, la tarifele și termenele contractuale, în contextul protejării mediului înconjurător și al asigurării securității și sănătății angajaților noștri;
orientarea organizației către satisfacerea cerințelor clienților în scopul fidelizării acestora;
dezvoltarea relațiilor reciproc avantajoase cu toți partenerii noștri de afaceri;
îmbunătățirea continuă a performanțelor Sistemului de Management al Calității;
implicarea tuturor salariaților în realizarea obiectivelor calității;
generarea încrederii în rezultatele încercărilor efectuate de laborator.
Obiectivele generale pe care firma le vizează pe termen mediu sunt:
îmbunătățirea calității serviciului prestat în condițiile respectării cerințelor clienților și acționarilor precum și a legislației și reglementărilor privind protecția mediului, securității și sănătății la locul de muncă;
promovarea imaginii S.C.OIL TERMINAL ca partener de încredere pentru clienții noștri, prin livrarea produsului aflat în custodie conform specificațiilor, la termenul convenit și la un raport maxim calitate/tarif al serviciului prestat;
îmbunătățirea performanțelor de mediu prin realizarea programului de investiții, implementarea programului de management al deșeurilor de produse petroliere și reducerea penalităților de mediu;
îmbunătățirea condițiilor de securitate și sănătate la locul de muncă prin creșterea eficacității lucrărilor de mentenanță, asigurarea cu echipamente și materiale de protecția muncii adecvate activităților desfășurate;
îmbunătățirea sănătății și securității în muncă prin implementarea unui sistem de management integrat calitate – mediu – securitate;
instruirea și evaluarea sistematică a personalului de conducere și operațional în scopul conștientizării și responsabilizării acestuia privind impactul pe care îl generează asupra serviciului prestat;
îmbunătățirea performanțelor tehnologice și reducerea consumurilor tehnologice prin realizarea programului de modernizare a instalațiilor și prin creșterea eficienței și eficacității activității de mentenanță.
Activitatea investițională constituie o preocupare permanentă a conducerii S.C. OIL TERMINAL S.A.
În ultimii ani s-au efectuat investiții pentru dotarea cu echipamente electronice de comandă și control asistate de calculator. S-au achiziționat debitmetre de înaltă precizie pentru gestionarea corectă a produselor petroliere vehiculate, telemăsuri radar și sisteme cu dublă etanșare pentru rezervoare. Activitatea de investiții a inclus și un număr însemnat de utilaje independente, aparatura de laborator corespunzătoare standardelor europene; s-a extins rețeaua de computere atât în cadrul serviciilor operative, cât și în cadrul serviciilor funcționale. Au fost instalate două centrale termice pe gaze care asigură independența energetică a două dintre depozitele societății. De asemenea, se urmărește dotarea și celui de-al treilea depozit cu centrală termică. Se acționează pentru mărirea siguranței în exploatare a instalațiilor atât prin pozarea supraterană, etapizată, a rețelei de conducte îngropate, cât și prin înlocuirea pompelor vechi, de vehiculare a produselor, cu altele noi.
Programul de investiții derulat anterior, cuprinde:
modernizarea traseelor de conducte;
înlocuirea sistemelor de etanșare la rezervoarele cu capac flotant cu capacități mari de depozitare (10.000-50.000 tone);
înlocuirea vanelor existente cu vane cu ax ascendent, cu sistem de etanșare superior de tip fluture și cu sistem de etanșare cu bilă;
înlocuirea etapizată a pompelor din dotare cu pompe noi, mai performante și cu consumuri energetice mai mici;
montarea instalațiilor de telemăsură (înălțime, temperatură, densitate) în următorii patru ani pe toate rezervoarele din dotarea OIL TERMINAL;
înlocuirea furtunelor de conectare de la colectare la vagoanele cisternă cu furtune de tip multistrat prevăzute cu sistem de cuple speciale de reținere a produsului furtunului în interiorul acestuia, micșorând considerabil pierderea tehnologică la deconectarea lor;
derularea programului de construcție a celei de-a treia centrale termice de mare randament pentru optimizarea încălzirii produselor vehiculate pe traseele de conducte;
scăderea consumurilor tehnologice, program lansat din 1998;
Implementarea Standardului de Management al Calității SREN ISO/CEI 17025/2001, program în derulare;
modernizarea instalațiilor de contorizare benzină.
Activități care sunt în atenție și urmează a fi puse în practică:
decopertarea colectoarelor din rampa nouă și amplasarea lor într-un canal colector;
procurarea unei instalații de separare și control reziduuri și slamuri.
În contextul creșterii tendinței exportului de țiței din zona Mării Caspice înspre Europa de vest, actualele facilități ale OIL TERMINAL, rezervoarele cu capac flotant de capacități între 1.500 m.c. și 50.000 m.c. pentru țiței, dane, conducte vor permite preluarea unei părți a cantității de țiței, cea rămasă putând fi depozitată și vehiculată într-o zonă nouă pe care OIL TERMINAL intenționează să o dezvolte; 7 dane operative cu adâncimi între 12.80 m și 18.00 m, permițând operarea vaselor de până la 165.000 tdw.
Ca urmare a unei activități eficiente și a experienței acumulate în domeniul serviciilor cu produse petroliere s-au obținut și rezultate notabile, subliniate și de evoluția bursieră a acțiunilor societății.
Tabel nr. 1. Principalii indicatori economico-financiari
Cifra de afaceri a crescut cu 22%, iar rentabilitatea economică se situează la un nivel peste media din domeniul petrolier.
Echipamentele și utilitățile din dotare sunt:
terminalul petrolier este alcătuit din 7 dane operative;
danele permit acostarea navelor cu o capacitate până la 165.000 tdw;
legătura dintre depozite și danele de acostare se realizează printr-a rețea de conducte subterane și supraterane de 15 km;
lungimea totală a conductelor este de 50 km
S.C. OIL TERMINAL S.A. deține trei depozite prin care sunt vehiculate următoarele produse : țiței, benzină, motorină, păcură, produse chimice și petrochimice, uleiuri, din import sau pentru export și tranzit. Fiecare depozit este prevăzut cu următoarele:
rezervoare cu capacități între 1.500 m.c. și 50.000 m.c. de construcție metalică, cilindrice, verticale, supraterane, prevăzute cu centuri de siguranță din beton, capace fixe și flotante și facilități de siguranță;
instalații de captare și curățire a apelor uzate capacități de încărcare/descărcare a produselor petroliere și chimice lichide ale rampelor C.F. cu o lungime totală de aprox. 30 km., prevăzute cu facilități automate de încărcare;
conducte de transport pentru încărcarea/descărcarea în/din vase a țițeiului, produselor petroliere, petrochimice, chimice lichide și uleiurilor, cu diametre între 100 și 1.000 mm.;
facilități de control al pompelor, situate lângă dane pentru încărcarea benzinei, motorinei și descărcarea țițeiului;
laboratoare prevăzute cu echipamente pentru efectuarea analizelor fizice, chimice specifice.
