Analiza Tranzactionala A Comunicarii. E. Berne

ANALIZA TRANZACȚIONALĂ A COMUNICĂRII. E. BERNE

CUPRINS

ADNOTARE (în română și engleză)

INTRODUCERE

I COMUNICAREA: O FILOSOFIE A OMULUI CONTEMPORAN

I.1. Analiza comunicării ca interacțiune socială

I.2. Modele de studiu asupra comunicării umane

I.2.1. Școala Proces

I.2.2. Școala Semiotică

I.3. Axiomele comunicării

II COMUNICAREA DINCOLO DE ”INTERPERSONAL”

II.1. Analiza tranzacțională și cele trei stări ale Eului

II.2. Structurarea timpului comunicațional

II.3. Poziții ale vieții existențial umane. Relația cu sine și celălalt

II.4. Programarea neurolingvistică

II.5. Scenariile umane

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

ACTUALITATEA TEMEI: Indiferent de contextul social, de nivelul de aprofundare a relației cu celălalt, de starea agreată la un moment dat, prin formele și mijloacele sale de exprimare, comunicarea este omniprezentă, ea este cea care activează diferitele pattern-uri pentru atingerea scopurilor vizate. ”Activitate sau inactivitate, vorbire sau tăcere, orice are valoare de mesaj. Asemenea comportamente influențează altele care, la rândul lor, nu pot să nu răspundă la comunicări și prin însuși acest fapt să comunice” (Watzlawick, 1972). Prin complexitatea sa, prin conglomerarea conceptuală cu multiple ramificații, comunicarea este privită drept miezul psihismului uman, cu o însemnătate ce nu poate fi ignorată, omisă ori minimalizată. Specificitatea contextuală implică o serie de pattern-uri, măști sociale derivate și/sau atașate stasus-rolurilor a căror exprimare sugestivă are loc prin intermediul mesajului, indiferent de forma sa de prezentare: verbală, nonverbală ș.a în cadrul acestui proces fiind reflectate concomitent gânduri, emoții, valori și expectanțe, definitorii fiecăruia dintre noi.

Scopul și obiectivele lucrării propuse sunt: analiza amănunțită asupra înțelesului comunicării, evidențierea acelor ”portrete sociale” la care apelăm mai mult sau mai puțin conștient, cu o influență semnificativă asupra relației cu celălalt, atitudini și evaluări asupra situației date, ceea ce ne permite atingerea unor scopuri urmărite, de a menționa importanța procesului de comunicare în dezvoltarea continuă a tuturor aspectelor societății, de a vedea și de a menționa preocupările gânditorilor și cercetătorilor față de acest subiect.

Metodologia cercetării. Pentru realizarea lucrării de real folos ne-au fost așa metode ca analiza, cu ajutorul căreia am reușit să depistăm ideile de bază, palierele teoretice ale cercetării; sinteza, prin intermediul căreia am reușit realizarea unei sistematizări eficiente a materiei și totodată a contribuit la deducerea și formularea concluziilor; metoda istorică, datorită căreia am plasat cercetarea în diverse contexte istorice; metoda logică cu ajutorul căreia am redat coerent ideile de bază ale lucrării; metoda comparativă, datorită căreia au reușit să extragem concluzii asupra temei de interes, și să menționăm importanța analizei tranzacționale pentru practicarea comunicării.

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă. Rezultatele obținute pot servi drept repere orientative în cercetarea ulterioară a problemei abordate, pot fi folosite în procesul didactic ca suport teoretic în cadrul cursurilor de specialitate. Ele vor contribui la amplificarea și aprofundarea cunoștințelor teoretice privind fenomenul comunicării interumane și a mecanismului de funcționare a acestuia în cadrul societăților.

Structura tezei: Teza cu tema ,,Analiza tranzacțională a comunicării. E. Berne”, este constituită din introducere, două capitole, concluzii, bibliografie ( 37 de surse).

Introducere: Disciplinele sociale și umane au redescoperit în ultimele decenii importanța comunicării pentru înțelegerea modului în care societățile și indivizii reacționează la provocările istoriei. Este un semn al timpului pe care-l trăim, sub avalanșa schimbărilor tehnologice și politice, dar și a celor din registrul estetic și spiritual. Studiile din domeniul comunicării au relansat teza că valorile au un rol major în practica socială, subliniind faptul elementar că oamenii acționează în funcție de credințele și atitudinile lor, de ideile, opiniile și imaginile prin care interpetează stările reale.

În această perspectivă, limbajele simbolice prin care societățile și grupurile umane își codifică experiența istorică au o eficiența modelatoare chiar asupra modului în care își organizează viața practică. Structura și funcționarea societăților, practicile economice, formele politice și stilurile de viață sunt modelate de tiparele culturale, de mijloacele de comunicare și de dispozitivul simbolic prin care indivizii și grupurile își construiesc spațiul interacțiunii sociale și imaginea asupra realității. Aceste idei, indiferent de formularea lor, nu au deloc un caracter de noutate. Dimpotrivă, cei care cunosc traseele gândirii sociale și filosofice moderne vor recunoaște în ele o serie de ipoteze, presupoziții și locuri comune pe care antropologiile culturale din perioada interbelică le-au consacrat prin cercetări empirice și istorice. Aceste teze au însă o relevanță specială în contextul realităților contemporane, când unele tehnologii de informare și comunicare au schimbat radical structura culturii, formele de expresie și practicile semnificante.

În lumea comunicării generalizate de astăzi a devenit tot mai vizibil faptul că agenții sociali sunt dependenți de capitalul lor simbolic și cultural, de imaginile și intepretările pe care le furnizează sistemul mediatic asupra evenimentelor și proceselor sociale. Potențialul de dezvoltare a societăților este pus în conexiuni expresive cu modelul lor cultural, iar comportamentele umane sunt tot mai frecvent analizate prin termeni de natură culturală (valori, mentalități, semnificații, atitudini).

Capitolul I, întitulat Comunicarea: o filosofie a omului contemporan, reprezintă un compartiment de inițiere în tematica supusă invistigației, în care se urmărește analiza conceptului de comunicare din perspectiva culturii, semioticii, relația și funcția acestor noțiuni cât și tipologia semiotică a comunicării ca proces.

Capitolul II, cu genericul Comunicarea dincolo de ”interpersonal”, reprezintă un compartiment, în care apare o serie de concepte importante supuse analizei: comunicarea cu ceilalți indiferent de relația și raportul pe care îl avem cu aceștia, precum și tipul de rețea comunicațională aplicată, reprezintă un proces activ, dinamic și ireversibil care apelează la o serie de ”strategii comportamentale” ce permit atingerea scopurilor urmărite, observațiile ce au permis creionarea unor modele teoretice care ne permit o aprofundare a procesului comunicativ, predominant din perspectivă psiho-socială: analiza transpersonală și programarea neurolingvistică.

Compartimentul CONCLUZII inserează ideile generalizatoare formulate ca rezultat al cercetării.

Bibliografia cuprinde suportul documentar al tezei, fiind constituită din 37 de surse.

CAPITOLUL I

COMUNICAREA: O FILOSOFIE A OMULUI CONTEMPORAN

1.1. Analiza comunicării ca interacțiune socială

A comunica înseamnă a pune sau a avea în comun, fără a distruge ceva în acest proces. Termenul comunicare începe a fi utilizat din secolul XIV-lea și provine la origine din latinescul “communis” care înseamnă a pune în comun, a fi în relație, a împărtăși, a împărți. Din secolul al XVI-lea, termenului i se asociază și un înțeles nou: a transmite, odată cu dezvoltarea poștei, a drumurilor. Din secolul XIX, sensul a transmite trece pe primul plan ca o consecință a dezvoltării tehnicilor moderne de comunicații.

Comunicarea înseamnă o acțiune socială, un act fundamental al ființei umane, ce implică întregul comportament al omului, nu doar limbajul; un act ce influențează comportamentul celorlalți, o interacțiune vie între actorii care participă la definirea situației existențiale în care se află.

În acest înțeles, comunicarea este privită ca o componentă definitorie, structurală, a existenței umane și a culturii.

Așadar, comunicarea este actul cultural primar, ce presupune un schimb interactiv de mesaje între indivizi, grupuri, societăți, culturi. Ea face posibilă continuitatea și coeziunea vieții sociale, fiind un tip de acțiune socială. În lumea contemporană, circulația informației este decisivă și a devenit o necesitate vitală pentru societăți și indivizi. Sistemul mediatic a fost asemănat cu sistemul nervos al societății.

Comunicarea este principalul instrument de integrare a individului în societate și de modelare a culturii sale. Nimeni nu poate însă ignora că “limbajul este faptul cultural prin excelență”.Omul nu poate fi înțeles decât relațional. Comunicarea e baza existenței în colectivitate, e piatra de temelie fără de care nu se poate vorbi de societate, de grupuri sociale bine organizate, ce respectă niște legi și sunt dominate de instituții.

Comunicarea este o condiția primară a existenței umane și a vieții sociale, este emblema și manifestarea spiritului uman. Ea este liantul, factorul de legătură, țesătura ce-i unește pe oameni în grupuri, comunități, etnii, societăți, state, națiuni, culturi și blocuri de civilizație, până la cel mai înalt nivel integrator, cel al umanității, cu întreaga ei desfășurarea în spațiu și timp, atât de diversă și totuși unitară în datele sale fundamentale.

Indiferent din ce perspectivă vrem să definim condiția umană, nu putem ocoli un dat fundamental al ființei umane: capacitatea de a comunica printr-o gamă extrem de variată de limbaje naturale sau artificiale. Ca și cultura, comunicarea reprezintă un atribut specific, de ordin ontologic, pentru existența umană. Întregul univers al culturii este un rezultat cumulativ al formelor de expresie și de comunicare pe care omul le-a inventat și experimentat în decursul istoriei.

Comunicarea este deci un factor constitutiv al culturii, un factor definitoriu și structural, fără de care nu putem înțelege nici o formă de cultură. Ea înseamnă un permanent schimb de informații, mesaje și semnificații între indivizi și grupuri, ceea ce dă consistență și bogăție fenomenului cultural. Ea este esența vieții sociale a omului, întrucât viața în comun, stocarea informațiilor și transmiterea moștenirii sociale către noile generații nu ar fi posibile fără existența multiplelor forme de semnificare și de comunicare.

A trăi înseamnă a comunica, a fi în relație cu mediul. Omul comunică prin întreaga sa ființă și prin toate formele de manifestare expresivă, nu numai prin cuvânt. Individul nu-și poate trăi viața fără să se manifeste în relație cu alții, adică să-și exprime prezența, gândurile, interesele și aspirațiile. Orice gest are o semnificație pentru ceilalți, astfel că putem îndrăzni să punem semnul echivalenței între comunicare și comportament.

Nu putem să nu comunicăm, nu există vreun comportament care să nu aibă nici o semnificație. În universul uman, semnele și comunicarea sunt omniprezente, pentru că nu putem să nu avem un comportament, adică un fel de manifestare. Chiar tăcerea sau refuzul de a schița vreun gest într-o situație anumită sunt purtătoare ale unui sens. A comunica înseamnă faptul primar prin care oamenii, ca ființe raționale, fac schimb de mesaje inteligibile și interacționează complex în spațiul social.

Procesul de comunicare este vital pentru existența omului și pentru desfășurarea tuturor activităților care produc și reproduc viața societăților și de aceea el se manifestă ca fundament în crearea cadrului social. Societatea sau ceea ce numim fapte sociale nu există în afara comunicării.

Pentru om, cultura, în ansamblul ei, reprezintă mediul specific de existentă, dispozitivul simbolic prin care își tezaurizează cunoașterea și își interpretează experiența istorică. Ea delimitează un domeniu existențial, caracterizat prin sinteza dintre obiectiv și subiectiv, dintre real și ideal. În fundamentul cultural al unei societăți se află resortul afectiv și spiritual ce orientează, adesea în forme mai puțin vizibile, opțiunile, deciziile și comportamentele practice ale oamenilor. Cultura definește astfel, sintetic, modul uman de existență și este simbolul forței creatoare a omului. Destinul omului poate fi descifrat analizând acest imens patrimoniu de creații spirituale și tehnice, acumulat în decursul veacurilor, în cadre geografice și sociale diferite, în societăți având legi, instituții, tradiții și structuri variate.

«Prin comunicare se constituie lumea internă a subiectului, se degajă tensiuni intrapsihice și se asamblează o perspectivă, împărtășită în diferite grade, asupra lumii. Prin comunicare un individ își poate constitui o reprezentare privind starea internă a sa și a aproapelui său. Comunicarea este, drept urmare, un fenomen intrinsec ființării. Grație spectrului său larg, psihologia comunicării poate oferi o seamă de ipoteze și vectori de cercetare uneia din interogațiile fundamentale ale antropologiei culturale: cum pot oamenii exista împreună? Comunicarea este termenul pe care-l folosim deseori, însă rareori ne gândim la ce presupune acest proces. Ce știm cu siguranță este faptul că prin comunicare reușim să împărtășim informații despre ceea ce gândim, ceea ce simțim, ceea ce dorim, ceea ce ne place/displace, despre nevoile noastre etc. Această împartășire nu se face doar verbal, ba chiar cea mai mare parte a comunicării este nonverbală. Comunicarea include mai multe, fiecare cu un rol important, care-i oferă complexitate și dinamism. »

Comunicarea umană este un proces complex de inițiere și dezvoltare a relațiilor umane care include schimbul de informații, elaborarea unei strategii comune de interacțiune și cunoașterea partenerului de comunicare.

Comunicarea constituie o precondiție bazată pentru toate corespondențele și legăturile sociale. Nici un sistem social, organizat după legitățile unei societăți nu se poate stabili și menține, ori schimba fără relații de tipul comunicării interumane. Numai participând la activitățile de comunicare omul poate deveni ființă socială – fapt care a fost demonstrat de numeroase și adecvate cercetări care au obținut validarea unor itemi în foarte multe planuri și în foarte multe moduri de abordare a sistemului psihic uman.

Interacțiunea umană este o categorie fundamentală a psihologiei sociale, iar comunicarea interumană trebuie interpretată ca o expresie particulară a interacțiunii sociale.

Interacțiunea umană a fost definită ca un proces de dependență activă, reciprocă și fundamentală între indivizi, membri ai unui grup social prin care actele unuia se răsfrâng asupra comportamentului celuilalt. Fiecare partener controlează (și chiar manipuleză) o anumită parte a activității celuilalt. Altfel spus, interacțiunea trebuie înțeleasă ca influențarea unei persoane de către activitatea alteia.

Întreaga activitate umană se desfășoară într-un mediu social și astfel este ușor de înțeles cum se ajunge ca o persoană să ia drept “obiect” al cunoașterii și acțiunilor ei altă persoană, care-i devine partener și interlocutor. Între aceste persoane se creează o suită de comportamente, ale căror secvențe se intercalează, se suprapun și se intercondiționează, ajungându-se la o unitate diadică.

Interacțiunea interpersonală este un cadru limitat al interacțiunii de grup (în care pot fi incluse interacțiunile din cadrul familiei). Toate aceste categorii reprezintă de fapt subdiviziuni ale comunicării, care constituie obiect de studiu pentru psihologia socială.

