Analiza turismului urban în Municipiul Timișoara Coordonator științific Asist. Univ. Dr. Amalia Roxana Bădiță Absolvent Liliana Alexandra Vișan… [302109]

Licență

Analiza turismului urban în Municipiul Timișoara Coordonator științific Asist. Univ. Dr. Amalia Roxana Bădiță Absolvent Liliana Alexandra Vișan… [302109]

Byadmin ianuarie 1, 2024

Universitatea din Craiova

Facultatea de Științe

Specializarea Geografie

Lucrare de lincență

Analiza turismului urban în Municipiul Timișoara

Coordonator științific

Asist. Univ. Dr.

Amalia Roxana Bădiță

Absolvent: [anonimizat]

2016

[anonimizat]- [anonimizat]-economică

Turismul urban în Timișoara

Resurse turistice urbane

Forme de turism

Produse turistice urbane

Analiza cantitativă a infrastructurii și circulației turistice

Propuneri pentru dezvoltarea turismului urban

Bibliografie

Capitolul 1

[anonimizat] – [anonimizat], provine din termenul englezesc “to tour”, care înseamnă a călătorii, a colinda, referitor la semnificația de excursie. [anonimizat] “tour” (călătorie, [anonimizat], drumeție în circuit), care la rândul său declină din grecescul “turnos”, respectiv latinescul “turnus”, pastrând semnificația de circuit.

[anonimizat], turismul începe să fie consolidat în Europa încă din 1880, în 1905 conturându-[anonimizat], este un fenomen al timpurilor noastre bazat pe creșterea necesității de refacere a sănătății și schimbare a [anonimizat] (Ehmeyer Feuler în lucrarea “Handbuch der Scweizeishen Volkswistshaft”, 1905).

Cu timpul s-au încercat multe alte definiții ale fenomenului turistic. În 1910 austriacul J. von Schullen vu Schrattenhnfen descria turismul ca “[anonimizat], [anonimizat], unui stat determinat”. [anonimizat] “… [anonimizat], profită direct (în primul rănd hotelierii) și indirect pe cheltuielile pe care le face spre a-și satisface nevoile de conoștiință sau plăcere…”etc.

În paralel cu definirea turismului au existat și preocupări în legătură cu definirea turistului. [anonimizat] 1937, s-a acceptat, [anonimizat] “o persoană care se deplasează pentru o durată de cel puțin 24 [anonimizat]-o [anonimizat]”. [anonimizat] o călătorie de plăcere (de agrement sau pentru alte motive de sănătate etc), spre a [anonimizat] (administative, diplomatice, religioase, sportive), [anonimizat] e mai mică de 24 de ore (aceștia evidențiind o grupă aparte).

Această definiție a fost acceptată dîn 1950 și de către Uniunea Internațională a Organizațiilor Oficiale de Turism ( UIOOT – în 1975 când s-a transformat în Organizația Mondială a Turismului, cea mai importantă organizație mondială de turism cu caracer neguvernamental și cu statut consultativ pe lângă ONU), care a inclus în categoria turiștilor și pe studenții și elevii care locuiesc temporar în străinătate.

Pentru turistul intern, UIOOT a adoptat următoarea definiție: “orice persoană care vizitează un loc, altul decât acolo unde are domiciliul sau obișnuit, în interiorul țării sale de reșdință pentru orice fel de motiv, altul decât acela de a exercita o activitate remunerată și efectuând aici un sejur de cel putin o noapte (sau 24 de ore), poate fi considerată ca turist național”.

În 1963, UIOOT a definit în sens general temenul de vizitator ca fiind: “oricare persoană care se deplasează într-o altă țară decât cea în care își are reședința obișnuită, pentru oricare alt scop, altul decât a exercita o activitate remunerată în altă țară dată”. Această definiție include doi termeni:

turiști, repectiv vizitatori cu un sejour de cel puțin 24 de ore sau cel puțin o înnoptare în țara de vizită, ale căror motive de călătorie pot fi: odihă, plăcere, distracție, agrement, sănătate, studii, religie, afaceri, familie etc.

excursioniști, respectiv vizitatori temporari, al căror sejur este de mai puțin de 24 de ore în țara de vizită (inclusiv croaziere).

Unii autori au încercat o tipologizare a turiștilor în funcție de nenumăratele forme de turism și de personalitatea indivizilor care călătoresc. De exemplu M. Bassand (1968) distinge patru tipuri principale de turiști:

turistul sportiv, care caută divertisment

turistul expert, amator de opere de artă

turistul singuratic, care caută contactul cu natura

turistul spectator, care caută să vadă cât mai multe locuri de interes general

J.Kipendorf sstabilește în 1984 o tipologie aparte, sugerănd negativitatea turistului:

turistul ridicol – poate fi recunoscut după înfățișare, îmbrăcăminte (poartă pantaloni pe creste, tocuri la fete)

turistul naiv –nu cunoaște limbi stăine și pune întrebări stupide

turistul organizat – în pericol permanent de a se rătăcii fără grup

turistul îngozitor – se comportă ca și cum lumea i-ar aparține

turistul indiferent – stă toată ziua pe plajă, nefiind interesat de țara sau regiunea pe care o vizitează

turistul bogat – vrea să cumpere orice și dorește numai servicii de bună calitate

turistul exploatator – profită de sărăcia poporului din zona vizitată

turistul needucat – diruge natura

turistul oscilant – își părăsește grupul și vizitează locuri neconoscute.

Definițiile turismului, turistului șamd variază în funcție de criteriile care sunt luate în considerare, care au puncte de plecare extrem de diferite: economice, sociologice, geografice, psihologice, juridice etc.

Poate cea mai cuprinzătoare accepțiune dată turismului, ce a fost ulterior însușită pe plan mondial, aparține prof. elvețian, W.Hunziker. În opinia sa turismul este : ,, ansamblul de relații și fenomene care rezultă din deplasarea și sejurul persoanelor, în afara domiciliului lor, atâta timp cât sejurul și deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă și o activitate lucrătoare oarecare”.

Ca o sinteză în care luăm în considerare cele două tipuri de relații ce se stabilesc în turism (cele materiale – turiștii recurgând la sevicii plătite și cele imateriale recurgând din contactul cu populația locală, cultura, tradiția, instituțiile publice din zona vizitată) putem spune că turismul reprezintă activitatea cu caracter recreativ ce constă în parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unor distanțe pentru vizitarea regiunilor pitorești, a localitățiilor, sau a obiectiveor atractive. Turismul este un fenomen complex ce implică și fenomenele sociale și economice și circuitul valorilor materiale dintre țări, în procesul utilizării timpului liber.

Odată cu evoluța societății, turismul se transformă dintr-o posibilitate într-o necesitate, depinzând de timpul liber disponibil, de disponibilul de bani și de modul de viață al individului, de nivelul și gradul de dezvoltare al serviciilor șamd și devenind asfel parte integrată a sistemului de inter-relații existente între diferite grupe de valori.

Conceptul de turism

În ultimele decenii, turismul a cunoscut o amplă dezvoltare, fiind astfel văzut ca un fenomen social al lumii contemporane. Acesta având implicații directe asupra economiei de stat, influențează totodată și relațiile internaționale.

Herman Kohn afirmă că până la sfârșitul secolului, turismul va fi una dintre cele mai mari indusrii ale lumii. Din punct de vedere al încasărilor, acesta deja se situează deasupra unor ramuri economice destul de importante ( precum siderurgia).

Noțiunea de « turism » provine din cuvintele latinesti tumore – a se intoarce și turnus – miseare , termenul desemnând o călătorie (deplasare circulară) cu întoarcere în punctul de plecare. Acesta termen se regăsește în majoritatea limbilor de circulație : franceză – tourisme, engleză – tourism, italiană – tourismo, germană –tourismus etc

Cu toate că turismul este considerat de cea mai mare parte a specialiștilor ca fiind un fenomen specific perioadei contemporane, acesta își are rădăcinile încă la finele secolului XIX de unde provin și primele definiții.

Turismul este “un fenomen al timpurilor modern, bazat pe creșterea necesității de refacere a sănătății și schimbare a mediului, de cultivare a sentimentului de receptivitate față de frumusețile naturii… rezultat al dezvoltării comerțului, industriei și mijloacelor de transport” afirmă E. Guy Treuler în 1880.

O explicație mult mai cuprinzătoare este dată de W. Hunziker și K. Krampf, aceștia definesc turismul ca fiind “ansamblul raporturilor și fenomenelor ce rezultă din deplasarea și sejurul persoanelor, în afara locului de reședință, atât timp căt deplasarea și sejurul nu sunt motivate de o stabilire permanent sau o activitate lucrative oarecare”.

Așadar, turismul se referă la activitățile desfășurate de persoane, pe durata călătoriilor și sejururilor, în locuri situate în afara reședinței obișnuite, pentru o perioadă consecutivă ce nu depășește un an (12 luni), cu scop de loisir, pentru afaceri sau alte motive.

această definiție este suficient de largă pentru a acoperi călătoriile între diferite țări, dar și în interiorul cestora și, de asemenea, pentru a include activitățile vizitatorilor de o zi (excursioniști) și ale celor care rămân, în zona vizitată, cel puțin 24 de ore (turiști).

Putem astfel identifica principalele forme ale turismului:

a) turism intern : rezidenții unei țări călătoresc doar în interiorul acesteia;

b) turism receptor : non-rezidenții care călătoresc în țara dată;

c) turism emițător : rezidenții unei țării călătoresc în altele.

Aceste trei forme de bază dau naștere altor categorii ale turismului prin asocieri și îmbinări:

_ turism interior, regruparea turismului intern și celui receptor;

_ turism național, constituit din turismul intern și turismul emițător;

_ turismul internațional, alcătuit din turismul receptor și turismul emitățor.

În ceea ce privește turistul, acesta este definit ca “orice persoană care se deplasează spre locul situat în afara reședinței sale obișnuite, pentru o perioadă mai mare de 12 luni și ale cărei motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea unei activități remunerate în locul vizat ”.

Sunt menționate, în acest context trei criterii considerate esențiale pentru a distinge vizitatorii (în sensul de turiști) de alte categorii de călători și pentru a elimina ambiguitățile generate de unii termeni.

Potrivit acestor criterii:

– voiajul trebuie să fie efectuat într-un loc situat în afara reședinței obișnuite, ceea ce exclude călătoriile mai mult sau mai puțin regulate între domiciliu și locul de muncă sau de studiu;

– sejurul nu poate depăși 12 luni consecutive, peste acest prag vizitatorul având, din punct de vedere statistic, statutul de rezident;

– motivul principal al călătoriei trebuie să fie altul decât exercitarea unei activități remunerate, la locul vizitat, ceea ce exclude migrația legată de locul de muncă.

Vizitatorii sunt grupați, după rezidență, în vizitatori internționali și vizitatori interni, iar

fiecare categorie este, la rândul ei, subdivizată în turiști (cei care petrec cel puțin o noapte în

locul vizitat) și excursioniști (vizitatori de o zi).

Făcând referire la durata voiajului, se sugerează posibilitatea înregistrării și evidențierii călătoriilor pe diverse lungimi de intervale, în funcție de necesitățile analizei. Corespunzător acestei fragmentări a duratei călătoriei, unii autori propun și noțiunea de vacanțier – pentru cei care realizează o călătorie de cel puțin 4 zile. Se face, în acest fel, o demarcație între turismul de week-end (1-3 zile) și turismul de vacanță.

loisir, recreere și vacanță (odihnă): vizitarea orașelor, participarea la diverse manifestări culturale și portive, efectuarea cumpărăturilor, plaje (cură heliomarină), practicarea diferitelor sporturi (de amatori), croaziere, jocuri de noroc, odihnă, voiaje de nuntă etc.;

– vizite la rude și prieteni: vizitarea părinților, concedii în cămin (familie), participarea la funeralii, participarea la programe de îngrijire a invalizilor etc.;

– afaceri și motive profesionale: instalarea de echipamente, inspecții vânzări și cumpărări în contul întreprinderilor străine, participarea la reuniuni, conferințe, congrese, târguri și expoziții, participarea la activități sportive profesionale, misiuni guvernamentale, studii, cursuri de limbi străine sau de pregătire profesională etc.;

– tratament medical: stațiuni balneare, fitness, talazoterapie, kinetoterapie, stațiuni termale și alte tipuri de cure și tratamente (slăbire, înfrumusețare);

– religie/pelerinaje: participarea la diverse evenimente religioase, pelerinaje;

– alte motive: echipajele aeronavelor și vaselor destinate transportului public (personalului însoțitor de bord), tranzit, alte activități. are caracter de ramură de interferență – rezultat a diversității activităților ce dau conținut prestațiilor turistice și prezenței unora dintre ele în structura altor ramuri ale economiei: transporturile, alimentație publică

– comerț, tratament baleno-medical, ocrotirea sănătății ș.a.;

– este o ramură de sinteză – desfășurarea activităților turistice necesită intrări din alte ramuri ca industria construcțiilor (și indirect: industria materialelor de construcții, a sticlei, lemnului, construcții de mașini, chimică, industria energetică), alimentară, textilă, agricultură, transport, telecomunicații, gospodărie comunală, cultură și artă ș.a.;

– dezvoltarea turismului nu se va putea asigura armonios decât într-o strânsă corelare cu nivelurile și ritmurile de dezvoltare ale celorlalte ramuri ale economiei naționale. Aceasta deoarece la obținerea unui produs turistic participă, direct sau indirect, aproape toate ramurile economiei naționale.

