Analiza Teoretica Si Practica a Infractiunii de Delapidare
DESPRE INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROTECȚIA
PATRIMONIULUI
Secțiunea I Noțiunea de patrimoniu ca obiect al ocrotirii penale
Secțiunea a II-a Evoluția reglementărilor privind protecția patrimoniului
Secțiunea a III-a Caracterizarea generală a infracțiunilor contra patrimoniului
CAPITOLUL II CONȚINUTUL JURIDIC ȘI STRUCTURA INFRACȚIUNII
DE DELAPIDARE
Secțiunea I Noțiunea și caracteristicile infracțiunii
Secțiunea a II-a Obiectul și subiectele infracțiunii
1.Obiectul infracțiunii
2.Subiectele infracțiunii
Secțiunea a III-a Conținutul constitutiv al infracțiunii
1.Latura obiectivă
2. Latura subiectivă
CAPITOLUL III ALTE ASPECTE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE
DELAPIDARE
Secțiunea I Formele și modalitățile infracțiunii
1.Formele infracțiunii
2.Modalitățile infracțiunii
Secțiunea a II-a Sancționarea infracțiunii
Secțiunea a III-a Explicații complementare
1.Aspecte procesuale
2.Aspecte de ordin criminologic
3.Precedente legislative și situații tranzitorii
4. Asemănări și deosebiri între infracțiunea de delapidare și alte infracțiuni contra patrimoniului
Bibliografie
=== Delapidare ===
Analiza teoretică și practică a infracțiunii de delapidare
Plan de expunere
DESPRE INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROTECȚIA
PATRIMONIULUI
Secțiunea I Noțiunea de patrimoniu ca obiect al ocrotirii penale
Secțiunea a II-a Evoluția reglementărilor privind protecția patrimoniului
Secțiunea a III-a Caracterizarea generală a infracțiunilor contra patrimoniului
CAPITOLUL II CONȚINUTUL JURIDIC ȘI STRUCTURA INFRACȚIUNII
DE DELAPIDARE
Secțiunea I Noțiunea și caracteristicile infracțiunii
Secțiunea a II-a Obiectul și subiectele infracțiunii
1.Obiectul infracțiunii
2.Subiectele infracțiunii
Secțiunea a III-a Conținutul constitutiv al infracțiunii
1.Latura obiectivă
2. Latura subiectivă
CAPITOLUL III ALTE ASPECTE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE
DELAPIDARE
Secțiunea I Formele și modalitățile infracțiunii
1.Formele infracțiunii
2.Modalitățile infracțiunii
Secțiunea a II-a Sancționarea infracțiunii
Secțiunea a III-a Explicații complementare
1.Aspecte procesuale
2.Aspecte de ordin criminologic
3.Precedente legislative și situații tranzitorii
4. Asemănări și deosebiri între infracțiunea de delapidare și alte infracțiuni contra patrimoniului
Bibliografie
DESPRE INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE
Oamenii lasă, de obicei, cele mai importante probleme la discreția soluției de moment sau la discreția acelora al căror interes este de a se opune celor mai chibzuite legi care prin natura lor fac universale beneficiile și rezistă la presiuni prin care se tinde să se concentreze avantajele la cei puțini, punând într-o parte culmea puterii și a fericirii, iar în cealaltă toată slăbiciunea și mizeria. De aceea, numai după ce am trecut prin mii de greșeli în lucrurile esențiale vieții și libertății, după o oboseală de a îndura relele, ajunse la extrem, ne hotărâm să îndreptăm dezordinile care ne copleșesc, și să recunoaștem adevărurile cele mai palpabile, care tocmai din cauza simplității lor scapă minților comune, neobișnuite să analizeze obiectele, ci să primească de la ele impresiile toate deodată, mai mult prin tradiție decât prin cercetare.
Să deschidem cărțile de istorie și vom vedea că legile, care deși sunt sau ar trebui să fie convenții ale oamenilor liberi, nu au fost de obicei decât instrumentul dorințelor celor puțini, născute dintr-o întâmplătoare și trecătoare necesitate, nefiind scrise de un examinator obiectiv al naturii umane, care ar fi concentrat într-un singur punct acțiunile unei mulțimi de oameni și le-ar fi cuprins în acest deziderat: fericirea maximă împărțită în cel mai mare număr. Fericite sunt acele foarte puține națiuni care nu vor aștepta ca mișcarea lentă a combinațiilor și vicisitudinilor omenești ajunse la apogeu să fie urmată, într-un târziu, la extremitatea relelor, de o orientare spre bine, ci vor accelera trecerile intermediare prin legi bune; și merită recunoștința oamenilor acel filozof care a avut curajul, din biroul său întunecat și disprețuit, să arunce în mulțime primele semințe mult timp neroditoare ale adevărurilor utile.
Au ajuns să fie cunoscute relațiile adevărate dintre suveran și supuși și între diferitele națiuni, comerțul s-a însuflețit la spectacolul adevărurilor filozofice devenit comun cu ajutorul presei și s-a aprins între națiuni un război pașnic al iscusinței, cel mai uman și mai demn de oamenii raționali. Acestea sunt fructe care se datorează luminii acestui secol, dar foarte puțini au examinat și combătut cruzimea pedepselor și neregulile procedurilor penale, parte a legislației atât de importantă și de neglijată aproape în toată Europa, foarte puțini, mergând la principiile generale, au distrus erorile acumulate de mai multe secole, frânând astfel, doar cu forța pe care o au adevărurile cunoscute, cursul prea liber al puterii rău orientate, care a dat până acum un lung și autorizat exemplu de atrocitate rece. Și totuși gemetele celor slabi, sacrificați din cauza ignoranței crude și a nepăsării celor bogați, torturile barbare, înmulțite cu severitate generoasă și inutilă pentru infracțiuni fie nedovedite, fie inventate, mizeria și ororile unei închisori, sporite de cel mai crud călău al nenorociților, nesiguranța, toate trebuiau să zguduie acel gen de magistrați care sunt formatori de opinii.
Legile sunt condițiile cu care oameni independenți și izolați s-au unit în societate, obosiți de a mai trăi într-o continuă stare de război și de a se bucura de o libertate devenită inutilă din cauza nesiguranței de a o păstra. Ei au sacrificat o parte din ea pentru a se bucura de restul cu siguranță și liniște. Suma tuturor acestor porțiuni de libertate sacrificată binelui fiecăruia formează suveranitatea unei națiuni, iar suveranul este păstrătorul legitim și administratorul lor; dar nu era de ajuns să se formeze acest depozit, ci și trebuia apărat de uzurpările fiecărui om în parte, care încearcă întotdeauna să ia din depozit nu numai propria sa porție, ci și s-o uzurpe pe aceea a celorlalți. Era nevoie de motive sensibile care să fie de ajuns să îndepărteze sufletul despotic al fiecărui om de pericolul de a scufunda în vechiul haos legile societății. Aceste motive sensibile sunt pedepsele. Spun motive sensibile, deoarece experiența a dovedit că mulțimea nu adoptă principii stabile de conduită, nici nu este imună la acel principiu universal de disoluție, care se observă în universul fizic și moral, deoarece aceste motive trebuie să influențeze imediat simțurile și să se înfățișeze continuu minții pentru a contrabalansa puternicele impresii ale pasiunilor individului care se opun binelui universal: nici elocința, nici declamațiile, nici măcar cele mai sublime adevăruri n-au fost suficiente să frâneze pentru prea mult timp pasiunile trezite de puternicele impresii determinate de realitatea obiectelor prezente. Orice pedeapsă care nu izvorăște din necesitatea absolută, spune marele Montesquieu, este tiranică; propoziție care poate fi generalizată astfel: orice act de autoritate al omului față de om care nu izvorăște din necesitatea absolută este tiranic. Iată așadar pe ce se bazează dreptul suveranului de a pedepsi infracțiunile: pe necesitatea de a apăra depozitul sănătății publice de uzurpările individuale; și pedepsele sunt cu atât mai drepte cu cât este mai sfântă și mai inviolabilă siguranța și mai mare libertatea pe care suveranul o dă supușilor. Să cercetăm sufletul omenesc și în el vom găsi principiile fundamentale ale adevăratului drept al suveranului de a pedepsi infracțiunile, pentru că nu putem spera la vreun avantaj durabil al politicii morale dacă ea nu este bazată pe sentimentele indestructibile ale omului. Orice lege care se abate de la acestea va întâlni întotdeauna o rezistență adversă care învinge până la urmă, în același fel în care o forță deși minimă, dacă este aplicată continuu, învinge orice mișcare violentă imprimată unui corp.
Nici un om nu și-a cedat gratuit partea din propria sa libertate în vederea binelui public; această himeră nu există decât în romane; dacă ar fi posibil, fiecare dintre noi am vrea ca pactele care-i leagă pe alții, pe noi să nu ne lege; fiecare om se crede centrul tuturor întâmplărilor de pe planetă.
Înmulțirea speciei umane, neînsemnată în sine, dar mult superioară mijloacelor pe care natura sterilă și sălbatică le oferea pentru a satisface nevoile care se intersectau din ce în ce mai mult, a reunit primii sălbatici. Primele grupuri au format în mod necesar altele pentru a rezista celor dintâi, și astfel starea de război a fost mutată de la individ la națiuni.
Deci necesitatea a fost cea care i-a constrâns pe oameni să cedeze o parte din propria libertate: este așadar sigur că fiecare nu vrea să pună în depozitul public decât o parte cât mai mică cu putință, doar aceea care este suficientă pentru a-i determina pe ceilalți să-l apere. Suma acestor minime părții posibile formează dreptul de a pedepsi; tot ce e în plus este abuz și nu justiție, este fapt și nu drept. Observați că acest cuvânt drept nu este opus cuvântului forță, ci primul e mai degrabă o modificare a celui de-al doilea, adică modificarea cea mai utilă pentru toți. Și prin justiție eu nu înțeleg altceva decât legătura necesară pentru a ține unite interesele personale care fără ajutorul ei s-ar dizolva în vechea stare de sălbăticie; toate pedepsele, care depășesc necesitatea de a păstra această legătură, sunt nedrepte prin natura lor. Trebuie să ne ferim să nu acordăm acestui cuvânt justiție ideea a ceva real, ca a unei forțe fizice, sau ca a unei ființe existente; ea este o simplă modalitate conceptuală a oamenilor, modalitate care influențează major fericirea fiecăruia; nici măcar nu înțeleg acel fel de justiție ce este emanată de Dumnezeu și care are raporturi imediate cu pedepsele și răsplățile vieții viitoare.