Eficacitatea comunicării depinde de:

Dacă ceea ce vrem să spunem reprezintă 100 %, atunci:

ceea ce spunem reprezintă 70 %

ceea ce se ascultă reprezintă 40 %

ceea ce se recepționează reprezintă 20 %

ceea ce se amintește reprezintă 10 %

Dacă ne-am pune întrebarea: „Ce este de importanță vitală pentru om?” fiecare ar răspunde în mod diferit. Este de înțeles că omul nu poate trăi fără aer, apă, hrană, mișcare, relaxare, adică fără satisfacerea nevoilor personale, nevoi amplasate de Abraham Maslow la baza piramidei trebuințelor. Prin satisfacerea acestor nevoi, care sunt specifice și regnului animal, omul își asigură o dezvoltare a sa ca individ. Individualitatea ființei umane se poate dezvolta doar în cadrul social, în relație cu semeni săi.

« ”Omul este o ființă mai socială decât orice albină și orice ființă gregară”, spunea Aristotel. El a remarcat precum că omul este singul dintre toate vietățile care posedă grai, deci poate comunica. Și dacă la celelalte viețuitoare vocea nearticulată are menirea de a semnaliza despre prezența unor stări de durere și plăcere (venite din instinct), apoi limbajul uman servește la a exprima normele morale, la ”a exprima ce este folositor și ce este vătămător, precum și ce este drept, și ce este nedrept” (Aristotel). Valorile morale devin astfel cauze finale – scopuri, iar limbajul, comunicarea – modalitate de a oferi sens existenței umane. Această posibilitate de a împărtăși valorile morale, de a le cultiva, a le valorifica și a le păstra, aparține doar omului, încît „singur el are simțirea binelui și a răului, a dreptului și a nedreptului și a tuturor celorlalte stări morale” (Aristotel), și tot el are capacitatea de a le transmite, posedând, în acest scop, un instrument complicat și unic – comunicarea. »

1.2. Modele de studiu asupra comunicării umane

«Un model permite să se interpreteze un ansamblu de fenomene prin intermediul unei structuri ce pune în evidență principalele elemente și relațiile care există între aceste elemente. Funcțiile pe care modelul le are de îndeplinit sunt euristice (a explica), organizaționale (a ordona) și predictive (a formula ipoteze). Modelele nu valorează, susțin Mc Quail și Windahl, decât prin gradul lor de probabilitate: ele rămân valabile atât timp cât nu sunt dezmințite de experiență. Ele reprezintă doar o modalitate de a descrie realitatea și nu realitatea însăși, fiind posibil ca mai multe modele să țină cont de același ansamblu de fenomene. Există modele ce arată structura fenomenului – schema elementelor procesului de comunicare, dar și modele ce pun evidență relațiile ce există între diferitele componente ale sistemului și influențele care le exercită unele asupra altora – punerea în relație a componentelor societății, analiza efectelor pentru a transmite moștenirea socială, variația energiei unui sistem în funcție de forțele exercitate asupra acestui sistem etc. »

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, au fost elaborate o seamă de modele teoretice ce au căutat să exprime relațiile dintre elementele procesului de comunicare, inspirate din diverse științe (matematică, informatică, cibernetică, fizică, lingvistică, semiotică, psihologie, sociologie etc.) și create de diferite școli – școala proces, școala semiotică, școala de la Palo Alto, școala de la Oxford etc.

Plecând de la prezentarea supozițiilor de bază asupra comunicării, John Fiske arătă că toate tipurile de comunicare implică semne și coduri. Semnele sunt acte care se referă la altceva decât la ele însele, fiind prin aceasta construcții semnificative. Codurile sunt sisteme în care semnele sunt organizate și în care sunt precizate ce semne pot fi corelate unele cu altele și în ce fel. Aceste semne și coduri sunt transmise altor persoane, iar transmiterea și receptarea lor este o practică socială. În viața unei culturi comunicarea este punctul central – fără comunicare, nici o cultură nu poate supraviețui. Comunicarea a fost definită de J. Fiske drept interacțiune socială prin intermediul mesajelor, iar pentru studiul acesteia au fost distinse două mari școli, școala proces și școala semiotică.

1.2.1. Școala proces

Școala proces vede comunicarea drept transmisie de mesaje. Este preocupată de modelul în care emițătorul și receptorul codifică și decodifică mesajul, și de felul în care transmițătorii folosesc canalele și media. Consideră că comunicarea este un proces ce afectează comportamentul sau modul de gândire a altcuiva. Reprezentanți ai acestor școlii vin din Statele Unite, care propun modele de analiză a comunicării, ce sunt instructive în teoria comunicării, a încărcăturii culturale a oricărui act comunicațional: Lasswell (1948), Shannon și Weaver (1949), Newcomb (1953), Gerbner (1956),Westley și Mae Lean (1957), Jakobson (1960) etc.

Școala proces crede că intenția este un factor decisiv în ceea ce constitue mesajul. Intenția emițătorului poate fi conștientă sau nu, specificată sau nespecificată, dacă este recunoscută prin analiza mesajului.

Valoarea unui model este dată de următoarele:

a) luminează, clarifică, sistematizează unele caracteristici ale domeniului studiat;

b) evidențiază unele conexiuni între caracteristici;

c) precizează criteriile după care s-a făcut selecția acestora;

d) delimitează domeniul modelat.

Din cele spuse mai sus rezultă cât de importantă este modelarea în cercetare și în activitatea didactică.

Unele dintre cele mai importante modele de analiză ale școlii proces sunt:

a. Teoria matematică a comunicării (Shannon – Weaver)

Shannon a elaborat teoria matematică a comunicării, studiind fidelitatea transmiterii diferitelor tipuri de semnale de la emițător la receptor. În modelul Shannon – Weaver comunicarea informației este descompusă în următoarele elemente: sursa de la care pleacă mesajul către transmițător, unde este codificat într-un semnal ce poate fi distorsionat de zgomot, trecând prin canal în drumul către receptor, unde este decodificat și transmis destinatarului.

Mesajul Semnal Semnal Mesajul

Sursa → Emițătorul → Canalul → Receptorul → Destinația informației

emis primit

↑

Sursa de zgomot

Modelul lui Shannon – Weaver

Shannon și Weaver identifică în studiul comunicării trei niveluri semnificative:

A) problemele tehnice (cu câtă acuratețe pot fi transmise simbolurile?);

B) problemele semantice (cât de exact acoperă simbolurile înțelesurile care s-au vrut transmise?);

C) problemele de eficiență (în ce măsură afectează înțelesurile recepționate orientarea acestora în direcția dorită de emițător?).

Informația, în teoria lui Shannon, este o valoare matematică, o măsură a ceea ce este transmis, transportat de la emițător la receptor, mai precis o măsură a incertitudinii dintr-un sistem. Informația este definită ca raportul dintre ceea ce poate fi spus și ceea ce este spus efectiv. Informația poate fi văzută ca o entitate ce nu este nici adevărată, nici falsă, nici semnificativă, nici nesemnificativă, nici credibilă, nici îndoielnică, nici acceptată, nici respinsă. Prin urmare, aspectul semantic și eficiența informației nu sunt luate în considerare.

Sursa este locul luării deciziei, ea decide ce mesaj să fie trimis sau, mai degrabă, selectează unul dintre mesajele posibile. Mesajul selectat este transformat apoi de transmițător în semnal trimis prin canal la receptor.

Mesajul este o succesiune de semnale, extras dintr-un ansamblu numit repertoriu. Dacă un mesaj este bine structurat, alegerea este limitată și informația este redusă (este mai puțin informativ), dacă mesajul este mai puțin structurat, alegerea este mai mare, iar informația este mai multă (este mai informativ și efectul „de surpriză” este mai mare).

d) Redundanță și entropie. Redundanța este ceea ce este previzibil sau convențional întrun mesaj; fenomenul opus este entropia. Redundanța este rezultatul unei predictibilități înalte, iar entropia al uneia scăzute. În limba naturală, redundanța este omniprezentă și nu e deloc greu de observat că un nivel mai ridicat al ei se asociază cu o posibilitate sporită de detectare și înlăturare a erorilor. Entropia poate fi cel mai bine înțeleasă ca maximum de impredictibilitate, ce atrage după sine un înalt grad informativ; este o măsură a numărului de alegeri de semnal care pot fi făcute și a faptului că aceste alegeri pot fi destul de aleatorii. John Fiske consideră: “redundanța apare, în general, ca o forță care acționează pentru status-quo și împotriva schimbării. Entropia este mai incomodă, mai stimulantă, mai șocantă poate, mai greu de comunicat eficient”.

d) Canal, cod, medium. Alte două importante concepte sunt canalul și codul. Acestea pot fi mai bine definite în corelație cu un al treilea, medium-ul. Canalul este mijlocul fizic prin care este transmis semnalul. Codul este un sistem de înțelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi. Constă deopotrivă din semne și din reguli care determină cum și în ce context pot fi folosite aceste semne. Medium (media) reprezintă mijlocul (mijloacele) tehnic (tehnice) de convertire a mesajului în semnal, care să poată fi transmis prin canal.

b. Modelul liniar al lui Harold D. Lasswell

Harold D. Lasswell (1902-1978), considerat întemeietorul disciplinei comunicării, este primul care formulează un ,,model liniar al comunicării”. El susține că un act de comunicare poate fi corect descris dacă se răspunde la următoarele întrebări: Cine? Ce spune? Cum? Cui? Cu ce efect?

Transpunerea grafică a formulei lui Lasswell arată în felul următor:

Cine? Ce spune? Cum? Cui? Cu ce efect?

Emițător Mesaj Mijloc Receptor Efectul de comunicare

Acest model privește comunicarea ca transmitere de mesaje, ridicând mai ales problema efectului decât pe cea a semnificației.

După Lasswell, “efectul” reprezintă o modificare observabilă și măsurabilă în ceea ce-l privește pe receptor, modificare determinată de anumite elemente identificabile în procesul comunicării. Dacă unul dintre aceste elemente este schimbat, atunci se schimbă și efectul: putem schimba codificatorul, mesajul sau canalul; fiecare modificare poate fi suficientă pentru a determina schimbarea efectului.

Acest model are în vedere studiul propagandei, de aceea și caracterul său este unidirecțional: semnalele pleacă de la un emițător și ajung la un receptor doar în această direcție. Receptorul este considerat, în concepția lui Lasswell, ca fiind pasiv. Acest model oferă un punct de plecare în studiul comunicării și al relațiilor publice.

c. George Gerbner

Acest model este mai avansat prin două aspecte. În primul rând, el relaționează mesajul cu “realitatea” despre care relatează, ceea ce facilitează discutarea problemelor de percepție și de înțeles; în la doilea rând, concepe comunicarea ca pe un proces care constă în două dimensiuni ce alternează: cea perceptivă (sau de recepție) și cea de comunicare (dimensiunea modalității de transmitere și control).

« Dimensiunea perceptivă: evenimentul (E), ceva din realitate, este perceput de receptor (R) – receptor uman sau tehnic. Dacă M este mașină, selecția este determinată de parametrii săi tehnici, de capacitățile sale fizice. Dacă M este uman, procesul de selecție este mai complex. Percepția umană este un proces de interacțiune sau negociere. Este un proces de adaptare a unor stimuli la matricea internă de gândire sau la concepte deja asimilate. Când această “potrivire” are loc, înseamnă că am perceput ceva, pentru că i-am conferit înțeles. Astfel, “înțelesul” derivă de la potrivirea unor stimuli externi la concepte interne.

Dimensiunea comunicativă este cel de-al doilea stagiu. Are loc când percepția despre eveniment, E1, este convertită în semnal despre E, SE. Acesta e ceea ce numim de obicei mesaj, adică semnal sau afirmație despre eveniment. Este clar că atunci când avem un conținut dat (un E dat), acesta poate fi comunicat în moduri diferite – avem un anumit număr de S-uri dintre care putem să alegem. A găsi cel mai bun S pentru un E dat este una dintre preocupările principale ale celui care comunică. Această dimensiune mai conține conceptul de acces la media și la canalele de comunicare. De obicei, accesul este permis subiectelor de primă importanță pentru societate, însă selecția efectivă o va face un medium de comunicare și cel care îl controlează. »

d. T. Newcomb

Newcomb introduce, prin modelul său o formă total diferită de cea a proceselor prezentate mai sus: una triunghiulară. Importanța sa majoră constă în faptul că introduce studiul comunicării în context social sau, altfel spus, într-o relație socială.

Conform teoriei lui Newcomb, cînd într-un mediu social X se formează o relație între doi interlocutori: A și B. Relația AXB reprezintă un sistem care este bazat pe relațiile sale interne, interdependente, dacă una dintre părțile acestui sistem se schimbă, numaidecît se vor modifica și celelalte două.

Acest model de comunicare, care reprezintă o componentă a ”școlii proces”, mai este dealtfel și o formă de trecere la școala semiotică.

e. Modelul lui Jakobson

«Modelul este văzut în comunicare ca o „punte între cele două școli – “școala proces” și școala semiotică.” Modelul lui Jakobson face parte din categoria modelelor liniare și identifică șase factori care intervin în formularea unui enunț: emițătorul, receptorul, referentul (contextul), codul comun al celor doi comunicatori, contactul (direct sau mediat) și mesajul. »

Emițătorul – este cel care transmite mesajul; în funcție de situația de comunicare, poate fi o persoană sau mai multe;

Receptorul – primește mesajul; și la acest nivel pot exista mai mulți receptori;

Mesajul – reprezintă o combinație de semne lingvistice, adică de realități perceptibile pre-existente;

Referentul – trimite la context; Jakobson identifică două tipuri: referent situațional și textual;

Codul – desemnează ansamblul de semne și combinațiile lor, comune celor doi comunicatori și are un caracter convențional;

Canalul – mijlocește contactul dintre cei doi.

Schema lui Jakobson, în mod util, poate servi ca punct de plecare în teoria comunicării. Ceea ce se desprinde cu claritate este că, în fond, o comunicare este reușită atunci când “ceea ce” s-a dorit să se spună este corect “decodificat” la destinatar.

1.2.2. Școala semiotică

Școala semiotică are ca bază producerea și schimbul de sensuri (semnificații). Obiectivul școlii îl reprezintă modul în care mesajele interacționează cu oamenii pentru a produce înțelesuri. Școala semiotică influențează lingvistica, studiul fenomenelor artistice și se autodefinește în termeni de producere a comunicării. Este preocupată de rolul textului într-o cultură, precum și de rolul diferențelor culturale în cadrul interacțiunilor dintre mesaj și indivizii. Principala metodă de studiu a comunicării este semiotica.

Pentru școala semiotică, mesajul este o construcție de semne care, prin interacțiune cu receptorul, produce înțelesul. Accentul nu se pune atât pe comunicarea ca proces, cât pe comunicarea ca generator de semnificații. Emițătorul (transmițător de mesaj) scade în importanță. Atenția se îndreaptă asupra “textului” și a modului în care este “citit” acesta. “Lectura” este procesul de descoperire de sens ce apare atunci când “cititorul” interacționează sau negociază cu “textul”. Negocierea are loc când “cititorul” filtrează mesajul, prin sita modelului cultural, în ceea ce privește semnele și codurile care compun mesajul. Cu cât împărtășim aceleași coduri și același sistem de semne, cu atât mai apropiate vor fi cele două semnificații atribuite mesajului.