Cercetările întreprinse asupra rolului turismului au evidențiat faptul că el are un impact considerabil asupra economiei societăților și culturilor diferitelor țări. Acțiunea sa se manifestă pe multiple planuri: economic, social, cultural, politic; intensitatea acestor acțiuni diferă de la o țară la alta în funcție de nivelul său de dezvoltare și de politica promovată față de el.

1.2.1. Rolul economic al turismului

Rolul economic direct al turismului este evidențiat de:

– contribuția turismului la creșterea produsului intern brut și a venitului național

datorită creșterii volumului încasărilor din turism (realizate atât de prestatorii direcți

– unități de cazare, alimentație publică, agrement, transportatori, cât si a agențiilor

de turism), ca urmare a sporului de producție;

– contribuția turismului internațional la reechilibrarea balanței comerciale de plăți

ca urmare a creșterii volumului încasărilor valutare rezultate din :

vânzarea serviciilor turistice pe valută;

exportul intern;

– contribuția lui la valorificarea unor categorii de resurse ca frumusețea peisajului,

condiții de climă, calitățile curative ale apelor minerale sau termominerale,

monumentele de artă, vestigiile istorice, tradiția populară ș.a. care găsesc în turism

cea mai bună valorificare sau chiar singura;

– contribuția acestuia la creșterea prosperității zonelor în care se dezvoltă turismul

(favorizând dezvoltarea infrastructurii în zonă, valorificarea resurselor, a forței de

muncă etc.).

Rolul economic indirect al turismului este rezultatul faptului că:

dezvoltarea turismului determină dezvoltarea altor ramuri ale economiei naționale

(acțiunea de stimulare a dezvoltării altor ramuri).

1.2.2. Rolul social al turismului:

– contribuția turismului la crearea de noi locuri de muncă (în turism și în celelalte

ramuri care se dezvoltă datorită dezvoltării turismului) și la apariția de noi meserii

(de exemplu, animator în turism), și pe această cale reducerea șomajului;

– contribuția turismului la refacerea capacității fizice și psihice a oamenilor, cu

consecințe pozitive asupra productivității muncii.

1.2.3. Rolul cultural-educativ:

– vizitarea unei zone (țări) îi oferă turistului posibilitatea de a dobândi noi cunoștințe

de geografie, istorie, științele naturii, artă, literatură etc.;

– contactul turiștilor cu zone sau țări cu nivel mai ridicat de cultură și civilizație poate

avea efecte pozitive asupra acestora.

1.2.4. Rolul politic:

– turismul, considerat “mesager al păcii” contribuie la promovarea unei mai bune

înțelegeri între popoare aparținând diferitelor culturi.

Aportul turismului la progresul economico-social, intensitatea acțiunilor sale diferă

semnificativ de la o țară la alta, în funcție de nivelul său de dezvoltare și de politica

promovată față de el.

rOLUL ȘI LOCUL GEOGRAFIEI TURISMULUI ÎN CERCETAREA ȘI EVALUAREA RESURSELOR DE MEDIU DIN PUNCT DE VEDERE AL POTENȚIALULUI LOR TURISTIC.

1. Categorii de resurse turistice

Potențialul turistic al unui areal geografic este certificat de existența unor resurse turistice potențiale (care pot deveni atracții turistice), precum și de prezența infrastructurilor turistice care să favorizeze valorificarea lor economică și a resurselor turistice reale (devenite deja atracții turistice).

Resursele turistice potențiale sunt acele resurse naturale și/sau antropice care pot deveni atracții turistice. Potențialul acestora de a deveni atracții turistice este dat și de prezența unor infrastructuri care să favorizeze valorificarea lor economică

Resursele turistice reale sunt acele resurse naturale și/sau antropice care au devenit, într-o măsură oarecare, atracții turistice și ca urmare există un anumit grad de valorificare economică, astfel încât potențialul lor turistic este deja dovedit.

Termenul de resursă atractivă, se utilizează uneori în locul celei mai intens uzitate, de "fond turistic", datorită semnificației sale etimologice mai profunde: în vreme ce „fondul turistic" poate include si elemente ale infrastructurii, termenul de resursa atractiva" trimite, invariabil, numai la acele elemente ale peisajului, preexistente, ce sunt inzestrate cu atributul atractivitatii. Deși, prin aport antropic pot aparea noi resurse, fenomenul turistic debuteaza intotdeauna de la cele existente. În funcție de particularitățile lor genetice, resursele atractive grupeaza obiectivele turistice în două categorii majore:

1. resurse atractive aparținând cadrului natural;

2. resurse de provenienta antropică.

2. Preocupări în cercetarea geografică asupra potențialului turistic al resurselor naturale și antropice.

Determinarea potențialului turistic al unui spațiu geografic are la bază realizarea unor studii și cercetări geografice asupra resurselor naturale și antropice, în vederea stabilirii condițiilor, posibilităților și a capacităților acestor resurse de mediu geografic de a deveni atracții turistice și, prin urmare, pentru a fi valorificate turistic, respectiv din punct de vedere economic.

Numeroși cercetători din diverse domenii științifice, cum ar fi economia turismului, statistica etc., se preocupă pentru a stabili cele mai bune metode de evaluare a potențialului turistic dintr-un anumit spațiu geografic, vizând atât structurarea, clasificarea și regionarea acestuia, pe baza unor criterii și indicatori de analiză, cât și identificarea gradului de atractivitate turistică a resurselor naturale și antropice, în vederea valorificării lor turistice, respectiv introducerea acestora în circuitul economic. Criteriile și indicatorii de analiză utilizați, în mod frecvent, de către cercetătorii din domeniul turismului, sunt cei CANTITATIVI, deci, probabil, suficient de obiectivi încât să permită aplicarea lor în modalități și situații diverse. Totuși, alți cercetători trebuie să adapteze acești indicatori ori să creeze alții noi în vederea perfecționării metodelor de evaluare a potențialului turistic al resurselor de mediu dintr-un anumit spațiu geografic, în funcție de specificul scopului și al mediului local.

Pe de altă parte, se constată faptul că este destul de dificil de a stabili criterii și indicatori CALITATIVI (deci destul de subiectivi), acceptabili de către toți cercetătorii în domeniu, prin care să se poată evalua, de exemplu, gradul de atractivitate al unei resurse sau categorii de resurse, precum și pentru a stabili, într-un mod cât mai obiectiv, pragul dincolo de care acea resursă obține cel puțin standardul minim de atractivitate turistică și poate fi valorificată economic.

În opinia noastră, la baza clasificărilor, sau a regionărilor turistice, precum și stabilirea faptului că anumite resurse de mediu dintr-un spațiu geografic au potențial turistic sau nu, trebuie să se afle, în mod predominant, metodele de cercetare ale științelor geografice, dar alături de alte metode, precum cele din domeniul economiei și statisticii. Cercetătorii geografi își fundamentează analizele și evaluările atât pe metode calitativ – subiective asupra gradului de atractivitate turistică al resurselor naturale și antropice dintr-un spațiu geografic (de exemplu: comparații asupra unor resurse de mediu similare din spații geografice diferite), cât și pe metode cantitativ – obiective (de exemplu: numărul de turiști care vizitează o resursă sau categorie de resurse de mediu dintr-un anumit spațiu geografic într-un anumit interval de timp).

Menționăm două dintre cele mai reprezentative metodologii de cercetare științifică a potențialul turistic dintr-un areal geografic, propuse de către geografi români.

Metodologia propusă de către Grigore Posea și colaboratorii1, de tip calitativ (în opinia noastră), presupune cunoașterea amănunțită a cadrului natural, a istoriei și vestigiile sale, a operelor de artă, a monumentelor, elementelor folclorice și etnografice etc. În acest sens, se elaborează monografii geografice care să reflecte potențialul turistic al resurselor naturale și antropice și gradul de valorificare al acestora. Ulterior, toate elementele care prin importanța lor reprezintă și obiective turistice, sunt transpuse pe hărți la scara de 1:100 000 și analizate în repartiția lor teritorială. Rezultatele acestei metode de cercetare științifică permit gruparea obiectivelor turistice pe teritoriu și identificarea tipurilor de unități taxonomice turistice, ceea ce conduce, în final, regionarea turistică a unui spațiu geografic, indiferent de dimensiunile acestuia.

Metodologia propusă de către Ion Iordan și Eugen Nicolescu2, de tip cantitativ (în opinia noastră), reprezintă o metodă de calcul a potențialului turistic al unui teritoriu. Conform autorilor metodei pentru determinarea potențialului turistic al unui teritoriu, mai extins sau mai restrâns (…) este necesar să se ia în considerație mai mulți factori, cu un ridicat grad de variație în formă și în conținut. În acest sens, pentru determinarea matematică a potențialului turistic este necesară stabilirea mai multor indicatori cantitativi, care să reflecte calitățile pe care le au diferitele elemente de importanță turistică din cadrul teritoriului respectiv. Astfel, avându-se în vedere că principalele componente ale mediului geografic de interes turistic sunt relieful (cu toată gama sa de micro- și macroforme), rețeaua de ape, pădurile, monumentele istorice, social-culturale și arhitectonice etc, indicatorii respectivi reflectă cantitativ potențialul turistic al acestor componente. Autorii metodei propun următoarea formulă de calcul: Potențialul turistic este raportul dintre suma algebrică a tuturor indicatorilor cantitativi analizați și numărul total al factorilor. Rezultatul acestei relații reflectă un anumit grad de atractivitate turistică și permite cercetătorului să deosebească categorii taxonomice de bază, care sunt în măsură să unifice și să generalizeze termenii folosiți în studiile teritoriale de turism în geografia turismului.

Precizăm că, deși, există metode combinate, interdisciplinare, de evaluare și analiză a potențialului turistic al resurselor naturale și antropice dintr-un spațiu geografic, nu este exclusă posibilitatea ca o resursă sau alta să fie catalogată ca având potențial turistic, dar să nu fie inclusă în fondul/patrimoniul turistic al acelui spațiu geografic. Acest lucru este posibil datorită absenței măsurilor și infrastructurilor de valorificare economică a potențialului turistic al respectivelor resurse de mediu geografic. Cu alte cuvinte, dorim să afirmăm că o resursă de mediu, naturală sau antropică, poate să fie atractivă din punct de vedere turistic și să aibă potențial turistic, dar acest lucru nu presupune și valorificarea sa economică, deci nu este obligatoriu să fie inclusă în circuitul turistic, strict economic.

Considerăm că principala noastră preocupare este să realizăm cercetări științifice geografice privind potențialul turistic al resurselor naturale și antropice dintr-un anumit spațiu geografic pentru a face o delimitare între analizele geografice asupra potențialului turistic și analizele de turism (care în opinia noastră sunt pur economice). Menționăm faptul că în timp ce primele au la bază principii și metode complexe, interdisciplinare de cercetare științifică, cele din urmă se realizează predominant pe criterii și indicatori cantitativi, deci obiectivi din punct de vedere statistic, dar insuficient de obiectivi din punct de vedere științific.

Cercetarea de geografie turistică are drept scop studierea științifică a componentelor mediului geografic în vederea stabilirii și valorificării potențialului lor turistic dintr-un spațiu geografic determinat. În acest sens, geografia turistică are la bază realizarea unor studii și cercetări științifice asupra componentelor mediului geografic, în vederea identificării și stabilirii condițiilor, posibilităților, oportunităților și capacităților unora dintre acestea de a fi apreciate ca fiind resurse (naturale și antropice) cu potențial de a deveni atracții turistice și, prin urmare, pentru a fi valorificate din punct de vedere economic.

Metodele, criteriile și indicatorii de evaluare a resurselor turistice utilizate de către geografi sunt, preponderent, de ordin calitativ, ceea ce reflectă un grad ridicat de subiectivism în aprecierile și rezultatele cercetărilor efectuate. Pe de altă parte, metodele, criteriile și indicatorii de evaluare a resurselor turistice utilizate de către alți cercetători, îndeosebi economiștii, sunt de ordin cantitativ și sunt orientate, aproape exclusiv, asupra unor obiective turistice punctuale, ceea ce restrânge câmpul de apreciere a resurselor respective. Astfel, s-a constatat faptul că stabilirea unei metodologii de evaluare cât mai obiective este un demers destul de dificil, datorită greutății de a stabili gradul de atractivitate turistică al unei resurse sau grup de resurse și, prin urmare, pragul dincolo de care acestea pot obține standardul de resursă cu potențial turistic și deci posibilitatea valorificării lor din punct de vedere economic.