Am văzut care este adevărata măsură a infracțiunilor, adică răul făcut societății. Acesta este unul din acele adevăruri palpabile care, deși nu au nevoie nici de cadrane, nici de telescoape pentru a fi descoperite, ci sunt la îndemâna oricărui intelect mediocru, chiar printr-o combinație potrivită de împrejurări, nu sunt cu siguranță cunoscute decât de câțiva oameni gânditori din fiecare națiune și din fiecare secol. Doar opiniile asiatice, doar pasiunile îmbrăcate cu autoritate și putere au risipit, de cele mai multe ori prin impulsuri insensibile, de puține ori prin impresii violente asupra naivității timide a oamenilor, noțiunile simple care, poate, formau prima filozofie a societăților care se nășteau și spre care lumina acestui secol pare că ne conduce cu acea fermitate superioară, care poate fi dată totuși de un examen geometric, de mii de experiențe nefericite și de obstacolele înseși. Or, ordinea ne ar conduce la examinarea și distingerea tuturor genurilor diferite de infracțiuni și la modalitatea de a le pedepsi, dacă natura lor variabilă, din cauza diferitelor circumstanțe ale secolelor și ale locurilor, nu ne-ar obliga la o expunere amănunțită, imensă și plicticoasă. Îmi va fi de ajuns să indic principiile generale și erorile cele mai mari și comune pentru a face cunoscut adevărul, atât despre cei care dintr-o rău înțeleasă iubire de libertate ar vrea să introducă anarhia cât și despre cei care ar vrea să-i oblige pe oameni la o supunere monahală.
Unele infracțiuni distrug imediat societatea, sau pe cine o reprezintă; unele vatămă siguranța individuală a unui cetățean cu privire la viața, la bunurile sau la onoarea sa; altele sunt acțiuni contrare la ceea ce fiecare e obligat de legi să facă, sau să nu facă, în vederea binelui public. Primele, care sunt cele mai grave infracțiuni, deoarece sunt mai păgubitoare, sunt acelea de les-majestate. Doar tirania și ignoranța, care confundă cuvintele și ideile cele mai clare, pot da acest nume, și în consecință pedeapsa maximă, infracțiunilor de natură diferită, și să-i facă astfel pe oameni, ca în mii de alte ocazii, victimele unui cuvânt. Fiecare infracțiune care vatămă un interes privat, vatămă și societatea, dar nu orice infracțiune atrage și distrugerea ei imediată. Acțiunile morale, ca și cele fizice, au sfera lor limitată de acțiune și sunt, ca toate mișcările naturii, diferit delimitate de timp și de spațiu; și de aceea doar interpretarea sofistică, care este de obicei filozofia sclaviei, poate confunda ceea ce a fost delimitat de către adevărul etern prin raporturi imutabile.
După acestea urmează infracțiunile contrare siguranței fiecărui individ. Fiind acesta scopul primar al oricărei asociații legitime, nu putem să nu aplicăm pentru încălcarea dreptului la siguranță dobândit de fiecare cetățean una dintre pedepsele cele mai grele stabilite de legi.
Opinia că fiecare cetățean trebuie să poată face tot ceea ce nu e contrar legilor fără a se teme de alt inconvenient decât acela care se poate naște din acțiunea însăși, este dogma politică care ar trebui crezută de popoare și propovăduită de magistrații supremi prin păstrarea cinstită a legilor; dogmă sacră, fără de care nu poate exista o societate legitimă, recompensă justă a sacrificiului făcut de oameni în ceea ce privește libertatea de acțiune universală asupra tuturor lucrurilor, care e comună fiecărei ființe sensibile și limitată numai de propriile forțe. Acest fapt formează suflete libere și puternice și minți luminate, îi face pe oameni virtuoși, dar de o astfel de virtute care știe să reziste spaimei, și nu de o prudență supusă, demnă doar de cine poate suporta o existență precară și nesigură. Deci atentatele contra siguranței și libertății cetățenilor sunt unele dintre cele mai grave infracțiuni, și în această categorie intră nu numai omorurile și furturile oamenilor plebei, dar și cele ale nobilimii și magistraților, a căror influență acționează la mai mare distanță și cu mai mare vigoare, distrugând în supuși ideile de justiție și de datorie, punând în loc ideea dreptului celui mai puternic, la fel de periculos atât pentru cel care-l practică cât și pentru cel căruia i se aplică.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROTECȚIA
PATRIMONIULUI
Secțiunea I
Noțiunea de patrimoniu ca obiect al ocrotirii penale
Practica îndelungată a societății omenești, cel puțin până în prezent, a demonstrat că proprietatea privată este acea formă care asigură condițiile cele mai bune de manifestare a libertății economice, determinând decisiv creșterea calitativă a vieții materiale și spirituale ale individului. Libertatea economică oferă posibilitatea proprietarului de a adopta decizii personale în orice problemă referitoare la acțiunile sale de natura economică. Exercitarea deplină a atributelor dreptului de proprietate reprezintă fundamentul libertății economice. Acolo unde proprietatea este despersonalizată prin socializarea ei ori prin măsuri economice de natură dictatorială, libertatea de inițiativă este îngrădită si chiar lichidată, având ca efecte înstrăinarea indivizilor de procesele economice în general, de producție în special, iar proprietatea încetează de a mai fi o sursa de venituri, de rentabilitate. Comunismul a dorit însă să despartă omul de legătura sa directă cu produsul său, cu bunul său, cu animalul său, în anumite cazuri chiar cu familia sa, cu ei, rămânând dezinteresat, să poată concepe comunitatea ca pe o entitate superioară, subordonându-se ei cu totul… De aceea, fiecare s-a simțit constrâns, frustrat când i s-a luat, fiindcă n-a putut concepe comunitatea. Ca atare i-a dispărut pofta de a mai produce sau crea și neputându-se simți ca adevărat stăpân peste bunul comun, s-a simțit alienat, înstrăinat, condus zilnic, rob.
Proprietatea, având în vedere subiectul său, poate aparține fie indivizilor, fie unor grupuri constituite pe baza unor interese comune, de tipul asociațiilor, cooperativelor, societăților comerciale, etc. Ea poate aparține și statului, în calitate de producător și consumator și nu ca factor politic, de putere.
Din cele ce preced rezultă că în decursul istoriei proprietatea a ființat, există și se va dezvolta sub forma proprietății privat-particulare și a celei de stat, publice.
Promovarea unor concepții moderne cu privire la formele de proprietate menționate va determina transformarea acestora într-o sursă reală de motivații pentru subiecții dreptului de proprietate de a avea un comportament economic adecvat, benefic, rentabil, atât pentru ei, cât și pentru societate.
Și în România de după evenimentele din decembrie 1989 au fost întreprinse măsuri politico-juridice și administrativ-organizatorice pentru restaurarea întregii proprietăți, în deplină concordanță cu principiile unui stat de drept, așa cum se dorește să devină țara noastră, și ale unei economii de piață prospere. În acest context este în curs de desfășurare procesul amplu de extindere a proprietății private, atât individuală cât și asociativă, de limitare treptată și în mod echilibrat a proprietății publice, de dezvoltare continuă a proprietății mixte. Crearea unor condiții prielnice reale de dezvoltare armonioasă a acestora, ar fi de natură să sporească valorificarea superioară a resurselor materiale și umane de care dispunem, în vederea obținerii unor beneficii stimulative pentru redresarea economiei naționale. Totodată, ar asigura în timp construirea mecanismelor și structurilor economice de piață și, pe cale de consecință, întrevederea unor posibilități reale privind protecția socială a populației. Avem în vedere, în mod deosebit, problema șomajului, până nu se cronicizează, și nivelul de trai decent al tuturor categoriilor de cetățeni (salariați, studenți, elevi, militari în termen, dar mai ales pensionari).
Legile adoptate până în prezent, măsurile organizatorice întreprinse de guvernele ce s-au succedat la puterea executivă au abordat sau abordează direct sau experimental, tot mai mult laturile esențiale ale acestui vast proces reformator pe care îl parcurge România de astăzi. Sunt menționate, printre altele, Decretul-lege privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative, Decretul-lege privind unele măsuri pentru stimularea țărănimii, Legea privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome si societăți comerciale, Legea fondului funciar, Legea privind societățile comerciale, Legea privatizării și nu în ultimul rând Constituția României care consacră proprietatea ca fiind publică sau privată.
Secțiunea a II-a
Evoluția reglementărilor privind protecția patrimoniului
Legislațiile penale din toate timpurile și din toate orânduirile sociale au incriminat și sancționat sever infracțiunile săvârșite împotriva averii particulare.
Legislațiile penale din orânduirile cu exploatare de clasă nu au incriminat însă niciodată faptele prin care minoritatea exploatatoare spoliază fără cruțare munca – singurul avut – a celor exploatați, făcându-i să trudească până la istovire și însușindu-și cvasitotalitatea produsului muncii lor.
Ca o împotrivire față de cei ce-și durau fabuloase averi din spolierea celor exploatați, activitățile infracționale împotriva patrimoniului spoliatorilor au luat, încă de la începutul orânduirii feudale, forma asociațiilor organizate în bande, care purtau diferite denumiri și care au dăinuit și continuă să dăinuiască evoluate și în orânduirea capitalistă.
Cadrul infracțiunilor contra avutului era oarecum limitat în legiuirile penale din orânduirea sclavagistă, a sporit mereu în timpul orânduirii feudale, pentru a ajunge la o adevărată hipertrofie în societatea capitalistă, care, în domeniul infracțiunilor patrimoniale a oferit și continuă să ofere puternici factori criminogeni și să solicite mereu ingeniozitatea infractorilor și a așa-zișilor oameni de afaceri.
În privința sancțiunilor, toate legiuirile penale din orânduirile cu exploatare de clasă s-au caracterizat prin pedepse de o asprime fără margini. Pedeapsa cu moartea era aplicată în majoritatea cazurilor, uneori de la prima faptă, alteori în caz de recidivă.
Legiuirile penale moderne, eliminând exagerările legislațiilor anterioare, au menținut totuși un regim destul de sever pentru anumite forme de activități infracționale îndreptate împotriva patrimoniului și au extins cadrul incriminărilor la o serie de fapte specifice relațiilor economice din societatea modernă.