Așadar, mesajul nu este ceva trimis de la A spre B, ci element într-o relație structurată ce include printre alte elemente și realitatea externă, și producătorul/cititorul. Producerea și lectura textului sunt privite ca paralele (dacă nu chiar identice); în cadrul acestor procese, relația este structurată astfel încât ele ocupă același loc.

Școala semiotică operează cu termenii (semn, semnificații, icon, denotație, conotație etc.) care fac referire la diverse modalități de reproducere a sensului, a interesului. Ea propune niște modele de tip structural și indică relații ce se stabilesc între elementele printre care se crează sensul. Modelele nu sunt liniare și nici nu conțin indicații despre etapele transmiterii mesajului. Modelele semiotice iau în considerare dubla situare (informațională și simbolică) a mesajului, care se situează și se cristalizează la intersecția a două nivele: de comunicare și de reprezentare.

« În centrul preocupărilor sale se află semnul. Studiul semnelor și al modului în care acestea funcționează este denumit semiotică sau “semiologie”. Semiotica are trei arii majore de studiu:

i. semnul însuși;

ii. codurile sau sistemele în care sunt organizate semnele;

iii. cultura în care operează aceste semne și coduri.

Semiotica își concentrează atenția asupra “textului” și acordă receptorului sau “lectorului” un rol mult mai activ decât în majoritatea modelelor comunicării proces (modelul lui Gerbner fiind o excepție). Pentru semiotică, mesajul transmis este o construcție de semne care, în urma interacțiunii cu receptorul, produce înțelesul. Acesta se naște sau este “descoperit” în procesul “lecturii”, care este un proces de negociere între “lector” și “text”. Primul constribuie cu experiența sa culturală referitoare la semnele și codurile celui de-al doilea. »

Semn și semnificație. Toate modelele ce urmăresc semnificația au cam aceeași formă. Fiecare dintre acestea urmărește trei elemente, care sunt implicate în orice studiu al semnificației. Acestea sunt: semnul, la ce se referă semnul și cei care îl utilizează (consumatorii de semn). Un semn este ceva fizic, perceptibil pentru simțurile noastre, care se referă la altceva decât el însuși și care depinde (pentru a fi un semn) de recunoașterea lui de către consumatorii săi.

Ch. S. Peirce și F. de Saussure sunt cercetătorii ce au pus bazele semioticii. Primul vede semnul, semnificatul și consumatorii săi ca vârfuri ale unui triunghi. Fiecare element este în strânsă legătură cu celelalte două și poate fi înțeles numai prin celelalte două elemente. Odată cu de Saussure, științele limbajului renunță la ideea că semnele lingvistice s-ar referi la "obiecte" din realitate. Deși nu părăsește presupozițiile existenței unei realități obiective (proprii tuturor filosofiilor realiste), de Saussure introduce o idee revoluționară, care va marca destinul științelor limbajului și comunicării: semnele se referă la concepte, nu la lucruri.

De fapt, semiotica își propune să abordeze corelativ structura abstractă a sistemelor de semnificare (codurile grafice, iconice, limba naturală etc.) și procesul prin care utilizatorii aplică regulile acestor sisteme pentru a comunica. Dacă cele trei provincii sau dimensiuni ale semioticii (sintaxa – studiul combinării semnelor, semantica – raportul semn-realitatea denotată și pragmatica – relația dintre semne și utilizatorii lor) ar rămâne într-o “parnasiană” izolare, ele s-ar transforma în discipline perverse; în schimb, dacă semantica (dedicată în esență sistemului de semnificare) cooperează cu pragmatica (vizând procesul de comunicare), ea va procura, pe lângă nume, și “scheme de acțiune” (C.S. Peirce). Această corelare între semn, lucru, regulă și acțiune are un răspuns pozitiv nu doar în pragmatismul modern al lui C.S. Peirce, ci și în filosofia Sfântului Augustin pentru care “Pe de o parte, cunoaștem lucrurile cu ajutorul semnelor, iar pe de altă parte, nu am putea cunoaște semnificația semnelor dacă nu am avea experiența lucrurilor”.

a. Modelul lui Ch. S. Peirce

 Pentru Ch. S. Peirce, orice proces semiotic este o relație între trei componente: semnul însuși, obiectul reprezentat și interpretantul.

Pierce explică modelul astfel : “Un semn este ceva care înlocuiește ceva pentru cineva, într-un sens anume sau referitor la o anumită calitate. El se adresează cuiva, adică creează în mintea acelei persoane un semn echivalent sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul pe care îl creează, eu îl numesc interpretantul primului semn. Semnul înlocuiește ceva – și anume obiectul său.”

Ch. Peirce consideră că există trei tipuri de semne: iconul, indicele (sau indexul) și simbolul. Un semn iconic este un semn bazat pe o anumită asemănare cu obiectul real sau fictiv; de exemplu: o fotografie, o schemă, o diagramă. Un indice este un semn care se află într-o relație reală, nu de reflectare, cu obiectul, funcționând ca o indicație sau o referință; de exemplu: un indicator de drum, simptomele unei boli etc. Simbolul este un semn determinat numai în cadrul unei interpretări, dar nu are legătură fizică sau de asemănare cu obiectul; de exemplu: un steag.

Semnul apare la Peirce ca “ceva care stă pentru cineva în locul a ceva într-o anumită privință”. El se adresează cuiva, ceea ce înseamnă că creează în mintea acelei persoane un semn echivalent sau mai dezvoltat. Acest semn pe care îl creează îl numesc interpretant al primului semn. Semnul stă în locul a ceva, obiectul său. El stă în locul acestui obiect în raport cu un fel de idee“.

Peirce definește această acțiune triadică a semnului, acest proces în care semnul are un efect cognitiv asupra interpretului, ca semioză: “orice acțiune dinamică sau acțiune a forței brute, fizice sau psihice, are loc între doi subiecți (care reacționează în mod egal și unul și celălalt sau unul este agent și celălalt pacient, parțial sau integral) sau este rezultatul unei acțiuni între perechi. Dimpotrivă, prin semioză eu înțeleg o acțiune sau influență care implică cooperarea a trei subiecți care sunt semnul, obiectul său și interpretantul, această influență tripartită nefiind rezolvabilă în acțiune între perechi” .

Ceea ce este fundamental în teoria peirciană este pe de o parte caracterul ternar al semnului și pe de altă parte faptul că semnul (natural sau artificial) nu este o specie preexistentă, ci rezultatul interacțiunii celor trei elemente, interacțiune ce constituie semioza (infinită). Celor trei elemente ale semnului le corespund trei direcții de cercetare:

i) gramatica pură sau speculativă, legată de representamen și care va constitui sintaxa în terminologia lui C. Morris;

ii) logica legată de problema adevărului care va deveni semantica lui C. Morris;

iii) retorica înțeleasă ca studiu al legilor prin care un semn generează un altul, prin care gândirea produce o altă gândire.

b. Modelul lui Saussure

El își concentrează atenția mult mai direct asupra semnului însuși. Semnul, pentru de Saussure, este un obiect fizic cu semnificație; sau un semn constând din semnificant și semnificat. Semnificantul este imaginea semnului așa cum îl percepem – urma pe hârtie sau sunetele în aer; semnificatul este conceptul mental la care se referă. Acest concept mental este cam același la toți membrii aceleiași culturi, care vorbesc aceeași limbă.

Modelul arată că relația dintre concept și obiectul real pe care îl reprezintă este operația de semnificare: prin intermediul acestei operații omul acordă înțelesuri realității, o înțelege. Este important să reamintim că semnificatul este, în aceeași măsură ca și semnificantul, producția unei culturi particulare. Este evident că semnificanții (cuvintele) sunt diferiți (diferite) în funcție de limbă.

«El este interesat în primul rând de relația semnificantului cu semnificatul, precum și, cum am amintit mai sus, de relația unui semn anume cu celelalte. Termenul lui Saussure de “semnificat” are similarități cu cel de “interpretant” folosit de Peirce, dar Saussure nu folosește niciodată termenul de “efect” (urmare, consecință) pentru a relaționa semnificantul și semnificatul: el nu manifestă interes pentru domeniul utilizatorului de semn. Analiza semnului în maniera lui Saussure trimite într-un plan secund problema semnificației, a relației dintre semnificat și realitate (sau a celei dintre “semnul” considerat de Peirce și “obiect”). Lingvistul elvețian a fost mai puțin preocupat de relația cu “obiectul” sau cu “realitatea externă”. »

Este important să înțelegem că nu numai semnificantul este produsul unei anumite culturi, ci și semnificatul (conceptul mental). Acesta va diferi de la o cultură la alta, chiar atunci când ele folosesc același cuvânt: un concept mental va avea fermierul din Texas și alt concept mental vor avea un copil londonez, un aborigen din Australia sau un pescar din Noua Zeelandă. Semiotica evaluează comunicarea ca generare de semnificație prin mesaje – generare realizată fie de cel ce codifică, fie de cel ce decodifică mesajul. Semnificația nu este un concept static, absolut, clar delimitat în mesaj. Ea este un proces activ; pentru a caracteriza acest proces, semioticienii folosesc verbe ca a crea, a genera sau a negocia. Negocierea este poate cel mai util dintre ele, pentru că implică un “mai-las-eu – mai-lași-tu” între persoană și mesaj.

1.3. Axiomele comunicării

În acest domeniu al comunicării au fost foarte mulții filosofii, oameni de științe care au încercat să definească comunicarea și care ar fi scopul sau senul ei. Precursori ai Școlii de la Palo Alto (California, SUA), și anume Gregory Bateson, Paul Watzlawich și Dan Jackson, afirmă că totul este comunicare, astfel ei au rezumat mai multe idei, modele teoretice ale comunicării și au format o anumită axiomatizare a comunicării, și anume cele șapte principii fundamentale ale comunicării.

Axiomele comunicării reprezintă unele reguli, definiții simple ale comunicării și sunt bazate în cea mai mare parte pe relațiile interpersonale. Ele sunt uimitor de revelatoare pentru viziunea comunicării ca interacțiune colectivă, condusă de reguli învățate inconștient. Elucidând unele din misterele comunicării interumane, axiomele pot fi incredibil de utile pentru însușirea unora din secrete celor mai subtile tehnici de influență în comunicarea în afaceri.

Axioma 1: „Comunicarea este inevitabilă”

În procesul de interacțiune interumană, orice comportament transmite o anumită informație. Este imposibil să nu comunici, chiar dacă între doi interlocutori nu are loc comunicarea verbală, atunci ea poate să se realizeze prin intermediul nonverbalului. Oricine se găsește într-o situație socială este o sursă de informație, care este independentă de eficacitatea actului comunicativ sau de înțelegerea reciprocă. Activitate sau inactivitate, vorbire sau tăcere, orice ne înconjoară transmite un mesaj. Tot ceea ce omul face, acționează în prezența alcuiva înseamnă comunicare, prin acest mod oamenii interacționează între ei.

Axioma 2: „Comunicarea se desfășoară la două niveluri: informațional și relațional” 

Planul conținutului oferă informații, iar cel al relației oferă indicații pentru interpretarea informațiilor (informații despre informații). În funcție de tipul de conținut și de relație ce există între interlocutorii ce participă la schimbul de informații, comunicarea capătă o formă diversă. Astfel, orice fel de comunicare pe care o analizăm, vom observa aceste două aspecte: unul legat de conținut, iar celălalt reprezentînd relaționarea propriu-zisă, care-l include și pe primul formând astfel o „metacomunicare”. Aspectul informațional determină unele neânțelegeri, care pot fi ușor aplanate, însă aspectul relațional generează certuri și conflicte ireconciliabile. Astfel atunci când acorzi o mai mare atenție comunicării, acest proces duce la unele bariere, care distrug de altfel comunicarea. Contează mai mult cum comunicăm, decât ce comunicăm. Tonul vocii contează mai mult decât înțelesul cuvintelor. Conflictele sunt generate în planul relației și nu al conținutului informațional.

Limbajul verbal comunică idei, noțiuni, concept, în planul conținutului comunicării. Iar cel nonverbal comunică afecte, emoții, sentimente, atitudini în planul relației dintre interlocutori. Cuvintele transport conținutul informațional al comunicării, iar vocea și trupul definesc relația unde ia naștere interacțiunea.

Axioma 3: „Comunicarea e un proces continuu, care nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns”.

Natura unei relații depinde de succesiunea segvențelor de comunicare. Efectul unei comunicării depinde de conținutul comunicării anterioare. În cadrul procesului comunicării se reliefează interacțiunile și schimburile de mesaje între interlocutori, ca un șir continuu de informații, fără însă ca acesta să creeze neapărat „un statut de dependență”. Comunicarea are loc în continuu, și este într-o permanență schimbare. Ne-am obișnuit să analizăm lucrurile în mod cauzal, dar asta nu e valabilă și pentru situația de interacțiune, în care nu găsim niciodată sursa unică, exactă care a determinat o persoană să aibă o anumită atitudine.

Comunicarea reprezintă o serie neântreruptă de schimburi de informații. Orice element al secvenței de schimb reprezintă în același timp un stimul, un răspuns și o reântărire a argumentului.

Axioma 4: „Comunicarea îmbracă forme digitale și analogice”.

Comunicarea analogică înseamnă orice tip de comunicare nonverbală, care se bazează pe o semantică precisă, dar îi lipsește o sintaxă necesară să definească natura relațiilor pe care le propune. Comunicarea analogică este mult mai complexă, ea își are originiile după Paul Watzlawich în „ stadiile arhaice ale evoluției umane și este cu mult mai largă decât comunicarea digitală, verbală, relativ recentă și mult mai abstractă, capabilă să reprezinte nu numai sensuri, ci și logica limbajului”.

Aceste două forme nu pot să coexiste și să se complimenteze în orice mesaj. Conținutul sau informația se transmite digital, iar relația analogic. Cele două tipuri de limbaje coexistă și se intercondiționează. Coexistența și complimentaritatea lor impune un gen de traducere continuă între ele, cu o inevitabilă pierdere de informații și sensuri.

Limbajul verbal este un limbaj digital. Informația căpătată din cuvinte este transpusă într-un cod binar la nivelul neuronilor și sinapselor. Limbajul analogic se bazează pe asemănare și asociere. El comunică fără o decodificare obligatorie la nivelul conștiinței. Limbajul analogic este plastic, sugestiv, intuitiv, ce se bazează pe o logică și o infinitate de valori. Este caracteristică comunicarea nonverbală care nu implică o corespondență convențională între semn și obiectul semnificant.

Comunicarea digitală și cea analogică se complimentează și intercondiționează, fapt ce dă naștere unor implicații majore asupra aspectelor pragmatice ale comunicării.

Componența informațională a comunicării e transmisă pe cale digitală, însă cea relațională – prin mijloace analogice. Aceste două tipuri de comunicare pot să existe simultan și să se comlimenteze în cadrul aceluiași mesaj. Doar în comunicare interumană sânt posibile ambele tipuri.