În opinia noastră, evaluarea resurselor naturale și antropice cu potențial turistic trebuie realizată prin metode, criterii și indicatori de două categorii: calitative și cantitative. Stabilirea gradului de atractivitate turistică și obținerea standardului de resursă cu potențial turistic trebuie să aibă la bază ambele categorii de metode, criterii și indicatorii de evaluare. Totodată, este imperativ să se bazeze pe observații prelucrate prin metode științifice. În opinia noastră, principalele metode sunt cea a comparației, asupra unor resurse similare, și cea a istorismului, respectiv evolutiv asupra aceleiași resurse sau grup de resurse de mediu geografic, prioritate având numărul de vizitatori într-o unitate de timp prestabilită. Aplicarea acestor metode poate conduce la catalogarea unor resurse de mediu ca având potențial turistic, adică resursă turistică potențială, însă nu pot determina, în mod automat și efectiv, includerea lor în fondul turistic al unui spațiu geografic. Ridicarea standardului unei resurse de mediu de la stadiul de resursă potențială la cel de resursă turistică reală, în opinia noastră, trebuie să fie dovedit printr-un anumit grad de valorificare turistică, ceea ce presupune vizitarea resursei respective de un număr de turiști într-o anumită unitate de timp stabilită de cercetător, comparativ cel puțin cu una similară dintr-un alt spațiu geografic.

În ceea ce ne privește încercăm să facem o delimitare între ceea ce înseamnă, pe de o parte, analiza de geografia turismului asupra resurselor de mediu în vederea identificării potențialului turistic al acestora (fie naturale, fie antropice) și, pe de altă parte, cercetarea turistică propriu-zisă care, în opinia noastră, transcede granițele științelor geografice și vizează doar produsul turistic în tipurile și formele pe care le îmbracă acesta. De aceea, apreciem faptul că metodologia geografică de cercetare și evaluare a resurselor turistice trebuie să fie aplicată, în mod egal, prin criterii și indicatori calitativi și cantitativi. Astfel, în opinia noastră geografia turismului îndeplinește cel mai bine această cerință a cercetării în turism, având în vedere și faptul că își desfășoară cercetările pe patru direcții de cercetare:

Determinarea potențialului turistic;

Valorificarea potențialului turistic;

Regionarea potențialului turistic;

Promovarea potențialului turistic.

Pentru noi, geografii, este important să identificăm potențialul unor resurse de mediu geografic (fie naturale fie antropice) de a deveni atractive din punct de vedere turistic și ca atare de a fi valorificate din punct de vedere economic. La fel de importantă este și cercetarea geografică asupra unor resurse a căror valoare turistică a fost demonstrată, printr-un anumit grad de valorificare economică, în sensul integrării acestora în programe de dezvoltare durabilă, integrată a regiunilor geografice de care aparțin. Nu în ultimul rând, apreciem că cercetarea geografică turistică trebuie să vizeze impactul valorificării turistice a resurselor de turistice (naturale și antropice) dintr-un anumit spațiu asupra celorlalte componente ale mediului geografic, în scopul identificării celor mai bune metode și mijloace de protecție și conservarea a ecosistemelor.

Obiectivul geografiei turistice de a cerceta mediul geografic prin prisma valorificării resurselor de mediu din punct de vedere turistic și a introducerii acestora în circuitul economic, se circumscrie eforturilor naționale și internaționale de conservare a mediului geografic, de reducere a impactului activității antropice asupra componentelor sale naturale, prin dezvoltarea durabilă a societății umane.

Astfel, conceptul de bază al geografiei turismului este dezvoltarea unui turism durabil prin utilizarea resurselor de mediu, în mod judicios și echilibrat, în procesul de satisfacere a necesităților societății moderne și postmoderne.

3. Cercetarea și analiza de geografie turistică

Analiza de geografie turistică se poate desfășura pe două coordonate. Astfel, pot fi elaborate studii, analize, prognoze, predicții fie în legătură cu o resursă turistică, fie vizând un anumit spațiu geografic.

Geografia turistică are întotdeauna ca unitate de bază în analizele, studiile, prognozele, predicțiile, documentarele etc. un areal geografic a cărui dimensiune este determinată geografic în funcție de scopul în care aceasta este realizată.

Obiectul de studiu al geografiei turistice îl reprezintă resursele turistice, naturale și antropice, dintr-un anumit areal geografic, prin prisma potențialului lor de a deveni atracții turistice, prin modul lor de valorificare și prin infrastructurile favorizante includerii lor în activități economice propriu-zise.

Metodele de cercetare ale geografiei turistice au la bază întreaga metodologie specifică diferitelor ramuri din științele geografice, la care se pot adăuga metodologii și mijloace de cercetare specifice unor discipline științifice complementare: statistica, sociologia, contabilitatea, marketingul etc.

Piața turistică

Piața turistică reprezintă spațiul economico-geografic în care se intâlnesc și se confruntă, într-un interval de timp bine determinat, purtatorii cererii și ofertei de produse turistice, precum și factorii care determină comportarnentul acestora.

Pentru a defini piața turistică, este necesară abordarea mai multor elemnte

produsul turistic, respectiv ansamblul serviciilor care-l formează

firmele care asigură prestarea serviciilor ce compun produsul turisticși care reprezintă purtătorii ofertei

consumatorii de turism

spațiul economico-geografic în cadrul căruia au loc actele de vânzare-cumpărare ale produselor și serviciilor turistice

intervalul de timp avut în vedere.

Pentru a avea o imagine completă a pieței turistice trebuie să luam în considerare atât cererea – materializată prin consum și oferta – materializată prin producție. Piața turistică este zona de interferență a acestora.

Clasificarea piețelor turistice

Piețele turistice pot fi clasificate prin prisma a patru criterii:

I Nivelul de la care este privită, adică dacă ea se referă în special la produsul turistic sau la firma de turism

II Obiectivele urmărite cu precădere de diferite categorii de turiști

III Întinderea geografică

IV Perioada de timp vizată

I 1. Piața produsului turistic poate fi abordată pe mai multe niveluri, spre exemplu:

piața turismului de agrement – foarte eterogenă

piața turismului cultural – piața categoriei de produse turistice

piața monumentelor istorice-piața gamei de produse turistice

piața cetăților medievale-piața sortimentului produse turistice

piața Cetății Neamțului-piața articolului produse turistice.

2. Piața firmei de turism este acea piață bine delimitată în timp și în spațiu la care firma se raportează în calitate de ofertant. Întrucât produsele turistice sunt foarte complexe, ori de câte ori se vorbește despre piața firmelor turistice se au în vedere părți din piața firmelor de transport, hoteliere, de alimentație etc, destinate nu întregii clientele ci doar turiștilor.

II În funcție de obiectivele urmărite de turiști distingem:

piața turismului cultural;

piața turismului istoric;

piața turismului religios;

piața turismului sportiv;

piața turismului științific;

piața turismului medical.

III Ținând seama de întinderea geografică pot fi identificate:

piața turismului local;

piața turismului zonal;

piața turismului național;

piața turismului internațional.

IV După perioada avută în vedere, piața turistică poate fi abordată:

pe termen scurt;

pe termen mediu;

pe termen lung.

Cererea de turism

Cererea de turism reprezintă cantitatea solicitată de un turist dintr-un produs sau serviciu turistic dat, la un tarif bine precizat, într-o zonă și într-un interval de timp delimitate, în anumite condiții de mediu și ca răspuns la un program de marketing .

Nevoia de turism este o nevoie superioară, care se manifestă în mod presant numai atunci când nevoile de pe treptele inferioare ale piramidei lui Maslow au fost satisfăcute.

Pe această piramidă ea s-ar putea situa undeva între nevoia de apartenență și cea de stimă și recunoaștere. Din acest motiv, doar persoanele cu venituri mari sunt purtătoare de cerere, deși excepțiile nu sunt nicidecum absente.

Pe piața turistică sunt amintite următoarele stări ale cererii:

Cererea negativă se manifestă printr-o anumită adversitate a unor categorii de public față de oferta firmei. De exemplu, oferta de turism într-o țară în care s-au înregistrat atentate contra grupurilor de turiști. În acest caz firma trebuie să încerce dacă nu eliminarea, cel puțin atenuarea adversității practicând un marketing de temporizare. Ea va analiza motivațiile respingerii ofertei și va încerca diminuarea impactului său negativ prin reformarea imaginii produsului prin campanii promoționale susținute și printr-o politică de prețuri adecvată.

Cererea absentă sau inexistentă este generată de cauze foarte diverse (lipsa informațiilor, lipsa veniturilor, tarife exagerate, servicii necorespunzătoare). Specialiștii trebuie să cunoască motivul exact al absenței cererii și să inițieze programe de marketing stimulativ prin care să înlăture indiferența potențialilor clienți și să sensibilizeze dorința de cumpărare.

Cererea latentă se deosebește de cererea absentă prin aceea că există dorința de a face turism dar lipsește produsul turistic concret care să satisfacă această dorință sau, dacă produsul există, unele bariere îl fac inaccesibil. Firmele care constată o cerere latentă își pot pune problema unui marketing al dezvoltării, mai întâi a ideii, apoi a produsului nou capabil să întâmpine o cerere de acest fel.

Cererea efectivă îmbracă la rândul ei diverse forme:

a) cererea în dezvoltare, pentru produse turistice aflate în faza de creștere; firma turistică va practica un marketing al penetrării

b) cererea deplină, aferentă produselor turistice aflate la maturitate, pentru care firma va practica un marketing de întreținere

c) cererea în declin, care poate fi revigorată uneori prin politici de remarketing

d) cererea neregulată sau fluctuantă, proprie activității turistice din cauza caracterului ei sezonier, va fi tratată prin aplicarea unei politici de marketing sincronizat (sincromarketing) prin care se pune de acord nivelul ofertei cu cel al cererii

e) cererea excesivă, care depășește capacitatea firmei turistice de a o satisface (de regulă cererea din sezonul de vârf). Firma va trebui să găsească soluții de descurajare selectivă sau globală a cererii, adică de demarketing.

f) cererea indezirabilă este cererea care contravine fie regulilor și politicilor interne ale firmei sau ale centrelor de destinație, fie unor reguli de conduită morală și civică. Pentru ea firma va utiliza tehnici de contramarketing.

Segmentarea pieței turistice

Piața turistică poate fi abordată sub trei aspecte: global, individualizat și pe segmente.

Abordarea globală este specifică firmelor turistice care oferă servicii nediferențiate pe categorii de clientelă. Studiile de piață sunt în acest caz ușor de realizat, costurile implicate fiind deci mai scăzute.

Abordarea individualizată este cealaltă formă extremă de abordare, fiind concretizată prin faptul că cererea este analizată la nivelul fiecărui client, produsul fiind adaptat necesităților acestuia. Această variantă de abordare este foarte puțin extinsă; sunt rare situațiile în care un individ sau un grup restrâns de indivizi pot comanda produse cu caracter specific în ceea ce privește itinerariile, mijloacele de transport, locurile de cazare și de servire a mesei, modaalitățile de agrement etc. În acest caz cererea este cel mai bine cunoscută și satisfăcută, dar costurile aferente și tarifele sunt mai înalte.

Abordarea pe segmente constă în împărțirea pieței în subpiețe omogene și îndeajuns de diferite unele de altele din punct de vedere al caracteristicilor principale.

Abordarea (cvasi)globală este încă foarte des utilizată de firmele turistice. Mulți tour operatori au în oferta lor produse de tip circuit în autocar, adresate unor categorii diferite de clientelă, adaptate pe cât posibil gusturilor și preferințelor fiecăruia. Dealtfel, până la începutul anilor 70 acesta era practic singurul tip de produs turistic forfetar existent pe piață. Foarte mulți turiști nu agrează însă acest tip de circuite, deoarece pe de o parte simt că independența și individualitatea lor este afectată, iar pe de altă parte ceea ce li se oferă nu satisface întotdeauna pe deplin dorințele și exigențele lor. Drept urmare, organizatorii de voiaje din Occident propun în oferta lor produse cu un grad de personalizare mai ridicat, după cum vom vedea în capitolul al șaselea.

Iată, spre exemplificare, o posibilă segmentare a pieței pentru patru din cele cinci sectoare ale industriei turistice (am omis organizațiile de turism, deoarece ele au în general de-a face, direct sau indirect, cu fiecare segment):

Hoteluri

clientela de afaceri

grupurile de turiști

turiștii individuali

clienții de weekend/midweek

delegații la conferințe, simpozioane etc.

Tour operatori

tineri 18-30 de ani

familii cu copii

pensionari

pasionați de sport și activități în aer liber

pasionați de cultură

Companii aeriene

pasageri clasa „business”

pasageri clasa „economic”

pasageri charter

Atracții (de exemplu un muzeu)

rezidenți locali

vizitatori de o zi

turiști naționali

turiști străini

grupuri de elevi de școală

Odată ce segmentele de piață au fost definite și descrise în mod corespunzător, segmentarea va oferi informații pertinente cu privire la:

motivația pentru care un anumit grup de oameni cumpără un produs turistic sau vizitează o destinație;

cât de mare este acest grup;

cât cheltuiesc membrii acestui grup;

loialitatea lor față de un nume de marcă sau față de o destinație ;

sensibilitatea lor la schimbările de preț;

cum răspund ei la diversele strategii de marketing-mix;

cum trebuie elaborat un produs sau o campanie publicitară pentru a genera vânzări în cadrul acestui segment de piață.