Oportunitățile de dezvoltare a afacerii și dezvoltarea comerțului intern și internațional cu produse petroliere permit creșterea rezultatelor firmei și consolidarea segmentului de piață deținut.
III.2. PIAȚA SOCIETĂȚII
Prin specificul sectorului petrolier, serviciile S.C. OIL TERMINAL S.A., sunt orientate spre importul-exportul de petrol și produse petroliere. Fiind cel mai mare terminal la Marea Neagră, oferă servicii pentru cele mai importante rafinării, combinate chimice și petrochimice din țară.
În funcție de sensul serviciilor, aprovizionare din exterior sau livrare la export, aceeași parteneri sunt, după caz, furnizori și clienți. Principalii parteneri interni sunt: SC PETROM SA; SC ROMPETROL SA BUCURESTI : SC ROMPETROL RAFINARE SA SI ROMPETROL RAFINARE VEGA SA; PETROTEL-LUKOIL SA PLOIEȘTI; SC RAFO SA ONESTI; SC ASTRA ROMANĂ SA; SC ELECTROCENTRALE SA BUCUREȘTI; SC CHIMCOMPLEX SA BORZETI; SC OLTCHIM SA RAMNICU VÂLCEA; COMBINATUL DOLJCHIM CRAIOVA; SC VIROMET SA VICTORIA; SC INTERAGRO SA BUCURESTI; SC KRONOS ENERGY SRL BUCURESTI; NORTH STAR SHIPPING SRL CONSTANȚA.
Cota de piață cea mai mare este deținută de SC PETROM SA cu 27%, urmat de SC ROMPETROL SA cu 16%.
Pe plan internațional, partenerii cei mai importanți sunt: CONSTANT OIL LIMITED-CIPRU; SC SHELL ROMANIA; VITOL SA ELVETIA; GLENCORE ENERGY UK LTD și LITASCO GENEVA.
Principalele produse care sunt comercializate prin intermediul S.C. OIL TERMINAL S.A. sunt:
Tabel nr. 2. Evoluția import și export de produse petroliere
La import, principalul produs tranzitat este petrolul brut care constituie materia primă pentru rafinării și combinatele petrochimice. Pentru acest produs, volumul importurilor a crescut cu 35% în ultimul an. La export, ponderea o dețin benzinele și motorinele.
Grafic nr. 1. Evoluția importurilor și exporturilor
Perspectivele pieței produselor petroliere este de creștere accentuată în zonă, datorită în principal creșterii volumului exploatațiilor din Caucaz și Marea Caspică, ceea ce impune elaborarea unei strategii pe termen mediu de dezvoltare a pieței și implicit a capacităților de depozitare și tranzitare a produselor petroliere.
O analiză pe baza indicatorilor utilizați în cazul firmelor cotate la bursă prezintă următoarea situație:
Tabel nr.3. Evoluția indicilor bursieri
III.3. ANALIZA REZULTATULUI DIN ACTIVITATEA COMERCIALĂ
III.3.1. Evoluția și structura veniturilor
Analiza tendințelor și a modificărilor structurale ale veniturilor se face pe baza contului de profit și pierdere. Pe categorii de venituri de exploatare și financiare, situația în 2006, se prezintă astfel:
Tabel nr.4. Evoluția veniturilor în 2006
Pe ansamblu, se constată că în totalul veniturilor, ponderea cea mai însemnată o dețin veniturile din exploatare (99,79%), ceea ce este și normal, fiind o întreprindere cu scop productiv și comercial, iar veniturile financiare dețin o pondere de 0,21% din totalul veniturilor. În totalul veniturilor din exploatare, cea mai mare contribuție a avut-o producția vândută (99,10%), celelalte categorii de venituri ocupând ponderi destul de reduse, toate situându-se sub 1%. În ceea ce privește realizarea veniturilor financiare, veniturile din dobânzi au o pondere mult mai mică față de alte venituri financiare.
Grafic, aceste realizări, sunt prezentate astfel:
Veniturile totale au înregistrat următoarea evoluție:
Tabel nr.5. Evoluția veniturilor totale
Ca dinamică, se constată creșterea veniturilor de la o perioadă la alta în ritmuri superioare ratei inflației înregistrată în anii respectivi, ceea ce arată și o creștere în termeni reali a veniturilor firmei.
Tabel nr.6. Evoluția ratei inflației (%)
III.3.2. Evoluția și structura cheltuielilor
Analiza cheltuielilor urmează același model ca și în cazul veniturilor, dar obiectivul urmărit este acela de diminuare a acestora. În cazul cheltuielilor de exploatare se urmărește corelarea acestora cu veniturile corespondente.
Tabel nr.7. Structura cheltuielilor
Corespunzător veniturilor, cheltuielile de exploatare ocupă ponderea în total cheltuieli, ceea ce constituie o situație normală.
În totalul cheltuielilor de exploatare ponderea cea mai mare este deținută de cheltuielile cu personalul (45,09%), în timp ce cheltuielile materiale și alte cheltuieli de exploatare, deși au valori importante, au ponderi normale pentru sectorul de activitate.
Din punct de vedere al evoluției în timp, cheltuielile au înregistrat următorii parametrii:
Tabel nr.8.
Ritmul de creștere a cheltuielilor este ridicat în principal, datorită evoluției prețurilor produselor petroliere. O eventuală creștere, posibilă la modul în care au evoluat prețurile în 2006, impune firmei o gestionare mai atentă a cheltuielilor în special cele cu personalul care reprezintă aproape jumătate din total cheltuieli.