Axioma 5: „Comunicarea este ireversibilă”

Un mesaj odată ce este emis direct sau indirect poate produce mai devreme sau mai târziu anumite efecte. Chiar dacă de multe ori încercăm să ne retragem cuvintele, arătându-ne părerea de rău, efectele nu pot fi acoperite sau anihilate parțial. Astfel spus, în relațiile interpersonale trebuie să avem grijă la ceea ce spunem ca să nu regretăm mai târziu. Odată recepționat, mesajul nu poate fi luat înapoi și nici nu se poate reveni la starea inițială de emitere a mesajului.

Principiul ireversibilității comunicării are câteva implicații importante în viața cotidiană:

• putem spune lucruri pe care le regretăm ulterior;

• mesajele care angajează profund trebuie cântărite cu atenție și cap limpede;

• comunicarea publică, cu auditoriu numeros, obligă la măsuri de siguranță speciale.

Axioma 6: „Comunicarea presupune raporturi de forță și ea implică tranzacții simetrice sau complementare”

În interacțiunile tranzacțiilor rolurile participanților rămân neschimbate pe întreg procesul comunicării. Interacțiunea personală (relații între prietenii, rude, colegi) nu presupune dispariția rolurilor, ci doar transformarea lor.

«În procesul comunicării pot avea loc două tipuri de relații: unul de egalitate între participanți, acesta fiind sistemul simetric, iar celălalt de diferență ce formează sistemul complimentar. Relațiile simetrice stimulează creativitatea și permite atât situații de negociere, cât și de conflict. Ambianța este democratică. Accentul cade pe minimizare diferențelor între parteneri. Relațiile complimentare sunt cele în care interlocutorii joacă roluri distincte: unul domină, iar celălalt se lasă dominat. Aceste relații sunt mai stabile, însă împiedică creativitatea să se răsfrângă și generează unele tensiuni mocnite.»

Conflictele apar în ambele relații, însă cele simetrice au o posibilitate mai mare de negociere și de restabilire a relațiilor precedente, pe când cele complimentare sunt greu de negociat în care favorizează cel dominat.

Axioma 7: „Comunicarea presupune procese de ajustare și acordare”

Fiecare interlocutor (participant al comunicării) are o anumită viziune asupra lucrurilor, deci datorită modului unic în care atribuim semnificații, apar blocaje rezolvate prin acomodarea cu modul în care celălalt se folosește de sensuri și adaptarea la genul lui de discurs. Acordajul de ajustare și acordare presupune o acomodare cu codurile de exprimare ale celorlalți și este cu atât mai dificil, cu cât interlocutorii se cunosc mai puțin între ei și cu cât experiențele lor sunt mai diferite.

Oamenii sunt foarte diferiții, deci ei au obiective și percep realitatea diferit. Comunicarea ar persista mai mult între ei dacă, fiecare ar face un minimum de efort ca să se acomodeze unul cu celălalt. Natura și durata unei relații interumane depinde în totalitate de maniera în care partenerii rezolvă nevoia de asemănare, armonizare și sincronizare.

Aceste axiome sunt o primă încercare de a da o formă logică sistemică unui proces extrem de complex și de aceea nu trebuie înțelese decît ca studii preliminarii. Axiomele sunt eterogene, deoarece ele sunt extrase din observarea unor fenomene de comunicare diferite, sau din registre diferite.

CAPITOLUL II: COMUNICAREA DINCOLO DE ”INTERPERSONAL”

2.1. Analiza tranzacțională și cele trei stări ale Eului

„A comunica eficient înseamnă a putea înțelege tranzacțiile interumane.”

Analiza tranzacțională este o formă a analizei experimentată de dr. Eric Berne, care dă posibilitate profanului să atingă în cel mai scurt timp capacitatea intelectuală și emoțională de a se înțelege pe sine și pe ceilalți. Analiza tranzacțională dă naștere unor reacții spontane deosebite în ceea ce privește cunoașterea de sine și cunoașterea celor din jur.

Berne a ajuns la concluzia că posibilitatea de deghizare este o trăsătură comună tuturor indivizilor și că ea produce schimbări esențiale ale mimicii, gesticii, ținutei corpului, vocii, melodicității frazei, vocabularului.

Este ca și cum în fiecare dintre noi ar trăi „oameni diferiți”. Uneori individul are impresia că este dominat de unul dintre ei, de exemplu de acea „componentă agresivă” a personalității. De aceea și auzim uneori spunându-se: „nu știu ce s-a întâmplat cu mine, nu am vrut să spun așa ceva și totuși am spus; nu am vrut deloc să mă cert și cu toate acestea i-am vorbit prostește…”

Mai departe, Berne a constatat că fiecare din aceste stări ale eului (cum a denumit el mai târziu diferitele ipostaze ale eului pulsional) se manifestă în modele comportamentale asemănătoare, care pot fi analizate. El a subliniat că anumite tranzacții se bazează pe motive deghizate, la care individul recurge pentru a-i manipula pe ceilalți. La rândul lor aceste manipulări, se bazează din nou pe anumite modele, pe care el le-a numit jocuri psihologice.

În final, Berne a observat că uneori oamenii acționează ca sub imperiul unor resorturi interioare, ca și când și-ar pune în joc viața, acțonând parcă potrivit unui scenariu, cu indicații regizorale precise, cum pot și cum urmează să acționeze.

Toate aceste observații au condus la întemeierea teoriei sale, pe care mai târziu a denumit-o analiza tranzacțională.

Berne spunea, că scopul analizei tranzacționale este de a stabili o legătură cât se poate de deschisă și autentică între componentele intelectuale și cele afective ale personalității.

Aceasta înseamnă că analiza tranzacțională ne ajută să comunicăm mai bine între noi, să ne cunoaștem pe noi înșine și să acordăm mai mare atenție relațiilor interumane. Am făcut deja precizarea potrivit căreia cunoașterea oamenilor, susceptibilă a contribuit la îmbunătățirea zilnică a practicii comunicării se realizează prin:

Autoanaliză și prin observarea celor din jur.

La cele relatate mai sus, este momentul să vă întrebați din nou: Oare mă cunosc eu bine? Îi cunosc eu pe semenii mei?

Utilizând analiza tranzacțională în practica curentă veți reuși să trageți maximum de foloase. Căci, ce poate fi mai util decât a ne ocupa de oameni? Cu cât într-o relație interpersonală, vom înțelege mai bine componenta umană cu atât mai mult ne vom concentra asupra mesajului, întrucât vom descifra mai ușor lacunele de comunicare, datorate unor erori umane. Cu cât vom dovedi mai multă înțelegere, cu atât mai puțin probabil va exista pericolul de a răspunde unei erori printr-o altă eroare.

« Analiza tranzacțională se compune din patru părți, pe cea de-a doua o vom trata în mod deosebit:

Analiza structurală (autoanaliza);

Analiza tranzacțională (analiza tranzacțiilor interumane – analiza comunicării);

Analiza jocurilor psihologice;

Analiza scenariilor. »

Vom face mai întâi o descriere sumară a analizei structurale, pentru ca apoi să ne ocupăm de analiza tranzacțională, care are o mare importanță în practica comunicării.

Berne a constatat că există trei ipostaze ale personalității pe care le-a numit stări ale eului. Fiecare individ este posesorul acestor trei stări. Am putea spune că viața noastră psihică se dezvoltă în trei straturi. Fiind, inițial, un adept al lui Freud, Berne și-a bazat analiza pe concepția psihologică a lui Freud privind cele trei instanțe ale psihicului: sinele, eul și supraeul. Berne a sesizat minusurile din sistemul lui Freud, încât analiza sa tranzacțională ne oferă o imagine mult mai cuprinzătoare, fiind în plus, prezentată într-un limbaj accesibil.

Analiza tranzacțională este o teorie a personalității, o metodă de psihoterapie și o teorie a comunicării. Eric Berne, denumea la început analiza tranzacțională ca fiind structurală și tranzacțională, pentru că avea în vedere modelul, sistemul stărilor eului: Eul Părinte, Eul Adult și Eul Copil, care ne ajută să înțelegem cum este structurată și cum funcționează personalitatea umană din punct de vedere psihologic.

Avantajele AT constau în simplitate, accesibilitate și, în același timp, rigoare științifică. AT este creația lui Eric Berne, pe numele său adevărat Eric Lennard Bernstein. Născut la 10 mai 1910 în Montreal, a ajuns medic la 21 de ani. Are câteva lucrări de referință: Analiză Tranzacțională și psihoterapie (1961), Jocuri pentru adulți, (Games People Play), Ce spuneți după ce ați dat bună ziua? Eric Berne a murit la 15 iulie 1970.

Întrucât Eric Berne a fost psihoterapeut, putem spune că AT este o metodă psihoterapeutică originală. Psihoterapia este un cuvânt care provoacă, uneori, temeri. Este normal, deoarece psihoterapia nu este pentru noi, doar nu suntem nebuni! De multe ori, ni se întâmplă și nouă să nu ne simțim împliniți. În acest context, putem spune că psihoterapia este și pentru cei care nu sunt fericiți, sau pentru cei care vor să fie mai fericiți.

Revenind la AT, aceasta este metodă eficientă și pe înțelesul tuturor ce poate fi folosită pentru optimizarea comunicării interumane. De asemenea, AT poate fi folosită ca o metodă de creștere și de dezvoltare personală

«Scopul analizei tranzacționale, ca modalitate terapeutică, este acela de creștere și dezvoltare personală prin identificarea patternurilor disfuncționale și evidențierea stărilor eului folosite cu predominanță și decontaminarea lor de elementele străine, parazitare, introiectate în copilărie. Controlul social și ieșirea din scenariu sunt obiectivele urmărite în terapie. Analiza tranzacțională propune și o teorie a dezvoltării copilului, conceptul de script explicând cum strategiile de comportament au luat naștere în copilărie și cum continuăm să le utilizăm, chiar dacă acestea duc la rezultate disfuncționale. Ca teorie a comunicării, analiza tranzacțională poate furniza o metoda de analiză a organizațiilor.»

Filosofia umanistă care stă la baza analizei tranzacționale are drept principii următoarele idei: Toți oamenii sunt OK, se nasc cu potențialul creativ de creștere și dezvoltare, au capacitatea de a gândi, pot decide asupra propriului destin și se pot schimba, prin înlocuirea modelelor de comportament prescrise de scenariul de viață asumat în copilărie. Filosofia analizei tranzacționale conduce la două principii de bază ale practicii analizei tranzacționale: metoda contractuală și comunicarea deschisă.

Analiza tranzacțională este o teorie explicativă a personalității și un sistem psihoterapeutic dedicat dezvoltării și schimbării personale. Este o abordare ce se bazează pe un nivel intern (psihologic), unul extern (comportamental) și unul relațional (interpersonal). Modelul teoretic are aplicații ca și forma de psihoterapie, ca și suport pentru consiliere, în domeniul educațional și în consultanță și instruire, în cadrul unei organizații.

Ca teorie a personalității, analiza tranzacțională ne oferă o imagine asupra modului în care oamenii sunt structurați din punct de vedere psihologic. Pentru a realiza acest lucru, ea ne oferă un model cu trei elemente, cunoscut sub numele de modelul stărilor eului. Același model ne ajută să întelegem cum funcționează oamenii – cum își exprimă personalitatea în plan comportamental.

În afara domeniului terapeutic, se folosește și în medii educaționale. Ea îi ajută pe educatori și educați să mențină o comunicare clară și să evite apariția unor confruntări neproductive. Este deosebit de recomandabilă în consiliere.

Analiza tranzacțională poate fi folosită în orice domeniu în care e nevoie de întelegerea individului, a relațiilor și a comunicării.

În cele ce urmează, ne vom opri asupra AT ca metodă de optimizare a comunicării și vom da câteva idei cu privire la dezvoltarea personală.

Cine vorbește? Cele trei stări ale Eului (fig 1) Fiecare dintre noi are, mai mult sau mai puțin, capacitatea de a gândi logic, de a judeca conform propriilor principii morale, de a proteja și de a avea grijă și are disponibilitatea de a fi jucăuș, de a se distra, de a se bucura, de a avea sau a nu avea chef.

Ideal ar fi să avem un echilibru între toate acestea. Și, mai ales, să folosim în mod adecvat aceste comportamente. Adică, să ne distrăm atunci când este cazul, sau să folosim gândirea logică atunci când este nevoie.

Eric Berne a oferit prin intermediul AT o grilă de lectură de o simplitate genială bazată pe trei stări ale Eului: Copil, Părinte și Adult.

«O stare a eului se referă la un set de comportamente, gânduri, sentimente asociate și activate de o situație de viață. Eul Adult este caracterizat de un set autonom de sentimente autentice, atitudini și comportamente adecvate situației prezente. Eul Copil se referă la sentimente, atidudini sau comportamente impregnate de experiențele pozitive sau negative din copilărie. Eul Părinte înseamnă trăiri, idei și comportamente preluate de la părinți sau alte figuri parentale semnificative. Așadar, în fiecare moment al vieții noastre, folosim o structură de stări ale eului, o modalitate de testare a realității, un anumit pattern emoțional și comportamental pentru a comunica și a relaționa. Modelul ideal este cel al Adultului integrat care supervizează răspunsurile din Copil și Părinte. Stările eului sunt despărțite simbolic de o graniță flexibilă, semipermeabilă, ce permite energiei psihice să circule de la o stare la alta, asigurând funcționarea naturală a psihismului uman.»

Starea de Părinte a Eului (fig. 2)

Fiecare dintre noi am înregistrat (și încă mai înregistrăm) norme, opinii, judecăți despre oameni și lucruri fără să fi avut posibilitatea să verificăm corectitudinea acestora. De asemenea, am înregistrat comportamente de dominare, impunere, sau protejare. O persoană accesează starea de Părinte atunci când comportamentul său reproduce un „model” pe care la înregistrat de la cei din jur, de regulă, părinți sau alte persoane care au exercitat o influență puternică asupra lor.

Starea de Părinte este divizată în două: Părintele Normativ și Părintele Hrănitor.

Părintele Normativ

O persoană se află în starea de Părinte Normativ atunci când conduce, dictează, impune, critică, emite principii, devalorizează, judecă, sau agresează. Pentru partea negativă a Părintelui Normativ se mai folosește termenul de Părinte Critic. Starea de Părinte Normativ conține valorile, principiile, regulile, normele, prejudecățile, credințele și modele de comportament autoritar.

Starea de Părinte Normativ funcționează automat. Când o accesăm, suntem pe pilot automat activând modelele de comportament învățate, în cea mai mare parte, în perioada copilăriei și adolescenței.

Toate aceste tipare pe care ni le-am însușit în copilărie au avut sens, deoarece nu aveam capacitatea necesară de a judeca logic pentru a le valida. Unele dintre aceste tipare, ar putea fi folositoare în continuare. Altele, nu. Folosirea excesivă a stării de părinte normativ ne poate limita orizontul și bloca dezvoltarea, deoarece funcționăm pe pilot automat.

