Analiza Teoriilor Integrarii Economice Si Impactul Asupra Negocierilor de Extindere ale Uniunii Europ
CAPITOLUL I
TEORIILE INTEGRĂRII ECONOMICE
Economia contemporană parcurge, la acest început de mileniu, un proces evolutiv de transformări structurale, calitative și cantitative desprinse din însăși dinamica proceselor economice ce se desfășoară la scară planetară. Caracteristica principală comună proprie tendințelor evolutive în cadrul economiei mondiale postbelice o constituie faptul că ele reprezintă, la scară diferită și în magnitudine diferită forme ale integrării economice.
Încercările de a explica procesul integrării europene, în toată complexitatea lui, au dat naștere, în plan politic, sociologic și istoric, neofuncționalismului, în timp ce abordarea juridico-instituțională a sistemului privit prin perspectiva integrării politice și a relațiilor centru-state membre a generat, în plan teoretic, interpretări noi în cadrul teoriei federaliste.
Latura economică a fenomenului, deosebit de importantă pentru evoluția de ansamblu a acestuia, a fost studiată pornind de la ideea că de fapt, prin formarea unor zone integrate, se urmăresc scopuri politice, componenta economică fiind doar adiacentă celei politice. Ca atare, nu se poate vorbi de formarea unei școli și a unei doctrine coerente a integrării economice.
Considerată drept parte componentă a teoriei economice a relațiilor internaționale, teoria integrării economice s-a desprins din aceasta și a devenit un subiect de analiză de sine stătător o dată cu apariția, la începutul anilor '60, a lucrării lui Jacob Viner „ Teoria uniunii vamale".
Teoria integrării economice a urmat firul dezvoltării pragmatice a procesului integrativ, analizând transformările cantitative și calitative ce decurg din dezvoltarea acestuia, cauzele care îl determină, factorii care îl favorizează, efectele pe care le generează și scopurile spre care țintește.
Problema suveranității naționale a redevenit o chestiune centrală a vieții politice europene o dată cu semnarea Actului Unic European și a Tratatului de la Maastricht, prin care se transferă noi competențe organismelor supranaționale, extinzându-se aria de acoperire a votului cu majoritate calificată, și, o dată cu crearea Uniunii Economice și Monetare, reluându-se cu aprindere discuțiile asupra uniunii politice și a unei viitoare federații. Teoreticieni ai procesului de integrare europeană identifică în aceste evoluții noi argumente pentru a-și susține ipotezele referitoare la rolul statelor membre și la relația suveranitate națională-integrare europeană.
Conceptul de suveranitate predispune la două abordări : una formală și una materială . Cea formală se referă la atributele de suveranitate ale statului (politică externă și de apărare națională), iar cea materială, la capacitatea de acțiune autonomă a unei entității.
Doctrina clasică a dreptului internațional statuează că, în momentul în care un stat și-a cedat competențele asupra politicii externe și de apărare națională, a renunțat la suveranitate. Acestor domenii li se mai adaugă de către unii și competențele monetare. Joschka Fischer spunea în discursul său de la Universitatea Humboldt din Berlin că „la Maastricht”, una dintre cele trei domenii esențiale ale suveranității statului modern european – politica monetară – a fost transferată în responsabilitatea exclusivă a unei instituții europene". Teoriile integraționiste explică modul în care cele două fațete ale suveranității sunt afectate de procesul de integrare europeană.
1.1. Punctul de plecare – teoria vineriană a integrării economice regionale
Premisele teoriei vineriene sunt:
Prima este lucrarea lui Eli F. Heckscher „Mercantilismul" apărută în anul 1931, în cadrul căreia mercantilismul este descris drept, un sistem de uniformizare îndreptat spre înlăturarea efectelor dezintegrării economice cauzată de sistemul feudal". Între 1938 și 1942 cinci economiști de prestigiu ai vremii, trei dintre ei desfășurându-și activitatea în cadrul Universității din Geneva și doi în cadrul ,,London School of Economics" Wilhelm Ropke, Ludwig Mises, Friederich Hayek, Moritz Bonn și Folke Hilgerdt au preluat termenul de dezintegrare economică și-au utilizat în descrierea dinamicii schimburilor comerciale la nivel național și internațional
Cea de-a doua este lucrarea editată de Alfred Weber „Integrarea economică a producției europene: O investigare asupra interdependentelor create în cadrul schimburilor comerciale dintre țările europene", publicată în 1933, lucrare în cadrul căreia autorii au abordat, din punct de vedere statistic, gradul de interdependentă a țărilor europene din perspectiva aprovizionării cu materii prime și semifabricate.
Punctul de plecare în analiza integrării economice îl constituie anul 1950, când în lucrarea lui, „Teoria Uniunii Vamale", Jacob Viner a introdus drept instrumente de analiză a efectelor formării uniunilor vamale „crearea”, respectiv „deturnarea” de comerț. Analiza lui Viner continuă linia clasică deschisă de Smith și Ricardo în studiul determinării cauzelor și a efectelor liberalizării schimburilor comerciale, demonstrând că în absența unui comerț total liber, considerat de către teoria ricardiană a avantajului comparativ drept soluție optimă, uniunea vamală poate reproduce la scară regională sau subregională modelul mondial, cu efectele negative și pozitive ce decurg din acest demers. Teoria economică a uniunilor vamale și a zonelor de liber schimb construită în anii `60 pe baza efectelor creării, respectiv a deturnării de comerț în cadrul acestora de către Jacob Viner și discipolii lui, a căutat să demonstreze importanța înființării unor structuri regionale sau subregionale integrate economic în creșterea economică a zonei respective.
Teoriile integrării economice regionale dezvoltate ulterior pe baza analizei structurilor teoriei vineriene au demonstrat că integrarea economică regională sub forma uniunilor vamale și a zonelor de comerț liber are efectele scontate în condițiile în care țările componente au fost parteneri comerciali tradiționali datorită complementarității structurilor de producție și au deținut poziții importante în totalul schimburilor comerciale mondiale anterior formării zonei integrate. Reducerea taxelor vamale în interiorul zonei va genera fluxuri comerciale prin deplasarea cererii dinspre produsele autohtone spre importurile eficiente din țările partenere. Efectele creării de comerț asupra eficienței și creșterii economice sunt și mai importante în condițiile la care nivelul inițial al protecției tarifare între țările partenere era mai ridicat decât față de terți.
Dacă efectele deturnării de comerț apărute ca urmare a deturnării cererii dinspre produsele eficiente ale terților spre cele mai puțin eficiente ale partenerilor, ca urmare a creșterii gradului de protecție față de restul lumi, sunt mai mari decât cele ale creării de comerț atunci se va înregistra o scădere a bunăstării globale. Pentru ca efectele negative create de deturnarea de comerț să dispară, ar trebui ca lumea întreagă să se constituie într-un bloc comercial gigant.
Dezvoltând teoria vineriană, în studiul integrării economice s-au conturat două linii de analiză, care au avut drept punct de plecare o serie de elemente comune sintetizate într-o serie de modele integrative: prima din ele cuprinde o serie de studii și cercetări care au investigat impactul formării uniunilor vamale asupra producției, consumului și a fluxurilor comerciale, iar cea de-a doua inserează cercetări care căutau să ofere un răspuns pertinent întrebărilor legate de obiectivele reale ale integrării, în condițiile în care teoria vinerienă a optimului de gradul doi (,,second-best") demonstra că liberalizarea schimburilor comerciale la nivel regional nu are în mod obligatoriu efecte pozitive.
1.2. Evoluția de la teoria vineriană la teorii autonome cu privire la integrarea economică europeană
Pe baza observărilor empirice efectuate pe măsura dezvoltării procesului integrativ în cadrul Uniunii Europene, teoriei vineriene i-au fost aduse o serie de amendamente care reflectă cu acuratețe evoluția în planul faptic al demersului integrativ.
Astfel, analizei efectelor de creare și deturnare de comerț i se reproșează faptul că nu scoate suficient în evidență influențele negative asupra partenerilor ca urmare a aplicării unor tactici discriminatorii în condițiile liberalizării schimburilor comerciale la nivel regional, ci reflectă numai pierderile pe care le incumbă situația dată asupra terților. În fapt, pierderile care apar ca urmare a deturnării de comerț sunt suportate de către consumatorii țărilor incluse în aranjamentul respectiv, și nu de către exportatorii din țările excluse.
În al doilea rând, Viner a considerat drept constante costurile de producție în cadrul țărilor partenere, indiferent de mărimea volumului producției, ignorând elementele legate de mărimea rentei sau a profitului suplimentar care afectează dinamica costurilor.
În același timp, analiza vinerienă pune accentul pe schimburile în alocarea resurselor și a eficienței producției, dar nu ia în calcul efectele reacției consumatorului intern în cazul descreșterii nivelului prețurilor ca urmare a formării uniunii vamale. Richard Lipsey a demonstrat că efectul produs asupra surplusului consumatorului poate contracara efectele deturnării de comerț.
La mijlocul anilor '60 au apărut mai multe puncte de vedere care au pus într-o lumină nouă aspectele legate de integrare. Se considera că teoria lui Viner nu reprezintă altceva decât o extensie a teoriei liberalizării schimburilor comerciale, iar integrarea comercială unul din mecanismele speciale de protecție și nu unul de liberalizare a acestora.
Acest punct de vedere a generat, la momentul potrivit, o teorie care acorda o justificare logică a intervenției statului în cazul falimentului sistemului pieței (market failure). Folosirea protecției tarifare poate ajuta la corecția distorsiunilor pieței, dar creează în același timp efecte secundare dăunătoare.
Michael Corden a realizat o ierarhizare a instrumentelor tarifare și nontarifare pe care guvernele le au la dispoziție pentru a corija distorsiunile pieței, atât în funcție de originea distorsiunilor, cât și în funcție de efectele secundare pe care le produc atunci când sunt utilizate și a demonstrat că protecția tarifară este doar un instrument așezat pe un anumit palier al priorității de aplicare. Același gen de analiză poate fi folosit și în cadrul tarifelor discriminatorii. Pentru aceasta, Johnson, Copper și Massel au demonstrat că în multe țări în curs de dezvoltare, unde există o preferință colectivă pentru industrializare, protecția ramurilor industriale se realizează prin introducerea unui tarif prohibitiv asupra importurilor industriale competitive, la care se adaugă în unele cazuri subvenții acordate producătorilor locali. Odată integrate, incluse într-o zonă preferențială, noile piețe vor deveni „captive", în sensul că orice reducere a tarifului preferențial acordat țării cu statut preferențial îi permite acesteia să obțină extinderea influenței pe noi segmente de piață în detrimentul partenerilor.
Teoria integrării economice a urmat firul dezvoltării pragmatice a procesului integrativ, analizând transformările cantitative și calitative ce decurg din dezvoltarea acestuia, cauzele care îl determină, factorii care îl favorizează, efectele pe care le generează și scopurile spre care țintește. Ea este o reflexie în plan teoretic a acumulărilor dobândite de-a lungul unei jumătăți de secol în care integrarea, sub diferitele ei forme, a devenit o realitate de necontestat a zilelor noastre.
În ultimele două decenii, teoria integrării economice s-a dezvoltat pe patru coordonate importante:
– cercetarea impactului acordurilor de integrare asupra condițiilor de desfășurare a schimburilor comerciale. În cadrul acestei direcții, o contribuție importantă o constituie sublinierea importanței creării unei zone de tip integrativ asupra modului de distribuție a venitului agregat mondial. În acest context se înscriu cercetările efnstante costurile de producție în cadrul țărilor partenere, indiferent de mărimea volumului producției, ignorând elementele legate de mărimea rentei sau a profitului suplimentar care afectează dinamica costurilor.
În același timp, analiza vinerienă pune accentul pe schimburile în alocarea resurselor și a eficienței producției, dar nu ia în calcul efectele reacției consumatorului intern în cazul descreșterii nivelului prețurilor ca urmare a formării uniunii vamale. Richard Lipsey a demonstrat că efectul produs asupra surplusului consumatorului poate contracara efectele deturnării de comerț.
La mijlocul anilor '60 au apărut mai multe puncte de vedere care au pus într-o lumină nouă aspectele legate de integrare. Se considera că teoria lui Viner nu reprezintă altceva decât o extensie a teoriei liberalizării schimburilor comerciale, iar integrarea comercială unul din mecanismele speciale de protecție și nu unul de liberalizare a acestora.
Acest punct de vedere a generat, la momentul potrivit, o teorie care acorda o justificare logică a intervenției statului în cazul falimentului sistemului pieței (market failure). Folosirea protecției tarifare poate ajuta la corecția distorsiunilor pieței, dar creează în același timp efecte secundare dăunătoare.
Michael Corden a realizat o ierarhizare a instrumentelor tarifare și nontarifare pe care guvernele le au la dispoziție pentru a corija distorsiunile pieței, atât în funcție de originea distorsiunilor, cât și în funcție de efectele secundare pe care le produc atunci când sunt utilizate și a demonstrat că protecția tarifară este doar un instrument așezat pe un anumit palier al priorității de aplicare. Același gen de analiză poate fi folosit și în cadrul tarifelor discriminatorii. Pentru aceasta, Johnson, Copper și Massel au demonstrat că în multe țări în curs de dezvoltare, unde există o preferință colectivă pentru industrializare, protecția ramurilor industriale se realizează prin introducerea unui tarif prohibitiv asupra importurilor industriale competitive, la care se adaugă în unele cazuri subvenții acordate producătorilor locali. Odată integrate, incluse într-o zonă preferențială, noile piețe vor deveni „captive", în sensul că orice reducere a tarifului preferențial acordat țării cu statut preferențial îi permite acesteia să obțină extinderea influenței pe noi segmente de piață în detrimentul partenerilor.
Teoria integrării economice a urmat firul dezvoltării pragmatice a procesului integrativ, analizând transformările cantitative și calitative ce decurg din dezvoltarea acestuia, cauzele care îl determină, factorii care îl favorizează, efectele pe care le generează și scopurile spre care țintește. Ea este o reflexie în plan teoretic a acumulărilor dobândite de-a lungul unei jumătăți de secol în care integrarea, sub diferitele ei forme, a devenit o realitate de necontestat a zilelor noastre.
În ultimele două decenii, teoria integrării economice s-a dezvoltat pe patru coordonate importante:
– cercetarea impactului acordurilor de integrare asupra condițiilor de desfășurare a schimburilor comerciale. În cadrul acestei direcții, o contribuție importantă o constituie sublinierea importanței creării unei zone de tip integrativ asupra modului de distribuție a venitului agregat mondial. În acest context se înscriu cercetările efectuate de către R. Mundell și J. Vanek care au demonstrat că formarea unei uniuni vamale este în special benefică economiilor de mici dimensiuni care își întăresc prin aceasta poziția pe piață și țărilor care au avut legături comerciale puternice încă înainte de alăturarea lor în cadrul unei zone integrate. Îmbunătățirea poziției în cadrul schimburilor comerciale este determinată de dimensiunea zonei integrate respective în raport cu restul lumii și de capacitatea acesteia de a aplica un tarif extern comun mai mare decât cele aplicate în mod individual de către membrii ei anterior formării zonei integrate.
– analiza teoretică a modului în care economiile la scară și competiția imperfectă afectează modelul de bază; Argumentul economic principal în favoarea creării zonelor integrate este acela al exploatării economiilor la scară apărute ca urmare a creșterii dimensiunii producției generate de lărgirea pieței. În cadrul zonei integrate apar, în opinia lui R. Corden, suplimentar efectelor de creare și deturnare de comerț și cele legate de reducerea costurilor (efect pozitiv) și scăderea fluxurilor de comerț (efect negativ care apare atunci când toate statele membre ale zonei integrate au importat ulterior formării zonei toate bunurile destinate consumului de la nonparteneri). După formarea zonei integrate, chiar și cel mai ineficient membru al acesteia poate să înceapă să producă un anumit produs, deoarece are la dispoziție o întreagă piață aflată în imposibilitatea de a se aproviziona de la foștii furnizori aflați în afara zonei integrate.
– extinderea teoriei uniunii vamale la alte forme integrative (zonele de comerț liber, piața comună sau acordurile preferențiale) continuă analiza plecând tot de la interpretarea efectelor aplicării tarifelor vamale asupra veniturilor și a gradului de bunăstare în interiorul zonei și în raport cu restul lumii. De remarcat că datorită faptului că teoria integrării s-a dezvoltat concomitent cu dezvoltarea procesului vest-european integrativ propriu-zis, evoluțiile practice au premers dezvoltărilor teoretice, acestea din urmă reducându-se până la urmă la reflectarea unei stări de fapt sau la analiza cauzelor care au condus la atingerea stării respective și la eventuale previzionări privind evoluția în viitor. O dată cu trecerea la forme integrative superioare, spre exemplu formarea pieței comune sau a uniunii economice, teoria economică și-a concentrat atenția spre descrierea elementelor specifice ale acestora, punând accentul nu pe integrarea comercială – specifică integrării bunurilor și într-o oarecare măsură și serviciilor, ci pe integrarea factorilor și a piețelor în ansamblu.
– extinderea teoriei prin luarea în calcul a condițiilor de risc și incertitudine și a existenței barierelor de natură nontarifară, în condițiile în care deseori în cadrul teoriei tradiționale se consideră drept cauză a formării grupărilor integrative între economii de mici dimensiuni, care nu pot să influențeze prețul mondial, aceea de întărire a capacității lor de a face față incertitudinii și riscului la care este supus prețul mondial al unui bun oarecare.
În privința barierelor nontarifare și a efectelor lor asupra creării și respectiv a deturnării de comerț, teoreticienii integrării consideră ca acestea nu produc efecte negative în interiorul zonei integrate, nici chiar în cazul deturnării de comerț, deoarece spre deosebire de protecția tarifară generatoare de venituri, măsurile nontarifare aplicate terților generează creșterea costurilor acestora. Eliminarea barierelor nontarifare în interiorul zonei este importantă deoarece menținerea lor ar contracara efectele pozitive create prin aplicarea tarifului extern comun terților. Înlocuirea achizițiilor guvernamentale preferențiale, de fapt o formă mascată a subvenționării unor firme naționale, prin achiziții guvernamentale preferențiale la nivelul formei integrative respective poate conduce la creșterea deturnării de comerț prin faptul că, inițial, guvernele au avut la dispoziție, în afara cotei pe care o procurau de la firmele naționale, toate piețele aflate dincolo de granițele naționale, în condițiile zonei integrate, capacitatea lor de selecție se restrânge la nivelul zonei.
In cadrul teoriei integrării economice s-au dezvoltat, în ultimele patru decenii, concomitent cu evoluția fenomenului integraționist din vestul Europei și influențat de acesta, diferite modele matematice menite a cuantifica impactul integrării economice asupra entităților economice participante în cadrul unei zone integrate.
Utilizând parametrii specifici, ele au căutat să reflecte modul în care integrarea economică, în diferite forme și grade, pornind de la zonele de comerț liber și uniuni vamale și ajungând până la formarea pieței unice și la integrarea monetară își pun amprenta asupra dimensiunilor producției, a gradului de ocupare a forței de muncă, a modificării veniturilor și nivelului de trai, în ultimă instanță asupra ritmului și intensității creșterii economice.
Cele mai simple modele econometrice sunt construite în scopul estimării efectelor liberalizării fluxurilor comerciale asupra țărilor partenere, pornind de la cinci factori: PIB-ul pe locuitor în cele două țări, populația țărilor implicate și distanța dintre ele. Unele modele, cum ar fi cel conceput de Helpman și Krugman, iau în considerare și gradul de liberalizare sau cel de protecție.
Marea majoritate a modelelor pun la baza construcției lor logice următoarele considerații:
a) economia mondială este formată din trei zone economice reciproc exclusive și colectiv exhaustive: entitatea integratoare (de regulă o structură integrativă îmbrăcând cel puțin forma unei zone de comerț liber, deși, în multe dintre modele, se pornește de la formele integrative superioare, cum ar fi uniunea vamală, piața comună, sau chiar uniunea economică sau monetară) entitatea care se integrează (care poate fi, fie o altă structură de tip integrativ dar cu un grad de integrate mai redus decât al entității integrative – spre exemplu integrarea economiilor membre ale zonei de comerț liber AELS – care s-au integrat în Uniunea Europeană – aflată într-o formă integrativă superioară, fie o singură economie națională sau o regiune) și restul economiilor neparticipante în cadrul relației integrative.
b) crearea de comerț, care presupune substituirea prin importuri mai ieftine dinspre noul partener a unor produse obținute până în momentul integrării cu o cheltuială mai ridicată în interior;
c) deturnarea de comerț, care presupune înlocuirea importurilor (pentru un anumit produs sau gamă de produse) mai ieftine dinspre terți cu alte importuri, mai scumpe dinspre noii parteneri din cadrul zonei integrate;
d) crearea de comerț extern, care presupune înlocuirea unor produse obținute în interior la un preț ridicat, cu altele mai ieftine, importate dinspre țările terțe, ca urmare a aplicării tarifului extern comun, practicat în toate formele integrative superioare zonei de comerț liber;
e) abaterea ofertei, adică înlocuirea exporturilor adresate terților (mai scumpe) cu altele mai ieftine adresate noilor parteneri din cadrul zonei integrate;
Concluziile care se desprind din aplicarea modelelor sunt următoarele:
– cu cât nivelul de dezvoltare al partenerilor este mai apropiat, cu atât sunt mai intense relațiile comerciale care se dezvoltă intraramură, în timp ce țările cu niveluri de dezvoltare diferite vor înregistra în conformitate cu specializarea de tip Heckscher-Ohlvn, o intensificare a fluxurilor bi și multilaterale interramuri;
– creșterea fluxurilor comerciale în interiorul zonei va fi cu atât mai mare cu cât economiile componente au dezvoltat și în trecut schimburi comerciale, deci își cunosc reciproc piețele;
– în condițiile îi care costul transporturilor reprezintă o parte importantă din costul mediu total și implicit al prețului de vânzare, proximitatea geografică va reprezenta un factor favorizant al schimburilor în interiorul zonei;
Dinamica procesului integrării economice europene, raționalitatea și ritmul ei au atras atenția teoreticienilor din domeniul politicului și al economicului, obligându-i la o abordare multidisciplinară a forțelor politice și instituționale, socioculturale și politice care au propulsat procesul integrării dinspre formele simple (zonele de comerț liber, uniunile vamale, Piața Comună), spre cele complexe – uniunea economică, monetară și politică.
Complexitatea fenomenului și procesului integrării economice, conjugată cu influențe politico-sociale și strategico-militare ale mediului european și mondial au determinat o întârziere a dezvoltării teoriei comparativ cu mersul faptelor.
