. Analiza Unei Candidaturi Prezidentiale

Introducere

Lucrarea „Analiza unei candidaturi prezidențiale – Adrian Năstase în campania electorală din 2004” își propune să descopere modalitățile prin care este construită imaginea unui politician în timpul campaniilor electorale, și a fostului prim-ministru, Adrian Năstase, în particular. Definirea și delimitarea termenilor de bază din sfera politică se impunea de la sine, lucrarea de față încercând să ofere o viziune de ansamblu asupra comunicării politice moderne. Studierea unui caz particular trebuie să țină cont de contextul căruia îi aparține, imaginea politicianului fiind construită întotdeauna în funcție de tipul de societate în care acesta acționează.

Lucrarea de față se vrea un cadru de analiză a acțiunii politice în situația electorală, pornind de la un caz concret: campania electorală pentru alegerile prezidențiale 2004. M-am axat pe personalitatea politică a fostului prim-ministru din Guvernul 2000-2004, punctând evoluția sa pe scena politică post-decembristă.

În societatea secolului XXI, forța armelor, privită ca modalitate de câștigare a puterii în secolele anterioare, a fost înlocuită cu eficacitate de forța subtilă a imaginii și a cuvântului. Câmpul de luptă este astăzi mass-media. Pentru a câștiga, omul politic trebuie să se lupte și să câștige războiul comunicării. Voi analiza din această perspectivă modul în care Adrian Năstase a încercat să-și convingă electoratul pentru a obține voturile unui nou mandat.

Ipoteza de lucru pe care o am în vedere este evidențierea mecanismelor de persuasiune a discursului politic al lui Adrian Năstase și de structurare ideologică a mesajelor utilizate, putând astfel explica modificarea intențiilor de vot.

În prima parte a lucrării voi lua în discuție procesele care extind dimensiunea publică a acțiunii politice: transformarea comunicării politice în domeniu de interes public, legitimitatea discursului, medierea acțiunii politice, tehnicile de acțiune politică tributare mediatizării. Voi urmări intenționalitatea și contextualitatea actelor de comunicare din timpul campaniei electorale și modul în care candidatul generează schimbul discursiv pentru a scoate în evidență punctele forte ale imaginii sale.

Dezvoltarea rapidă a mass-media în ultimii 50 de ani nu este un proces care a rămas fără urmări la nivelul vieții politice, strategiile și metodele care funcționează în interiorul ei fiind astăzi adaptate la modul în care se realizează mediatizarea realității. “Statul spectacol”, termen creat de Schwartzenberg, este zona în care se află plasate toate aspectele unei societăți, indiferent dacă este vorba de politic, social, cultural, etc. Folosirea presei ca modalitate principală de difuzare a informațiilor de orice tip influențează vizibil conținutul și aspectul acestora.

Eroul modern, pentru a fi cunoscut de public, trebuie să știe cum să se comunice prin presă și pentru aceasta trebuie să controleze caracteristicile de bază ale mass-media: atracția pentru inedit, pentru spectacol și surpriză. Politicianul modern este un actor care își asumă rolul potrivit și-l joacă apoi în fața audienței. Începând cu J.F Kennedy și până la George W.Bush, scena politică internațională a cunoscut o întreagă pleiadă de conducători al căror fizic amintea de Hollywood, dar al căror comportament aducea pe undeva cu cel al personajelor pozitive din basmele umanității. Frumusețe, stil, seducție, putere, curaj – ingredientele de bază ale imaginii unui lider de succes. Lucrarea va analiza, printre altele, și rolurile principale asumate de actorii politici în încercarea de a obține mediatizarea.

În cea de-a doua parte a lucrării mele, pentru deconstruirea semnificațiilor discursului electoral al lui Adrian Năstase, am ales două momente semnificative ale campaniei sale electorale, respectiv momentul inițial, îndelung așteptat de lansare a candidaturii, și momentul final al campaniei electorale, dezbaterea televizată de postul public de televiziune în data de 8 decembrie, cu patru zile înaintea celui de-al doilea tur de scrutin. La fel ca toată campania politică a lui Năstase, atât discursul inițial, cât și participarea la dezbaterea TVR1 au fost momente așteptate care au stat sub semnul refuzului fostului prim-ministru de a se implica în cursa pentru Cotroceni. Analiza discursului politic de lansare a candidaturii identifică punctele program ale platformei electorale susținute de Năstase pe tot parcursul campaniei, poziționarea acestuia în raport cu principalele probleme sociale de la acel moment și raportul cu principalii săi opozanți. Pornind de la întrebarea „ce a determinat modificarea comportamentul electoratului în timpul alegerilor prezidențiale din 2004”, am încercat o caracterizare a candidatului Adrian Năstase în contextul singurei sale participări la o dezbatere televizată cu Traian Băsescu. Am evidențiat în această conjunctură strategiile locuționare pe care Năstase le folosește, modul în care se raportează la contracandidat și strategiile de propagandă pe care mizează pentru obținerea adeziunii electoratului. Mediul televizat, atât verbal cât și televiza, asociat cu specificul unei emisiuni de dezbateri politice, a furnizat amănunte cu atât mai interesante.

Lucrarea își propune să descopere cauzele și efectele pe care erorile și reușitele lui Adrian Năstase le-au avut în planul societății și imaginea pe care acesta a dorit să o impună electoratului despre sine. Analizată ca metodă democratică, eveniment convențional, practică și ritual politic, dar nu în ultimul rând acțiune teatrală, campania electorală susținută de candidatul PSD+PUR scoate la lumină viziunea acestuia asupra acțiunilor politice viitoare.

Folosind ca tehnică de cercetare analiza discursului politic, pot spune că lucrarea este o încercare de obiectivare a analizei construcției discursive a acțiunii politice în situație electorală. Marcat de subiectivitate, de intenționalitatea locutorului și de spectaculozitate, de dorința de a persuada electoratul în scopul determinării unei acțiuni favorabile, discursul politic al lui Adrian Năstase este tratat din perspectiva lingvistică și morfologică, dar și argumentativă.

În final, scopul lucrării este acela de a descifra, cel puțin parțial, mecanismele care guvernează discursul politic modern, felul în care politicianul actual folosește jocuri de limbaj obligând receptorii să descopere mesajul ascuns în discursul convențional. Am încercat să arăt modul în care a înțeles Năstase să comunice cu electoratul său, căror categorii sociale se adresează, mesajul subsidiar transmis, tonalitatea și sensul conotativ pe care îl dă cuvintelor.

Baza de documentare se constituie din înregistrările și transcripturile emisiunii analizate, materialele apărute pe internet despre campania electorală, cărțile de specialitate, rapoarte, studii, cercetări ale unor instituții/organizații/institute de sondare a opiniei publice.

Unele capitole sunt precedate de moto pentru a marca explicit punctul de vedere argumentat.

Capitolul I: Analiza discursului politic

Prezentarea caracteristicilor discursului politic

În societatea bazată tot mai mult pe comunicare, a fi un bun om politic înseamnă în primul rând a știi să te reprezinți în relația cu publicul tău și mai ales cu mass-media. Secretul succesului unui lider politic constă în capacitatea sa de „a se vinde”, respectiv de a transmite informații esențiale către un anume grup-țintă, informații care să asigure adeziunea membrilor lui. Modul de comunicare a mesajelor individualizează politicianul și-l fixează în memoria colectivă. În ultimii ani, comunicarea politică a fost asimilată unei acțiuni teatrale, bazate pe coduri și ritualuri. Jocul politic rezultă practic din interacțiunea a trei elemente, publicul, politicianul și mass-media, în care fiecare le influențează pe celelalte două. Mesajul omului politic, fie el pe poziția de candidat sau de ales, este construit în funcție de structura publicului și de așteptările lui. Opinia publică, la rândul ei, reacționează sub influența mesajelor pe care le primește. În această dublă comunicare, mass-media are rolul de mesager și de mediator. Mesager, pentru că stabilește legătura dintre politician și publicul său; mediator, pentru că presa influențează la rândul ei mesajele pe care le transmite.

1.1.1. Comunicarea politică

Comunicarea politică reprezintă principala modalitate prin care electoratul participă la decizia politică, prin faptul că, luând act de aceasta, el o poate evalua și sancționa cu prilejul votului. Ea studiază interacțiunea dintre guvernați și guvernanți, descriind relațiile, influențele și modificările psihologice și comportamentale ce decurg de aici.

Expresie a modernității sociale, comunicarea politică a dus la dezvoltarea sistemului democratic și a transformat politicul într-un domeniu de interes public. Intenționalitatea, dorința de a determina o acțiune sau o non-acțiune asupra publicului este elementul comun al definițiilor pe care le-a primit de-a lungul timpului comunicarea politică.

Pentru Gosselin (1995: 17-27), comunicarea politică este „un câmp” în care se intersectează diverse modalități de persuadare a electoratului. D. Wolton (1992: 11-12) asociază comunicarea politică „unui spațiu în care se relaționează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oamenii politici, jurnaliștii și opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie”.

Unii specialiști au asimilat comunicarea politică relațiilor sociale tipice pentru procesul de influențare. Ei apreciază că este vorba de o influențare voită, care este transformată într-o acțiune sau, dimpotrivă, într-o acțiune omisă. Întotdeauna este vorba de o intervenție intențională referitoare la un eventual comportament al receptorului mesajului.

Sociologul Alfred Bulai definește „comunicarea politică” pornind de la propaganda național-socialistă din Germania perioadei lui Adolf Hitler, transformată în secolul următor în spectacole televizate de sunet și lumină. El susține că termenul a căpătat conotații peiorative din cauza regimului hitlerist și a celui nazist, dar că semnificația sa este aceeași cu cea de „comunicare politică”. „Propagandă politică presupune un demers prin care un actor politic încearcă să influențeze atitudinal și comportamental un anumit public-țintă prin intermediul unor acțiuni politice și prin comunicare”. ea înseamnă acțiuni sociale generate de actorii politici, prin care ei încearcă să-și atingă dezideratele, înseamnă promovarea unei idei, a unui candidat sau a unei instituții.

Intenționalitatea și contextualitatea sunt caracteristici ce aparțin, în fapt, oricărui act de comunicare. Ceea ce deosebește însă comunicarea politică este tocmai faptul că ea este o interacțiune instituțională, o interacțiune între actorii politici, mass-media, public și electorat, așadar între participanți cu identitate formală, reprezentativă.

1.1.2. Comunicarea electorală

Campania electorală modernă este structurată pe baza unor reguli de ordin juridic, care stabilesc foarte clar raporturile dintre participanți. Aceste reglementări formale sunt completate de o serie de reguli informale acceptate de actorii politici. Rolul comunicării electorale este de a reflecta în acest fel contextul în care se desfășoară acțiunea politicianului. Acesta, la rândul lui, trebuie să găsească combinația perfectă între respectarea regulilor prestabilite de regimul concurențial și manifestarea unei anumite libertăți care să-l facă vizibil în spațiul public și să-l individualizeze.

Camelia Beciu (1998:23) consideră comunicarea politică drept un spațiu interactiv, generat de „schimbul discursiv” din timpul campaniei electorale dintre diferiți actori sociali. Participanții la campaniile electorale adoptă un discurs convențional și pun în practică diferite roluri discursive. Astfel, ei comunică electoratului o anumită poziție de putere pe care și-o asumă în derularea schimbului de replici și care și-o asumă în derularea schimbului de replici și care activează o anumită identitate electorală.

Faptul că este generat de evenimente și că la rândul său generează evenimente, este o caracteristică de bază a discursului politic. Actorul politic trebuie să dozeze diferitele tipuri de contexte care alcătuiesc o situație de comunicare și să hotărască în ce măsură și în ce mod contextele codificate contribuie la interpretarea contextului emergent și, implicit, la producerea unui discurs. Discursul unui politician riscă să fie redundant dacă este mult prea tributar situației. El trebuie să conțină comentarii despre situația de comunicare deoarece, prin acestea, autorul își angajează răspunderea și activează anumite strategii de credibilitate menite a comunica adevărul. Pentru opinia publică, politicianul nu trebuie să fie perceput doar drept persoana care spune adevărul în situația dată, ci drept „cel care spune întotdeauna adevărul”. De aici preocuparea oamenilor politici de a promite prea mult sau de a spune cu prea multă ușurință ceea ce oamenii vor să audă la un moment dat. În plus, competiția în care se află îl face pe politician să pretindă o anumită poziție de superioritate față de contracandidați și să avanseze pretenția că el este cel care cunoaște cel mai bine starea și necesitățile electoratului. Aceste pretenții de cunoaștere a adevărului se vor constitui în tema candidatului și ele vor transcende în intervențiile sale de la începutul până la sfârșitul campaniei. Principiile și temele viitoarei guvernări sunt lansate le începutul campanie, urmând ca acestea să fie preluate și demonstrate în intervențiile ulterioare. Așadar, o dată lansat, discursul politic urmează o traiectorie inversă, candidatul rearticulând și modificând practic discursul său inițial. Astfel, într-o oarecare măsură, campania electorală devine previzibilă atâta tip cât tematica discursurilor și sloganurilor unui candidat este impusă încă de la început. Chiar dacă este „reașezat” în funcție de diferitele situații de comunicare, discursul candidatului necesită o „capacitate de rezistență” și de adaptare astfel încât el să comunice cât mai mult și atunci când inițiază schimbul discursiv, și atunci când răspunde acuzelor pe care i le aduc contracandidații. Indiferent de situația electorală, candidatul argumentează în favoarea pretențiilor de adevăr ale discursului său. Diferitele situații de comunicare ce alcătuiesc campania electorală nu sunt decât situații de expunere a candidatului prin argumente structurate asemenea unei narațiuni. Campania electorală devine astfel o competiție la nivelul gradului de credibilitate a diferitelor „narațiuni”. Prin suspendarea dialogului și transformarea intervenției electorale într-un monolog, actorul politic comunică un punct de vedere prin care încearcă să manipuleze. El devine un fel de personaj actoricesc, implicat într-o poveste reală, care se desfășoară în direct, în fața publicului. Este înzestrat cu toate calitățile necesare, reale sau imaginare, pentru a ieși învingător din probele pe care le are de înfruntat, probe în care se află într-un regim de concurență cu alți actori politici, implicați la rândul lor în alte povești. Granița dintre realitate și construcție în imaginea unui politician este astăzi aproape imposibil de reperat de publicul larg, martor al unui spectacol mediatic montat special pentru a-i câștiga suportul. Dacă analizăm relația dintre candidații la putere și electorat observăm chiar că cel din urmă nici nu dorește să fie condus de oameni obișnuiți, ci de adevărați eroi contemporani a căror forță le dă un sentiment de siguranță și le permite să viseze că promisiunile de azi se vor materializa chiar mâine. Toleranța publicului față de slăbiciunile și greșelile politicienilor este limitată, obligându-i pe aceștia să-și mascheze eșecurile și să mimeze succesul pentru a nu fi dați la o parte.

Alfred Bulai observa că, într-o campanie electorală, există trei factori majori care inter-relaționează. „Este vorba de acțiunile din campanie, de acțiunile adversarilor care vizează activitatea unui anume actor politic luat ca referință, și de instituțiile mediatice”. Bulai consideră că actorul politic intră în ecuația comunicării politice cu un anumit capital electoral, care poate fi considerat capital ideologic de imagine. Cu alte cuvine, la nivelul opiniei publice, unei formațiune politice sau unui anumit reprezentant i se atribuie etichete ideologice și caracterizări valorice. Acest capital are atât valențe pozitive, care trebuie speculate și dezvoltate, dar poate avea și valențe negative, reale sau nu, care trebuie estompate sau anulate. Capitalul electoral al unui partid sau al unui lider politic nu poate fi apreciat ca fiind bun sau rău, ci trebuie regândit în funcție de public. (1999: 177)

În elaborarea discursurilor, politicienii nu trebuie să piardă nici un moment din vedere faptul că se adresează unor grupuri eterogene, diferențiate din punct de vedere al intereselor, nevoilor și așteptărilor. Acțiunea politică trebuie să intereseze un electorat puternic fragmentat, cu criterii diferite de percepție și de evaluare. Există și opinii care susțin că spațiul politic nu este influențat de dorințele și de nevoile electoratului, ci de mass-media și de sondajele de opinie. Mediatizarea permanentă a acțiunilor politicienilor și prezentarea lor în cadrele unui discurs accesibil îi determină pe reprezentanții politici să-și construiască agenda în funcție de mass-media, pe principiul că un eveniment nu există dacă nu a fost menționat în presă sau la televiziune.

D.Wolton (1992: 355-357) apreciază că miza discursului politic este aceea de a institui o anumită interpretare asupra realității. De aici se desprind trei riscuri majore care amenință permanent comunicarea politică: riscul supermediatizării în „politica-spectacol”, riscul aservirii opiniei publice la reprezentarea furnizată de sondaje și ruptura dintre mass-media și public.

Camelia Beciu consideră că un discurs politic este electoral atunci când el este generat de o „situație de comunicare instituționalizată”, respectiv de un eveniment convențional așa cum este campania electorală, de un context de interacțiune de tipul dezbaterii electorale și de niște practici specifice comunicării electorale. Candidatul trebuie să ofere permanent reprezentații despre sine, să-și atribuie o identitate generică, acestea urmând a fi sancționate de către mass-media și de către electorat. Este vorba de o atitudine care îi va permite electoratului să îl cunoască, dar, în același timp, să îl și examineze pe candidat. În afară de această comunicare pe verticală, pe scena politică mai are loc și o comunicare pe orizontală, între candidat și contracandidații săi. Așa cum arată Camelia Beciu, „rolul de candidat constituie numai în aparență o poziție de subordonare, deoarece, în realitate, el conferă politicianului dreptul de a simula poziția celui care ar putea să ia decizii politice”. Cu alte cuvinte, numai participând la dezbaterile electorale, candidatul are legitimitatea necesară pentru a-și construi sau demonstra o identitate asumată. Aici intervine și rolul mass-media în campania electorală ca spațiu de acțiune politică. Instituțiile de presă produc diverse situații de comunicare, rescriu permanent discursul electoral, dându-i interpretări și comentarii pentru public. Campania devine un spațiu concurențial, iar panoramarea acestui spațiu face din public un participant activ la dezbateri. Adaptarea campanie politice la strategiile specifice pieței este ceea ce unii sociologi numesc „americanizarea comunicării politice”. Politicianul este transformat într-un personaj pozitiv și este integrat în memoria colectivă pentru a fi cât mai ușor de recunoscut.

Dar presa nu îndeplinește doar rolul de transmițător de date între diferiți actori sociali, ci se implică direct în construirea mesajelor. Evenimentul mediatic nu este niciodată un fapt brut, ci „o construcție simbolică a realității pe baza unor discursuri sociale preexistente și larg împărtășite” ( M. Lazăr, 1997: 107). Campania electorală constituie ea însăși un eveniment convențional construit în jurul unor ritualuri politice așteptate de opinia publică. În această situație, rolul dublul al presei – acela de mesager și de mediator – devine mai vizibil decât în alte ocazii. Mass-media este obligată prin lege să comunice informații prestabilite referitoare la regulile de desfășurare a campaniei și, în același timp, să construiască evenimente. Caracterul comercial, axat pe profit și implicit pe atragerea audienței, dictează practic mecanismul de construire a evenimentelor mediatice. Produsul final trebuie să oglindească faptul brut de la care s-a plecat, dar să sublinieze importanța și, mai ales, ineditul informației.

Canalele de comunicare reflectă realitatea pe baza unei “concepții de mediatizare” proprii (C. Beciu, 2000: 41), în funcție de care sunt selectate ulterior evenimentele și modul lor de interpretare. Actorul politic trebuie să descifreze această concepție și să acționeze în așa fel încât să fie mediatizat. Într-o campanie electorală, candidatul este creator de eveniment în măsura în care știe când și cum să asigure acțiunilor sale gradul ideal de importanță, inedit și convenționalitate. El trebuie să surprindă electoratul abătându-se suficient de la convențiile prestabilite ale campaniei. O ruptură radicală față de acestea îl va îndepărta însă de electorat care “nu mai poate compara acțiunile sale cu altele mai mult sau mai puțin asemănătoare din trecut (iar comparația este un mecanism de evaluare esențial la nivelul concurenței politice)” (C. Beciu, 2000: 41). Încercând să analizeze această nevoie a actorilor politici de a inova, Murray Edelman (1999: 105) descoperea că ei trebuie să respecte status-quo-ul, mascându-și totuși conformismul printr-o dramaturgie retorică și gestuală care dă falsa impresie de inovație. Într-o societate în care omul politic este dependent de grupurile de interes care-l susțin, ideile excesiv de originale îl pot discredita.

Constantin Sălăvăstru (1999:23) apreciază că discursul politic este un „mod de manifestare simbolică a relației de putere”. El dă într-adevăr posibilitatea politicianului de a influența publicul, dar acest lucru nu înseamnă că, prin intermediul discursului, se poate obține orice. Și asta pentru că orice discurs politic este supus unor constrângeri care mai temperează din elanul libertăților. Astfel, un reprezentant politic ce provine din eșichierul de stânga, nu poate să se dezvolte decât în limitele unei doctrine de stânga. O altă constrângere provine din relația specială cu auditoriul, respectiv din necesitatea oricărui discurs politic de a se raporta la publicul căruia i se adresează și, mai ales, de a fi credibil. Discursul politic trebuie să se fundamenteze pe valori care să legitimeze puterea și militează pentru anumite categorii de relații care trebuie instituite între membrii societății. Nici o relație de putere nu se poate institui și manifesta în afara unor minime cerințe valorice. Domeniul politic beneficiază de valori proprii, rezultate din natura și specificitatea sa și care sunt puse la dispoziția publicului prin discurs: democrația, justiția, statul de drept, drepturile omului, egalitatea, etc.. Ele se subordonează valorilor general umane și constituie modalități în care politicul participă la satisfacerea acestor valori general umane. Ceea ce este specific numai pentru discursul politic este raportul dintre proclamarea valorilor și instaurarea conduitei practice în concordanță cu ele. De aici rezultă situații în care discursul politic încearcă să legitimeze, să justifice acte de putere îndreptate împotriva valorilor general umane.