Starea de Părinte Normativ are aspecte pozitive și negative. Este utilă în situațiile în care se impune folosirea autorității. Aspectul negativ este legat de latura critică, de folosirea reproșurilor, sau de devalorizare. În aceste cazuri, spunem despre persoana respectivă că joacă rolul de Persecutor.

Iată câteva dintre comportamentele Părintelui Normativ:

cineva care lovește cu pumnul în masă;

cineva care agită degetul arătător, încruntă sprâncenele;

cineva care îi judecă pe ceilalți;

cineva care vorbește cu o voce autoritară;

o persoană care bârfește;

cineva care spune

„N-o să meargă, au mai încercat și alții”;

„Așa a mers, așa facem!”;

„Sunt absolut sigur că așa trebuie să facem. Dacă voi avea nevoie de părerea voastră, am să v-o cer!”;

„Așa e bine, așa nu e bine”;

„Nu ești capabil să…”;

„Nici nu vreau să aud”;

„De câte ori să-ți spun”;

„Nu vrei să m-asculți!”;

Părintele Normativ folosește frecvent cuvintele: bine, rău, moral, imoral, responsabil, corect, incorect, niciodată, întotdeauna, prost, bun, ridicol, defecte, trebuie, fals, normal, anormal, adevărat.

O prejudecată este o judecată preluată fără o analiză sau o reflecție proprie. Sunt foarte puține prejudecăți care se mai inventează, ele existând în cultura grupului. În continuare sunt date câteva exemple de prejudecăți ale Părintelui Normativ:

băieți nu plâng;

fetele nu se înfurie;

un bărbat adevărat trebuie să știe să bea;

așa ceva nu se face;

a conduce o echipă este o treabă de bărbat;

tinerii nu mai vor să muncească.

Părintele Hrănitor

«Numit și Părintele Grijuliu, sau Binevoitor, această stare a Eului este legată de comportamentele noastre protectoare și înțelegătoare, aprobatoare și încurajatoare față de ceilalți sau de noi înșine. Folosită atunci când trebuie și atât cât trebuie pentru a ajuta, a încuraja, a felicita, a aprecia, a preveni, sau a avea grijă, starea de Părinte Hrănitor este utilă. Când se ajunge la o supra-protejare, Părintele Hrănitor împiedică dezvoltarea. El face în locul celuilalt „Pentru că el nu este capabil”. În astfel de situații avem de-a face cu rolul de Salvator. »

Iată câteva dintre comportamentele Părintelui Hrănitor:

sare în ajutor;

este reconfortant;

este preocupat de problemele celorlalți;

o persoană care ia în brațe un copil care s-a lovit și îi alină durerea;

cineva care spune:

„Nu e grav, se întâmplă”;

„Te asigur că…”;

„Nu vă neliniștiți, rezolv eu”;

„Este bine pentru tine” ;

„Fii prudent” ;

„Pot să te ajut cu ceva?”;

„Am încredere în tine”,

„Haide!”, „Poți s-o faci!”;

„Mă aflu aici pentru a te ajuta”;

„Nu sunt convins că o să meargă, dar hai, treacă de la mine”;

„Bravo, ai găsit o soluție excelentă”.

Părintele Hrănitor folosește frecvent cuvintele: pericol, protecție, încredere, sprijin, ajutor, sfat.

Starea de Adult (fig. 3)

Starea de Adult este „calculatorul” nostru cu ajutorul căruia comparăm, evaluăm, analizăm, gândim. Adultul înregistrează și comunică informații, permite culegerea de informații din toate aspectele realității vieții, rezolvarea problemelor, luarea deciziilor, îndeplinirea sarcinilor și obiectivelor.

Comportamente frecvente ale Stării Adult sunt:

își sprijină barba și reflectează;

cere sau oferă o informație;

consultă baza de date;

consultă instrucțiunile de folosire;

este neutru;

ascultă și reformulează;

are o ținută dreaptă, rigidă;

se uită la un film documentar

spune sau întreabă:

„Care este părerea ta?”;

„Ce efect are asupra…”;

„Este probabil să…”;

„Există următoarele soluții importante”;

„Înțeleg ce vreți să spuneți”;

„Este posibil să…”;

Adultul folosește frecvent următoarele cuvinte: ce, de ce, când, unde, cum, cine, câte, posibilitate, alternativă, relativ, fapte, rezultate, mijloace, scop, obiectiv, exact, inexact, ipoteze.

Folosirea excesivă a Adultului reprezintă singurul aspect negativ. Fără accesul la stările de Părinte și Copil, Adultul poate părea rece, fără valori și sentimente profunde (exemplu tipic, Data din Star Trek).

Starea de Copil (fig. 4)

Accesăm starea de Copil ori de câte ori ne exprimăm emoțiile, sentimentele, sau dorințele în mod spontan. De asemenea, suntem în starea de Copil atunci când ne adaptăm nevoile, sau dorințele după cele ale celorlalți. Totodată, în Copil se află sediul creativității și intuiției.

Putem spune că starea de Copil este „inima” omului, fiind rezerva de energie, emoții, sentimente, intuiție și creativitate. Aici trăim plăcerea, jocul, visele, curiozitatea, invidia, agresivitatea, egoismul, spontaneitatea, libertatea etc. Sunt două părți principale ale Copilului: Copilul Adaptat și Copilul Liber (sau Spontan). Unii analiști separă creativitatea în Copilul Creativ („Micul Profesor”).

Copilul Adaptat

Copilul Adaptat este amabil, cuminte, atent, politicos, conformist, ascultător, nu-i supără pe ceilalți și respectă regulile sociale și legile. Aspectul pozitiv al Copilului Adaptat constă în respectarea normelor, regulilor și legilor sociale. Aspectele negative sunt grupate de majoritatea analiștilor în două categorii: Copilul Adaptat Supus (sau Obedient) și Copilul Adaptat Rebel.

Copilul Adaptat Supus (Obedient) este expresia unei exagerări, a unei supraadaptări. Persoana aflată în Copilul Obedient poate fi pasivă, umilă, slugarnică, defetistă, anxioasă, putând ceda fără să comenteze. Spune „da” și nu știe să refuze. Vocea este în general dulceagă, uneori greu perceptibilă și plângăcioasă, respectuoasă.

Comportamentele frecvente ale Copilului Obedient sunt:

respectă uzanțele;

rezervat și cu capul înclinat;

se arată încântat de tot ce spun ceilalți;

caută mereu aprobarea și confirmarea celorlalți;

de obicei spune:

„Ar trebui să…”;

„Este greu să…”;

„Aveți dreptate” ;

„Vă rog, ați putea să…”;

îl folosește mult pe „dar” ;

vorbește despre „ei”.

Copilul Adaptat Rebel reacționează împotriva figurilor parentale și a autorității în general. Nu-i plac normele, regulile, chiar legile. Comportamentele frecvente ale Copilului Rebel sunt:

nonconformist;

încalcă regulile;

se revoltă, putând merge până la violență;

ridică tonul, întrerupându-i pe ceilalți;

poate fi obraznic;

ripostează, acuză;

sfidează, minte;

face mofturi;

are un debit mare verbal, voce violentă și energică;

expresii verbale des utilizate:

„Nu aveți dreptul”;

„Da’ termină o dată!”;

„N-ai decât să spui ce vrei”;

„O să vedeți voi, (am să mă răzbun)!”;

„Nu vreau”;

„De ce eu”, sau „De ce nu eu”;

„Nu puteți să mă obligați”.

Copilul Liber

O persoană se manifestă prin intermediul Copilului Liber atunci când își exprimă spontan emoțiile, sentimentele, sau dorințele. Privirea este vie, directă și expresivă. Vocea este energică, neinhibată și bogată în exclamații și onomatopee: Oau, ehe, oho etc. Spune adesea: „Super!”, „Vreau” sau „Nu vreau”, „Nu ține”, sau „Ia uite-l și pe acesta!”.

Copilul Creativ

În Copilul Liber se află intuiția și creativitatea. O persoană care accesează Copilul Liber are o privire strălucitoare, vie și inteligentă. Vocea este fermecătoare, energică și cu variații armonioase. Expresiile verbale des utilizate sunt următoarele:

„Intuiția îmi spune că…”;

„Simt că suntem pe drumul cel bun”;

„Am o idee!” ;

„De ce nu?” ;

„Am găsit!” ;

„Și dacă…”, „Ce-ar fi dacă…”.

2.2. Structurarea timpului comunicațional

Atunci când oamenii tranzacționează în grupuri sau perechi – folosind factorul timp în diferite moduri specifice care pot fi inregistrate și interpretate – putem vorbi despre analiza structurării timpului.

« Eterna problemă a ființei umane este cum să-și petreacă timpul pe care nu-l petrece dormind. Aspectul operațional al structurării timpului poate fi numit ”programare”. Are trei aspecte : material, social și individual. Metoda cea mai obișnuită, convenabilă, confortabilă și utilitară de structurare a timpului este printr-un proiect desemnat să se ocupe de materia realității exterioare: astfel spus ”munca”. Un astfel de proiect este numit, din punct de vedere tehnic, ”activitate”. Termenul muncă nu este potrivit deoarece o teorie generală a psihiatriei sociale vor trebui să recunoască faptul că relația socială este la fel o formă de muncă.»

Programarea materială prezintă interes în măsură în care activitățile oferă o matrice pentru mângâiere, recunoaștere și alte forme mai complexe ale relațiilor sociale. Programarea materială se bazează pe prelucrarea de date a celor ce ține de problemele sociale.

Programarea socială se manifestă prin niște tranzacții tradiționale, rituale sau semi-rituale. Adică, părinții își învață copii, ceea ce înseamnă că ei cunosc ritualurile corecte de salut, mâncat, curtare, jelit și cum să poarte conversații pe diferite teme cu observații și completări de rigoare, care reprezintă tactul sau diplomație. Ritualurile formale preced conversațiile semi-rituale pe o anumită temă, care reprezintă o formă de petrecere a timpului.

Programarea individuală ține de faptul cum petrec timpul oamenii în grupuri mici, ceea ce ținede viața de familie, viața întro căsnicie, viața în diferite forme de organizare. Acest tip de programare are la bază jocul. Distracțiile și jocurile sunt substituiri ale trăirii adevărate, a intenției autentice. O caracteristică a jocului ar fi că emoțiile sunt canonice și nu pot fi false. Cele mai plăcute forme de contract social sunt jocurile și intimitatea. Intimitatea începe când programarea individuală se intensifică și când începe să cedeze atât constrângerea socială, cât și motivele și restricțiile ulterioare.

Ideea de a concepe o grilă de structurare a timpului este genială și îi aparține tot lui Eric Berne. El descrie șase moduri de petrecere a timpului: izolarea, ritualul, recreerea, activitățile, jocurile psihologice și intimitatea.

Izolarea

Izolarea înseamnă absența oricărei tranzacții. Este un moment în care mă retrag singur cu mine, un moment de meditație și de reîncărcare a bateriilor.

Ritualul

Ritualul este o manevră de apropiere în vederea unui contact prudent.

Bună ziua. Ce mai faci.

Mulțumesc, bine. Dar tu?

Excelent, mulțumesc de întrebare.

Ritualul nu are un caracter negativ.

Recreerea

Este mai mult decât un simplu ritual. Totuși, nu există un schimb real de informații.

Frumoasă vreme, nu-i așa?

A, da, este din nou soare!

Nu mai este ca săptămâna trecută.

Da, bine că am scăpat de iarna.

Etc…

Activitățile

Această denumire se referă la toate formele de activități orientate spre un anumit scop și la care oamenii participă împreună. Poate fi vorba de spălatul vaselor, grădinărit, cumpărături, sau de pregătirea temei la Comunicarea Umană.

Intimitatea

Intimitatea este cea mai profundă formă de contact uman, un contact sincer, spontan și autentic. Poate fi vorba de râs, plâns, teamă, mânie sinceră. Intimitatea este forma cea mai satisfăcătoare de a trăi o relație, reprezentând exprimarea autentică și deschisă a emoțiilor, sentimentelor, sau afectelor. Intimitatea poate fi trăită cu un prieten, părinte, partener, sau cu Dumnezeu.

Jocurile psihologice

Deși termenul „stratageme psihologice” ar putea fi mai potrivit, expresia jocuri psihologice a rămas de la Eric Berne până în prezent. Berne a consacrat o carte întreagă jocurilor psihologice, Games People Play, tradusă și în limba română sub titlul Jocuri pentru adulți. În cartea sa L’Analyse Transactionnelle, tradusă și în limba române în Editura Teora, René de Lassus dă următoarea definiție:

„Un joc psihologic este o suită de tranzacții în care protagoniștii interpretează în mod inconștient unul dintre cele trei roluri (ale triunghiului dramatic) de Persecutor, de Victimă, sau de Salvator”.

Iată un exemplu de joc psihologic în care trei personaje joacă cele trei roluri: Mihai de Victimă, George de Persecutor, iar Dana, la început folosește Părintele Hrănitor, mai apoi trece în rolul de Salvator, pentru ca spre final să treacă în Persecutor:

Mihai: Of, of, copii! Ce noapte! Nu am închis ochii toată noaptea!

Dana: Bietul de tine! În ce hal arăți! Iar te doare spatele?

Mihai: Vai, da! Mereu același lucru, geme din nou.

Dana: De ce nu te duci la medic?

George: Mai bine l-ar trimite la ospiciu!

Dana: Ei George, fii drăguț cu Mihai. Vezi bine că are dureri. Mihai, așează-te în fotoliu să-ți fac un masaj. Ar trebui totuși să mergi la un specialist.

Mihai: O, nu. La ăia? Iar o să-mi vorbească despre băi și exerciții.

„Avantajul” unui joc psihologic constă în faptul de a trăi un moment „intens”. Persoanele schimbă o cantitate considerabilă de calorii psihologice, fără însă ca acest lucru să însemne progres, fără a rezolva nimic. Din acest punct de vedere, jocurile psihologice reprezintă cea mai eficientă cale de a nu rezolva problema.

2.3. Poziții ale vieții existențial umane. Relația cu sine și celălalt

Încă de la începuturile procesului de formare a scenariului, copilul are deja anumite convingeri despre sine însuși și oamenii din jurul său. Aceste convingeri se vor menține probabil toată viața și pot fi rezumate după cum urmează: Eu sunt OK, sau Eu nu sunt OK; Tu ești OK, sau Tu nu ești OK.

Alăturând acestea în toate combinațiile posibile, obținem patru afirmații despre sine și ceilalți: Eu sunt OK, tu ești OK; Eu nu sunt OK, tu ești OK; Eu sunt OK, tu nu ești OK; Eu nu sunt OK, tu nu ești OK. Aceste 4 situații sunt cunoscute sub numele de poziții de viață. Unii autori le numesc poziții de bază, poziții existențiale sau pur și simplu poziții. Ele reprezintă atitudinile pe care o persoană le adoptă față de valoarea esențialaă pe care o percepe în sine și în alții. Acest lucru înseamnă mai mult decât a avea pur și simplu o opinie despre comportamentul personal și cel al altor oameni.