Legislațiile penale, menținând categoria infracțiunilor patrimoniale, au conceput, pentru prima oară, împărțirea acestora în două grupuri distincte prin obiectul lor juridic generic, infracțiuni contra avutului public sau privat (proprietății socialiste) și infracțiuni contra avutului personal și particular (proprietate privată). Această divizare era necesară față de specificul orânduirii la temelia căreia se găsește avutul obștesc.
Vechile noastre legiuiri penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învățături, din 1646) și Matei Basarab (îndreptarea legii, din 1652) și sfârșind cu condicele penale ale lui Alxs. Sturza (1826) în Moldova și a lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile patrimoniale.
Codul penal român de la 1864, compilat aproape în întregime după codul penal francez, conținea în capitolul privitor Ia „Crime și delicte contra proprietăților” dispoziții copiate, în mare majoritate, din codul penal prusian (art. 306-380). În Codul de la 1864 în grupul infracțiunilor contra proprietății erau incluse și unele infracțiuni care aveau numai indirect legătură cu ocrotirea avutului.
Codul penal român de la 1936 prevedea inițial, în Cartea II, titlul XIV infracțiunile contra avutului în genere, sub denumirea de „Crime și delicte contra patrimoniului” (art. 524-573); ulterior însă, după instaurarea noii orânduiri sociale, a fost introdus la 1950 în titlul XIV un capitol nou, cu denumirea de „Unele infracțiuni contra avutului obștesc” (art. 536 -536 ) care au primit diferite modificări în anii următori.
În Codul penal de la 1936 cadrul infracțiunilor contra patrimoniului a fost restrâns la limitele sale firești, toate infracțiunile care fuseseră în mod nepotrivit înglobate acestui cadru în Codul de la 1864 fiind așezate în alte despărțăminte corespunzătoare obiectului lor juridic.
Atât în timpul cât a fost în vigoare Codul penal de la 1864 cât și sub imperiul Codului de la 1936, au existat anumite infracțiuni contra patrimoniului care erau prevăzute în legi speciale (codul justiției militare, codul comercial, codul silvic, codul marinei comerciale și altele). Unele dintre aceste legi au fost abrogate sau modificate iar infracțiunile pe care le prevedeau au fost introduse în Codul penal.
În raport cu aceste precedente legislative cadrul infracțiunilor contra avutului personal sau particular a primit în Codul penal în vigoare o reglementare superioară. Au fost eliminate unele infracțiuni care nu priveau în principal relațiile sociale de ordin patrimonial (exemplu: abuz de încredere profesional comis de avocați, fraudarea creditorilor, înșelăciune în emigrare, nerespectarea drepturilor de autor, jocul de noroc) unele dintre aceste fapte fiind scoase din sfera dreptului penal, altele așezate în grupul de infracțiuni corespunzător obiectului lor juridic. Pe de altă parte, au fost introduse în cadrul infracțiunilor patrimoniale faptele care privesc în principal relațiile sociale de ordin patrimonial, cum este fapta de distrugere prin incendiere, explozie sau alte mijloace care produc pericol public săvârșită cu intenție sau din culpă (atingerea adusă bunurilor în cazul acestor fapte fiind urmarea imediată și efectivă, pe când pericolul public apare numai ca o posibilitate ce amenință, deci ca o eventuală și indirectă urmare), și fapta de tăinuire de bunuri (și prin această faptă se aduce imediat și efectiv o atingere relațiilor sociale de ordin patrimonial și numai indirect și eventual o stânjenire în desfășurarea cursului justiției).
Remarcăm, pe de altă parte, că în Codul penal în vigoare cadrul infracțiunilor contra avutului personal sau particular pare, formal, mult mai restrâns decât cadrul aceleiași categorii de infracțiuni din codul penal anterior. În realitate nu ne găsim în fața unei diminuări substanțiale a cadrului infracțiunilor, ci a unei concentrări a acestora în texte incriminatoare mai cuprinzătoare, așa încât fapte care în codul anterior se încadrau în texte diferite, în codul actual sunt cuprinse în același text, care își găsesc, deopotrivă, o corectă încadrare (de exemplu s-a dat o redacțiune mai cuprinzătoare infracțiunilor de furt, tâlhărie, gestiune frauduloasă, înșelăciune, însușirea bunului găsit).
Secțiunea a III-a
Caracterizarea generală a infracțiunilor
contra patrimoniului
În prezentul paragraf evidențiem trăsăturile cele mai generale ce caracterizează elementele constitutive ale infracțiunilor îndreptate contra avutului, precum și sistemul de sancționare a acestora.
Obiectul juridic comun al infracțiunilor contra proprietății publice, al celei personale sau particulare îl formează totalitatea relațiilor patrimoniale privitoare la existența și integritatea lor. La rândul său fiecare infracțiune contra proprietății are un obiect juridic special, nemijlocit, care o deosebește de celelalte infracțiuni. De asemenea, aceste infracțiuni au mai întotdeauna și un obiect material (în sensul de bun) asupra căruia se îndreaptă acțiunea socialmente periculoasă. Obiectul material îi formează bunurile corporale, adică lucrurile care au o existență materială și care reprezintă o valoare economică. Așadar, dacă cu același prilej o persoană aduce atingere atât relațiilor sociale privind proprietatea publică, cât și acelora privind avutul personal, sau particular, va exista concurs de infracțiuni.
Subiectul activ la majoritatea infracțiunilor contra avutului poate fi orice persoană fizică, responsabilă. Sunt însă și infracțiuni (delapidarea, gestiunea frauduloasă), la care subiectul activ, nemijlocit, este special, în sensul că el trebuie să îndeplinească anumite condiții cerute de lege (să fie funcționar, alt salariat, să gestioneze, să administreze bunurile respective). Subiectul pasiv al acestor infracțiuni poate fi orice persoană fizică sau juridică căreia i s-au produs prejudicii prin săvârșirea oricăreia din aceste infracțiuni.
Prin natura lor, infracțiunile contra proprietății pot fi săvârșite de o singură persoană, dar pot fi săvârșite și de mai multe persoane sub toate formele participației (participație proprie și improprie-coautorat, instigare, complicitate). Unele din aceste infracțiuni se pot săvârși și în mod organizat, de elemente infractoare constituite în grupuri (delapidare, tâlhărie, furt, înșelăciune).
Latura obiectivă a infracțiunilor contra avutului, ca la orice altă infracțiune, este formată dintr-un element material (acțiune, inacțiune), o urmare și o legătură de cauzalitate ce trebuie să existe între ele. Elementul material se prezintă sub o multitudine de forme, de variante, cum ar fi: însușire, folosire, traficare, luare, dispunere, inducere în eroare, distrugere, etc. La unele dintre aceste infracțiuni elementul material poate îmbrăca forme complexe, ca de exemplu la delapidare, tâlhărie, etc. (însușire și traficare, deposedare și vătămare)
A doua componentă a laturii obiective, urmarea, constă într-o pagubă materială provocată persoanei fizice sau juridice în patrimoniu! căreia se află bunul. Între elementul material, în sensul de acțiune, și urmarea produsă (paguba) trebuie să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate. Acțiunea infracțională este cauza urmării imediate, urmare care se răsfrânge în final asupra avutului, producându-i o pagubă.
Latura subiectivă la infracțiunile contra proprietății au ca formă de vinovăție intenția. Infracțiunea de distrugere se sancționează și în situațiile în care se săvârșește din culpă. De asemenea, infracțiunile de tâlhărie, piraterie și de distrugere calificată pot fi săvârșite și cu praeterintenție. La unele infracțiuni contra avutului. În latura subiectivă se include și un scop special urmărit de făptuitor (furt, înșelăciune).
După fazele lor de desfășurare, de săvârșire, formele posibile ale infracțiunilor contra avutului sunt actele pregătitoare, tentativa și infracțiunea consumată. Cu privire la actele pregătitoare, Codul penal în vigoare, atât în partea generală, cât și în partea specială, a adoptat principiul nesancționării lor. Deși posibilă la majoritatea infracțiunilor contra avutului, tentativa se sancționează numai la o parte din acestea (delapidare, furt, tâlhărie, înșelăciune, etc). Consumarea infracțiunilor contra avutului are loc în momentul executării acțiunii, a ducerii ei până la capăt, producându-se și urmarea periculoasă specifică acestora. Infracțiunile contra avutului pot fi săvârșite în oricare din formele naturale ori legale ale infracțiunii, cu excepția celor din obicei.
Sistemul de sancționare este diferit, după cum bunul împotriva căruia s-a îndreptat infracțiunea face parte din avutul personal sau particular ori din cel public. De asemenea, în cadrul aceleiași categorii de avut, sancțiunile diferă de la o infracțiune la alta. Așa de exemplu, unele infracțiuni sunt sancționate alternativ cu amenda și închisoarea (furt simplu în paguba avutului personal sau particular), altele sunt pedepsite numai cu închisoarea (furtul calificat în paguba avutului personal sau particular), iar altele sunt sancționate cu închisoarea, interzicerea unor drepturi, confiscarea parțială a averii ori cu detențiunea pe viață și confiscarea totală a averii.
O altă trăsătură comună constă în faptul că pedepsele sunt mai mari în cazul în care infracțiunile de delapidare, furt, tâlhărie, înșelăciune în paguba avutului public și distrugerea în paguba avutului public sau privat și avutului personal sau particular au avut consecințe grave sau deosebit de grave, adică au afectat realizarea planului de stat sau al unității (prevedere depășită), au produs o stânjenire importantă activității unității sau au cauzat alte asemenea urmări (art. 146 C. pen.).
Pentru formele sau modalitățile agravate ale unor infracțiuni contra avutului, legea prevede ca pedepse complimentare confiscarea averii și interzicerea unor drepturi.
Așadar, aceste dispoziții trebuie să fie corelate cu celelalte modificări aduse procedurii plângerii prealabile întrucât pentru viitor faptele arătate în art. 279. alin, 2 lit. a. C.proc.pen. sunt acum de competența instanței de judecată, plângerea prealabilă urmând să fie adresată direct acesteia ori de câte ori legea prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
CAPITOLUL II
CONȚINUTUL JURIDIC ȘI STRUCTURA INFRACȚIUNII
DE DELAPIDARE
Secțiunea I
Noțiunea și caracteristicile infracțiunii
Infracțiunea de delapidare este definită în art. 223 alin. 1 C. pen. care dispune: „Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar ori alt salariat în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri din avutul public, pe care le gestionează sau administrează, se pedepsesc cu…”.