Lipsa unei baze de comparație, care să permită evaluarea integrării economice regionale așa cum s-a dezvoltat ea în spațiul vest-european în cadrul Uniunii Europene, în interiorul sistemului internațional comparativ cu forme similare și nu cu diferite tipuri organizaționale de integrare-cooperare, care îmbracă o diversitate de forme din perspectiva tipului integrării, instituțiilor chemate a o realiza, obiectivelor finale și a contextului geografic, factorilor politici, economici și socioculturali, a determinat încetinirea cercetării în domeniu.
Absența unui model integrat reprezentând relațiile care leagă diferitele forme ale integrării economice regionale de subsistemele naționale, pe de-o parte, și de sistemul internațional global, pe de altă parte, constituie o limitare majoră a abordărilor teoretice privind integrarea economică europeană.
Încercările de a explica procesul integrării europene, în toată complexitatea lui, au dat naștere, în plan politic, sociologic și istoric, neofuncționalismului, în timp ce abordarea juridico-instituțională a sistemului privit prin perspectiva integrării politice și a relațiilor centru-state membre a generat, în plan teoretic, interpretări noi în cadrul teoriei federaliste.
2.3. Neofuncționalismul
Teoria neofuncționalistă a constituit aportul teoretic al lui Jean Monnet la crearea metodei comunitare, el legând obiectivul creării federației europene de metoda funcționalistă. Integrarea este explicată ca un proces de „contaminare” (spill-over) care are un caracter politic și funcțional. Spill-over-ul funcțional argumentează că interconectarea diferitelor sectoare economice ale economiei moderne va crea presiuni tehnice pentru extinderea numărului de sectoare transferate la nivel supranațional (de la agricultură, comerț la piața unică și politica monetară). Acest proces va primi impulsuri suplimentare datorite existenței instituțiilor supranaționale care vor genera la rândul lor noi dezvoltări instituționale (spill-over-ul politic).
Pașii ce trebui urmați către o Uniune din ce în ce mai strânsă, potrivit „Metodei Monet” sunt:
Integrarea va începe în sectoare din zona ,,low politics”, însă acestea trebuie să fie strategice din punct de vedere economic. Se va crea o autoritate „înaltă” care să supravegheze procesul integraționist.
Spill-over I: Integrarea unor sectoare specifice ale economiei naționale va crea presiuni funcționale pentru integrarea altor sectoare interdependente „înalta autoritate” va dirija aceste evoluții (CECO > CEE > UEM).
Spill-over II : Grupurile naționale de interese își vor transfera loialitățile și activitatea de lobby către noul centru.
A) Complexitate crescândă a reglementărilor și necesitatea unor noi dezvoltări instituționale.
B) Integrarea politică ca efect secundar.
Astfel, integrarea este văzută ca un proces în continuă evoluție, fiind rezultatul unei palete largi de procese convergente. Deși procesul a pornit de la integrarea sectoarelor din zona de low politics (politicile economice), el va ajunge și la sectoare esențiale (high politics) – politica externă și de securitate. Scenariul neofuncționalist al lui Monnet prevedea și integrarea politică prin care să se ajungă în cele din urmă la o veritabilă federație europeană.
Criticile la adresa acestei explicații sunt numeroase. Neofuncționalismul nu explică cum se formează identitățile și un sentiment al loialității care să susțină o asemenea evoluție. Comportamentul actorilor interesați este determinat de interesele proprii, în mare parte definite în termeni economici. Uniunea Europeană supraviețuiește doar pentru că reprezintă un răspuns funcțional la procesul de globalizare.
2.4. Interguvernamentalismul
Interguvernamentaliștii combat ipotezele cheie ale neofuncționalismului susținând că, în fapt, contextul național are mai multă importanță decât actorii și procesele la nivel european în explicarea integrării.
Astfel, teoria interguvernamentalistă sau stato-centristă (state centric) susține că procesul de integrare se dezvoltă atât cât îi permite statul, pornind de la premisa realistă că acțiunea politică este fundamentată pe putere și lupta între interese contrare. Întrucât statele membre au cedat părți importante ale suveranității naționale instituțiilor supranaționale pentru a realiza importante măsuri de politică, principalul lor interes a fost și va fi să definească și să limiteze foarte atent acest transfer de suveranitate și mai ales să creeze un cadru instituțional care să asigure că puterea decizională rămâne la statul-națiune (Moravcsik, 1993).
Există două motive principale pentru acest transfer de putere.
Primul se bazează pe o analiză a costurilor și beneficiilor de realocare. Oamenii politici care au un orizont decizional scurt vor sacrifica suveranitatea în favoarea capacității de a crea politici eficiente. Dar există și beneficii intrinseci, transferul făcându-se pentru a evita responsabilitatea pentru anumite măsuri absolut necesare, dar costisitoare din punct de vedere social sau pentru a proteja anumite procese decizionale (măsuri de politică macroeconomică) de presiuni politice naționale.
Al doilea se bazează pe faptul că instituțiile supranaționale facilitează cooperarea, dar nu au un rol independent, ci doar unul limitat la îndeplinirea obiectivelor stabilite de către instituția cu rolul decizional cel mai senmificativ, Consiliul Europei. Arena supranațională este separată de cea națională, iar oficialii interguvernamentali reprezintă interfața.
Interguvernamentaliștii susțin următoarele ipoteze :
– suveranitatea națională aparține în ultimă instanță statului-națiune, chiar dacă acesta alege să o exercite în comun la nivel european ;
– actorii supranaționali vor avea mai puțină importanță decât guvernele naționale atunci când se va decide viitorul statelor-națiune și al Europei;
– integrarea economică nu va atrage după sine pe cea politică conform schemei neofuncționaliste ;
– dominarea high politics și a interesului național va prevala;
– identitatea și loialitatea națională nu sunt foarte predispuse la schimbare.
Moravcsik aplică teoria alegerilor raționale la integrarea europeană, susținând că aceasta nu slăbește structurile statale prin difuzarea puterii, ci mai degrabă le întregește. Oficialii statului aduc interesele naționale la masa de negociere interguvernamentală, puterea lor crescând în sensul că nu mai sunt constrânși de presiunile exercitate la nivel național. Această teorie vede statul ca un actor care își urmărește propriul interes. Teoria interguvernamentalistă poate fi contestată pentru că atribuie preferințe și scopuri/obiective unei colectivități – statul – fără a explica cum a ajuns la aceste preferințe și eșuează în a explica modul în care structurile instituționale complexe afectează concepțiile și preferințele oficialilor guvernamentali (Fossum, 1999).
Urmărind istoria integrării europene, se poate vedea că votul unanim confirmă teoria lui Moravcsik prin care rezultatul negocierilor în cadrul instituțiilor comunitare va fi întotdeauna cel mai mic numitor comun al intereselor diferite ale statelor membre , însă, o dată cu apariția și propagarea votului cu majoritate calificată ca regulă decizională, interesele naționale nu mai pot fi apărate prin exercitarea dreptului de veto.
2.5. Guvernanța pe mai multe niveluri (multi-level governance)
Folosind conceptele „stato-centriste" pentru a descrie statele moderne, se creează probleme ca urmare a dispariției unor distincții clare între stat și societate, între național și internațional.
Referindu-ne la distincția stat/societate, este greu de descris astăzi statul-națiune modern ca o entitate în care funcțiile guvernării aparțin în exclusivitate guvernelor. Se poate vorbi mai degrabă despre "rețele de negociere" din care fac parte nu numai guvernele (la nivel național, regional sau local), ci și actori privați (companii transnaționale, grupuri de interese) și societatea civilă (organizațiile nonguvernamentale). Statul modern arată din ce în ce mai puțin ca o structură ierarhică a unei autorități legitime și mai mult ca un sistem de negociere la niveluri diferite, în care actorii publici nu sunt inutili, dar pot funcționa eficient doar cooperând cu cei privați și cu alte grupuri.
Chiar și distincția național/internațional își pierde din semnificație. Diviziunea tradițională între afacerile interne și cele internaționale este redundantă în zilele globalizării și europenizării. Distincția între spațiul național caracterizat de ordine ierarhică și legitimitate, pe de o parte, și spațiul internațional anarhic din pricina absenței unui guvern mondial, pe de altă parte, nu mai poate fi folosită pentru a explica ordinea națională și internațională. Autoritatea în aceste sisteme este organizată de-a lungul unor linii funcționale (spre exemplu, Organizația Mondială a Comerțului).
Ca rezultat, se folosește tot mai des termenul de „guvernanță” pentru a descrie realitatea contemporană a politicii în interiorul și dincolo de statul-națiune. Acesta din urmă (prin guvern) și-a pierdut autoritatea exclusivă în procesul decizional, împărțind-o, pe de o parte, cu instituții internaționale și supranaționale și, pe de altă parte, cu actori privați. Astfel, suveranitatea materială (capacitate de acțiune autonomă) nu mai aparține statului-națiune, ci este împărțită și exercitată în comun la diferite niveluri de guvernanță, asigurând și garantând astfel o disciplină comună.
Un sistem de guvernământ a mai multe niveluri presupune că :
– identificarea măsurilor de politică este împărțită la diferite niveluri. Guvernele naționale au un rol decizional important, dar controlul se mută la nivel supranațional. Mai mult, guvernele naționale nu mai sunt capabile să controleze mobilizarea intereselor subnaționale pe arena europeană. Suveranitatea națională individuală se diluează în acest proces decizional colectiv și instituțiile supranaționale au un rol independent care nu derivă din cel de agenți ai guvernelor naționale
– există anumite pierderi de cont
– rol în procesul decizional, în mare parte din pricina proliferării votului cu majoritate calificată.
Construcția europeană reprezintă o formă deosebit de elaborată a acestui sistem, putând fi considerată un prototip al statului postmodern, având atât scopuri comune (justiție socială, putere economică), cât și capacitatea de a lăsa libertățile individuale, de grup, ale companiilor) să se dezvolte. Uniunea Europeană cuprinde nu numai guvernele naționale și instituțiile supranaționale (Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea Europeană de Justiție, Banca Centrală Europeană), dar și grupuri transnaționale de interes și lobby. UE mai cuprinde diferite regimuri funcționale cu scopuri și reglementări diferite (UEM, PAC, reguli de mediu, Protocolul Social). Mai mult, autoritățile supranaționale, naționale și subnaționale (regiuni) interacționează constant.
2.6. Teoriile integraționiste în cadrul politicilor sociale europene
2.6.1. Globalizare, piața unică și teorii neo-functionaliste ale integrării
Un număr mare de analiști prevăd o continuă diminuare a capacităților diverselor state sociale în Europa și eventuala convergere a diverselor sisteme existente către un model minimal unic. În particular, se afirmă că integrarea economică regională în cadrul UE impune o și mai mare constrângere asupra prevederilor generoase ale statului social european, datorite creșterii competiției o dată cu crearea pieței unice și uniunii monetare. Principalul argument îl constituie apariția fenomenului de „dumping social" prin competiția între regimuri și care, o dată cu lărgirea Uniunii, va accentua procesul de „deregulare competitivă" .
Așa cum sugerează Scharpf , cel puțin la nivelul UE, dinamismul acestui fenomen, numit în literatura de specialitate și „integrare negativă”, ar putea fi controlat printr-o măsură radicală precum anularea statutului constituțional al legii europene a competiției, prin scoaterea sa din tratat, repoliticizând deciziile în acest domeniu prin transferarea lor la nivelul Consiliului și al Parlamentului. Totuși, argumentează același analist, economiile naționale sunt deja într-o mare măsură expuse competiției transnaționale, capitalul este foarte mobil în întregul sistem economic internațional, iar firmele sunt libere să-și realoce producția în spațiul UE și nu numai. Prin urmare, orice încercare a guvernelor sau mișcărilor sindicale de a inversa, la nivel național, efectele negative, atât asupra competitivității firmelor, cat și asupra beneficiilor sociale ale angajaților, ar fi în mare măsură sortite eșecului.
Acest gen de argument, care descrie logica procesului integraționist ca o "reacție în lanț" (spill-over) – integrarea într-un domeniu-cheie, în acest caz cel economic , creează situații ce impun cooperarea în alte domenii, aici cel social – se înscrie în cadrul teoriei neo-funcționaliste. Din perspectiva acesteia, statele care se integrează își pierd într-o măsură relativ mare autonomia în ceea ce privește capacitatea de a controla procesul integraționist o dată lansat. Dinamica integrării tinde în timp să devină din ce în ce mai mult influențate de diverși actori, alții decât guvernele naționale, care au interese specifice în diversele aspecte ale integrării și care, la un moment dat, își vor transfera interesele și loialitatea către noile instituții supranaționale care se formează.
Din această perspectivă, evoluția politicii sociale în cadrul UE apare ca dependentă de evoluția integrării economice și de diversele grupuri de interese la care aceasta dă naștere, precum și de raportul de forțe dintre ele. Hantrais oferă o astfel de interpretare „Se poate susține că, în absența unui angajament formal, asumat prin tratat, al unui rol intervenționist bine definit, politica socială europeană nu s-a dezvoltat mai mult deoarece, în afara cazului muncitorilor imigranți, Uniunea nu a avut neapărat nevoie de o politică socială proprie… Dacă în viitor șansele de viață ale europenilor vor fi din ce în ce mai mult determinate de integrarea economică și uniunea politică, dezvoltarea unei politici sociale europene, într-o formă sau alta, devine inevitabilă".
Liebfried și Pierson confirmă o astfel de viziune când vorbesc de distribuția nefavorabilă dezvoltării unei politici sociale comunitare de putere între grupurile de interes. Astfel, arată aceștia, până acum impactul forțelor sindicale a fost puternic limitat de dificultățile de organizare la nivelul Uniunii, ca și de profundele conflicte de interes, între regiunile cu nivel ridicat și cele cu nivel scăzut de salarizare, care uneori au condus la formarea de noi alianțe interclase. În schimb, puterea capitalului a crescut considerabil, nu în ultimul rând datorită creșterii mobilității capitalului în cadrul UE, cât și în spațiul Organizației pentru Cooperate și Dezvoltare Economică (OCDE). De unde rezultă că dezvoltarea politicii sociale comunitare va depinde în mare măsură și de capacitatea de organizare a unui dialog social la nivelul Uniunii, care să corespundă și eventual să înlocuiască cele existente la nivel național.
2.6.2. Suveranitate națională și teorii interguvernamentaliste
Conform lui Leibfried și Pierson, majoritatea discuțiilor privind politica socială europeană prezintă încă o interpretare minimalistă a implicării UE. Integrarea europeană este privită ca un proces care se axează aproape exclusiv pe dimensiunea economic, lăsând dimensiunea socială de competența exclusivă a statului social-național, cu suveranitatea neatinsă, eventual amenințate de creșterea interdependenței economice. Principalul argument înaintat este acela că politica socială constituie un instrument de importanță critică al statului social care, la rându-i, are o importanță critică în consolidarea identificării naționale, iar identificarea cu statul național este și rămâne principala sursă de putere politică a acestuia. Aceasta explică de ce, în spațiul UE, majoritatea politicilor sociale au rămas de competența exclusivă a autorităților naționale, de ce o politică socială comună rămâne un domeniu atât de contestat și de ce diversele state social-naționale au fost atât de rezistente la schimbare.
În cadrul analizelor privind procesul de integrare europeană, rolul principal al guvernelor naționale, acționând în interesul suveran național, este accentuat de cei care subscriu la propunerile „teoriilor interguvernamentale”. Aceștia susțin caracterul preponderent interguvernamental al procesului integraționist, argumentând că, indiferent ce alți factori intervin în modelarea procesului de integrare, jocul intereselor naționale în cadrul negocierilor interguvernamentale este cel care determină – prin tratate sau deciziile Consiliului – limitele principale de-a lungul cărora avansează procesul integraționist, precum și limitele acestuia. Din această perspectivă, statele naționale își păstrează un grad ridicat de suveranitate în cadrul Uniunii și de autonomie în determinarea evoluției acesteia.
Prin urmare, privite din această perspectivă, politica socială pare a rămâne în principal un instrument de competența statului național, iar statul social rămâne în continuare un stat național prin excelență. Sau, așa cum arată Hantrais, competența Uniunii de a acționa independent de statele naționale în domeniul politicii sociale va continua să fie puternic contestate și constrânsă, chiar dacă un pas important în dezvoltarea dimensiunii sociale a fost făcut o dată cu decizia guvernelor naționale – adoptate cu ocazia încheierii Tratatului de la Amsterdam – de a-și coordona și dezvolta în comun politicile de combatere a șomajului și creșterii nivelului angajării. Majoritatea clauzelor sociale promovate la nivelul UE conțin o referire la procesul de consultare și la cerința ca statele membre să fie libere să-și introducă propriile măsuri pentru a răspunde circumstanțelor proprii, în conformitate cu principiul subsidiarității și proporționalității.
Dintr-o perspectivă opusă, se ajunge la o concluzie relativ similară prin acei analiști politici care subscriu acelor teorii care văd Uniunea ca dezvoltându-se mai degrabă ca o structură de guvernare la niveluri multiple, rezultatul deopotrivă al deciziilor interguvernamentale, cât și al consecințelor neprevăzute sau funcționale ale acestora. Astfel, chiar dacă statele naționale ale bunăstării rămân principalele instituții ale politicii sociale europene; ele își exercită funcțiile în contextul unei structuri economice și politice europene ce impune tot mai multe constrângeri, la diverse niveluri și de natură diversă, asupra suveranității lor naționale. Din punct de vedere teoretic însă, și între argumentele acestora din urmă se pot distinge două perspective distincte. Una care prezintă o concepție a Uniunii ca fiind un proces eminamente economic, în care politica socială constituie o simplă consecință funcțională a implementărilor obiectivelor economice – integrare negativă; iar alta care accentuează rolul structurilor europene în dezvoltarea unui cadru de reglementări specifice care să avantajeze integrarea pozitivă în domeniul social.
2.6.3. Instituțiile europene și teoria guvernării la niveluri multiple
Unul dintre principalii factori de constrângere ai suveranității statelor naționale în dezvoltarea politicii sociale îl constituie activitatea Comisei Europene, secondată de deciziile Curții Europene de Justiție. Comisia a jucat principalul rol în constituirea unei dimensiuni sociale semnificative în cadrul unui model social european – „o arie de competență în domeniul politicii sociale, unde sunt stabilite standarde uniforme, sau cel puțin standarde minime la nivel european" .
Chiar dacă rezultatele în termeni de legislație obligatorie în domeniul politicii sociale sunt deocamdată limitate, atât în cantitate, cât și în arie de acoperire, Comisia a reușit să exploateze ambiguitățile și lipsa de precizie a tratatelor pentru a extinde legislația non-obligatorie și prevederile de tip soft-law. Astfel, chiar și în lipsa unui mandat clar, ea a reușit totuși să intervină activ în domenii precum educația și pregătirea profesională, sănătate, condiții de viață și muncă pentru angajați, protecție socială, salarii și tratament egal pentru angajați, protecția copilului, a persoanelor în vârstă sau cu disabilități, dezvoltare regională și excludere socială. A prezentat recomandări de politică, a înaintat propuneri legislative, a monitorizat implementarea acestora și a chemat guvernele naționale în fața CEJ pentru nerespectarea lor.
Curtea Europeană de Justiție joacă de asemenea un rol important în dezvoltarea politicii sociale comunitare și în general în adâncirea integrării, dincolo de controlul guvernelor statelor membre. După cea de-a doua jumătate a anilor '80, cazurile în domeniul politicii sociale aduse în fața Curții au crescut în importanță, în prezent fiind pe picior de egalitate cu cele din domeniul agriculturii și pescuitului, libera mișcare a forței de muncă și a serviciilor. Acestea au contribuit la creșterea, chiar dacă graduală, a reglementărilor comunitare, care în timp au erodat suveranitatea statelor naționale ale bunăstării.
Rolul instituțiilor europene în evoluția procesului integraționist este accentuat în principal din perspectiva teoriei guvernării multiple: guvernele naționale nu mai dețin monopolul luării deciziei în cadrul Uniunii, suveranitatea lor fiind diluată datorită sistemului de luare colectiva a deciziilor și creșterii influenței instituțiilor supranaționale. Astfel, includerea unui număr tot mai mare de arii din domeniul politicii sociale sub sistemul de luare a deciziilor prin majoritate calificată începând cu a doua jumătate a anilor '80 permite dezvoltarea acquis-ului în acest domeniu, iar instituțiile supranaționale, respectiv Comisia și CEJ în particular, împing înainte procesul de transferare a competențelor de la nivelul național la cel european.
Modelul guvernării la niveluri multiple reflectă cel mai bine dezvoltarea politicii sociale în UE, nu în ultimul rând pentru că acesta combină propunerile teoriei interguvernamentaliste cu cele ale teoriei neo-functionaliste. Astfel, conform acestuia, guvernele naționale dețin în continuare rolul principal în stabilirea ariei generale, traseului și regulilor integrării, însă ele sunt mult mai puțin capabile să controleze activitatea de zi cu zi, implementarea politicii europene, care tinde să fie din ce în ce mai mult influențată de instituțiile birocratice europene.
Prin urmare, viitorul politicii sociale comune europene poate fi prefigurat astfel: statele naționale vor păstra în continuare rolul determinant în formularea politicii sociale, datorită mizei politice foarte ridicate pe care instrumentele de politică socială le constituie, respectiv ca sursă de legitimare politică ; suveranitatea și autonomia lor însă vor deveni din ce în ce mai restrânse, sub presiunea diverșilor factori prezentați mai devreme – economici, sociali, instituționali. Acestea vor conduce eventual la formarea unei politici sociale comune în cadrul UE. „O astfel de politică poate fi justificată prin motive legate de eficiență, echitate și solidaritate, dar nu trebuie să implice o uniformitate a sistemelor sociale". Sistemele sociale naționale tind să își continue dezvoltarea pe o cale proprie, în ciuda presiunilor de convergentă; induse de globalizarea economică și, în particular, de integrarea europeană. Totuși, se va înregistra probabil o coordonare crescută a diverselor politici sociale, atât datorită necesității general recunoscute de modernizare a sistemelor sociale naționale impuse de schimbările în structura societății, cât și datorită inițiativelor Comisiei.