O comparare a ritmurilor de evoluție a veniturilor și cheltuielilor nu poate fi relevantă având în vedere bazele diferite de raportare. Cel mai relevant se poate aprecia ponderile cheltuielilor în venituri:
Tabel nr.9. Ponderea cheltuielilor în venituri
Complementar ponderii am calculat și rata de eficiență a cheltuielilor totale pe baza relației: , care dă indicații în același sens. Față de anul de bază 2004, se constată o creștere accentuată a ponderii cheltuielilor, deci o rată de eficiență mai scăzută cu repercusiuni asupra profitului firmei. Această situație se poate datora atât unei gestiuni necorespunzătoare a cheltuielilor, cât și unor constrângeri impuse de piață. Situația din 2005, a impus o analiză amănunțită a fiecărei categorii de cheltuieli și a stării pieței mondiale.
Analiza internă a scos în evidență o situație necorespunzătoare pentru o serie de cheltuieli, nefundamentarea corectă a bugetelor și neurmărirea încadrării în limitele acestora.
În ceea ce privește piața petrolului, s-a considerat oportun datorită în special concurenței din Est, să se opteze pentru o marjă unitară de profit mai redusă care să permită comercializarea unui volum mai mare de produse.
Reorganizarea internă a permis reducerea cu 3,33% a ponderii cheltuielilor, care în cifre absolute reprezintă o diminuare a cheltuielilor la 1000 lei venituri cu 33,27 lei. Această analiză impune supravegherea și gestiunea mai eficientă a cheltuielilor și în perioada următoare. Evoluția profitului, care va fi tratată în continuare impune cu necesitate acest lucru.
III.3.3. Evoluția și structura rezultatelor
Rezultatele, respectă natura activităților astfel că vom avea un rezultat al exploatării, un rezultat financiar și un rezultat extraordinar, a căror însumare are ca rezultat profitul înaintea impozitării, rezultat care are o deosebită importanță pentru performanțele firmei.
După supunerea acestuia incidenței fiscale rezultă profitul net, care reprezintă capacitatea de remunerare a acționarilor și crearea premizelor pentru acumularea de fonduri în vederea finanțării proprii.
Tabel nr.10. Evoluția rezultatelor – RON –
În condițiile unor ritmuri de creștere diferită a veniturilor și cheltuielilor, defavorabile firmei, rezultatele firmei cunosc o diminuare față de perioada de bază.
După o scădere accentuată în 2005, se înregistrează o creștere semnificativă în 2006, fără însă a atinge nivelul înregistrat în anul de bază (2004).
Tabel nr.10. Ponderea rezultatelor (%)
Rezultatele au înregistrat o cădere puternică în 2005, cu o revenire relativ importantă în 2006, fără a ajunge la nivelul anului de bază. În 2005, cheltuielile financiare au avut o influență mare în diminuarea rezultatului curent și a celui brut. Totodată, cheltuielile nedeductibile fiscal foarte mari au determinat o creștere de impozit de 6,6 mld. lei. Explicațiile acestei situații au fost date anterior la analiza ratei de eficiență a cheltuielilor. Dacă se are în vedere și faptul că se estimează pentru anul 2006 și o distribuție de dividende într-un procent important, se pun sub semnul întrebării capacitatea de autofinanțare și fluxurile financiare în condițiile unor prețuri fluctuante pe piața petrolului.
III.4. ANALIZA POZIȚIEI FINANCIARE
Poziția financiară constituie baza obiectivă pentru realizarea produselor și serviciilor. Piața oferă posibilitatea comercializării unui anumit volum de produse și servicii și de o anumită calitate. Realizarea acestora conform exigențelor pieței depinde de nivelul tehnologic al activelor și de capitalurile disponibile. Competitivitatea în piață și capacitatea de impunere a prețului sunt direct legate de poziția financiară.
Principiul de bază a activității comerciale este acela de a asigura un raport optim între calitate și preț. Ecuația activitate comercială – poziție financiară – gestiune eficientă își găsește expresia în rezultatele economico-financiare ale societății.
Conceptul desemnează aria de control a firmei asupra unui volum dat de capitaluri și active. Poziția financiară existentă la un moment dat, reprezintă baza pentru atingerea unui anumit nivel pentru rezultatele firmei. În sens invers, rezultate bune conduc la întărirea poziției financiare a firmei. Documentul sintetic care reflectă poziția financiară este bilanțul financiar-contabil. Pe acesta se pot face analize comparative și se pot calcula o serie de indicatori care reflectă o anumită stare a poziției financiare.
Tehnica indicatorilor constituie un instrument de poziție financiară cu anumite condiții:
să dispună de date pe mai mulți ani care să dea posibilitatea conturării tendințelor evolutive a indicatorilor;
să se stabilească o bază de referință semnificativă.
III.4.1. Indicatori de structură a bilanțului
Acești indicatori privesc deopotrivă cele două părți ale bilanțului: activul și pasivul:
Indicatori de structură atât pentru activ cât și pentru pasiv, compară diferite grupe între ele și stabilește ponderea acestora în total.
Indicatori de structură a activului
Tabel nr.11. Evoluția structurii activului
Activele imobilizate înregistrează o creștere în total active de 2-3% anual. Această situație se datorează atât programului de investiții demarat pentru creșterea capacității de depozitare, cât și faptului că stocurile și creanțele au fost limitate printr-o gestiune mai eficientă.
Stocurile și creanțele au scăzut atât ca valori absolute cât și procentual datorită efortului de optimizare a acestora cât și a urmăririi stricte a evoluției acestora în funcție de necesitățile producției și de starea pieței de desfacere. Totodată, creșterea cifrei de afaceri a antrenat o viteză de rotație sporită a acestora, ceea ce constituie un aspect calitativ important.
Lichiditățile scad ca pondere și ca valoare absolută, ceea ce impune o analiză mai atentă privind modul de acoperire a nevoilor curente.
Indicatori de structură a pasivului
Tabel nr.12. Evoluția pasivului (%)
Se constată o creștere a ponderii capitalurilor proprii în total pasiv. Acest lucru poate fi asimilat unei stări financiare bune și că o parte importantă a acestor capitaluri se utilizează pentru finanțarea nevoilor ciclului de exploatare.
Comparativ cu ponderea activelor fixe, se poate determina procentul de capital propriu alocat nevoilor curente.