Delapidarea este deci fapta persoanei care având calitatea de a efectua acte de gestiune sau administrare cu privire la avutul public, sustrage bunuri din acest avut. Particularitățile infracțiunii privesc elementul material al acesteia și subiectul. Sub raport obiectiv delapidarea se săvârșește printr-o acțiune de sustragere ceea ce îi dă caracterul de infracțiune patrimonială. Calitatea făptuitorului, datorită căreia infracțiunea poate fi mai ușor săvârșită decât alte infracțiuni realizate tot prin sustragere, justifică incriminarea și sancționarea acesteia printr-o dispoziție distinctă. În condițiile, făuririi societății multilateral dezvoltate și a formării omului de tip nou, are loc creștere a spiritului de răspundere a funcționarilor și salariaților cu privire la îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, aceștia fiind obligați să-și concentreze întreaga atenție, aptitudinile, capacitatea fizică și intelectuală pentru respectarea disciplinei muncii, să manifeste grijă deosebită în îndeplinirea sarcinilor de serviciu și apărarea avutului obștesc. Încălcarea acestor obligații prin fapte care vatămă avutul public sau privat dă infracțiunii de delapidare un caracter deosebit de periculos.
Secțiunea a II-a
Obiectul și subiectele infracțiunii
1. Obiectul infracțiunii.
1.1. Obiectul juridic.
Obiectul juridic al infracțiunii de delapidare, îl constituie numai acele relații sociale cu caracter patrimonial a căror formare, desfășurare și dezvoltare implică respectarea poziției de fapt a bunurilor care sunt gestionate sau administrate în sfera avutului privat sau obștesc. Prin incriminarea faptei de delapidare se ocrotesc deci nu orice relații sociale privind avutul public, ci numai cele în realizarea cărora un rol important îl are respectarea, nu de către orice persoană, ci numai de către gestionari sau administratori, a poziției de fapt a bunurilor pe care le gestionează sau administrează. Schimbarea ilicită a acestei poziții face ca unitatea obștească să piardă în fapt posesiunea sau detențiunea acestor bunuri.
Relațiile la care ne-am referit constituie obiect juridic principal al infracțiunii de delapidare și explică apartenența ei la infracțiunile în paguba avutului obștesc. Dar infracțiunea de delapidare fiind săvârșită de un funcționar sau alt salariat lovește și în buna funcționare a aparatului de stat și a organizațiilor obștești, încât are și un obiect juridic secundar care constă în relațiile sociale care asigură buna și corecta desfășurare a activității de serviciu a salariaților. Existența acestui obiect secundar nu influențează încadrarea juridică a faptei de sustragere de către un funcționar sau alt salariat a bunurilor pe care le gestionează sau administrează și nu o transformă într-o infracțiune de serviciu. Deci, relațiile sociale legate de bunul mers al serviciului sunt numai adiacent ocrotite prin această infracțiune, ocrotirea lor principală făcându-se prin alte infracțiuni.
1.2. Obiectul material al infracțiunii.
Obiectul material prezintă aceleași caracteristici că și obiectul material al oricărei infracțiuni în paguba avutului, pe care le-am arătat anterior. Totuși, prezintă unele particularități specifice acestei infracțiuni la care ne vom referi în continuare. Acest obiect este indicat de textul de incriminare prin expresia „bani, valori sau alte bunuri”. Textul se referă în primul rând la bani sau valori pentru că acestea pot fi sustrase mai ușor de către gestionari. Modul cum sunt păstrate aceste valori face ca accesul persoanelor străine de gestiune să fie mai greu.
„Valorile” sunt hârtiile de valoare de orice fel, cum ar fi obligațiile C.E.C., cecurile, hârtiile de virament, titlurile de credit, timbrele, mandatele poștale, tichetele și abonamentele de călătorii etc, adică înscrisuri care încorporează valori patrimoniale și a căror caracteristică este că valoarea încorporată este legată de însăși deținerea titlului.
Obiectul material al acestei infracțiuni îl poate forma însă orice alte bunuri mobile, dacă au materialitate și o valoare economică.
În practica instanțelor s-a pus problema mult discutată și în literatura juridică, dacă plusurile create în gestiune formează sau nu obiect material al infracțiunilor împotriva avutului public sau privat și dacă însușirea lor de către gestionar constituie sau nu delapidare. Problema este deosebit de importantă fiind foarte frecvente și diverse situațiile când gestionarii recurg la acest mijloc pentru crearea de venituri ilicite (prin perceperea de supraprețuri, înșelarea cumpărătorilor la cântar sau măsurat, falsificarea sau substituirea de mărfuri etc).
Unele dintre faptele prin care se creează asemenea plusuri sunt incriminate distinct în diferite dispoziții referitoare la infracțiunile la regimul stabilit pentru anumite activități economice (respectiv art. 296 și 297 c. pen.).
Când plusurile sunt create chiar din bunurile sau valorile aparținând organizațiilor obștești, este incontestabil că însușirea lor de către gestionar constituie infracțiunea de delapidare. Astfel, când gestionarul, practicând sistemul vânzărilor cu lipsă la cântar sau măsurat sau al înlocuirii unor bunuri de calitate superioară cu altele de calitate inferioară a reușit să-și creeze plusuri de mărfuri constituie necontestat infracțiunea de delapidare. Bunurile nu au ieșit din patrimoniul unității și nu și-au pierdut nici un moment caracterul de avut obștesc. Împrejurarea că lipsa lor ar putea fi compensată valoric nu poate să le modifice natura juridică, efectuarea unor manopere ilicite neputând să schimbe titlul cu care sunt deținute. Aceste bunuri se găsesc în gestiunea avutului obștesc. Prin decizia de îndrumare nr. 12 din 21 aprilie 1962, Plenul Tribunalului Suprem a stabilit că în cazul în care gestionarul își însușește plusurile realizate printr-una din operațiile ilicite prevăzute și sancționate ca infracțiuni la regimul stabilit pentru anumite activități economice săvârșește în afară, de acele infracțiuni și infracțiunea de delapidare, în concurs real. Aceasta, pentru că plusurile create de prepusul unității revin acesteia în virtutea relațiilor de serviciu născute între cel care angajează și angajat. Angajatul nu poate lucra decât pentru unitate și în numele ei, astfel că – indiferent de modalitatea de creare a plusurilor și de proveniența lor – prepusul nu poate justifica nici un drept de deținere asupra lor. Indiferent de titlul de dobândire acestea revin unității, întrucât cei în paguba cărora au fost realizate nu au înțeles nici un moment să avantajeze respectiva unitate. Plata din eroare – indiferent de modul în care s-a realizat sau de măsura în care a, fost necuvenită – s-a făcut pentru unitate, iar nu pentru persoana care a lucrat în numele ei. Plusurile revin unității în virtutea răspunderii civile, pe care aceasta o are fată de cei prejudiciați, și aceasta indiferent că plusurile au fost sau nu înregistrate, în , înregistrarea fiind lipsită de relevanță juridică sub aspectul apartenenței lor. Noțiunea de avut public sau privat nu poate fi determinată numai printr-o operație scriptică, de ordin contabil, constând în înregistrarea plusurilor respective. În realitate această operație are numai un caracter de evidență și nu este determinată în ce privește intrarea anumitor valori în patrimoniul unei unități, determinată fiind operația juridică ce stă la baza transferului lor.
Adoptând criteriul înregistrării, calificarea faptei ar depinde de voința infractorului, iar nu de materialitatea faptei săvârșite și de poziția sa psihică. Nu există nici o diferență de conținut între fapta aceluia care își creează plusuri din bunurile pe care le are în gestiune sau din cele dobândite licit de la cetățeni. Și într-un caz și în altul însușirea lor duce la consecințe păgubitoare pentru unitate. Înregistrarea sau neînregistrarea plusurilor nu este o condiție esențială în raport cu conținutul activității săvârșite și nu poate genera consecințe juridice deosebite.
Sustragerea plusurilor după ce au fost înregistrate conducând totdeauna la o lipsă în gestiune, nu este decât teoretic posibilă. Înregistrarea constituie semnul exterior cu ajutorul căruia infracțiunea poate fi ușor descoperită. Este motivul pentru care nici un infractor nu va proceda în acest mod, aceasta urmărind ca fapta să rămână necunoscută. De aceea problema înregistrării plusurilor create licit, formulată ca o cerință care ar caracteriza noțiunea de avut public sau privat rămâne în afara realității pe lângă faptul că nu are nici o importanță în definirea unei noțiuni pe care legiuitorul însuși a determinat-o.
Plusurile în, gestiune se mai pot crea și prin alte mijloace. Vom cita un exemplu. Fapta inculpatului care, în calitate de achizitor de fructe al unei întreprinderi a plătit toate fructele cumpărate de la particulari la categoria minimă, iar după aceasta a sortat fructele cumpărate în trei categorii, după calități, a întocmit borderouri și state fictive și și-a însușit, din sumele pe care le avea asupra sa, diferența dintre sumele plătite la categoria cea mai mică și cele trecute în borderouri la categoriile superioare, constituie infracțiunea de delapidare. Susținerea inculpatului că întreprinderea nu a fost cu nimic păgubită din moment ce prețurile trecute în borderouri corespundeau cu cele pe care inculpatul ar fi trebuit să le plătească și că păgubiți au fost producătorii vânzători, a fost respinsă pe motiv că infracțiunea a fost comisă în paguba întreprinderii de la care acesta a reținut sume mai mari de bani decât cele plătite în realitate. Așadar, prin acte fictive, inculpatul și-a creat plusuri în gestiunea sa și le-a însușit, proveniența lor fiind din avutul public, iar nu de la particulari. În acest sens s-a pronunțat și Tribunalul Suprem prin decizia de îndrumare nr. 11 din 20 iulie 1967 prin care a statuat că atunci când gestionarul întocmește acte false prin care atestă că a achiziționat bunuri pe care în realitate nu le-a primit, creând astfel o justificare aparentă pentru bunurile aflate în plus în gestiune și își însușește sumele de bani pretins plătite pentru acele achiziții fictive, săvârșește infracțiunea de delapidare în concurs real cu acțiunile de fals și uz de fals. Când gestionarul de bunuri nu este gestionar de bani și acționează în modul arătat pe baza unei înțelegeri cu un alt angajat, care gestionează banii (casier, achizitor), cu care eventual împarte suma însușită, gestionarul banilor este autor al infracțiunii de delapidare, iar gestionarul bunurilor numai participant la această infracțiune (instigator sau complice).