În consecință, putem afirma că un stat social unic european nu se va naște curând, dar un „model social european" se va contura din ce în ce mai clar, în ciuda rezistenței statelor membre la orice încercare de convergență a sistemelor naționale. Acesta va fi caracterizat de o concentrare a politicilor sociale pe două obiective principale viabilitatea sistemelor de protecție socială în condițiile îmbătrânirii populației și combaterea șomajului, în condiții de egalitate și nediscriminare. Politicile active de angajare sunt privite ca principalul instrument în atingerea acestor obiective, prin creare de condiții pentru prelungirea perioadei de viață activă, ca și pentru o cât mai mare includere socială a diverselor categorii defavorizate. Astfel, în cadrul UE se poate vorbi deocamdată numai de o politică socială comună în sens larg, ca și de principii care guvernează acțiunile orientate spre atingerea unor scopuri având în vedere modelarea dezvoltării societății prin intermediul prevederilor având în vedere bunăstarea, standarde minime de venit și o anumită măsură de redistribuire a controlului asupra resurselor".
Modelul social european se dezvoltă ca un nucleu de valori de bază pe care statele membre le-au adoptat și sunt pregătite să le protejeze și promoveze. Instituțiile europene vor căpăta o autoritate din ce în ce mai mare în definirea și monitorizarea acestora , însă statele naționale, conform principiului subsidiarității, vor avea libertatea de a alege mijloacele prin care doresc să le stingă. Uniunea Europeană nu se dezvoltă într-o uniune socială, însă o mai mare implicare a organelor comunitare apare ca necesară tocmai pentru a compensa pierderea capacității de reglementare în scopuri sociale a statelor membre induse de fenomenele economice.
Se poate conchide așadar, cu referire la cazul concret al României, că în ceea ce privește politicile sociale, perspectiva integrării nu ridică o amenințare imediată la adresa suveranității sale naționale. Politicienii români vor fi liberi într-o mare măsură să stabilească acele politici sociale care să răspundă cel mai bine nevoilor identificate ale populației, însă vor trebui să țină cont de anumite constrângeri de facto, respectiv presiunile economice și instituționale amintite.
CAPITOLUL I.
SCURT ISTORIC AL UE
Înființarea UE
Istoria Uniunii Europene, asa cum rezulta din ,,Raportul general asupra activitatilor Uniunii Europene”, se bazeaza pe cronologia celor mai importante realizari ale Uniunii si institutiilor sale. De la declaratia lui Robert Schuman, din anul 1950, pana la primele valuri de aderare din anii '70 si '80, de la instituirea Pietei Unice in 1993 pana la lansarea monedei euro in 1 ianuarie 1999 si deschiderea negocierilor de aderare cu tarile Europei Centrale si de Est.
Începutul procesului de integrare europeană poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiționale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizație cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Inițiativa a constat în integrarea producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei, în cadrul unei organizații deschise participării și altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influența și alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa și eliminarea rivalităților existente între Franța și Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului și Saar-ului.
La 18 aprilie 1951, prin semnarea Tratatului de la Paris, se instituia Comunitatea Carbunelui si a Otelului, pentru o perioada de 50 de ani, cu scopul comun de stabilire a unei piete comune pentru industria carbunelui si a otelului, desfintarea barierelor vamale si tarife vamale comune. CECO poate fi considerată o piață comună a celor 2 produse strategice din țările membre. CECO a fost prima organizație europeană care dispunea de puteri supranaționale, rezultate din delegarea suveranității consimțite de către statele membre la încheierea procesului de negociere a textelor ratificate de către parlamentele naționale. Dar principiul supranaționalității se manifesta doar în gestiunea pieței comune a cărbunelui și oțelului.
La 25 martie 1957, prin semnarea Tratatului de la Roma, s-a constituit Comunitatea Economica Europeana, care avea ca obiectiv principal formarea unei piete comune care sa reproduca pe cat posibil caracteristicile unei piete nationale. Obiectivul principal al CEE a fost crearea unei Piețe Comune în vederea liberei circulații a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. Piața comună este o formă de integrare superioară față de zona de liber schimb și uniunea vamală. Dar ea reprezintă doar o etapă intermediară către uniunea economică. Statele semnatare doreau să-și întărească economiile lor și să asigure dezvoltarea armonioasă prin reducerea diferențelor dintre regiuni.
In 1967, in baza Tratatului de Fuziune, semnat la Bruxelles la 8 aprilie 1965, are loc unificarea institutionala comunitara, constituindu-se un singur Consiliu pentru toate cele trei Comunitati. Revizuirea generala a tratatelor comunitare s-a realizat prin Actul Unic European, ce a intrat in vigoare la 1 iunie 1987.
Uniunea Europeana se constitue pe baza Tratatului de la Maastrich din 7 februarie 1992, cuprinzand noi domenii de integrare: politica externa si de securitate comuna, si respectiv justitia si afacerile interne.
Ultimul tratat semnat de catre statele membre ale Uniunii Europene este Tratatul de la Amsterdam, la 2 octombrie 1997, cuprinzand dispozitii ce vizeaza adancirea integrarii prin trecerea in competenta Comunitatii a unor domenii noi cat si prin dezvoltarea politicilor si a obiectivelor Uniunii Europene.
Evenimentele din toamna anului 1989 si prabusirea regimurilor comuniste din estul Europei aveau sa dea o noua dimensiune procesului de extindere a CEE. Aderarea Austriei, Suediei, Norvegiei si Finlandei la Uniunea Europeana, la 30 martie 1994, au apropiat momentul crearii unei mari piete economice unice europene.
1.1.1. Ideea privind înființarea UE
In nota inaintata de catre Guvernul Marii Britanii ca raspuns la propunerea ministrului de externe francez Aristide Briand, de la 1 mai 1930, oficialii de la Foreign Office scriau: “Noi nu putem apartine in acelasi timp unei Europe si unei Britanii si nici Pan-Britaniei. Intre cele doua, nu exista nici un englez, oricarui partid ar apartine, care ar ezita sa-si faca alegerea”. Proiectul unei Uniuni Europene, chiar si intr-o formula embrionara in raport cu cea de astazi, primea, astfel, un raspuns dur si totusi nedrept.
A fost nevoie de un razboi mondial, de multa nedreptate si suferinta umana, pentru a se concretiza nevoia unei unitati europene in fata noilor primejdii nascute din evolutia raporturilor de putere generate de sfarsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial. Conferinta Internationala inceputa la Paris, la 27 iunie 1947, se va finaliza la 16 aprilie 1948 printr-o conventie de infiintare a Organizatiei Europene de Cooperare Economica (OECE). Noua formula de organizare economica regrupa 16 tari din Europa Occidentala si reprezenta un inceput de bun augur in zorii “Razboiului rece”.
Primele organizatii europene au fost marcate de existenta unui principiu: statele coopereaza insa isi pastreza in totalitate suveranitatea. Consiliul Europei va lua nastere prin Conventia din 5 mai 1949, semnata de zece state, fara a dispune totusi de puteri reale datorita influentei britanice. Prima organizatie de aparare europeana, respectiv Uniunea Europei Occidentale (UEO), se va naste prin extinderea Pactului de Consultare mutuala franco–britanic, semnat la Dunkerque, la 4 martie 1947. Belgia, Olanda si Luxemburgul se vor alatura Frantei si Marii Britanii, la 17 martie 1948, in crearea Uniunii Occidentale, devenita mai apoi Uniunea Europei Occidentale (1954), prin parafarea Tratatului de la Bruxelles, pentru o perioada de 50 de ani.
Jean Monnet (1888–1979), Robert Schuman (1886–1963), Konrad Adenauer (1876 –1967) si Alcide De Gasperi (1881–1954) sunt oamenii politici care au facut posibila integrarea europeana. In calitate de comisar general al unui plan de refacere economica, cu sprijin american, a Frantei, Jean Monnet, cunoscand limitele modernizarii Frantei, va intelege ca nici Consiliul Europei si nici OECE nu vor putea sa integreze economic si politic tarile europene. Monnet lanseaza ideea unei “Comunitati Europene a Carbunelui si Otelului”.
Cucerit de ideile celui pe care generalul de Gaulle il califica ca fiind un “inspirator”, respectiv Jean Monnet, ministrul de externe francez Robert Schuman va propune prin Declaratia din 9 mai 1950 un plan ce urmarea plasarea carbunelui si otelului Frantei si Germaniei sub o inalta autoritate comuna.
Planul Schuman va revolutiona relatiile internationale deoarece se infiinteaza, in premiera, o autoritate independenta de guverne, ale carei decizii vor lega statele. Noua formula de organizare europeana va fi acceptata fara rezerve de catre Germania, Italia si cele trei tari din Benelux, iar negocierile vor incepe la 24 iunie 1950. Tratatul de la Paris, prin care a luat fiinta “Comunitatea Europena a Carbunelui si Otelului” (CECO), va intra in vigoare la 18 aprilie 1951.
1.1.2. Statele fondatoare ale UE și obiectivele UE
Uniunea Europeana este rezultatul unui proces de cooperare si integrare care a inceput in anul 1951, intre sase tari europene (Belgia, Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda).
Uniunea Europeana, sub forma sa actuala, este rezultatul unui proces indelungat de integrare care a durat o jumatate de secol. Inceputurile activitatii de grupare a unor tari din Europa, initial, din ratiuni strategice, dateaza din 1950, cand Franta, cu acordul Germaniei, a propus creearea unei Comunitati Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), sub controlul unei autoritati independente, care administreaza piata in domeniu. Propunearea a fost agreata de Italia, Olanda, Belgia si Luxemburg. In aprilie 1951, se semneaza Tratatul de la Paris, prin care se infiinteaza CECO sau ,,Piata Comună”. In 1967, Comunitatea Europeana de Carbune si Otel (CECO) devine Comunitatea Europeana. Membrii acestei organizatii au fost: Belgia, Marea Britanie, Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Portugalia si Spania. In 1991 guvernele celor 12 state membre au semnat Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht). Acesta a transformat Comunitatea Europeana in Uniunea Europeana.
Astfel s-au pus bazele Uniunii Europene (UE), o comunitate de state europene, independente, reunite in jurul unor valori politice, economice, culturale si sociale comune. Uniunea Europeana a fost infintata oficial la 1 noiembrie 1993.
Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relatiile dintre statele membre si intre popoarele acestora, intr-o maniera coerenta, avand drept suport solidaritatea.
Activitatea Uniunii Europene se bazeaza pe trei deziderate:
Uniunea economica si monetara;
Piata comuna;
Coeziune si solidaritate intre tarile membre.
Principalele obiective ale Uniunii Europene sunt:
– promovarea progresului economic si social (piața unica a fost instituita in 1993, iar moneda unica a fost lansata in 1999);
– sa afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaționala (prin ajutor umanitar pentru tarile nemembre, o politica externa si de securitate comuna, implicare in rezolvarea crizelor internaționale, pozitii comune in cadrul organizațiilor internaționale);
– sa instituie cetatenia europeana (care nu inlocuieste cetatenia naționala dar o completează, conferind un număr de drepturi civile si politice cetatenilor europeni;
– sa dezvolte o zona de libertate, securitate si justiție (legata de funcționarea pieței interne si in particular de libera circulație a persoanelor);
– sa existe si sa se consolideze in baza dreptului comunitar (corpul legislației adoptate de către instituțiile europene, împreuna cu tratatele fondatoare).
1.2. Tratatele semnate pe parcursul funcționarii UE – prezentare succintă
9 mai 1950: La initiativa negociatorului francez Jean Monnet, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus crearea unei Comunitati Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), sub controlul unei autoritati independente, care sa administreze piata în domeniu. Scopul initial al acestei Comunitati: evitarea greselilor trecutului si stabilirea unor asemenea relatii între fostii inamici europeni care sa împiedice pentru totdeauna posibilitatea unui nou conflict. Initiativa a fost îmbratisata cu caldura atât de Franta si Germania, cât si de Italia, Olanda, Belgia si Luxemburg. Tratatul de la Paris privind crearea CECO (sau „Piata Comuna”) a fost semnat în aprilie 1951.
25 martie 1957: Semnarea Tratatului de la Roma în urma caruia, alaturi de CECO, a fost creata Comunitatea Economica Europeana (CEE) si, de asemenea, Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euratom). De acum încolo se va vorbi despre Comunitatile Europene (CEE, CECO si Euratom) sau, generic, despre Comunitatea Europeana. Odata cu extinderea ariei de competente, acest Tratat a stabilit institutiile si mecanismele de luare a deciziilor, prin care vor fi exprimate atât interesele nationale, cât si punctul de vedere al Comunitatii Europene.
1 ianuarie 1973: Prima largire a Comunitatii Europene (cu Danemarca, Irlanda si Marea Britanie), proces care a continuat si continua, în prezent fiind vizate pentru aderare tari est-europene si mediteraneene (13 candidate, inclusiv România).
17 februarie 1986: Semnarea Actului European Unic, la Luxemburg si Haga, document ce leaga obiectivul unei piete interne integrate cu cel privind realizarea coeziunii economice si sociale.
1 noiembrie 1993: semnarea Tratatului de la Maastricht, prin care Comunitatea Europeana, organizație în principal economica, a devenit Uniunea Europeana (UE). UE se bazează pe trei piloni: întâi, procedurile institutionale traditionale ce guverneaza activitatea Comisiei Europene, a Parlamentului European, a Consiliului European si a Curtii Europene de Justitie în domenii precum piata interna a UE si politicile comune; ceilalti doi piloni implica prerogativele statelor membre si cooperarea dintre ele în domenii precum, pe de o parte, politica externa si de securitate si, pe de alta parte, afacerile interne – în probleme ca imigratia si politica de azil, politia si justitia.
Tratatul de la Maastricht a decis, de asemenea, realizarea Uniunii Economice si Monetare (UEM) la 1 ianuarie 1999 si adoptarea graduala, în functie de îndeplinirea unor criterii stricte de catre tarile membre, a monedei unice europene Euro.
1 mai 1999: Semnarea Tratatului de la Amsterdam. Acesta are patru obiective principale: plasarea problemei locurilor de munca si a drepturilor cetatenilor în centrul preocupărilor UE (o Europa sociala); depasirea ultimelor obstacole privind libertatea de miscare a persoanelor si întărirea securitatii; prezentarea unei voci unice a UE în problemele mondiale; eficientizarea structurii instituționale comunitare în vederea extinderii Uniunii Europene.
26 februarie 2001: Semnarea Tratatului de la Nisa, document adoptat la reuniunea europeana la nivel înalt din acest oras francez, ce s-a desfasurat în zilele de 7, 8 si 9 decembrie 2000. Acest tratat, denumit „al extinderii”, definitiveaza reforma institutionala a Uniunii Europene, stabilind, totodata, trecerea la o extindere treptata a UE, începând cu anul 2003.
1.3. Etapele extinderii Uniunii Europene
Uniunea Europeana cunoaste un proces de extindere inca de la crearea ei, la inceputul anilor '50. De atunci, numarul statelor membre a crescut de la 6 (initial) la 9, 10, 12, 15, pentru ca in prezent sa existe 25 membri.
Articolul 49 al Tratatului Uniunii Europene prevede ca orice stat european respectand principiile libertatii, democratiei, drepturile omului si libertatile fundamentale, poate candida in vederea aderarii la UE.
Celor șase membri fondatori: Belgia, Olanda, Luxemburg, Franța, Germania și Italia li se adaugă în 1972 Anglia, Danemarca și Irlanda prin semnarea Tratatelor de Aderare, întrate efectiv în vigoare de la 1 ian. 1973. Norvegia, de asemenea, semnează un Tratat de aderare în 1972, dar nu l-a ratificat și deci nici nu a întrat în CEE. Grecia semnează tratatul de aderare cu CEE la Atena în mai 1979, care întră în vigoare în 1 ian. 1980, Grecia fiind al zecelea membru CEE. În 1985 semnează tratat de aderare Portugalia și Spania care întră în vigoare în 1986.
Perioada de tranziție prevăzută pentru aderarea la aceste organizații fiind de 5 ani pentru Danemarca, Irlanda și Grecia și 7 ani pentru Spania și Portugalia. Anglia făcând excepție, pentru ca întrarea în CECO nu a mai necesitat o perioadă de tranziție, întrucât ea se asociase din 1954, în condițiile speciale la această comunitate.
În 1994 întră în vigoare acordul pentru crearea unui Spațiu Economic European (SEE) negociat între UE și țările membre AELS (Acordul de Liber Schimb, înfiintat in anul 1989 de catre Anglia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Elvetia, Austria, Portugalia) care extinde multe dintre avantajele pieței unice a UE în favoarea țărilor membre AELS.
În 1995 aderă la UE Austria, Finlanda și Suedia după încheierea cu succes a negocierilor de aderare și confirmarea lor printr-un referendum național, ceea ce ridica numărul total al țărilor membre ale UE la cincisprezece. Această ultimă lărgire s-a produs numai după patru ani de negocieri.
La 1 mai 2004 au aderat Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Slovacia si Slovenia
Pe scurt, etapele extinderii Uniunii Europene sunt :
1. 1956 – cele 6 state fondatoare: Franta, R.F.Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg;
2. 1973 – adera Danemarca, Irlanda si Marea Britanie;
3. 1981 – adera Grecia;
4. 1986 – adera Portugalia si Spania;
5. 1995 – adera Austria, Finlanda si Suedia;
6. 2004 – adera Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Slovacia si Slovenia
Țările membre ale UE și prevederile Tratatului de la Maastricht
“Tratatul asupra Uniunii Europene” reprezinta rezultatul intelegerii la care au ajuns sefii de stat si de guvern din cele 12 state membre ale Comunitatilor europene, intelegere care a marcat, de altfel, reuniunea Consiliului de la Maastricht (Olanda), desfasurata in perioada 9-11 decembrie 1991.
Ideea principala care a stat la baza Tratatului de la Maastricht a fost ca Uniunea Europeana nu trebuie sa mai fie o comunitate economica, ci o uniune politica. Ca urmare, uniunea monetara, politica externa si de securitate comuna, justiția si afacerile interne, precum si cetatenia europeana reprezintă toate domenii in care integrarea europeana face un mare pas înainte prin Tratatul de la Maastricht. Acest tratat a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993.
Uniunea Europeana creata prin acest tratat se sprijină pe trei piloni:
1. Comunitatea Europeana oferă cadrul in care statele membre, prin instituțiile comunitare, pot sa-si exercite in mod colectiv suveranitatea in domeniile acoperite de Tratate.
2. Crearea unei politici externe si de securitate comuna. Uniunea Europeana are sarcina de a defini si implementa o politica externa si de securitate comuna.
3. Cooperarea in domeniul justiției si afacerilor interne.
Printre inovațiile principale in tratate au fost si deciziile de a:
-iniția o Uniune Economica si Monetara cu o moneda unica;
-crea noi drepturi pentru oamenii din Europa prin cetatenia Uniunii:
– dreptul de a calatori si a trai in alte tari ale UE;
– protectie in alte ambasade ale statelor UE din afara UE;
– dreptul de a vota si de a fi ales in alegerile UE si municipale desfasurate in alte tari UE;
– dreptul de a depune plangeri la Mediatorul European in caz de rea administrare de catre o institutie sau organ UE.
– intari rolul Parlamentului European si de aici al democratiei in Europa;
– oferi Uniunii Europene competenta de a trata problemele noi care au nevoie de solutionari internationale;
– initia o Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC).
Din punct de vedere economic, capacitatea de membru a UE solicită ca candidatul:
să aibă o economie de piață funcționala;
să dispună de capacitatea de concura competitiv pe piața UE.
Deși este extrem de important, îndeplinirea criteriului economic nu rezultă în acceptarea automată a candidatului.
Tratatul de la Maastricht și prevederile de adâncire și întărire a UE (negocierile interne între statele UE)
Prin Tratatul de la Maastricht se instituie UEM până la sfârșitul anului 1999 când se va putea vorbi fără echivoc de „Statele Unite ale Europei”, bloc integraționist cu o putere politică și probabil militară ce ar putea rivaliza cu SUA.
Elementele de noutate pe care le aduce Tratatul de la Maastricht sunt: în primul rând ideea de uniune politică vest-europeană, iar în al doilea rând introducerea unei monede comune europene cel mai târziu în 1999; la care se adaugă drepturile civice europene , competențele noi ale Comunității Europene, intensificare protecției comunitare a consumatorilor, etc.
Potrivit acestui document, UE își propune următoarele obiective:
– să promoveze un progres economic și social echilibrat și durabil, prin crearea unui spațiu fără frontiere interioare, prin accentuarea coeziunii economice și sociale și prin crearea unei uniuni economice și monetare care să dispună în perspectivă de o monedă unică.
– să-și afirme identitatea pe plan internațional, în special prin promovarea unei politici externe și de securitate comună, inclusiv definirea în perspectivă a unei politici de apărare comună care ar putea să conducă la un moment dat la o apărare comună.
– să întărească protecția drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre, prin instituirea unei cetățenii a Uniunii,
– să dezvolte o cooperare restrânsă în domeniul justiției și afacerilor interne;
– să mențină acquis-ul comunitar și să-l dezvolte în scopul de a examina în ce măsură politicile și formele de cooperare instaurate prin tratat vor trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacității mecanismelor instituțiilor comunitare.
Evoluția pozitivă a acțiunilor Comunității are efect coordonarea politicilor economice ale statelor membre pe piața internă, definirea de obiective comune, respectarea principiului unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă.
Politicile Tratatului de la Maastricht prevăd ca statele membre să considere politicile lor economice comune , și să le coordoneze în cadrul Consiliului; de asemenea ca la propunerea Comisiei, Consiliul să adopte cu majoritate calificată de voturi, proiectul marilor orientări ale politicilor economice ale statelor membre și ale comunității și să prezinte un raport despre aceasta Consiliului European.
Un principiu de bazã al Uniunii este principiul subsidiarității, prin care „comunitatea acționează în limitele competențelor care îi sunt conferite și de obiectivele care îi sunt atribuite prin prezentul tratat”.
Alte principii ale UE sunt: codecizia și solidaritatea. Acestea se refera la modul de adoptare a deciziilor și a răspunderii comune, solidare în tot ce va întreprinde pe linia realizării obiectivelor Tratatului.
Tratatul de la Maastricht asupra UE are două părți: prima parte se referă la Uniunea Economică și Monetară ( UEM ), iar cea de-a doua la Uniunea Politică.
Uniunea Economică: liniile generale ale politicii economice ale statelor membre și ale Comunității sunt adoptate de către consiliul de miniștri, care, în același timp, supraveghează evoluția economiei în fiecare stat membru și în Comunitate.
Uniunea monetară: de la începutul fazei finale a UEM, Uniunea va avea o singură politică monetară. Va exista de asemenea un singur etalon monetar – ECU (EURO) și o nouă instituție, Banca Centrală Europeană care va forma, împreună cu băncile centrale ale statelor membre, Sistemul European al Băncilor Centrale.