Ceea ce face distincția dintre un discurs politic și alte tipuri de discurs este nu numai faptul că cel dintâi tratează situații de interes public, ci și alte caracteristici precum ambiguitatea, caracterul disimulat, imperativ și polemic. Aceste caracteristici au fost dezvoltate de Constantin Sălăvăstru (1999: 82-104). El apreciază că „discursul politic găsește în ambiguitate un instrument eficient al persuadării, pe care îl utilizează din plin”. Suprasaturația discursurilor politice oferă auditoriului o amplitudine opțională mult mai mare decât un discurs precis, în care opțiunile sunt fie pentru, fie împotrivă. Prin ambiguitate, aria de acoperire a unui discurs se amplifică considerabil și sporește șansele ca tot mai mulți receptori să adere la ideile expuse și să acționeze în consecință. Ba mai mult, un discurs suprasaturat oferă satisfacții receptorului care se consideră coautor la procesul de constituire a sensului. În legătură cu caracterul disimulat al discursurilor politice, Sălăvăstru susține că acestea trebuie înțelese nu în litera, că în spiritul pe care îl degajă. Un discurs politic nu poate întotdeauna să exprime cu toată franchețea o anumită realitate sau o situație și de aceea sunt folosite eufemisme, clișee, care ascund mai mult decât să dezvăluie. Caracterul disimulat al discursurilor ține și de relația cu auditoriul căruia trebuie să i se pună la dispoziție ceea ce vrea să audă în privința unei probleme. Acest lucru nu trebuie însă să însemne că disimularea nu are limite între care să poate să se situeze discrepanța dintre ceea ce se spune și intențiile adevărate. Sălăvăstru plasează discursul politic în grupul discursurilor prescriptive, prin care natura și funcțiile lui determină o acțiune. Având ca rațiune de a fi legitimitatea puterii, discursul politic trebuie să treacă de la „a spune” la „a face”pentru că ultimul act al legitimității puterii este acțiunea. Încercând să legitimeze puterea care este purtătoare de interese diferite, Sălăvăstru apreciază că un discurs politic nu poate exprima decât un atac permanent la adresa ideilor acelora care susțin interese opuse. Prin confruntarea cu opiniile contrare, oratorul își fundamentează practic propriile opțiuni. Superioritatea ideilor unui grup politic nu ies în evidență decât prin confruntarea și prin critica ideilor opuse. Caracterul polemic al discursurilor politice este, pentru receptor, un semn al luptei politice.

În concluzie, comunicarea politică este o interacțiune între actorii politici, mass-media și public, fiecare având proiecte, trăsături, motivații și așteptări diferite. Ea este la ora actuală un produs al spațiului public având în vedere că presa este puternic implicată în toate aspectele vieții, inclusiv în cel politic. Tocmai din această cauză, comunicarea politică a suferit în ultimii ani un intens proces de standardizare la nivelul “formelor, strategiilor și regulilor” (C. Beciu, 2000: 29) pentru a se putea adapta la diferitele canale mediatice.

Analizând comunicarea politică modernă, Remy Reiffel trage concluzia că, tehnica de bază folosită este personalizarea omului politic însoțită de o punere în scenă și de o teatralizare a vieții politice. “Forma valora acum la fel de mult ca și fondul. Se încearcă astfel să se vândă un om politic așa cum ase vinde un produs, cu grija de a seduce cumpărătorul alegător” (Remy Reiffel, 2001: 191).

1.2. Analiza de discurs politic

Moto:

“Problemele de conștiință politică sunt cele care leagă studiile mișcărilor Sociale de media. Ne-am putea imagina ca având mii de studii de preferință de vot și de atitudine ale oamenilor asupra oricărei chestiuni imaginabile, suntem în stare să înțelegem cu rigurozitate felul în care oamenii gândesc și vorbesc despre politică. Într-adevăr, înțelegem o sumedenie despre produsul final – conținutul opiniilor pe care ei le exprimă. Dar încă bâjbâim în privința felului cum ajung acolo, în privința a ceea ce înseamnă acele chestiuni pentru oameni și a felului în care ei ajung la concluziile lor.”

William A. Gamson, Talking Politics

Analiza discursului politic este un subdomeniu al disciplinei științelor politice. Ea a apărut în urma fragmentării și hibridizării domeniilor politicii, procese care se circumscriu întrucâtva progresului pe care știința politică l-a înregistrat îndeosebi în a doua jumătate a secolului XX. Problemele majore care au suscitat și întreținut interesul cercetătorilor au fost cele legate de impactul pe care ideile vehiculate în vederea susținerii anumitor interese îl au asupra publicului, felul în care acesta poate fi maximizat în scopul optimizării acțiunii sociale însăși. Elementele cele mai noi, și poate cele mai provocatoare, au venit de aceea dinspre cercetările lingvistice, subliniind esențial realitatea potrivit căreia actul comunicării nu este numai o transmitere de semne și de semnale, nu este numai sonoritate cu înțeles, ci conține codificări ale sensurilor, care, la rândul lor, condensează o anumită structurare a felului în care noi cunoaștem lumea și îi dăm un sens.

Noțiunea de „discurs” este în cazul lucrării de față una metaforică deoarece referința nu este numai la textul propriu-zis, ci vizează ansambluri întregi de construcții ideatice în continuă reconfigurare, confruntare, schimbare. Analiza discursului reprezintă un instrument pentru descoperirea acestor procese.

Discursul, ca obiect al investigației științifice are, în literatura curentă, multiple definiții. El poate fi definit ca ansamblu de enunțuri ale unui emițător, care se referă la un subiect unic. Alte interpretări ale discursului vizează echivalența cu un text în care perspectiva comunicațională și tematică coincid, dar și ca un ansamblu de texte care ilustrează o interacțiune între două sau mai multe discursuri centrate în jurul unei singure teme și alcătuite fiecare din mai multe texte (vezi conversația). O altă particularitate a discursului ce rezultă din aceste definiții este aceea că el nu poate fi interpretat în afara contextului în care se produce.

Camelia Beciu evaluează discursul ca fiind „comentariul situației de comunicare”. El este rezultatul utilizării unui ansamblu de convenții de interacțiune – cognitive, enunțiative, logistice – prin care un actor social comentează ceea ce comunică, respectiv relația de comunicare în care s-a angajat. (1999: 37-40)

Discursul, ca eveniment lingvistic, se petrece la diverse nivele interumane, instituționale și organizaționale. Discursul politic este un gen al discursului în genere, al discursului social, emis de instituțiile politice. Din această perspectivă, discursul este văzut ca o discuție în care vorbitorii acționează ca agenți ai grupurilor sau instituțiilor care sunt părți ale controversei. Analiza discursivă se bazează pe destructurarea ideologiilor, a sistemelor de credință, a opiniilor, a originii și producției acestora. Miza discursurilor politice este legitimarea propriei puteri sau delegitimarea puterii celuilalt. De aceea, relația dintre diferitele voci care evoluează la un moment dat pe scena publică ia forma unei conversații. Acțiunile unui vorbitor sau a unei voci sunt orientate către performanțele celorlalte voci – reacționând, proiectând, transformând, anticipând – discursul celorlalți vorbitori sau a celorlalte voci.

Noțiunea de „discurs” este opusă în cazul cercetării de față noțiunii de „text”, de „frază” sau de „cuvânt”. Un discurs este alcătuit din texte, care sunt formate din fraze în interiorul cărora se găsesc cuvinte. Analiza noastră se poate opri asupra unui singur element din acestea: asupra textului, frazei, cuvântului, ba chiar asupra unui anumit tip de text, frază sau cuvânt. Putem alege să descriem construcția, să arătăm relațiile dintre termeni, să efectuăm comparații, să înțelegem rolurile sau să definim sensurile. Dintr-o altă perspectivă, putem să evaluăm discursul ca un ansamblu format din texte, fraze și cuvinte și să-l clasăm într-un gen – descriptiv, narativ sau argumentativ pe de-o parte, și științific, jurnalistic, pedagogic, pe de altă parte. Un discurs poate fi analizat din punct de vedere al coerenței și coeziunii textului, a eficacității și influenței pe care el o poartă, a relațiilor și influențelor pe care încearcă să le creeze.

Conform concepției pragmatico-enunțiative, obiectul analizei de discurs este enunțarea, respectiv condițiile sale de producere. Prin enunțare înțelegem că fiecare gest de comunicare este un eveniment unic, ce se produce într-un anumit moment temporal, social și conjunctural. Enunțare include și comentariul pe care actorul social îl produce prin ceea ce spune și prin modul în care o face, respectiv mesajele nonverbale și sensurile laterale pe care le conține un discurs. De aceea, analiza discursului ca enunțare are ca premisă identificarea modalității și motivației pentru care un actor social spune ceea ce spune la un moment dat.

Camelia Beciu stabilește trei principii de realizare a analizei discursului. Primul dintre ele, identificarea evenimentului, se referă la localizarea evenimentului pe axa „eu-aici-acum” și abordarea sa ca un act singular întreprins de un actor social, într-o situație anume. Al doilea principiu este legat de mecanica sau modalizarea evenimentului, respectiv de limbajul, expresiile, vocabularul pe care le folosește emițătorul, dar și de argumentele pe care acesta le evocă pentru a-și susține punctul de vedere. Al treilea principiu, normalizarea sau legitimarea evenimentului, vizează identificarea elementelor care se regăsesc în mod constant în actul de comunicare și determinarea convențiilor și ritualurilor de interacțiune socială pe care acestea le determină (2000:63).

Platformele electorale, criticile bilanțurilor politice ale adversarilor, sloganurile, toate acestea sunt lansate în cadrul campaniei electoral. În funcție de acestea, fiecare candidat va adopta o anumită tematică și un anumit stil electoral. Pe timpul duratei competiției, candidații se vor raporta unii la ceilalți de pe poziții concurențiale. Campania electorală presupune reglementări constituționale, legislative și juridice, dar și reguli informale consacrate în timp și care s-au putut instaura în limitele regimului concurențial.

Alfred Bulai numește trei coordonate ale intervențiilor în discursurile politicienilor implicați în campaniile electorale. Este vorba de o coordonată ideologică, care se referă la ideile politice de bază cu care operează partidul și între care trebuie să se situeze limitele unui discurs, a doua coordonată se referă la imaginea actorului politic, iar cea de-a treia este legată de acțiunile sociale și de comportamentele colective promovate la diversele întâlniri cu publicul. (1999: 178)

Candidații focalizează atenția publicului asupra discursului lor mai ales prin practici de enunțare narativă. Indiferent de teme pe care o abordează, un candidat are nevoie să comunice corectitudinea și, în același timp, superioritatea punctului său de vedere în raport cu versiunea contracandidatului.

Ca practică enunțiativă, narațiunea este practica ce contribuie la formarea discursului electoral în toate situațiile de comunicare impuse de o campanie electorală. Am considerat narațiunea ca fiind un mecanism discursiv pe baza căruia candidatul valorizează anumite aspecte ale discursului său, transformându-le în criterii de evaluare. Prin narațiune nu înțelegem însă doar acea practică descriptivă de a reprezenta date istorice, spre exemplu, ci un act de discurs constituit, pe de o parte, prin activarea unei intenționalități și, pe de altă parte, ca reacție le prezența unui interlocutor de la care se așteaptă o reacție. Camelia Beciu definește narațiunea drept „practică enunțiativă, termen prin care înțeleg o modalitate de producere a unui efect de discurs specific, capabil să servească logica unor situații de comunicare diverse; acest efect de discurs beneficiază de o recunoaștere socială acumulată în situații de comunicare instituționalizate” (1999:55).

Folosind narațiunea în cadrul discursului electoral, candidatul își prezintă proiectul de guvernare, mesajul electoral și argumentează asupra pretențiilor de veridicitate. Discursul trebuie structura în așa fel încât el să genereze efectul de argumentație a mesajului electoral. Narațiunea comunică însă mai ales „versiunea corectă” a unei situații. Acest lucru este posibil întrucât principala condiție de producere a unei narațiuni este cauzalitatea post-factum: faptele sunt în așa fel relaționate încât poate fi generat un efect de obiectivitate.

În elaborarea sa, discursul electoral oferă criterii de evaluare a discursului și atrage atenția asupra unei chestiuni dominante. Dar pentru a realiza acest obiectiv, locutorul trebuie să furnizeze un context de interpretare, focalizând atenția acestuia asupra unor afirmații sau secvențe de discurs. Criteriul de evaluare se referă la acel segment din discurs care indică publicului informația crucială a discursului electoral și, implicit, semnificația majoră care ar trebui reținută. El rezultă din diverse proceduri de organizare a materiei discursului care orientează atenția interlocutorului spre o anumită interpretare a discursului. Evaluând candidatul și acțiunea acestuia în campania electorală, votanții decid asupra unei situații ulterioare, respectiv adeziunea prin care stabilește delegarea politică. Într-o campanie electorală, candidatul are nevoie să acumuleze cât mai multe evaluări convergente cu o anumită identitate. Problema este dacă identitatea pe care mizează candidatul este aceeași cu cea pe care electoratul o valorizează; mai mult, dacă identitatea pe care candidatul crede că o pune în circulație coincide cu cea identificată de către mass-media sau de public.

Referindu-se la ordinea logică a discursului politic, Constantin Sălăvăstru face o clasificare pe patru categorii a argumentelor invocate de candidații la o funcție în stat. Astfel, Sălăvăstru vorbește despre argumente bazate de fapte, înțelegând prin „fapte” totalitatea datelor susceptibile de a fi observate și care sunt prezente direct, prin documente sau prin depoziții ale martorilor. Faptele se impun în fața auditoriului prin concretețe, prin aceea că ele pot fi percepute în mod direct, astfel încât receptorul să poată evalua fără prea mare greutatea dacă realitatea la care face referire vorbitorul coincide cu ceea ce se întâmplă cu adevărat. Faptele au greutate atât în discursul puterii, cât și în discursul celor aflați în opoziție. Există însă și un risc de manipulare foarte crescu prin aceea că nici una dintre părți nu va aduce în atenția publicului acele fapte care o dezavantajează. Apelul la fapte este cel mai indicat în cazul campaniilor electorale pentru că ele au cel mai mare impact asupra opiniilor și opțiunilor electoratului. Este foarte important totuși ca faptele să se acomodeze tipului de auditoriu pe care îl vizează discursul pentru că, în caz contrar, ele rămân irelevante și fără nici o influență. Există categorii de auditoriu care reacționează favorabil la anumite categorii de fapte, în vreme ce alții sunt influențați de altele. Un politician nu vrea reuși să impresioneze cu aceleași fapte o mulțime și un auditoriu specializat. De aceea ele trebuie să fie relevante, în acord cu aspirațiile, interesele și opțiunile auditoriului. În afara faptului că trebuie adecvate publicului, faptele trebuie să fie coroborate. Ele nu pot fi prezentate izolat din simplul motiv că nu se petrec izolat, ci în strânsă dependență.

În a doua categorii de argumente invocate de Sălăvăstru, el face distincția dintre fapte și exemple, argumentând că acestea din urmă sunt mult mai credibile. Printr-un argument bazat pe un exemplu bine ales, politicianul poate apela la o generalizare foarte pertinentă. Exemplul este un fapt singular atât de puternic încât creează senzația că, pe baza lui, putem institui o regulă.

Dacă faptele și exemplele aduc în discuție elemente concrete ale realității și influențează auditoriul prin această concretitudine, cea de-a treia categorie de argumente, cele bazate pe autoritate, iese din sfera concretului, plasându-se în aceea a abstractului, a idealurilor spre care tindem, dar la care ajungem cu mare greutate. Experiența anterioară sau a altora devine argumentul autorității dacă rezultatele sunt favorabil pentru comunitate.

Argumentele bazate pe analogie sunt argumente mediate, de ordin al doilea ca mecanisme de influențare a opiniei, de convingere a auditoriului. Influența publicului este determinată de relația de analogie care se stabilește între două fapte, două situații, două exemple sau autorități. (1999: 223-290)

În orice analiză a discursului trebuie făcută o distincție clară între coerență și coeziune textuală. Coerența se referă la un ansamblu de trăsături care asigură unitatea semantică a unui șir de propoziții sau fraze, astfel încât acestea să formeze o unitate din punct de vedere al semnificației. Pentru ca un text să aibă coerență semantică, propozițiile și frazele trebuie să definească aceeași realitate lingvistică. Sensul global al textului nu reprezintă exclusiv suma semnificațiilor frazelor constituente, ci trebuie să aducă un plus de semnificație. Coerența textului depinde și de adecvarea textului la intenția de comunicare. Astfel, coerența textului va fi realizată diferit în cazul unui poem realist și al unui material de informare. Coeziunea se referă la un ansamblu de trăsături care asigură unitatea sintactică a textului prin marcarea legăturii în secvența de unități lingvistice. A analiza coeziunea unui text este sinonim cu a-l înțelege ca pe un întreg în care fenomene lingvistice diferite asigură simultan continuitatea și progresia textului. Factorii care asigură unitatea sunt repetarea, în mod obligatoriu cu același sens, a elementelor lexicale în propoziții diferite ale aceleiași secvențe. Elipsele, conectorii dintre freze, mărcile care segmentează textul (în primul rând, pe de o parte…., pe de lată parte), unitatea sistemului pronominal, verbele și cuvintele al căror sens trimite la o frază anterioară.

1.3. Comunicarea politică în dezbaterea electorală televizată

Moto:

„Ce este o confruntare la televiziune? O dispută în care nu sunt angajate atât idei, temeinicia pozițiilor, cât replici cu efect, clișee construite din vreme, modalități de adresare, prestații compuse pentru a sugera adevăruri, a disimula anumite percepții, a prilejui reliefarea unor atitudini.” Paul Dobrescu, pag. 260

Arenele comunicării politice sunt constituite din totalitatea dispozitivelor, formulelor, cadrelor, regulilor și strategiilor care definesc interacțiunea în care se confruntă, se transmite către public și se evaluează discursul actorilor politici. Dezbaterile televizate, comentariile din presa scrisă, conferințele de presă, mass-media comerciale, ceremoniile politice televizate sunt tot atâtea arene în care își găsește expresia comunicarea politică. O dată cu apariția televiziunii s-a dezvoltat și comunicarea politică, ea având nevoie de un spațiu în care să-și poată exprima cu mai multă ușurință teatralitatea. Televiziunea s-a impus ca arenă de desfășurarea a comunicării politice în așa măsură încât politicienii care se sustrag acestui spațiu de confruntare își asumă un mare risc. Asta și pentru că, prin natura sa, televiziunea permite o analiză completă (lingvistică, tematică, de conținut, retorică, argumentativă) a participanților la o confruntarea electorală. (Andre Gosselin, 1995:18-19)

Discursul mediatic poate fi definit ca fiind „dozajul pe care îl operează media între obligația (rolul său prin definiție) și decizia de a comunica evenimente; media are un discurs întrucât materia și modalitatea în care ea comunică, semnalează „motivul” pentru care media își „asumă” ceea ce comunică, respectiv, cât este imperativ și/sau opțiune”. Prezentarea unei opțiuni ca fiind o obligație reprezintă principala modalitate prin care mass-media configurează un discurs public. (Camelia Beciu, 1998: 37)

Gosselin reprezintă comunicarea politică drept un câmp unde se intersectează, se definesc și se pun în practică șase efecte importante: un efect teleologic deoarece comunicarea politică este rezultatul intențiilor, strategiilor și anticipației; un efect axiologic deoarece comunicarea politică înseamnă uneori a da naștere unor noi reguli și valori ce apar în timpul confruntărilor de idei; efectele de tip emoțional – nu este de neglijat propaganda și manipularea publicului prin punerea în lumină a laturilor sensibile ale politicienilor; un efect determinat de obișnuințele politicianului care întreprinde unele acțiuni sau gesturi nu neapărat în mod irațional, dar cu siguranță fără a resimți nevoia de a explica urmările și consecințele acestora; efectul teatral este interesant din punctul de vedere al comunicării politice deoarece el descrie eforturile celor care se pun în evidență încercând să-și creeze o imagine cu care apoi să poată influența publicul; un efect comunicațional care ne permite să deslușim intențiile de comunicare ale unui actor politic, în tip ce interacționează cu alți contracandidați (Andre Gosselin, 1995:17-33).

3.1.1. Retorica politică modernă

Comunicarea politică nu este doar un vehicul al unei ideologii, un prilej pentru actorii politici de a-și exprima ideile, de a diagnostica problemele sociale și de a impune soluții, ci este șu un instrument de persuasiune, care urmărește obținerea adeziunii publice la proiectul propus. Caracteristicile actuale ale societății de consum au impus accentuarea importanței actorilor politici, în defavoarea ideilor și programelor. Pentru a seduce electoratul, organizatorii campaniilor politice aduc în prim plan imaginea omului politic, devenită obiect al prelucrării publicitare. Din teren al confruntărilor ideologice, campania politică devine o scenă de afișare a imaginii și a expunerii limbajului, a publicității electorale. Argumentele folosite nu mai susțin propria viziune despre lume, ci încearcă să descalifice adversarul.

Mediatizarea politică impune o logică a spectacularului și îi obligă pe oamenii politici să renunțe la argumentările complexe. În plus, se observă și o creștere sporită a rolului mass-media în viața politică, ceea ce conduce la o formarea unui clase de demnitari care a pierdut deprinderea de a-și forma obiective pe termen lung, în favoarea construirii unei identități circumstanțiale și conjuncturale. Spațiu simbolic unde se intersectează discursurile contradictorii ale oamenilor politici, jurnaliștilor și ale opiniei publice exprimată prin sondaje, comunicarea politică are drept miză transpunerea temelor și problemelor de moment în înfruntările politice ale actorilor de pe scena mediatică.

Jean Marie Cotteret arată că, din cele cinci etape tipice retoricii antice, oratorul modern nu mai respectă decât două – actio și pronuntio. În condițiile discursului televizat, este inutil pentru orator să-și dezvolte toate ideile pe care vrea să le expună. Un număr redus de idei va face mult mai simplă organizarea planului discursului. Vocabularul trebuie să fie accesibil, cu puține figuri de stil. Date fiind aceste îngrădiri, posibilitățile oratorului modern de a impregna discursului un stil personal sunt destul de limitate. Nici memorarea expunerii nu se mai dovedește utilă atâta timp cât textele pot fi transcrise pe prompter și citite direct de acolo. Dificultatea în care se află politicianul modern față de oratorul antic este sporită și de faptul că el se adresează unui public nevăzut, numeros, eterogen și indiferent. Astfel, el nu mai este capabil să îi măsoare reacțiile și să își readapteze tonul. În aceste condiții, mimica, gesturile și dicția devin foarte importante. Nu de puține ori, televiziunile ne oferă imagini în detaliu, cadre strânse pe chipurile politicienilor. Un lider charismatic poate avea un succes mult mai mare decât unul la fel de capabil, dar mai puțin obișnuit cu prezența camerelor de luat vederi. Și aici avem nu mai puțin celebrul caz al președintelui John F. Kennedy, care, în 1960, în prima dezbatere politică televizată din SUA, a câștigat alegerile în fața contracandidatului său mai puțin charismatic, dar mai pertinent. Kennedy, mai volubil și mai detașat în fața camerelor de luat vederi, a luat voturile de cei care au privit dezbaterea televizată, în vreme ce publicul care a ascultat transmisiunea radio a aceleiași emisiuni, l-a votat pe Nixon.