Sarcina marketerilor este de a identifica pentru fiecare segment-țintă produsele și serviciile care satisfac dorințele și nevoile clienților din acel segment. În practică există însă un conflict real între viziunea marketerilor și cea a managerilor operaționali în ceea ce privește conceperea produsului turistic. Din punctul de vedere al managementului operațional este mult mai simplu și mai eficient să oferi tuturor clienților un produs serviciu standardizat (un pat de hotel, un loc într-un avion, un meniu la un restaurant etc.) decât să adaptezi oferta pentru fiecare grup sau client în parte. Există multe organizații de succes, cu orientare de marketing (precum McDonalds) care oferă totuși un produs standardizat. Cu toate acestea, în condițiile în care pe piața turistică multe întreprinderi își dispută aceleași porțiuni de piață și își adresează produsele mai multor categorii de turiști potențiali, crearea unor produse diferențiate adaptate fiecărei categorii devine mult mai urgentă.

Rolul și importanța segmentării diferă de la un sector la altul al industriei turistice. Astfel, în sectoarele „cazare” și „transport” segmentarea este un pas esențial în procesul de formulare a produsului turistc; segmentarea și formularea produsului sunt aici două fețe ale aceleiași monede. Totuși, chiar și organizațiile din aceste sectoare se pot confrunta cu dificultăți atunci când este vorba să satisfacă nevoi diferite cu aceleași facilități și resurse. Să ne gândim de exemplu la cazul unui hotel în al cărui restaurant se întâlnesc oameni de afaceri doritori de liniște și intimitate cu grupuri gălăgioase de turiști tineri aflați în excursie cu autocarul. Segmentare este deasemenea o etapă indispensabilă în procesul de conceperea a produselor unui tour operator organizator de voiaje sau de sejururi. În ceea ce privește sectorul „atracții”, aici importanța segmentării se vădește a fi importantă nu atât pentru formularea produsului, cât pentru operațiunea de „targeting” – elaborarea strategiei promoționale și de distribuție pentru fiecare segment în parte. Un muzeu va oferi practic același produs tuturor vizitatorilor, indiferent de caracteristicile acestora, dar își va adapta campania promoțională și strategia de distribuție în funcție de aria de proveniență a vizitatorilor, de exemplu.

Pentru ca segmentarea să fie eficientă este necesar ca fiecare segment să fie utilizabil sau operațional. Aceasta înseamnă că un segment de piață trebuie să fie:

discret, în sensul că membrii săi sunt ușor identificabili sub aspectul scopului în care călătoresc, a motivațiilor, ariei de proveniență, venitului etc.;

măsurabil, ceea ce înseamnă că dimensiunea segmentului fie este cunoscută din studiile de piață anterioare, fie poate fi măsurată cu cheltuieli rezonabile. Unii marketeri spun că dacă un segment nu este măsurabil el practic nu există;

viabil, în sensul că veniturile obținute de pe urma segmentului trebuie să depășească cheltuielile făcute pentru conceperea marketingului-mix adresat acestui segment;

compatibil cu imaginea sau cu pozitia pe piață vizate sau deținute de producător. Așa cum ieșirea pe piață a unei mașini economice cu marca Rolls Royce ar fi absurdă, în același mod cazarea unui autocar cu turiști de condiție medie la hotelul Ritz din Paris sau Crowne Plaza din Londra ar dăuna imaginii acestor firme, recunoscute pentru serviciile de lux pe care le practică la prețurile corespunzătoare acestui standard.

Metode de segmentare a pieței turistice

În această secțiune vom prezenta șase criterii de segmentare utilizate în practica turismului și călătoriilor. Aceste metode au la bază o serie de tehnici de cercetare a pieței; dealtfel, angajarea într-un demers de segmentare presupune în mod obligatoriu și cercetarea de marketing. Prezentarea lor este făcută într-o secvență care reflectă ordinea de prioritate considerată de mulți autori ca fiind cea mai relevantă.

Cele șase criterii de segmentare sunt:

Scopul călătoriei.

Nevoile, motivațiile și beneficiile (avantajele) căutate de turiști.

Comportamentul clienților (turiștilor).

Caracteristicile demografice, economice și geografice ale clienților.

Caracteristici psihografice.

Prețul

Scopul călătoriei

Pentru aproape orice firmă turistică segmentarea pieței ar trebui să înceapă cu o analiză atentă a scopului pentru care clienții săi calătoresc și să creeze produse în funcție de acest scop. Tour operatorul exemplificat în figura anexă. are trei categorii principale de produse: produse de vară, produse de iarnă și „flight only”. Produsele de vară se împart la rândul lor în mai multe categorii precum „litoral”, „lacuri și munți”, „orașe”, „circuite în autocar” și „activități sportive”. Fiecare din aceste produse a fost formulat în funcție de criteriul de segmentare „scopul călătoriei”. Fiecare dintre ele este prezentat de regulă într-un pliant separat. De aici se desprinde un punct important pe care l-am mai subliniat dar îl repetăm: segmentarea pieței și formularea produsului, dacă sunt corect realizate, sunt de fapt două fețe ale aceleiași monede.

Nevoile și avantajele căutate

Dintre turiștii care merg pe litoral, unii preferă cazarea la hotel, alții în vile și apartamente particulare, alții în camping etc. Un turist poate alege o excursie cu autocarul datorită oportunității de a întâlni alți oameni, altul datorită posibilității de a călători fără stres. În ceea ce privește piața formată din oamenii de afaceri, unii pot dori de la o călătorie de afaceri lux si servicii personalizate, alții rapiditate, alții, dimpotrivă, economie la costuri.

Segmentarea pe avantaje căutate „rafinează” segmentarea după scopul călătoriei, permițând o formulare și adaptare mai precisă a produsului („fine tuning”). Ea este deasemenea cea mai potrivită pentru filosofia de marketing, al cărei slogan principal este: „vindeți clientului avantaje, nu caracteristici”. Promovarea avantajelor oferite este scopul logic al oricărui material publicitar.

Comportamentul clienților

În capitolul al cincilea vom studia în detaliu comportamentul consumatorului de turism, cu referire specială la modalitatea în care un potențial turist alege destinația în care își va petrece vacanța. Aici vom arăta doar câteva din variabilele de comportament relevante pentru segmentarea pieței. Una dintre ele poate fi frecvența utilizării unui produs: pentru o companie aeriană, de exemplu, utilizatorii frecvenți pot reprezenta numeric doar 10% din clienții companiei, dar pot contribui în proporție de peste 60% la formarea cifrei de afaceri a acesteia; este evident că segmentul utilizatorilor frecvenți este unui căruia îi trebuie acordată o atentie specială.

O altă variabilă de comportament este reprezentată de cheltuielile efectuate de turiști și vizitatori. De exemplu, turiștii bitanici din Spania cheltuiesc mai mult decât cei germani sau suedezi, deși venitul lor este mai mic. Segmentele formate din turiștii care cheltuiesc mult sunt deosebit de atractive.

Unii turiști tind să viziteze în fiecare an aceeași destinație, să stea la același hotel, să plece prin aceeași agenție de turism etc.; loialitatea este așadar o altă caracteristică de comportament. Un segment de clienți atractiv din punctul de vedere al tuturor celor trei caracteristici descrise până aici (clienți frecvenți, fideli și care cheltuiesc mult) merită cu prisosință conceperea unui marketing mix destinat să „captureze” acest segment pe termen cât mai lung, prin servicii de înaltă calitate perfect adaptate nevoilor și exigențelor acestei cientele.

În tabelul 3.1. este prezentat un exemplu de segmentare a consumatorilor de turism în funcție de comportamentul lor pe tot parcursul procesului de cumpărare, dinainte de rezervare și până după întoarcerea din călătorie.

Un raport al AIEST din 1985 privind tendințele de evoluție ale pieței turistice împarte clienții în patru grupe, în funcție de comportamentul lor pe timpul călătoriei:

a) sedentariștii sunt în general persoane cu venituri mici care preferă în genere animația din incinta stațiunilor unde sunt cazați;

b) sedentarii-mobili sunt turiștii cu venituri medii cu vârsta cuprinsă între 30 și 50 de ani, care pe timpul sejurului pun preț pe contactele cu alte persoane și pe vizitarea localităților și a monumentelor istorice;

c) itineranții sunt turiști motivați în special cultural sau social, care pun accent pe transportul rapid și cazarea de scurtă durată și vizitează tot ceea ce le sugerează ghizii, fiind fotografi și cameramani pasionați, amatori de folclor și de suveniruri exotice. Durata voiajelor pe care le solicită este de circa două-trei săptămâni;

d) nomazii sunt în general persoane tinere care doresc să se afle cât mai mult în contact cu natura și cu populația locală. Călătoresc în grupuri mici sau individual și preferă cazarea în moteluri, hanuri, campinguri sau rulote. Sunt foarte motivați sub aspect cultural, religios, artistic, afectiv. Sunt amatori de produse culinare locale și consumatori de folclor autentic.

Caracteristici demografice, sociale, economice și geografice

Segmentarea economică și geodemografică (denumită și segmentare descriptivă) ne ajută la definirea unui profil al segmentelor descrise anterior cu ajutorul celorlalte criterii de segmentare. Segmentarea descriptivă este cel mai ușor de realizat, datele putând fi adesea obținute ușor, „de-a gata”, din anuarele statistice și alte publicații de profil, sau de la institutele de cercetare contra unui mic cost. Unele firme de turism se mulțumesc doar cu o segmentare de acest tip. Deși segmentarea descriptivă își are utilitatea ei în deciziile cu privire la alegerea mijloacelor publicitare și selectarea canalelor de distribuție, trebuie să spunem că fără o analiză a scopurilor turiștilor, a motivațiilor, dorințelor și comportamentului lor, profilul demografic nu poate constitui o bază adecvată pentru conducerea unei campanii de marketing eficiente.

Criteriile demosociale principale utilizate în segmentarea pieței turistice sunt vârsta, ciclul de viață al familiei, nivelul de educație, profesia, naționalitatea, religia.

În raport cu vârsta, clientela firmei de turism este formată din:

a) copii și adolescenți, amatori în cea mai mare parte de turism cultural și sportiv, cât și de turism itinerant, în grup, mai degrabă ieftin decât confortabil

b) tineret sub 30 de ani

c) maturi (de la 25-30 ani până la pensionare), care posedă venituri relativ mai mari și sunt mult mai interesați de condițiile de confort

d) pensionarii. În țările dezvoltate ei formează un segment de bază a pieței turistice, datorită economiilor mari și a timpului liber de care dispun. Întrucât sunt o categorie importantă de clienți, firmele de turism le acordă adesea reduceri semnificative.

După ciclul de viață al familiei, consumatorii de produse turistice se împart în:

a) copii și adolescenți în întreținerea părinților;

b) celibatarii care dispun de o mare libertate de petrecere a timpului liber;

c) persoanele căsătorite fără copii;

d) persoanele căsătorite cu copii în întreținere care finanțează activitățile ale copiilor, dar apelează în mai mică măsură la turism pentru ei;

e) bătrânii singuri sau în cuplu.

Nivelul de educație este un criteriu important în special pentru unele categorii de turism cum ar fi turismul cultural. În general, există o corelație pozitivă între nivelul educației și cererea de turism, clientela principală a firmelor turistice fiind formată din populația cu studii medii sau superioare.

În ceea ce privește profesiunea este convenabil să segmentăm piața pe categorii socio-profesionale, astfel:

liber-profesioniști;

cadre superioare;

cadre medii;

funcționari;

muncitori;

agricultori;

populația inactivă;

alte categorii.

Naționalitatea este importantă pentru segmentarea pieței turistice internaționale, firmele autohtone trebuind să-și adapteze oferta în raport cu exigențele diverselor categorii de turiști străini. Nu de puține ori unele verigi ale sistemului turistic (în special restaurantele) sunt profilate pe elemente specific naționale.

Religia are importanță ca criteriu de segmentare pentru firmele care realizează o parte însemnată a cifrei lor de afaceri pe seama pelerinajelor.

Dacă avem în vedere zonele geografice de proveniență ale turiștilor, putem delimita următoarele segmente:

a) turiști locali, care solicită servicii în zona din imediata apropiere a localităților de domiciliu;

b) turiști naționali, care provin din aceeași țară cu firma care asigură serviciile;

c) turiști străini.

În ceea ce privește criteriile economice, cele mai importante sunt veniturile consumatorilor și reacția lor la schimbările de preț. În funcție de venituri putem vorbi de următoarele segmente de piață:

a) turiști la limita existenței care au dobândit acest statut fără voia lor, forțați fiind de cauze obiective (de exemplu o boală) care-i determină să apeleze la unele servicii ale firmelor de turism.

b) turiști săraci, al căror venit depășește cu puțin limita subzistenței și care apelează rar la serviciile turistice. Ei sunt interesați nu atât de confort și de calitatea serviciilor, ci de prețul lor.

c) turiști de condiție medie, care formează majoritatea clientelei firmelor turistice, mai pretențioși în raport cu condițiile de confort, mai dispuși să cheltuiască banii pe servicii diverse și mai deschiși la nou.

d) turiști de lux, cu venituri mari și foarte mari, foarte exigenți în ceea ce privește calitatea serviciilor, dar și dispuși să plătească pe măsură.

Din punctul de vedere al reacției la modificările de preț, clientela se poate împărți în:

a) turiști sensibili, care vor renunța ușor la unele servicii în cazul în care se scumpesc prea mult

b) turiști indiferenți, în general cei cu venituri mari sau cei obligați să apeleze la anumite servicii din motive obiective.