S-au purtat discuții și cu privire la faptul dacă garanțiile materiale constituite în numerar de către gestionari pot forma sau nu obiect material al infracțiunii de delapidare. Aceste garanții se constituie potrivit legii nr. 22/1969 și se predau într-o suma globală sau în rate unității publice care are obligația de a le depune la C.E.C. pe carnetul individual al gestionarului respectiv. Păstrarea carnetului se face de către unitate.
Faptul că această sumă – trebuie consemnată la C.E.C. pe numele salariatului și că ea urmează a-i fi restituită în caz de desfacere a contractului de muncă sau de transferare a gestionarului într-o funcție pentru care nu se cere garanție, a determinat unele instanțe să considere că face parte din avutul personal al gestionarului și însușirea ei de către persoanele însărcinate să o păstreze nu constituie delapidare. Această opinie este greșită. Garanția are de scop acoperirea eventualelor pagube produse de gestionar și unitatea răspunde de ea în toate cazurile când trebuie folosită în scopul menționat ori trebuie restituită gestionarului. În toată perioada de la depunere până la restituire sumele se află în gestiunea unității care le poate folosi pentru acoperirea pagubelor produse de gestionar. Gestionarul care le-a depus nu le are la dispoziția sa și nu poate dispune de ele, iar la sfârșitul gestiunii este îndreptățit să pretindă restituirea lor. De aceea, însușirea acestor sume de către salariatul care le-a primit pentru a le depune la C.E.C. sau de către cel care are în păstrare libretele C.E.C. constituie delapidare. Este ceea ce a stabilit Tribunalul Suprem prin decizia de îndrumare nr. 2 din 25 ianuarie 1961. Constituie obiect material al infracțiunii de delapidare și sumele mele depuse din eroare drept garanții materiale de către salariații care nu au această obligație, pentru că și în cazul acestora intervine răspunderea unității pentru păstrarea lor.
2. Subiectele infracțiunii.
2.1. Subiectul activ (făptuitorul).
Autor al acestei 'infracțiuni poate fi numai un „funcționar” sau „alt salariat” care este însărcinat cu gestionarea sau administrarea bunurilor unei organizații obștești. Subiectul activ este deci calificat.
a) Noțiunile de „funcționar” sau „alt salariat”. Termenul de „funcționar” este definit în art. 147 C. pen. : „Prin «funcționar» se înțelege orice salariat care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă și cum a fost învestit, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituții de stat, ori unei întreprinderi sau organizații economice de stat.
Sunt asimilate cu funcționarii persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizații din cele prevăzute în alin. 1, indiferent dacă primesc sau nu o retribuție”. Termenul de „alt salariat” este definit în art. 148 C. pen.: „Prin «alți salariați» se înțeleg salariații care exercită, în condițiile art. 147 alin. 1, o însărcinare în serviciul uneia dintre celelalte organizații prevăzute în art. 145.
Sunt asimilate cu «alți salariați» persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizații din cele prevăzute în alin. 1, indiferent dacă primesc sau nu o retribuție”.
Din observarea acestor texte care nu constituie simple definiții, ci reguli de drept cu consecințe asupra calificării faptelor penale, rezultă că înțelesul termenului de „funcționar” a fost restrâns numai la persoanele aflate în serviciul unei organizații stat. Noțiunea de „alt salariat” privește, spre deosebire de cea de funcționar, numai persoanele aflate în serviciul unei organizații care desfășoară o activitate utilă din punct de vedere social și care funcționează potrivit legii.
Cu singura distincție pe care am arătat-o în sensul că funcționarii sunt în serviciul organizațiilor de stat, iar ceilalți salariați în serviciul celorlalte organizații enumerate în art. 145 C. pen., celelalte condiții pentru ca o persoană să fie considerată „funcționar” sau „alt salariat” sunt identice.
Noțiunile de funcționar sau alt salariat în sens penal se deosebesc de noțiunea de angajat din codul muncii față de care au, în general, un înțeles mai larg.
„Funcționar” sau „alt salariat” este persoana care are calitatea de salariat al uneia dintre organizațiile enumerate în art. 145 c. pen. În principiu această calitate, este consecința unui raport de muncă în care se găsește persoana respectivă cu organizația.
Pentru contractele de muncă sunt stabilite reguli speciale în Codul muncii privind încheierea și desfacerea acestor contracte, normele de muncă și de salarizare, timpul de muncă și de odihnă, răspunderea materială, protecția muncii, asigurările sociale etc, încât ceea ce caracterizează un raport de muncă valabil constituit este prezența unor trăsături specifice determinate de aceste reguli. Prin expresia „cu orice titlu” legiuitorul a voit să sublinieze că nu interesează natura și denumirea raportului juridic preexistent, suficient fiind ca el să lase subiectului latitudinea de a exercita o însărcinare în serviciul unei organizații. Titlurile în baza cărora o persoană poate avea calitatea de salariat sunt cele corespunzătoare legislației muncii (contract, alegere, transfer, promovare etc). Dovada acestor raporturi: juridice se face prin orice mijloc de probă prevăzut, de lege.
Din punct de vedere penal nu interesează însă, valabilitatea raportului de muncă în conformitate cu normele din legislația muncii și nici condițiile formale ale învestirii cu exercitarea însărcinării. Din expresia „indiferent dacă și cum a fost învestit” rezultă că nu are importanță validitatea formală a. raportului de muncă, ci exercitarea reală a unei însărcinări care situează persoana în poziția de deținător al unor atribuții în raport cu unitatea obștească. Nu se cere deci existența unui contract de muncă, sau o numire în funcție.
Unii autori consideră că trebuie realizată caracteristica raportului de muncă de a fi un raport volitiv, nefiind suficientă exercitarea în fapt a unor atribuții, fără cunoștința conducerii organizației obștești. Ar fi deci necesar consimțământul expres sau cel puțin tacit al acestei conduceri, respectiv al persoanei în drept să facă angajarea. În general această cerință este dedusă din expresia „în serviciul” unei unități. Cel care a primit o însărcinare nu de la conducătorul organizației, ci de la un prepus al acelei organizații nu poate avea calitatea de „funcționar” sau „alt salariat”, pentru că în locul unui raport de muncă apare un raport izolat între un funcționar al unității și un particular care nu mal păstrează caracterul său specific „în serviciul” unei unități.
Această interpretare ni se pare numai parțial îndreptățită. Textul care este foarte larg nu autoriză. o asemenea concluzie. De vreme ce nu are nici o importanță dacă există vreo învestire a funcționarului sau altui salariat sau dacă aceasta este sau nu valabilă, este de presupus, în general, că consimțământul conducerii poate lipsi. Expresia „în serviciul”„ unei unități publice nu poate avea alt înțeles decât acela că însărcinarea, indiferent că este valabilă sau nu, trebuie să dea expresie unui raport de serviciu, raport de muncă, între persoana respectivă și organizația obștească. De exemplu, soțul înlocuiește pe soția sa în serviciu, indiferent că acest lucru este cunoscut de conducerea unității publice sau nu. Sau o persoană primește o însărcinare în serviciul unei unități publice de la un funcționar, iar conducerea acelei unități nu cunoaște acest lucru. Ceea ce ni se pare esențial în aceste cazuri este să nu fie vorba de un serviciu întâmplător și personal făcut unui funcționar al unității obștești, chiar dacă este în legătură cu una din activitățile de serviciu ale acestuia, ci de un serviciu exercitat pentru unitatea respectivă. Este deci important nu de la cine primește însărcinarea, de vreme ce poate să n-o primească de la nimeni, ci pentru cine lucrează. Interesează deci factorii reali ai însărcinării, exercitarea în fapt a acesteia în serviciul unei unități.
Dacă nu am accepta această interpretare conformai cu art. 147 și 148 C. pen. ar însemna că frecventele sustrageri săvârșite de gestionarii „de fapt” să nu -fie-considerate delapidare, pentru că acestora le-ar lipsi din capul locului calitatea de „funcționar” sau „alt salariat” cerută de textul de incriminare. Nu poate exista deci noțiunea de gestionar ,,de fapt” care este, cum vom vedea, unanim admisă, dacă nu acceptăm că există și o noțiune similară de funcționar sau alt salariat „de fapt”.
Sunt funcționari sau alți salariați și cei care exercită o însărcinare în mod temporar sau sezonier. Sunt asimilați cu aceștia și cei care nu primesc nici un fel de retribuție de vreme ce acționează în serviciul unei organizații.
Nu au calitatea de funcționari sau alți salariați colaboratorii externi ai unei organizații, angajați de o asemenea organizație pentru a efectua o anumită lucrare. Aceasta, pentru că deși esențial în cadrul exercitării unei însărcinări este prestarea unei munci, nu orice raport juridic în cadrul căruia se prestează o muncă este un raport de muncă, ci poate fi și un raport de drept civil (de prestații de servicii, mandat, antrepriză etc.) sau de altă natură. De exemplu, croitorul care lucrează pe cont propriu și căruia i se comandă să efectueze un număr de haine de protecție pentru o unitate, nu este „funcționar” sau „alt salariat”. La fel cel angajat de o întreprindere agricolă de stat pentru a efectua lucrările necesare pentru altoirea viței de vie sau pentru o altă lucrare determinată. De asemenea, cel care lucrează în comisia de lichidare a unei întreprinderi, nu este salariatul acelei întreprinderi, raporturile dintre el și acea întreprindere nefiind de muncă, ci rezultând dintr-o însărcinare specială.
Ceea ce caracterizează raportul de muncă, în esență, este încadrarea persoanei respective în colectivul de muncă al unității și supunerea sa, în tot timpul lucrului, regulamentului de ordine interioară prin care se stabilește organizarea și disciplina muncii în unitatea respectivă. Raporturile de drept civil exclud o astfel de încadrare într-o unitate, precum și subordonarea persoanelor care execută o lucrare față de o anumită disciplină în muncă. Aceste persoane își exercită activitatea independent, în condițiile convenite, munca lor fiind de cele mai multe ori concretizată în anumite obiecte sau prestații în raport de care se face plata.
Cărăușii cu atelaje proprii, când se bucură de independență de lucru și trebuie să execute anumite transporturi, într-o anumită perioadă de timp, activitatea lor nefiind zilnică sau legată de o normă, se află în raporturi de drept civil cu unitatea și nu sunt funcționari sau alți salariați. În schimb, când aceștia sunt încadrați în anumite ore de lucru pe zi sau sunt obligați să îndeplinească o anumită normă de lucru, iar plata muncii lor se face printr-o indemnizație legată de timpul de lucru sau de norma îndeplinită, în timp ce pentru folosirea atelajului propriu primesc o compensație în bani, conform codului muncii, se află în raporturi de muncă cu unitatea având calitatea de funcționari sau alți salariați. La fel, lucrătorii la domiciliu, care în baza unui raport de muncă au obligația de a efectua comanda primită, de a îndeplini norma de producție, sunt supuși unui regulament de ordine interioară, au fixate zile și ore de prezentare pentru a preda lucrările executate și a primi comenzi noi și materiale.