Potrivit observațiilor lui Jean Marie Cootteret, prima etapă a retoricii audiovizuale constă în alegerea strategiei de discurs, preocupare inexistentă la antici, dar apărută pe fundalul absenței publicului și a imposibilității anticipării reacțiilor sale în momentul susținerii discursului. Dispositio a rămas etapa cea mai importantă a retoricii audiovizuale. Organizarea argumentelor și stabilirea unui plan după care vor fi expuse condiționează succesul unui discurs. Pentru că timpii de emisie sunt foarte comprimați, oratorul, în special cel politic, nu mai are posibilitatea de „a convinge” și de aceea se rezumă la „a seduce”, la a crea o imagine și nu o realitate. De aceea, în televiziune este foarte ușor să cazi în capcana aparențelor. În discursul oratorilor clasici, existau elemente care acționau asupra rațiunii (pentru a convinge) și elemente care acționau asupra emoționalului (pentru a persuada). Cu apariția televiziunii, echilibrul între emoțional și rațional se rupe în detrimentul ideilor. Totodată, efectul imaginilor tv asupra discursurilor este dificil de contorizat (Jean Marie Cotteret, 2000: 87-94).

3.1.2. Dezbaterea televizată – tipuri și strategii

Dezbaterea este o discuție prin caracterul său argumentativ, dar și un interviu prin caracterul mediatic. Ea are un dispozitiv enunțiativ mai complex decât schimburile de replici private. Participanții vorbesc și ocupă pe rând funcția de emițător și receptor, iar moderatorul discuției asigură funcția de structurare a schimbului verbal. Regulile dezbaterii politice presupun ca, înainte de începerea emisiunii, să fie stabilită ordinea intervențiilor participanților, precum și durata acestor intervenții. Moderatorul are grijă ca regulile jocului să nu fie încălcate. Dar tipicul dezbaterii politice face ca regulile privind alternanța și durata intervențiilor să fie adesea încălcate. Sunt deja bine cunoscute scenele în care un interlocutor refuză să cedeze cuvântul sau intervine în depoziția altuia. Confruntarea nu are drept scop stabilirea adevărului, ci succesul bătăliei. Dezbaterea este un discurs apropiat de cerată, care se naște într-un climat de agresivitate sau de încăpățânare, în care nici una dintre părțile implicate nu este dispusă să-și schimbe părerea, oricât de convingătoare ar fi argumentele, sau să facă concesii. Fiecare actor vrea să învingă și va încerca să realizeze acest obiectiv indiferent cât de tare îi va „șifona” imaginea celuilalt.

În dezbaterea televizată, tezele politice nu se găsesc mereu în centrul discuției. Ele apar în confruntările dintre persoanele care reprezintă practic obiectivul principal al dezbaterii; fiecare dintre cei doi adversari vor încerca pe rând să submineze prin mișcări strategice imaginea publică a adversarului. Dezbaterea publică televizată vizează, pe lângă destinatarii direcți, și un a auditoriu invizibil, ca destinatari indirecți ai mesajului. S-ar putea dispune chiar o inversare a acestei tipologii dacă ne gândim că veritabilul locutor este cel care, în aparență, are statut de destinatar indirect. Scopul principal al unei dezbateri politice televizate este acela de a-i convinge pe alegători, de a determina publicul să acționeze într-un anumit fel. În această interacțiune discursivă, adversarii se poziționează pe poziții adverse și se atacă reciproc. Prin urmare, scopul dezbaterii este și acela de a domina, de a se impune, de a câștiga un avantaj și de a-l menține până la sfârșitul dezbaterii, de a-și plasa adversarul într-o poziție inferioară.

Schimbul de replici dintre doi parteneri de discuție transformă conversația într-o adevărară competiție. Această discuție ciuntită, din care lipsesc negocierile și deciziile, este specifică dezbaterilor politice. Acestea sunt interacțiuni strategice în timpul cărora scopul principal nu este acela de a delibera asupra unor puncte de vedere, schimbul de informații sau înțelegerea reciprocă, ci înfrângerea adversarului.

Grice a evidențiat patru tipuri de comportament conversațional („maxims of conversation”) care stau la baza utilizării eficiente a limbajului, respectiv la baza oricărei conversații: calitatea (încălcată atunci când se fac afirmații false sau ipocrite), cantitatea (încălcată atunci când enunțul omite informații importante), relevanța și modalitatea (discursul trebuie să fie concis și organizat). Nu se poate spune că locutorii respectă cu rigurozitate aceste principii de eficiență ale conversației. Dar, potrivit principiului general al cooperării, publicul poate presupune că ele există undeva, în subsidiarul prezentărilor publice. Încălcarea sistematică a principiilor acestui comportament conversațional, respectiv lansarea de afirmații nefondate, de întrebări retorice, combaterea unor dovezi evidente, tautologiile, impreciziile și generalizările, conduce la dezinformarea publicului.

Parametrii care diferențiază strategiile discursive, respectiv parametrii prin care locutorii își construiesc discursurile, sunt: convenția enunțiativă (Este destinatarul determinat sau nu? El poate deveni locutor? Relația dintre locutori este de egalitate sau de subordonare), obiectivul (unilateral sau comun) și funcția (externă sau internă). Din perspectiva acestei clasificări, conversația este un discurs cu caracter interlocutor bivocal, având un obiectiv comun și o funcție internă, fatică; dialogul este un discurs interlocutor bivocal, având un obiectiv comun și o funcție externă, subordonând categorii precum dezbaterea, controversa sau confruntarea.

Dezbaterea politică implică existența a cel puțin două roluri conflictuale (vorbitor și opozant) și a unei strategii care să dezvolte interacțiunea. Ea presupune existența a trei etape majore. Prima dintre ele este o etapă inițială, reprezentată de enunțuri și contra-enunțuri; a doua este o etapă intermediară în care vorbitorul poate alege între mai multe strategii, respectiv să-și apere propriile afirmații prin evidențierea unei contradicții în declarațiile opozantului, să producă un alt enunț sau să atace enunțul opozantului; în etapa finală se pot relua argumentele expuse până atunci fără a lansa o concluzie definitivă. Este de remarcat faptul că, de obicei, dezbaterile politice nu respectă în întregime acest parcurs.

Într-o dezbatere politică, locutorii au la dispoziție două tipuri de strategii – reprezentative și ilocuționare – atât pentru a-și convinge publicul, cât și pentru a-l combate pe interlocutor. Prin intermediul strategiilor reprezentative, vorbitorul încearcă să impună propria sa viziune asupra faptelor, în vreme ce strategiile ilocuționare permit controlul asupra situației de comunicare.

Din experiența televiziunilor autohtone, s-a desprins trei tipuri de dezbateri televizate: dezbaterea electorală cu prezența unor jurnaliști; dezbaterea-maraton, cu un număr mare de invitați; dezbaterea-discuție, în care schimbul verbal s-a produs pe baza unei teme problematizate pe un fond de curtoazie (vezi, de exemplu, emisiunea „Orient expres”).

Ioana Dragomirescu enunță câteva tipuri de strategii pe care combatanții dintr-o dezbatere publică televizată le pot folosi pentru s-și subordona adversarul. Este indicat pentru un actor politic să se plaseze într-un raport de dominație și de superioritate în raport cu ceilalți. Această poziție îl intimidează pe adversar și legitimează concepțiile proprii, afirmând supremația punctului de vedere pentru cel care își însușește atitudinea de stăpân incontestabil. Printr-o altă strategie, acest raport de superioritate poate fi combătut prin introducerea unui alt raport de poziții, paralel primului. Astfel, raportul specialist/pacient poate fi dublat de cel de seducător/sedus. Câștigurile majore într-o dezbatere publică televizată se obțin prin strategii conversaționale, respectiv prin argumente decisive sau prin contradicție. O altă strategie care se aplică dezbaterii politice televizate se referă la ineficiența demersului de a combate conținutul subînțeles al declarațiilor contracandidatului, deoarece acesta poate nega în orice moment conținutul implicit al mesajului său.

Folosirea enunțurilor implicite este una dintre cele mai întrebuințate metodele aplicate în timpul acestor dezbateri pentru atingerea obiectivului principal. Acestea pot fi de tipul presupozițiilor sau subînțelesurilor. Presupozițiile sunt produse de limbă care au statut de evidență , sunt independente de contexte enunțiative și rezidă din negație și din interogație. Un exemplu de presupoziție foarte des întâlnit în dezbaterile politice televizate sunt întrebările capcană – un răspuns, fie negativ, fie afirmativ înseamnă asumarea presupoziției, dar și omiterea ei este la fel de riscantă. Subînțelesurile cuprind toate informațiile care sunt susceptibile de a fi vehiculate de un enunț dat, dar a căror interpretare depinde de particularitățile contextului enunțiativ. O propoziție de tipul „Este foarte cald aici” poate însemna „deschide fereastra”, „închide caloriferul” sau „să mergem în lată parte”. Pentru a decoda subînțelesuri, este necesar să cunoaștem informații de context privind locutorul, receptorul, a situației de comunicare în care se află aceștia (Ioana Dragomirescu, 1998: 156-164).

Legitimitatea discursului politic televizat nu ține exclusiv de informațiile pe care un demnitar le are de transmis, ci și de modalitatea în care realizează acest lucru. Astfel, comunicarea nonverbală este foarte importantă în acest caz. Dicția, gesturile, ținuta, vestimentația, postura legitimează discursul politicienilor, și mai ales a bărbaților. Este bine știut că vocea pițigăiată, emoțională a femeilor este un dezavantaj atunci când vorbești de la tribună sau când te adresezi unei mase mari de oameni.

1.3.3. Construirea imaginii mediatice

Forța unui actor politic stă în capacitatea lui de a se identifica în mintea publicului cu un mit, de a-și crea o imagine foarte clară, de a deveni un personaj. El devine astfel simbolul unei doctrine, al unui partid, al unei comunități pe care o reprezintă.

Gabriel Thoveron (1990, p.105) spunea că “înainte de a intra într-un mit, omul politic trebuie să-și găsească un mare rol”. Prin urmare, vom încerca în continuare să analizăm cele cinci personaje principale pe care și le poate asuma un participant la scena politică, în funcție bineînțeles și de împrejurări.

Primul rol este cel de erou, personaj providențial, excepțional, salvatorul națiunii, omul capabil să înfrunte situații limită și să iasă învingător. Această imagine este impusă de contextul politic sau social al momentului, atunci când o societate traversează o perioadă dificilă în care oamenii simpli au nevoie de un conducător care să le insufle speranță și putere. Eroul este probabil cel mai mitologizat personaj politic, identificându-se cu marile mituri mondiale și regăsindu-și înaintași în toate culturile. Perioadele tulburi ale istoriei produc întotdeauna renașterea cultului eroilor, chiar dacă imaginea lor este adaptată momentului și noilor dușmani. În societatea europeană, de exemplu, inamicii externi, astăzi practic inexistenți, au fost înlocuiți de cei ascunși în interiorul granițelor, în însăși structurile de bază ale comunității. Conducătorul modern își dovedește eroismul înfruntând nu armate aflate la frontieră, ci problemele care macină lumea contemporană. Sărăcia, corupția, infracționalitatea, crima organizată sunt doar câteva dintre fronturile pe care liderul de azi trebuie să se lupte în fiecare zi pentru a păstra adeziunea electoratului. Situațiile extreme, în care o țară occidentală este implicată într-un război, nu fac decât să confirme sau să infirme opinia pe care publicul o are deja despre conducătorii lui. Dar, în majoritatea cazurilor, actorul politic modern trebuie să-și construiască imaginea de erou folosindu-se de circumstanțe mult mai pașnice. El are de înfruntat dușmani nevăzuți, are de rezolvat probleme mult mai subtile, iar armele pe care le are sunt legile justiției și ale economiei.

Un alt personaj regăsit frecvent în lumea politică actuală este cel pe care Schwartzenberg îl numea “monsieur tout-le-monde”. Domnul-toată-lumea este un individ obișnuit, el mimează simplitatea și apartenența la marea masă a publicului; între el și ceilalți nu există aparent nici o diferență. Gabriel Thoveron considera că, jucând un astfel de rol, un actor politic riscă să-și îndepărteze electoratul care ajunge să se întrebe de ce să voteze un om ca oricare altul. Secretul, spunea criticul francez, este “să-ți creezi imaginea unui om ca noi toți, dar un noi înfrumusețat, mărit, idealizat, ceea ce visăm să fim, nu ceea ce suntem cu adevărat” (G.Thoveron, 1990, p.106). Omul politic care își asumă acest rol trebuie să pară apropiat de oameni, capabil să le rezolve problemele pentru că le cunoaște, dar nu să lase impresia că a ajuns la putere printr-o întâmplare, printr-un joc al hazardului. Domnul-toată-lumea este “omul care am fi putut fi, uneori aproape, alteori departe de noi” (G.Thoveron, 1990, p.106).

Personajul preferat de mass media actuală, amintind de luminile showbiz-ului și de starurile Hollywood-ului, este liderul carismatic. Puterea lui stă în capacitatea de a atrage privirile, părând desprins dintr-o poveste de dragoste, căci pentru el politica este o artă prin care își seduce publicul. Rolul lui este astfel construit pentru a satisface nevoia oamenilor obișnuiți de a visa, de a crede în povești cu happy-end. Liderul carismatic este seducător prin eleganță, mister și farmec personal, puternic prin abilitatea de a nu-și arăta slăbiciunile, de a-și masca greșelile prin jocuri de cuvinte amuzante și de a părea inconștient de farmecul pe care îl exercită. Electoratul său de bază sunt femeile, deși un lider carismatic cu adevărat talentat în rolul pe care l-a adoptat știe să atragă și bărbații de partea lui. El este fiul dorit de orice mamă, ginerele ideal, soțul căutat de orice femeie, amantul visat pe ascuns și modelul invidiat în tăcere de bărbați. Un astfel de actor politic mizează mai puțin pe cunoștințele sale tehnice, cât mai ales pe capacitățile fizice. El răspunde nevoii oamenilor simpli de a fi măcar spectatori în jocul seducției politice și mândriei acestora de a ști că sunt reprezentați de un personaj admirat de cei cu care intră în contact, atât în țară, cât și în străinătate.

Un alt personaj identificat de Schwartzenberg este tatăl, bătrânul înțelept a cărui putere stă în capacitatea de a sugera siguranță și liniște într-o societate aflată în veșnică mișcare. Este omul capabil să se detașeze de problemele sale și să vegheze la binele celorlalți, simbolul experienței de viață și a depășirii dificultăților trecute. Este oaza de liniște și de înțelepciune într-o lume tulburată și nesigură. Este omul care nu mai vrea glorie pentru sine, ci bunăstare pentru cei pe care-i slujește. Puterea acestui personaj stă în talentul de a mima toleranța, de a rezolva pașnic posibilele conflicte din lumea politică, de a aduce adversarii la masa tratativelor. Este un maestru al negocierii, știind când trebuie să fie dur și când este mai profitabil să cedeze.

Femeia politică, ultimul rol definit de Schwartzenberg, este și cel mai rar întâlnit pe scena politică modernă, aflată în proporție dominantă în mâna bărbaților. Imaginea femeii matriarhale, cum o numea Thoveron(1990, p.106), strălucește sporadic în luminile rampei politice, influența ei variind în funcție de cultura care a propulsat-o.

Pentru a rămâne în atenția publicului, pentru a-și dovedi talentul de conducător, un actor politic are nevoie de un dușman. Antica bătălie dintre bine și rău, dintre reprezentantul poporului și inamicii ascunși este o poveste care atrage astăzi atenția presei. Tocmai de aceea, orice actor politic își găsește dușmanii și-și alege bătăliile viitoare încă din campania electorală. Succesul său după câștigarea puterii depinde în mare măsură de capacitatea sau, mai bine zis, de posibilitatea de a juca rolul care l-a impus în atenția electoratului. Odată construită, imaginea trebuie păstrată, cel mult ajustată în timpul mandatului, dar în nici un caz schimbată radical. Electoratul modern nu votează omul, ci imaginea pe care el și-a creat-o și odată cu ea, bătăliile pe care a promis că le va câștiga. Trebuie să existe o anumită consonanță între imaginea candidatului și așteptările, previziunile sau dorințele electoratului fidel.

1.4. Analiza semantică a discursului politic

Evenimentul mediatic, indiferent de domeniul pe care îl acoperă, este creat din combinarea a două elemente esențiale: limbajul și imaginea. Înmulțirea exponențială a mijloacelor de comunicare în societatea contemporană, departe de a ușura situația, a creat confuzie și îndoială. A acționa mediatic a devenit sinonim cu a acționa folosind cuvântul și imaginea și a recurge apoi la mijloacele spectacularului, ale construcției realului prin intermediul dramatizării. Limbajul poate fi perceput ca un mijloc de transformare a realității. El nu este doar o formă de activitate, ci este cheia către universul vorbitorului și al publicului său. Mulți cercetători din domeniul antropologiei culturii, logicii și psihologiei sociale au demonstrat că această funcție a limbii nu este o influență efemeră, ci factorul central al relațiilor și acțiunii sociale. Ea este cu atât mai puternică cu cât operează de multe ori în mod inconștient, infiltrându-se în percepție, concepție și în experiență.

Discursul politic este, în opinia sociologului limbajul politic într-una dintre manifestările sale concrete, respectiv sub formă de cuvântări – electorale, aniversare, conferințe sau congrese publice în Parlament, la radio sau la televiziune. Discursul politic are mai multe roluri: agitatoric, propagandistic, cu efecte deosebite în panul mobilizării politice, al racolării aderențelor, al lărgirii bazei de susținere , al orientării stării de spirit într-o direcție sau alta.

Dezvoltarea mass-mediei și cantitatea uriașă de informație care o tranzitează sunt fenomene ale căror efecte se resimt la nivelul limbajului. În societatea contemporană, valoarea informației nu mai este intrinsecă, legată exclusiv de conținutul ei, ci depinde de modul de prezentare. Dacă analizăm limbajul din perspectiva mizei politice pe care o implică, este evident că adevărata provocare a actorului politic și a mass-media este să caute mereu noi mijloace expresive, noi modalități de comunicare a informației. Impactul pe care un eveniment mediatic îl va avea asupra publicului depinde nu numai de faptul prezentat și de interpretarea lui, ci și de limbajul folosit. Banalizarea cuvântului prin inflația de informație, a creat la nivelul opiniei publice o nouă concepție cu privire la limbajul politic. Acesta tinde să preia formulări din viața cotidiană, să adopte un registru familiar, mimând spontaneitatea și sinceritatea. Pentru a capta atenția presei și implicit a publicului, actorii politici recurg astăzi la adevărate jocuri de limbaj, obligând receptorii să descopere mesajul ascuns în discursul convențional. În ultimă instanță, putem spune că succesul unui om politic depinde uneori de o singură frază memorabilă sau de capacitatea de a surprinde constant prin cuvânt. Obiectivul este cel al producerii impactului, astfel încât acest limbaj să fie înțeles și reținut. Din acest joc al limbajelor, oamenii politici sunt simultan manipulanți și manipulați, captivi într-o lume a aparențelor în care miza finală este câștigarea puterii.

Înainte de a lansa un discurs public, politicienii trebuie să conțină cont de modul în care acel discurs ar putea fi transmis de mass-media. Presa este cea care creează opinia publică, iar aceasta din urmă are nevoie nu numai de un discurs accesibil, „seducător”, ci și de unul care să corespundă nevoilor sale la acel moment. Senzaționalul unui discurs este mult mai util omului politic decât efectele pozitive pe care le-ar putea obține, pe termen lung, printr-o măsură nepopulistă. Așadar, procesul de mediatizare a actelor politice are un impact semnificativ asupra modului de funcționare a sistemului. Cu atât mai mult cu cât există impresia generală că un eveniment nu există dacă nu s-a mediatizat în mass-media.

Eddelman este de părere că „folosirea limbajului pentru a sanctifica acțiunea este exact ceea ce face ca politica să fie diferită de alte metode de alocare a valorilor”. Prin limbaj, oamenii politici nu numai că obține rezultate imediate, dar câștigă și sprijinul electoratului. „Ceea ce dă măsura puterii politice este dialogul și răspunsul la el, și nu exercitarea forței”, susține politologul american. Dialogul este echivalent cu un schimb operativ de simboluri prin care se împart valori, ajungându-se în astfel la un mod de coexistență. Așa s-a ajuns ca diferite culturi să își modeleze forme proprii de scris și de expresie, și să răspundă în același fel la anumite semne. Necesitățile și emoțiile oamenilor fac din vorbire un instrument puternic, mai ales dacă avem în vedere faptul că înțelesurile unui cuvânt pot să calmeze sau să incite. (Murry Eddelman, 1999: 111-132)

Cuvintele înseamnă diferite lucruri în contexte sau pentru grupuri diferite. În politică, termenii trebuie folosiți astfel încât sensul lor să fie înțeles la fel de către toți receptorii, ba mai mult, să determine la ei același tip de acțiune. Eddelman este de părere că între cuvinte și comportament există o interacțiune, dar că și între limbaj și acțiune este o condiționare reciprocă care modelează comportamentul politic al celor incitați în cadrul unui sistem de autoreglare. Termeni abstracți, de tipul „securitatea națională” sau „interesul public”, îi liniștesc pe cei anxioși și le dau un sentiment de siguranță (1999: 111-132).