Caracteristicile psihografice și stilul de viață

Spre deosebire segmentarea demografică, care se folosește de criterii fizice, măsurabile sau identificabile, segmentarea psihografică se referă la caracteristici precum mentalități, atitudini, credințe, percepții ș.a.m.d. Ea necesită o serie de tehnici de cercetare sofisticate, cu instrumente împrumutate din arsenalul psihologiei. Motivul entru care se operează uneori cu un asemenea tip de segmentare este credința că valorile comune împărtășite de un anumit grup de consumatori determină comportamentul lor de cumpărare.

O variabilă psihografică importantă pentru marketingul turistic este atitudinea față de risc și înclinația spre aventură, în funcție de care distingem:

alocentriștii, încrezători în propriile forțe, impulsivi, adoră aventura. Ei vor fi clienții parcurilor care propun distracții extreme, vor practica alpinismul, întrecerile sportive (curse de cai, de automobile etc.), sporturile periculoase;

psihocentriștii, cei care prețuiesc siguranța, fiind neliniștiți și inhibați. Ei preferă să-și petreacă vacanța în stațiuni liniștite, pe care eventual le cunosc bine dinainte, unde lipsește orice risc și orice amenințare.

Stilul de viață dă naștere, după J.R. Albey, următoarelor categorii de turiști:

a) familiali

b) economi

c) neîncrezători – nu au curajul să ia singuri deciziile cu privire la turism

d) organizați – planifică din timp vacanțele

e) în căutarea unui statut – călătoresc în locurile unde speră să nu întâlnească prieteni sau cunoscuți

f) pasionați de istorie

g) nocturni

h) sociali – interesați de contacte personale

i) ecologiști – preferă turismul la aer curat

j) intelectuali – orientați spre ocupații tematice, capabile să le aducă satisfacții intelectuale

k) culturali – orientați spre obiective care le asigură îmbogățirea spirituală

l) sportivi.

Segmentarea după stilul de viață este poate cea mai complexă, reflectând o înțelegere completă a nevoilor, motivațiilor și aspirațiilor indivizilor. Ea necesită eforturi de cercetare considerabile și este de regulă folosită în cadrul segmentării după scopul călătoriei descrisă la punctul 1.

Prețul

Mulți tour operatori consideră prețul ca fiind o variabilă-cheie în segmentarea pieței, datorită faptului că o mare parte din consumatorii de turism sunt foarte sensibili la preț. Este vorba de a identifica și localiza grupurile de clienți care răspund favorabil la diferite nivele de preț. În acest scop se realizează studii menite să releve gradul de acceptabilitate a prețurilor de către potențialii turiști, ținând seama că aceste prețuri trebuie să fie îndeajuns de mari pentru a acoperi costurile fixe ridicate aferente produselor turistice și asigura un profit satisfăcător. În ordinea importanței ca variabilă de segmentare, prețul este plasat după scop, avantajele căutate și comportamentul turistului. Există dealtfel o strânsă legătură între aceste variabile.

Criterii specifice de segmentare a pieței turismului de afaceri

Această piață ar putea fi împărțită în două mari segmente:

piața afacerilor individuale, care poate fi la rândul său segmentată după o serie de criterii analitice (criterii psihosociale de exemplu)

piața afacerilor de grup. Aceasta se poate împărți la rândul ei, în funcție de natura grupurilor, în piața congreselor și piața asociațiilor.

1. Piața congreselor de afaceri ale întreprinderilor s-a dezvoltat mai ales în ultimele două decenii. Alegerea destinației turistice pentru asemenea reuniuni face obiectul unei decizii de grup al cărui mecanism trebuie cunoscut de specialistul în marketing. Trebuie mai întâi cunoscute tipurile de întreprinderi care organizează asemenea reuniuni precum și poziția ierarhică a organizatorilor propriu-ziși. În colaborarea cu aceștia, firmele de turism ar trebui să stabilească principalele caracteristici ale reuniunii și anume: tipul, durata, numărul de participanți, locul, disponibilitatea de cazare, facilitățile de transport, mijloacele de agrement disponibile, imaginea destinației, costul total etc. În funcție de toate acestea, putem diferenția astfel reuniunile organizate de întreprinderi:

a) reuniuni ale managerilor superiori, cu durata de până la două zile, care se desfășoară în hoteluri de lux, presupun cheltuieli individuale mari și un număr restrâns de participanți;

b) voiaje de stimulare, având ca scop schimbul de experiență. Durata lor este de circa o săptămână, numărul de participanți este variat iar durata reuniunilor este mică (se pune accent mai ales pe călătoriile “de lucru”);

c) reuniuni ale forțelor de vânzare la care numărul participanților poate ajunge la 200, cu o durată de trei zile sau mai mult;

d) seminarii de formare, cu durata de 1-7 zile și cu frecvență anuală mare, la care numărul participanților este limitat (cca. 30 – o formație de studiu).

e) reuniuni ale distribuitorilor, cu durata de 1-3 zile, având drept scop o mai bună cunoaștere recirprocă a distribuitorilor și concesionarilor dintr-o anumită industrie.

2. Piața asociațiilor are un comportament asemănător în multe privințe cu cea a reuniunilor organizate de întreprinderi, dar este considerat separat pentru nevoi specifice, din cauza numărului mult mai mare de participanți. Organizarea este în acest caz mai complexă, marketerii apelând la o serie de criterii de fundamentare prin căutarea răspunsului la următoarele întrebări:

a) când va avea loc reuniunea?

b) de unde se va pleca?

c) cum se vor face rezervările?

d) cum vor călători participanții?

e) de cine vor fi însoțiți?

f) de ce venituri dispun?

g) care este durata sejurului?

h) unde vor fi cazați?

i) unde vor servi masa?

j) ce alte servicii vor solicita?

Capitolul 2

Municipiul Timișoara

2.1 Descriere fizico-geografică

Municipiul Timișoara este situat la intersecția paralelei de 45ș47’ latitudine nordică, cu

meridianul de 21ș17’ longitudine estică, aflându-se, ca poziție matematică, în emisfera nordică, la distanțe aproximativ egale față de Polul Nord și de Ecuator, și în emisfera estică, în fusul orar al Europei Centrale. Ora locală a orașului (considerată după meridian) este în avans cu 1h 25minute și 8 secunde față de ora meridianului Greenwich, dar se află în întârziere cu 34 minute și 52 secunde față de ora oficială a României (ora Europei Orientale).

Potențialul de dezvoltare al unui oraș reiese din poziția sa funcțională în ansamblul economico-teritorial înglobant. Un rol important revine atitudinii sociale față de resursele mediului, capacității comunităților locale de a se organiza astfel încât să valorifice sustenabil și cât mai eficient cu putință potențialul orizontului local și cel conferit de situarea sa regională.

Teritoriul Timișoarei este așezat în sud-estul Câmpiei Tisei, în zona de divagare a râurilor Timiș și Bega, într-unul din puținele locuri favorabile traversării întinselor mlaștini formate de apele întrepătrunse ale celor două râuri, care până acum două secole și jumătate acopereau în fiecare primăvară, suprafața câmpiei subsidente dintre câmpiile mai înalte ale Buziașului (SE) și Vingăi (NE).

În ansamblu, relieful este monoton, de câmpie, cu altitudini cuprinse între 87-110 m, netezimea suprafeței de câmpie nefiind întreruptă decât de albia slab adâncită a râului Bega (realizată artificial, prin canalizare).

Partea de nord-est a arealului, ce pătrunde în Câmpia Vingăi, este mai înaltă (ajungând până la 150 m) și mai fragmentată (2-25m).

Relieful teritoriului administrativ al Timișoarei este cuprins în cea mai mare parte în Câmpia Timișoarei, cu următoarele subunități:

– Câmpia înaltă GiarmataVii – Dumbrăvița, în nord și nord-est, cu înălțimea medie de 100m;

– Câmpia joasă a Torontalului în partea de nord-vest, cu înălțimea medie de 88 m;

– Câmpia aluvionară a Begheiului în partea de est, cu altitudinea medie de 90-95 m

– Câmpia joasă Timiș-Bega, reprezentând cumpăna de ape dintre cele două râuri, ale cărei

cote scad pe direcție nord-est – sud-vest, de la 96 la 90 m.

Din punct de vedere tectonic, arealul este străbătut de o linie de falie orientată est – vest, marcată

prin existența vulcanului stins de la Șanovița – Ludabara, precum și de apele termo-minerale de la Timișoara, Calacea și Buziaș-Ivanda.

Din studiile seismologice efectuate începând cu ultimele decenii ale sec. al XIX-lea și până în

prezent, rezultă că Banatul este o regiune cu numeroase focare seismice, care se grupează în două areale: unul în partea de sud-est a regiunii, al doilea în imediata apropiere a orașului Timișoara.

În apropiere de Timișoara se intersectează liniile seismice Periam-Variaș-Vinga în nord-vest și Radna- Parța-Șag în sud-est. Un focar secundar se află chiar sub vatra orașului Timișoara.

Orașul este un centru seismic destul de activ, dar din numeroasele cutremure observate, puține au depășit magnitudinea 6 pe scara Richter.

În ceea ce privește structurile geologice ale zonei, predomină depozitele cuaternare cu grosimi

de circa 100 m, sub care se succed depozitele levantine (până la cca 600m adâncime) și cele daciene în facies lacustru și de mlaștină.

Ca urmare a alcătuirii petrografice a formațiunilor de suprafață (nisipuri, argile), pe teritoriul considerat se produc și fenomene de tasare, datorate substratului de argile umede, cu formarea de crovuri, în timp ce în partea de nord-est sunt mai frecvente fenomenele erozionale.

Climatul Timișoarei se încadrează în climatul temperat continental moderat,

caracteristic părții de sud-est a Câmpiei de Vest, cu influențe submediteraneene.

Trăsăturile sale generale sunt marcate de diversitatea și neregularitatea proceselor

atmosferice. Masele de aer dominante, în timpul primăverii și verii, sunt cele temperate, de

proveniență oceanică, care aduc precipitații semnificative. În mod frecvent, chiar în timpul iernii,

sosesc dinspre Atlantic mase de aer umed, aducând ploi și zăpezi însemnate, mai rar valuri de frig. Din septembrie până în februarie se manifestă frecvente pătrunderi ale maselor de aer polar

continental, venind dinspre est. Cu toate acestea, în Banat se resimte puternic și influența ciclonilor și maselor de aer cald venite dinspre Marea Mediterană, acestea generând iarna dezgheț, iar vara perioade de căldură excesivă.

Temperatura medie multianuală este de 10,6șC, iar precipitațiile, mai bogate în lunile mai-iulie și noiembrie-decembrie, ating o medie de 592mm/an.

Principalul curs de apă este Bega,cel mai sudic afluent al Tisei. Acesta izvorăște din Munții Poiana Ruscă, este canalizată și a fost amenajată pentru navigație (115 km).

Canalul Bega a fost construe între anii 1728 și 1760, dar amenajarea lui definitivă s-a făcut mai târziu.

Pe teritoriul învecinat Timișoarei se găsesc numeroase lacuri, fie naturale, formate în locul vechilor meandre sau în arealele detașate (Kuntz, Giroc, Lacul Șerpilor), fie de origine antropică (Fratelia, Freidorf, Moșnița, Mehala,Ștrandul Tineretului etc.).

Din punct de vedere al apelor subterane, pânza freatică a Timișoarei se găsește

la o adâncime foarte mica,aceasta variind între 0,5 – 4 m. Pânzele de adâncime cresc numeric, de la nord la sud, de la 4 la 9 m – până la 80 m adâncime – și conțin apă potabilă, asigurând astfel o parte din cerințele necesare consumului urban.

Apar ape de mare adâncime, captate în Piața Unirii (hipotermale), apoi la sud de Cetate și în Cartierul Fabric (mezotermale), cu valoare terapeutică, utilizate în scop balnear.

Resursele de apă termominerală sunt valorificate atăt în oraș cât și în împrejurimi la Calacea, Buziaș, Ciacova, Ivanda.

Din punct de vedere al vegetației, predominante sunt pădurile de stejar, distruse în trecut pentru construirea așezărilor și extinderea terenurilor agricole. În prezent teritoriul este acoperit de silvostepă, peisaj comun în cea mai mare parte a Câmpiei Panonice.

Peisajul este diversificat de vegetația de luncă din lungul principalelor râuri.

În apropierea orașului există câteva rezervații naturale- Arboretumul de la Bazoș, Mlaștinile Murani și Pădurea Bistra.