O dată ce copilul a adoptat una din aceste poziții, probabil își va construi întreg scenariul în așa fel încât să se potrivească cu aceasta. Copilul care alege Eu sunt OK, tu ești OK își va construi probabil un scenariu căștigător. Dacă el adoptă poziția Eu nu sunt OK, tu ești OK e mai probabil să scrie o poveste de viață banală sau perdantă. Copilul va construi un scenariu care se potrivește cu poziția sa de bază, în jurul ideii de a fi victimizat și a pierde în fața altora.

Eu sunt OK, tu nu ești OK poate sta la baza unui scenariu care la prima vedere pare a fi câștigător. Dar acest copil va avea convingerea că el trebuie să fie cu o treaptă mai sus, iar pe alții să-i pună cu una mai jos. S-ar putea să reușească asta pentru o vreme, realizându-și dorințele, dar numai după o luptă permanentă. Alteori, oamenii din jurul lui se vor sătura să tot fie mai prejos și-1 vor respinge. Atunci el va trece de la un aparent „învingător” la un grav perdant.

Poziția Eu nu sunt OK, tu nu ești OK este în cele mai multe cazuri un punct de plecare pentru un scenariu perdant. Acest copil și-a însușit convingerea că viața e inutilă și plină de disperare. Se percepe pe sine ca fiind mereu mai prejos, de neiubit. Crede că nimeni nu-1 va ajuta, pentru că nici ceilalți nu sunt OK. Astfel își va scrie scenariul în jurul unor scene în care respinge și este respins.

Berne considera că poziția e adoptată în copilăria timpurie (3-7 ani) pentru a justifica o decizie bazată pe o experiență anterioară. Prin urmare prima dată apar deciziile timpurii, iar poziția de viață e hotărâtă mai târziu în copilărie, pentru a face ca lumea să pară că justifică ceea ce s-a decis anterior.

În viziunea lui Claude Steiner (Parr, 2000), poziția de viață este adoptată mai devreme, chiar în primele luni de alăptare. Poziția Eu sunt OK, Tu ești OK reflectă interdependența confortabilă, reciprocă, între sugarul care se hrănește și mamă. El echivalează această poziție cu „încrederea fundamentală” descrisă de Erik Erikson. Aceasta este o stare în care bebelușul simte că este una cu lumea .

Steiner sugerează ca toți copiii încep din poziția Eu sunt OK, tu ești OK, trecând în altă poziție doar dacă ceva întrerupe interdependența mutuală între copil și mamă.

Pozițiile de viață la adulți – Coralul ok

Fiecare dintre noi ajunge la maturitate după ce și-a scris un scenariu bazat pe una din cele 4 poziții de viață. Dar nu rămânem în poziția respectivă tot timpul. Ne deplasăm dintr-o poziție în alta, clipă de clipă. Franklin Ernst a creat un sistem de analiză a acestor deplasări. El îl numește Coralul OK.

«Franklin Ernst evidențiază faptul că fiecare din pozițiile alese în copilărie se reflectă în viața de adult printr-un anume tip de interacțiune socială. El o numește operație. Numele celor 4 operații sunt prezentate în Coral. Dacă intrăm într-una dintre aceste operații fără a ne da seama, din starea de Copil a eului nostru, ne vom crea o „justificare” scenarială pentru poziția de viață corespunzătoare. Dar avem de asemenea și opțiunea de a intra în Adult și de a folosi oricare dintre operații în mod conștient. Procedând astfel putem obține rezultatele sociale pe care le dorim. »

Deși ne deplasăm dintr-un cadru în altul al Coralului, fiecare avem un cadru preferat în care ne petrecem majoritatea timpului cât suntem în scenariu. Acesta va fi cel pentru care am optat în copilărie ca fiind poziția noastră de bază. „Eu sunt OK, tu ești OK” este poziția sănatoasă, mă descurc cu viața și rezolvarea problemelor. Acționez pentru a obține rezultatele câștigătoare pe care le doresc. Aceasta e unica poziție bazată pe realitate.

Dacă poziția mea din copilărie a fost „Eu nu sunt OK, tu ești OK”, îmi voi juca probabil scenariul mai ales din poziția depresivă de a mă simți mai prejos decât ceilalți. Inconștient, îmi aleg sentimente neplăcute și comportamente repetitive pentru a „confirma” că aceasta este poziția mea potrivită în lume. Dacă am probleme psihiatrice, aș fi probabil diagnosticat drept nevrotic sau depresiv. Daca aș scrie un scenariu hamartic, rezultatul probabil ar fi auto-rănire sau sinucidere.

O poziție timpurie de „Eu sunt OK, tu nu ești OK” înseamnă că îmi trăiesc scenariul mai ales de pe poziția defensivă prin care încerc să mă mențin un pic mai presus decât ceilalți. Cei din jurul meu mă vor percepe poate ca fiind băgareț, insensibil și agresiv. Acestei poziții i se atribuie numele de paranoidă și ea mai corespunde și diagnosticului de tulburare de personalitate. Într-un scenariu pedant de gradul 3, scena mea finală ar putea implica uciderea sau rănirea celorlalți.

Dacă în copilărie am adoptat poziția fundamentală „Eu nu sunt OK, tu nu ești OK”, scenariul meu va fi jucat în principal din poziția de inutilitate. Aici, cred că ceilalți nu sunt buni de nimic, și nici eu . Dacă am scris un scenariu banal, tiparul meu va fi să n-ajung nicăieri cu majoritatea lucrurilor de care mă apuc în viață. Dacă scenariul meu e hamartic, rezultatul probabil va fi „a înnebuni”, cu un diagnostic psihotic. Ca toate celelalte aspecte ale scenariului, și poziția în viață poate fi schimbată. Acest lucru e posibil să se petreacă numai ca rezultat al analizei interne a scenariului, al terapiei sau al unei experiențe externe puternice.

2.4. Programarea neurolingvistică

Comunicarea nu este numai exterioară sau, cel puțin, nu rămâne odată cu evoluția copilului spre adult, exterioară. Există pentru omul adult o comunicare interioară, o comunicare cu sine: ceea ce simțim, ceea ce spunem și ceea ce ne imaginăm noi înșine adesea fără a o împărtăși celorlalți. Cum orice fel de comunicare este o acțiune, orice comunicare are efect atât asupra altora cât și asupra noastră. De aici rezultă o putere deosebită: aceea de a comunica cu sine însuși, cu resursele, înzestrările și capacitățile ascunse sau latente ale propriului sine. Comportamentul și sentimentele noastre și ale altora își au originea în comunicare. Desigur, cine știe să comunice bine poate comunica celorlalți, indivizi, grupuri sau chiar mase, propriile sentimente, idei sau viziuni. Dar cine poate comunica bine cu sine își poate asigura o stare interioară de bine, fericire, bucurie, dragoste și extaz. Felul în care trăim și realizările noastre depind de modul în care comunicăm cu noi înșine. Dacă examinăm această comunicare cu sine sub aspectul care noi îl acordăm semnificației evenimentelor sau întâmplărilor din viața noastră, putem înțelege mai bine situația din perspectiva interpretării pe care Mircea Eliade o dă Mioriței. Adevărata și poate singura noastră libertate, care funcționează de altfel și ca un principiu al creșterii, al maturizării, al evoluției este faptul că noi suntem cei care acordăm semnificațiile, cei care, mai precis putem resemnifica. Pentru că nimic nu are altă semnificație decât aceea pe care i-o atribuim noi. Dacă suntem capabili să vedem în orice experiență, chiar și într-un eșec ceva semnificativ sau chiar avantajos pentru ceea ce urmărim, atunci ceea ce altădată simțurile interpretaseră ca plictiseală sau neplăcere, ca tristețe sau durere, va fi resemnificat.

«Programarea neuro-lingvistică a lui John Grinder și Richard Bandler are în vedere tocmai această comunicare în primul rând cu sine și apoi cu ceilalți. Ea ia în considerare pe de o parte creierul uman, pe de alta limbajul cu ajutorul căruia comunicăm și înseamnă simplu și scurt spus programarea felului în care limbajul, atât verbal cât și neverbal, afectează sistemul nostru nervos. Dacă analizăm termenii NLP (Neuro Linguistic Programming) vedem că „Neuro” înseamnă modul în care funcționează creierul și sistemul nervos iar „Linguistic” modul în care sunt codate și ordonate înregistrările neuronale și în care comunicăm, verbal sau nonverbal, cu noi înșine și cu ceilalți. Desigur, totul este gândit așa cum o cere Gregory Bateson – pentru care înțelepciunea rezidă în capacitatea de a conștientiza că ești parte dintr-un sistem, dintr-o perspectivă sistemică pentru care mintea și trupul sunt părți ale aceluiași sistem. PNL este un ghid pentru utilizarea creierului prin intermediul comunicării cu sine, stăpânirea propriei minți, abilitatea de a stăpâni stările în care te găsești prin controlarea propriului creier (Bandler) și a comunicării cu ceilalți, a modelării (Grinder).»

PNL pornește de la sistemul de convingeri al unei persoane. Convingerile sunt filtrele prealabile, apriorice ale percepției de la care pornind interpretăm tot ceea ce se întâmplă și care structurează comunicarea cu noi înșine. „Omul este ceea ce crede el că este” (Anton Cehov). O persoană poate să facă ceea ce crede ea că este posibil și nu poate să facă ceea ce crede că este imposibil. Este ca și cu profețiile care se împlinesc: „Dacă tu crezi că ești în stare să faci ceva sau că nu ești în stare să faci ceva, ai dreptate în ambele cazuri” (Henri Ford). Atunci când trimiți constant creierului tău mesajul că nu poți face ceva, capacitatea ta de a face respectivul lucru este inhibată sau blocată. Invers, când trimiți mereu creierului tău mesaje că poți face ceva anume, el este stimulat să obțină respectivul rezultat și îți oferă tot sprijinul pentru a-l obține. Contează nu atât realitatea, cât convingerea, comunicarea lipsită de scepticism, îndoială și neliniște directă cu sistemul nervos. Datorită relației strânse cu limbajul creierul face ceea ce i se spune să facă. Vestea bună e că ne putem construi conștient propriile convingeri, atunci când crezi că ceva este adevărat, chiar intri în starea că acel ceva este adevărat. În primul rând PNL studiază felul în care oamenii comunică cu ei înșiși pentru a-și programa, cel mai adesea inconștient, stările, ca să ne înțelegem mai bine. PNL are apoi în vedere sintaxa mentală, adică modul în care o persoană își organizează gândurile și care permite accesarea acelei părți a creierului care este de cel mai mare ajutor în obținerea rezultatului dorit. În fine, PNL se interesează de comunicarea cu propriul corp, respectiv de controlul respirației, posturii, mimicii, naturii și calității mișcării. Ceea ce te învață în primul rând PNL în raport cu ceilalți este să stabilești un raport, să calibrezi, iar în raport cu tine să stabilești obiective, să fixezi ancore.

«Viziunea noastră asupra lumii și oamenilor este rezultatul complex al unei interacțiuni între percepțiile externe și percepțiile interne, între cuvintele din limbă și amintirea experiențelor noastre. Creierul procesează stimulii vizuali, auditivi și kinestezici care sunt percepuți de organele de simț și îi sortează, reținându-i pe cei importanți și ignorându-i pe cei neimportanți. Memoria asociază percepțiile noastre externe cu experiențele trecute și cu percepțiile interne. Ceea ce face ca viziunea noastră asupra lumii, deși posibil asemănătoare cu a altora să fie totuși unică este faptul că aceste asocieri sunt unice. Nu numai asocierile stimulilor sunt diferite, datorită succesiunii lor diferite, ci și prelucrarea informațiilor. Fiecare dintre noi are un canal senzorial pe care îl prilegiază în elaborarea propriei experiențe și comunicări (întucât harta lumii constituită cu ajutorul cuvintelor va urma contururile experiențelor bazate pe respectivul canal senzorial). Atunci când vorbim avem o reprezentare internă a ceea ce spunem. Gândul și discursul sunt trăite subconștient fie ca imagini, fie ca și cuvinte pe care le auzim, fie simtind fizic ceea ce spunem, ca senzații, emoții, sentimente. Fiecare persoană utilizează cu predilecție un anumit canal senzorial (vizual, auditiv, kinestezic) și exprimă acest lucru folosind cu predilecție anumite cuvinte „cheie”. În acest mod, el va da o semnificație aparte anumitor cuvinte și noi suntem aceia care trebuie să le descoperim și să le folosim. Unele persoane dau mare importanță informațiilor vizuale („nu cred decât dacă văd cu ochii mei”), altele, celor auditive („am auzit cu urechile mele”), iar altele kinestezice (ca și Toma necredinciosul care crede numai ceea ce simte tactil). În primul caz cel care vorbește aparține tipului vizual și folosește cuvinte din acest câmp semantic (a vedea, a privi, a imagina „situația este clară”, „astăzi văd totul în negru”, „este un adevăr clar”, „nu văd nici o soluție”, „e o perspectivă luminoasă” etc.), în cel de-al doilea aparține tipului auditiv și folosește cuvinte din acest câmp semantic (a auzi, a asculta, „asta nu-mi sună bine”, „este un contrast strident”, „există un dezacord”, „nu sună bine”, „am auzit eu ceva” etc.), în cel de-al treilea aparține tipului kinestezic și folosește cuvinte din acest câmp semantic (a simți, a atinge, a mângâia, a avea gustul de, „situația asta mă apasă”, „am prins ideea”, „simt lumea pe umerii mei”, „totul se îndreaptă către perfecțiune”, „mai avem de parcurs un drum lung” etc.).»

După cum spuneam, în mintea noastră nu există nici un lucru „real”, ci doar o semnificație, imaginea mentală pe care o avem asupra acestuia: conștiința noastră este alcătuită dintr-o hartă a lumii construită în limbaj, prin intermediul unor cuvinte. Dar fiecare dintre aceste cuvinte nu numai că trimite în afară la lucrurile „reale, ci se și află în legătură cu alte cuvinte și cu un anumite stări emoționale ale conștiinței. De exemplu pentru a înțelege cuvântul „albastru” gândirea noastră se plasează pe harta lumii din mintea noastră la locul unde avem experiența interioară cu tot ceea ce aceasta conține. Când evocăm în mintea noastră sau pronunțăm un cuvânt noi efectuăm în mod automat conexiunile mentale implicate și resimțim mai mult sau mai puțin conștient experiențele, stările și emoțiile legate într-un fel sau altul de el în momentul în care este rostit.