Eddelman mai face și o clasificare a stilurilor de exprimare politică în patru categorii – hortativ, juridic, administrativ și de negociere – și etichetează limbajul campaniilor și al dezbaterilor electorale ca fiind unul hortativ. Folosind cuvinte cu sensuri instabile și ambigue, liderii politici lansează apeluri către public și încearcă în mod constant să-i convingă pe ceilalți că politica pe care ei o îmbrățișează trebuie susținută de toată lumea. Principala funcție acestui stil de limbaj este răspândirea unei confuzii semantice.

„Formal, stilul hortativ constă din premise, deducții și concluzii, unele afirmate, altele implicite. Concluziile fiind promisiuni sau amenințări, ele se reduc la apeluri pentru sprijin public, generalitatea apelului fiind elementul formal cel mai evident al acestui stil” (Eddelman, 1999: 129).

Folosirea metaforelor și a analogiilor reprezintă elemente de opacizare a discursurilor politice. Dacă „a influența” este rațiunea de a fi a clasei politice, folosirea acestor figuri de stil este expresia unui limbaj a cărui intenționalitate este mai mult aceea de a convinge, decât aceea de a descrie o realitate.

Prezentând idei nefamiliare, aproape necunoscute pentru un anumit tip de public, într-o formă familiară, adecvată, politicienii induc impresia audienței că vorbesc despre lucruri banale.

Succesul unei metafore sau al unei analogii constă atât în prospețimea asocierii, cât și în adecvarea la conceptul desemnat.

Noile perspective asupra discursului politic au evaluat rolul metaforei din perspectiva ideii că oamenii politici își aleg imaginile din domeniile care le sunt familiare sau care îi obsedează, imaginile putând ajuta astfel la construirea unei imagini care despre personalitatea respectivă. Sunt evocatoare în acest sens nu numai asocierile făcute prin intermediul metaforele, dar și imaginile mentale la care ele trimit. O analiză semantică a imaginilor folosite de un om politic dezvăluie o rețea semnificativă de teme, motive sau asociații stabilite.

Retorica clasică propune trei explicații posibile pentru a justifica abundența de metafore din discursurile publice. Ele pot fi folosite pentru disimularea propriilor concepții politice, iar imaginile servesc la a deghiza conceptele negative, ideile agresive, dezagreabile. Metafora poate, totodată, să suplinească lipsurile lexicului dacă limba nu are suficiente cuvinte pentru a exprima bogăția ideilor, conceptelor sau a sentimentelor. Imaginile reprezintă deci o necesitate a comunicării și o sursă a creativității lexicale. Dintr-o anumită perspectivă, retorica este considerată un element esențial al limbajului și al gândirii. Metaforele ar reprezenta din această perspectivă o manieră de a gândi analogic, un mijloc de cunoaștere pe care îl utilizăm constant și care face apel atât la imaginație, cât și la rațiune.

Folosirea etichetelor și stereotipurilor este o metodă mai puțin dramatică de a influența acțiunea politică. Prin intermediul acestora, politicienii alcătuiesc un mecanism simbolic ce se concentrează pe diferite caracteristici. Unul dintre cele mai rezistente mecanisme simbolice folosit de-a lungul timpului l-a constituit simbolul limitei teritoriale. Este interesant de urmărit în discursul politic felul în care limbajul influențează deciziile politice, amorțește simțurile, deghizează intenții și maschează costurile alegerile politice. Prin folosirea unor fraze cu textură bogată – ritm, simetrie, cadență – dar sărace în semnificații, oamenii politici pot masca natura sau impactul deciziilor neplăcute și al acțiunilor politice dure. Prin folosirea frazelor lipsit de semnificații pentru a descrie diverse probleme, actorii politici caută de fapt să împiedice procesele raționale care analizează, clarifică, evaluează. Folosirea excesivă a limbajului figurat în discursul politic face dificilă analiza textelor. Așa se face că în discursurile politice regăsim concepte universale, care alcătuiesc un univers al valorilor pozitive, adânc înrădăcinate în conștiința oamenilor. Acest univers este definit de cuvinte precum „civilizație”, „creștinism”, „bine”, „drept”, „democrație”, „patriotism”, „sănătate”, „dragoste”, „maternitate”, „progres” etc. Cuvinte cu o încărcătură simbolică exemplară deoarece exprimă concepte pentru care se trăiește, se luptă și se moare. Acestea stârnesc interesul audienței prin încărcătura lor semantică vie, sugestivă, expresivă și emoțională. Dar acesta nu este singurule motive pentru care ei sunt folosiți în discursurile politice. Ei sunt folosiți și pentru polisemia lor, dar și pentru posibilitatea de a se integra în contexte extrem de diferite. Ele folosesc la mascarea adevăratelor intenții, iar receptarea lor este atât de uzată încât publicul tinde să nu le mai dea atenție.

Jargonul în limba politică este prezent fie prin cuvinte specializate, terminologii pretențioase, inutile, obscure sau ezoterice, fie prin structuri frazeologice cu înțeles vag, dar pline de artificii retorice și cuvinte cu rezonanță. La fel ca și stereotipurile și clișeele, și prezența lor produce încețoșarea mesajului. El face parte din dorința – implicită sau explicită – de a nu comica, de a face ascuns sau imprecis sensul unor probleme. El reprezintă totodată un procedeu de evitare a responsabilităților.

Prezența clișeelor, a jargonului și a etichetelor conduce la formarea „limbajului de lemn”. Dicționarul „Larousse” asociază termenul cu regimul comunist, definindu-l ca fiind o „frazeologie stereotipă”. Limba de lemn este adesea socotită drept un „subsistem al unei limbi” care desemnează elemente lexicale și unități frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de clișee încremenite, cu sens determinat în contextul unei anumite autorități, utilizate stereotip-dogmatic ca exprimare a unei ideologii (sau simulacru de subsisteme economice, tehnologice, politice, culturale, etc. care dețin o putere sau o autoritate), imitate dar și impuse de puterea politică sau de grupuri de indivizi, difuzate prin repetare și utilizare frecventă în diferite mijloace de comunicare în masă. Prin folosirea sa repetată, termenul nu mai este descriptiv, ci doar evocator. Când cineva vorbește despre „control privat” și „întreprindere privată”, iar altul despre „control privat” și „întreprindere guvernamentală”, nu aflăm nimic din discursul lor despre economia politică, dar aflăm ceva important despre valorile grupului cu care se identifică fiecare. Scopul folosirii limbajului de lemn ar fi anihilarea gândirii maselor receptoare care pot deveni supuse unei sugestii colective. Intenția reală și efectul obținut prin folosirea limbajului de lemn sunt „impunerea autorității, prin secretul sau/și prestigiul codului deținut, prin cunoștințe tehnocrate și ascunderea, masacrarea unei realități adesea nefavorabilă. (Tatiana Slama-Cazacu, 1999: 585).

Repetarea frecventă a clișeelor și a expresiilor vetuste, ce poate provoca un răspuns condiționat necritic, este un obicei vechi al politicienilor, deosebit de confortabil pentru auditoriul lor. Singura informație transmisă de un vorbitor care spune unui public format din oameni de afaceri că impozitele sunt prea mari, este aceea că încearcă să evite, atât pentru el, cât și pentru cei care îl ascultă, efortul de a gândi și că-i determină pe cei prezenți să participe la o liturghie ce constă în denunțarea ritualistă a simbolurilor „impozit” și „cheltuială”. Principalele caracteristici ale limbii de lemn sunt abundența elementelor lexicale, a expresiilor fixe, utilizarea lor pentru exprimarea ideologiilor și difuzarea repetată în mass-media. Limba de lemn se caracterizează prin abundența clișeelor, frecvență mare a frazeologiilor, repetare stereotipă a anumitor forme lexicale, gramaticale, fonetice, semantice, a unor adjective superlative care impun un cod tehnocrat, adesea cu statut de xenism, dificil de explicat. Astfel de exprimări se regăsesc în orice spațiu geografic și sub orice regim politic, economic sau financiar care încearcă să impună o ideologie. El are ca rezultat tocirea capacității critice a publicului

Prin utilizarea și impunerea limbii de lemn se tinde la crearea unei imagini deformate a realității și se ajunge la o distorsionare a funcției de comunicare a limbajului, de care vorbitorii ar trebui să devină conștienți.

Interogația retorică este, potrivit unei definiții unanim acceptate, acea întrebare de la care nu se așteaptă un răspuns. În cele mai multe texte, acest procedeu stilistic este folosit pentru a marca cea mai mare convingere, pentru a-i împiedica pe cei cărora li se adresează să nege sau chiar să răspundă. Interogația este făcută să exprime uimirea, ciuda, indignarea, durerea, toate mișcările sufletului, și ne folosim de ea pentru a încuraja, a convinge, în fine, pentru mii de alte scopuri. În discursul politic, regăsim două tipuri de interogație retorică: unele întrebări adresate în tipul dezbaterilor publice au drept scop înlăturarea îndoielilor celui și lămurirea unei nedumeriri – în acest caz întrebarea implică un răspuns, iar alte întrebări nu sunt altceva decât certitudinile celui care le emite. În acest ultim caz, întrebările retorice nu sunt altceva decât afirmații deghizate, în care răspunsul este evident. Potrivit lui Constantin Sălăvăstru (1999:315), „funcția interogației retorice este aceea de a-l face pe altul să recunoască ceea ce el știe deja, sau cel puțin de-al face să ia cunoștință. Informația este doar instrumentul prin care se îndeplinește un scop, iar scopul este acțiunea, comportamentul, atitudinea”. În aceste condiții, întrebările retorice capătă aceeași funcție ca și comenzile sau promisiunile.

Capitolul II: Analiza discursului politic al lui Adrian Năstase în campania electorală din 2004

2.1. Poziționarea discursivă a lui Adrian Năstase în contextul socio-politic Românesc

Candidatura lui Adrian Năstase la alegerile prezidențiale din 2004 a fost încă de la început sub semnul incertitudinii. În 1997, după ce Ion Iliescu pierduse cursa pentru fotoliul de la Cotroceni, a apărut pentru prima dată ideea promovării lui Adrian Năstase pentru funcția supremă în stat. La o dezbatere din 22 mai 1997, a lui Marius Tucă, Năstase a negat aceste informații și a spus că i se pare „plictisitoare” funcția de președinte al țării. Nehotărârea sa a persistat până în februarie 2004, când a hotărât să participe la alegerile generale. Dar anunțul oficial al înscrierii în cursa electorală nu a fost făcut decât șase luni mai târziu, la 16 august, după ce, în iulie, în timpul unei vizite în SUA, lăsase să se înțeleagă, într-o discuție cu George Bush, că este pregătit să participe la prezidențiale.

Pentru PSD, campania electorală din 2004 a fost precedată de alegerile locale care au adus în unele județe surprize neașteptate și nedorite. Ele au semnalat o serioasă fisură în mașinării puterii politice. După trei mandate consecutive (1992, 1996, 2000), lui Iliescu trebuia să i se desemneze un predecesor, doar că acesta nu avea susținerea întregii formațiuni.

Am ales analiza unui momentul inițial ale campaniei candidatului Uniunii Naționale PSD+PUR, respectiv a discursului de anunțare a înscrierii în cursa pentru Cotroceni, deoarece acesta reprezintă oferta electorală a lui Adrian Năstase, iar obiectivele enunțate aici vor fi reluate pe parcursul întregii campanii.

Principalii competitori ai lui Adrian Năstase în cursa electorală din 2004 au fost Traian Băsescu, Corneliu Vadim Tudor și Marko Bela.

Traian Băsescu a fost ministrul Transporturilor în guvernele Roman și Stolojan, deputat, co-președinte al Alianței Dreptate și Adevăr PNL-PD. Participarea sa la alegerile pentru funcția de președinte a fost pusă în discuție dată fiind implicarea sa în procesul privind vânzarea flotei românești pe durata mandatului său de la Ministerul Transporturilor. Candidatul Uniunii Democratice a Maghiarilor din România, Marko Bela, este senator din 1990 și președinte al formațiunii politice pe care o reprezintă. Din partea Partidului România Mare a candidat liderul formațiunii, senatorul Corneliu Vadim Tudor, cunoscut prin ultranaționalismul său.

Adrian Năstase proiectează acțiunea discursului său electoral de anunțare a înscrierii la cursa pentru alegerile prezidențiale asupra unei societăți ale cărei articulații le-a modelat și până acum și care îi sunt familiare. Traiul de zi cu zi este mai bun decât în timpul Guvernării CDR, dar poate fi și mai bun; corupția a fost eliminată, dar trebuie eradicată; numărul celor care trăiesc sub pragul sărăciei a scăzut, dar poate fi eradicat; țăranii au în continuare nevoie de subvenții pentru a lucra pământul; tinerilor trebuie să li se construiască locuințe, săli de sport și să li se faciliteze în continuare obținerea de burse în străinătate. Întreaga situație se află sub control, corupția și sărăcia provocate de fosta guvernare au fost diminuate, dar evoluția nu trebuie să se oprească aici. Candidat al puterii, este firesc pentru Năstase să pledeze pentru reproducerea climatului politic impus de Guvernul său, ca bază pentru orice acțiune viitoare.

Pentru a construi argumentația discursului său, Năstase a modificat structura specifică narațiunii. El nu depistează o „stare inițială” problematică, iar responsabilii politici nu pot fi invocați. Și asta deoarece Năstase se erijează în continuatorul politicilor lui Ion Iliescu. În schimb, candidatul avertizează asupra posibilității ca țara să regreseze într-un viitor apropiat dacă cursul politic actual nu va fi menținut. Așadar, „starea inițială” nu necesită o intervenție specială din partea candidatului, ci doar intervenții de ameliorare. Pe de altă parte, chiar și intervențiile avute în vedere de candidat nu pot fi realizate decât dacă se menține „starea inițială” a societății. De aici, necesitatea unei acțiuni politice al cărei rol nu este de a interveni pentru a transforma, ci de a preveni pentru a menține.

Faptul că obiectul, conținutul și instrumentele ofertei electorale se înscriu în logica acțiunii preventive explică și tipologia resurselor avansate de candidat pentru a legitima regimul de cauzalitate: atât resursele identificate, cât și cele scontate sunt greu controlabile într-un context de acțiune efectivă.

Miza proiectului electoral constă în reproducerea actualei stări a societății, dar într-un context mult mai îmbunătățit, în condițiile creșterii economice, a majorării veniturilor, a diminuării taxelor și a integrării în structurile europene.

Năstase își plasează discursul într-un regim de continuitate construit astfel: situația electoratului la debutul campaniei electorale, datorată guvernării PSD din perioada 2000-2004, trebuie menținută printr-o acțiune care are toate șansele să reușească deoarece el este inițiatorul unora dintre proiectele care au determinat progresul societății și poate fi și continuatorul lor, mai ales că știe deja instrumentele de care să se folosească pentru a-și îndeplini acțiunea.

În calitatea sa de candidat la cursa electorală, Năstase beneficiază la începutul campaniei de experiența mai multor funcții publice, dar și de un deficit de resurse electorale (bilanț politic supus criticilor, guvern implicat în scandaluri de corupție, un partid care a pierdut alegerile locale pentru a fi apoi frământat de probleme interne) – vezi tabel 1.

La începutul discursului este plasat mesajul primit prin internet al unui tânăr din București care îl îndeamnă afectat să nu dea curs provocărilor lansate de Traian Băsescu și să se gândească mai mult la oamenii simpli atunci când apare pe micul ecran. Este un argument șoc, idee de bază ale întregii sale campanii în jurul căreia își va organiza structura narativă a depoziției analizate aici. Susține că era hotărât să-i răspundă lui Băsescu cu aceeași monedă, dar evidențiază că o asemenea atitudine nu este ceea ce electoratul așteaptă de la Alianța Națională PSD+PUR. Se poziționează astfel în situația liderului docil la sugestiile publicului, interesat strict de voința acestuia, și nu de „scandal” sau „spectacol” mediatic.

Lansează către public două întrebări: „Spre Europa, sau înapoi în trecut? Spre creștere, sau înapoi în tranziție?”, ambele cu răspuns implicit. Plasează rezultatul alegerilor într-o ordine fondatoare, de care urma să depindă „soarta țării și a tuturor”, înlăturarea răului. Sugerează astfel electorilor că PSD+PUR este singura alternativă viabilă pentru perioada următoare. Mai mult, are o tentativă de responsabilizare a cetățenilor pentru alegerea pe care o fac, în condițiile în care votul de la 12 decembrie 2004 este „cea mai importantă decizie în fața căreia s-a aflat poporul român de la Revoluția din 1989”. Este o conjunctură dramatică, țara se află „în fața unei bifurcații”, iar votul devine vital, fiind nevoie nu numai de solidaritate electorală, ci și de responsabilitate și curaj.

Înainte de a prezenta oferta sa electorală, Năstase reia tema „dezastruoasei” Guvernări din timpul Convenției Democratice, care a transformat România într-o „țară epuizată, descurajată, sărăcită, izolată și fără perspective”. Aflat la conducere timp de 15 ani, cu o întrerupere între 1996-2000, PSD-ul are autoritatea și experiența de a îndrepta țara spre cea mai bună direcție. De rezultatul alegerilor depinde salvarea țării. Retorica electorală este dominată de imaginea vieții cotidiene, de electoratul alcătuit din țărani care au nevoie de subvenții, din tineri care nu au locuințe, din pensionari cu venituri insuficiente. Și dacă, de obicei, Năstase se declară sceptic în sondajele de opinie, de data acesta le folosește pentru a prezenta progresul real și își construiește argumentația pe baza lor. Nu își însușește în întregime succesul și nici nu susține că România este o țară modernă, însă este mai mult decât poate face Alianța PNL-PD. Susține că nu se teme de Stolojan sau de Băsescu și că aceștia nu sunt principalii săi adversari, dar se raportează permanent la ei.

Năstase s-a referit mai puțin la cauza negativă a stării electoratului, cât la cauza pozitivă, la stabilizarea și îmbunătățirea situației multora dintre categoriile sociale. În puținele moment în care a identificat o cauză negativă, el i-a conferit un caracter impersonal sau a atribuit-o forțelor politice din opoziție.

Legitimitatea unui nou proiect este dată de nevoia de a continua politica dusă până acum și de a împiedica trecerea puterii politice în mâinile altor forțe politice decât cele care au condus țara de la Revoluția din 1989. Mandatul președintelui Emil Constantinescu este argumentul folosit pentru a sugera publicului că perpetuarea la conducerea statului a actualei forțe politice este soluția cea mai indicată pentru toți românii. „Starea inițială”, defavorabilă, nu poate fi, în cazul lui Năstase, Guvernul din perioada 2000-2004, pentru că este tocmai cel pe care el îl reprezintă. De aceea, se raportează la perioada 1996-2000 care a transformat România într-o „țară epuizată, descurajată și fără perspective”, cu trei răsturnări de Guvern, cu șomeri, „inflație galopantă”, „agricultură în paragină” și mișcări de stradă. Năstase emite pretenții de cunoaștere a stării în care se afla electoratul la un moment dat, iar cauza acestei situații degradante este acțiunea anterioară a puterii politice. Acțiunea reparatorie se poate produce numai în contextul legitimării la conducerea țării a reprezentantului PSD+PUR. Năstase creează antiteza între „iată stadiul de degradare în care au adus ei țara” și „iată ce am făcut noi”. Realizările pe care le va prezenta la discursul de lansare a candidaturii vor fi reluate pe tot parcursul campaniei electorale: obținerea statutului de economie funcțională și libertate pieței, creșterea ponderii investitorilor străini, evaluările pozitive ale Uniunii Europene și integrarea în NATO, autostrada București-Constanța, majorarea și recalcularea pensiilor, acordarea subvențiilor pentru agricultori, cea mai mare producție de grâu la hectar din istoria țării, scăderea inflație, a numărului de șomeri și a numărului celor care trăiesc sub pragul de sărăcie. Argumentele sale sunt sprijinite pe suportul faptelor, al exemplelor susținute de sondajele de opinie favorabile.

Discursul său este unul deliberativ prin excelență deoarece încearcă să inculce publicului o anumită opiniei, dar și decizia de a merge la votul pentru prezidențiale și de a-l alege pe el. De altfel, în depoziția susținută de Năstase la intrarea sa în cursa pentru Cotroceni, putem depista caracteristicile acestui tip de discurs persuasiv, respectiv folosirea verbelor la timpul viitor (voi fi un președinte, mă voi asigura, voi construi, misiunea mea va fi, vom subvenționa, vom construi), orientarea textului către interlocutor (prin întrebări, formule de adresare), actualizarea unor relații logice (analogie, cauzalitate), dar și exploatarea implicitului și a intertextualității limbajului. Caracterul persuasiv poate fi detectat prin sondajele, exemplele și prin faptele pe care Năstase le aduce drept mărturii și care conferă credibilitate depoziției sale. În plus, accesibilitatea informațiilor prezentate, dar și a limbajului, contribuie la coerența textului ce formează o unitate din punct de vedere al semnificației. În ceea ce privește coeziunea, dată fiind intenția globală a textului, „ținta ilocutorie” este aceea de a-l determina pe receptor să voteze candidatul Alianței Naționale PSD+PUR. Prin apelul la emoții, prin întrebări retorice, intertextualitate, prin strategii ale implicitului, printr-un ton familiar, alternat cu unul impregnat de pathos („vă spun lucrul acesta din suflet”), discursul lui Năstase are ca scop demonstrarea unor probleme și seducerea electoratului, urmate de convingerea și manipularea acestuia în sensul acordării votului.

La nivelul enunțării, poziția de superioritate a candidatului este indicată prin pretenții de veridicitate referitoare la competențele sale. După ce prezintă realizările perioadei 2000-2004, inițiază o narațiune în care expune experiența sa ca ministru, șef de partid, președinte al Camerei Deputaților și șef al Executivului. Reia afirmațiile populiste privind nivelul de trai și dorința ca realizările din perioada sa de guvernare să se reflecte în viața cetățenilor. Își asumă, ironic, „aroganța” de care este învinuit, pentru a oferi drept contraargumente momentele din campanie în care s-a aflat în „mijlocul oamenilor simpli”. Extrapolând, sugerează că poate avea popularitatea lui Ion Iliescu, că are abilitatea de a discuta și cu Tony Balir, dar și cu oamenii de la țară. Supralicitează distincția dintre persoana președintelui și instituția Președinției. Valorizează excesiv persoana șefului de stat, utilizată drept criteriu de evaluare a ofertei electorale. Năstase și-a disputat imaginea unui președinte moral, responsabil, competent, uman, un bun diplomat, capabil să controleze evoluția globală a societății românești. A încercat să confere personalului prezidențial o dimensiune populistă și să demonteze percepția privind aroganța sa, susținând că este născut și crescut în Colentina, că știe să se bată și să înjure.