Persoanele remunerate cu sume forfetare, adică cele al căror volum de muncă sau program de lucru este mai mic de 1/2 normă pe an și care lucrează în schimbul unei indemnizații lunare (de exemplu, unii contabili din sectorul sanitar, angajații asociațiilor de locatari, îngrijitorii din unitățile sanitare, de la dormitoarele comune, din unitățile de învățământ din mediul rural), deși îndeplinesc toate condițiile pentru un angajat, nu sunt considerate angajați în sensul Codului muncii. Aceste persoane sunt însă funcționari sau alți salariați în sensul dispozițiilor penale, chiar dacă ar fi în același timp și sezonieri. Remizierii se obligă să presteze servicii în schimbul unei remunerații care constă, în total sau în parte, într-o cotă procentuală (remiză) din valoarea bunurilor vândute sau achiziționate, a contractelor încheiate sau a încasărilor realizate prin activitatea lor. În general, aceștia își desfășoară munca în afara incintei unității pentru care activează, vânzând, de obicei, mărfuri în rețeaua fixă (magazine, chioșcuri, gherete) sau în rețeaua mobilă (tarabe, tonete, cărucioare). Ei încheie cu unitatea obștească un „contract de angajament” din care rezultă obligații identice cu cele ale funcționarilor sau altor salariați permanenți ai unităților comerciale (de a vinde numai produsele respective, respectarea orarului, a regulilor de comerț). Existând o subordonare față de regulile de disciplină a muncii din unitatea respectivă, remizierii au calitatea de funcționari sau alți salariați. Asumarea riscurilor în ce privește marfa ce li se încredințează, printr-o prevedere a contractului de angajament, nu transformă raporturile de muncă în raporturi de drept civil și nu transferă proprietatea bunurilor de la unitate la remizier, cum s-a susținut. Uneori aceștia sunt asimilați cu angajații prin chiar actele normative (de exemplu, cei din sistemul
„Loto-Pronosport”, din sectoarele de vânzare a presei, din sistemul ASIROM).
Candidatul aflat în termenul de încercare, deși nu este angajat în sensul codului muncii, întrucât prestează o muncă pentru unitatea obștească, cu titlu de probă, este funcționar sau alt salariat în sensul art. 147 sau 148 C. pen.
Cu privire la persoana care prestează muncă pentru o unitate, dar o face în mod voluntar, ca o activitate de interes public, s-a spus că se află într-un raport de drept civil cu unitatea respectivă. Problema s-a pus cu privire la răspunderea unui membru de sindicat care sustrăsese un instrument muzical din materialul cultural pe care-l gestiona voluntar. Întrucât art. 148 C. pen. prevede expres că este indiferent dacă angajatul primește sau nu o retribuție, cel care exercită o însărcinare în mod voluntar, are calitatea de „alt salariat” în sensul dispozițiilor din codul penal.
Art. 183 pct. 4 din Codul penal anterior prevedea că au calitatea de funcționari și preoții și militarii. O asemenea prevedere nu a mai fost menținută în Codul penal în vigoare. De aici nu am putea trage concluzia că aceștia nu ar mai avea această calitate, ci aceea că o astfel de prevedere a devenit inutilă față de noua redactare a textelor.
Militarii au calitatea de „funcționari” și aceasta indiferent că sunt militari în termen sau cadre permanente. Potrivit art. 4 și 8 din decretul nr. 468/1957 pentru reglementarea îndeplinirii serviciului militar, serviciul militar se îndeplinește de către cetățeni atât ca militari în termen, cât și în calitate de cadre permanente, iar militarii se împart în soldați, gradați, subofițeri, maiștri militari, ofițeri și generali. Toți aceștia exercită o însărcinare în serviciul forțelor armate.
Elevii sau studenții carp fac practică la una din organizațiile din art 145 C. pen. nu sunt funcționari sau alți salariați decât dacă au acceptat o însărcinare in serviciul acestora.
Noțiunea de gestionar este definită în art. I alin. 1 din legea nr. 22 din 18 noiembrie 1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor organizațiilor publice: „Gestionar, în înțelesul prezentei legi, este acel angajat al unei organizații care are ca atribuții principale de serviciu primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința sau deținerea, chiar temporară, a unei organizații socialiste, indiferent de modul de dobândire și de locul unde se află bunurile”.
Gestionarea este deci o activitate care se înfăptuiește în scopul păstrării și circulației materiale a bunurilor care aparțin avutului public sau privat. Această activitate constă deci într-un complex de operații care pe plan material își găsesc reflectarea în acte de primire, păstrare și eliberare a bunurilor.
Aceste atribuții pentru a caracteriza calitatea de gestionar trebuie să fie principale. Aceasta, pentru că gestionarii mai au și alte obligații accesorii, cum sunt cele care privesc efectuarea unor acte juridice (semnarea recepțiilor) sau a unor acțiuni economice de bună gospodărire a bunurilor gestionate (prevenirea formării de stocuri supranormative, asigurarea aprovizionării la timp, evitarea risipei etc). Cel care are numai aceste obligații secundare sau altele deci: primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri, nu este gestionar. De asemenea, nu este gestionar cel care îndeplinește numai una sau două dintre atribuțiile principale, ci numai cel care le îndeplinește pe toate împreună. Sunt gestionari în acest sens casierii, magazinerii, achizitorii, remizierii, șefii de depozite, bibliotecarii, taxatorii de pe mijloacele de transport etc.
Pentru a înlătura orice dubiu, legea nr. 22/1969 prevede în art. 1 alin. 2 că ministerele și celelalte organe centrale stabilesc funcțiile prin a căror ocupare angajatul dobândește calitatea de gestionar. Întocmirea listelor cu funcțiile care atribuie calitatea de gestionar este însă numai un criteriu formal pentru caracterizarea acestei calități, criteriul material și deci esențial fiind cel care rezultă din definiția dată de lege gestionarului, adică exercitarea celor trei atribuții menționate.
Luarea în primire și predarea gestiunii constituie începutul și sfârșitul acesteia. Gestionarul poartă răspunderea pentru bunurile pe care le gestionează între aceste două momente și nu poate fi făcut răspunzător pentru lipsurile cauzate înainte de luarea în primire sau după predarea gestiunii. Primirea și predarea gestiunii au loc prin numărarea, cântărirea sau măsurarea, după caz, a bunurilor pe bază de inventar și proces-verbal de predare-primire.
Când ne referim la primirea și eliberarea prevăzute în art. 1 alin. 1 din legea nr. 22/1969 avem în vedere nu atât operațiile de preluare și predare a gestiunii, ci mai ales operațiile de mișcare a bunurilor pe timpul gestiunii, de mânuire a acestora în strictă conformitate cu legea. Precizăm aceasta întrucât răspunderea în calitate de gestionar poate interveni și când nu a avut loc o primire sau predare regulată a gestiunii.
Prin primirea bunurilor înțelegem deci luarea în primire a acestora (intrarea lor în gestiune, încărcarea gestiunii) în cantitatea, calitatea și sortimentele specificate în actele însoțitoare (avize de expediție, dispoziții de livrare, facturi, scrisori de trăsură, procese-verbale de constatare, specificații etc.). Gestionarul este obligat să verifice dacă bunurile primite corespunzând cantitativ și calitativ (uneori cu sprijinul specialiștilor al căror concurs îl poate solicita) cu documentele însoțitoare, să identifice viciile neascunse, după care va întocmi și semna nota de intrare-recepție și va face operațiile necesare de înregistrare în fișa de magazie sau registrul anume ținut. Bunurile luate în primire fără semnalarea lipsurilor cantitative sau calitative se consideră a fi primite fără lipsuri, iar diferențele în minus ce se constată ulterior atrag răspunderea gestionarului.
Pe timpul cât gestionează bunurile, gestionarul are obligația de păstrare a acestora în care scop trebuie să se îngrijească de ținerea lor în depozit în condiții de securitate, să ia măsurile necesare pentru asigurarea integrității lor și pentru efectuarea în condiții normale a mișcării lor. Aceste operații implică și întocmirea unor acte corespunzătoare care trebuie să oglindească exact cantitatea, felurile și calitatea bunurilor păstrate.
Activitatea de păstrare nu se confundă cu cea de pază. Persoana căreia i-a fost dat în pază un bun nu îndeplinește decât atribuții tehnice, care constau în a veghea ca bunul respectiv să nu fie distrus, deteriorat, sustras etc. Paznicul nu ia în primire bunurile în individualitatea lor spre păstrare și eliberare, ci asigură numai securitate unui ansamblu de bunuri situate într-un anumit loc. Drept urmare, dacă acesta sustrage bunuri din cele pe care le are în pază nu săvârșește delapidare, ci furt din avutul publice sau privat. Persoana căreia i-a fost dat un bun spre păstrare exercită drepturile și obligațiile pe care le implică conservarea lui în conformitate cu prevederile contractului de depozit, cu prevederile legii și cu natura bunului.
Eliberarea bunurilor constă în predarea lor către cei îndreptățiți în cantitatea, calitatea și sortimentul specificate în dispoziția de eliberare. Nu pot fi eliberate bunuri pe bază de dispoziție verbală, iar în cazul existenței dispoziției scrise gestionarul nu poate să depășească cantitatea sau să schimbe calitatea bunurilor prevăzute în documentele de eliberare.
Potrivit art. 1 alin. 1 din legea nr. 22/1969 activitățile menționate (primirea, păstrarea și eliberarea) trebuie să privească bunuri care se află în administrarea, folosința sau deținerea, chiar temporară, a unei organizații, indiferent de modul de dobândire și de locul unde se află aceste bunuri. Deci sustragerea bunurilor de către gestionar, din gestiunea proprie, nu constituie, cum s-a considerat uneori, o schimbare fără drept a titlului posesiunii, pentru că posesiunea (respectiv detențiunea) aparțin organizației, iar nu gestionarului care nu are cu bunurile decât un contact material, de serviciu, inerent atribuțiilor pe care le exercită. Gestionarul păstrează material legătura cu bunurile unității în interesul acesteia și numai după sustragere acestea se găsesc la dispoziția sa pentru satisfacerea unor interese proprii, gestionarul având asupra lor o posesiune de rea-credință. Deși el se comportă ca proprietar. În realitate bunurile sunt și rămân avut public sau privat, schimbarea titlului cu care organizația le deținea neputând avea loc pe căi nelegale.