Tabel nr.13. Evoluția capitalului propriu (%)
Deși, cota procentuală alocată se reduce, ca valoare absolută constituie un volum important de fonduri. Datoriile financiare au scăzut semnificativ în ultimul an, deoarece fondurile proprii sunt suficiente pentru nivelul actual de activitate și nici nu se întrevede implementarea unui volum de investiții mare. Datoriile de exploatare, ca surse atrase, sunt reduse datorită utilizării fondurilor proprii pe termen lung în finanțarea activelor circulante. Această politică permite onorarea la termen a datoriilor scadente, ceea ce creează o imagine bună pentru firmă în mediul de afaceri.
Grafic, modificările structurii pasivului sunt reprezentate:
III.4.2. Indicatori de echilibru
Acești indicatori permit analiza lichidității și solvabilității firmei:
Indicatori ai fondului de rulment, sunt cunoscuți și sub denumirea de indicatori finanțare a activelor circulante prin capitalurile permanente:
Tabelul nr.14. Evoluția fondului de rulment
Deși are tendința de scădere, fondul de rulment este pozitiv, deci firma își asigură o marjă de securitate financiară.
Tabelul nr.15
Rata de acoperire are tendința de reducere, ceea ce indică o scădere a excedentului capitalurilor permanente asupra imobilizărilor. Situația se poate explica prin diminuarea capitalurilor împrumutate deoarece resursele proprii sunt suficiente. Mărimea acestui indicator este dimensionată în funcție de necesitățile existente la un moment dat și de politica managerială (agresivă sau defensivă). Pentru aprecierea importanței fondului de rulment este util de comparat cu stocurile de materii prime, producția în curs și produse finite.
Tabelul nr.16
Scăderea ratei de acoperire a stocurilor se datorează acțiunii conjugate a doi factori:
reducerea stocurilor ca urmare a dimensionării optime a acestora;
creșterea volumului resurselor atrase, ceea ce a condus la eliberarea capitalurilor proprii cu posibilitatea direcționării acestora spre investiții.
Indicatori ai trezoreriei
Indicatorii trezoreriei dau posibilitatea cuantificării și aprecierii solvabilității pe termen scurt, capacitatea întreprinderii de a face față în momentul scadenței datoriilor pe termen scurt:
Tabelul nr.17
Literatura de specialitate indică ca niveluri orientative valoarea de aproximativ 2 pentru lichiditatea generală și de 1-1,5 pentru celelalte două rate. În general, valoarea este dată de situația concretă a fiecărei societăți.
Un indicator pertinent ar putea fi volumul plăților neonorate la scadență, ceea ce nu este cazul la S.C. OIL TERMINAL. Alt semnal ar putea fi dat de „rupturile de stoc”, ceea ce ar însemna insuficiență financiară în dimensionarea acestora.
Prin urmare, având în vedere faptul că nivelul lichidităților, în special cea imediată, satisface nevoile curente ale firmei, se poate aprecia că indicatorii se încadrează în parametrii optimi.
III.4.3. Indicatori de gestiune
Indicatorii de gestiune măsoară viteza de transformare a activelor în lichidități cât și pe cea de reînnoire a datoriilor. Acești indicatori*) au ca element comun raportarea la cifra de afaceri, iar cu ajutorul lor se determină viteza de rotație a bunurilor reale și financiare.
Informația dată de acești indicatori arată de câte ori au fost refolosite într-un exercițiu financiar resursele asupra cărora au control firma. În lipsa unor informații privind media pe ramură, acești indicatori au fost apreciați ca tendință evolutivă.
Indicatori ai vitezei de rotație a capitalurilor;
Indicatori ai vitezei de rotație a stocurilor;
Indicatori de rotație a creanțelor și datoriilor.
*) „Gestiunea financiară a întreprinderii” – Vintilă G.
Indicatori ai vitezei de rotație a capitalurilor
Tabel nr.18. Evoluția vitezei de rotație a capitalurilor
Viteza de rotație a activelor și capitalurilor s-a îmbunătățit în ultimul an față de bază (2004), ca urmare a unei gestiuni eficiente a resurselor. Excepție fac activele circulante, care în 2005 au înregistrat o creștere foarte mare de 70%. Cauza este dată pe de o parte, de anularea în ultimul moment a unui contract de livrare la export, dar și o gestiune necorespunzătoare a creditului client pe de altă parte.
Indicatori ai vitezei de rotație a stocurilor
Rotația stocurilor (ca factor calitativ) trebuie să pună în evidență un ritm mai redus de creștere a acestora comparativ cu cifra de afaceri. Fiind imobilizări financiare importante, stocurile trebuie tratate cu multă atenție, având în vedere și variația lor mare într-un timp relativ scurt.
Tabel nr.19. Rotația stocurilor
Scăderea numărului de rotații și creșterea numărului de zile de depozitare constituie un semnal de ineficiență. O analiză atentă arată însă faptul că situația la S.C. OIL TERMINAL se datorează modificării condițiilor de piață și a aprovizionării. Livrarea se face cu tonaj mai mare în ultimul an ca urmare a schimbării armatorului de către beneficiar și prin urmare, stocurile se constituie în funcție de acestea.
Indicatori de rotație a creanțelor și datoriilor.
În aprecierea vitezei de rotație a creanțelor și datoriilor trebuie ținut cont de condițiile de piață și de forța de negociere a firmei. S.C. OIL TERMINAL face parte din categoria firmelor mari și are avantajul unei poziții de oligopol în zonă, singurul concurent fiind Rompetrol S.A.
Tabel nr.20. Evoluția vitezei de rotație a creanțelor și datoriilor
Duratele de încasare și cele de plăți au tendința de reducere. Decalajul este în aparență nefavorabil pentru firmă, plățile făcându-se într-un interval de trei ori mai scurt decât încasările pentru toată perioada. De aceea, este necesar să se facă o analiză comparativă a rapoartelor dintre indicatori și volumele acestora.
Tabel nr.21
Din tabelul de mai sus, rezultă o egalitate a rapoartelor, ceea ce indică un echilibru general al creanțelor și datoriilor și prin urmare, lichiditatea nu este afectată. Echilibrul este însă fragil și trebuie să fie urmărit cu atenție, deoarece în cazul unei disfuncționalități în încasarea creanțelor, firma este nevoită să apeleze rapid la alte resurse.
III.5. ANALIZA ACTIVITĂȚII PE BAZA RATELOR FINANCIARE
Ratele se stabilesc sub forma unor rapoarte semnificative între două elemente comparabile și, în general, legate între ele printr-o relație cauză-efect. Forma de exprimare a ratelor este variată, principalele modalități fiind: exprimarea printr-un coeficient (un număr), printr-un procent sau printr-un număr de zile (durată).