Năstase se erijează în criticul proprie activități și-și lansează oferta electorală, respectiv un „mandat de conștiință” ce constă în „dorința de a se pune, de pe alte poziții și cu alte instrumente, în slujba oamenilor, pentru a face în așa fel încât așteptările lor să se materializeze, iar speranțele lor să se transforme în certitudini”. Angajamentul politic al lui Adrian Năstase este un proiect populist care nu prefigurează acțiuni precise, făcând trimitere la caracterul moral pe care și-l asumă viitorul președinte al satului. Asumarea acestui mandat este precedată de asumarea a trei angajamente pe care le va finaliza în următorii patru ani. Își asumă mandatul diagnosticând situația actuală ca fiind una favorabilă, datorată tot politicilor promovate de Guvernarea PSD. Atacă indirect acuzațiile potrivit cărora își face propagandă electorală din bani de la buget, susținând politicile sociale și lansează sloganuri populiste („Binele făcut oamenilor nu trebuie batjocorit! Fiecare om are un nume, o soartă, are un destin, și nimeni n-are voie să-i batjocorească pe cei mai necăjiți!”). Orientează atenția electorilor asupra persoanei sale, ca unic susținător al ajutoarelor pentru cei săraci și al proiectelor de protecție socială pentru șomeri, pensionari și pentru copii, ca victime ale unor evoluții sociale nedrepte („tranziția post-comunistă”). Programele de susținere a populației sărace sunt puse în corelație cu doctrina social-democrată, interesată de distribuirea avuției țării, și nu de concentrarea ei în mâinile unor industriași, „așa cum este cazul doctrinei liberale”.

Celelalte două obiective, la fel de generic formulate și asumate de Năstase, se referă la „dezvoltarea României, pentru recuperarea decalajelor care ne separă de statele” și la recunoașterea ei ca membru al structurilor europene. Multe dintre punctele programei electorală a lui Adrian Năstase sunt obiective-deziderat, care nu se raportează exclusiv la situația din țară (integrarea europeană), dar și obiective de la sine înțelese pentru orice ideologie și pentru orice politician (creșterea nivelului de trai, stoparea inflației, atragerea investitorilor, sporirea Produsului Intern Brut, reducerea fiscalității, recorelarea pensiilor, creșterea salariului minim și a salariului mediu pe economie, etc). Programa sa electorală vizează mai ales clasa de mijloc a societății, respectiv muncitorii, pensionarii și micii întreprinzători, practic aceeași votanți pe care a contat și fostul președinte. Năstase încearcă o reactivare a electoratului care l-a votat în campaniile anterioare pe Ion Iliescu și despre care se presupune, așa cum reiese din intertextualitatea mesajului său, că a rămas stabil. De altfel, Năstase semnalează în repetate rânduri care este publicul pe care el îl vizează în declarațiile sale. Mesajul de predare a ștafetei prezidențiale a fost evident din afișele și clipurile publicitare în timpul campaniei electorale.

Agenda sa electorală a cuprins teme de conjunctură globală, precum problema sărăciei, a nivelul de trai, corupția, nivelul pensiilor, acceptarea țării în structurile europene. Au existat însă și teme de conjunctură socială, precum problema chiriașilor din casele naționalizate, dar și teme „tampon”, legate de atribuțiile președintelui în stat, stilul electoral, miza campaniei. Apar și teme care au fost intens mediatizate de mass-media (privatizarea RAFO, licitația pentru autostrada Bechtel), sau cele care au constituit subiecte de divergență între reprezentanții puterii și cei ai opoziției (cota unică de impozitare, scandalul stenogramelor). – vezi tabel 2.

Potrivit acestei agende electorale, în România este încă nevoie imperativă de protecție socială, de democratizarea instituțiilor publice și de eliminarea corupției. Apare însă o incongruență între diagnosticul impus societății și termenii în care este abordată acțiunea reparatorie, între starea de sărăcie, pe de-o parte, protecția socială și rolul președinților, pe de altă parte. Protecția socială este posibilă numai într-o economie dezvoltată.

În privința instituțiilor statului, candidatul la președinția României propune pentru viitoarea guvernare măsuri populiste de responsabilizarea cetățenilor în privința fenomenului corupției, curățarea Parlamentului, votul uninominal, finalizarea cazurilor importante din justiție și comunicare serioasă între Președinție și cetățeni. În plus, în calitate de președinte al Consiliului Superior de Apărare a Statului, Năstase promite să intervină pentru „înlăturarea riscurilor create de corupție, care ar constitui amenințări la siguranța națională”. Dată fiind situația sa de continuator al unei politici deja existente, Năstase nu poate, așa cum fac contracandidații săi, să vină cu propuneri de modificarea a structurilor instituționale. De altfel, lipsa de autonomie a instituțiilor satului și nerespectarea principiului separației puterilor în stat a fost una dintre temele de atac al opoziției pe durata campaniei electorale.

Năstase se folosește de secvențe dialogice pentru a face apoi prezentarea realizărilor din perioada anterioară. Răspunsul implicit la toate aceste întrebări este pozitiv, iar mesajul subliminal vizează persuadarea votanților sceptici și găsirea unor reacții pentru orice problemă pe care unul dintre ei ar putea s-o ridice („Am readus noi oare speranța în sufletul oamenilor, așa cum ne-am angajat?”, „Am reușit oare să repornim motoarele economiei?”, „Am reușit să învingem resemnarea care, parcă, ne copleșise pe toți în anii dinainte?”). Nu atribuie aceste întrebări criticilor, oponenților, ci face o introspecție.

În ceea ce privește aplicarea programului său, Adrian Năstase s-a sprijinit pe programul său politic, dar a prezentat și resurse probabile, respectiv încrederea în forțele proprii și în experiența dobândită anterior, implicarea colegilor de partid și a unei echipe de profesioniști, dar și resurse abstracte, precum garanția faptului că el este succesorul lui Ion Iliescu. Năstase a orientat atenția publică asupra persoanei sale pe care a asociat-o cu starea de stabilitate a țării, cu personalitatea fostului președinte, aceste elemente constituind criterii de evaluare furnizate electoratului. Totodată, el și-a expus în discursul de lansare a candidaturii competența, personalitate, familia, ideologia politică, măsurile economice adoptate, relațiile din plan internațional și trecutul politic. La fiecare apariției publică, fostul premier și-a exprimat certitudinea că, votându-l pe el, cetățenii României vor trăi mai bine, vor simți progresele economice și recunoașterea internațională (succese ale politicilor sale) în propria lor viață.

Oferta programului electoral lansat de Năstase prevede un contract politic întemeiat pe propuneri politice concrete, pe planificarea perioadei politice în care urmează să fie îndeplinite aceste propuneri, pe acțiuni concrete întreprinse chiar din „prima zi” și pe asumarea responsabilităților în caz de nereușită sau nerespectare a termenelor.

Năstase și-a plasat oferta prioritară într-un regim de argumentare constituit strategic, în conformitate cu rolul candidat-președinte. Potrivit acestui regim, starea generală a societății este stabilă, însă există și fenomene negative care se manifestă din cauza unor conjuncturi situate dincolo de eșichierul politic social-democrat. Această acțiune reparatorie nu poate să reușească decât dacă actuala stare de echilibru a societății va putea fi menținută. El lansează patru propoziții „slogan”, plasate la momente diferite ale discursului, prin care își asumă tot atâtea roluri politice („Voi fi un președinte al bunei integrări”, „Voi fi un președinte „avocat al oamenilor””, „Voi fi un președinte puternic pentru o Românie puternică”, Voi fi un președinte care va uni, nu care va dezbina”).

Polemică electorală este personalizată prin asocierea dintre persoana morală a contracandidatului cu capacitatea sa politică: „Am auzit că Traian Băsescu vrea să medieze între instituții pentru a rezolva problemele românilor. Poate el să facă așa ceva, când toată activitatea sa a stat sub semnul crizelor?”. Prin antiteză cu imaginea contracandidatului său, Năstase se raportează la funcția de președinte din perspectiva liderului responsabil, interesat de soarta cetățenilor și format în cursul a 15 ani, în preajma lui Ion Iliescu, prezentat ca fiind un mentor pentru oricare dintre membrii partidului. Mesajul implicit al acestor afirmații este acela că animozitățile dintre Cotroceni și Palatul Victoria, speculate de mass-media în repetate rânduri, rămân la nivel de zvonuri. Asumarea rolului fostului președinte al statului se face prin recunoașterea calităților acestuia de lider incontestabil, de politician desăvârșit și de om cu experiențe semnificative. În completare la Năstase – politicianul, Năstase – omul ascultă de „glasul conștiinței”, merge în mijlocul oamenilor pentru a vedea cum trăiesc, manifestă recunoștință față de colegii din partid, învață de la cei mai în vârstă, ascultă de înțelepciunea populară și îi este recunoscător familiei pentru toată susținerea arătată.

Table 1 – RESURSE IDENTITARE

Tabel 2 – AGENDA ELECTORALĂ CONSACRATĂ

2.2. Momentul adevărului – Confruntarea televizată Adrian Năstase- Traian Băsescu, analiza televizuală a discursului

Născut la 22 iunie 1950 în familia unui fost ofițer în armata regală, Năstase a terminat Facultatea de Drept, secția Drept Internațional, ca șef de promoție. După facultate a lucrat două luni la Direcția de Protocol a Ministerului de Externe, alte trei luni a fost profesor de drept comercial, după care, din 1974 până în 1989, a lucrat la Institutul de Cercetări Juridice. A vrut încă de pe atunci să intre în politică, dar nu a putut pentru că avea rude plecate în Statele Unite ale Americii. În ’90, a pătruns pe scena politică pentru că „cineva trebuie să se implice, pentru că intelectualii au o răspundere”. A acceptat din primul moment să se implice în organizarea Frontului Salvării Naționale și a simțit această uniune ca pe o „logodnă”. După alegerile din 20 mai 1990, a fost numit ministru de externe și a fost nevoie, potrivit legilor de atunci, să se retragă din FSN. A fost purtător de cuvânt al FSN și secretar pentru relațiile externe. La Ministerul Afacerilor Externe, a creat o nouă organigramă și a angajat oameni tineri, printre care și pe Mircea Geoană. Privind retrospectiv, consideră că și-a îndeplinit misiunea, deși modul în care a evoluat politica internă nu a fost deloc favorabil. Consideră că intrarea reală în viața politică s-a petrecut în 1992, când a intrat în Parlament și a fost desemnat, pentru un mandat de patru ani, președinte al Cameei Deputaților. O dată cu plecarea lui Ion Iliescu șa Cotroceni, era nevoie de un nou lider pentru partid. Așa se face că, din iulie 1993 a fost numit președinte executiv al FSN, împreună cu Ovidiu Gherman, care era președinte de onoare.

Între ’92 și ’96, Năstase a prezidat lucrările Camerei Deputaților la fost sediu, din Dealul Mitropoliei, dar a inițiat și lucrările de finalizare la Casa Poporului. Un Barometru de Opinie comandat de Fundația Soros în iunie 2004 îl indica pe Adrian Năstase personalitatea politică cu cea mai bună imagine publică în România. Dar foarte puțini dintre respondenți l-ar fi votat pe Năstase pentru președinția României. Tot din perioada primului său mandat la președinția Camerei Deputaților s-au înregistrat primele acuze privind caracterul său arogant. În ’96, când trebuia să se mute în actualul sediu al Parlamentului, au pierdut alegerile. „Înfrângerea din ’96 a fost o mare surpriză, un șoc. Noi am crezut până la capăt că vom câștiga alegerile”. („De la Karl Marx la Coca Cola. Interviu deschis cu Alin Teodorescu”). Atunci, Adrian Năstase trebuia să fie desemnat prim-ministru. Ca politician de opoziție, Năstase a avut activitate prolifică. Despre posibilitatea avansării sale pentru funcția de președinte al țării s-a discutat încă din 1997. Pe atunci se arăta „neinteresat” de post și plictisit de toate speculațiile care se fac în politică. În 1999 s-a implicat în obținerea statutului de economie de piață funcțională pentru România, iar în 2003 a inițiat proiectul de revizuire a Constituției, remanierea guvernamentală și a propusa cota unică de impozitare. Tot atunci declară într-o dezbatere televizată că „este văzut ca un tip scorțos, care nu are voie să facă nimic” și că această imagine îl deranjează. Tocmai pentru a contracara imaginea tipului arogant, Năstase face anunțul înscrierii sale la cursa pentru Cotroceni într-un sat din Suceava, la Mălini, printre oamenii simpli și departe de ochii și de reflectoarele presei.

Pentru un candidat nou pătruns pe scena politică, campanie electorală pentru alegerile prezidențiale 2004 a însemnat un proces de construire a unei identități și a unei imagini mediatice. Pentru Adrian Năstase, campania a semnificat o încercare de demontare a percepției opiniei publice asupra personalității, comportamentului și activității sale de până atunci. Acest lucru poate fi pus și pe seama faptului că Adrian Năstase a nesocotit, pe tot parcursul anilor în care a deținut funcții publice, rolul pe care îl poate avea mass-media în formarea unui lider politic. Chiar dacă nu a fost implicat în mod direct, funcțiile pe care le-a ocupat în PSD au făcut ca numele său să fie asociat scandalurilor care au ținut primele pagini și capetele de jurnal timp de mai mulți ani. Atât Năstase, cât și stafful său de campanie au neglijat rezultatele sondajelor de opinie realizate înaintea începerii campaniei electorale și care indicau o scădere a capitalului de imagine a premierului de la acel moment. De aceea, Năstase a pornit în campanie cu cota maximă posibilă a capitalului său electoral, iar șansele ca el să-și extinde acest capital s-au redus treptat. Exploatând direct toate resursele electorale disponibile, Năstase nu mai are suficient spațiu de mișcare pentru a contracara acțiunile electorale ale opozantului său. Provenit dintr-un partid al „baronilor locali”, acuzat de societatea civilă de lipsă de transparență la nivelul conducerii Guvernului, de distribuirea unor contracte publice fără licitație, de imposibilitatea de a elimina corupția din partid, numele lui Adrian Năstase a fost asociat cu cel al scandalului adopțiilor internaționale, al ziariștilor bătuți și al autostrăzii Bechtel. În aceste condiții, Năstase se înscrie la cursa prezidențială autointitulându-se „avocat al poporului”, continuator al politicilor lui Ion Iliescu. De altfel, țăranii și pensionarii, „România rurală”, a constituit ținta programei sale electorale. În domeniul politicii forței de muncă, toate grupurile aflate în luptă justifică forma de reglementare guvernamentală pe care o susțin pe motiv că ea va realiza unul sau mai multe din următoarele scopuri: va diminua numărul șomerilor, va țină în frâu acele tactici inechitabile, va promova negocierile pașnice și va duce la dispariția formelor de protest de stradă, va promova interesul public. Aceste fraze par a fi definiții obiective ale problemelor și sunt discutate ca atare. Ele nu constituie de fapt nimic mai mult decât apeluri sentimentale pentru sprijin din partea publicului. Ele se adresează onestității fiecăruia, dar ascund conflicte de interese și de intenții în spatele unor cuvinte ca „dăunător”, „inocent”, „necinstit”, „interes public” sau „minimal”.

Năstase a candidat pentru rolul de președinte al unei societăți etatizate, în care președintele poate interveni în funcționarea instituțiilor statului și care se întoarce către popor doar atunci când are nevoie de sprijinul lui politic. Obiectivele programei sale electorale vizau reducerea impozitului pentru salariile mici, recalcularea și creșterea pensiilor, și mai ales a celor pentru agricultori, reducerea impozitului pe profit, burse pentru tineri, eliminarea risipei și corupției și integrarea în Uniunea Europeană. Aceste măsuri cointeresau o parte însemnată a societății, însă ele a fost îndreptate în special către zonele rurale și către orașele fost industriale unde nivelul de trai este foarte scăzut. În orașele mari, dar mai ales în Capitală, Năstase a mizat pe propaganda pe care o vor face organizațiile locale al partidului. Așa se face că el a refuzat participarea la multe dintre dezbaterile televizate care au vizat candidații pentru președinție, preferând de câteva ori să apară în emisiuni ca unic invitat (două apariții la „Marius Tucă Show” și două apariții la „Nașul”). Năstase a refuzat, până după primul tur al alegerilor, confruntarea, în aceeași emisiune, cu cel mai important contracandidat al său, Traian Băsescu. A negat de fiecare dată afirmațiile potrivit cărora i-ar fi teamă de Băsescu și a spus că nu-l consideră cel mai important oponent al său în cursa pentru prezidențiale. Faptele au dovedit că și-a subestimat adversarul. Mediatizarea din această perioadă reia anumite stereotipii, specifice în construirea imaginii actorilor politici, prin care discursul acestora are în vedere impunerea unei anumite identități. În cazul de față, este vorba de asocierea imaginii președintelui cu cea de familist, fiind scoase în evidență valorile, tradițiile și dificultățile cunoscute de orice cetățean. Acțiunile mediatizate ale lui Năstase au ca scop identificarea valorilor și normelor de comportament social specifice oamenilor obișnuiți, premierul mimând integrarea în rândul lor. Retorica politică a mizat în această situație pe puternica afectivizare a mesajului, răspunzând la ceea ce Jean-Claude Bertrand numea constrângeri ale comunicării politice moderne. Simbolizarea accentuată a mesajului politic vizează trecerea funcției într-un plan secundar din punct de vedere al mediatizării și micșorarea distanței dintre președinte și publicul său. Năstase încearcă să se legitimeze prin asumarea rolului de om obișnuit, integrarea sa în ansamblul social sugerând că dreptul de a deține funcția de președinte este asigurat de statutul de reprezentant al maselor.

Moment final al campaniei mediatice pentru alegerile prezidențiale din 2004, emisiunea „Destinația Cotroceni”, difuzată la postul public de televiziune în seara zilei de 8 decembrie, cu începere de la ora 22:00, a fost prima și ultima confruntare directă la care au participat cei mai importanți concurenți pentru funcția supremă în stat. Am ales să analizez discursul candidatului Adrian Năstase din cadrul acestei întâlniri nu numai pentru că ea a fost momentul final al campaniei electoral, dar și pentru că ea a avut influența decisivă asupra voturilor. Ea a reprezentat într-adevăr un punct culminant de care s-a leagă marile speranțe ale celor doi oponenți, mai ales că sondajele de dinaintea dezbaterii indicau un scor foarte strâns, iar „meciul” nu este decis foarte clar până la acel moment.

Emisiunea a durat două ore și a fost moderată de Marian Voicu și de Cristian Tudor Popescu. Participarea unui jurnalist de elită la această dezbatere îndelung așteptată de opinia publică conferă credibilitate opiniilor exprimate. Dar nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că, între cele două tururi de scrutin, conducerea Societății Române de Televiziune a fost acuzată de redactori ai departamentului de știri de cenzurarea informațiilor despre reprezentanți ai opoziției și de intensă mediatizare a celor de la guvernare. În aceste condiții, implicarea unui jurnalist vedetă, care are prestigiul unui justițiar, așa cum este C.T. Popescu, conferă mai multă autenticitate, vizibilitate, dar și imparțialitate. Cu atât mai mult cu cât jurnalistul invitat are dreptul de a adresa mai multe întrebări celor doi opozanți, de a sancționa pozițiile lor și de a cere lămuriri suplimentare. Potrivit grilei, pe tot parcursul emisiunii, C.T. Popescu va adresa câte șase întrebări fiecărui candidat atunci când crede de cuviință, la care aceștia trebuie să răspundă în 30 de secunde. Desfășurătorul emisiunii a fost convenit în prealabil cu cele doua formațiuni politice, cu Uniunea și cu Alianța, iar data la care s-a organizat, durata și formatul emisiunii au fost stabilite de comisiile parlamentare de specialitate din Camera Deputaților și din Senat.

Pentru primul set de întrebări, personalizate, candidații au la dispoziție un minut și jumătate pentru a răspunde și au dreptul de a cere de patru ori dreptul la replică – 30 de secunde. Totodată, cei doi contracandidați pot cere la sfârșitul emisiunii un drept final la replică, dar nici unul dintre cei doi nu-l vor folosi. În primul set de întrebări directe, Cristian Tudor Popescu a intervenit de mai multe ori pentru a cere date suplimentare. În cel de-al doilea tronson de întrebări, candidații sunt puși, în limita a 30 de secunde, să își adreseze câte două întrebări reciproc, după structura ofertă-atac, la care ei vor da răspunsuri de maxim un minut și jumătate. A treia rundă de întrebări ar fi trebuit, conform desfășurătorului inițial, să fie constituită din întrebări formulate de Cristian Tudor Popescu, însă acesta a preferat ce cei doi candidați să se interpeleze reciproc. Moderatorul sondează și cunoștințele constituționale ale celor doi candidați, dar și atitudinea în eventualitatea unor situații diplomatice conflictuale. Sunt și întrebări legate de opiniile divergente ale celor doi lideri politici cu privire la probleme importante care au fost dezbătute în presă la acel moment.

Încrederea în sine, dusă uneori până la certitudinea victoriei electorale, și strategie descurajării adversarului, punând sub semenul inutilității efortul său competitiv, reprezintă strategia cea mai puternică, mai mult psihologică decât retorică, a lui Adrian Năstase. Dintre argumentele cel mai des folosite, cel mai eficient este argumentul de culpabilitate prin asociere. El îi reproșează lui Băsescu ineficiența miniștrilor din Guvernul CDR și transferă eșecul și oprobriul publicului pentru politicienii din aceea perioadă asupra acestuia. În plus, se situează pe poziția de prim-ministru și îi contestă autoritatea lui Băsescu și din perspectiva funcțiilor publice deținute de acesta până la momentul respectiv.

Năstase construiește prin discursul său o distincție netă între el și Băsescu: el este omul faptelor, al succeselor externe, cel care a făcut țara membru NATO și o va integra în Uniunea Europeană, care va crea locuri de muncă și va mări pensiile și care este legitimat pentru ocuparea acestei funcții nu numai prin experiența de conducere pozitivă, dar și prin datele teoretice pe care le deține. Aceste declarații au fost necesare și ca urmare a evaluării negative pe care Băsescu o face la adresa politicii interne de până atunci, dar și din dorința de a diminua valoarea de adevăr a spuselor oponentului său.