Solurile sunt diversificate, fiind întâlnite molisoluri, argiluvisoluri, cambisoluri și soluri hidromorfe. Fertilitatea acestora nu este foarte ridicată, dar nici foarte scăzută, făcând astfel posibilă o utilizare medie în agricultură

Resursele de subsol sunt destul de limitate, se exploatează și se valorifică materialele de construcție (argile pentru ceramică, materiale de balastieră, nisip cuarțos etc.), apeloe subterane termominerale și resurseloe de hidrocarburi situate în nord-vestul Timișoarei

Istoric

Pe locul unde se află astăzi Timișoara, oamenii și-au dus existența încă din perioada neoliticului, cu mai bine de 6000 de ani în urmă, fapt atestat de descoperirea mai multor vase ceramice și a unor urme de locuințe aparținând culturii Vinca. Mai apoi, în perioada geto-dacă, aici se presupune că s-a aflat o așezare numită Zambara, a cărei locuire a continuat în perioada romană, dar și după retragerea aureliană, în anul 271, mărturie stând obiectele de ceramică descoperite în situl de la Cioreni( în actualul cartier Ronaț al orașului), și care datează din secolele II-IV. Informațiile referitoare la așa-zisa perioadă a Evului Mediu Întuncat ( secolele VI-XI), sunt destul de puține. Cu toate acestea, cel mai probabil, la începutul formării statelor româneși medievale, autoritatea în zonă era exercitată de cneazul Glad, autoritate care a fost înlocuită, în scurt timp, de cea maghiară, comitatul Timiș, ca unitate administrativă în cadrul regatului maghiar, fiind atestat în anul 1175. Prima atestare documentară a Timișoarei este controversată, istoricii vorbind fie despre anul 1212, fie despre anul 1266, numele orașului venind din Castrum de Thymes, (castrul de pe Timiș), fortificația anterioară care a precedat orașul. Acesta a avut însă dimensiuni reduse până la începutul secolului XIV, când regele Carol Robert de Anjou al Ungarieri, a ordonat construirea unui palat regal aici, și chiar a mutat capitala regatului la Timișoara, între anii 1316-1323, într-o perioadă de conflicte feudale. În ciuda perioadei scurte în care a fost capitală, Timișoara s-a dezvoltat demografic și comercial, iar orașul avea statut de bun al coroanei maghiare, regii maghiari vizitând adesea orașul.

Un alt moment ce a marcat istoria Evului Mediu timișorean a fost transformarea orașului, în 1440, de către Iancu de Hunedoara, într-o tabară militară permanentă, grație poziției strategice. De asemenea, orașul, transformat în resedința familiei Huniazilor, a și trecut în posesiunea acestora, pentru o vreme. Secolul al XVI-le a fost unul zbuciumat pentru Timișoara, care, mai întâi a avut de suferit în urma asediului armatei de țărani răsculați, conduse de Gheorghe Doja, în 1514, iar apoi a fost chiar cucerit, în anul 1552, de către otomani. Timișoara a devenit astfel capitala unui ’’vilayet ’’ otoman ce cuprindea întreg Banatul, iar compoziția etnică s-a modificat, prin stabilirea în oraș a unui număr considerabil de turci , dar și de evrei sefarzi, aceștia contribuind la dezvoltarea comerțului. Orașul și-a schimbat aspectul, dar și importanța, el fiind condus de către un trimis special al sultanului, la fel ca Belgrad sau Budapesta, și folosit ca bază de operațiuni a armatei otomane. Stăpânirea otomană a rezistat unei răscoale populare, dar și mai multor încercări de cucerire din partea principilor Transilvaniei, până în anul 1716, când austriecii conduși de prințul Eugeniu de Savoia au reușit cucerească orașul.

Statutul administrativ s-a modificat aproape în permanență în secolul al XVII-lea, dar, în 1781, Timișoara a devenit ’’oraș liber regesc ’’, printr-o diplomă emisă de împăratul Iosif al II-lea.

Dominația austriacă a fost cea care și-a pus, poate, impactul cel mai mare asupra Timișoarei. Orașul a fost reconstruit și reorganizat, au fost colonizați emigranți germani catolici, din Nassau si Schawaben, de unde și numele de ’’șvabi ’’, iar construcția canalului navigabil Bega a legat orașul de Dunăre și de Tisa.

În timpul revoluției de la 1848, cetatea a fost din nou asediată de forțele revoluționare maghiare, timp de 114 zile, fără succes însă. Mai apoi, în scurta perioadă de conducere neoliberală ce a urmat revoluției, Timișoara a devenit capitala provincei Banatului timișan, și și-a păstrat vechiile privilegii.

Mai mult, beneficiind de pe urma unei dezvoltări industriale considerabile, în oraș s-a introdus o linie de telegraf, iluminatul stradal cu gaz, iar o cale ferată a făcut legătura între oraș și portul Baziaș.

Dezvoltarea economică a continuat și după ce Timișoara a intrat sub administrația maghiară, în urma negocierilor politice din cadrul Imperiului Austriac, între împăratul Franz Joseph și fruntașii maghiari, în anul 1860.

Crearea dublei monarhii, în 1867, a însemnat accentuarea politicii de maghiarizare, dar toate acestea au rămăs fără ecou pe plan economic. Orașul s-a dezvoltat considerabil, vechile fortificații au fost dărâmate pentru a face loc locuințelor, au fost construite noi bulevarde, și în 1899, a fost introdus tramvaiul electric. Primul război mondial a afectat serios nivelul de trai al timișorenilor, din cauza rechizițiilor, a creșterii prețului alimentelor, dar și a înrolării a nu mai puțin de 13000 de bărbați în armata Imperiul Austro-Ungar.

În contextul destrămării dublei monarhii, și a situației politice confuze din Ungaria, în Timișoara a avut loc, la 31 octombrie 1918, o mare manifestație la care au participat reprezentanți ai tuturor etniilor din Banat, și s-a decis constituirea unui Consiliu Național al Banatului, care să hotărască soarta provinciei.

În fața proclamării, la inițiativa reprezentanților maghiari și șvabi, conduși de dr.Otto Roth, membru în Partidul Social Democrat din Ungaria, a unei Republici a Banatului, după modelul Confederației Helvetice, reprezentanții români, conduși de dr. Aurel Cosma, au luat atitudine.

Aceștia au denunțat această soluție, a unei autonomii, dar în cadrul Ungariei, și au cerut unirea Banatului cu România, luând legătura cu Consiliul Național Român Central, constituit la Arad, în acea vreme.

În cele din urmă, voința românilor a prevalat, iar la Conferința de Pace de la Paris, unirea Banatului cu România a fost recunoscută oficial.

Timișoara, Mica Vienă

Simina Ivan, soprană, afirmă că ” Timișoara este Mica Vienă, sau mai bine spus Viena este Timișoara mare”

Ioan Holender, directorul Operei din Viena, „Timișoara este numită mica Vienă pentru că planul orașului este același”.

Florin Medeleț, istoric, afirmă că Timișoara este asemuită Vienei nu doar datorită bogăției culturale, diversității etnice și lingvistice, dar și datorită conservării numeroaselor clădiri ce dăinuiesc din secolul XVIII

Directorul Austrian AirlinesTimișoara, Magdalena Mărculescu, afirmă că Timișoara a fost numită ”mica Vienă” în trecut, acest nume fiind păstrat și în momentul de față datorită inerției.

Sub trotuarele timișorene, stau îngropați metri întregi de arheologie medievală din care se povestește și astăzi despre vremurile de mult apuse.

Turcii au stăpânit orașul mai bine de două veacuri aprenta lor, însă, dispărând în totalitate.

Clădirea primăriei veche a orașului, a primăriei germane, ridicată in 1731 are in temelii o urma a unor bai otomane.

Palatul Mercy. Coloanele palaturlui sunt cosntruite în stil ionic, sprijinind un balcon chiar deasupra intrării al cărui design nu a păstrat originalul. Claudius Mercy, primul guvernator militar al banatului după cucerirea Timișoarei în 1716 și alungarea otomanilor din banat. Acesta, era un general, a murit in bătălia de la Parma în 1734 după ce, vreme de mai bine de 15 ani a hotărât destinele industriale, hidrotehnice, culturale a ținutului bănățean pe care l-a condus.

Piața de fața cazarmei Transivlania, cea mai mare cazarmă baroc din Europa, cu un front de fațadă de peste 400 de metri, a dispărut treptat prin demolare unor clădiri. Administrația austrică ce pătrunde în 1716 șterge aproape în întregime orașul și îl reconstruiește după modelul vienez, aceasta însemnănd o matrice foarte bine proporționată și dispersată. Modul de aplicare al fiecărui proiect al clădirilor Timișorene este foarte coerent, nu numai în costruire dar și în utilizare. În secolulu XVIII exista o administrație militară cu cldiri sobre care ilustrează un stil arhitectural cu imbinări ale elementelor baroce cu elemente clasiciste dar cu un aer mai sobru, mai ordonat.

În anumite planuri ale orașului din prima parte a secolului XVIII se dădeau indicații cum trebuiesc construite casele iar cea mai importantă fiind că trebuia să arate ca și cele din Viena.

Tradiția palatelor cu numeroase decorațiuni începe, în Viena, cu secolul al XVII lea după eliberarea de sub stăpânirea otomană, acestea devenind model pentru casele impreiale răspândite în întreg imperiul austriac. Burghezii doreau ca decorațiunile reședințelor proprii să fie asemenea caselor impreiale astfe, stilul baroc împărătesc pătrunde în orașul Timișoara la începutul secolului al XVIII lea, o dată cu reconstruirea lui. Fațadele ritmate proiectate astfel încât să se joace cu felul în care cade lumina, sunt întrerupre de cornișele ferestrelor foarte bogat decorate cu modele și motive baroce.

Casa cu Atlanți se remarcă prin deosebiții pilaștri dar și prin prezența tunurilor ce stăjuiesc intrarea, acestea fiind o parte din arsenalul fortificației Timișoarei până la 1716 capturate de austrieci, devenind astfel sprijinitori ai casei și fiind înlocuiți de versiuni mai bune.

Totodată, comune sunt clădirile joase, doar cu un etaj, carora le este specifică masivitatea, nefiind influențate de decorațiunile stilului baroc ce cucerește Timișoara.

Palatul Episcopiei Romano-Catolic edificat într 1730-1740 este cel mai bun exemplu al întelegerii conceptului de artă barocă provincială a secolului XVIII. Porțile masive sculptate de meștri alohtoni vegheau, în vremurile de mult apuse, o piață, astăzi înlocuită d eo străduță modestă.

Arta feroneriei înflorește și ocupă atât balcoanele căt și fațadele clădirilor timișorene.

Timp de 60 de ani, Timișoara a avut doi primari și două primării

După terminarea ciumei în 1739, boală care măcelărise mai bine de trei pătrimi din populația orașului restul fiind marcată de imaginea grămezilor de cadavre ce se ardeau în piețele orașului, Jande Hansen a plecat la Viena comandănd monumentul Sfintei Treimi pentru a celebra victoria vieții. Bătând drum lung cu vaporul, acesta impresionează prin basoreliefurile ce înfățișează momente ale ocupației molimei devastatoare. Piața ce găzduiește monumentul nu a fost construită doar pentru estetică ci și pentru funcția comercială, aceasta fiind inima Timișoarei, tărgul săptămânal dăinuind sute de ani.

Domul Romano-Catolic construit începând cu al treilea deceniu al secolului al XVIII lea și finisat 20 de ani mai târziu, sensibilizează prin fastuoase sculpturi interioare dar și prin fațada măreață. Minunată clădire, aceasta comfirmă măreția stilului baroc, imitând biserici asemănătoare nu numai din Viena ci și din Salzburg.

În Pața Unirii, una dintre cele mai frumoase și interesante piețe ale secolului XVIII din întreaga Europă Estică și Sud-Estică, se găsește Casa Albastră. Aceasta, aparținea unei familii de neguțători, pe vremea aceea, responsabili cu o parte din podurile ce traversau Bega.

Utilizarea șinelor de fier și a fierului în general în cantitate mare la construcția clădirilor se întâmplă după jumătatea secolului al XIX lea, acesta devenind un laitmotiv ce înlocuiește arcurile de cărămidă sau grinzile de lemn permițând astfel înălțarea.

Puține clădiri din Romănia dețin o istorie atăt de îndelungată și zbuciumată ca și clădirea ce adăpostește Muzeul Banatului începănd din 1947. Aceasta a fost construită de Carol Robert de Anjou, refăcută de Iancu de Hunedoara, modificată de otomani în perioada 1550-1716, remodificată de habsburgi în secolul XVIII și ulterior restaurtă după un bombardament al orașului de 3 luni.

Ani ’50 se caracterizează printr-o dorință comună de înălțare, această aspirație manifestându-se și în construcția de clădiri, cetățenii primind dreptul de a ridica un etaj în plus locuințelor. Bineînțeles că acest lucru a dus la înmulțirea populației, atingănd 100.000 de locuitori, 1853- unirea Timișoarei prin telegraf cu Viena și Budapesta, 1856- înființarea căii ferate către Baziaș, Seghedin, Viena,

Momentul introducerii curentului electric este cel mai timpuriu din Europa , al 5-lea oraș cu tramvaie din lume și al doilea din Europa, începănd din 1982 dărâmă zidurile declarăndu-se oraș deschis

Edilii Timișoarei, atunci când au dat jos zidurile vechiului oraș, au conceput planurile orașului după Ringul Vienez. Timișoara prezenta exact aceleași caracteristici precum Viena, un cartier central înconjurat de ziduri și un glacis exterior iar restul cartierelor erau destul de depărtate de centrul orașului. Pentru a lega cartierele între ele și de centru, după distrugerea zidului, o arteră foarte largă a fost construită la exteriorul cartierului central.

De-a lungul a peste 40 de ani, inginerii și tehnicienii au plănuil iar apoi au executat apărarea de inundație a ținuturilor bănățene, irigarea marilor câmpii din zonă (Lunca Mureșului, Lunca Timișului, Lunca Begăi, Lunca Bârzavei, Lunca Tisei).