Principalele obiective în cadrul analizei pe baza ratelor constau în studierea succesivă a cel puțin trei dimensiuni financiare ale întreprinderii: rentabilitate, lichiditate, structură financiară. Pentru efectuarea diagnosticului financiar se face apel la datele contabile din bilanț și din „Contul de profit și pierdere”, cât și la informațiile conținute în bilanțul financiar și în bilanțul funcțional.
Principalii indicatori, prin care se poate analiza rata rentabilității, vor fi prezentați în continuare urmărindu-se aspecte referitoare la semnificația, modul de calcul și analiza economico-financiară a acestora.
Ratele de rentabilitate evidențiază caracteristicile economice și financiare ale întreprinderilor, permițând compararea performanțelor industriale și comerciale ale acestora. În general, ratele de rentabilitate se determină ca raport între efectele economice și financiare obținute (diverse marje de acumulare) și eforturile depuse pentru obținerea lor (activ total, capital investit, capital economic etc.).
Ratele de rentabilitate măsoară rezultatele obținute în raport cu activitatea întreprinderii (rentabilitatea comercială) și a mijloacelor economice (rentabilitatea economică) sau financiare (rentabilitatea financiară) așa cum reiese din figura de mai jos.
Rezultatele degajate de activitatea întreprinderii și de mijloacele economice sau financiare.
Din cele prezentate, rezultă că rentabilitatea întreprinderii va fi analizată prin trei categorii de rate:
rate de rentabilitate comercială;
rate de rentabilitate economică;
rate de rentabilitate financiară.
III.5.1. Rata rentabilității comerciale
Rata de rentabilitate comercială (Rc) apreciază randamentul diferitelor stadii ale activității întreprinderii la formarea rezultatului fiind determinate ca raport între marjele de acumulare și cifra de afaceri sau valoarea adăugată.
Există următoarele categorii de rate:
a) Rata marjei comerciale, utilizată de întreprinderile cu activitate comercială.
Rata marjei comerciale =
Această rată pune în evidență strategia comercială a întreprinderii analizate. Astfel, o marjă comercială redusă (insuficientă) implică cheltuieli generale riguroase și deci recurgerea la forme de distribuire a mărfurilor care permit reducerea costurilor privind personalul și economii asupra cheltuielilor de transport, stocaj, etc., din contră, marja comercială ridicată (importantă) reclamă cheltuieli generale sporite și deci servicii mai bune către clienți.
De asemenea, rata marjei comerciale, apreciază influența constrângerilor pieței și a politicii prețurilor de vânzare. Astfel, creșterea ratei însoțită de o diminuare a vânzărilor (CA) semnifică faptul că întreprinderea încearcă să-și mențină marjele promovând o politică de prețuri înalte. Dimpotrivă, o rată a marjei comerciale în scădere însoțită de o creștere puternică a vânzărilor (CA) evidențiază faptul că întreprinderea preferă reducerea prețurilor de vânzare în scopul cuceririi unui nou segment de piață.
Creșterea ratei marjei comerciale însoțită de o creștere a cifrei de afaceri, relevă o situație favorabilă pentru întreprindere, respectiv punerea în vânzare de produse cu performanțe superioare sau ocuparea pe piață a unei poziții concurențiale importante.
Tabel nr.22.
Rata marjei comerciale cunoaște în 2006, o creștere față de anul precedent dar este în scădere față de anul 2004. Acest lucru se datorează modificării prețurilor de achiziție în sensul majorării lor.
b) Rata marjei brute de exploatare sau rata EBE, măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare independent de politica financiară, politica de investiții, de incidența fiscalității și a elementelor excepționale.
Această rată indică aptitudinea proprie a activității de exploatare de a degaja profit.
Valoarea ridicată a ratei EBE reflectă posibilități financiare crescute ale firmei. O ameliorare a ratei EBE exprimă o creștere a productivității în măsura în care rata nu este simpla consecință a creșterii ratei marjei comerciale, iar scăderea ei, în raport cu o rată a marjei comerciale indică o creștere a costurilor.
Tabel nr.23. Evoluția ratei EBE
Rata excedentului brut al exploatării este în creștere cu 0,5% față de anul 2005, dar sub nivelul anului 2004 cu 5,91% și simbolizează o creștere a costurilor de exploatare.
c) Rata marjei nete exprimă eficiența globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a realiza profit și de a rezista concurenței.
Rata marjei nete =
Această rată prezintă facilități de calcul, deoarece nu presupune o pregătire prealabilă a datelor, fiind recomandată în analizele financiare vizând perioade scurte dar și întreprinderi mici.
Această recomandare este justificată de faptul că rezultatul net nu exprimă în exclusivitate un rezultat al activității de exploatare, ci el poate fi generat de rezultatul unor operații de dezinvestire (operații extraordinare) sau al unor plasamente financiare (operații financiare). De aceea, pentru perioade mai lungi și în special în marile întreprinderi, evaluarea activității de exploatare (comercială, industrială) este bine să fie făcută cu ajutorul ratei privind rentabilitatea exploatării.
Tabel nr.24. Evoluția marjei nete
Rata profitului net prezintă tendință de creștere în 2006 față de anul precedent, dar se situează sub nivelul anului 2004 cu peste 7 procente. Deprecierea acestui indicator este legată tot de creșterea într-un ritm mai ridicat a cheltuielilor față de cifra de afaceri.
Trebuie avut în vedere și faptul că rezultatul net este afectat și de un element extern care este impunerea fiscală. Pentru situația în care s-ar aplica cota de 16%, valorile marjei s-ar modifica astfel:
Tabel nr.25 (%)
După cum se poate observa, grade de impunere diferite modifică valorile marjei și de aceea trebuie să se țină cont în comparații de acest gen de modificări.
d) Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploatării pune în evidență eficiența activității de exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ și comercial.
Rata marjei nete de exploatare =
Rezultatul exploatării prezintă avantajul de a fi influențat de amortismente și provizioane, devenind un rezultat net al exploatării.
Tabel nr.26. Evoluția marjei nete de exploatare
Rata marjei nete are o evoluție ascendentă de la 5,45 în 2005 la 8,24 în 2006, însă este sub valoarea anului 2004.