Critică lipsa de experiență a lui Băsescu, punând-o în balanță cu experiența pe care a dobândit-o el din 1990 până în prezent și aduce ca argument contactele și relațiile pe care și le-a format cu demnitari europeni sau americani.

După o prim tronson de întrebări personalizate, care introduc telespectatorul în atmosfera confruntării politice, emisiunea se structurează pe mai multe teme de discuție în care sunt antrenați cei doi opozanți. Prima dintre teme este legată de corectitudinea primului tur al alegerilor prezidențiale, dar și de alianțele post-electorale care vor asigura o majoritate parlamentară.

Moderatorul cere lămuriri despre poziția pe care cele două formațiuni politice – PSD și A.D.A. – o vor avea față de restul partidelor parlamentare, știut fiind faptul că nici una dintre ele nu au obținut majoritatea în urma alegerilor parlamentare. Dezbaterea se rezumă la o discuție între C.T.P. și fiecare opozant în parte. Caracterul polemic al emisiunii iese la iveală atunci când lui Băsescu i se cer lămuriri în legătură cu retragerea din politică a lui Theodor Stolojan, iar acesta răspunde cu citate din stenogramele ședințelor PSD. Candidatul Alianței încearcă să demonstreze că, prin aservirea justiției, PSD-ul îi ataca pe liderii opoziției pentru a le submina putere sau pentru a-i șantaja. Năstase se situează pe poziție liderului politic care nu vrea să se implice în polemici, acuzându-l în mod indirect pe Băsescu de ridicarea unor probleme false. Totodată, el cer intervenția moderatorului conștient fiind că problema stenogramelor are un potențial de risc foarte mare pentru capitalul său de imagine. Susține că motivul dezbaterii din seara respectivă nu sunt stenogramele, pe care de altfel le contestă, ci România. Folosește strategii conversaționale încercând să obțină un câștig maxim prin ignorarea adversarului. Refuză principiul cooperării, dar invocă noțiuni abstracte, precum cea de țară. Discursul său este structurat fără a socoti prezența lui Băsescu în platou, pentru a interveni mai apoi în discuție dintre Băsescu și Cristian Tudor Popescu pentru a trage o concluzie („Întrebarea a fost dacă ați mințit în legătură cu Stolojan și ați mințit. Asta este adevărul. Și cred că asta este concluzia pe care o vor trage oamenii”). Demersul său este o narațiune inițiată în care face apel la ethosul publicului, induce o concluzie și îi subminează poziția lui Băsescu acuzându-l că minte. Ultima întrebare din această rundă, adresată de moderator, se referă la acordarea autonomiei maghiarilor în schimbul susținerii parlamentare a PSD-ului de către UDMR. Năstase neagă informațiile potrivit cărora ar fi acordat autonomie teritorială în schimbul sprijinului politic și susține că a fost o minciună invocată de Traian Băsescu. Invocă în sprijinul spuselor sale argumentul autorității, respectiv experiența sa de 15 ani în diplomație. Aducând ca dovadă faptele, realizările din timpul mandatelor sale anterioare, are un grad maxim de credibilitate. Profită de întrebările care îi sunt adresate pentru a combina polemica și manifestul și inserează în răspunsuri puncte din platforma electorală pe care nu a avut prilejul să o prezinte în emisiune. De altfel, în toate intervențiile sale de pe parcursul dezbaterii se va putea detecta o eterogenitate manifestă prin prezența deductibilă a unui discurs propagandistic în cadrul discursului, respectiv a răspunsurilor la întrebări. Susține proiecte care prevăd descentralizarea instituțiilor locale și mutarea procesului de luare a deciziilor de le centru către comunitățile locale, dar și unitatea etnică. Pentru a doua oară în cadrul aceluiași schimb de replici îl acuză pe Băsescu de campanie murdară și de lansarea unor acuzații și a unor teme de discuție false.

O dată cu următorul set de întrebări, pe care de data acesta cei doi opozanți și le adresează reciproc, caracterul polemic al confruntării devine mult mai aprins. Băsescu îi contestă acțiunile politice și îl acuză de măsuri populiste. În replică, Năstase recurge la argumentul ipocritului, încercând să sugereze contradicția din declarațiile lui Băsescu. Face declarații populiste, cere permisiunea de a adresa zâmbete telespectatorilor și profită de moment pentru a marca realizările Guvernului 2000-2004. Prin presupoziții ironice, poziția lui Băsescu este redusă la cea a unui candidat disperat de a câștiga capital electoral. În discursul său, Năstase încearcă să impună despre Băsescu imaginea unui candidat caricatural, deformat, interesat de scandaluri și bârfe, iresponsabil, incapabil să reprezinte România în plan internațional și substituie atacului acestei „variante” slabe a poziției adversarului apărării propriei poziții. Se folosește de argumentul de culpabilitate prin asociere pentru a sugera că figura lui Băsescu este legată de cea a Guvernării „dezastruoase” dintre 1996-2000. Ba mai mult, folosește intertextualitatea pentru a reda publicului declarațiile lui Băsescu privind modul în care acesta se raportează la Dumnezeu („Nu am nevoie de preoți ca să simt către Dumnezeu, nu am nevoie de intermediari”) și sugerează că România nu poate avea un președinte care contestă esența Bisericii. Dumnezeu este un simbol puternic și obsesiv, iar incitarea și angajarea publicului sunt evidente. Face apel la universul de credințe și de obiceiuri ale publicului, conștient fiind că Biserica este una dintre instituțiile în care românii au cea mai mare încredere. Credințele comune reprezintă o probă foarte pertinentă pentru telespectatori, mai ales dacă ne gândim că acest tip de mesaje populiste au ca țintă mai ales țăranii și pensionarii.

Băsescu îl atacă pe Năstase lansând o acuzație implicită legată de faptul că România nu are nevoie de un președinte șantajabil. În replică, Năstase răspunde cu un argument ad hominem abuziv prin care își acuză adversarul de iresponsabilitate, dar fără a face precizarea la care dintre faptele lui se referă. Neagă acuzațiile subînțelese ale lui Băsescu cum că el ar fi „șantajabil”, și profită de moment pentru a scoate în evidență încheierea negocierilor cu NATO, cu UE. Nu vorbește în nume propriu, ci se erijează în reprezentantul cetățenilor.

Adrian Năstase atacă poziția enunțiativă a contracandidatului său, susținând că acesta ridică probleme false, secundare, în loc să discute probleme autentice și semnalează din nou o contradicție între ceea ce ar trebui să se facă și ceea ce face adversarul său.

Un alt tronson de întrebări lansate de cei doi moderatori vizează raporturile pe care invitații, în calitatea lor de președinți ai țării, le vor cultiva cu statele vecine. Năstase răspunde cu o serie de imperative despre cum trebuie menținute relații bune cu celelalte sate. Invocă noțiuni abstracte, populiste precum „legătura cu patria mamă”, „nevoile minorităților”, „politică specială”, dar folosește clișee și expresii redundante („țară trup din trupul țării noastre”, „țară demnă, mândră, o țară fără corupție, cinstită”), rezultând din acestea un discurs ambiguu.

Întrebați care va fi formațiunea politică ale cărei voturi le vor atrage în turul doi al alegerilor, Băsescu declară că el are o imagine proprie și că nu poate fi asimilat nici unui alte lider politic. Năstase mimează tema de discuție („Nu mi-am făcut strategii speciale în privința captării unui electorat anume”) și profită de moment pentru a lansa mesaje populiste sprijinite pe argumente legate de doctrina social-democrată pe care o reprezintă. Este interesantă și poziția pe care Năstase și-o asumă în raport cu electoratul Partidului România Mare. Se angajeze să respecte „justițiarismul” celor aproximativ un milion de electori care doresc o Românie „mândră” și „curată” și își asumă responsabilitatea de a-i reprezenta ca cetățeni. Definește relația dintre politician și cetățean și susține implicarea intensă în rezolvarea problemelor sociale ale momentului, susținând un discurs de tip problemă-soluție („Știu însă că președintele României trebuie să reprezinte fiecare om din țara noastră și trebuie să aprecieze la fiecare eforturile, munca, problemele, preocupările pe care le are, grijile pe care le are”). Își pune declarațiile sub semnul subiectivității, dar își manifestă convingere că va fi votat de toți cetățenii, indiferent de doctrinele lor politice.

Prin refuzul lui Năstase de a se implica în discuții polemice, momentele în care cei doi combatanți își suprapun declarațiile sunt destul de puține. O confruntare reală este aceea în care Băsescu susține că finanțarea autostrăzii Bechtel a fost semnată în timpul mandatului său de ministru al Transporturilor, în vreme ce Năstase revendică privilegiul de a fi primul Guvern post-comunist care a reabilitat infrastructura. Își sancționează opozantul pentru unele dintre declarații și este ironic la adresa comportamentului acestuia („Ceea ce a prezentat domnul Traian Băsescu aici reprezintă desene, care s-au făcut la un moment dat”).

Inițiază teme de discuție, cum ar fi ideea Alianței Dreptate și Adevăr de a introduce o cotă unică de impozitare și contestată puncte din programa de guvernare a lui Băsescu susținând că sunt „riscante”. Aduce ca argumente opinia specialiștilor din PSD. Vorbește despre programa politică a contracandidatului său ca fiind o aventură, cu un potențial de risc mărit. Printr-o degresiune tematică, Băsescu surprinde contradicția dintre vorbele și faptele primului-ministru și aduce discuția asupra problemelor economice de la RAFO, discuție pe care Năstase a refuză printr-o încercare de intimidare a adversarului cu insinuări despre problemele existente pe durata mandatului Guvernării CDR („Pot să vă dau exemple, care nu o să vă facă plăcere, din alte perioade, dar nu despre asta discutăm. Discutăm despre principiu, dar am vrut să discutăm serios.”). Discursul complex al lui Băsescu se încheie cu acuzarea contracandidatului că nu a fost sincer și că a încălcat maxima cantității – de a spune tot adevărul.

Confruntarea se reia în jurul formării majorității parlamentare, Adrian Năstase contracarând declarațiile adversarului și susținând că partidul său are deja negociată majoritatea parlamentară, alături de Partidul Umanist Român. Este o încercare de intimidare a adversarului prin sancționarea pentru unele declarații, dar și prin ironii („Nu va faceți iluzii. Președintele nu poate să desemneze discreționar primul-ministru”). Complexitatea polemicii este accentuată de anunțul pe care Năstase îl face privind negocierea majorității cu partidele parlamentare care au trecut pragul electoral. Iată schimbul de replici:

Traian Băsescu: Domnule Năstase, dumneavoastră nu aveți majoritate parlamentară în momentul de față, după orice aritmetică. V-ați făcut un program mediatic, dar…

Adrian Năstase: Votul de investitură, luați, adăugați, foarte simplu, voturile noastre, deci, PSD+PUR, plus UDMR, plus grupul minorităților naționale…

Traian Băsescu: A, i-ați luat dintr-o dată pe toți. Pe ceilalți 18, când ați negociat cu ei? La Senat nu vă puteți pune nici măcar președintele Senatului.

Adrian Năstase: Votul de investitură se dă pe cele două Camere.

Traian Băsescu: Eu vă spun, la Senat, nu vă puteți pune președinte. Cu cei 18, când ați negociat? Pentru că…

Adrian Năstase: Foarte rapid. Eu vă dau o veste rea: am negociat. Deci avem majoritatea.

Traian Băsescu: Cum de n-ați făcut public?

Adrian Năstase: Nu a fost nevoie până acum.

Polemica este întreruptă prin intervenția moderatorului și cu concluzia ironică a acestuia că ambele formațiuni vor deține majoritatea.

Băsescu îl acuză pe Năstase de propagandă și invocă argumentul ad homine circumstanțial pentru a demonstra inconsistența acțiunilor în raport cu declarațiile politice. Dacă argumentul lui Năstase împotriva lui Băsescu este Guvernarea Emil Constantinescu, argumentul cel mai des folosit de Băsescu sunt măsurile populiste pe care reprezentanții PSD le-au adoptat la final de mandat pentru a-și îmbunătăți imaginea.

Traian Băsescu: Nu am auzit de vreo pensie sau salariu scăzut în România, domnule Năstase. Propaganda nu merge la nesfârșit. – atac

Adrian Năstase: Domnule Băsescu, datorită inflației dumneavoastră, pensia a scăzut din punctul de vedere al echivalentului dolar. – contracarare prin aluzie la politicile nepopuliste ale Guvernului Constantinescu

Traian Băsescu: OK, iar datorita creșterii preturilor la dumneavoastră, a scăzut puterea de cumpărare a pensionarilor la circa 70% fata de 2000. – acceptă punctul de vedere și face afirmații populiste

Adrian Năstase: Mai vorbiți o data cu finanțiștii dumneavoastră și vă vor arata o creștere reală a puterii de cumpărare. – precizare calmă, dar răutăcioasă cu trimitere la profesionalismul membrilor ADA

Problema corectitudinii alegerilor din primul tur de scrutin a constituit o temă de atac pentru Traian Băsescu. Ea este respinsă categoric și violent de Năstase care acuză la rândul său Alianța cu nu a procedat legal și că, prin acuzații nefondate, a prejudiciat imaginea României peste hotare. Cei doi se întrerup, se suprapun prin înscrierea la cuvânt și se luptă practic pentru a avea ultimul cuvânt. Din această polemică, dezbaterea se îndreaptă către o narațiune-monolog a candidatului Traian Băsescu. Este momentul hotărâtor al emisiunii, și, extrapolând, al întregii confruntări dintre ultimii doi finaliști în cursa pentru prezidențiale.

Discutam cu colegii la începutul campaniei. Măi, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foști comuniști? Între Adrian Năstase și Băsescu. În 15 ani, nu a apărut unul să vină din lumea asta, să nu fi fost târât de năravurile comunismului, să nu fi fost afectat de nimic. Ce blestem o fi? Ș,i pe cuvântul meu, îmi părea rău. Pe urmă, mă tot uitam așa, uneori, în oglindă mă uitam la mine, zic "Mă, tu ai respect pentru poporul roman, Băsescule?" – mă întrebam. Zic: "Am!" "Tu ți-ai bătut joc de poporul român?". “Nu am avut senzația că am făcut-o vreodată.” De aici eu cred ca mergând din aproape în aproape, poate că discuția asta n-ar fi trebuit sa aibă loc. Poate ca era momentul ca, în fața românilor, să vină alt tip de candidat decât noi doi. E adevărat, eu n-am trăit din munca politică, dar am fost membru de partid. Marea dramă însă nu este că am fost membru de partid… […]

Nu, asta mă tot întrebam așa. Dar marea problemă pe care noi doi o avem e nu numai că am fost amândoi membri de partid. Poate, până la urmă, nu-i o rușine, un rău, să fii membru de partid într-un stat comunist. Asta era statul atunci. Drama este că nu avem voie să rămânem tot cu mentalitatea aia și după 15 ani, de când nu mai e comunism în România. Iar tu mă convingi în fiecare zi că nu ești capabil să înțelegi că instituțiile astea trebuie să funcționeze singure.

Este o secvență dialogală, un monolog cu ecouri puternice în memoria electoratului, un moment de sinceritate la care Năstase nu recurge, ba dimpotrivă, îl blamează. Creează impresia unui lider care nu poate avea un discurs umanizat, spontan, elaborat în afara strategiilor de campanie electorală, a proiectelor sau sondajelor. Spre deosebire de Năstase, Băsescu se bazează pe fapte și exemple, pe analogii foarte sugestive publicului și dovedește că poate depăși distanța socială dintre el și public. Însă acest monolog, cu implicații mai mult decât politice, dovedește publicului că și Băsescu poate fi abstract. Printr-un limbaj colocvial, Băsescu se autoevaluează și își evaluează și adversarul. Uită de normele de politețe și i se adresează lui Năstase pe nume, îndemnându-l la același moment de reflecție. Băsescu dovedește curajul de a arăta în câteva minute problemele pe care presa și opinia publică le acuzase pe tot parcursul campaniei politice. Dar Adrian Năstase nu are îndrăzneala de a-și asuma un astfel de discurs. Este o situație imprevizibilă, specifică dezbaterilor din campaniile electorale, la care el nu este pregătit să reacționeze. Replica sa se situează în același regim al discuțiilor formale, protocolare, plictisitoare pentru publicul larg („Dacă-mi dai voie, atunci să-ți spun că marea mea dezamăgire în ceea ce te privește este ca nu ai înțeles, după atâția ani, că trebuie respectate regulile totuși”). Din acest moment, depozițiile lui Năstase nu fac altceva decât să cimenteze concluziile pe care le-a formulat opozantul său. Încordarea sa este maximă, iar acest lucru poate fi sesizat prin reluarea formulelor de politețe excesivă, a reproșurilor potrivit cărora reprezentanții Alianței fac acuzații nefondate, a dezmințirilor privind fraudarea alegerilor. În contextul în care presa și societatea civilă semnalase la rândul său toate aceste neregularități, iar unul dintre candidații pentru președinția României avusese curajul să le recunoască, reacțiile lui Adrian Năstase au amplificat antipatiile și au stârnit nemulțumiri.

Următoarea etapă a emisiunii cuprinde o serie de trei întrebări înregistrate și adresate fiecărui candidat de Ion Cristoiu, Gabriel Stănescu și de Sorin Roșca Stănescu. În mare, ele vizează aceleași subiecte privind corectitudinea alegerilor prezidențiale și posibilitatea eliminării din fruntea Biroului Electoral Central a lui Emilian Gherguț.

Legalitatea alegerilor organizate pentru primul tur de scrutin și modul în care vor realiza majoritatea parlamentară au fost două din temele cele mai contestate în timpul dezbaterii. În calitatea sa de șef al Executivului, Năstase este făcut responsabil pentru acuzațiile de fraudare a alegerilor, acuzații pe care el le respinge categoric.

În finalul emisiunii, Cristian Tudor Popescu le solicită candidaților să se pronunțe asupra obiectivității cu care s-a purtat în cursul emisiunii, după care cei doi își vor prezenta mesajul către electorat. Este momentul pentru Năstase să reia discursul propagandistic de determinare a electoratului să voteze în spiritul aceleiași echipe crea s-a aflat la putere. Legitimitatea candidaturii sale este dată tocmai de succesele pe care le-a obținut până acum, dar și de „guvernarea dezastruoasă” dintre 1996-2000. Își asumă responsabilitate, într-o propoziție, pentru greșelile care „au fost făcute în această perioadă”, dar modalitatea de acțiune pe viitor îi aparține aceleiași forțe politice ca și până acum. „Eu am dovedit, și la conducerea partidului și la conducerea guvernului, ca sunt un om puternic”. Se consideră un lider desăvârșit, având o importanță covârșitoare și în fruntea PSD, și în fruntea Guvernului, dar nu poate nega într-o asemenea situație rolul echipei sale. Sugerează electoratului că între deziderat și realitate este o distanță semnificativă în cazul lui Băsescu, dar pune un semn de egalitate între alegerea sa ca președinte al țării și ceea ce vor cu adevărat cetățenii. Discursul său mediatic se bazează până la sfârșit pe o logică maniheistă, în care actorii politici sunt plasați în două tabere opuse: „noi”, cei care am guvernat și până acum și care dorim binele țării și eradicarea corupției, și „ei”, cei care acționează împotriva interesului național. Desemnarea explicită a dușmanului este unul dintre mecanismele principale de legitimare a viitorului președintelui, rezultând dintr-o anumită proiecție mitologică bazată de imaginea de lider incontestabil a lui Ion Iliescu, proiectată asupra descendentului său, devenit reprezentantul întregii țări.

Discursul lui Năstase este marcat de apelul la valori abstracte, precum „democrație”, „independență”, „orientare europeană”, valori inerente unui discurs politic, însă ele se subordonează valorilor general umane la care face apel Traian Băsescu. Atacându-l pe Năstase și susținând opoziția dintre proclamarea valorilor și conduita sa practică, Băsescu face apel la sinceritate și reușește să se impună. O altă diferență semnificativă dintre cei doi rezultă din modul în care se raportează la electorat. Dacă Băsescu face din persoana celui care îi dă votul un aliat care dorește să schimbe „puterea totalitara pe care o exercita PSD”, Năstase așteaptă votul de recunoștință al publicului pentru măsurile întreprinse pe durata mandatului. În viziunea ideologiei social-democrate, el se reprezintă ca un președinte al tuturor românilor, cărora le cunoaște și le apreciază munca și eforturile.

Spațiul emisiunii fiind foarte restrâns, expunerile ar trebui să fie logice, riguroase, concise. Răspunsurile lui Năstase au, în medie, două sute de cuvinte, de două ori mult decât ale contracandidatului său. Băsescu revendică o singură dată dreptul la replică, în vreme ce Năstase este atenționat în repetate rânduri că și-a epuizat acest drept.

Cele mai multe atacuri directe al adresa opozantului sunt lansate de Traian Băsescu, iar tipicul dezbaterii televizate susține cu cei doi opozanți sunt evaluați nu numai din prisma propriilor declarații, ci și din perspectiva declarațiilor pe care le susțin opozanții despre ei. El se suprapune în luările de cuvânt cu declarațiile lui Năstase și contraatacă spusele acestuia. Imaginea lui Năstase va fi afectată de introducerea în dezbatere a acuzației de abordare nedemocratică problemelor și de partizanat prin menținerea în funcții publice importante a unor oameni politici precum Octav Cozmâncă, Șerban Mihăilescu, Răzvan Teodorescu, care au fost acuzați în presă de implicarea în diferite scandaluri; totodată, Băsescu își construiește depozițiile pe acuzații privind introducerea în discurs a unor informații incorecte, neverificate, de oportunism politic, a învinuiri privind aroganța și de atitudinea jignitoare la adresa electoratului, pe acuzații complexe care pun în evidență existența unei contradicții între vorbele și faptele candidatului (Ex.: primul tur al alegerilor prezidențiale), pe acuzația că încalcă maxima cantității și a calității, performând un discurs populist, dar incomplet în informații („Este o informație care face parte din stilul dumneavoastră. „Am mărit pensiile” – dar nu spuneți cât ați crescut la preturile la încălzire și pâine”). Atacurile lui Năstase sunt însă indirecte, prin aluzii și presupoziții care nu implică neapărat un vinovat, dar care conduc, indirect, la fapte sau atitudini din trecutul acestuia.