1.4.2. Tratatul de la Maastricht și prevederile de extindere a UE (negocierile externe – între statele UE și posibilele candidate; decizia de extindere)
Așa cum UE a fost predecesoarea CEE și inițial a fost constituită ca o structură economică și apoi politică, integrarea europeană presupune în primul rând realizarea unui set de obiective a politicii economice și monetare stabilite în Tratatul de la Maastricht și aquis-ului comunitar care prevede un ansamblu de măsuri convenite între UE și țările care doresc aderarea. Aceste obiective generale sunt detaliate prin cinci criterii economice de convergență a politicilor economice la care trebuie să ralieze țărilor candidate cu politicile țărilor membre ale Uniunii. Conform accepțiunii existente în UE, convergența nominală impune câteva condiții:
– Rata inflației să nu depășească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale rata medie a inflației în cele mai bine situate trei țări la acest indicator
– Deficitul bugetar public să fie mai mic de 3% din PIB;
– Ratele dobânzilor pe termen lung să nu depășească cu mai mult de 2% media în cele trei țări menționate (rata medie la creditele acordate pe termen lung în Germania, Franța și Olanda luate împreună este de 3,75%);
– Datoria publică (internă și externă) să nu depășească 60% din PIB;
– Ratele de schimb ale monedei naționale să rămână inferioare marjelor de fluctuație autorizate de Banca Central Europeană timp de doi ani înainte de aderare.
– Iar convergența reală se referă la reducerea decalajului dintre veniturile pe locuitor, care la rândului lui este condiționat de câștiguri importante de productivitate și de convergența prețurilor relative.
CAPITOLUL II.
CONTEXTUL GENERAL AL PROCESULUI DE ADÂNCIRE ȘI EXTINDERE AL UE
– PREVEDERILE EUROPENE –
2.1. Cadrul normativ și procedura de extindere/aderare a noi state la UE, în conformitate cu evoluția negocierilor interne ale UE
In baza tratatului de fuziune a comunitatilor, din 1965, aderarea la Comunitatea Economica Europeana implica si aderarea la celelalte doua comunitati. Dupa Tratatul asupra Uniunii Europene din 1992, a fost instituita o procedura unica de aderare, care este valabila pentru toate instrumentele.
Un stat candidat pentru aderare trebuie sa indeplineasca, in primul rând, doua conditii principale.
Sa posede „calitatea de stat european", avându-se in vedere criteriul strict geografic, pentru faptul ca U.E. include organizatii regionale a caror state membre trebuie sa fie europene.
Respectarea principiilor fundamentale ale U.E., constituie cel de-al doilea tip de conditie, ceea ce face ca decizia admiterii unui stat sa fie o decizie politica.
Teoretic, se poate vorbi de doua faze ale procedurii de aderare:
– procedura comunitara, conform careia cererea de aderare a unui stat trebuie sa primeasca avizul Consiliului, in urma exprimarii votului prin umanitate si dupa exprimarea acordului de catre Parlamentul european;
– procedura internationala care presupune incheierea unui acord intre statul candidat si statele membre in cadrul unei conferinte internationale, acord ce se regaseste in actul de aderare ce urmeaza a fi ratificat de statul candidat si statele membre.
In practica se manifesta insa o accentuata intrepatrundere intre cele doua proceduri. Dupa primirea cererii de aderare, este analizata oportunitatea candidaturii de catre statele membre.
In acelasi timp, comisia prezinta avizul preliminar, motivat, iar Consiliul formuleaza concluziile. Un aviz favorabil inseamna deschiderea negocierilor pentru aderare si trecerea la urmatoarea etapa, in care statele membre adopta o pozitie comuna in cadrul Consiliului, pozitie care va sta la baza negocierilor pâna la aderare.
Decizia de admitere emisa de Consiliu inaintea semnarii acordului se fundamenteaza pe avizul formal al Comisiei.
2.1.1. Prevederile Tratatului de la Amsterdam, ca o consecință a obiectivului și criteriilor de extindere enunțate în cadrul Tratatului de la Maastricht
Conferinta desfasurata in trei etape – Torino (martie 1996), Dublin (decembrie 1996) si Amsterdam (iulie 1997) – a dezbatut o serie de probleme privind adancirea procesului de integrare economica in UE si problemele privind extinderea UE spre est si sud, ajungand in final la un nou tratat asupra UE, semnat la 2 octombrie 1997 la Amsterdam si intrat in vigoare la 1 mai 1999, care inlocuieste Tratatul de la Maastricht.
Tratatul de la Amsterdam este alcătuit din trei părți, o anexă și 13 protocoale, la care se adaugă 51 de declarații adoptate de Conferința Interguvernamentală și alte 8 declarații ale unor state membre, anexate actului final.
Prima parte conține amendamente la tratatele anterioare; partea a doua își propune simplificarea tratatelor care înființaseră cele trei Comunități Europene, în scopul adaptării la realitățile prezentului și a provocărilor previzibile ale viitorului. Ultima parte conține clauzele generale și finale.
Tratatul de la Amsterdam fixeaza patru mari obiective, ce au menirea de a consolida cei trei ,,mari piloni’’ pe care se bazeaza Uniunea:
– plasarea problemelor locurilor de munca si drepturilor cetatenilor in centrul preocuparilor Uniunii Europene ;
– indepartarea ultimelor obstacole ramase in calea libertatii de miscare si de a intari securitatea cetatenilor;
– conferirea unei pozitii mai puternice Uniunii in economia mondiala;
– eficacitatea structurii institutionale a Uniunii, in perspectiva largirii sale.
Prin tratatul de la Amsterdam s-a marit responsabilitatea Parlamentului, facand din procedura de co-decizie o regula cvasigenerala, s-a extins votul majoritar calificat in Consiliu, s-au intarit competentele presedintelui Comisiei Europene, s-a incurajat participarea parlamentelor nationale la treburile Uniunii, s-a creat posibilitatea ,,cooperarii intarite’’ adica posibilitatea ca unele state sa poata sau sa nu doreasca sa progreseze in acelasi ritm cu alte state in domenii diferite. De asemenea s-a stabilit ca, in urma extinderii, pentru fiecare stat membru sa existe un reprezentant in Comisia Europeana, cu conditia ca pana atunci sa fie modificata ponderea voturilor in cadrul Consiliului
2.1.2. Instituțiile UE și rolul lor în procesul de extindere
Functionarea UE se sprijina pe urmatoarele institutii:
1. Parlamentul European
2. Consiliul European/Consiliul Uniunii Europene
3. Comisia Europeana
4. Curtea de Justitie
5. Curtea de Conturi
Aceste institutii colaboreaza indeaproape cu mai multe organisme, si anume:
1. Comitetul Economic si Social
2. Comitetul Regiunilor
3. Mediatorul European
4. Banca Europeana de Investitii
5. Banca Centrala Europeana
Uniunea respecta identitatea nationala a statelor membre, in care sistemele de guvernare sunt fondate pe principii democratice, precum si drepturile garantate prin Conventia Europeana a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, semnata la Roma in 1950.
Atributiile institutiilor europene:
1. Consiliul European
Aceasta institutie nu trebuie confundata cu Consiliul Europei, care este o organizatie interguvernamentala continentala ce activeaza in principal in domeniul drepturilor omului, nici cu Consiliul Uniunii Europene, care reuneste reprezentantii celor 15 la nivel ministerial.
Consiliul European reprezinta reuniunea sefilor de stat sau de guvern din statele membre, la care participa si presedintele Comisiei Europene. Reuniunile au loc de doua ori pe an, in general cate doua zile in lunile iunie si decembrie.
Ia decizii in sfera initiativelor politice majore, cum ar fi adoptarea de orientari politice comune, contribuie la rezolvarea problemelor majore blocate la nivel ministerial, joaca rol esential in solutionarea unor probleme curente din viata internationala prin Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC – mecanism destinat alinierii pozitiilor diplomatice ale Statelor Membre si prezentarii unei optiuni comune).
Din punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezinta o institutie a Uniunii Europene, asa cum sunt Parlamentul European, Comisia Europeana, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justitie sau Curtea de Conturi, aceasta insa nu diminueaza rolul sau esential in toate domeniile, pornind de la definirea si coordonarea orientarilor politice, arbitraj, pana la deblocarea dosarelor dificile.
Consiliul Uniunii Europene reprezinta o institutie comunitara cu atributii legislative. Ia decizii dupa avizul Parlamentului sau in procedura de co-decizie cu acesta. Are rolul de a coordona politicile economice generale ale Uniunii, de a incheia in numele acesteia acorduri internationale, de a aproba, impreuna cu Parlamentul, bugetul comunitar. De asemenea, ia deciziile necesare in vederea definirii si punerii in aplicare a PESC, si in vederea coordonarii actiunilor statelor membre in domeniile care tin de ordinea publica si cooperare judiciara in materie penala. Este ajutat in activitatea sa de Comitetul Reprezentantilor permanenti ai statelor membre pe langa UE
2. Parlamentul European
Reprezinta forumul democratic al UE, avand functia de a participa la procesul legislativ si de a controla activitatea Uniunii.
Membrii sunt alesi prin vot direct, universal, din 5 in 5 ani, si se reunesc in sesiuni plenare o saptamana pe luna, la Strasbourg.
Detine 20 de comitete care isi desfasoara sedintele de lucru la Bruxelles.
3. Comisia Europeana
Este organul executiv al UE, compus dintr-un colegiu de 20 de membri (comisari), inclusiv presedintele, numiti de guvernele nationale. Reprezinta exclusiv interesele comunitare, asigurand respectarea tratatelor si avand drept de initiativa prin directive, reglementari, decizii, recomandari. Este responsabila de punerea in aplicare a politicilor comunitare.
Adreseaza Consiliului recomandari de politica economica, supravegheaza situatia bugetara si datoriile publice ale statelor membre, poate sesiza Consiliul referitor la aspecte legate de PESC.
4. Curtea de Justitie
Jurisdictia sa acopera numai probleme specifice legate de aplicarea Tratatelor, pe baza principiului ca dreptul comunitar prevaleaza asupra legii nationale.
Este formata din 15 judecatori, asistati de 9 avocati generali.
5. Curtea de Conturi
Garanteaza, in fata Consiliului si Parlamentului European, corecta gestionare a fondurilor europene.
Organismele pe care se sprijina functionarea institutiilor europene, acestea au urmatoarele atributii:
1. Comitetul Economic si Social
– reprezinta o platforma institutionala, non-politica, prin care reprezentantii mediilor economico – sociale europene pot, si trebuie sa isi exprime punctele de vedere, de maniera formala, asupra politicilor europene;
– transmite avize pe teme economico-sociale de interes european Comisiei, Consiliului si Parlamentului European;
– membrii sai (numiti consilieri) sunt propusi de guvernele nationale si provin din trei grupuri: patronatul, salariatii si diferitele ramuri de activitate;
– are rol consultativ; este consultat, obligatoriu sau facultativ, dupa caz, de catre Parlamentul European, Consiliu sau Comisia Europeana;
– avizele sale sunt transmise instantelor de decizie ale UE, si publicate in Jurnalul Oficial al Comunitatii Europene.
2. Comitetul Regiunilor
– a fost creat prin Tratatul de la Maastricht;
– are misiunea de a “apropia” Uniunea Europeana de cetatenii sai, in doua sensuri: prin rolul de purtator de cuvant, transmitand informatiile de la institutiile europene catre regiunile statelor membre (autoritati locale), cat si prin medierea intre institutiile europene si autoritatile locale pentru ca acestea din urma sa isi faca opinia cunoscuta la nivel comunitar;
– reprezinta pozitia autoritatilor regionale si locale care sunt afectate de activitatea Comunitatii;
– are 222 membri din autoritatile locale si regionale ale UE, numiti pe 4 ani de catre Consiliul European;
– detine 8 comisii interne specializate pe domenii:
– politica regionala, fonduri structurale, coeziune economico-sociala, cooperare trans-frontaliera si inter-regionala
– agricultura, dezvoltare rurala, pescuit
– retele trans-europene, transporturi, societatea informationala
– planificare teritoriala, energie, mediu
– politica sociala, sanatate, protectia consumatorului, cercetare, turism
– ocuparea fortei de munca, politica economica, piata unica, industrie, IMM-uri
– invatamant, formare profesionala, cultura, tineret, sport, drepturi fundamentale
– probleme institutionale
3. Mediatorul European
– emite recomandari in urma sesizarilor asupra unor cazuri de cazuri de administrare ineficienta in actiunile institutiilor si organelor comunitare, cu exceptia Curtii de Justitie si a Tribunalului de prima instanta;
– orice persoana fizica sau juridica rezidenta sau avand sediul statutar in UE poate inainta, direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, o plangere catre Mediatorul European
4. Banca Europeana de Investitii
– a fost creata in urma Tratatului de la Roma;
– acorda finantari pe termen lung in favoarea investitiilor viabile;
– asigura fonduri pentru investitii in diferite regiuni ale Uniunii, in special cele mai putin dezvoltate, prin imprumutul, in special pe pietele de capital, a unor fonduri pe care apoi le reorienteaza, in conditii optime, catre finantarea unor investitii conforme cu obiectivele Uniunii Europene
5. Banca Centrala Europeana
– impreuna cu bancile nationale ale statelor member, formeaza Sistemul European al Bancilor Centrale – Eurosystem (ESCB);
– principalul obiectiv este de a mentine stabilitatea preturilor;
– defineste si implementeaza politica monetara in Zona Euro;
– controleaza sistemul de plati si rezervele in valuta straina ale statelor membre.
2.1.3. Agenda 2000 și impactul extinderii asupra UE
În cursul anului 1996 și în prima jumătate a lui 1997 au fost pregătite la Opiniile Comisiei asupra aplicațiilor de aderare ale țărilor asociate. Consiliul European de la Madrid a cerut ca ele să fie publicate după încheierea Conferinței Interguvernamentale.
Publicarea și apoi completarea Opiniilor, în iulie 1997, plus propunerile de reformă a politicilor Uniunii Europene, și Pachetul de măsuri Agenda 2000, au readus Comisia și pe politicieni la masa discuțiilor referitoare la lărgire. Deciziile de începere a negocierilor de aderare, începând cu 1998, au fost luate la reuniunea Consiliului European de la Luxemburg din decembrie 1997.
Pregătirea aderării, susținută acum de o legislație comunitară adecvată, a devenit un obiectiv major în țările asociate, în ciuda faptului că distanța pe care trebuie să o străbată pentru a ajunge la nivelul Uniunii este uriașă. Marea majoritate a activităților în iulie 1997 au fost stabilite și prezentate în Opiniile Comisiei.
Documentele ce compun Agenda 2000 sunt următoarele:
1. Uniune mai puternică și extinsă;
2. Avize ale Comisiei în legătură cu solicitările țărilor candidate de aderare la Uniunea Europeană;
3. Efectele extinderii spre țările candidate din Europa Centrală și de Est asupra politicilor Uniunii (studiu de impact) ;
4. Întărirea strategiei de pre-aderare .
Agenda 2000 este un plan de actiune ale carui principale obiective sunt consolidarea politicilor Comunitatii si crearea unui nou cadru al Uniunii Europene pentru perioada 2000-2006 in vederea extinderii.
Acesta este un cadru unic, ce abordeaza trei probleme cu care se confrunta Uniunea:
– cum sa se consolideze si reformeze politicile Uniunii in asa fel incat acestea sa fie concentrate asupra extinderii si sa asigure un progres constant, mai multe locuri de munca si conditii mai bune pentru cetatenii Europei;
– cum sa negocieze extinderea si, in acelasi timp, sa pregateasca activ toate tarile candidate pentru momentul aderarii;
– cum sa finanteze extinderea, pregatirile preliminare si dezvoltarea politicilor interne ale Uniunii.
Pachetul de măsuri Agenda 2000 prezentat de Comisie indică o cale de urmat în vederea realizării aderării.
Programul de extindere a fost lansat la 30 martie 1998. Primele cinci state, Cehia, Estonia, Polonia, Slovenia, Ungaria plus Cipru au fost nominalizate pentru începerea negocierilor propriu-zise. Pentru celelalte cinci: România, Bulgaria, Letonia, Lituania și Slovacia s-au prevăzut reuniuni pregătitoare a negocierilor (1998 – 1999).
La Summitul de la Helsinki și acestea au fost incluse în programul de aderare.
2.1.4. Tratatul de la Nisa și extinderea UE. Restructurarea instituțională a UE.
Reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapa necesară in evolutia construnctiei europene, tocmai pentru realizarea obiectivelor acesteia.
Perspectiva aderării unor state a unor state a generat necesitatea aparitiei unor schimbari in sensul perfectionarii si adaptarii institutiilor comunitare la noile realitati.
Se urmareste, o adaptare a structurii creeate pentru o Uniune ce avea in componenta sa numai 6 state membre la realitatile impuse de o Europă unită, care va numara, probabil, 30 de state.
Semnarea Tratatului de la Nisa, in 26 februarie 2001, semnifica, de fapt, încheierea lucrărilor Conferinței Interguvernamentale ce a fost convocata cu un an in urmă, adică in data de 14 februarie 2000.
La data de 1 iulie 2002, 11 state au ratificat Tratatul (Danemarca, Germania, Franta, Spania, Grecia, Portugalia, Austraia, Suedia, Finlanda, Olanda, Luxemburg), Italia si Marea Britanie au depus depozitul in cursul lunii iulie 2002, Irlanda l-a respins prin referendum, iar Belgia in lunile următoare.
Tratatul de la Nisa introduce anumite schimbari institutionale. El este succesorul celorlalte tratate cum sunt Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht si Tratatul de la Amsterdam.
Consiliul European de la Nisa a constituit, un moment de referință pe traiectoria țărilor candidate către UE, fiind reuniunea care deschide perspectivele concrete ale lărgirii cu primele țări candidate începând cu anul 2004 și oferă Uniunii, prin Tratatul de la Nisa, pachetul de reforme interne necesare extinderii. Țărilor candidate li s-a oferit perspectiva participării mai directe la negocierile ce vor avea loc în cadrul viitoarei conferințe interguvernamentale.
S-a urmat in acest sens formularea unui raspuns la problema cu privire la posibilitatea functionarii Uniunii, dar nu oricum, ci eficient, in situatia in care numarul actual al statelor membre s-ar dubla. De aceea a fost necesară dezbaterea de la Nisa, prilej care a făcut posibilă exprimarea participantilor, in principal, in probleme, cum ar fi:
– componenta Parlamentului European;
– extinderea votului cu majoriate calificată in cadrul Consiliului si reponderarea voturilor;
– componenta Comisiei Europene
– cooperarea consolidată;
– adopatrea unei Carte fundamentale a drepturilor omului, apararea comună si Europa socială
Parlamentul European
Noua repartizare a locurilor în Parlament a fost regândită în perspectiva unei Uniuni extinse la 27 de state membre. Aceasta va fi aplicată începând cu anul 2004, anul alegerilor la nivel european. Dacă Tratatul de la Amsterdam prevedea limitarea locurilor în Parlament la 700, Tratatul de la Nisa a decis un număr-plafon de 732 de locuri. Repartizarea exactă a locurilor nu este conformă unui sistem bine determinat, ci derivă din rezultatul obținut de Consiliu în materie de ponderare a voturilor. Numărul locurilor atribuite actualelor state membre a fost diminuat cu 91, la cele 535 de locuri adăugându-se 197 atribuite potențialelor state membre ale unei Uniuni Europene extinse la 27 de tari.
Comisia Europeana
În ceea ce privește componenta acesteia, începând cu anul 2005, Comisia va avea în structura ei câte un reprezentant al fiecărui stat membru, urmând ca, o dată cu aderarea actualelor state candidate, numărul membrilor comisiei sa fie inferior numărului statelor membre. Membrii Comisiei vor fi aleși prin rotație. De asemenea, a fost modificată procedura de numire a membrilor Comisiei. Fiecare stat membru trebuie să-și propună reprezentantul în Comisie, după care Consiliul de Miniștri este însărcinat să desemneze Președintele și membrii Comisiei cu o majoritate calificată de voturi si nu cu unanimitate ca până acum. Aprobarea finală este dată de Parlament.
Rolul Președintelui Comisiei Europene a fost întărit prin sporirea puterii sale de decizie la nivelul organizării interne a Comisiei, conferindu-i-se atribuția de a delega responsabilități membrilor acesteia, ca si aceea de a remania Comisia pe parcursul mandatului său. De asemenea, Președintele poate numi, cu aprobarea celorlalți membri ai Comisiei, vice-președinții acesteia.
Consiliul de Miniștri
Începând cu 1 ianuarie 2005, sistemul de luare a deciziilor în Consiliul de Miniștri prin majoritate calificată va fi modificat. Protocolul asupra extinderii anexat Tratatului de la Nisa prevede un sistem mai complex decât cel care funcționează în prezent. Obiectivul inițial al simplificării procedurii de adoptare a deciziilor prin majoritate calificată a avut, în cele din urmă, un efect contrar, care constă, în fapt, în instaurarea unei triple majorități:
– majoritate calificata de voturi (71-74% voturi în raport cu numărul efectiv de state membre), decizie trebuie sa întrunească votul favorabil al majorității statelor membre;
– introducerea unui criteriu demografic; acesta permite sa se verifice, la cererea unui stat membru, dacă majoritatea calificată reprezintă 62% din populația totala a Uniunii, în caz contrar decizia supusă votului neputând fi aprobată.
Momentul Nisa aduce cu sine și o modificare a „Declarației privind sistemul majorității calificate și numărului de voturi al minorității de blocaj într-o Europă extinsă”. Astfel, până la 1 ianuarie 2005, procedura majorității calificate va evolua în raport cu ritmul aderării, având ca limita inferioară un procentaj mai mic decât acela actual (de 71,26%) și ca limită superioară procentul de 73,4%. O dată cu aderarea actualelor state candidate, minoritatea de blocaj va ajunge la 91.
Așadar, într-o Uniune Europeană formata din 27 de state o decizie va trebui să obțină 258 de voturi din 345.
Curtea Europeana de Justiție
Extinderea Uniunii Europene va mări numărul de cazuri înaintate Curții de Justiție, situație cu care deja se confrunta aceasta instituție europeană, desfășurându-și astfel activitatea cu o eficiență atenuată. În scopul de a remedia această situație, Tratatul de la Nisa încearcă o împărțire mai pragmatică a competențelor între Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță, prin crearea unor Camere juridice specializate pe diverse sectoare. De asemenea, în Tratat este stipulat faptul că, într-o Europă extinsă, Curtea de Justiție va avea în componență, ca și în prezent, câte un judecător pentru fiecare stat membru. Contrar însă procedurii anterioare, Curtea de Justiție se va întruni într-o Mare Cameră, cu participarea a 13 judecători și nu în sesiuni plenare permanente la care vor lua parte toți judecătorii.