Cifra de afaceri a crescut cu 19,28 în timp ce rezultatul exploatării a crescut cu 80,36. ritmul superior de creștere a rezultatului față de perioada anterioară, este un semnal bun, dar prin comparație cu anul de bază situația este nefavorabilă:
Cauza principală o constituie creșterea nesemnificativă a cheltuielilor de exploatare. La aceasta se adaugă și creșterea amortizării anuale ca urmare a noilor investiții.
e) Rata marjei brute de autofinanțare măsoară surplusul de resurse de care dispune întreprinderea pentru a-și asigura dezvoltarea și/sau remunerarea acționarilor săi.
Rata marjei brute de autofinanțare =
Tabel nr.27. Evoluția autofinanțării
Această rată reprezintă o tendință în scădere atât față de anul precedent, cât și față de anul de bază (2004).
f) Rata marjei asupra valorii adăugate măsoară rezultatul brut de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri și cheltuieli de personal) pentru 100 lei bogăție creată (dacă se exprimă procentual).
Rata marjei asupra valorii adăugate
Tabel nr.28. Evoluția valorii adăugate
Valoarea marjei asupra valorii adăugate a avut o evoluție crescătoare în 2006 față de 2005, dar sub nivelul anului 2004. Acest lucru indică o creștere a consumurilor interioare care pot avea atât cauze interne cât și externe, cum ar fi majorarea prețurilor la utilități.
III.5.2. Rata rentabilității economice
Rentabilitatea economică este o problemă fundamentală, măsurând eficiența activului economic, și apare ca o rentabilitate intrinsecă care nu ține seama de modalitatea de procurare a capitalurilor, fiind independentă de politica de finanțare promovată de întreprindere și de sistemul fiscal.
Pentru obținerea cifrei de afaceri întreprinderea mobilizează un oarecare activ economic, din care se degajă un excedent de exploatare, cu mențiunea că din această confruntare rezultă rentabilitatea economică.
Raportul general care reflectă rentabilitatea economică () poate fi redat astfel:
Excedentul exploatării poate fi brut și net, după cum și activul economic poate fi brut și net.
Excedentul brut () reprezintă diferența dintre încasări și cheltuieli de producție (mai puțin amortismentul), reflectând rezultatul economic brut al întreprinderii determinat numai de activitatea de exploatare.
Excedentul net () se obține scăzând din excedentul brut amortizarea. Pe baza excedentelor exploatării (brut și net) și a activului economic brut și net ( și ), putem calcula rentabilitatea brută și netă ( și ) astfel:
În aceste relații, activul economic brut se obține din însumarea elementelor de imobilizări neinfluențate de amortizare, cu necesarul fondului de rulment, iar activul economic net se calculează prin deducerea amortizării din activul economic brut.
Rentabilitatea economică brută este adesea folosită în analize externe, deoarece nu este perturbată de deciziile de amortizare, permițând să se compare eficiența mai multor întreprinderi din același sector de activitate sau din sectoare diferite indiferent de mărimea lor sau forma de proprietate.
În funcție de marjele de acumulare utilizate, rentabilitatea capitalurilor economice angajate în exploatare poate fi exprimată sub două forme:
Capitalul economic poate fi brut sau nat, după cum imobilizările includ sau nu amortizările și provizioanele pentru deprecierea acestora. De asemenea, rezultatul generat de acest capital poate fi un rezultat brut sau net de exploatare. Pe baza rezultatului brut și net al exploatării, precum și a capitalului economic brut și net se determină două rate de rentabilitate economică: rentabilitatea economică brută (brută) și rentabilitatea economică netă ( netă), conform relațiilor:
În literatura de specialitate, rata rentabilității economice este definită ca raport între rezultatul (profitul) exercițiului înainte de deducerea sarcinilor financiare și impozitelor () și capitalul permanent (capital propriu și capital împrumutat pe termen mediu și lung) (), conform relației:
Vom adopta, ca model de calcul a ratei rentabilității economice numită și rata rentabilității de exploatare, următoarele relații:
unde:
Deoarece, rezultatul exploatării este reflectat distinct în „Contul de profit și pierdere” iar activul total în „bilanțul contabil”, vom proceda la calculul excedentului brut al exploatării, indicator considerat sold intermediar de gestiune.
Rentabilitatea economică trebuie să depășească în mod necesar rata inflației pentru ca societatea să-și poată recupera integral eforturile depuse pentru desfășurarea activității menținându-și astfel activul său economic. În condiții de inflație (Ri), rentabilitatea economică în termeni reali (Rr) determinată de formula lui Fisher, reprezintă un procent mult mai mic comparativ cu rentabilitatea nominală (Rn).
Pornind de la relația:
obținem: ; de unde:
Cifra de afaceri
Cifra de afaceri
– minus
Costul vânzărilor
Costul de aprovizionare
Costul de producție
Costul de distribuție
Rezultatul exploatării
Cifra de afaceri
Rezultatul exploatării Cifra de afaceri
Activ total înmulțit cu
Cifra de afaceri
Cifra de afaceri
Activ total Active imobilizate
Active imobilizate
+ plus
Active circulante
Stocuri
Creanțe
Disponibilități
Schema: „Du Pont de Nemours”
Descompunerea ratei privind randamentul activelor
Pentru a putea interpreta rentabilitatea economică este util să se descompună în următorul produs de rate componente:
unde:
= activ total = cifra de afaceri
= rezultatul exploatării = excedent brut de exploatare
Din această descompunere, rezultă că rentabilitatea economică depinde de marja brută sau netă exprimată prin raportul: EBE/CA (RE/CA), iar pe de altă parte, depinde de viteza de rotație a activului economic (total).
Descompunerea rentabilității economice (de exploatare) evidențiază influența a doi factori:
un factor cantitativ (marja de acumulare), care exprimă într-un fel productivitatea în raport cu cifra de afaceri, adică eficacitatea comercială a întreprinderii;
un factor calitativ (viteza de rotație a activului), care exprimă gradul de utilizare a resurselor întreprinderii.