Băsescu și Năstase au două percepții diametral opuse de percepție a electoratului. Iar această diferență se poate observa cu ușurință din alăturarea celor două formule de adresare către electorat pe care le folosesc contracandidații, respectiv „oameni buni” a lui Băsescu și „dragi compatrioți”, a lui Năstase. De altfel, pe tot parcursul dezbaterilor, primul-ministru manifestă o politețe excepțională atât față de public, pe care vrea nu vrea să-l plictisească dând curs unor subiecte propuse de Băsescu, dar este foarte politicos și față de acesta din urmă. Năstase folosește politețea și pentru a neutraliza unele probleme sau incidente iscate în timpul emisiunii. Așa se face că, în timpul confesiunii sale, dar și după aceea, Băsescu i se adresează pe numele mic, în timp ce Năstase îi răspunde folosind pronumele de politețe.

Năstase lansează ironii („Pot să iau niște oameni de la Primărie, de acolo, unii care ar trebui să merg la ei, la Jilava, în alte părți, să îi iau de acolo”, „Știu [că sunteți primarul Bucureștiului], nu s-a simțit lucrul acesta, dar nu e o problemă”) , sugestii („Domnule Băsescu, știți ce aș fi făcut eu dacă eram în locul dumneavoastră?”), sfaturi și avertismente contracandidatului ce au impact negativ asupra imaginii contracandidatului. Totodată, exercită presiuni asupra lui Băsescu prin anunțarea în premieră a încheierii negocierilor pentru formarea majorității parlamentare. Dacă Băsescu se declarase la începutul dezbaterii un „președinte liber de orice obligații”, premierul anunță deja negocierea pentru funcțiile viitoare. Refuză schimbul discursiv direct cu opozantul, adresându-i-se prin intermediul moderatorului sau refuzând atacurile pe care acesta le lansează pe motiv că discuția nu este una serioasă. Cu toate acestea, lui nu i se reproșează niciodată că nu respectă regulile emisiunii.

În timpul dezbaterii de pe postul public de televiziune, Adrian Năstase folosește termenul de „președinte” de 16 ori. De cele mai multe ori, cuvântul este asociat cu mandatul și cu rolurile pe care el le va îndeplini dacă va fi ales în funcția supremă în stat, respectiv cu acte verbale reprezentative. Termenul de „președinte” este folosit și pentru a desemna funcția sa în fruntea Camerei Deputaților. Prin aducerea în atenția publicului a acestui mandat, Năstase subliniază autoritatea și experiența de care se poate folosi în funcția prezidențială. În relația cu Traian Băsescu, termenul de „președinte” este asociat cu adjective precum „iresponsabil” sau „scandalagiu”. Se creează astfel două imagini a instituției președinției: una, ale cărui roluri și îndatoriri le evocă foarte des Năstase, sugerează că el este acela care le poate îndeplini cel mai bine, și cea de-a două, realizată prin opoziție, este imaginea unui președinte precum Traian Băsescu, „nedemn” de un stat care a fost direcționat prin realizările Guvernului PSD către drumul spre Europa. De altfel, ideea de instituție prezidențială democratică, europeană și cu adevărat interesată de poporul român, se construiește nu prin raportarea la Guvernul 2000-2004, ci prin punerea acestuia în opoziție cu cel din 1996-2000. Este o comparație implicită între două formațiuni politice diferite, una constituită din exemplul pozitiv reprezentat de PSD și de Ion Iliescu, iar cea de-a doua reprezentată de „guvernarea dezastroasă” a Convenției Democrate, reprezentată de Emil Constantinescu. Afirmarea puterii se realizează prin construirea unui eșafodaj de simboluri vizuale și discursive, prin intermediul cărora Năstase își reînnoiește permanent dreptul de a deține funcția supremă în stat, prin probarea simbolică a reprezentativității naționale.

Și termenul de „scandal” este folosit în repetate rânduri de Adrian Năstase, de fiecare dată fiind asociat cu acuzele pe care reprezentanții Alianței Dreptate și Adevăr le-au lansat în mod nefondat la adresa Guvernului PSD, dar care au afectat imaginea României peste hotare. Termenul de „scandal” este asociat de Năstase și cu numele contracandidatului său. Practic, el nu îl acuză în mod direct pe Băsescu de faptul că ar fi inițiatorul unor scandaluri, dar susține că România nu are nevoie de un președinte care să fie implicat în astfel de acțiuni. În mod indirect, primul-ministru sugerează că Băsescu nu este potrivit pentru funcția pentru care candidează, deoarece temperamentul său este nepotrivit cu cele al unui bun diplomat. În opoziție cu apelativul de „scandalagiu” pe care îl asociază cu numele lui Băsescu, Năstase vrea să creeze imaginea unui președinte care a lucrat foarte mult în diplomație, autointitulat unul dintre cei mai buni specialiști pe politică externă din țară, un adevărat expert în a scoate România din situațiile dificile pe care le-ar putea determina eforturile de integrare europeană.

Imaginea președintelui, așa cum reiese din intervențiile lui Adrian Năstase din cursul dezbaterii „Destinația Cotroceni”, este aceea a unui lider integru, care are un foarte dezvoltat sentiment patriotic, dar și proeuropean. Viitorul lider al țării trebuie să creadă în valorile democrației, dar nu trebuie să uite nici de Dumnezeu. Președintele trebuie să știe cum să reprezinte interesele statului peste granițe și să fie un bun negociator și diplomat. Funcția în fruntea unui partid de guvernământ ce face parte din marea familie europeană este cu atât mai avantajoasă cu cât ea asigură stabilitatea și susținerea în luarea deciziilor importante. Mai mult decât atât, viitorul președinte al țării nu trebuie să dea dovadă de reacții necontrolate și să nu răspunde provocărilor care l-ar atrage în scandaluri și confruntări care nu fac cinstea unui lider politic. Adrian Năstase, în rolul de candidat la președinția Românie, este liderul responsabil care privește spre viitor și care poate conduce țara spre Uniunea Europeană și spre o societate lipsită de corupție și de corupți.

Năstase, în comparație cu Băsescu, are un discurs mult mai propagandistic. El se erijează în reprezentantul electoratului care știe ce vrea, respectiv seriozitate și responsabilitate, și nu un președinte care să dea curs situațiilor conflictuale. În plus, replicile sale sunt construite după modelul refractării cauzelor care îi sunt aduse, fie prin vocea moderatorului, fie prin întrebările directe adresate de opozant, după care, necondiționat, se trece la expunerea programului electoral și a măsurilor populiste care ar putea să-i cointereseze pe alegători. În nici unul din demersurile sale nu este întrerupt de moderator, deși Băsescu nu are ocazia în cursul emisiunii să își prezinte programa electorală. Discursul lui Adrian Năstase poartă mărcile retoricii moderne. Prin intermediul cuvintelor, Năstase face apel la pathos, mobilizează, seduce, convinge și manipulează. Este un discurs propagandistic ce inculcă publicului ideea că el trebuie să fi ocupantul fotoliului de la Cotroceni. Folosește clișee, își prezintă temeinic poziția, își stabilește modalitățile de adresare și are un discurs prestabilit, replicile cu efect și discursul care modifică atitudinea publicului se află la contracandidatul său. Năstase a mizat pe efectul teleologic al comunicării politice, al intențiilor și strategiilor, în timp ce Băsescu s-a folosit de efectul emoțional, punându-și în lumină laturile sensibile.

2.3. Analiza semantică a discursului politic al lui Adrian Năstase

Dat fiind faptul că discursul politic sintetizează adesea conflictul și presiunea determinate de doctrine ideologică și/sau acționale, argumentarea dintre opozanții care interacționează în timpul unei campanii electorale este lexicalizată de acte angajante de tipul “a contrazice”, “a contesta”, “a ridica o obiecție”, “a susține”, “a menține” și de un ansamblu de strategii de insistență, insinuare, ignoranță simulată care constituie macro-acte de limbaj. Intertextualitatea acestor mesaje duce la formarea unor opinii și determină o acțiune sau o nonacțiune din partea publicului.

Succesul lui Traian Băsescu în campania pentru funcția de ocupare a fotoliului de la Cotroceni a fost determinată semnificativ de ultima dezbatere televizată dintre cei doi opozanți rămași în cursă, și de confesiunile acestuia, este important de căutat semnificația mesajelor transmise de candidați și modul în care ei au înțeles să comunice. Voi analiza aici registrul folosit de Adrian Năstase în discursul său de înscriere în cursa electorală, dar și pe cel din timpul dezbaterii televizate de postul public, în data de 8 decembrie.

Termenul „revoluție”, „evenimentele din 1989” înregistrează o frecvență destul de mare în discursul lui Năstase. El pomenește de acest moment atât în timpul dezbaterii televizat, dar și în discursul de lansare a candidaturii. Unii cercetători atrag atenția asupra faptului că diversitatea desemnărilor unui fapt istoric este de obicei conștientizată și resimțită ca un simptom al diferențelor de atitudine politică. Cu cât ne îndepărtăm, pe o axă temporală, de momentul decembrie 1989, se remarcă tendința spre desemnare cât mai neutră și generalizatoare. În acest context, termenul „evenimente” (cu sau fără determinarea „din decembrie”) s-a impus clar în discursul primului-ministru. El îl aduce în atenție atât pentru a marca începutul carierei sale politice („Ca ministru de externe, am condus diplomația României în perioada cea mai dificilă de după Revoluție”), dar și pentru a marca un moment de criză, de haos, care va putea fi prevenit prin acordarea votului Uniunii PSD+PUR („Așa cum sublinia și domnul Președinte Iliescu, 1 ianuarie 2007 va fi un nou 1 decembrie 1918 sau un nou 22 decembrie 1989. Va fi un moment istoric de care va depinde modul în care vor trăi românii în următoarele decenii” sau „Alegerile din acest an reprezintă cea mai importantă decizie în fața căreia s-a aflat poporul român de la Revoluția din 1989”). Preferința pentru acest termen vag, neutru și cuprinzător în același timp este o expresie a neputinței societății românești, sau poate a lipsei de voință, care se manifestă la nivelul societății în ceea ce privește definirea conceptelor fundamentale.

Dar căderea comunismului nu este singurul moment istoric de care Năstase se folosește în construirea discursului său. El asociază obținerea adeziunii votanților și preluarea puterii cu integrarea României în Uniunea Europeană, iar acest moment este coroborat cu actul Unirii de la 1 ianuarie 1918 („Ca președinte, mă voi asigura nu numai că fundația este bună, dar voi construi și primul etaj al acestui edificiu. Pentru ca oamenii să fie protejați și să simtă binefacerile celui de-al doilea mare proiect național, după Marea Unire”).

Termenul „tranziție” face parte din aceeași categorie de desemnare neutră și vagă care se potrivesc perfect unei stări de incertitudine socială, politică și istorică. Năstase folosește acest termen pentru a numi un proces nedrept, inechitabil, de pe urma căruia majoritatea românilor au avut de pierdut, iar unii s-au îmbogățit pentru că au știut să speculeze realitatea momentului. „Spre creștere, sau înapoi în tranziție?”, lansează el o întrebare ironică încercând să responsabilizeze electoratul și să le insufle importanța votului pe care urmează să-l dea.

Starea de incertitudine, de confuzie, de incoerență care caracterizează în mare parte, societatea românească contemporană, se manifestă, în plan lingvistic, prin folosirea unor denumiri care definesc vag diverse concepte esențiale. Veșnica „stare de tranziție”, sau metafore precum „luminița de la capătul tunelului” sunt doar câteva exemple.

Pentru a marca discrepanța dintre oferta electorală PSD+PUR și cea a restul formațiunilor politice, Năstase uzitează în discurs de opoziția noi-ei. „Noi”, respectiv clasa politică reprezentată de Uniunea Națională PSD+PUR, este asociată unor superlative privind competența și nivelul de profesionalizare al echipei. „Noi”, în opoziție cu „ei”, reprezintă „cea mai bună alegere pentru viitorul țării”. Analiza pronumelor personale care apar în cele două discursuri analizate pune în evidență modul de interacțiune dintre cel care susține discursul, grupul prin care se definește și publicul receptor. În discursul de înscriere în cursa electorală, Năstase folosește de 36 de ori pronumele personal de persoana întâi plural „noi”, iar pronumele personal de persoana întâi singular „eu” este folosit de 21 de ori. Acest „noi” colectiv este opus în discursul lui Năstase „eu”-lui individualist pentru a sublinia importanța funcției sale de viitor președinte, dar și pentru a marca rolul echipei sale guvernamentale. Dar dacă în discurs era preponderentă forma de plural a pronumelui personal de persoana întâi, în dezbaterea televizată se poate constata o majoritate covârșitoare a singularului „eu” (49 de repetări, în comparație cu 19 repetări a formei de plural „noi”). Prezența pronumelui „eu” marchează apropierea de discurs a celui care îl enunță, legătura strânsă între ceea ce spune și modul în care spune. Folosirea pronumelui „noi” determină apartenența la un grup social și legitimitatea ideilor exprimate prin asociere la o ideologie și le un grup politic. Raportarea la public, în discurs se produce prin folosirea pronumelui „ei”, „voi” și „dumneavoastră” când se adresează direct electoratului, în timp ce, în dezbaterea televizată, Năstase folosește o formă prescurtată a pronumelui demonstrativ – „cei”, pe care o reia de 14 ori. Identifică un Guvern prin numele primului-ministru (Ciorbea, Radu Vasile), sau al președintelui – Guvernul Constantinescu, și, printr-un raționament de tip inductiv, sugerează că alegerea sa este singura alternativă viabilă pentru președinția României. Folosirea superlativelor în determinarea coordonatelor Guvernării PSD („drumul cel bun”, „normalitate”, „creșterea bunăstării”, „ne îndreptăm spre mai bine”, „ritmul actual este cel bun”), este asociată cu termeni precum „scandal”, „distrugeri”, „dezastru”, „spectacol” asociați unei posibile guvernări PNL-PD.

În funcție de preponderența lor, verbele din depozițiile lui Năstase pot fi clasificate după trei categorii: verbe de orientare, verbe de poziție și verbe de acțiune. Verbele de poziție (a fi, a vrea, a accepta, a reprezenta, a denunța, a obliga, a refuza, a înțelege, a cunoaște, a constata, a începe, a recunoaște), se opun celor de acțiune deoarece au un caracter strict evaluativ, în comparație cu caracterul descriptiv al acestora din urmă. Verbele de orientare sunt prezente cu predilecție la începutul discursului de lansare a candidaturii lui Adrian Năstase și ele ajută la înțelegerea poziției pe care și-o asumă acesta față de propriile judecăți și acțiuni enunțate. Prezența verbelor de acțiune (a face, a se angaja, a dispune, a acționa, a activa, a crea, a simplifica, a termina, a asigura, a majora, a indexa, a dubla, a acorda, a continua), respectiv a actelor verbale angajate la timpul viitor, este asociată cu asumarea răspunderi primului-ministru pentru acțiunile viitoarei guvernări. Ele fac parte din platforma electorală a candidatului. Preponderența lor, în raport cu celelalte categorii verbale denotă caracterul propagandistic al mesajului electoral. Analizat din punct de vedere verbal, universul discursiv al candidatului se constituie din încercări de înțelegere a electoratului, de angajare față de adevărul declarațiilor întreprinse, de asumarea a acțiunilor viitoare și de determinare a unei reacții pozitive din partea electoratului. Urmărind apariția lor de la începutul discursului, putem afirma că timpurile verbale evoluează de la trecut, la viitor și imperativ, respectiv de la „am muncit”, la „voi acționa”, pentru a se ajunge în final la succesiunea „nu vă propun”, „nu vă cer”, „trebuie!”.

Din punct de vedere al adjectivelor preponderente în text, depozițiile electorale ale lui Adrian Năstase se constituie în jurul a doi poli: unul negativ, produs al fostei guvernări, preluat în 2000 de PSD și caracterizat prin superlative. Strategia lexicală de atribuire a unor caracteristici negative oponenților și proiectelor acestora este tipică campaniei electorale. Adjective precum „terminat”, „epuizat”, „sărăcit”, „izolat”, „părăginit”, „slăbit”, „dezastruos”„anevoios”, „scandalos” sunt asociate cu un moment istoric din trecut, respectiv cel al guvernului condus de Emil Constantinescu. „Calitativ”, „extraordinar”, „responsabil”, „eficient”, „organizat”, „capabil”, „perfect”, „curat”, „valoros” domină evaluarea negativă și este revirimentul unei conduceri la fel de pozitiv evaluate.

Folosirea metaforele implicite sau explicite este un alt elemente de opacizare a discursului. Rezultatul lor nu este acela de a descrie, ci de a convinge publicul, lăsând uneori impresia că mesajul nu a fost indus, ci este o rezultantă a propriei interpretări.

Metafora situării României în fața unei bifurcații către un viitor bun sau rău („Ne aflăm, dacă vreți, în fața unei bifurcații, în fața noastră se deschid două drumuri. Unul singur ne va duce acolo unde ne dorim cu toții. Unul singur este calea către o viață mai bună.”) sau metafora stereotip a reprezentării integrării europene ca un edificiu în care oamenii se simt protejați, reprezintă tot atâtea metode de exprimare a planurilor Guvernării PSD+PUR. O altă metaforă stereotip este pusă în scenă prin asocierea Românei cu autostrada București Constanța – o comparație forțată care induce ideea că PSD a făcut mult, dar că trebuie lăsat să termine ceea ce a început („Această autostradă ne arată foarte clar imaginea României de astăzi: ea nu este încă terminată, încă nu putem ajunge direct pe autostradă de la București la Constanța, dar este un început”). Năstase personalizează noțiunea abstractă de „stat”, atribuindu-i valori umane („În anul 2000, am câștigat împreună alegerile. Am preluat guvernarea într-un moment când România era o țară epuizată, descurajată și fără perspective”). La fel de abstractă este și noțiunea de „societate” pe care o compară cu un bazin în care oamenii trebuie învățați să înoate („Nu suntem de acord cu cei care vor să-i arunce pe toți cetățenii României într-un bazin, ca să vadă dacă știu să înoate, neajutându-i pe cei care nu se descurcă”).

Mesajul implicit al textului stabilește un raționament de tip condiție-consecință: dacă vor alege un alt președinte decât Adrian Năstase, românii vor reveni la spaimele trecutului, la procesul de tranziție, la statutul de țară din sud-estul Europei, marginalizată și ignorată. Această finalitate nu este atribuită exclusiv unei grupuri politice sau altei, ci este general valabilă, o sancțiune în cazul acreditării în funcție a unui alt președinte. Politicienii folosesc deseori metafore, analogii, asemănări referitoare la sfera semantică a amenințării, ceea ce constituie un exemplu de folosire dramatică a limbajului în politică.

Mai puțin dramatică, însă de mai mare impact este folosirea etichetelor, stereotipurilor și a altor simboluri în limbajul politic, cu scopul de a influența decizia electoratului. În cursul dezbaterii de la TVR1, Năstase speculează religiozitatea românilor și simbolurile legate de Dumnezeu, acuzându-l pe Băsescu că se vrea președintele ateu al unui stat 99% creștin. Religia nu este singurul simbol folosit de primul-ministru în intervențiile sale publice. „Statul”, ca entitate personalizată, grupurile de muncitori și de țărani, „omul simplu”, sunt alte simboluri la care recurge în discursul electoral. Adeseori apare o evidentă fervoare emoțională în îndemnurile politice, dar reacția onestă, susținută social, la sentimentalismul exacerbat din timpul dezbaterilor televizate este cea de respingere. Publicul apreciază gesturile și atitudinile în funcție de ceea ce este rațional. De aceea, utilizarea mai dibace și mai eficientă a acestui stil ascunde apelul emoțional sub masca definirii problemelor. Ambiguitatea caracteristică a cuvintelor cheie face posibil acest lucru. Prezentarea rezultatelor unor sondaje și interpretarea datelor este tot o formă de abstracțiune care conduce la manipularea electoratului („Aceasta nu este numai părerea mea, ci și o concluzie a mai multor voci. Prima tentație este să te uiți la statistici, mai important este, însă, glasul oamenilor și, de ce nu, glasul propriei conștiințe.”)

Patosul sentimental, mascat sau fățiș, prezent în dezbaterea electorală și în aparițiile publice, creează o aparență de realitate a bătăliei politice, a importanței mizelor, iluzia captivantă a unei mari reprezentații dramatice. Prin participarea emoțională, patosul sentimental devine un mijloc de autoexprimare. („Nu este așa. A explicat domnul Tănăsescu, dar nu ați vrut să-l ascultați. Nu este așa”, „Domne nu mai vorbiți așa. Care mii?”).

În dezbaterea dintre Adrian Năstase și Băsescu se pot identifica o serie de fraze stereotip pe care le introduce la începutul unei aserțiuni, în momentul în care inițiază răspunsul la o întrebare incomodă (de exemplu: „Sigur, dați-mi voie sa precizez un anumit lucru.”, „Deci eu am să explic următorul lucru”, „Îmi permiteți totuși să precizez”, „Cred că este important să…” ). Este o modalitate folosită la majoritatea interviurilor cu întrebări incomode și care dă răgazul intervievatului să-și formuleze un răspuns convenabil. Aceste enunțuri sunt precedate de o narațiune inițiată pentru a atenua efectul întrebării, după care răspunsul este dat la sfârșit. De aici și diferența dintre lungimea răspunsurilor pe care le-a dat Traian Băsescu în timpul dezbaterii, și cele oferite de Năstase:

Adrian Năstase: Cei care ne urmăresc acum probabil ca sunt dezamăgiți vor trece poate pe un alt canal de televiziune. Mi se pare inadmisibil ceea ce face domnul Băsescu. În primul rând folosește ca surse niște documente care nu sunt autentice, am spus de nenumărate ori acest lucru si vine acum si repeta aceste lucruri. În al doilea rând, în loc să discutăm despre niște chestiuni care sunt importante pentru cei care ne privesc, cei care vor vota, intra intr-o discuție jenantă, iar în ceea ce privește documentele, unele, știe foarte bine domnul Băsescu, cel referitor la violatori și așa mai departe a fost publicat în România Mare și nu are nici un fel de legătura cu noi. Iar campania murdară sunt absolut împotriva ei, dar daca ar fi fost cazul, vă dădeam și eu nenumărate exemple de campanie negativă, de campanie murdară. Cred că trebuie să ne schimbăm mentalitatea cu toții.