Curtea de Conturi
Această instituție va avea în componența câte un reprezentant pentru fiecare stat membru, indeplinind un mandat pentru un termen de 6 ani, numirea acestora de către Consiliu urmând calea votului majorității calificate (renunțându-se deci la votul unanim). Mandatul membrilor Curții de Conturi este stabilit pe o durata de șase ani. Curtea de Conturi va avea posibilitatea să creeze camere în scopul adoptării unor anumite tipuri de rapoarte și opinii. Este urmărită ameliorarea cooperării între Curtea de Conturi și instituțiile naționale de audit, aspect care poate fi facilitat prin înființarea de către Președintele Curții de Conturi a unui comitet de contact cu președinții instituțiilor naționale.
Comitetul Economic și Social
Dacă înaintea momentului Nisa din structura Comitetului Economic și Social făceau parte reprezentanți ai diferitelor grupuri de interese din sectoarele social si economic, conform noului Tratat, componența Comitetului va avea la baza o arie mai largă de sectoare ale societății civile. Numărul-limită de reprezentanți este de 350, fapt ce permite actualelor state membre să-și păstreze numărul de locuri în Comitet.
Comitetul Regiunilor
Numărul de reprezentanți în Comitetul Regiunilor este, de asemenea, limitat la 350, dispunerea locurilor fiind similară aceleia a Comitetului Economic și Social, ilustrată anterior. Tratatul impune membrilor acestei instituții să dispună de un mandat electoral din partea autorităților pe care le reprezintă.
Reformele institutionale convenite la Nisa au constituit doar un element in schimbarile necesare in UE pentru conducerea procesului de extindere. Reformele politice din "Agenda 2000" convenite la Berlin (Germania) in anul 1999 au constituit un alt pas cheie. Accentul se pune acum in mod ferm pe finalizarea negocierilor cu tarile candidate. In iunie 2001, liderii UE au stabilit obiectivul ca negocierile sa se incheie la timp astfel incat primele noi membre sa adere inainte de alegerile Parlamentului European din iunie 2004.
2.2. Convenția privind viitorul Europei și continuarea extinderii UE
Comunicatul Comisiei Europene din august 1990 propune inlocuirea acordurilor economice limitate, incheiate in mod individual cu statele din Europa de Est, cu Acordurile Europene. Cadrul de desfasurare al acestora includea dialogul politic, comertul liber, cooperarea economica, culturala si financiara, institutii ale asocierii. Semnarea Acordurilor Europene cu Ungaria, Cehoslovacia si Polonia a avut loc in 1991, cu România si Bulgaria in 1993.
Problema viitoarei largiri a Comunitatii a fost dezbatuta in cadrul Consiliului European de la Lisabona din iunie 1992.
Documentul intocmit de Comisie pentru Consiliul European de la Edinburgh, din decembrie 1992, intitulat „Catre o noua aderare a tarilor din Centrul si Estul Europei" preciza conditiile pentru aderare si faptul ca nu se poate stabili o agenda a procesului de aderare.
Mutatia fundamentala este surprinsa in invitatia lansata cu ocazia Summit-ului de la Copenhaga din iunie 1993, intitulat „Catre o aderare mai rapida a tarilor Central si Est-Europene", structurata pe patru capitole: o arie Politica Europeana, imbunatatirea accesului pe piata comunitara, crearea asistentei comunitare efective si integrarea economica rapida.
Capitolul intâi continea propunerea conform careia: „Consiliul European ar trebui sa confirme intr-un mesaj politic clar angajamentul de sustinere a parteneriatului in cadrul Uniunii Europene incheiat cu semnatarii Acordului European doar in momentul in care acestia sunt in masura sa satisfaca conditiile cerute".
Ca urmare a acestei decizii si-au depus candidatura: Ungaria – 31 martie 1994, Polonia – 5 aprilie 1994, România – 22 iunie 1995, Slovacia – 27 iunie 1995, Letonia – 31 octombrie 1995, Estonia – 24 noiembrie 1995, Lituania – 6 decembrie 1995, Bulgaria – 14 decembrie 1995, Cehia – 17 ianuarie 1996 si Slovenia – 10 iunie 1996. Au fost incheiate acorduri de parteneriat si cooperare cu alte foste tari comuniste: Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia.
Comisia a avizat favorabil demararea negocierilor de aderare cu cinci dintre state, incepând cu 31 martie 1998: Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia si Slovenia.
De fapt, criteriile afirmate la Consiliul de la Copenhaga si care au stat la baza diferentierii statelor au fost:
Politice – institutii stabile care sa garanteze democratia. primatul dreptului, drepturile omului, respectul minoritatilor si protectia lor;
Economice – existenta unei economii de piata viabila, apta sa faca fata fortelor concurentiale din Piata Comuna si sa-si asume obligatiile uniunii economice si monetare;
Acquis-ul – presupune reluarea acquis-ului comunitar, asa cum exista in momentul aderarii.
2.2.1. Tratatul privind instituirea unei Constituții europene – prevederi cu rol de asigurare pentru viitoarele state membre
Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată o „Declarație asupra viitorului Uniunii Europene”, prin care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii și care implica atât Statele Membre, cât și statele candidate. Aspectele avute în vedere de această declarație sunt:
– delimitarea responsabilităților între UE și Statele Membre, statutul Cartei drepturilor fundamentale a UE,
– simplificarea tratatelor și rolul parlamentelor naționale în cadrul instituțional al UE.
În Declarația de la Laeken s-a lansat întrebarea dacă simplificarea și reorganizarea tratatelor nu ar trebui să deschidă calea adoptării unui text constituțional. Lucrările Convenției au culminat cu elaborarea unui proiect de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa, text ce a obținut un consens larg în cadrul sesiunii plenare din 13 iunie 2003.
În urma aprobării Declarației de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul European a hotărât înființarea unei Convenții Europene, care să pregătească procesul de reformă a UE.
A avut astfel loc o dezbatere ce a durat 16 luni și la care au participat reprezentanți ai guvernelor și parlamentelor naționale ale Statelor Membre și ale țărilor candidate, Parlamentul european, Comisia Europeană, Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor, alături de organizațiile interesate.
Rezultatul dezbaterii este reprezentat de elaborarea proiectului Constituției europene.
Principalele reforme ale Uniunii Europene pot fi grupate în trei categorii:
1. Structură
– Consolidarea diverselor tratate existente într-un singur document: Constituția Europeană;
– UE dobândește personalitate juridică;
– Carta drepturilor fundamentale este încorporată în Constituție.
2. Cadru instituțional
– Stabilirea unui Președinte al Consiliului European, în scopul de a asigura continuitatea, vizibilitatea și coerența reprezentării UE atât pe plan intern, cât și pe plan extern;
– Reducerea numărului comisionarilor europeni, în scopul de a permite operaționalitatea Comisiei într-o Uniune cu 25 de State Membre;
– Introducerea funcției de Ministru de Externe al UE;
– Acordul asupra unei clauze de solidaritate pentru sprijin reciproc în caz de dezastre sau atacuri teroriste;
– Recunoașterea „Eurogrup” ca un organism independent, cu dreptul de a își alege președintele pe o perioadă de doi ani.
3. Procesul de decizie
– Utilizarea sistemului de vot cu majoritate calificată ca procedură standard de decizie în cadrul Consiliului și simplificarea sa;
– Adoptarea procedurii co-decizie ca procedură legislativă standard.
Se urmărește intrarea în vigoare a Constituției în martie 2005, însă unele prevederi ale sale se vor aplica numai începând cu 2009.
CAPITOLUL III.
EVOLUȚIA NEGOCIERILOR ȘI A PROCESULUI DE ADERARE A STATELOR CANDIDATE LA UE
3.1. Istoricul relațiilor statelor candidate și contextul european
Dinamica actualului proces de aderare este descrisã, atat in termeni de continut, cat si de evolutie in timp, de o serie de categorii analitice, precum asocierea, pre-aderarea, sau negocierile de aderare.
Inainte de 1989, relatiile dintre comunitatile Europene si Tarile Europei Centrale si de Est erau inexistente. Actiunile intreprinse de CEE au fost limitate la o serie de acorduri sectoriale menite sa protejeze domeniile ,,sensibile” precum agricultura, siderurgia, si industria textila, si la recurgerea frecventa la proceduriule antidumping.
Evenimentele petrecute in 1990 in Europa de Est precum si optiunea ferma luata de tarile din spatiu estic de a se integra in structurile europe au luat pe nepregatite statele membre si autoritatile UE, astfel incat reactia acstora nu a fost una prompta si bine definita.
Consiliul european de la strasbourg din decembrie 1989 a oferit intregul sprijin al UE pentru transformarile democratice din tarile Europei Centrale si de Est.Ca prima dovada a acestui sprijin, programul PHARE este lansat in acelasi an.
Cadrul relatiilor bilaterale este inaugurat de Acordurile de Asociere, iar primul semnal oficial in sensul ca statele asociate din Europa sa devina candidate la aderare este dat de concluziile Consiliului European de la Birmingham din octombrie 1992.
Datorita conditiile in care se desfasoara aceasta largire, Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993) ia o decizie cruciala, prin confirmarea faptului ca statele est-europene care doresc sa devina membre ale UE vor fi in masura sa adere.
Consiliul European de la Essen din decembrie 1994 marcheaza adoptarea unui document programatic – ,,Strategia de pregatire a tarilor asociate din Europa Centrala Si de est pentru aderarea la UE” – care sa includa relatiile structurate, acces sporit pe piata comunitara si retele de transport trans-europene.
La 16 iunie 1997, Comisia Europeana a dat publicitatii documentele cunoscute sub numele de Agenda 2000, precum si Avize referitoare la toate cele 10 tari asociate din Europa Centrala si de Est, conform mandatului anterior.
In decembrie 1997, in cadrul consiliului European de la Luxemburg, s-a consfintit , printr-un consens istoric al statelor membre ale UE, statutul de candidat pentru cele 10+1 state europene aflate in relatii de asociere cu Uniunea Europeana.
La 30 martie 1998, la Bruxelles, a avut loc lansarea oficiala a procesului de largire a Uniunii cu toate statele nominalizate la Luxemburg; demararea ,,screening’’-ului – examinarii analitice a acquisu-lui comunitar; inceperea negocierilor propriu-zise doar cu cele sase state mentionate in Avizul Comisiei, insa este lansata Strategia consolidata de pre-aderare, care se adreseaza tuturor candidatilor si implica un sprijin financiar sporit din partea UE.
La 25 martie 1998 , Comisia Europeana a aprobat Parteneriatele pentru aderare pentru cele 10 tari candidate din Europa Centrala si de Est, ca expresie a Strategiei consolidate de pre-aderare. Parteneriatele sprijina tarile candidate din Europa Centrala si de Est pentru pragatirea in vederea aderarii prin stabilirea domeniilor prioritare pentru colaborarea viitoare asa cum au fost ele identificate in Avizul Comisiei din iulie 1997, precum si prin asistenta financiara din partea Uniunii Europene.
Incepand din anul 1998, anual, prin alcatuirea Rapoartelor periodice asupra tarilor candidate, Comisia Europeana si-a propus sa analizeze, daca in lumina criteriilor de la Copenhaga, reformele anuntate au fost indeplinite de la publicarea Agendei 2000. Rapoartele analizeaza relatiile dintre Uniunea Europeana si tarile din Europa Centrala si de Est, criteriile politice si economice, capacitatea de asumare a obligatiilor ce revin in calitate de membru al Uniunii si capacitatea administratiei de aplicare a aquis-ului comunitar.
Dupa reiterarea importantei procesului de extindere de catre Consiliul European de la Berlin (martie 1999), Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999 ia decizia de incepere a negocierilor de aderare cu al doilea grup de state candidate din care fac parte: Romania, Slovacia, Letonia, Bulgaria, Lituania si Malta.
Concluziile Consiliului european de la Nisa (decembrie 2000) au afirmat ireversibilitatea precesului de extindere a UE. Mai mult, Consiliul european de la Göteborg (iunie 2001) a convenit o perspectiva relativ certa a finalizarii negocierilor de aderare cu statele candidate cele mai avansate.
Conform declaratiilor facute in cadrul Consiliului European de la Sevilla, din iunie 2002, a fost recunoscut progresul facut in negocierile de aderare pe parcursul primelor 6 luni alea nului 2002. Ele intra acum in faza finala.
Acordurile de comerț și cooperare
Înainte de 1989 URSS statele est-europene, cu excepția României (1980), nu au recunoscut formal CE, chiar dacă existau relații comerciale.
Lucrurile au început să se schimbe după ce Gorbaciov a preluat puterea: la 28 iunie 1988 CE și Consiliul Economic de Ajutor Reciproc s-au recunoscut formal. Apoi Ungaria a semnat la 26 septembrie 1988 Acordul de Comerț și Cooperare Comercială și Economică cu CE. Mai târziu au semnat acorduri comerciale și de cooperare Polonia, URSS, Germania Democrata, Cehoslovacia, Bulgaria și în final România.
La puțin timp după negocierea Acordurilor comerciale și de cooperare între CE și est-europeni, la întâlnirea la vârf a Grupului Celor Șapte (G-7) de la Paris, din iunie 1989, s-a cerut Comisiei să coordoneze asistența primită de la OECD pentru reformarea Europei de Est.
Ajutorul s-a concentrat inițial pe asistența economică pentru Polonia și Ungaria prin demararea Programului PHARE. Un an mai târziu, în septembrie 1990, Consiliul a adoptat Regulamentul prin care Programul PHARE de asistență economică s-a extins la Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia și România.
Pentru a primi ajutor financiar, țările ex-comuniste au trebuit să întemeieze regimuri pluraliste, să organizeze alegeri libere, sisteme multipartite, să respecte drepturile omului și să realizeze economia de piață. De aici și până la ideea trecerii de la Acordurile Comerciale și de Cooperare la Acorduri de Asociere, s-a scurs doar puțin timp.
Romania a fost primul stat est-european care a demarat negocieri cu Comunitatea Economica Europeana (CEE) la finele anilor 60, pe fondul unei anumite relaxari a climatului politic si economic si al dinamizarii si diversificarii schimburilor comerciale cu tarile membre ale CEE si care a incheiat in a doua jumatate a anilor `70 o serie de acorduri comerciale preferentiale cu acesta:
– Acordul cu privire la comertul de produse textile (1976, reinoit anual);
– Acordul privind comertul cu produse siderurgice (1978, reinoit anual);
– Acordul referitor la comertul cu produse industriale altele decat cele textile si siderurgice (1981).
Ca tara in curs de dezvoltare, incepand cu 1974, Romania a dobandit schema comunitara de preferinte comerciale generalizate nereciproce si nediscriminatorii, aranjament care a functionat pana in 30 aprilie 1993.
În august 1990 Comisia a propus transformarea Acordurilor comerciale cu Ungaria, Polonia și Cehoslovacia în Acorduri Europene.
3.2. Țările candidate la UE și Acordurile europene de asociere
Consiliul European de la Strasbourg din decembrie 1989 a marcat lansarea ideii de creare a unui nou acord de asociere, pentru statele din Europa Centrala. Aceasta decizie a reflectatorientarea ce a reflectat Conferinta Interguvernamentala din 1991, favorabila adancirii integrarii, mai degraba decat extinderii.
Astfel in perioada 1991-1996, au fost incheiate Acorduri de Asociere cu toate viitoarele state candidate, acorduri ce au intrat in vigoare intre 1994-1999: Polonia și Ungaria ( la 1 februarie 1994), Bulgaria, Republica Cehă, Romania și Slovacia (de al 1 februarie 1995) și Lituania, Letonia, Estonia și Slovenia ( la 31 decembrie 1999).
Acordurile Europene sunt cele mai complexe dintre toate actele bilaterale internationale semnate de Consiliul Europei cu state terte. Baza juridica o formeaza simultan art. 133, 308 si 310 T.C.E. si reprezinta baza legala a relatiilor tarilor Europei Centrale si de Est cu UE, scopul lor fiind sa ofere un cadru pentru dialogul politic, sa promoveze impulsionarea comertului si a relatiilor economice intre semnatari, sa ofere cadru pentru asistenta tehnica si financiara comunitara, si un cadru adecvat pentru pregatirea treptata a statelor asociate pentru a se integra in Uniunea europeana. Principalele prevederi se circumscriu acelorasi domenii de preocupari economice, pentru toate Acordurile Europene incheiate:
Prevederi cu caracter general – in baza articolului 238 (CEE), Acordul are durata nelimitata, caracter preferential; in plus, sunt adaugate clauze referitoare la respectarea democratiei si la acceptarea conditionata a unei eventuale aderari;
Dialogul politic – stabilirea unui cadru institutional al asocierii, cu completarile facute de Consiliile Europene ulterioare in acest sens;
Libera circulatie a bunurilor –
a) creerea progresiva a unei zone de liber schimb in domeniul bunurilor cu o perioada de tranzitie de cinci ani pentru UE si zece pentru tarile Europei Centrale si de Est;
b) bunuri agricole – consolidarea concesiilor anterioare si convenirea unor concesii reciproce,
c) reguli de origine – cel putin 60% continut national
d) masuri de salvgardare si antidumping (posibilitatea masurilor unilaterale);
e) consolidarea concesiilor SGP;
f) recunoasterea statutului de economii de piata in cazul tarilor Europei Centrale si de Est.;
Alte libertati de circulatie –
a) libera circulatie a persoanelor – tratament egal pentru lucratorii stabiliti legal in UE;
b) dreptul de stabilire – aplicarea tratamentului national, cu perioade tranzitorii pentru tarile Europei Centrale si de Est;
c) servicii – liberalizarea progresiva si reguli speciale pentru transporturi;
d) plati si circulatia capitalurilor – libertatea transferurilor financiare pentru activitati comerciale, repatrierea profitului;
Armonizarea legislativa –
a) obligatia generala a tarilor Europei Centrale si de Est;
b) politica concurentei – adaptarea legislatiei tarilor Europei Centrale si de Est in termen de 3 ani;
c) achizitii publice nediscriminatorii;
d) protejarea drepturilor de proprietate intelectuala, industriala si comerciala la standardele UE in termen de 5 ani;
e) ca mentiune ulterioara negocierii Acordurilor, pregatirea tarilor Europei Centrale si de Est pentru Piata Comuna.
Dimensiunea cooperarii –
a) economica;
b) culturala – participarea statelor asociate la programele comunitare;
c) financiara – asistenta comunitara.
3.3 Criteriile de aderare
Criteriile de aderare convenite la Copenhaga in iunie 1993 si completate panala la Consiliul European de la Madrid din 1995 constituie liantul tuturor demersurilor de pre-aderare.
Conditiile de aderare, in forma in care s-au cristalizat pana in 1995 se refera la:
Criteriul politic – stabilirea institutiilor garante ale democratiei, respectareastatului de drept, a drepturilor omului si protectia minoritatilor;
Criteriul economic – crearea unei economii de piata functionale, capabila sa reziste presiunilor concurentiale de pe Piata Unica a UE;
Criteriul legislativ – aplicarea acquis-ului comunitar din momentul aderarii la UE;
Criteriul administrativ – capacitatea statului candidat de a-si asuma obligatiile de stat mebru al UE.
Criteriile de la Copenhaga pornesc de la filozofia care a stat la baza criteriilor de convergenta instituite prin Tratatul de la Maastricht pentru participarea la Uniunea Monetara, avand rolul de a asigura eliminarea efectelor negative generate pentru cele doua parti de aderare prematura a unor state din Europa de Est.
3.4 Strategia de pre-aderare
In 1991 au fost semnate primele Acorduri de Asociere intre Comunitate si statele din aceasta zona. Acorduri interimare au fost curand incheiate pentru stabilirea unei zone de liber-schimb. Chiar daca exista restrictii pentru produsele agricole si siderurgice, libera circulatie a marfurilor a devenit realitate in Europa celor 27.
Pe baza Acordurilor Europene, Comisia a propus in 1993 organizarea unui "dialog structurat" intre tarile asociate si institutiile Uniunii, sub forma unor reuniuni in cadrul carora parteneri diferiti se puteau consulta. In decembrie 1994, la Essen, Consiliul European a adoptat o strategie de preaderare bazata pe:
– aprofundarea relatiilor intre tarile asociate si institutiile Uniunii;
– dezvoltarea Acordurilor Europene;
– adoptarea asistentei financiare furnizate prin Phare;
– pregatirea pentru integrarea in piata interna.
La Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995) s-a pus problema repercusiunilor largirii asupra politicilor, a politicilor structurale si perspectivelor financiare ale Uniunii dupa 1999. Agenda 2000 prezentata de Comisie in iulie 1997 a propus reforme in cele trei domenii esentiale pentru viitorul Uniunii Europene.
In paralel cu aceasta dezbatere, au fost create noi instrumente care sa insoteasca tarile candidate in pregatirea lor pentru aderare, atat la nivel financiar cat si legislativ. In 1998 au fost lansate Parteneriatele pentru Aderare, pentru 10 state din Europa centrala si orientala.
In principiu strategia de pre-aderare conceputa la nivelul U.E. in ceea ce priveste tarile Europei Centrale si de Est, cu unele diferente pentru Cipru si Malta, se compune , in principal, din:
Acordurile de Asociere
Acorduri Europene, cu cele zece tari din Centrul si Estul Eruropei, sunt acorduri bilaterale oficiale intre tarile candidate si UE, si acestea se refera la probleme comerciale, dialogul politic, alinierea legislativa si alte domenii de cooperare, inclusiv cel al industriei, mediului, transportului si vamal.
Parteneriatele pentru Aderare
Scopul principal al Parteneriatelor de Aderare este sa concentreze intr-un cadru unitar:
a) domeniile prioritare de actiune viitoare privind o mai buna pregatire pentru aderare;
b) mijloacele financiare si tehnice necesare pentru a sprijini statul candidat in realizarea acestor dezirate;
c) conditiile in care se va acorda acest ajutor.
La Parteneriatele pentru Aderare sunt conexe o serie de instrumente politice, printre care si Programele Nationale pentru Adoptarea Acquis-ilui Comunitar.