În alte studii de specialitate, rata rentabilității economice este definită prin trei rate diferite:
a) rata rentabilității economice a activului total
b) rata rentabilității economice a exploatării (a resurselor ocupate)
c) rata rentabilității economice a activității curente (exploatare și financiare)
Vom analiza rata rentabilității activului total pe baza rezultatelor din tabelul de mai jos:
Tabel nr.29. Evoluția ratei rentabilității activului total
Din punct de vedere al rentabilității economice, în anul 2006, acesta se situează sub nivelul de confort oferit de pragul de 10%. Cauzele care au dus la reducerea rentabilității economice pot fi: modificarea marjei asupra valorii adăugate, modificarea productivității exprimată prin valoarea adăugată la 1 leu active imobilizate, modificării gradului de imobilizare a activelor, modificării marjei nete, modificarea vitezei de rotație a activelor, modificarea volumului activelor etc., fapt care impune o analiză detaliată în vederea depistării și corectării cauzelor care au dus la scăderea rentabilității economice.
III.5.3. Rata rentabilității financiare
Rentabilitatea financiară exprimă scopul final al acționarilor de a fi remunerați cu o parte cât mai substanțială din profit. Totodată, această rată măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci al plasamentului financiar pe care acționarii l-au făcut prin cumpărarea acțiunilor proprii. Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin acordarea de dividende către aceștia, și prin creșterea rezervelor, care de fapt, reprezintă o creștere a averii acestora.
Cu toate că această rată este foarte utilizată, ca instrument de analiză financiară, trebuie să se țină cont de inconvenientele metodologice ale determinării profitului net, regimul de calcul al amortizării și provizioanelor, cel al cheltuielilor deductibile din materia impozabilă etc.
Rentabilitatea financiară este influențată de modalitatea de procurare a capitalurilor și, de aceea, este sensibilă la structura financiară, respectiv la situația îndatorării întreprinderii.
Rata rentabilității financiare este dependentă de structura capitalurilor, adică de proporția care există între capitalul împrumutat și capitalul propriu. Acest raport se numește „pârghie financiară” și influențează rata rentabilității financiare.
Putem conchide că rata rentabilității financiare este cea mai aproape de eficiența reală, profitul net fiind în mare măsură al firmei, iar capitalul real reprezentând efortul real al proprietarilor.
Rata rentabilității financiare se calculează ca raport între profitul net () și capitalurile proprii():
Aceasta este cea mai folosită relație pentru conceptul de rentabilitate financiară.
Tabel nr.30. Rentabilitatea financiară
Această rată exprimă capacitatea capitalului propriu de a produce profit. Sub aspect evolutiv, această capacitate s-a diminuat foarte mult de la 14,32% la 3,63%. Acest lucru denotă o slabă eficiență în utilizarea capitalului care, deși a crescut, nu a putut asigura un profit net mai mare.
În afară de această rată a rentabilității financiare a capitalului propriu, în literatura economică mai este menționată și o rată a rentabilității financiare, a capitalului permanent calculată prin raportul:
unde:
rezultatul (profitul) curent reprezintă suma rezultatelor exploatării și a celui financiar;
capitalul permanent este suma între capitalul propriu și împrumuturi pe termen mediu și lung.
Acest ultim model de calcul al rentabilității financiare este mult mai utilizat, mai ales în străinătate (este practicat de Banca Franței).
Rata rentabilității financiare (a capitalurilor proprii) poate fi descompusă în mai multe componente. Astfel:
unde:
– cifra de afaceri
– rata marjei nete (rentabilitatea comercială);
– rotația capitalurilor proprii
O altă descompunere, mai detaliată, poate evidenția și structura capitalurilor, astfel:
unde:
– capitaluri investite; – rotația capitalurilor investite;
– structura capitalurilor.
În felul acesta se evidențiază dependența rentabilității financiare de rata marjei nete de rentabilitate (rentabilitatea comercială), de rotația capitalurilor și de structura finanțării din timp a investițiilor întreprinderii. Această ultimă relație de descompunere a rentabilității financiare se mai poate reprezenta și sub forma următoare, echivalentă cu cea anterioară, dar cu semnificație economică diferită:
unde:
– activul economic;
– rentabilitate economică;
unde: – coeficient de îndatorare.
Se ajunge astfel la efectul de levie*) financiar. Efectul de levier financiar este pozitiv dacă rata rentabilității economice se situează peste nivelul dobânzii și negativ dacă rata rentabilității economice este sub acest nivel.
*) „Gestiunea financiară a întreprinderii” – Brezeanu P.
CONCLUZII
În cuprinsul lucrării am prezentat activitatea comercială drept factorul cel mai important în funcție de care se dimensionează celelalte activități din firmă. Vânzarea produselor și serviciilor reprezintă „testul acid” care confirmă sau infirmă, după caz, utilitatea și continuitatea întregii activități. Activitățile economice nu sunt independente, ele intercondiționându-se și influențându-se reciproc. În acest context am prezentat legătura activității comerciale cu poziția financiară și gestiunea, atât teoretic cât și practic.
Poziția financiară constituie doar o premisă pentru obținerea de rezultate. O comparație între firme cu același potențial dintr-un domeniu indică performanțe deosebite. Aceasta indică faptul că abilitatea managerială în combinarea și utilizarea factorilor de producție joacă un rol esențial în maximizarea rezultatului și averii proprietarilor. Se poate constata faptul că există o interdependență reciprocă între poziția financiară-rezultat financiar și volumul vânzărilor comerciale în sensul că rațiunea pentru care se constituie o poziție financiară este de a obține rezultate, care la rândul lor consolidează poziția financiară și comercială a firmei. O asemenea corelație este reflectată de situațiile financiare în Bilanț și „Contul de profit și pierderi”.
O problemă importantă care se pune în utilizarea poziției comerciale în strânsă legătură cu poziția financiară și este cea a flexibilității, a adaptării la cerințele mediului economic. Fără această flexibilitate care presupune totodată și identificarea variațiilor factorilor de mediu în timp, rezultatele vor fi grav afectate, ajungându-se până la faliment. Evitarea consecințelor nedorite impune formularea unei strategii de dezvoltare pe termen mediu și lung în cadrul căreia trebuie introduse corecții în funcție de noile elemente care apar pe parcursul aplicării acesteia.
Gestiunea reprezintă utilizarea eficientă a tuturor resurselor societății. Buna gospodărire conduce la costuri reduse pe baza cărora se por stabili prețuri de vânzare competitive și se poate obține un profit unitar ridicat. Practic, prin gestiune se realizează sub aspectul prețului adaptarea firmei la cerințele pieței.