Perioada electorală constituie terenul predilect de manifestare a conflictelor, disputelor, tensiunilor în cadrul relațiilor politice ale unui regim democratic. În contextul temelor politice promovate în campania electorală, Adrian Năstase se folosește de procedeul negației pentru a formula judecăți negative și pentru a submina poziția adversarului și pentru a poziționa Guvernul PSD pe un nivel superior. Mesajul implicit al acestor afirmații este întărit uneori prin reluarea, în aceeași frază, a negație.

„Nu s-a mai întâmplat în istoria de după Revoluție ca, la final de mandat, o guvernare să primească o asemenea apreciere.”

„Nu suntem încă o țară modernă, dar suntem o țară normală, care începe să se dezvolte și să nu lăsăm Alianța PNL-PD să distrugă această normalitate!”
”Nu suntem încă o țară fără oameni săraci, dar luptăm cu rezultate bune pentru creșterea bunăstării. Să nu lăsăm Alianța PNL-PD să crească din nou sărăcia în România!”
”Niciodată România nu a stat mai bine pe piața internațională, niciodată riscul de țară nu a fost atât de mic, niciodată investițiile străine nu au fost atât de mari.”

Tot cu ajutorul negației, Năstase exprimă indignarea pentru acțiuni politice ale opozanților, neexplicitate însă: „Fiecare om are un nume, o soartă, are un destin, și nimeni n-are voie să-i batjocorească pe cei mai necăjiți”.

Într-un discurs politic, interogația este de fapt o strategie prin care locutorul încearcă să obțină adeziunea publicului și inducerea unei anumite opinii. Lansând o întrebare căreia nu îi va da răspunsul, emițătorul îl constrânge pe receptor la un proces de construire de sensuri și de semnificații. Impactul discursului va fi în acest fel sporit datorită faptului că locutorul lasă impresia publicului său că nu i-a impus sensul discuțiilor, ci că acestea sunt construcții proprii. Interogațiile emise de Năstase, cu predilecție în discursul de lansare a candidaturii, obligă publicul să-și construiască un răspuns, cu atât mai mult cu cât ele conduc la aserțiuni pozitive referitoare la Guvernul 2000-2004, și la răspunsuri de tipul da/nu.

Va merge România înainte pe drumul cel bun pe care a pornit, sau o va lua iar de la început, riscând o nouă prăbușire?

Spre Europa, sau înapoi în trecut?
Spre creștere, sau înapoi în tranziție?

Întrebarea mea este: vrem să continuăm această autostradă, sau îi dăm lui Băsescu prilejul să oprească din nou lucrările?

Am readus noi oare speranța în sufletul oamenilor, așa cum ne-am angajat?
Am reușit oare să repornim motoarele economiei?
Am reușit să învingem resemnarea care, parcă, ne copleșise pe toți în anii dinainte?

În discursul său de lansare a candidaturii, Năstase emite întrebări retorice pe care le folosește pentru a relansa teme noi de discuție:

Cu toate acestea, nu am ajuns unde ne-am propus. De ce? Pentru că cei care și-au asumat guvernarea în perioada 1997 – 2000 s-au dovedit incapabili să meargă pe acel drum care, departe de a fi bătătorit, era, totuși, foarte clar jalonat.

Un alt aspect important în limbajul politic îl constituie depășirea limitelor literar-neliterar, prezența unor libertăți de limbaj, a unor elemente stilistice discordante, mai ales familiare, în discursul public. O analiză a cestora poate releva caracterul intențional de captare a unei audiențe largi printr-o atitudine populistă. Astfel, Năstase folosește cuvinte precum „batjocură”, „ciorbă de roșii”, „discuție jenantă”, pentru a ieși din registrul limbajului oficial și pentru sugera impresia de lider popular. Tot pentru a impregna oralitate, dar și pentru a crea impresia de limbaj colocvial, candidatul Uniunii PSD +PUR folosește expresii populare de tipul „Dintr-o cămară plină ai ce să împarți. Dintr-o cămară goală nu ai ce să dai”, sau „românul nostru niciodată nu te învață de rău”. Termeni precum „proprietate privată”, „liberă inițiativă”, „piața liberă”, „intrare în Europa” au, în schimb, aceeași conotație de infailibilitate ca și principiile de bază ale unei noi religii. Ei sunt prezenți în platformele program ale candidaților la funcția de președinte al statului pentru a marca importanța pe care politicienii momentului o acordă unor concepte de acest tip.

Înțelesurile unui cuvânt pot să calmeze și să incite în funcție de public, de context și de intertextualitatea mesajului. În discursurile dale, Năstase instigă împotriva concurenților. El evocă noțiuni abstracte, precum cea de „economie de piață” sau „stat funcțional”, cărora le asociază atribute negative („economie în derivă”, „graficele nu țin de foame”, „campanie murdară”, „fraudarea alegerilor”) și le plasează într-o perioadă istorică întunecată. Intertextualitatea mesajului său instigă la respingerea oricăror alte forme de conducere a țării decât ale social-democraților. Printr-un discurs complex, Năstase încearcă să obțină adeziunea electoratului și să proiecteze asupra sa „avantajele” politicii fostului președinte Emil Constantinescu. Sunt speculate la maxim criticile negative ale fostului regim pentru a determina spectatorii politici să reflecteze asupra acelei perioade, iar incitarea și angajarea emoțională sunt direcționate spre o atitudine favorabilă.

Abstractizarea limbajului politic este sesizată la Năstase atât în discursuri, cât și în dezbateri. Dacă socotim observația lui Edelman potrivit căreia termenii abstracți îi liniștesc pe anxioși, putem evidenția că liderul politic în cauză se adresează unui public neliniștit. „Securitatea națională”, „siguranța și ordinea publică”, „coeziunea socială”, sunt tot atâtea exemple de noțiuni speculate, provenite din jargonul politic fără ca ele să aibă un sens stabil în rândul publicului. Date fiind aceste condiții, eficiențe lor este cu atât mai sporită cu cât ele semnifică lucruri diferite de la o categorie de public la alta.

„CSAT are obiective foarte clare, are misiuni foarte clare, dar întrebarea este foarte bună, pentru că participau și membri ai guvernului și se pune problema raportului dintre președinte și membrii cabinetului. Trebuie făcută o departajare foarte clară între ceea ce reprezintă atribuțiile Consiliului și din acest punct de vedere, sigur, miniștrii trebuie să țină seama de punctul de vedere al președintelui, dar deciziile, în opinia mea, trebuie luate, totuși, prin concertare, prin consens, pentru că, până la urmă, este nevoie de o colaborare între CSAT și guvern, pentru că hotărârile CSAT au nevoie adeseori să fie puse în aplicare prin proiecte de legi care, până la urmă, ajung în Parlament.”

Această declarație, extrasă din timpul dezbaterii televizate „Destinația Cotroceni” este un exemplu tipic de impregnare a discursului politic cu clișee și expresii vetuste, ce are drepte rezultat tocirea capacității critice a publicului datorată imposibilității aflării unor informații precise. La fel ca și exemplul de mai sus, declarațiile sunt impregnate de folosirea, conștientă sau nu, a jargonului politic pentru a „încețoșa mesajul”. Năstase dovedește că nu poate exprima probleme reale, într-un limbaj comun. Poate fi și din dorința de a-și îndeplini mandatul, dar poate fi și intenția de a codifica limbajul politic și de a lăsa declarațiile deschise pentru orice interpretări. Nu trebuie omis din vedere nici faptul că unele organizații politice, din dorința de a se menține și de a-și extinde puterea, de a se perpetua în spațiul politic, folosesc jargonul drept teren fertil pentru restrângerea comunicării.
Mai puțin dramatică, dar cu un impact, este folosirea în discursul politic a etichetelor, stereotipurilor și a altor simboluri ce au scopul de a influența acțiunea votanților. Unul dintre cele mai puternice mecanisme simbolice folosite de Adrian Năstase l-a constituit simbolul „omului simplu”, al muncitorului care are nevoie de locuințe, de protecție socială și de reprezentare politică. Aducând argumente din perspectiva ideologie social-democrate, Năstase se opune practicilor liberale de diminuare a ajutoarelor pentru protecția socială, dar și celor de concentrare a bogăției în mâinile unor industriași. Acesta este un alt simbol ce se constituie în diferența de clasă dintre bogați, promovați de un guvern liberal, și săraci, ajutați numai de un guvern social-democrat. Năstase nu oferă nici o soluție democratică pentru privatizarea întreprinderilor și susține respectarea dreptului la proprietate. Un alt simbol la care face trimiteri repetate discursul său se referă la integrarea în Uniunea Europeană. Văzută ca o entitate superioară, care ne sancționează și ne urmărește din umbră, UE este „direcția înspre care trebuie direcționată România”. Aplicându-i lui Băsescu etichete lingvistice de tipul „scandal”, „spectacol” sau „crize”, discreditează imaginea acestuia ca politician.

Discursul lui Năstase este impregnat și de folosirea unor unități lexicale și frazeologice cu sens forțat sau emfatice, de tipul „partener de dialog social”, „creșterea coeziunii sociale”, „performanța internă”, „relație comunicare eficientă”, „relații economice mai consistente” sau „dosare economice delicate”.

Cele mai relevante elemente stilistice, tipice limbajului politic, și care corespund răspunsurilor observabile ale publicului sunt comenzile, definițiile, afirmarea premiselor, deducțiile și concluziile. Aceste forme de expresie se regăsesc în discursul lui Năstase, în inițiativele acestuia de a-i insufla un răspuns opozantului, de a-i sugera ce acțiuni viitoare ar trebui luate („Domnule Băsescu, știți ce aș fi făcut eu dacă eram în locul dumneavoastră?”).

Concluzii

Forța publică a unui om politic vine din capacitatea acestuia de a se legitima ca deținător al puterii, de a lăsa impresia că poate și știe să conducă. Electoratul își alege conducătorii pe baza talentului lor de a-și asuma rolul de lideri ai unei mulțimi care se teme de haos. Forța unui politician este dată tocmai de capacitatea lui de a ordona realitatea, de a asigura masele că trăiesc într-o lume stabilă și sigură, în ciuda problemelor temporare. Societatea românească a dovedit în timpul alegerilor din 2004 că ceea ce așteaptă de la un președinte nu este neapărat implicarea în toate aspectele vieții sociale și politice, ci, mai degrabă, delegarea eficientă a responsabilităților. Pentru Adrian Năstase, acest comportament al votanților a fost cu totul nou și neașteptat.

După eșecul neașteptat din timpul alegerilor locale, Adrian Năstase a renunțat la ținuta oficială și la gărzile de protecție și a plecat prin țară, într-o campanie de recâștigarea a alegătorilor și de reprimare a imaginii de lider arogant. Deși a fost din totdeauna favoritul pentru nominalizarea în cursa pentru Cotroceni din partea PSD+PUR, candidatura sa este de la bun început marcată de incertitudini. El însuși n-a fost convins să candideze le președinție și pentru aceasta stă dovada întârziere cu care Năstase și-a anunțat înscriere în cursa pentru Cotroceni. În plus, fostul premier nu moștenește partidul și nu are suportul tuturor reprezentaților acestuia.

Năstase își începe campania electorală lansând un discurs puternic ideologizat și demagogic. Încercările sale de convingere a electoratului de popularitatea de care poate face dovadă sunt fără folos real. În plus, Năstase se autoproclamă „avocatul oamenilor” pornește în cursa electorală exploatând un capital maxim de imagine, convins de reușita finală. Planurile sale sunt afectate de scandalul stenogramelor, de numele persoanelor acuzate de corupție din PSD și făcute de publice într-o listă a societății civile, de scandalul RAFO, de zvonurile despre casele pe care le deține. Toate aceste subiecte sunt preluat în mass-media și transformă capitalul pozitiv de imagine al fostului premier într-unul negativ.

Problema majoră identificată în discursurile lui Năstase este aceea că el nu știe să adreseze publicului și să rupă barierele dintre el și mulțime. Se situează de la înălțime tribunei, atât prin atitudine, cât și prin cuvinte. Lansând un discurs de aproximativ 40 de pagini, în care se adresează auditoriului cu pronume de politețe sau cu formule de tipul „Dragi cetățeni ai României”, Năstase dovedește că nu poate vorbi pe înțelesul mulțimilor. Face apel la un limbaj abstract, golit de conținut, la unități frazeologice bombastice. Această idee este confirmată și de depozițiile sale din timpul dezbaterii televizate. Dacă Băsescu se artă jovial, mult mai implicat în confruntarea politică, uman, Năstase refuză confruntarea directă, cere moderatorului să intervină pentru ponderarea contracandidatului său, este distant și ironic. „Destinația Cotroceni” a evidențiat poziția lui Năstase drept un candidat clasic, care folosește un limbaj saturat și metode de persuasiune fără imaginație, incapabile să surprindă și să convingă noul electorat. Prin lansarea unei platforme electorale cuprinzând în primul rând majorarea pensiilor și deducerea de la taxele de impozitare a salariilor mici, Năstase a mizat pe cucerirea unei părți a electoratului care, până în 2004 l-a votat pe Ion Iliescu, dar care acum nu mai era interesat de mesajul continuatorului său.

Năstase evită până în ultimele zile ale campaniei confruntarea în aceeași emisiune cu Traian Băsescu, pretextând că liderul Alianței Dreptate – Adevăr nu este principalul său oponent în cursa pentru Cotroceni. O motivație care a avut răsunet în opinia publică, mai ales după dezbaterea finală. Motivul invocat de Năstase pare cu atât mai paradoxal cu cât agenda sa electorală a fost structurată prin opoziție cu cea a Alianței D.A..

Votul nehotărâților, de rata participării la scrutin și de impactul dezbaterilor televizate – aceasta era marja de eroare pe care și-o asumau sondajele de opinie date publicității în perioada electorală și aceste elemente au fost definitorii pentru departajarea rezultatelor finale. După ce și-a construit campania electorală pe imaginea lui Ion Iliescu, Năstase a mizat și pe capitalul electoral fidel fostului președinte și a nesocotit electoratul indecis. Lupta mediatică dintre cei doi candidați la președinția României a fost decisă de prezența la vot a unei categorii inedite a electoratului, respectiv a cetățenilor cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani, pentru care Năstase nu a prevăzut nici un mesaj. Potrivit sondajelor CURS realizate în ziua de 12 decembrie, prezența tinerilor la vot a fost egală cu proporția acestei categorii de vârstă în structura actuală a populației României. Această participare reprezintă un comportament atipic față de cel obișnuit categoriei votanților tineri. Potrivit sondajelor CURS și Exit-Polurilor date publicității în timpul celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale. Tot Exit-Polurile demonstrează că majoritatea absolută a tinerilor care au ieșit din casă pentru a vota, l-au desemnat pe Traian Băsescu drept viitor președinte al țării.

Întregul eșafod construit în jurul lui Adrian Năstase s-a bazat pe imaginea sa de continuator a politicilor sociale lansate de Ion Iliescu, pe experiența din diplomație și pe succesele din timpul mandatului de prim-ministru. Punctele forte avansate în campanie s-au referit la obținerea statutului de piață, la integrarea NATO, la scăderea inflației, la vizele Schengen acțiuni care nu pot fi contestate, dar care nu au avut efecte vizibile în creșterea nivelului de trai al populației.

Analiza de discurs politic scoate la iveală un lider care se raportează la colegii săi doar pentru a le solicita susținerea politică. Mult mai prezent decât colectivul „noi”, Năstase folosește în depozițiile sale pronumele personal „eu”, pentru a-și însuși rolul de lider marcant și de politician de succes. Pe Traian Băsescu, Năstase îl privește cu condescendență, de pe poziția de fost șef al Guvernului, dar, mai mult decât atât, de intelectual. „Am stat și în Colentina, știu să vorbesc când trebuie, știu să și înjur, știu să vorbesc așa cum trebuie. Nu cred că românii așteaptă așa ceva de la mine”. Această afirmație dovedește tocmai incapacitatea lui Năstase de a înțelege dorința electoratului. Nu „înjurături” sau „scandal” a ales electoratul în 2004, ci un politician care să le vorbească o limbă cunoscută. Băsescu dovedește capacitatea de ase evalua, de-și asuma greșelile, de a recunoaște că a fost membru PCR, dar mai ale, dovedește că se poate privi în oglindă, așa cum singur declară în monologul său din timpul dezbaterii difuzată la TVR. Năstase însă nu recurge niciodată la momente de sinceritate, ba dimpotrivă, le blamează. Creează impresia unui lider care nu poate avea un discurs umanizat, spontan, elaborat în afara strategiilor de campanie electorală, a proiectelor sau sondajelor. Argumentele aduse de el se situează în sfera declarațiile seci, a rapoartelor lansate de oficialități europene sau a statisticilor impuse de sondaje. Consideră că cifrele pot constitui un avantaj pentru candidatura sa. Băsescu însă se bazează pe fapte și la exemple, pe analogii sugestive publicului și dovedește că poate depăși distanța socială dintre el și public.

Analiza de conținut confirmă și caracterul propagandistic al mesajelor lansate de Năstase cu scopul determinării unei acțiuni favorabile din partea publicului. El stabilește un raport de tipul condiție-consecință sugerând în mod indirect electoratului că, dacă vor alege un alt președinte decât Adrian Năstase, românii vor reveni la spaimele trecutului, la procesul de tranziție, la statutul de țară din sud-estul Europei, marginalizată și ignorată. Tot pentru a câștiga adeziunea publicului, Năstase speculează religiozitatea românilor și simbolurile legate de Dumnezeu. Abstractizarea limbajului politic este sesizată la Năstase ca o lată modalitate de influențare a electoratului. Dacă socotim observația lui Edelman potrivit căreia termenii abstracți îi liniștesc pe anxioși, dar și preponderența aceste categorii lexicale la Adrian Năstase, putem evidenția că liderul politic în cauză se adresează permanent unui public neliniștit. Clișeele și expresiile vetuste, ce are drepte rezultat tocirea capacității critice a publicului datorată imposibilității aflării unor informații precise, declarațiile impregnate de folosirea, conștientă sau nu, a jargonului politic pentru a „încețoșa mesajul”, dau expresia un limbaj de lemn ale cărui sensuri sunt imposibil de depistat.

Analiza de discurs prezentată mai sus a vizat scoaterea în evidență a evoluțiilor pe care un politican le poate avea din perspectiva depozițiilor sale publice. Departe de a se dori o lucrare exhaustivă, analiza nu și-a propus să prezinte reușitele sau eșecurile lui Adrian Năstase. Scopul declarat al lucrării a fost să evidențieze modul în care evoluează activitatea discursivă a unui candidat în condițiile campaniei electorale prezidențiale.

Bibliografie:

Axford, Barrie; Huggins, Richard, 2001, „New Media and Politics”, Ed. Sage, UK

Beciu, Camelia, 2000, „Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală”, Polirom, Iași

Bike, William S., 1998, „Winning political campaigns. A comprehensive guide to electoral success”, Ed. Denail Press, Alaska, USA

Bulai, Alfred, 1999, „Mecanismele electorale ale societății românești”, București, Paideia

Charaudeau, Patrick, 1983, „Language et discours – Elements de semiotique (theorie et pratique)”, Hachette, Paris

Chelcea, Septimiu, 2004, „Comunicarea nonverbală în spațiu public”, Tritonic, București

Cotteret, Jean Marie, 2000, „La magie de discours. Precis de rhetorique audiovisuelle”, Ed. Michalon, Paris

„Dicționar de politică”, 2001, coord. Iain McLean, Ed. Univers Enciclopedic, București

Dinu, Mihai, 2000, „Comunicarea”, Ed. Algos, București

Drăgan, Ioan; Beciu, Camelia; Dragomirescu, Ioana; Marinescu, Valentina, 1998, „Construcția simbolică a câmpului electoral”, Ed. Institutul European, Iași

Dumarsais, César Chesneau , 1988, „Des tropes ou de differents sens”, Ed. Flammarion, Paris

Edelman, Murray, 1999, „Politica și utilizarea simbolurilor”, Polirom, Iași

Gosselin, Andre, 1995, „Communication et politique”, Ed. CNRS, Paris

Hanssen, Cottle; Negrine, Newbold, 1998, „Mass Communication Research Methods”, Macmillan Press Ltd, London

Herman, Parret, 1999, „Sublimul cotidianului”, Ed. Meridiane, 1999

„Jurnalism și comunicare”, nr. 1/2003 – „Discurs politic, discurs mediatic și construcția socială a realității” de Daniela Rovența-Frumușani

Maarek, Philippe J., 1992, „Communication et marketing de l’homme politique”, Ed. Litec, Paris

Manizet, Bernard, 1998, „La mediation Politique”, Ed. L’Harmattan, Paris

„Manual de Jurnalism” ,vol.II, ediția 1997, Polirom, Iași

Măgureanu, Virgil, 2002, „Studii de sociologie politică”, Ed. Albatros, București

Pop, Doru, 2001, „Mass media și democrația”, Ed. Polirom, Iași

Relot, Christian, Ramirez, Francis, 1987, „Choisir un president. Verites et mesages d’une image televisuelle”, Ed. Ramsay, Paris

Rovența-Frumușani, Daniela, 2004, „Analiza discursului”, București, , Ed. Tritonic

Salma-Cazacu, Tatiana, 1999, „Psiholingvistica. O știință a comunicării”, Editura All, București

Sălăvăstru, Constantin, 1999, „Discursul puterii”, Ed. Institutul European, Iași

Săvulescu, Silvia, „Analiza discursului public”, curs SNSPA

Silverman, David, 2004, „Interpretarea datelor calitative. Metode de analiză a comunicării, textului și interacțiunii”, Ed. Polirom, Iași

Souchard, Maryse; Wahnich, Stephane; Cuminal, Isabelle; Wathier, Virgine, „Le Pen – Le Mots. Analyse d’un discours d’extreme-droite”

Teodorescu, Alin, 2004, „Adrian Năstase. De la Karl Marx la Coca-Cola. Dialog deschis cu Alin Teodorescu”, Ed. Nemira, București

Thoveron, Gabriel, 1990, „La communication politique aujourd’hui”, Bruxelles, De Boek

Wolton, Dominique, 1992, „Les contradictions de l’espace public mediatise” în „HERMES”, 11-12, CNRS Editions, Paris