«Premisa PNL este că lumea așa cum ne-o reprezentăm noi este numai o hartă relativ similară cu realitatea la care, ca adevăr absolut, nu vom ajunge niciodată. Harta nu este similară cu teritoriul. Dar harta neuro-lingvistică este cea care ne determină semnificațiile interpretăeilor realității și comportamentele noastre ca un cadru de referință. Prin urmare nu realitatea ne afectează acțiunile, ci harta noastră neuro-lingvistică. Corolarul practic al acestei premise este ideea că noi trebuie să reprezentăm lucrurile așa fel încât ele să nu ne limiteze ci să ne dea putere și să ne deschidă posibilități. PNL se ocupă de înțelegerea și schimbarea stării noastre ca o cale a schimbării comportamentului care este întotdeauna rezultatul acestei stări. Comportamentul ne indică starea în care se află o persoană în acel moment. Înțelegerea felului în care funcționează stările conduce la posibilitatea schimbării și a realizării a ceea ce îți dorești. De regulă noi pare că suntem prada sentimentelor noastre de mâhnire, tristețe sau depresie. Oamenii au încercat prin diferite tehnici – droguri, alimentație, asceză, posturi, tehnici corporale – să-și schimbe acele stări. De fapt ele sunt stări care derivă din ceea ce ne spunem noi nouă înșine și din tonul cu care ne-o spunem precum și din posturile și manierile de a respira specifice acelei stări. Dacă am proceda cu noi așa cum un regizor procedează cu un actor, dacă ne-am stabili scenariul convenabil și am da minții noastre indicațiile de postură, respirație și gestică pe care ni le propune, am putea face din mintea noastră un platou de filmare, iar din noi un erou de film hollywodian. Spre exemplu, iată ce se întâmplă în mintea noastră atunci când cineva drag, pe care-l așteptăm întârzie: ajungem să ne imaginăm fie că s-a întâmplat ceva grav, fie că iubește pe altcineva cu care întârzie, departe de noi cei care o așteptăm. În funcție de starea mentală cu care o așteptăm, atunci când ajunge în sfârșit acasă, fie vom fi ușurați și fericiți că nu i s-a întâmplat nimic și o vom primi cu lacrimi de bucurie, fie vom fi frustrați, suspicioși și mâhniți. În ambele cazuri ne vom comporta în continuare în funcție de sarea noastră: fie că vom răsufla ușurați și vom întreba ce s-a întâmplat, fie că vom avea comportamentul unui om furios. Dacă ne-am fi construit din timp o altă stare, imaginându-ne că persoana dragă este reținută de treburi neașteptate și urgente și că face tot ce poate să ajungă cât mai repede la noi vom avea o cu totul altă atitudine și un cu totul alt comportament.»

Desigur, în programarea și accesarea stărilor dorite este nevoie de flexibilitate. Este bine ca în raport cu experiențele noastre să nu tragem concluzii absolute ci să vedem, cu atenție selectivă, ce ne învață ele pentru a putea continua în același sens. Noi avem adesea stări reactive, ne comportăm reactiv și pentru că nu întrezărim variantele. Flexibilitatatea înseamnă capacitatea de a schimba continuu stările în care te găsești în funcție de necesități. O tehnică mai complexă decât aceea a modificării vocabularului este aceea a ancorării unei stări în care vrem să ne instalăm în anumite situații când comunicăm cu noi sau cu alții. În PNL „ancorele” sunt niște asocieri programate între stimuli aleși conștient de către noi și anumite stări pe care vrem să le accesăm. Cum se construiește o ancoră vizuală (auditivă, kinestezică)?

Găsește momentul când crezi că vei avea nevoie de o anumită stare resursă;

Amintește-ți din trecutul tău o stare (de limpezime a minții, de promptitudine a replicilor, de creativitate și spontanietate) care te poate ajuta în acel moment;

Stabilește un anumit gest precis și perfect repetabil: a privi unghia arătătorului de la mâna stângă (a fluiera în surdină sau chiar a fredona în minte o anumită frază muzicală, a apăsa unghia arătătorului pe degetul gros etc.);

Retrăiește în minte starea resursă cu intensitate senzorială și emoțională puternică;

Asocierea între stimulul ales și starea accesată trebuie repetat până devine un automatism.

Astfel de ancore sunt frecvent folosite în publicitata atunci când un anumit produs este ancorat în percepția noastră de stările produse de anumite calități umane sau de contextele dorite.

2.5. Scenariile umane

În afară de tipurile expuse mai sus, vom iniția o descriere și analiză a teoriei tranzacțiilor, creată de E. Berne. În special, vom discuta scenariile umane și cele două tipuri umane: învingătorul ("prințul") și învinsul ("broasca"). Așadar, ce este scenariul? "Scenariul este un plan ce se desfășoară treptat pe parcursul vieții și se formează în copilăria timpurie sub influența părinților. Acest impuls psihologic împinge omul înaintea sorții sale cu o asemenea putere, încât nu acesta îl poate influența nicicum". Scenariul presupune: – Instrucțiunile părintești; – dezvoltarea personalității; – o "includere" reală într-o metodă anumită, ce aduce succesul sau insuccesul, convingeri ce trezesc încrederea. E. Berne face legătura între scenariile vieții și cele teatrale, spunând că teatrul își are originea în viață. Astfel, ambele scenarii se bazează pe un număr limitat de teme. Cea mai cunoscută este, desigur, tragedia lui Oedip. Majoritatea scenariilor pot fi regăsite în mitologia greacă. În afară de aceasta, un anumit curs al vieții are un rezultat ce poate fi prevestit. Replicile date de către actori sunt învățate dinainte: în teatru, ca și în viață. Deci scenariul ar trebui repetat înainte ca să fie jucat. Dar acest lucru nu se întâmplă în viață. Scenariul vieții își începe desfășurarea în copilărie într-o formă primitivă, pe care E. Berne o numește "Protocol". Și, desigur, că în fiecare scenariu există roluri bune și rele, învingători și învinși. În analiza scenariilor, psihoterapeuții îi numesc pe câștigători "Prinț" și "Prințese", iar pe învinși – "Broscuțe". Întrebarea fundamentală la care răspunde fiecare scenariu este după părerea psihanalistului, "ce spunem după ce spunem bună ziua?". Un următor exemplu oferit de către E. Berne în ce privește scenariile este situația în care se termină benzina în rezervorul mașinii. "Proprietarul observă acest lucru cu o zi-două înainte, urmărind contorul. Omul se gândește: Trebuie să-mi fac plinul", dar… nu-1 face. Dacă mașina este în stare bună, practic nu se întâmplă ca rezervorul să rămână gol. Insă în scenariul învinsului aceasta va fi o scena, care se va întâmpla mereu, ca și cum ar fi planificată (mulți învingători trec însă prin viață, fără să rămână "fără benzină").

«Scenariile se bazează, în principal, pe programarea părintească. Ea are un rol foarte important în viața copilului, în primul rând, pentru că îi oferă un scop, pe care, de altfel, ar fi trebuit să și-1 caute singur. Adeseori, acțiunile copilului sunt cauzate de dorința părinților, adică un copil va face ceea ce vor părinții lui.»

În al doilea rând, programarea părintească oferă o metodă bună de structurare a timpului (problema principală, în opinia lui Berne, de la care pornește scenariul).

În al treilea rând, uneori copilul are nevoie de indicații. E mai practic să înveți din greșelile altora, decât din ale tale. Programând viața copiilor lor, părinții le transmit experiența de viață și tot ce au învățat. Dacă sunt învinși, vor transmite programul învinșilor, iar dacă sunt învingători, copiii vor moșteni programul învingătorului.

Apare o întrebare în acest context: posedă oare omul un liber arbitru sau copilul este obligat să urmeze programul părinților săi toată viața? Chiar dacă rezultatul scenariilor este determinat de către părinți, copilul poate să-și aleagă subiectul lui. Berne consideră că în scenariu, în afară de programarea părintească, este implicată și planificarea viitorului de către persoana căreia îi aparține scenariul.

Putem afla scenariul unei persoane, cercetând viața strămoșilor familiei sau aflând care a fost situația în momentul conceperii copilului (este un copil dorit sau nu, e fată sau băiat, părinții s-au căsătorit înainte sau după concepție etc). Berne oferă o mulțime de exemple ce ar periclita cumva cursul vieții umane. Orice element are o importanță deosebită și merită a fi studiat până la cele mai mici amănunte (cum a decurs nașterea, care este numele copilului etc).

O altă idee, la fel de importantă, este aceea despre care am amintit mai sus, că toate planurile de viață se bazează pe mituri și povești. De cele mai multe ori, deciziile copiilor stau la baza planificării conștiente a vieții. Copilului îi plac mai mult poveștile și miturile și își dorește ca viața să fie la fel, de aceea este ușor de observat că, planificându-și viața, copilul urmează un subiect al unui mit sau povești. Planurile sau scenariile conțin anumite elemente ce se structurează într-un aparat al scenariului. În scenariile bune este prezent același aparat: creatorii, liderii, eroii, strămoșii (respectați de obicei), oameni ce au avut succese profesionale. Aparatul determină structurarea timpului vieții și este adeseori identic cu aparatul folosit în povești în aceleași scopuri. În povești, însă, cei care programează sunt zeii, regii, vrăjitorii (de ambele genuri), iar în viața—părinții.

Scenariile învinșilor sunt mult mai dramatice și de aceea despre acestea se discută mai mult în psihanaliză. Învingătorii sunt foarte rar interesați de istoria succesului lor, pe când învinșii trebuie să răspundă la întrebările: "De ce? Ce se mai poate face?". Din această cauză, Berne analizează cele mai frecvente scenarii ale învinșilor. Vom expune în continuare analiza autorului teoriei scenariilor, în special, aparatul lor categorial, pentru că suntem deosebit de interesați de tipurile umane ce decurg de aici: învingătorul și învinsul.

Unul dintre părinți strigă serios la copil: "dispari" aceasta fiind o indicație cu caracter letal. La fel sună "vei încheia ca și tatăl tău!" (alcoolicul) – expresie care este protecția împotriva vieții. O astfel de comandă se numește concluzia scenariului sau blestemul.

«Părinții dau directive negative de genul: "nu mă deranja!", "nu plânge", "nu scânci". Acestea sunt numite de către Berne "stoper" sau prescripția scenariului. Părinții tolerează comportamente ce conduc la sfârșituri de genul "bea un gât". Aceasta este provocarea scenariului sau impulsul. Se formulează recomandări sub forma maximelor morale: "lucrează conștiincios", ce poate însemna "lucrează conștiincios toată săptămână, dar sâmbătă pot să te îmbeți" sau "păstrează fiecare leu", ce poate însemna "păstrează fiecare leu, ca apoi să-i poți bea pe toți dintr-o dată". Plus la aceasta, părinții își ajută copii să cunoască "cruda" realitate, îi învață cum să mintă, să calculeze, să facă cocteil-uri etc.»

Copiii au tendința de a merge împotriva aparatului scenariului creat de părinți, de exemplu: "Bate în ușă" în loc de "Dispari" sau "Cheltuiește toți bani dintr-odată" în loc de "Păstrează orice leu". Acesta este "demonul" scenariului sau impulsul scenarial.

Ajungem la concluzia că fiecare om deține un scenariu și că orice tip poate fi programat, indiferent dacă e învins sau învingător. Esențialul este să reținem că părinții dețin cel mai important rol în deciderea sorții copilului.

"Scenariul este ca un "ecran mat", pe care părinții îl așează între copil și lume și pe care copilul îl va păstra cu sfințenie toată viața. El se va uita prin acest "ecran", iar "ecranul" se uită la el și așteaptă ca acesta să manifeste niște sentimente umane.

Astfel, prințul/prințesa se vor exprima în felul următor: "data viitoare nu voi mai rata", "acum știu ce să fac", iar învinsul va spune "dacă ar fi fost", "da, dar". învinșii, în cele mai multe cazuri, sunt cetățeni foarte buni, sunt loiali și mulțumiți de ceea ce au. Acestea sunt oamenii cu care e foarte ușor să comunici. S-ar părea că învingătorii creează o mulțime de probleme, pentru că luptă, implicându-i și pe alții. De fapt, majoritatea problemelor sunt create de către învinși, aceștia rămân ratați, chiar dacă au un anumit succes. Dacă una asemenea om va avea probleme, se vă strădui să îi "înece" și pe ceilalți. Învingător este acela, care are un scop pe care l-a atins în viață. De exemplu, un "om care și-a propus drept scop să alerge 100 m în 10 sec. și a alergat este învingător, dacă însă și-a propus să alerge în 9,5 sec, dar a obținut 9,6, este un învins". Un exemplu tipic al învinsului este omul permanent bolnav și nefericit, neavând o cauză certă. Dacă însă cauza apare, și e nevoit să câștige, învinsul se va declara martir. Prințul/prințesa va ști cum să acționeze în situațiile de criză, broscuțele vor vorbi mult despre modalitatea în care vor acționa dacă înving, dar nu vor ști niciodată ce se facă dacă pierd. Cu alte cuvinte, cel mai simplu mod de a-i detecta pe învingători sau învinși este să-i asculți o perioadă de timp. Am expus până aici câteva din elementele scenariului, am detaliat prin exemplificare tipurile de scenarii și am caracterizat cele două tipuri umane: învingătorul și învinsul.

Desigur că fiecare dintre aceste tipuri pot fi introvertite sau extrovertite. Luând în considerație tipologiile lui James și Jung și adăugând-o pe cea a lui Berne, vom obține următoarea schemă la care vom reveni.

Așadar, obținem patru tipuri umane majore:

Empiristul – învingător;

Empiristul – învins (necâștigător);

Raționalistul – învingător;

Raționalistul – învins.

După ce am prezentat caracteristicile fiecărui tip, vom continua expunerea noastră cu exemple de jocuri practicate de către fiecare tip și câteva aplicații la ele.

«Jocul este, în opinia lui E. Berne (opinie pe care o vom împărtăși), o serie de tranzacții suplimentare ce au un sfârșit sigur și previzibil. El se deosebește de alte activități sociale în primul rând, prin aceea că e întotdeauna prezent un motiv ascuns și, în al doilea, că este profitabil la nivel superficial; jocul demonstrează că un set de operațiuni, adică de tranzacții simple, au un scop formulat dinainte. Dacă însă, în rezultatul jocului, unul dintre jucători are un anumit beneficiu, operațiunile vor fi considerate manevre, iar rugămințile doar simple mutări. Drept cel mai sângeros exemplu de joc este războiul. În analiza jocurilor există câteva trepte, pe care le vom expune foarte pe scurt: teza (în ce constă jocul); antiteza (ce să facem ca să oprim jocul); scopul (se constată obiectivele jocului); ilustrația sau exemplificarea (se caută "rădăcinile" jocului în copilărie); paradigma tranzacțională (se analizează o situație tipică din perspectiva tranzacțiilor); mutările și recompensele. Cât despre tipologia jocurilor, aceasta este foarte vastă. În cadrul cursului nostru, vom menționa însă numai jocurile "pe viață", adică cele pe care le jucăm permanent.»

Un joc, din aceeași serie este "Defectul". De altfel, empiriștii-învinși utilizează acest joc în permanență. "Defectul" este izvorul certurilor în viața de zi cu zi. Acesta provine din poziția depresivă a copilului, care spune "Nu sunt bun de nimic", pe care mecanismele de apărare o transformă în "Ei nu sunt buni de nimic".

«Scopul tranzacțiilor constă în încercarea de a demonstra aserțiunea respectivă. Din această cauză, Empiriștii învinși nu se simt în largul lor cu o persoană nouă, până în momentul în care nu îi găsesc un defect, care poate fi superficial (poartă rochia din vara trecută) sau cinic (nu are la fel mulți bani), intim (este impotent), ce ține de cultură (nu e citit) sau reflexiv (ce vrea să spună?! Sau să demonstreze?!). Referitor la tranzacții, avem de-a face cu o curiozitate de-a dreptul bolnavă. Uneori acești oameni sunt de-a dreptul filantropi (mai bine zis par a'fi). Cu ajutorul acestui joc, jucătorii pot să-și permită să nu discute cu anumite persoane din anumite motive, pe care le "descoperă".»