Asistenta de pre-aderare
Conform concluziilor Consiliului European de la Berlin din martie 1999 vor fi alocate anual, in perioada 2000 – 2006, 3120 de milioane de euro pentru asistenta de pre-aderare, ceea ce reprezinta un efort financiar considerabil raportat la dimensiunile bugetului comunitar pe ansamblu. Actualmente, instrumentele de asistenta de pre-aderare sunt reprezentate de Phare, ISPA (ajutor pentru investitii in domeniul transporturilor si mediului) si SAPARD (ajutor pentru dezvoltarea rurala si in domeniul agriculturii).
3.4.1 Consiliul European de la Essen
Summit-ul de la Copenhaga s-a dovedit a fi un pas important în cadrul relațiilor dintre Uniunea Europeană și țările asociate din Centrul și Estul Europei.
Tările asociate au aprobat deciziile Summit-ului de la Copenhaga, însă, ele aveau nevoie de credibilitate din cel puțin două motive:
In primul rând, nu s-a menționat o agendă a parteneriatului, ci doar criterii generale, care nu puteau fi preschimbate în obiectivele concrete spre care țineau țările central și est-europene.
În al doilea rând, atitudinea Comunității față de aspectele comerciale a indicat că existau forțe protecționiste și contrare aderării. Devenea clar că pentru a se menține dinamica procesului de integrare trebuiau făcuți noi pași. În acest sens Președinția germană a pregătit la sfârșitul anului 1994 strategia de urmat, fiind cunoscut că această țară era favorabilă, procesului de lărgire a Uniunii.
Patru erau chestiunile importante pe care Summit-ul European de la Essen a dorit să le abordeze într-o strategie de aderare realistă:
1. cum se poate realiza parteneriatul structurat decis la Copenhaga;
2. cum se suportă accelerarea ratelor de creștere economică din Centrul și Estul Europei;
3. cum să fie ajutate țările asociate să se pregătească pentru adoptarea "aquis"-ului comunitar;
4. cum să se modifice politicile comunitare existente pentru a face posibilă aderarea.
Strategia de la Essen a cuprins cele patru chestiuni de bază în promovarea aderării.
S-au clarificat etapele detaliate ale funcționării parteneriatului structurat.
S-a stabilit ca agenda anuală a Consiliilor de Asociere să fie adoptată de Președinția Consiliului la începutul fiecărui an.
S-a căzut de acord ca șefii guvernelor țărilor asociate să fie invitați la reuniunile Consiliilor Europene o dată pe an, și de două ori pe an la reuniunile Consiliilor de Afaceri Externe. Posibilitatea ca țările asociate să coopereze mai strâns cu Uniunea Europeană conform Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC), a fost deschisă după Raportul Consiliului din 7 martie 1994, și după liniile directoare stabilite în octombrie 1994. Raportul a stabilit principiul conform căruia țările asociate să fie aliniate la anumite declarații, demersuri și acțiuni comune în contextul PESC.
De asemenea, s-a propus ca ele să numească corespondenți europeni în scopul facilitării cooperării cu Comunitatea.
În ceea ce privește speranța creșterii economice în Centrul și Estul Europei, în special în aria schimburilor comerciale, Summit-ul de la Essen a înregistrat un eșec.
La Essen s-a decis ca mai mult de 25% din alocația pentru Programul PHARE să fie utilizată în investițiile de infrastructură. Această decizie a însemnat ca mai bine de 50% din finanțele Programului să poată fi utilizate pentru investiții.
Summit-ul a ajutat țările asociate în pregătirea lor pentru aderare, prin precizarea pașii de intrare pe Piața Internă a Uniunii Europene. Trei arii importante au fost evidențiate în documente: competiția, controlul ajutoarelor de stat și "aquis"-ului comunitar. Pentru primele două sectoare, Uniunea Europeană a promis asistență; pentru cel de-al treilea Strategia de la Essen a realizat un document intitulat Carta Albă, care și-a propus să le asiste în adoptarea "aquis"-ului comunitar.
Summit-ul a precizat ca una dintre cele mai importante condiții care ar determina aderarea, aceea ca țările asociate să nu introducă în Uniune problemele nerezolvate referitoare la minorități și la frontiere. Chestiunea a fost legată de problema cooperării inter-regionale căreia i s-a acordat o importanță majoră în Strategie.
Strategia de la Essen a marcat un important pas înainte pe drumul aderării. Însă, încă o dată, credibilitatea obiectivului comun al aderării nu a fost pe deplin înfăptuită, în mare parte datorită inabilității Uniunii de a arăta viitori pași concreți în sectorul comercial și în special în cel al agriculturii, dar și, datorită faptului că nu exista o agendă sau criterii obiective conform cărora țările asociate să se aprecieze între ele, sau să fie apreciate.
3.4.2. Instrumentele strategiei de pre-aderare.
Politica de solidaritate a UE este o politica complexa, ce nu se limiteaza doar la nevoile actualelor state membre ci, in concordanta cu strategia de extindere a Uniunii, are in vedere si tarile in curs de aderare. Pentru acestea au fost create instrumente financiare specifice, ce au ca rol reducerea decalajelor de dezvoltare dintre tarile in curs de aderare si tarile comunitare si de a le pregati, inca inainte de aderare pentru utilizarea fondurilor structurale, din punct de vedere institutional si al managementului.
Incepand din anul 2000, ajutorul financiar de pre-aderare acordat de UE tarilor candidate din Europa Centrala si de Est este mai mult decat dublat. In perioada 2000 – 2006, se aloca anual 3,12 miliarde EURO, prin intermediul programului Phare si a doua noi instrumente de pre-aderare, ISPA (Instrumentul Structural de Pre-aderare, ce acopera investitiile in domeniul transporturilor si mediului) si SAPARD (Programul Structural de Aliniere vizand Dezvoltarea in Domeniul Rural si in Agricultura).
Exista patru instrumente financiare majore care vor sprijini reformele in tarile din Europa Centrala si de Est, in baza parteneriatelor de aderare din anul 2000:
Programul Phare – este primul instrument financiar nerambursabil conceput pentru sprijinirea noilor democratii din Est inca de la inceputul anului 1989.
ISPA – Instrumentul pentru Politici Structurale pentru Pre-Aderare – cu un buget anual de 1040 milioane euro. Obiectivele acestui program sunt urmatoarele:
– sprijinirea tarilor beneficiare in vederea alinierii lor la standardele de mediu ale UE;
– extinderea si conectarea retelelor de transport proprii cu cele trans-europene;
– familizarea tarilor beneficiare cu politicile si procedurile aplicate de Fondurile Structurale si de Coeziune ale UE;
SAPARD – acorda Romaniei 150 milioane euro anual in perioade 2000 – 2006, in scopul rezolvarii problemelor specifice legate de o dezvoltare rurala pe termen lung si al imbunatatirii standardelor de calitate ale produselor agricole, ale procesului de productie si al marketingului acestora, in paralel cu adoptatrea acquis-ului in domeniului agricol. Fondurile alocate sunt folosite numai in masura in care exista programe concrete, bine concepute.
3.4.2.1. Dialogul structurat
Pe baza Acordurilor Europene, in 1993 Comisia Europeana a propus organizarea unui “dialog structurat” intre tarile asociate si institutiile Uniunii Europene, sub forma unor sedinte, in care partenerii se puteau consulta.
Dialogul structurat este modalitatea prin care se realizează contractele directe, care constau în întâlniri ale șefilor de stat și guvern (o dată pe an) și întâlniri ministeriale pe următoarele domenii: afaceri externe (de două ori pe an), dezvoltarea pieței interne, în mod special în ceea ce privește finanțele, problemele economice și de agricultură (o dată pe an), transport, telecomunicații, cercetare și mediu (o dată pe an), justiție și interne (de două ori pe an) și cultură (o dată pe an).
3.4.2.2 Programul PHARE
In Agenda 2000, Comisia Europeana a propus concentrarea programului Phare asupra pregatirii tarilor candidate din Europa Centrala si de Est in vederea aderarii lor la Uniune, axand acest ajutor financiar pe doua prioritati cruciale pentru adoptarea acquis-ului comunitar:
– consolidarea institutionala
– sprijin pentru investitii.
Prin “consolidare institutionala” se intelege procesul de sprijinire a tarilor candidate de asi dezvolta structurile, strategiile, resursele umane si managementul necesare pentru dezvoltarea capacitatii economice, sociale, administrative si de reglementare. Circa 30% din sprijinul Phare se aloca pentru constructie institutionala.
A doua prioritate, “investitii”, imbraca doua forme:
· Investitii pentru dezvoltarea infrastructurii de reglementare.
· Investitii in coeziunea economica si sociala.
Aceste investitii contribuie la dezvoltarea unei economii de piata functionale si la dezvoltarea capacitatii de a face fata presiunilor concurentiale si fortelor pietei din Uniunea Europeana.
Investitiile in coeziunea economica si sociala contribuie la finantarea unor masuri pentru indeplinirea urmatoarelor obiective: cresterea activitatii sectorului productiv; dezvoltarea resurselor umane; imbunatatirea infrastructurii de afaceri.
Circa 70% din finantarea Phare se aloca pentru investitii.
3.4.2.3. Cartea Albă privind pregătirea aderării la piața internă
În 1957, prin Tratatul de constituire a Comunitatii Economice Europene încheiat la Roma, s-au pus bazele unei piete comune care sa elimine barierele comerciale existente între statele membre, în scopul cresterii prosperitatii economice si al construirii unei uniuni mai strânse între popoarele Europei.
Întrucât progresele înregistrate in constituirea unei Piete Unice pâna la mijlocul anilor ’80 au fost foarte mici, Comunitatea a hotarât sa utilizeze o abordare mai consistenta, cu metode mai eficiente de implementare si a creat Piata Interna. Aceasta a fost stabilita prin Cartea Alba a Comisiei Europene din 1985 si a fost încorporata în Tratate prin Actul Unic European (1986).
Cartea Alba elaborata de Comisie a fost aprobata de Consililul European în iunie 1985 si continea nu mai putin de 300 de masuri legislative grupate în cadrul celor trei obiective principale: eliminarea frontierelor fizice, eliminarea frontierelor tehnice si eliminarea frontierelor datorate sistemelor de taxe. Actul Unic European – semnat în februarie 1986 si intrat în vigoare în iulie 1987- a încorporat conceptul de piata interna în Tratat si a stabilit termenul limita pentru finalizarea acesteia, 31 decembrie 1992.
Cartea Alba face parte din strategia de pre-aderare adoptata de catre Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, pentru tarile asociate din Europa Centrala si de Est. Scopul sau este de a sprijini aceste tari sa-si pregateasca economia pentru a functiona in conformitate cu regulile pietei interne a Uniunii Europene. In acest sens, Cartea Alba identifica masurile cheie din fiecare sector al pietei interne si propune o ordine in abordarea armonizarii legislative, fara insa a stabili o ordine prioritara intre sectoare.
Cartea Alba cuprinde doua parti. Prima parte analizeaza, in termeni politici, obiectivul contextul si natura acestui proces, indicand si urmarile posibile. Cea de-a doua parte, care constituie “anexa”, contine o prezentare detaliata a legislatiei comunitare in domeniul pietei interne, respectiv o analiza sector cu sector a elementelor cheie ale legislatiei comunitare respective, in urmatoarele 23 de domenii: 1. libera circulatie a capitalului; 2. libera circulatie si securitatea produselor industriale; 3. concurenta; 4. politica sociala si masuri sociale; 5. agricultura; 6. transporturi; 7. audio-vizual; 8. protectia mediului; 9. telecomunicatii; 10. impozite directe; 11. libera circulatie a bunurilor in sectoarele nearmonizate sau partial armonizate; 12. achizitii publice; 13. servicii financiare; 14. protectia datelor personale; 15. legislatia societatilor comerciale; 16. contabilitate; 17. drept civil; 18. recunoasterea reciproca a calificarilor profesionale; 19. proprietate intelectuala, industriala si comerciala; 20. sectorul energetic; 21. taxe vamale si accize; 22. impozite indirecte; 23. protectia consumatorului;
3.5. Modul de desfășurare a negocierilor de aderare.
Negocierile de aderare au inceput la 31 martie 1998 cu sase tari candidate – Cehia, Cipru, Estonia Polonia, Slovenia si Ungaria.
Pe data de 13 octombrie 1999, Comisia Europeana a recomandat Statelor Membre sa deschida negocierile cu Romania, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria si Malta.
Din partea Uniunii, cele 15 State Membre sunt partile implicate in negocierile de aderare. Presidentia Consiliului de Ministri, detinuta de Statele Membre prin rotatie, la fiecare 6 luni, prezinta pozitiile de negociere convenite in cadrul Consiliului si prezideaza sesiunile de negociere la nivel de ministri sau adjuncti.
Fiecare tara candidata isi pregateste propriile pozitii asupra celor 31 de capitole ale acquis-ului comunitar, pentru a se angaja in negocieri. Fiecare tara a numit un negociator-sef, care este sustinut de o echipa de experti.
Comisia Europeana propune pozitii de negociere si mentine legatura cu tarile candidate, pentru a cauta impreuna solutii la problemele care apar pe parcursul negocierilor. In cadrul Comisiei, lucrarile sunt coordonate de Directia Generala pentru Extindere.
Parlamentul European este permanent informat asupra progresului negocierilor si isi da avizul pentru tratatele de aderare rezultate. Fiecare Stat Membru va trebui sa ratifice tratatele de aderare. In majoritatea cazurilor, acest lucru necesita un act al Parlamentului. In unele tari, poate fi necesara si organizarea unui referendum in vederea aprobarii tratatelor de aderare.
Negocierile determina conditiile in care fiecare tara candidata va adera la Uniunea Europeana. Astfel, se asteapta ca tarile candidate sa accepte acquis-ul comunitar, respectiv normele juridice adoptate in baza tratatelor constitutive ale UE, in principal Tratatele de la Roma, Maastricht si Amsterdam.
Negocierile se axeaza pe conditiile in care tarile candidate vor adopta, implementa si aplica acquis-ul, si mai ales pe acceptarea unor aranjamente tranzitorii, care trebuie sa fie limitate ca domeniu si durata. Prin aranjamente similare stabilite in cadrul negocierilor anterioare de aderare, noile State Membre au reusit sa realizeze conformitatea cu anumite norme juridice pana la data convenita prin negociere.
Acquisul comunitar reprezinta totalitatea normelor juridice care reglementeaza activitatea institutiilor UE, actiunile si politicile comunitare, si consta in:
– continutul, principiile si obiectivele politice cuprinse in Tratatele originare ale Comunitatilor Europene si in cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht si Tratatul de la Amsterdam);
– legislatia adoptata de institutiile UE pentru punerea în practica a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii si recomandari);
– jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene;
– declaratiile si rezolutiile adoptate in cadrul Uniunii Europene ;
– actiuni comune, pozitii comune, conventii semnate, rezolutii, declaratii si alte acte adoptate in cadrul Politicii Externe si de Securitate Comuna (PESC) si al cooperarii din domeniul Justitiei si al Afacerilor Interne (JAI);
– acordurile internationale la care CE este parte, precum si cele încheiate intre statele membre ale UE cu referire la activitatea acesteia.
Din ratiuni practice, acquis-ul comunitar a fost impartit in 31 de capitole.
Procedura de desfasurare a negocierilor a fost stabilita in 1997. Sesiunile au loc la nivel de ministri sau adjuncti (reprezentanti permanenti) pentru Statele Membre, respectiv ambasadori sau negociatori-sefi pentru tarile candidate.
Ritmul negocierilor depinde de nivelul de pregatire al fiecarei tari candidate si de complexitatea problemelor care trebuie rezolvate. Din acest motiv, nu se poate estima in avans durata fiecarei negocieri.
Comisia Europeana propune pozitiile comune de negociere ale UE pentru fiecare capitol referitor la aspectele care tin de sfera comunitara.
Pozitiile de negociere sunt aprobate in unanimitate de catre Consiliul Uniunii Europene. Rezultatele negocierilor sunt incorporate intr-un tratat de aderare. Acesta este trimis Consiliului pentru aprobare si Parlamentului European pentru avizare. Dupa semnare, tratatul de aderare este trimis statelor membre si tarii/tarilor candidate pentru ratificare, ceea ce, in unele cazuri, impune organizarea de referendumuri. Tratatul intra in vigoare, iar tara candidata devine stat membru, la data aderarii.
3.5.1. Etapele premergătoare începerii negocierilor de aderare.
Procesul de extindere a fost lansat, in fapt, de Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 si cuprinde:
– Conferinta Europeana lansata in martie 1998, la londra, ca forum multilateral de discutie intre statele membre si cele care aspira la aderare asupra problemelor de interes comun, precum cooperarea economica si regionala, politica externa si de securitate sau aspecte legate de justitie si afaceri interne;
– Procesul de aderare lansat in 1998 la Bruxelles, care include toate cele zece tari candidate din Europa de Est, plus Cipru, Malta si Turcia; alaturi de strategia de preaderare, procesul este compus si din exercitiul de ,,screening” al acquis-ulii comunitar;
– Negocierile de aderare – imbraca forma unor serii de conferinte interguvernamentale, intre fiecare stat candidat, pe de o parte si statele membre ale UE, de cealalta parte. Dupa examinarea in detaliu a acquis-ului in cadrul exercitiului bilateral de examinare analitica, sunt identificate domeniile in care se pot lansa negocierile de aderare. In acest scop, acquis-ul comunitar a fost sistematizat, din motive practice in cele 31 de capitole.
În 1997, Consiliul European de la Luxemburg a cerut Comisiei Europene sa întocmeasca rapoarte periodice cu privire la progresele înregistrate de catre fiecare stat candidat. Aceste rapoarte au o importanta deosebita în cadrul procesului de negociere pentru aderare care depinde de aceste rapoarte.
Dupa elaborarea Avizelor din 1997, pornind de la necesitatea unui grad mai ridicat de concretete al largirii, Comisia Europeana a initiat, prin intermediul Biroului TAIEX (Tehnical Assistance Information Exchange Office ) examinarea analitica a acquis-ului comunitar (,,screening”) simultan cu toate statele candidate. Exercitiul de ,,screening” are doua etape: una multilaterala, la care participa toate tarile candidate, pe de o parte, si Comisia Europeana pe de alta parte, etapa incheiata in februarie 1999, si o etapa bilaterala, la care participa numai respectivul stat candidat si comisia Europeana. Din partea Comisiei Europene participa Task Force pentru Negocierile in vederea aderarii.
3.5.2 Etapele procesului de negociere
Etapele procesului de negociere sunt aceleasi pentru toate statele candidate. Inainte de a fi parcurse, insa, este necesara o etapa preliminara, care consta in depunerea cererii de aderare catre Presedentia Consiliului UE.
Este la atitudinea Consiliului sa decida conferirea statutului de tara candidata, si respectiv inceperea negocierilor de aderare. Preconditia sine-qua-non pentru aceasta ultima decizie este indeplinirea, de catre statul care a depus cererea de aderare, a criteriului politic.
Intr-o prima etapa, Comisia prezinta statului candidat acquis-ul comunitar, care trebuie acceptat in intregime. In conditiile in care Rapoartele Periodice au subliniat in mod constant si pentru toate statele candidate o capacitate administrativa nesatisfacatoare, Comisia si statele membre au oferit asistenta tehnica pentru elaborarea documentelor de pozitie.
Trecand la a doua faza a negocierilor, Comisia furnizeaza explicatii suplimentare in ceea ce priveste acquis-ul, caz in care statul candidat fie retrage propriul document de pozitie, fie isi mentine pozitia si se continua negocierile.
In cea de-a treia etapa, Comisia Europeana, fiind mandatata in acest sens, pregateste o propunere de pozitie comuna a stateor membre, pozitie adoptata in cadrul unui grup de lucru al Consiliului. Modificarile asupra documentului sunt efectuate de un comitet al Consiliului iar pozitia comuna a tatelor membre, adoptata pe baza de unanimitate, este prezentata statului candidat de catre Presedintia Consiliului, la nivel de ambasador sau ministerial.
Urmatorul stadiu este examinarea pozitiei comune de catre statul candidat, urmata fie de acceptarea acesteia, fie de respingerea sau formularea de obiectiuni la aceasta, caz in care se initiaza discutii suplimentare intre statele membre, impreuna cu Comisia.
Discutiile trec astfel intr-o faza noua, prin luarea in considerare a pozitiei comune revizuite si derularea negocierilor pana la ajungerea la un acord. Acordul final este incorporat in Tratatul de Aderare de catre Comisie cu acordul grupului de redactare al acestuia, actiune urmata de acceptarea documentelor finale si semnarea Tratatului de Aderare.
3.5.3. Cadrul instutitional de gestionare a problematicii integrarii in statele candidate
Cadrul instutitional existent in statele candidate pentru gestionarea problematicii UE este, in fapt, unul dual: un cadru instutitional pentru coordonarea asocierii si altul pentru coordonarea pregatirii pentru aderare.
Pe de alta parte, semnarea Acordurilor Europene a creat o structura institutionala similara in toate statele candidate, la nivel executiv si parlamentar.
La nivel executiv, colaborarea dintre tara candidata si Uniunea Europeana se desfasoara la nivelul Consiliului de Asociere si al Comitetului de Asociere cu subcomitetele de asociere. Acestea din urma asista Consiliului de Asociere. Discutiile se desfasoara la nivel bilateral, Comitetul de Asociere fiind format din reprezentanti ai guvernului candidat, pe deo parte, si reprezentanti ai Consiliului UE si membri Comisiei Europenepe de alta parte
La nivel parlamentar, dialogul bilateral prin intermediul Comitetului Parlamentar Mixt, care are un caracter bianual.
Din analiza sistemelor de coordonare prezente in actualele state membre si candidate, pot fi identificate patru solutii institutionale pentru localizarea centrului de coordonare:
– Ministerul de externe – de obicei printr-un secretariat cu functii exclusiv in domeniul coordonari interne de problematica UE
– Un organism special autonom – un minister sau un departament al carui obiect de activitate este coordonarea problematicii UE,
– Entitate in cadrul Guvernului – cel mai adesea localizata in cadrul aparatului de lucru al sefului de guvern
– Sistem descentralizat – coordonare asigurata de mai multe organisme sau ministere, cel mai adesea de cel de externe si cel economic sau de finante, cu arbitraj interministerial.
CAPITOLUL V.
TRATATUL DE ADERARE PENTRU 10 STATE ALE EUROPEI CENTRALE SI DE EST ȘI PREVEDERILE PENTRU ȚĂRILE RĂMASE ÎN CURSA PENTRU ADERARE LA UE.