Deși art. 1 alin. 1 din legea nr. 22/1969 se referă la bunuri aflate în administrarea, folosința sau deținerea unei organizații, din punctul de vedere al legii penale fac obiectul gestiunii și bunurile organizațiilor care fără a fi sunt în sensul art. 145 C. pen. organizații publice sau din cele care urmăresc un scop util din punct de vedere social. Dispozițiile legii nr. 22/1969 se întregesc deci cu dispozițiile din Codul penal.
Chiar dacă un salariat nu are calitatea de gestionar, în sensul că atribuțiile principale ale funcției sale nu sunt cele de a primi, păstra și elibera bunuri din avutul public, va avea această calitate atunci când este gestionar de fapt, adică exercită în fapt atribuțiile menționate. El nu are aceste atribuții ca obligații principale de serviciu, dar ie îndeplinește în fapt, fie o singură dată, fie într-o perioadă de timp. Cel care îndeplinește asemenea activități specifice funcției de gestionar își atribuie și o răspundere de același fel cu gestionarul. Drept urmare, va fi considerat gestionar cel care nu figurează pe listele întocmite de ministere sau organele centrale, dar exercită în realitate atribuțiile de gestionar. Prin consecință, cei care figurează pe aceste liste, dar nu exercită aceste atribuții nu pot fi gestionari, așa cum s-a considerat uneori, pentru că legea nu poate fi înfrântă pe cale de instrucțiuni. Așadar, determinantă este efectuarea în fapt a unor acte de gestiune, iar nu denumirea funcției, modul de învestire sau îndeplinire a celorlalte cerințe legale privitoare la funcția de gestionar. Nu titulatura funcției atribuie calitatea de gestionar, ci natura actelor pe care în cadrul atribuțiilor sale de serviciu le exercită un salariat. Astfel, într-o speță Tribunalul Suprem a reținut că fapta inculpatei, salariată. Încadrată ca regletor de vagoane la o unitate publică, de a-și însuși benzina ridicată de la depozitul de produse petroliere, în baza unei delegații primite în acest scop de la unitatea sa și a semnăturii de primire pe factura eliberată, constituie infracțiunea de delapidare. Luând în primire benzina pe care avea obligația de a o preda în cantitatea menționată în actul de transport, aceasta a îndeplinit atribuții de gestionar, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că funcția sa, corespunzătoare încadrării în muncă, nu îi conferea calitatea de gestionară.
Faptele conducătorilor auto de a-și însuși bunurile încredințate spre transport, carburanții sau lubrifianții destinați pentru alimentarea sau întreținerea autovehiculului, au fost încadrate diferit de către instanțe care le-au considerat fie furt, fie abuz de încredere sau delapidare. Aceasta a determinat emiterea de către Tribunalul Suprem a deciziei de îndrumare nr. 1 din 2 martie 1971. Potrivit acestei decizii, când transportul are însoțitor care a luat în primire bunurile, acesta are îndatorirea de a se îngriji de ele pe timpul transportului și a le preda beneficiarului, încât sustragerea lor de către conducătorul auto constituie furt din avutul public.
Când transportul nu are însoțitor, conducătorul auto efectuând operații de primire, păstrare în timpul transportului și predare, are o răspundere penală și civilă proprie gestionarului, indiferent că efectuează aceste operații în mod obișnuit, ca o sarcină permanentă de serviciu sau în mod întâmplător. Determinantă pentru stabilirea răspunderii conducătorului auto este efectuarea în fapt a unor operații de gestiune, iar nu denumirea funcției pe care o deține. Aceeași infracțiune de delapidare o săvârșește și conducătorul auto salariat al unei unități publice care efectuează transporturi de bunuri – în condițiile arătate mai sus – pentru o altă unitate publică, în baza unei convenții încheiate între cele două unități. Din moment ce conducătorul auto a luat în primire bunurile în calitate de prepus al unității sale, această unitate răspunde de predarea lor și suportă paguba încât conducătorul auto trebuie să aibă față de aceste bunuri aceeași comportare ca și față de bunurile unității din care face parte.
Însușirea carburanților sau lubrifianților care au fost încredințați de unitate conducătorului auto spre a fi utilizați pentru funcționarea autovehiculului nu constituie delapidare ci furt, deoarece-cu privire la aceștia nu efectuează acte de gestiune (nu îi primește pentru a-i păstra în vederea predării).
Fapta unui contabil care efectuează plăți deși acest lucru nu-i este permis, de a-și însuși din banii primiți în vederea achitării lor la beneficiari constituie delapidare, pentru că acesta exercită în fapt atribuții de gestionar. De asemenea, fapta unui „funcționar de a-și însuși din sumele încasate de la cetățeni, sume pe care aceștia le datorau legal, constituie delapidare, iar nu abuz în serviciu, chiar dacă acesta nu era îndreptățit a le primi. Funcționarul respectiv exercită în fapt atribuții de gestionar și nu s-ar putea spune că sumele încasate nu fac parte din gestiunea sa de vreme ce au devenit prin încasare avut public, iar cetățenii s-au descărcat prin plată. Este gestionar de fapt și cel care nu este salariat și a convenit cu un gestionar să-l înlocuiască temporar. Asumându-și sarcina de a efectua operații de primire, păstrare și eliberare de bunuri, dobândește atât calitatea de „funcționar” sau „alt salariat”, cit și pe cea de gestionar de fapt.
Asemănarea între gestionarul de fapt și cei de drept constă în faptul că ambii exercită cumulativ operații de primire, păstrare și eliberare de bunuri, iar deosebirea constă în aceea că cel de fapt nu are aceste sarcini cu atribuții principale de serviciu sau nu le are de loc.
Noțiunea de gestionar, de drept sau de fapt, este deci o noțiune precis caracterizată prin lege și nu poate fi determinată nici prin acordul dintre unitatea obștească și salariați, nici prin stabilirea conținutului ei de către anumite organe sau de către instanțele judecătorești prin folosirea altor criterii decât cele legale.
În literatura juridică se utilizează și expresia de „gestionari asimilați” sau „angajați asimilați cu gestionarii” în legătură cu gestionarii de fapt sau chiar cu gestionarii propriu-ziși care paralel cu atribuțiile principale, specifice funcției lor, au și sarcini conexe – dar tot principale – de natură gestionară (de exemplu, șoferii, cărăușii, șefii de tren, de vase fluviale sau maritime care transportă mărfuri fără însoțitor). Aceste expresii nu corespund unei categorii legale și nu prezintă totdeauna același sens. De aceea folosirea lor nu este indicată, categoriile de persoane pe care le privesc putând fi foarte bine încadrate în noțiunile de gestionar sau gestionar de fapt al căror conținut este precis definit în lege.
Precizarea noțiunii de gestionar ne ajută la unele concluzii importante pentru justa calificare a faptelor de sustragere de bunuri din avutul public sau privat.
Gestionarul nu are drept de dispoziție (consumare, transformare, înstrăinare) asupra bunurilor pe care le gestionează, cu excepția celor cu sarcini de vânzare. Cei care primesc bunurile nu pentru a le păstra și elibera, ci pentru a le consuma în producție (muncitorii, maiștrii, șefii de lot, șoferii cu privire la carburanți și lubrifianți), prin sustragerea lor nu săvârșesc delapidare, ci furt din avutul obștesc. Este o concluzie ce confirmă faptul că pentru a fi considerată gestionar o persoană trebuie să exercite cumulativ atribuțiile menționate. Gestionarul nu are dreptul de folosință a bunurilor gestionate nici chiar în interesul unității respective, încredințarea de bunuri pentru folosire exclude ideea de gestiune (de exemplu, primirea de unelte pentru lucru, de haine de protecție, de cazarmament etc).
Activitatea de gestionare a bunurilor nu se confundă cu aceea de manipulare a lor. Textul din codul penal anterior folosea termenul „mânuire” care se folosește și în prezent (mânuitor de bani, de bunuri). Mânuirea, în sens juridic, este tocmai activitatea de primire și eliberare de bunuri, adică activitatea de gestionare. De aceea, menționarea în text a acestui termen a devenit inutilă, conținutul lui absorbindu-se în cel de gestionare. Faptul că și gestionarul manipulează bunuri nu duce la confundarea acestor noțiuni. Manipulanții de bunuri, care ajută la mutarea lor dintr-un loc în altul, chiar dacă au, cu această ocazie și deținerea lor materială, faptică, nu sunt gestionari. Fapta unui manipulant de colete dintr-un vagon de bagaje, de a sustrage un colet, nu este delapidare, ci furt din avutul obștesc. La fel, fapta muncitorului care sustrage bunuri din cele pe care le mânuiește în procesul de producție. S-a reținut că violarea unei scrisori de valoare de către factorul poștal și sustragerea valorilor conținute în plic nu este delapidare acesta având numai obligația de serviciu de a distribui corespondența.
Vânzătorii care formează aparatul sau colectivul auxiliar, utilizat în gestionarea avutului public sau privat și lucrează sub conducerea, îndrumarea și supravegherea gestionarului de magazin pe care-l ajută la vânzarea mărfii, fiind simpli manipulanți, nu au calitatea de gestionari de drept sau de fapt și nu o dobândesc decât când înlocuiesc pe gestionarul titular. Ei răspund numai în calitate de vânzători pentru respectarea prețurilor legale și a normelor de deservire a populației. Trebuie totuși făcută o distincție, și anume: vânzătorul are obligația de a vinde marfa, a încasa banii, a-i marca la casă și a-i depune la locul comun (de exemplu, sertar, dulap) în care sumele rămân sub supravegherea comună a tuturor vânzătorilor până seara când gestionarul de drept îi ridică. Deci cu privire la sumele de bani încasate (nu la mărfuri care se găsesc în gestiunea gestionarului titular), vânzătorul exercită activități analoage cu cele ale unui casier și este gestionar de fapt al lor de la primire până la depunerea lor la locul comun. Dacă între aceste momente sustrage din acele sume va săvârși infracțiunea de delapidare.