Aplicația conceptelor s-a făcut pe activitatea S.C. Oil Terminal S.A., care are ca obiect de activitate depozitarea și comercializarea produselor petroliere. Sub aspectul poziției financiare, societatea dispune de capitaluri și active suficiente pentru volumul de activitate pe care îl desfășoară.
Activitatea comercială a fost analizată pe baza ratelor comerciale rezultate din raportarea principalilor indicatori de rezultate la cifra vânzărilor. Per ansamblu, se constată o reducere a marjei comerciale cu efecte negative asupra întregii activități. Cauzele care au produs o scădere a rezultatelor raportate la cifra de afaceri sunt atât datorate evoluției pieței, cât și unor factori interni.
Prețul serviciilor de depozitare și transvazare pe care a putut să-l impună firma, a crescut nesemnificativ în perioada analizate, sub rata anuală a inflației. Orientarea spre realizarea unui volum crescut de servicii a indus datorită unei organizări necorespunzătoare la creșterea costurilor și în consecință, la diminuarea rezultatelor. Strategia pe termen mediu prevede un volum ridicat de investiții de dezvoltare și modernizare, care asociate cu un management performant pot conduce la sporirea eficienței activității comerciale.
Rezultatele financiare au fost analizate ca:
structură a veniturilor și cheltuielilor;
evoluții înregistrate pe ultimii 3 ani;
rate financiare;
potențial propriu de finanțare;
Evoluția veniturilor și cheltuielilor pe ultimii 3 ani, arată o creștere necorelată a acestora, în ultimul an situația s-a redresat fără, însă a atinge nivelul anului 2004. Dacă la acest moment firma are avantajul monopolului în zonă, în perioada următoare, când este de presupus că se vor mai înființa firme de profil, o planificare nerealistă poate aduce mari prejudicii societății.
Analiza structurală și a tendințelor evolutive privind veniturile și cheltuielile a fost completată cu cea pe baza ratelor de rentabilitate, care utilizate într-un sistem corelat au permis obținerea unor informații utile pentru corectarea activității.
Calculul indicatorilor de echilibru pun în evidență o reducere a capitalului propriu (FR) angajat în finanțarea activelor circulante și deci, asigurarea resurselor necesare ciclului de exploatare într-un procent mai ridicat din datorii pe termen scurt. De regulă, o asemenea evoluție presupune un decalaj favorabil între durata de recuperare a creanțelor și cea de plată a datoriilor. Situația la S.C. Oil Terminal S.A., este tocmai inversă, dar aprecierea duratelor corelat cu cea a volumului creanțelor și datoriilor, dă o situație favorabilă firmei.
Cercetarea multicriterială a activității comerciale S.C. Oil Terminal S.A., a scos în evidență utilitatea analizei faptului că aplicarea conceptelor moderne, adaptate situației concrete, permite obținerea unor informații pertinente pentru fundamentarea corectă a deciziilor economice și financiare. S-a constatat în același timp, că factorii de decizie din firmă nu au încă obișnuința și mentalitatea care se impune pentru utilizarea metodelor moderne de analiză și control al activității.
PROPUNERI
Elaborarea unui studiu de piață pentru următorii 5 ani, privind volumele de comercializat pe grupe de produse petroliere. Am arătat în lucrare că este posibilă pierderea poziției de monopol iar că investițiile solicitate de creșterea volumului activității durează cel puțin un an. Cunoașterea evoluției viitoare permite atât elaborarea unei prognoze de vânzare, cât și planificarea resurselor de finanțare.
Colaborarea cu o societate financiară pentru utilizarea instrumentelor de acoperire a riscului valutar. Acest lucru este necesar având în vedere faptul că o firmă de import-export, majoritatea încasărilor și plăților sunt în monedă străină. În condițiile menținerii trendului de apreciere a leului se poate evita înregistrarea de pierderi importante din diferențe de curs valutar.
Realizarea unor scenarii privind influența evoluției actuale a prețului țițeiului asupra profitabilității firmei.
Apelul la o firmă specializată pentru activitatea de bugetare și control post-audit.
La dimensiunile activității firmei se impune crearea unui compartiment special de analiză financiară și de management al stocurilor. Specificul activității presupune constituirea de stocuri mari și nu se cunoaște dacă imobilizările financiare în aceste stocuri sunt cele optime.
Consider că studiul întreprins este util pentru verificarea conceptelor teoretice și a demonstrat avantajele utilizării acestora în practică pentru valorificarea resurselor utilizate cu maximum de randament. Convingerea treptată a managerilor pentru a-și însuși o asemenea posibilitate de abordare a activității, va permite firmelor autohtone să-și crească gradul de eficiență și să devină competitive atât în interior cât și pe piața externă.
Anexa 1
BILANȚ
Anexa 2
CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE
LA DATA DE 31.12.2006
BIBLIOGRAFIE
Avare, Ph și colectiv: „Gestiune și analiză financiară”, Ed. Economică, București, 2002
Bran, P: „Finanțele întreprinderii”, Ediția a II-a, Ed. Economică, București, 2002
Brezeanu, P: „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Ed. A.S.E, București, 2001
Ciucur D., Popescu C., Gavrilă I. – Economie, Ed. Economică, București, 2001
Constantinescu A. D., Ungureanu A. M., Management General, VoL. 1 și 2, Editura Semne '94, București, 2000
Gheorghe, A: „Finanțele firmei”, Ed. Economică, București, 2000
Halpern, P și colectiv: „Finanțe manageriale”, Ed. Economică, București, 1998
Hoanță, I: „Finanțele firmei”, Ed. ETA, Cluj, 1996
Ișfănescu A. (coord.) – Ghid practic de analiză economico-financiară, Ed. Tribuna Economică, București, 2000
Lumbi, S: „Investiment appraisal and financial decision”, ediția a IV-a, Ed. H&P, Londra, 1994
Manolescu, Gh: „Management financiar”, Ed. Economică, 2001
Robinson, S: „Management financiar”, Ed. Teora, București, 1998
Stancu, I: „Finanțe”, ediția a III-a, Ed. Economică, București, 2002
Toma, M; Alexandru, F: „Finanțe și gestiunea financiară a întreprinderii”, Ed. Economică, București, 2001
Vintilă, G: „Gestiunea financiară a întreprinderii”, ediția a IV-a, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2002
*** Colecția revistei „Capital”, 2006
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Unei Firme cu Capital Privat Prin Prisma Activitatii Comerciale a Intreprinderii (s.c. Xyz S (ID: 133723)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.