5.1. Deciziile politice privind finalizarea negocierilor. (Copenhaga – decembrie 2002)
Consiliul European s-a întâlnit în Copenhaga pe 12 si 13 decembrie 2002. Întâlnirea a fost precedată de un expozeu făcut de Pat Cox, Presedintele Parlamentului European, urmat deun schimb de păreri privind principalele probleme aflate pe agenda summit-ului;
Concluziile Summit-ului UE de la Copenhaga se arată cu privire la:
Lărgirea UE:
– Consiliul European de la Copenhaga din 1993 a lansat un proces ambitios de depăsire a conflictelor si diviziunii în Europa. Aicii se marchează un moment istoric fără precedent pe calea ducerii la bun sfârsit a acestui proces prin încheierea negocierilor de aderare cu Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Slovacia si Slovenia. Uniunea asteaptă acum să primească drept membre pe aceste tări de la 1 mai 2004.
– Uniunea aprobă rezultatele negocierilor cu tările candidate. Consecintele financiare ale acestora sunt prezentate la Anexa I din Concluzii. Rezultatul cuprinzător si echilibrat se constituie ca bază solidă pentru intregrarea linistită a celor 10 noi state membre în acelasi timp cu protejarea functionării practice a unei Uniuni extinse. Acordul la care s-a ajuns va furniza statelor ce vor adera aranjamentele de tranzitie necesare pentru a îndeplinii cu succes obligatiile ce le revin ca state membre. Rezultatul la care s-a ajuns prin negocierile de aderare asigură functionarea în continuare a pietei interne precum si a variatelor politici UE fără a prejudicia reforma viitoare;
– Monitorizarea până la aderare a angajamentelor luate va călăuzi pe viitor statele care aderă pentru asumarea de către ele a obligatiilor ca membru si va da în acelasi timp si necesaul de sigurantă actualelor state membre. Comisia va face propunerile necesare pe baza rapoartelor de monitorizare. Clauze de protectie sunt date pentru a se actiona în împrejurări neprevăzute care pot să apară în primii trei ani de după aderare. Consiliul European salută si angajamentul de a se continua supravegherea progreselor înregistrate de statele candidate în ceea ce priveste domeniile bugetar, economic si al politicilor structurale;
– Toate eforturile trebuie acum directionate spre schitarea si completarea Tratatului de Aderare pentru ca acesta să poată fi semnat la Atena pe 16 aprilie 2003, după ce a fost în prealabil prezentat Comisiei, Parlamentului European si Consiliului;
– Prin încheierea cu succes a negocierilor de aderare, Uniunea si-a onorat angajamentul ca 10 din tările candidate să poată participa ca membrii la alegerile din 2004 pentru Parlamentul European. Tratatul de Aderare va stipula că de la data aderării de 1 mai 2004 comisari din tările nou membre vor intra în actuala Comisie. După nominalizarea de către Consiliul European a unui nou Presedinte al Comisiei, noul Parlament European ales va aproba noua Comisie Europeană care îsi va începe mandatul de la 1 noiembrie 2004. La aceeasi dată vor intra în vigoare si prevederile Tratatului de la Nisa cu privire la Comisie si votul în Consiliu. Consultările necesare cu Parlamentul European în legătură cu această problematică vor fi finalizate până la sfârsitul lui ianuarie 2003. Aranjamentele de mai sus vor garanta participarea deplină a noilor state membre la cadrul institutional al Uniunii;
– Statele noi membre vor participa cu drepturi depline la viitoarea Conferintă Interguvernamentală Fără reformă Uniunea nu va recolta pe deplin beneficiile lărgirii. Noul Tratat va fi semnat după aderare. Acest calendar nu va trebui să prejudicieze programarea încheierii Conferintei Interguvernamentale;
– Această lărgire asigură bazele pentru o Uniune cu perspective puternice privind o dezvoltare durabilă si care să joace un rol important în consolidarea stabilitătii, democratiei si păcii în Europa si în lume. În concordantă cu procedurile lor nationale de ratificare, tările actual membre si cele care vor adera sunt invitate să ratifice Tratatul la timp pentru a intra în vigoare la 1 mai 2004;
Bulgaria si România
– Încheierea cu succes a negocierilor de aderare cu 10 din tările candidate duce către un nou dinamism în procesul de aderare al României si Bulgariei ca parte a aceluiasi proces de aderare inclusiv si ireversibil. Uniunea salută progresele importante făcute de aceste tări, care se reflectă corespunzător si în stadiul lor avansat al negocierilor de aderare;
– Uniunea doreste ca pe viitor să consolideze rezultatele la care deja s-a ajuns. Urmând Concluziile Consiliului European de la Bruxelles si depinzând de progresele viitoare în aplicarea criteriilor de aderare, obiectivul este de a primi în 2007 România si Bulgaria ca membre ale UE. Uniunea confirmă că negocierile de aderare cu aceste tări vor continua pe baza acelorasi principii care au ghidat până acum negocierile de aderare, precu si faptul că fiecare tară candidată va fi judecată conform propriilor merite;
– Foile de parcurs prezentate de Comisie furnizează României si Bulgariei obiective identificate clar si dau fiecărei tări posibilitatea de a stabili ritmul procesului de aderare. Este esential ca România si Bulgaria să se folosească de această oportunitate prin cresterea pregătirii, inclusiv ducerea la îndeplinire si implementarea angajamentelor luate în cadrul negocierilor de aderare. În acest context, Uniunea subliniază importanta reformei administrative si judiciare care va ajuta ca pregătirea pentru aderare a României si Bulgariei să meargă mai departe. Aceasta va asigura că procesul va fi dus cu succes mai departe pe baza rezultatelor de până acum. Presedintiile UE viitoare presum si Comisia Europeană vor asigura ca ritmul negocierilor la toate capitolele rămase, inclusiv capitolele cu implicatii financiare, să se mentină si să egaleze eforturile României si Bulgariei;
– Uniunea subliniază hotărârea sa de a asista România si Bulgaria în acest eforturi. Uniunea sustine comunicarea Comisiei cu privire la foile de parcurs pentru România si Bulgaria, inclusiv propunerea pentru o crestere semnificativă a asistentei de pre-aderare. Nivelul ridicat de finantare care va fi făcut disponibil va trebui să fie utilizat într-un mod flexibil, având ca tintă priorităti identificate, inclusiv în domenii cheie cum este Justitia si Afaceri Interne. Ghidarea viitoare în procesul de pre-aderare va fi furnizată de Parteneriatele pentru Aderare revizuite care le vor fi prezentate lor anul viitor;
– În plus, România si Bulgaria vor participa la următoarea Conferintă Interguvernamentală ca observatori;
Uniunea lărgită si vecinii săi
– Lărgirea va aduce o nouă dinamică în integrarea europeană. Aceasta reprezintă o importantă oportunitate pentru intensificarea relatiilor cu tările vecine pe baza unor valori comune politice si economice. Uniunea rămâne determinată să evite creerea unor noi linii de divizare în Europa si doreste să promoveze stabilitatea si prosperitatea în si dincolo de noile granite ale Uniunii;
– Consiliul European aminteste criteriile definite la Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993 si reafirmă perspectiva europeană a tărilor din Balcanii de vest în Procesul de Asociere si Stabilizare cum a fost stipulat la Consiliul European de la Feira. Consiliul subliniază determinarea sa de a sprijini eforturile acestor tări de apropiere de UE. Consiliul European salută decizia luată de apropiata Presedintie greacă a UE de a organiza un Summit pe 21 iunie în Tessalonik la care să participe tările membre UE si tările subiecte al Procesului de Asociere si Stabilizare;
– Lărgirea va duce la întărirea relatiilor cu Rusia. Uniunea Europeană doreste să îsi întărească relatiile si cu Ucraina, Moldova, Belarus si tările din sudul Mediteranei pe baza unei apropieri pe termen lung de promovare a reformelor democratice si economice, dezvoltare durabilă, comert si dezvoltare de noi initiative în această directie. Consiliul European salută intentia Comisiei si a Înaltului Reprezentant pentru PESC de a face propuneri în acest sens;
– Consiliul European încurajează si ajută dezvoltarea pe viitor a cooperării tranfrontieră si inter regiuni prin întărirea infrastructurii de transport, inclusiv instrumentele potrivite, între tările vecine pentru a se dezvolta potentialul regiunilor la maximum;
Functionarea Consiliului relativ la lărgire
– Consiliul European a luat notă de raportul initial cerut la Sevilia de la Presedintie cu privire la Presedintia Uniunii;
5.2. Momentul Atena – 16 aprilie 2003
Summit-ul UE de la Copenhaga, din decembrie 2002, a decis extinderea istorică a Uniunii cu zece state (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia, Malta si Cipru), de la 1 ianuarie 2004, pentru România si Bulgaria fiind acceptată ca dată tintă de integrare 1 ianua-rie 2007, iar pentru Turcia urmând să se stabilească în decembrie 2004 dacă vor fi demarate negocierile de aderare a acestei tări.
Ministrii de externe din statele membre ale Uniunii Europene si-au dat acordul oficial pentru extinderea UE cu zece noi state, începând cu primăvara anului 2004, într-o declaratie comună adoptată, in 14 aprilie, la reuniunea de la Luxemburg.
Integrarea celor zece tări – Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia, Malta si Cipru – în familia europeană cu care "împart istoria, traditiile si cultura evidentiază extinderea cea mai ambitioasă" a UE de la constituirea acestei organizatii, reaminteste declaratia comună din Luxemburg. Tot în această declaratie, ministrii europeni de externe au cerut oficial Comisiei Europene să pregătească un raport privind candidatura Croatiei la Uniunea Europeană. În luna februarie, Croatia si-a depus în mod oficial candidatura la UE – această tară speră să devină membru UE în 2007, alături de Bulgaria si România.
Pe 16 aprilie 2003, 10 state candidate au primit statutul de "observator". Acest lucru schimbă irevocabil natura si modul de functionare al Uniunii Europene, care va număra 25 de membri începând cu 1 mai 2004.
Ceremonia de semnare a Tratatelor de Aderare a avut loc la Atena, Grecia detinând în prezent presedentia Uniunii Europene.
Semnarea Tratatului de Aderare de către Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia si Ungaria marchează începerea procedurilor de ratificare, ce se vor finaliza prin acordarea statutului de membru al Uniunii Europene.
Semnarea Tratatului de Aderare deschide o nouă eră în integrarea europeană: viitoarea Uniune va grupa, începând cu 1 Mai 2004, majoritatea statelor europene – dintre care aproape toate statele est-europene, care au fost în spatele Cortinei de Fier după al doilea Război Mondial.
Cele 10 viitoare state membre care au semnat Tratatul de Aderare la Atena vor putea să trimită observatori la sesiunile Parlamentului European. Observatorii, care sunt parlamentari nationali, vor participa la Sesiunea Plenară, de la Strasbourg, din luna mai.
De la 1 mai 2004, observatorii vor deveni membri ai Parlamentului European pe o durată de 6 săptămâni, până la alegerile parlamentare din iunie 2004. Totusi, chiar si în această scurtă perioadă, ei vor participa la validarea a 10 noi comisari europeni, care vor reprezenta cele 10 noi state membre în echipa de comisari condusă de Romano Prodi.
Conform unei noi decizii a Consiliului Uniunii Europene, membrii Parlamentului European nu pot fi æi membri ai Parlamentelor naotionale.
5.3 Restructurarea UE și extinderea – Momentul Salonic, 20 iunie 2003
In perioada 19-20 iunie s-au desfasurat la Salonic (Grecia) lucrarile Reuniunii Consiliului European, care marcheaza incheierea Presidentiei Elene a Uniunii Europene (ianuarie – iunie 2003).
In opinia oficialilor Uniunii, Proiectul Tratatului Constitutional marcheaza incheierea responsabilitatilor Conventiei, stabilite la Reuniunea Consiliului European de la Laeken din decembrie 2001.
In concluziile Consiliului European de la Salonic se arata, printre altele:
– Consiliul European saluta proiectul de Constitutie UE prezentat de Presedintele Conventiei Europene, Valéry Giscard d`Estaing. Se considera de catre Consiliu ca aceasta prezentare marcheaza sfarsitul sarcinilor Conventiei asa cum au fost ele stabilite la Laeken. Totusi, vor mai avea loc cateva intalniri de lucru cu caracter pur tehnic cu privire la Partea a III-a din proiectul Constitutiei, acestea trebuind sa ia sfarsit pana cel mai tarziu la 15 iulie;
– Consiliul European a decis ca textul proiectului de Constitutie UE este o buna baza pentru inceperea Conferintei Interguvernamentale. Se cere viitoarei presedintii italiene sa initieze, la intalnirea Consiliului din iulie, procedura din art. 48 al Tratatului care va permite ca aceasta Conferinta Interguvernamentala sa fie convocata in octombrie 2003. Conferinta trebuie sa isi termine lucrarile si sa cada de acord cu privire la Tratatul Constitutional cat mai curand posibil si la timp pentru a deveni cunoscuta cetatenilor UE inainte de alegerile pentru Parlamentul European din iunie 2004. Tarile aderante (cele 10 care au aderat in mai 2004) vor participa la aceasta Conferinta Interguvernamentala pe picior de egalitate cu tarile actual membre UE. Tratatul Constitutional va fi semnat de statele membre ale Uniunii extinse cat mai curand posibil dupa 1 mai 2004;
– La Conferinta interguvernamentala vor participa sefii de stat sau de guvern asistati de membrii Consiliului Afacerilor Generale si Relatiilor Externe. Comisia va fi si ea reprezentata la lucrari. Secretariatul General al Consiliului va furniza serviciile de secretariat pentru Conferinta. Parlamentul European va fi asociat in mod strans si implicat in lucrarile Conferintei;
– Cele trei tari candidate – Bulgaria si Romania, cu care negocierile sunt in curs, si Turcia – vor lua parte la toate intalnirile Conferintei, cele trei avand statut de observator la aceste lucrari;
– Cu privire la largirea Uniunii, articolul din Concluziile Consiliului referitor la Romania si Bulgaria, arata ca aceste tari sunt parte ale acestui proces de largire, care este inclusiv si ireversibil. S-a reafirmat ca obiectivul este aderarea acestor tari la UE in 2007. Pentru atingerea acestui obiectiv ritmul negocierilor va fi mentinut, si acesta va continua pe aceleasi baze si principii care s-au aplicat si celor 10 tari aderante, fiecare candidat fiind judecat dupa propriile merite. Pe baza semnificativelor progrese inregistrate, Uniunea sustine Romania si Bulgaria in eforturile lor de a atinge obiectivul incheierii negocierilor in 2004, si le invita sa isi accelereze pregatirile pe teren. Consiliul European din decembrie 2003, pe baza raporturilor ordinare ale Comisiei precum si a Documentului de Strategie, va evalua progresele atinse pentru a stabili cadrul incheierii negocierilor de aderare;
– Cu privire la Balcanii de Vest, Consiliul si-a reafirmat determinarea de a sprijini perspectiva europeana a tarilor din acea regiune, care vor deveni o parte integranta a Uniunii dupa indeplinirea criteriilor.
CAPITOLUL VI.
PROCESUL DE ADERARE AL ROMÂNIEI LA UE
6.1. Contextul istoric
Romania are legaturi traditionale cu Uniunea Europeana, fiind prima si singura tara din Europa de Est care, inca din anii '70, a avut un cadru juridic bine definit in relatiile cu UE, iar in 1980 a procedat la recunoasterea de facto a acestei grupari economice prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte Romania-CEE. Totodata, o serie de factori obiectivi fac din UE principalul partener comercial al Romaniei, respectiv: apropierea geografica, complementaritatea si potentialul economic, precum si evolutia in timp a cadrului juridic.
Contextul istoric in care se incadreaza demersurile Romaniei vizand integrarea in structurile comunitare se plaseaza sub semnul atat al schimbarilor profunde care au intervenit in societatea romaneasca dupa 1989, cum ar fi: construirea unei societati democratice si instaurarea unei economii de piata, cat si al ,,sfidarii” dihotomice la nivelul Uniunii Europene: necesitatea unor reforme interne structurale, dublata de inevitabila sa extindere asupra tarilor europene ce subscriu acelorasi valori democratice.
Logica duala a constructiei europene se regaseste pregnant in deciziile politice si documentele programatice ulterioare semnarii Tratatului de la Amsterdam. Agenda 2000 a deschis procesul de reflectie asupra ajustarilor structurale impuse de noile realitati ale unei Uniuni din ce in ce mai integrata la nivel economic, politic si de securitate. Ca un corolar, Avizele Comisiei Europene asupra tarilor asociate din Europa centrala si de est, evidentiind nivelul de pregatire al acestora in indeplinirea criteriilor de aderare, au constituit o baza realista si obiectiva pentru initerea procesului de negocieri si aderare la Uniunea Europeana. Concluziile Consiliului European de la Luxemburg au consfintit, printr-un consens istoric al statelor membre UE, statutul de candidat pentru cele 10+1 state europene aflate in relatii de asociere cu Uniunea Europeana.
6.1.1 Istoricul Relatiilor cu UE
Romania este prima tara din Europa Centrala si de Est care a derulat relatii oficiale cu Comunitatea Europeana. Cele doua parti au semnat un acord prin care, in 1974, Romania era inclusa in Sistemul Generalizat de Preferinte, iar in 1980 Acordul asupra Produselor Industriale.
Relatiile diplomatice ale Romaniei cu Uniunea Europeana dateaza din 1990.
In 1991 a fost semnat Acordul privind Comertul si Cooperarea, ca urmare a reorientarii Romaniei catre valorile democratice. Acordul European a intrat in vigoare pe 1 februarie 1995, dupa ce prevederile comerciale intrasera deja in vigoare in 1993, printr-un “Acord Provizoriu”.
Romania depune cererea de a deveni membra a Uniunii euorpene in 22 iunie 1995. In iulie 1997, Comisia Europeana publicata “Opinia asupra Cererii Romaniei de a deveni membru al UE”, iar in anul urmator este produs un “Raport periodic privind progresele inregistrate de Romania in vederea aderarii” . In cel de al doilea “Raport periodic” asupra Romaniei, publicat in octombrie 1999, Comisia recomanda inceperea negocierilor cu Romania, in anumite conditii, printre care imbunatatirea situatiei copiilor institutionalizati si elaborarea unei strategii economice pe termen mediu. Rapoartele periodice sunt publicate anual.
Urmare a Deciziei Consiliului European din Decembrie 1999 de la Summit-ul de la Helsinki, negocierile pentru aderare au inceput cu Romania in februarie 2000 (tot atunci au inceput negocierile si cu Malta, Slovacia, Lituania, Letonia si Bulgaria).
Pentru a sprijini Romania in eforturile de pregatire in vederea aderarii la UE, in 2002 Comisia Europeana a elaborat “Foaie de parcurs pentru Bulgaria si Romania – Comunicare a Comisiei catre Consiliu si Parlamentul European”.
Romania doreste sa obtina calitatea de membru a Uniunii Europene in 2007.
6.1.2. Relațiile comerciale dintre România si UE
România vede in aderarea sa la UE cea mai adecvata cale de ridicare a nivelului sau de dezvoltare economica si sociala, a susținerii acestei dezvoltări si al creșterii nivelului de trai al populației.
Integrarea va oferi statului român noi oportunitati de manifestare a democrației si identitatii poporului român, reorientarea către prosperitatea statului european, de care România a fost puternic legata comercial, cultural si civil înaintea instaurării comunismului.
Pe fundalul relaxării situației politice si economice intre tarile Europei Occidentale si tarile foste comuniste, România si-a permis ieșirea din cadrul Consililui de Ajutor Economic Reciproc (CAER), fiind prima tara din Europa de est care, la începutul lui 1981, a recunoscut de facto Comunitatea Europeana.
Ministrul Afacerilor Externe al României a prezentat apoi, in 1986, propuneri de recunoașteri si a Pieței Comune si de stabilitate a relațiilor diplomatice cu acest organism, dar propunerile au fost respinse de conducerea de atunci a tarii.
România a acționat permanent pentru promovarea intereselor sale in relațiile sale comerciale cu Piața Comuna. A fost dezvoltat cadrul juridic necesar pentru realizarea cooperarii economice si a schimburilor comerciale reciproc avantajoase.
In decembrie 1971 România a solicitat Pietei Comune acceptarea sa ca beneficiar al sistemului de preferinte vamale generalizate, nereciproce si nediscriminatorii, cerere solutionata pozitiv in 1974.
Pâna in 1980 au fost anuntate numeroase acorduri privind comertul cu produse textile, exportul de produse siderurgice, ovine si carne de ovine, sau comertul cu produse industriale, in scopul dezvoltarii relatiilor economice dintre România si statele membre ale Comunitatii Europene.
Regimul politic din tara a condus practic la inghetarea relațiilor comerciale cu CE, relatii care au fost reluate dupa 1989.
In contextul politic al dorinței UE de consolidare a relatiei cu fostele tari comuniste, la 14 aprilie 1990, primul ambasador al României pe lânga CE isi incepea activitatea la Bruxelles, iar in 1993 CE isi deschidea propria sa misiune diplomatica in România, respectiv Delegatia Comisiei Eurpene la Bucuresti.
La 1 mai 1991 intra in vigoare Acordul de Comerț încheiat cu CE pentru eliminarea restricțiilor discriminatorii la importurile României din Comunitatea Europeana. Dorinta României de a se asocia la UE a fost acceptata la 1 februarie 1993, iar Acordul intra in vigoare la 1 februarie 1995 cu toate obligatiile si angajamentlele din partea tuturor institutiilor guvernamentale si a fortelor politice ale tarii. Anul 1997 aducea admiterea României ca stat candidat la integrarea in UE, începând monitorizarea ei asupra îndeplinirii condițiilor necesare pentru aderare, insa negocierile aveau sa inceapa abia la 10 decembrie 1999, decizia fiind mai ales de natura politica.
Structura comertului exterior al Romaniei este in concordanta cu exigentele pietei UE si reflecta de asemenea situatia curenta a economiei romanesti. Industria textila, care are o pondere importanta in exporturile Romaniei, este adaptata la piata UE, in timp ce industriile siderurgica si chimica se afla in plin proces de restructurare si privatizare (aceste sectoare sunt afectate negativ de procedurile antidumping in vigoare).