Cum am putea să ne apărăm în cazul acestor jocuri? Cea mai simplă ieșire din situație, desigur, este să evităm contactul cu jucătorii de-a "defectul". Dar ce facem, dacă persoana este, de exemplu, șeful nostru? „Defectul" face parte din categoria jocurilor "Părintești". Tranzacțiile sunt inițiate de pe poziția Părintelui, la nivel conștient sau nu (cum spune Beme, la nivel social sau psihologic). Soluția ar fi să-i demascăm intențiile, adresându-ne Adultului în persoană sau, altfel spus, impunându-1 pe celălalt să primească informația la nivel de Adult. Atenție însă, nici într-un caz nu ne vom îndreptăți sau încerca să demonstrăm că ceea ce a văzut celălalt nu este defect, de fapt.

Învingătorii, de obicei, nu inițiază jocuri, unii din cauza că nu au timp de pierdut, alții pentru că nu simt necesitatea. Totuși, ca și în cazul raționalistului-învingător, putem descoperi câteva elemente.

De exemplu, putem discuta despre "înțeleptul locului", care este, cum susține Berne, mai mult un scenariu decât un joc. E vorba despre o persoană educată, inteligentă și cu experiență de viață, un erudit. Ajungând la vârsta pensionării, el/ea devin oamenii care pot să-i ajute pe ceilalți în orice situație (de la reparația mașinii la probleme de familie). Astfel, Raționalistul-învingător ajunge să-și formeze o imagine de înțelept, care te ajută fără ca să ceară ceva înapoi.

Pentru a-și asigura câștigul, Raționalistul va trebuie să aleagă căile adecvate pentru realizarea scopului. Dar nici acesta nu este un joc în sine, ci mai mult un scenariu. El devine joc în momentul în care jucătorul nu mai este interesat de succes, ci de impresia lăsată asupra celorlalți.

Am expus și analizat câteva jocuri practicate de către fiecare tip. Recunoscând rolurile pe care și le aleg jucătorii pentru viață, putem stabili niște prescripții, conform cărora vom dezvălui motivele ascunse ale tranzacțiilor și vom comunica eficient. Totodată, am dat niște antiteze fiecărui dintre jocuri, încercând să prevenim unele eventuale manipulări.

Desigur că nu putem absolutiza cele spuse mai sus, însă cele câteva linii trasate pot sugera scheme de comportament și posibilitatea de a-1 înțelege pe celălalt și maniera lui de a construi realitatea.

Ar mai fi o mulțime de recomandări ce pot fi date în ce privește comunicarea. Am accentuat deja că este un proces foarte complex ce necesită cunoștințe, abilități, energie. Am putea oferi multe variații la tema comunicării, dar, în general, pentru a fi un conlocutor plăcut, sunt necesare niște abilități, și anume:

de a recepționa mesajul;

de a-1 interpreta;

de a reda mesajul.

Comunicarea va fi eficientă în cazul în care vom respecta niște reguli simple.

Să fim cât mai preciși și atenți în momentul emiterii mesajului. Mesajul emis trebuie să fie cât mai aproape de cel intenționat de destinatar.

Să avem o atitudine cât mai pozitivă și să fim preocupați de dezvoltarea unei relații bune între comunicatori.

Să abordăm strategic procesul de comunicare, adică să știm ce dorim cu exactitate și să adoptăm niște strategii de comunicare adecvate situației.

Ar fi minunat dacă fiecare comunicator ar aplica niște tehnici de ascultare activă, care implică câțiva pași:

a urmări cu atenție mesajul neverbal, paraverbal și numite cuvinte-cheie;

a defini termenii;

a urmări contradicțiile;

a depista locurile obscure și a le discuta;

a corela mesajul cu experiențe personale;

a pune întrebări;

a parafraza;

a descoperi perturbațile și a le înlătura.

Un alt element foarte important este feedback-ul, oferit sau recepționat corect. Ceea ce trebuie să reținem este că feedback-ul țintește întotdeauna comportamentul individului și nu personalitatea. În al doilea rând, oferind un feedback, vom fi cât mai specifici, și nu este mai puțin important să-l oferim atunci când este cerut.

Iar când îl recepționăm, e deosebit de important să ascultăm cu atenție și să acceptăm criticele la nivel de Adult.

CONCLUZII

Comunicarea reprezintă nevoia de a comunica, de a transmite sau de a primi semnale, mesaje (informații, idei, sentimente). De asemenea, este o trăsătură fundamentală a omenirii, ceea cei îi definește viața, îi coordonează acțiunile, organizarea socială, îi condiționează întreaga evoluție. Cum bine știm, întreaga existență umană ar fi de neconceput fără evoluția culturii și a civilizației, a omului însuși, ca ființă superioară. Mai mult, omul este o ființă sociabilă și dispusă la orice fel de dialog, și, este legat de evoluția procesului de comunicare, de multiplicare și diversificare a modurilor și mijloacelor de comunicare.

Comunicarea deschide noi orizonturi în diferite domenii în care “oamenii au sădită în firea lor dorința de a cunoaște” și stă “în plăcerea pe care le-o procură activitatea simțurilor“ păstrând până în prezent priceperea omului de a folosi cuvântul și efortul, de a se exprima prin atitudine, comportament și nu numai.

Comunicarea ca știință și nu numai reprezintă înștiințare, știre, veste, raport, relație, legătură. Cam acestea ar fi sinonimele care ne sunt oferite de către dicționarul explicativ pentru comunicare. Deși pare simplu înțelesul comunicării este mult mai complex și plin de substrat ceea cei determină pe specialiști să o studieze și să o analizeze sub diverse forme ajungând la concluzia că aceasta reprezintă nu doar un joc de cuvinte ci o unitate și coeziune de apartenență a gândirii umane la civilizație. Comunicarea are o mulțime de înțelesuri, o mulțime de scopuri și cam tot atâtea metode de exprimare și manifestare.

Astfel, comunicarea este fundamentală atât pentru existența individuală cât și pentru stabilirea raporturilor individului cu ceilalți, cu societatea. A comunica este esențial atât în viața personală cât și în cea profesională, în acest ultim caz, raporturile ierarhice ridicând uneori bariere greu de depășit; pe aceeași treaptă ierarhică comunicarea se desfășoara mai ușor, încrederea interlocutorilor este mai mare.

Rețineți!: instrumentul cel mai adecvat pentru repararea unei relații este comunicarea, singura atitudine recomandabilă este renunțarea la orgoliu, iar primul pas vă revine Dvs., indiferent dacă vă simțiți vinovat sau nu.

BIBLIOGRAFIE

1. Abric J-C., Psihologia comunicării, Teorii și metode, Editura Polirom, Iași, 2002.

2. Antoci A., Psihologia comunicării, Chișinău, 2009.

3. Antoci A., Științe filosofice. Curs de prelegeri, Chișinău, 2012.

4. Bandler Richard, Grinder J., Dilts Robert, Ghidul de programare neurolingvistică, București, Vidia, 2014.

5. Berne E., Jocuri pentru adulți, București, Amalteia, 2002.

6. Berne E., Analiza tranzacțională în psihoterapie, București, Trei, 2011.

7. Berne E., Ce spui după „bună ziua”: Psihologia destinului uman, București, Trei, 2006.

8. Birkenbihl Vera F., Antrenamentul comunicării sau arta de a ne întelege, București, Gemma Press, 2007.

9. Bolboceanu A., Psihologia comunicării, Chișinău, Univers Pedagogic, 2007.

10. Borțun D., Psihologia comunicării, https://archive.org/stream/Bortun_Dumitru-Psihologia_Comunicarii_09__#page/n0/mode/2up

11. Borțun D., Semiotică. Limbaj și comunicare, București, 2001

12. Bryson (coord.), The Communication of Ideas, New York, Harper&Row, 1948.

13. Coman A., Analiza tranzacțională, https://ru.scribd.com/doc/16852393/Analiza-tranzactionala-sintetic

14. Cotoară D., Modele ale comunicării, http://www.lisr.ro/7-cotoara.pdf

15. Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Editura Univers

enciclopedic, București, 1998.

16. De Lassus R., Analiza tranzacțională, București, Teora, 2000.

17. Dilts Robert, Bazele NLP (Programării Neuro – Lingvistice), București, Excalibur, Colecția NLP, 2008,

18. Duțu Alexandru, Literatura comparată și istoria mentalităților, București, Editura Univers, 1982.

19. Friedman G., Préface, Dictionnaire des média, Paris, Mame, 1971.

20. Frumușani D., Introducere în semiotică, https://ro.scribd.com/doc/12871116/Introducere-in-Semiotica

21. Georgescu M., Introducere în psihologia comunicării: http://www.scribd.com/doc/55115836/Manual-Psihologia-Comunicarii-matei-Georgescu

22. Georgiu Grigore, Cultură și comunicare, București, 2008.

23. Jung C.G., Tipuri psihologice, http://profesoriitineranti.files.wordpress.com/2014/02/tipuri-psihologice-c-g-jung.pdf

24. Lasswell, H. D., The Structure and Function of Communication in Society, New York: Institute for Religious and Social Studies, 1948.

25. Lazar I., Sociologie de la comunication de masse, A. Colin, 1991.

26. McLuhan M., The Medium is the Massage, New York, 1967.

27. Marga A., Mureșan M., Rus FC și alții, Științe ale comunicării (note de curs, vol. I)

28. Pantea A., Filosofia comunicării (suport de curs), https://ru.scribd.com/doc/57835073/1/Filosofia-comunic%C4%83rii?sh=2ef912c26252d5a3

29. Potyesz Carmen Aneta, Analiza tranzacțională și scenariul de viață,

http://revista.psihoterapie-integrativa.eu/wp-content/uploads/2012/12/ANALIZA_TRANZACTIONALA_POTYESZ.pdf

30. Szekely Andy, Introducere în Programare Neuro-Lingvistică,București,Almateia, 2006.

31. Staiculescu A.R., http://www.scribd.com/doc/16437223/COMUNICARE

32. Tran V., Stănciugelu I., Teoria comunicării, ediția a II-a, revăzută, București, Editura Comunicare.ro, 2003.

33. Van Guikenburg J.J., O. Scholten, G.W. Noomen, Știința comunicării, București, Editura Humanitas, 2004.

34. Vann Joines I. S., Analiza tranzacțională astăzi, Timișoara, Mirton, 2004.

35. Voyenne B., Le presse dans la societété contemporaine, Paris, A. Colin, 1971.

36. Voyenne B., La presse dans la société contemporaine, Paris, în Collection U, Librairie Armand Colin, 1962.

37. Zelter C.-D., Comunicarea organizațională – premisă a eficienței și eficacității organizaționale, https://www.scribd.com/doc/94873983/Zelter-Zagan-Christine-Ro

BIBLIOGRAFIE

1. Abric J-C., Psihologia comunicării, Teorii și metode, Editura Polirom, Iași, 2002.

2. Antoci A., Psihologia comunicării, Chișinău, 2009.

3. Antoci A., Științe filosofice. Curs de prelegeri, Chișinău, 2012.

4. Bandler Richard, Grinder J., Dilts Robert, Ghidul de programare neurolingvistică, București, Vidia, 2014.

5. Berne E., Jocuri pentru adulți, București, Amalteia, 2002.

6. Berne E., Analiza tranzacțională în psihoterapie, București, Trei, 2011.

7. Berne E., Ce spui după „bună ziua”: Psihologia destinului uman, București, Trei, 2006.

8. Birkenbihl Vera F., Antrenamentul comunicării sau arta de a ne întelege, București, Gemma Press, 2007.

9. Bolboceanu A., Psihologia comunicării, Chișinău, Univers Pedagogic, 2007.

10. Borțun D., Psihologia comunicării, https://archive.org/stream/Bortun_Dumitru-Psihologia_Comunicarii_09__#page/n0/mode/2up

11. Borțun D., Semiotică. Limbaj și comunicare, București, 2001

12. Bryson (coord.), The Communication of Ideas, New York, Harper&Row, 1948.

13. Coman A., Analiza tranzacțională, https://ru.scribd.com/doc/16852393/Analiza-tranzactionala-sintetic

14. Cotoară D., Modele ale comunicării, http://www.lisr.ro/7-cotoara.pdf

15. Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Editura Univers

enciclopedic, București, 1998.

16. De Lassus R., Analiza tranzacțională, București, Teora, 2000.

17. Dilts Robert, Bazele NLP (Programării Neuro – Lingvistice), București, Excalibur, Colecția NLP, 2008,

18. Duțu Alexandru, Literatura comparată și istoria mentalităților, București, Editura Univers, 1982.

19. Friedman G., Préface, Dictionnaire des média, Paris, Mame, 1971.

20. Frumușani D., Introducere în semiotică, https://ro.scribd.com/doc/12871116/Introducere-in-Semiotica

21. Georgescu M., Introducere în psihologia comunicării: http://www.scribd.com/doc/55115836/Manual-Psihologia-Comunicarii-matei-Georgescu

22. Georgiu Grigore, Cultură și comunicare, București, 2008.

23. Jung C.G., Tipuri psihologice, http://profesoriitineranti.files.wordpress.com/2014/02/tipuri-psihologice-c-g-jung.pdf

24. Lasswell, H. D., The Structure and Function of Communication in Society, New York: Institute for Religious and Social Studies, 1948.

25. Lazar I., Sociologie de la comunication de masse, A. Colin, 1991.

26. McLuhan M., The Medium is the Massage, New York, 1967.

27. Marga A., Mureșan M., Rus FC și alții, Științe ale comunicării (note de curs, vol. I)

28. Pantea A., Filosofia comunicării (suport de curs), https://ru.scribd.com/doc/57835073/1/Filosofia-comunic%C4%83rii?sh=2ef912c26252d5a3

29. Potyesz Carmen Aneta, Analiza tranzacțională și scenariul de viață,

http://revista.psihoterapie-integrativa.eu/wp-content/uploads/2012/12/ANALIZA_TRANZACTIONALA_POTYESZ.pdf

30. Szekely Andy, Introducere în Programare Neuro-Lingvistică,București,Almateia, 2006.

31. Staiculescu A.R., http://www.scribd.com/doc/16437223/COMUNICARE

32. Tran V., Stănciugelu I., Teoria comunicării, ediția a II-a, revăzută, București, Editura Comunicare.ro, 2003.

33. Van Guikenburg J.J., O. Scholten, G.W. Noomen, Știința comunicării, București, Editura Humanitas, 2004.

34. Vann Joines I. S., Analiza tranzacțională astăzi, Timișoara, Mirton, 2004.

35. Voyenne B., Le presse dans la societété contemporaine, Paris, A. Colin, 1971.

36. Voyenne B., La presse dans la société contemporaine, Paris, în Collection U, Librairie Armand Colin, 1962.

37. Zelter C.-D., Comunicarea organizațională – premisă a eficienței și eficacității organizaționale, https://www.scribd.com/doc/94873983/Zelter-Zagan-Christine-Ro