Josefstadt, oașul lui Josef, este corespondentul actualuli cartier Josefin

Hanul Trompetistului atestat documentar încă din prima jumătate a secolului XVIII a suferit numeroase modificări în a doau jumatate a secolului XIX. Până în 1922, aproape toate cele peste 200 de cafenele ale Timișoarei aveau orchestre proprii, taxele suplimentare impuse pentru muzică au soldat cu mistuirea a numeroase orchestre.

Se folosesc nume germane atăt pentru străzi cât și pentru case.

Curțile sunt percepute ca spațiu intermediar între spațiul urban

Reurse turistice urbane

Din punct de vedere structural, patrimoniul turistic al unui spațiu dat are la bază mai multe componente:

Resurse turistice (ce constituie materia primă practicării turismului)

Infrastructură specifică dar și generală

Structuri turistice (sau baza tehnico-materială)

Conceptul de “resursă turistică” înglobează atât atracțiile turistice destinate vizitării, cât și diferite elemente ce pot fi valorificate, creând astfel diferite forme de turism.

Potențialul turistic al unui areal dat este valorificat cu ajutorul resurselor turistice potențiale (ulterior devenind resurse turistice reale) dar și de prezența infrastructurii turistice care să favorizeze această activitate.

Resursele turistice însumează acele reurse naturale dar și antropice care au devenit atracții turistice și sunt valorificate din punct de vedere economic.

.

Conform Ordonanței de Guvenrn nr 68/26 aug 1994, întorită de legea nr 41/1995 au fost stabilite principalele categorii de obiective.

Monumnte și situri arheologice

Monumente și ansambluri de arhitectură

Rezervații de arhitectură și urbanism, clădiri, monumente și ansmabluri memoriale

Monumente de artă plastică și comemorativă

Monumente tehnice

Locuri istorice

Parcuri și grădini

Municipiul Timișoara deține un amplu ansamblu de obiective turistice, regăsindu-se exemplare din fiecare categorie, acestea fiind polarizate de cartierele Cetate, Iosefin și Fabric. Pe întreg teritoriul municipiului se regăsesc nu mai puțin de 120 de monumente culturale (vezi anexa 1), cele mai numeroase fiind palatele, piețele, bisericile și spitalele

Din punct de vedere turistic, analiza și înventarierea bunurilor culturale se face după anumite aspecte precum locul, geniul tehnic, tema culturală, tipul de proprietate, capacitatea de suport etc.

Timișoara este un oraș cu o istorie foarte bogată și un patrimoniu cultural mai mult decăt impresionant. Pornind de la clădiri-monument, cetăți, castele, biserici, statui, făntăni, parcuri, piețe, poduri și chiar fabrici din secole trecute, toate aceste obiective ascund taine din negura vremurilor apuse.

Din categoria cetăților și a castelelor, semnificative sunt:

Bastionul Maria Theresia

Acesastă construcție a fost ridicată în secolul al XII lea și reprezintă prima cetate fortificată a Timișoarei

Perioadă favorizantă dezvoltării a avut loc între anii 1316-1323 când Carol Rober de Anjou a proclamat orașul capitală al Regatului Ungar.

În 1552 bastionul este cucerit de otomani sub a căror dominație stă până în 1716 când este cucerit de Imperiul Habsburgic.

Castelul Huniazilor

Acesta a fost construit la inițiativa voievodul Iancu de Hunedoara între anii 1315-1316, pe ruinele unui vechi castel construit de Carol Robert de Anjou și avariat în urma unui cutremur, în urma unei vizite în Timișoara.

În timpul ocupației otomane, castelul a deservit ca reședință a condamnaților militari ai Pașalâcului de Timișoara. După recucerirea orașului de către armata imperială acesta a fost folosit ca și depozit militar.

Muzeul, este definit de Dicționarul Explicativ al Limbii Române ca o instituțiece se ocupă cu stângerea, păstrarea, cercetarea, punerea în valoare și expunerea obiectivelor de artă care prezintă interes istoric, științific sau artistic.

Muzeul Banatului

1872 este anul în care Muzeul Banatului își începe existența, o dată cu fondarea Societății de Istorie și arheologie din sudul Ungariei inițiată de Ormos Zsigmond. De-a lungul anilor, muzeul a funcționat în mai multe sedii însă din 1947 a fost mutat în Castelul Huniazilor.

Puține clădiri din Romănia dețin o istorie atăt de îndelungată și zbuciumată ca și clădirea ce adăpostește Muzeul Banatului. Aceasta a fost construită de Carol Robert de Anjou, refăcută de Iancu de Hunedoara, modificată de otomani în perioada 1550-1716, remodificată de habsburgi în secolul XVIII și ulterior restaurtă după un bombardament al orașului de 3 luni.

Muzeul deține peste 486000 de piese, acestea fiind categorisite pe arheologie, numismatică, memorialistică, istorie, științe ale naturii, cartografie și carte veche românească și străină.

Muzeul de Artă

Un alt obiectiv ce nu trebuie omis de consumatorii frumosului este Muzeul de Artă. Situat în aripa de vest a Palatului Baroc din Piața Unirii, acesta însumează peste 8500 de exponate adunate din mici donații și achiziții. Prima pictură în evidențele muzeului datează din 1879 iar în 1888 se adaugă impresionanta donație a lui Ormos Zsigmond.

Muzeul Satului

Acesta a fost înființat în 1971 în extremitatea de nord-est a orașului, în Pădurea Verde, pe o suprafață de peste 17 ha. Acesta cuprinde case, biserică, moară, primărie și birt reconstruite de muzeu respectând tehnicile locale.

Bisericile sunt edificii construite și amenajate pentru practicarea activităților religioase mai ales pentru oferirea serviciilor confesionale. Datorită importanței atăt comfesională cât și istorice pe care o dețin, acestea ajung să fie obiective turistice chiar dacă scopul construirii lor nu a fost acesta.

Timișoara deține un complex de astfel de edificii, 13 dintre ele regăsindu-se și pe Lista Monumentelor Culturale. Cele mai reprezentative sunt :

Catedrala Mitropolitană

Situată în centrul orașului, străjuiește Piața Operei prin măreția și frumusețea sa. Aceasta are ca hram pe Sfinții Trei Ierarhi și este declarat monument de artă pentru arhitectura, sculptura și pictura ei.

La inaugurarea ei în 6 Octombrie 1946 a participat însăși patriarhul de atunci, Nicodim Munteanul și chiar Regele Mihai I alături de întreg episcopatul Mitropoliei Ardealului.

Din cauza celui de-al doilea război mondial, finisajele s-au terminat abia în 1966, după 20 de ani de la punerea pietrei de temelie.

Aceasta este o biserică relativ nouă construită pe piloni din cauza pănzei freatice foarte dense și ridicate.

Policandrele, iconostasul și ușile împărătești au fost sculptate în lemn de tei.

Între anii 2003-2006 pictura catedralei a fost restautară, primid astfel strălucirea binecuvenită.

Catedrala are în total 13 turle dintre care 9 mari și 4 auxiliare. Aceasta este construită în stil bizantin îmbinat cu cel nord-moldovenesc.

La intrarea în catedrală, în pronaos, pe partea deaptă sunt așezate încă din 1956 moaștele Sfântului Iosef de la Bartoș – mitropolitul Timișoarei din secolul al XVII lea.

Sinagoga Cetate

Acest edificiu de rât mozaic a fost construit în 1863 la inițiativa rabinului Mauriciu Hirschfeld datorită numărului mare de evrei din vreme aceea (circa 13000).

La cea de-a doua inaugurare a singogei, în 1872, a participat însăși împăratul Franz Josef I.

Fațada este placată cu ceramică și cărămizi false. Interiorul este dominat de orga Wegenstein instalată din 1866

Biserica Piariștilor

Călugării Piariști ajunși în Timișoara în anul 1788 primesc mănăstirea călugărilor fransciani și biserica Sf. Ioan Nepomuc constreuită pe locul unei vechi moschei, aceasta constuită de asemenea peste o biserică medievală.

Aceasta are elemente neo-bizantine, maghiare și baroce din vechea biserică.

În interiorul clădirii s-au identificat mai multe morminte precum cel al Johannei Honrath (prima iubire a lui Beethoven) și Karl Grath. Totodată, din cripta bisericii au fost mutate 261 de schelete.

Domul Romano-Catolic

Construit începând cu al treilea deceniu al secolului al XVIII lea și finisat 20 de ani mai târziu, sensibilizează prin fastuoase sculpturi interioare dar și prin fațada măreață. Minunată clădire, aceasta comfirmă măreția stilului baroc, imitând biserici asemănătoare nu numai din Viena ci și din Salzburg.

Din cauza substratului mlăștinos, la ridicarea bisericii s-au folosit piloni de lemn.

Are o lungime de 55 de metri, lățime de 22 de metri iar înălțimea turnurilor este de 35 m. Clopotele au fost turnate în 1763 iar orologiile montate în 1764.

Palatul desemnează o construcție impunătoare care servește ca locuință pentru personaje importnate (de origine nobilă) sau ca sediu al unei instituții publice.

Palatul Lloyd

Este o clădire impunătoare, cu trei etaje, amplasată în centrul Timișoarei. A fost construită de arhitectul Leopold Baumhorn între anii 1910-1912 și se evidențiază prin stilul eccleric și influențele seccesion.

Clădirea a avut mai multe întrebuințări de-a lungul timpului : inițial a funcționat Bursa Agricolă, societatea Lloyd, înainte de război la parterul clădirii se regăsea Cafeneaua Wien (locul în care se întâlnea clasa superioară a Timișoarei).

Începând cu anul 1948, clădirea funcționează ca sediu al Rectoratului Universității Politehnica din Timișoara.

Palatul Szechenyi

Situat în Piața Victoriei, acesta a fost construit între anii 1900-1914 de către Societatea Szechenyi după planurile lui Laszlo Szekely. Acesta este o clădire cu patru etaje iar la fiecare etaj sunt porțiuni ieșite înafară, lagate prin balcoane. Colțurile clădirii sunt netezite și prevăzute cu câte un turn. Zonele din partea superioară se termina în frontoane triunghiulare și sunt decorate cu bazorelief.

Palatul Dauerbach

Palatul Dauerbach, situat în Piața Victoriei, a fost construit după planurile arhitectului Lazslo Szekely între anii 1912-1913.

Fațada clădirii este împărțită în cinci părți : partea centrală alcătuită din trei părți, fiind mai înaltă iar la nivelul acoperișului prezentând trei frontoane de formă ogivală. Partea secundară formată din două părți laterale este de o înălțime mai mică, prezentând un acoperiș scund, fiecare parte deținând la nivelul superior un fronton.

Liceul Piarist

O dată cu mutarea piariștilor din Sântana, în 1790, și primirea în folosință a Mănăstirii Franciscanilor, își încep și activiatatea ordinului pedagogic.

Școala cunoațte o puternică dezvoltare, astfel în 1870 deținea 417 de elevi roman-catolici dar și ortodocși, evrei, luternai și reformați. Limba inițială de predare era latina apoi au fost adăugate germana, maghiara și ulterior, în 1920, limba română.

Activitatea piariștilor s-a încheiat în 1948 dar faima dobândită a atras majoritatea elevilor din Timișoara. În prezent, edificiul găzduiește Universitatea Politehnică.

Casa Mercy

Aceasta, împreună cu alte câteva case alăturate și terenul din fața lor, formează Piațeta Mercy.

Este supranumită palat atăt datorită dimensiunilor deloc neglijabile dar și datorită rangului primului posesor al acesteia.

Coloanele palatului sunt cosntruite în stil ionic, sprijinind un balcon chiar deasupra intrării al cărui design nu a păstrat originalul. A deservit ca reședință lui Claudius Mercy, primul guvernator militar al banatului după cucerirea Timișoarei în 1716 și alungarea otomanilor din banat. Acesta, general fiind, a murit in bătălia de la Parma în 1734 după ce, vreme de mai bine de 15 ani a hotărât destinele industriale, hidrotehnice, culturale a ținutului bănățean pe care l-a condus.

Casa cu Atlanți

Clădire istorică al cărei nume provine de la coloanele cu atlanți ce se găsesc în partea centrală, a fost construită în 1812 de către comercianul Toma Naum Makri pentru a fin închiriată. Casa a fost ulterior donată, de fiica comerciantului, comunității sârbe iar apoi ajungând în proprietatea Bisericii Sârbe. În 1966 este preluată de Statul Român iar după 1989 este proprietate privată.

Casa cu Atlanți se remarcă prin deosebiții pilaștri dar și prin prezența tunurilor ce stăjuiesc intrarea, acestea fiind o parte din arsenalul fortificației Timișoarei până la 1716 capturate de austrieci, devenind astfel sprijinitori ai casei și fiind înlocuiți de versiuni mai bune.

Piețele sunt o înglobare de sisteme, relații sociale și infrastructuri unde se desfășoară comerțul, se schimbă bunuri și servicii. Ulterior, prin importanța economică sau artistică, acestea devin obiective turistice.

Piața Unirii

Aceasta este cea mai veche piață a Timișoarei și este construită și amenajată în stil baroc.

De-a lungul timpului, piața a purtat mai multe denumiri : Hauptplatz (Piața Principală), Domplatz (Piața Domului) și Piața Losonczy.