6.2 Principalele momente ale procesului de aderare a României la UE.
6.2.1 Perioada premergatoare asocierii
Prin încheierea Acordului de asociere cu Uniunea Europeană (Acordul European), România s-a angajat ireversibil pe calea integrării europene. Strategia națională de pregătire a aderării României la UE, adoptată la Snagov în iunie 1995 a jalonat etapele procedurale și acțiunile ce urmau a fi întreprinse în procesul de apropiere de structurile comunitare. Conștientă de deficiențele și întârzierile semnalate în Avizul Comisiei Europene din iulie 1997, România a accelerat ritmul reformelor economice și instituționale. Statutul de candidat la aderare dobândit în urma Consiliului European de la Luxemburg și oficializat odată cu lansarea procesului de negocieri și aderare la UE, din martie a.c., marchează un nou stadiu al relațiilor cu Uniunea și implică asumarea de responsabilități sporite în îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, în alinierea la normele și practicile comunitare. Parteneriatul de Acreditare semnat de România constituie actualmente elementul-cheie al strategiei consolidate de pre-acreditare, enunțând principiile, obiectivele și prioritățile acționale și mobilizând într-un cadru unic toate formele de asistență comunitară. Aflată în faza de pregătire intensificată pentru aderare, România participă activ la procesul de examen analitic al „acquis communautaire”, al cărui obiectiv îl constituie armonizarea legislației interne cu normele comunitare.
6.2.1.1. Acordul european de asociere al Romaniei
Dupa 1990, Consiliul European a pus in discutie posibilitatea extinderii Uniunii Europene prin cooptarea de noi membri dintre tarile Europei Centrale si de Est. In acest scop, toate tarile candidate la aderare au incheiat Acorduri de asociere cu Uniunea Europeana, care prevad instaurarea unei zone de comert liber si modalitatile institutionalizate de dialog intre guvernele acestor tari si institutiile comunitare, precum si domeniile care fac obiectul noilor relatii intre cele doua parti.
Acordul European constituie baza legala a relatiilor dintre Romania si Uniunea Europeana. Documentul a fost semnat la 1 februarie 1993, iar dupa ratifciarea sa de catre toate Statele membre ale UE si de catre Romania (Legea nr. 20/1993), a intrat in vigoare la 1 februarie 1995. In iunie 1995, Romania a depus cererea de aderare la Uniunea Europeana. Acordul instituie asocierea Romaniei la Uniunea Europeana si stabileste formele dialogului politic permanent si cooperarii economice intre cele doua pati. El este un instrument juridic international multilateral cu perioada de valabilitate nelimitata.
Principiile generale ale Acordului si obiectivele procesului de asociere sunt urmatoarele:
· Crearea cadrului institutional pentru realizarea unui intens dialog politic;
· Sprijinirea eforturilor Romaniei pe calea dezvoltarii economiei de piata si
consolidarii democratiei;
· Liberalizarea circulatiei marfurilor, serviciilor, capitalului si pesoanelor;
· Crearea cadrului pentru dezvoltarea cooperarii economice, sociale, financiare, si culturale.
Acordul European a fost ratificat de Romania prin Legea 20/1993.
6.2.1.2. Momentul Snagov I
La 1 februarie 1995 a intrat in vigoare Acordul de Asociere, iar la 22 iunie Romania a inaintat cererea de aderare la UE.
Unul dintre documentele anexate la cererea Romaniei de aderare la UE a fost reprezentat de catre Strategia Nationala de Pregatire a Aderarii Romaniei la Uniunea Europeana (Strategia de la Snagov), document elaborat pe baza Acordului Europa si a sistemului de relatii structurate.
In Strategia de la Snagov sunt prevazute printre altele:
– dezvoltarea cooperarii in domeniul justitiei si afacerilor interne;
– pregatirea integrarii in Piata Interna, continuarea dezvoltarii cooperarii regionale si promovarea unei politici industriale convergente cu cea a Uniunii;
– intensificarea circulatiei persoanelor, dezvoltarii contactelor si relatiilor de afaceri;
– integrarea in piata energetica europeana, precum si a retelei romanesti de transporturi in retelele transeuropene.
Consiliul European, intrunit la Madrid in decembrie, a solicitat Comisiei Europene elaborarea Opiniilor referitoare la candidaturile statelor din Europa Centrala si de Est, necesare luarii deciziei de incepere efectiva a negocierilor de aderare. Totodata, s-a stabilit ca aceste negocieri sa inceapa la minimum sase luni de la incheierea Conferintei Interguvernamentale dedicate reformei Uniunii, conferinta desfasurata in perioada 1996-1997.
Primul aviz al Comisiei Europene (1997)
În 1997, Consiliul European de la Luxemburg a cerut Comisiei Europene sa întocmeasca rapoarte periodice cu privire la progresele înregistrate de catre fiecare stat candidat. Aceste rapoarte au o importanta deosebita în cadrul procesului de negociere pentru aderare care depinde de aceste rapoarte. În 1997, în contextul Agendei 2000, Comisia a emis primul aviz oficial cu privire la cererea României de a deveni membra a UE. Ultimul raport periodic al Comisiei cu privire la România a fost publicat în noiembrie 2001. Prezentul aviz din proprie initiativa tine seama de acest raport.
Scopul avizului este de a trece în revista situatia cu care se confrunta România, prezentata sub un numar de aspecte socio-economice. Comitetul Economic si Social European (CESE) doreste sa puna în evidenta rolul jucat de catre grupurile de interes socio-economice în procesul aderarii României la UE si punctul de vedere al acestor grupuri cu privire la aceasta problema.
Este esential pentru succesul aderarii României la UE ca rolul vital al societatii civile organizate, într-o societate democratica, sa nu se rezume la o recunoastere teoretica, ci sa fie si consfintit în practica atât prin dialog social (cu participarea patronatelor, a sindicatelor si a statului), cât si prin dialog civil (comunicare bilaterala si multilaterala între Guvern, ONG-uri si alte grupuri de interes).
Avizul nu vizeaza doar enumerarea progreselor înregistrate de România de la ultimul raport periodic publicat de catre Comisie în noiembrie 2001, si nici reiterarea evaluarilor facute de catre Parlamentul European cu privire la acest subiect. Scopul este mai ales de a expune punctul de vedere al Comitetului Economic si Social European (CESE), pe baza evaluarii situatiilor întâlnite.
6.2.2. Desfasurarea negocierilor de aderare
6.2.2.1. Evoluția negocierilor de aderare a României la UE.
Negocierile de aderare a României la UE au fost lansate oficial în 15 februarie 2000. În primul semestru al anului 2000, pe durata președinției portugheze a UE, România a deschis și a închis provizoriu cinci capitole: cap.16 – Întreprinderi mici si mijlocii, cap.17 – Știință și cercetare, cap.18 – Educație, formare profesională și tineret, cap.26 – Relații externe, cap. 27 – Politica externă și de securitate comună.
În cadrul celei de a doua reuniuni a Conferinței de aderare la nivel ministerial, care a avut loc în 14 iunie 2000, România a arătat că este pregătită să înceapă negocieri pentru încă opt capitole. Consiliul UE, la propunerea Comisiei Europene, a decis însă deschiderea a numai patru capitole de negociere cu România, în cursul președinției franceze: cap.6 -Concurența, cap.12 – Statistica, cap.19 – Telecomunicații și tehnologia informației și cap.20 – Cultură și politica în domeniul audio-vizualului.
Dintre cele patru capitole, numai cap.12 – Statistica a fost provizoriu închis, pentru celelalte trei capitole fiind solicitate informații suplimentare din partea autorităților române.
Astfel, în 2000, România a deschis negocierile pentru 9 capitole de negociere și a închis provizoriu negocierile pentru 6 capitole de negociere.
Noul Guvern, rezultat în urma alegerilor din toamna anului 2000, a urmărit accelerarea și intensificarea pregătirilor pentru aderarea la Uniunea Europeană printr-o modificare instituțională care a vizat însuși nucleul sistemului de coordonare la nivel național a activității de integrare europeană, prin înființarea Ministerului Integrării Europene și a Delegației Naționale pentru Negocierea Aderării României la UE. Delegația Națională este formată din delegațiile sectoriale corespunzătoare fiecărui capitol de negociere, copreședinții acestora și adjuncții șefului delegației naționale. La rândul lor, delegațiile sectoriale sunt formate din reprezentanți ai ministerelor și celorlalte instituții ale administrației publice centrale cu responsabilități în transpunerea și implementarea acquis-ului din domeniul respectiv.
Noua Strategie de negociere a aderării României la Uniunea Europeană s-a bazat în mod special, pe abordarea globală a procesului de negocieri. Accentul s-a mutat de la capitolele așa zis “ușoare” (Relații externe, Statistica, Educație, formare profesională și tineret, Politica externă și de securitate comună) pe capitolele cu impact economic și social.
Astfel, România a orientat pregătirile negocierilor spre capitolele esențiale legate de cele patru libertăți fundamentale (Libera circulație a mărfurilor, Libera circulație a serviciilor, Libera circulație a capitalului), capitole care nu fuseseră abordate deloc până la sfârșitul anului 2000. Pentru a contribui la structurarea funcțională a economiei de piață au fost elaborate de către Delegația Națională, documente de poziție la celelalte capitole referitoare la piața unică, la principalele ramuri economice, precum și la coeziunea economică și socială. De asemenea, au fost abordate capitolele deosebit de dificile, precum Protecția mediului, Agricultura, Politici regionale, Control financiar și Prevederi financiar bugetare.
Capitolele abordate au accentuat în continuare, pregătirea pieței conform standardelor Europene, prin crearea unui mediu de afaceri și conectarea la mediul de afaceri internațional și la Piața Internă. Poate fi subliniat că România a urmărit abordarea graduală a capitolelor cu impact bugetar major. Astfel, se poate afirma că România a intrat într-o etapă de negocieri substanțiale, având în vedere contribuțiile la PIB și resursele financiare necesare.
Elementele definitorii ale strategiei de negociere pentru anul 2001 au constat în abordarea preponderent cantitativă a acestui proces, concentrată fiind pe analizarea întregului acquis comunitar, precum și orientarea preponderent internă către desfășurarea negocierilor inter-instituționale în cadrul Delegației Naționale și către consultări cu partenerii sociali, partidele politice și comisiile parlamentare. De asemenea, România a adăugat și alte dimensiuni procesului de elaborare a documentelor de poziție și negociere, respectiv un amplu proces de consultări tehnice cu Comisia Europeană, cu Statele Membre și cu echipele de negociere ale Statelor Candidate.
Noua abordare stategică și instituțională a permis o avansare substanțială în pregătirea procesului de negocieri. Astfel, în 2001 România a elaborat și trimis oficial Uniunii Europene un număr de 31 de documente de poziție (17 documente de poziție, 8 documente de poziție complementare, 4 documente de poziție revizuite și 2 documente referitoare la acquis-ul pe 2000).
Până la sfârșitul anului 2001, au fost comunicate oficial Uniunii Europene documentele de poziție pentru toate cele 29 de capitole de negociere.
În cursul președinției suedeze și belgiene (la Conferințele Interguvernamentale de Aderare România – U.E din martie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie și decembrie) au fost deschise negocierile pentru 8 capitole (cap.4 – Libera circulație a capitalului, cap.5 – Dreptul societăților comerciale, cap.8- Pescuitul, cap.9 – Politica în domeniul transporturilor, cap.10 – Impozitarea, cap.13 – Politica regională și ocuparea forței de muncă, cap.23 – Protecția consumatorului și a sănătății, cap.25 – Uniunea Vamală) și au fost închise provizoriu negocierile pentru 3 capitole (cap.8 – Pescuitul, cap.23 – Protecția consumatorului și a sănătății, cap.5 – Dreptul societăților comerciale).
Astfel, până la sfârșitul anului 2001, România a deschis negocierile pentru 17 capitole de negociere dintre care 9 capitole au fost provizoriu închise.
Pentru anul 2002, principalul obiectiv al negocierilor a fost deshiderea tuturor capitolelor de negociere, închiderea provizorie a cât mai multor capitole de negociere, bazată pe avansul pregătirilor de aderare, precum și îndeplinirea angajamentelor asumate în negocieri.
În 2002, Delegația Națională pentru Negocierea Aderării României la UE a continuat accelerarea pregătirilor negocierilor, în concordanță cu strategia de Extindere emisă de Comisia Europeană în noiembrie 2001 și cu deciziile Consiliului European de la Laken, pentru avansarea radicală a negocierilor de aderare, prin deschiderea tuturor capitolelor în 2002.
Având în vedere faptul că avansarea negocierilor a fost bazată exclusiv pe pregătirea internă, Guvernul României a intensificat măsurile necesare pentru îndeplinirea criteriului de economie de piață funcțională și a aplicat în întregime Programul de Acțiune pentru Intensificarea Pregătirilor pentru Aderare, adoptat în ianuarie 2002.
Prioritate a avut întărirea capacității administrative a României, bazată pe planurile de acțiune pentru capacitatea administrativă și PHARE, aprobate de către Comisia Europeană și prezentate statelor membre.
În consecință, 13 capitole de negociere (1 – Libera circulație a mărfurilor, 2 – Libera circulație a persoanelor, 3 – Libera circulație a serviciilor, 7 – Agricultura, 11 – UEM, 14 – Energia, 15 – Politica Industrială, 21 – Politica regională, 22 – Protecția mediului, 24 – Justiție și afaceri interne, 28 – Control financiar, 29 – Prevederi financiar bugetare și 30 – Institutii) au fost deschise în cadrul Conferințelor de Aderare Interguvernamentale din martie, aprilie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie și decembrie 2002, iar 11 – UEM, 13 – Politica socială, 15 – Politica Industrială, 19- Telecomunicații și tehnologia informației, 20 – Cultura și politica în domeniul Audiovizualului, 25- Uniunea vamală și 30 – Instituții au fost închise provizoriu.
În 2003, cap.4 – Libera circulație a capitalului a fost închis provizoriu în cadrul Conferinței de Aderare Interguvernamentale din aprilie. De asemenea in luna iunie au mai fost inchise provizoriu cap. 1 – Libera circulatie a marfurilor si cap. 10 – Impozitarea.
Si tot in 2003, capitolele 2 – "Libera circulatie a persoanelor", respectiv 9 – "Politica în domeniul transporturilor" au fost inchise provizoriu la Conferinta de Aderare România-UE la nivel ministerial care a avut loc la Bruxelles, marti, 9 decembrie, si de asemenea s-a confirmat inchiderea capitolului "Controlul financiar".
În cursul președinției irlandeze, la Conferinta de Aderare Romania – UE din 04 iunie 2004 au fost inchise provizoriu Cap.7 – Agricultura si Cap. 29 – Prevederi financiare si bugetare.
Capitolul de negociere 14 – Energia a fost închis provizoriu, în cadrul Conferintei de Aderare România-UE, care a avut loc la Bruxelles, miercuri, 30 iunie 2004.
Astfel, în prezent, România a deschis 30 de capitole de negociere, dintre care 25 au fost închise provizoriu.
Cerințele prevăzute în “Road-map-ul” trasat României de către UE și stadiul de îndeplinire.
În Documentul de Strategie „Către o Uniune Extinsă” din 9 octombrie 2002, Comisia a anunțat că va propune, pe baza analizei desprinse din Rapoartele Periodice pe 2002, foi de parcurs pentru România și Bulgaria, înainte de Consiliul European de la Copenhaga.
Prin Concluziile Consiliului European de la Bruxelles, din 24-25 octombrie 2002, Uniunea a aprobat evaluarea realizată de Comisie în ceea ce privește progresele realizate de Bulgaria și România. Ținând cont de natura complexă și ireversibilă a procesului de extindere și de Documentul de Strategie elaborat de Comisie, Consiliul și Comisia au fost invitate să pregătească, în urma unor consultări intense cu Bulgaria și România, deciziile necesare pentru Consiliul European de la Copenhaga. Acestea trebuie să prevadă, în primul rând, foi de parcurs detaliate, inclusiv calendare, precum și asistență de preaderare întărită, în vederea accelerării procesului de aderare a acestor țări. Consiliul European și-a exprimat sprijinul pentru Bulgaria și România în eforturile lor de a-și atinge obiectivul de a deveni membre în 2007.
Foile de parcurs pentru Bulgaria și România acoperă perioada anterioară aderării. Scopul lor este de a indica principalii pași pe care cele două țări trebuie să îi întreprindă pentru a-și putea asuma calitatea de membru. Foile de parcurs se bazează pe angajamentele asumate în cadrul negocierilor și pe ceea ce trebuie făcut pentru îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga și Madrid. De asemenea, acestea respectă principiile după care s-a ghidat procesul de aderare de la început, în special faptul că toate țările candidate participă de pe baze egale și că aderarea la Uniunea Europeană este condiționată, pentru toate țările, de aceleași criterii și de progresele individuale.
Foile de parcurs urmăresc sprijinirea eforturilor celor două țări de a îndeplini criteriile de aderare rămase, prin identificarea prealabilă a sarcinilor și furnizarea unui nivel superior de asistență financiară. Un accent special se pune pe capacitatea administrativă și judiciară necesară pentru implementarea acquis-ului, precum și pe reforma economică.
Pentru capitolele de acquis, foile de parcurs oferă un sistem de repere față de care pot fi monitorizate progresele Bulgariei și României. Acestea acoperă atât alinierea legislativă cât și dezvoltarea capacității administrative. O evaluare detaliată a obstacolelor rămase de înlăturat este inclusă în Aprecierea generală și Concluziile Rapoartelor Periodice pe 2002 referitoare la Bulgaria și România. În foile de parcurs au fost identificate aspectele pe termen scurt și mediu, urmând ca acestea să fie în continuare dezvoltate în Parteneriatul pentru Aderare revizuit care va fi prezentat anul viitor.
Foile de parcurs au la bază principiul conform căruia progresele în negocieri sunt în mare măsură determinate de progresele înregistrate în implementarea reformelor necesare. În consecință, foile de parcurs identifică măsurile pe care țările trebuie să le adopte în vederea închiderii negocierilor de aderare; ele nu impun condiții sau practici noi în derularea negocierilor de aderare. Închiderea capitolelor de negocieri cu Bulgaria și România se va desfășura, în continuare, conform practicilor deja stabilite pentru negocierile de aderare.
În ceea ce privește capitolele pentru care negocierile au fost închise provizoriu, dificultatea constă actualmente în a asigura îndeplinirea la timp a angajamentelor. Din acest motiv, pentru capitolele închise provizoriu, angajamentele asumate în negocieri și acceptate în cadrul Conferinței de Aderare stau la baza foii de parcurs. Foile de parcurs nu înlocuiesc documentele de negocieri, prezentate la Conferința de Aderare.
În ceea ce privește capitolele pentru care negocierile sunt în curs de desfășurare, foile de parcurs identifică subiectele-cheie care vor trebui abordate pentru ca negocierile să progreseze. Foile de parcurs vor fi aduse periodic la zi, cuprinzând ultimele evoluții din țările candidate precum și progresele înregistrate în cadrul negocierilor.
6.3. Avantajele și dezavantajele aderării
Calitatea de membru al UE va avea un impact major asupra tuturor fatetelor vietii economice, politice si sociale. Implicatiile economice vor fi precumpanitoare, insa se vor inregistra mutatii radicale si in domeniile politic, de securitate, social si cultural.
Din perspectiva politicului, mecanismele de luare a deciziilor vor trebui reconfigurate, in sensul unui transfer de competente catre institutiile comunitare; in acelasi timp insa, Romania va beneficia de posibilitatea de a participa, in cadrul Uniunii, la complexele procese decizionale colective, putand astfel sa-si promoveze si sa-si protejeze mai bine interesele.
6.3.1 Beneficiile aderarii
Sumarizand, principalele beneficii oferite de aderarea la UE ar fi:
– un climat politic si economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabila;
– o predictibilitate si o stabilitate crescute ale mediului economic;
– cresterea competitivitatii pe piata interna, ceea ce va conduce la motivarea si stimularea agentilor economici autohtoni in sensul sporirii productivitatii si a eficientei prin dezvoltarea de noi produse si servicii, introducerea tehnologiilor moderne si diminuarea costurilor de productie;
– dezvoltarea comertului, un stimul important pentru economia nationala si piata fortei de munca;
– accesul sporit la pietele de capital si investitii europene, la noile echipamente si sisteme informationale, la <<know-how>>-ul managerial si tehnicile organizationale din tarile dezvoltate;
– prezenta agentilor economici romani pe o piata unica de mari dimensiuni si cu o portanta deosebita;
– oportunitati deosebite oferite de implementarea Uniunii Economice si Monetare;
– intarirea securitatii nationale prin integrarea in mecanismele PESC;
– oportunitatea de a participa plenar la procesele de luare a deciziilor privind viitoarea configurare a Europei;
– cresterea prestigiului si consolidarea statutului Romaniei in relatiile cu alti actori statali, atat pe plan politic, cat si economic;
– dobandirea de catre cetatenii romani a drepturilor decurgand din acordarea "cetateniei europene";
– perspective de perfectionare profesionala si acces pe piata europeana a muncii pentru cetatenii romani.
6.3.2. Costurile ne-aderarii
La aceste avantaje directe se adauga, ca un corolar, si costul in termeni de ,,lost opportunities” pe care l-ar genera ne-aderarea Romaniei la Uniunea Europeana:
– izolarea si indepartarea de la procesele de luare a deciziilor, de la mecanismele de PESC, implicand dificultati si cheltuieli sporite pentru impunerea autonoma pe scena politica si economica;
– izolarea economica a Romaniei, in conditiile in care UE detine in prezent circa 60 % din comertul exterior romanesc;
– restrangerea posibilitatilor de acces a produselor romanesti pe piata comunitara;
– cresterea vulnerabilitatii produselor romanesti in fata masurilor de aparare comerciala si a obstacolelor tehnice practicate de UE fata de tarile terte;
– cresterea decalajului economic dintre Romania si tarile din zona care vor adera la UE, datorita in principal imposibilitatii de a beneficia de fondurile comunitare de dezvoltare;
– diminuarea sanselor de aliniere in perspectiva la "acquis"-ul comunitar, avand in vedere ca integrarea intracomunitara evolueaza in permanenta;
– dificultati in obtinerea consensului la nivelul UE pentru aderarea altor tari candidate, in conditiile cresterii numarului de state membre ale UE;
– scaderea posibilitatilor Romaniei de a dezvolta o agricultura competitiva ca urmare a neintegrarii la timp in mecanismele Politicii Agricole Comune.
In ceea ce priveste costurile ce trebuiesc suportate pentru aducerea economiei si a societatii romanesti la standardele europene, trebuie remarcat ca aceste sacrificii si eforturi sunt inerente in etapa de tranzitie actuala, ele nefiind determinate arbitrar de exigentele UE, ci constituind pretul reformei indispensabile pentru relansarea Romaniei.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Teoriilor Integrarii Economice Si Impactul Asupra Negocierilor de Extindere ale Uniunii Europ (ID: 133721)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.