Aceasta reprezină un punct de interes turistic nu doar importanței sale dar și datorită faptului că înglobează mai multe obiective : Domul Romano-Catolic, Liceul Nikolaus Lenau, Casa cu Lei, Catedrala Ortodoxă Sârbă, Palatul Episcopiei Ortodoxe, Casa Bruck, Paatul Baroc și Monumentul Sfânta Treime.

În Pața Unirii, una dintre cele mai frumoase și interesante piețe ale secolului XVIII din întreaga Europă Estică și Sud-Estică, se găsește Casa Albastră. Aceasta, aparținea unei familii de neguțători, pe vremea aceea, responsabili cu o parte din podurile ce traversau Bega.

După terminarea ciumei în 1739, boală care măcelărise mai bine de trei pătrimi din populația orașului restul fiind marcată de imaginea grămezilor de cadavre ce se ardeau în piețele orașului, Jande Hansen a plecat la Viena comandănd monumentul Sfintei Treimi pentru a celebra victoria vieții. Bătând drum lung cu vaporul, acesta impresionează prin basoreliefurile ce înfățișează momente ale ocupației molimei devastatoare. Piața ce găzduiește monumentul nu a fost construită doar pentru estetică ci și pentru funcția comercială, aceasta fiind inima Timișoarei, tărgul săptămânal dăinuind sute de ani.

Piața Victoriei

Sau fosta Piață a Operei este una dintre piețele centrale ale municipiului Timișoara, totodată prezintă o mare importanță istorică, fiind locul unde în 20 Decembrie 1989 Timișoara a fost proclamat primul oraș liber din România.

Piața Victoriei a fost concepută la începutul secului XX când zidurile cetății Timișoara erau distruse.

În interiorul pieții se regăsesc două monumente semnificative:

Lupoaica cu puii, este o replică a Lupei Capitolina dăruite Timișoarei de către Roma ca simbol al latinității.

Acest edificiu este amplasat pe o coloană înaltă de 5 metri.

Inaugurarea monumentului a avut loc în anul 1926 pe data de 23 Aprilie în prezența a 10000 de oameni.

Fântâna cu pești a fost construită în anul 1957 sub forma unei stele cu cinci colțuri și în scurt timp a devenit foarte admirată și căutată atât de vărstnici ci și de tineri.

Parcurile și zonele verzi sunt foarte numeroase în municipuil Timișoara, acestea îndeplinind mai multe funcții, printre care cea estetică, recreativă și de agrement, sanitară dar totodată constituind un factor de protecție a mediului ambiant și de manținere a echilibrului ecologic.

Parcul Rozelor

Renumit în întreaga Europă, Parcul Rozelor, sau Rozariumul, a fost realizat din contribuția femeilor înstărite din oraș în secolul al XVII lea.

În 1891 este vizitat de Împăratul Franz Jozef în timpul Expoziției Universale fiind ridicate 10 pavilioane din lemn.

În perioada celui de-al doilea Război Mondial, parcul este distrus dar este refăcut între anii 1953-1965 atingănd un număr de peste 1200 de variații de trandafiri. În perioada interbelică se construiește și un amfiteatru.

Parcu Botanic

Situat în spatele Spitalului Municipal Clinicile Noi, Parcul Botanic este recunoscut pentru marea varietate de specii arboricole pe care o deține.

În 1995 a fost declarat rezervație științifică cu scopul de a proteja flora flora locală. Cu o suprafață de aproximativ nouă hectare, acesta se constituie într-un frumos și liniștitor parc dendrologic.

3.4 Analiza cantitativă a infrastructurii și circulației turistice

Turismul este o activitate economică foarte importantă cu implicații culturale, sociale și de mediu și cu o evoluție spectaculoasă. Această activitate joacă un rol crucial deoarece contribuie cu o pondere destul de însemnată la produsul intern brut al țării astfel un număr mare al forței de muncă depinzând de acest sector.

Infrastructura turistică

Infrastructura reprezintă unul dintre principalii factori de influență în activitatea de turism, aceasta, împreună cu alte elemente precum bunurile și serviciile destinate consumului turistic, condițiile de comercializare, forța de muncă, echipamente turistice etc; alcătuind oferta turistică fără de care nu se pot valorifica resursele turistice.

Structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică se definesc ca fiind construcții sau amenajări, care furnizează in mod permanent sau sezonier serviciul de cazare și alte servicii turistice.

Conform Institutului Național de Statistică, în anul 2014, la nivel național existau 6130 de structuri de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică, Regiunea Vest situându-se pe locul al șaselea cu 598 de unități de cazare, reprezentăd 9,76% din totalul unităților de cazare.

Analizănd evlouția structurilor de primire turistică cu funțiuni de cazare turistică în perioada 1990-2014 se poate observa în Municipiul Timisoara se manifestă un trend ascendent.

În 1990 sunt prezente doar 7 hoteluri și un camping, celelalte tipuri de structure de primire turistică fiind inexistente. Pe parcursul următorilor 10 ani (până în anul 2000) numărul hotelurilor se dublează și îsi fac loc pe piața de deschidere doua noi tipuri de structuri, și anume vilele turistice.

În ceea ce privește hotelurile, acestea sunt cele mai vechi și totodată cele mai cunoscute tipuri de structuri de primire turistică. Se observă o evoluție ascendentă a numărului acestora, pornind de la un total de 7 hoteluri în anul 1990, în anul 2014 se ajunge la nu mai puțin de 51 de astfel de structuri.

2005 este anul care marchează apariția unui alt tip de structure de primire turistică- hotelurile pentru tineret. Acestea se conturează sub forma unor structuri de cazare turistică, cu dotări minimale, adaptate cerințelor caracteristice tineretului, care asigură servicii de cazare, masă, agrement, pe baza unor regulamente de organizare interioară specifice. Totodată acesta este și singurul an în care acest tip de structură de primire turistică figurează în statistică.

Hostelul reprezintă un tip de structură de primire turistică cu o capacitate minima de 3 camere, garsoniere sau apartamente dispuse pe niveluri, in spatii amenajate, de regulă, in clădiri cu altă destinație inițială decât cea de cazare turistică (definiție preluată de pe www.inss.org.il).

Acest tip de structură își face debutează târziu în Timișoara, în 2010 fiind doar două unităță, dar pe parcursul a doi ani număril acestora se triplează, ajungănd în 2014 la 7 astfel de unități datorită condițiilor bune de care dau dovadă și prețurile avantajoaste ăn special grupurilor mari.

Vilele turistice își fac apariția în statistica națională începănd cu anul 2000. Acestea se definesc ca structuri de primire turistică de capacitate redusă, funcționând în clădiri independente și cu arhitectură specifică. Pe parcursul a 5 ani (2000-2005) numărul vilelor turistice rămâne constant dar în perioada următoare (2010-2014) numărul acestora se înjumătățește, rămânând la nivelul municipiului Timișoara o singură structură de acest timp.

Campingul este un tip de structură de cazare turistică destinată asigurării spațiului necesar turiștilor pentru a se caza cu cortul sau rulota. Pe parcursul a celor 25 ani de referință (1990-2014), la nivelul municipiului Timișoara se regăsește un singur camping. Acesta a fost, bineînțeles, extins și modernizat de-a lungul timpului.

Capacitatea de cazare turistică în funcțiune reflect numărul de locuri de cazare puse la dispoziția turiștilor de către unitățile de cazare și se exprimă în locuri-zile.

Începând analiza din anul 2001 este observabil faptul că numărul locurilor oferite de hoteluri se detașează net de celelalte tipuri de structure de cazare turistică, însumănd 531781 de locuri, urmănd ca până în anul 2012 să se ănregistreze o continua creștere, ajungând la 1269959 de locuri. În anul 2013 sesizăm o micșorare a capacității de cazare la nivelul hotelurilor cu 4274 de locuri, ajungănd astfel la 1265685 de locuri. În schimb, anul 2013 aduce o creștere de 60192 de locuri, ajungăndu-se astfel la apogelul capacității de cazare al hotelurilor (1325877 locuri)

În ceea ce privește hotelurile pentru tineret, în perioada 2001-2005, numărul locurilor disponibile indică un trend ascendent, capacitatea mărindu-se cu 6752 dar după 2005 aceste tipuri de structuri de cazare turistică dispar în totalitate.

Hostelurile își fac apariția în anul 2010 cu un total al capacității de cazare de 19166 de locuri și pe parcursul a 4 ani numărul locurilor crește semnificativ, maximul fiind atins în anul 2013 (125019 locuri) urmând ca în anul 2014 capacitatea să se diminueze cu 821 de locuri, ajungănd astfel la 124198 de locuri.

Potrivit datelor furnizate de Institutul Național de Statistică, motelurile au o existență scurtă, doar în anul 2005 existând o capacitate de cazare turistică totală de 930 de locuri, în anii următori și până în prezent nemaifiind consemnat nici un loc disponibil în acest tip de structură de primire turistică.

Campingul municipiului Timișoara înregistra în anul 2001 o capacitate de cazare turistică totală de 89570 de locuri, acesta extinzându-se în anii următori, maximul fiind înregistrat în anii 2010-2011 (94900) urmând ca ulterior să fie indicată o ușoară diminuare , ajungănd astfel în anul 2014 la o capacitate de cazare turistică totală de 79040 de locuri.

În cazul pensiunilor turistice se observă o creștere spectaculoasă a capacității de cazare turistică, astfel, în 2001 fiind înregistrate 64168 de locuri iar până în 2005 numărul acestora crește de 2,6 ori ajungând la 170888 locuri. Se constatată o creștere constantă până în 2013 cănd se atinge maximul înregistrat (321851 locuri) urmând ca în anul 2014 să urmeze trendul national și anume să se inventarieze o ușoară diminuare a numărului total de locuri, ajungănd la 271020.

Sosirile turiștilor în structurile de primire turistică îndică numărul turiștilor cazați în unitățile de cazare turistică și cuprind toate peroanele (din țară sau străini) care călătoresc în afara localității în care sunt domiciliați, rămânând cel puțin o noapte într-o astfel de unitate de cazare fără a desfășura o activitate renumerată.

Cei mai mulți dintre turiști prefer cazarea într-un hotel, așa cum arată datele statistice, însă numărul acestora oscilează. Pornind de la un total al sosirilor de 127462 în 2001, se constată o ușoară descreștere în 2003 (ajungând la 118359) fiind apoi urmată de o creștere semnificativă până în anul 2007 când numărul total al sosirilor în hoteluri este de 195462. Anul 2010 aduce o diminuare sesizabilă, sosirile turiștilor însumănd 146389, urmată de o creștere puternică pănă în 2012 unde se atinge impresionantul număr de 186215. Abia sesizabilă scăderea sorisilor turiștilor din 2013 (- 8350), urmează iarăși o creștere fiind atins și maximul din perioada analizată, de 194146 de sosiri în 2014.

Soririle turiștilor în hosteluri în 2010 însumează 1018 urmând până in 2013 numărul acestora să crească de aproximativ 10 ori ajungănd la 10991 continuând în 2014 cu o scădere ușoară și ajungănd la un număr total al sosirilor de 9482.

Sosirile în vilele turistice totalizează un număr de 1386 în anul 2001 urmănd ca până în anul 2003 acestea să scadă de 3,2 ori ajungând la 432 iar în anul 2005 se înregistrează o ușoară creștere până la 710. În perioada 2007-1012 nu sunt prezente date în cee ace privește sosirile în vilele turistice. În anul 2013 sunt semnalate 26 de sosiri urmănd ca până 2014 numărul acestora să crească de 10,7 ori ajungănd la 279 de sosiri.

Sosirile turiștilor în campinguri au o evoluție oscilatorie în perioada 2001-2011 evidențiindu-se mai multe maxime și minime iar din anul 2012 se conturează o pronunțată reducere a numărului de sosiri, culmindănd în anul 2014 cu doar 72.

În ceea ce privește sosirile turistice în pensiuni, acestea sunt într-o continua ascensiune. Pornind de la 4906 în 2001, cresc spectaculos până în anul 2007 cănd se înregistează un număr de 24172, apoi perioada următoare adduce ușoare dar constant creșteri. Maximul de 32416 este atins în anul 2013, iar în anul 2014 se constată o ușoară reducere a numărului de sosiri (de -965).

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Analiza turismului urban în Municipiul Timișoara Coordonator științific Asist. Univ. Dr. Amalia Roxana Bădiță Absolvent Liliana Alexandra Vișan… [302109] (ID: 302109)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Analiza turismului urban în Municipiul Timișoara Coordonator științific Asist. Univ. Dr. Amalia Roxana Bădiță Absolvent Liliana Alexandra Vișan… [302109]

Copyright Notice

INTRODUCTION: John Fowles and Postmodernism .………………………. ….5 I. Postmodern Elements in the Work of John Fowles ………………. [603309]

Journal of Engineering Studies and Research Volume 17 (2011) No. 4 24 [619162]

Introducere … .. 1 [602702]

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREȘTI [630421]

un întreg format din verigi ( Gr. – TO SYSTEMA) o mulțime de elemente, ordonată printr -o mulțime de relații un ansamblu de elemente (materiale… [619867]

Programul de studii: MANAGEMENT [625352]

Copyright Notice

Similar Posts