Au calitatea de gestionari și proprietarii de atelaje care contrar contractului ce au încheiat cu întreprinderile de transporturi auto, rețin pentru ei anumite sume încasate din transporturile pe care le efectuează și nu le varsă la sfârșitul fiecărei zile acelor întreprinderi, încât săvârșesc infracțiunea de delapidare. Prin contractele încheiate între proprietarii de atelaje și întreprinderea de transporturi auto, primii se obligă să efectueze transporturi pentru diferiți beneficiari, eliberând bonuri cu menționarea sumelor încasate și să predea întreprinderii, în fiecare seară, aceste sume. La sfârșitul fiecărei luni întreprinderea reține din sumele depuse de proprietari beneficiul ce i se cuvine și impozitele datorate, iar restul îl achită, prin stat de plată, proprietarului de atelaj. Dacă proprietarul reține anumite sume și nu le depune la întreprindere în fiecare seară, săvârșește infracțiunea de delapidare. Transporturile nu sunt făcute de acesta pe baza unui contract de cărăușie în nume propriu, ci în temeiul însărcinării pe care o îndeplinește în serviciul unei întreprinderi autorizate să efectueze aceste transporturi. Îndeplinind o astfel de însărcinare proprietarul este „funcționar” în sensul legii penale. Fiind obligat să încaseze și să verse întreprinderii sumele rezultate din transporturi el este și gestionar. Aceste sume fiind încasate pentru întreprindere sunt avut obștesc.
Calitatea de administrator. Prin administrator înțelegem acel funcționar care are ca sarcini de serviciu îndeplinirea de acte de dispoziție privind starea și mișcarea bunurilor care alcătuiesc patrimoniul unei organizații publice sau private. Dreptul de a da dispoziții și de a lua măsuri cu privire la efectuarea de operații asupra bunurilor potrivit cu natura și destinația lor sunt conferite prin lege organelor de conducere ale organizațiilor publice sau private (consiliu sau comitet al oamenilor muncii, director, inginer șef, contabil șef etc.). Actele de dispoziție privesc planificarea, aprovizionarea, desfacerea, repartizarea, plățile etc.
Spre deosebire de gestionar care are cu bunul un raport de fapt, material, acesta aflându-se chiar în mâna lui, administratorul are cu bunul un raport de drept, acesta aflându-se la dispoziția sa. De exemplu, un șef de șantier deși nu deține materialele în păstrare directă, are dreptul să determine mișcarea lor prin acte de dispoziție.
Nu poate exista, similar cu gestionarul de fapt, administrator de fapt. Persoana care dă dispoziții cu privire la mișcarea bunurilor fără a avea calitatea necesară săvârșește o altă infracțiune decât delapidarea.
S-a reținut că fapta președintelui unei cooperative agricole de producție de a ridica din magazie o cantitate de cereale mai mare decât i se cuvenea pentru zilele-muncă prestate, constituie delapidare, pentru că însușirea plusului necuvenit s-a făcut făcând uz de drepturile pe care funcția sa le conferea, funcție în virtutea căreia avea atribuții de administrare. Constituie, de asemenea, delapidare, iar nu abuz în serviciu, fapta președintelui unei cooperative agricole de producție de a da casierului și magazinerilor dispoziție de a scoate bani și diferite cantități de produse și a le preda unor persoane fără nici o formă legală și fără ca aceste persoane să aibă vreun drept.
S-a reținut, de asemenea, că fapta contabilului șef de a-și însuși în scopul achitării unor datorii personale, bani din sumele reprezentând garanții depuse de gestionari, aflate în deținerea sa în vederea consemnării la C.E.C., constituie delapidare, iar nu abuz în serviciu. Pe lingă faptul că avea atribuții de administrare, contabilul șef era în fapt și gestionar al sumelor respective.
Lipsa calității de gestionar sau administrator a infractorului face ca infracțiunea săvârșită să nu constituie delapidare. Bunurile care nu au intrat sub nici o formă, nici măcar cu caracter provizoriu sau temporar, în gestiunea sau administrarea salariatului care le sustrage nu pot forma obiect material al infracțiunii de delapidare. S-a reținut că fapta unui gestionar de a-și însuși bunurile lăsate lui în păstrare și care au fost depozitate în magazia unde se aflau bunurile pe care le gestiona constituie infracțiunea de abuz de încredere. Calitatea de gestionar nu privește și bunurile pe care acesta le deținea cu alt titlu decât gestionarea.
Nu se cere ca subiectul să aibă posesia licită a bunurilor, cum s-a considerat uneori. Acesta are administrarea sau gestionarea care implică deținerea lor materială, posesia (sau detenția) juridică aparținând unității.
Participanții la infracțiunea de delapidare. Susceptibilă de a fi comisă de o singură persoană, delapidarea se săvârșește uneori, ocazional, de două sau mai multe persoane care pot avea calitatea de coautori, instigatori sau complici.
Delapidarea se săvârșește în participație sub forma coautoratului mai ales în cazul gestiunilor comune cu mai mulți gestionari. Pentru a exista participație în această formă se cere ca activitatea ce constituie elementul material al acestei infracțiuni să fie realizată prin cooperarea participanților cu conștiința și voința că o efectuează împreună. Când fiecare inculpat își însușește singur o sumă de bani, fără a exista o înțelegere, chiar nemărturisită cu ceilalți inculpați, nu poate fi vorba de participație în forma menționată.
Participarea la delapidare poate îmbrăca și forma instigării, chiar dacă autorul acestei infracțiuni trebuie să fie o persoană cu o anumită calitate. Ideea și hotărârea de a săvârși infracțiunea poate fi rezultatul unei determinări provenite de la orice persoană.
Complice aici este nu numai persoana care cu intenție înlesnește sau ajută la comiterea infracțiunii de delapidare, dar și cel care realizează integral latura obiectivă a acesteia, alături de autor, clar nu are calitatea de gestionar sau administrator.
Secția penală a Tribunalului Suprem
Decizia nr. 1703/1983
Delapidare. Complicitate
Prin sentința penală nr. 40/1982 a Tribunalului Județean Călărași, inculpații S.Gh.N., B.P., S.M.V., S.V., T.F., S.C., S.M. și S.St., au fost condamnați, între altele, pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 26 raportat la art. 223 alin. 3 Cod penal, instanța reținând următoarele:
În ziua de 6 noiembrie 1981, primii 5 inculpați au cumpărat, în condițiile tăinuirii, cantitatea de 5.600 kg porumb, delapidată de către inculpatul P.St.
La 25 ianuarie 1982, inculpații P.M. și P.St., conducători auto repartizați să efectueze transporturi de porumb de la Baza Siloz Frunzănești, plănuind să sustragă din porumbul ce li se va încredința pentru transport, au mers în comuna Gheorghița în vederea găsirii unor cumpărători.
În comună au luat legătura cu inculpatul S.Gh.N. și apoi cu inculpatul S.M. care au fost de acord să cumpere porumbul ce va fi sustras, urmând să reia legătura cu primii doi inculpați atunci când vor găsi mijloace de transport.
Inculpatul S.Gh.N., după ce a discutat cu inculpații B.P., S.M.V., S.V., T.F. și S.C., care au fost de acord să cumpere porumb în condițiile menționate, iar inculpatul S.M., după ce a discutat cu inculpatul S.St., care, de asemenea, a fost de acord, l-au anunțat, în ziua de 26 ianuarie 1982, pe inculpatul P.St., că au angajat un tractor cu două remorci pentru 27 ianuarie, când vor prelua porumbul.
A doua zi, cei doi conducători auto au încărcat de la siloz camioanele lor cu porumb pe care l-au transportat, noaptea, la locul de întâlnire aflat pe un câmp, unde inculpatul P.St. a predat inculpaților S.Gh.N., B.P., S.M.V., S.V., T.F. și S.C. cantitatea de 10.450 kg porumb pe care aceștia au încărcat-o într-una din remorcile tractorului și i-au plătit primului inculpat, prin S.Gh.N. care a strâns banii de la ceilalți cumpărători, suma de 80.000 lei, iar inculpatul P.Mo. a predat cantitatea de 10 050 porumb inculpaților S.M. și S.St. care au încărcat-o în cea de-a doua remorcă, plătindu-i 60.000 lei.
Inculpații condamnați pentru complicitate la delapidare au declarat recurs, susținând, între altele, că răspunderea lor penală și civilă trebuia stabilită în raport de cantitatea de porumb cumpărată de fiecare, iar nu în raport de întreaga cantitate pe care a delapidat-o fiecare dintre cei doi conducători auto.
Acest motiv de recurs nu este întemeiat.
Instanța de fond a reținut corect, pe baza probelor administrate, că inculpații recurenți au convenit în prealabil cu inculpații P.St. și P.M. să cumpere întreaga cantitate de porumb pe care aceștia urmau să o sustragă, iar în vederea realizării acestui scop au angajat un tractor cu două remorci și s-au deplasat la locul unde trebuiau să primească porumbul sustras.
În condițiile în care înțelegerea dintre inculpații S.Gh.N., B.P., S.M.V., S.V., T.F. și S.C. cu inculpatul P.St. a fost în sensul că ei vor asigura cumpărarea întregii cantități de porumb ce se va sustrage din bază, care a și fost estimată la peste 10.000 kg de vreme ce au închiriat un tractor cu remorcă pentru transport, deplasarea cumpărătorilor s-a efectuat în grup, transferul porumbului din autocamioane în remorcile tractorului s-a făcut fără cântărire, iar banii pentru porumb au fost strânși de un inculpat și apoi înmânați lui P.St., corect s-a stabilit că toți cumpărătorii răspund pentru întreaga cantitate de porumb sustrasă de acesta.
În mod similar au procedat și inculpații S.M. și S.St., care au dat asigurări în prealabil că vor cumpăra întreaga cantitate de porumb ce urma să fie sustrasă de inculpatul P.M. Împrejurarea în care inculpații au procedat la săvârșirea faptei constituie o circumstanță reală care, fiind cunoscută de toți participanții, se răsfrânge asupra tuturor.
Recursurile au fost admise în legătură cu încadrarea juridică a faptei, care, în raport de valoarea pagubei, a fost schimbată pentru fiecare inculpat în prevederile art. 26 raportat la art. 223 alin. 2 Cod penal.
Secțiunea a III-a
Conținutul constitutiv al infracțiunii
1. Latura obiectivă.
Elementele care alcătuiesc latura obiectivă a infracțiunii de delapidare prezintă particularități care o diferențiază de toate celelalte infracțiuni.
1.1. Elementul material.
Elementul material constă într-o activitate de însușire, folosire sau traficare a bunurilor din avutul public sau privat. Săvârșirea oricăreia din aceste modalități conduce la realizarea elementului material al infracțiunii.
Caracteristicile comune ale acestor modalități le constituie sustragerea și efectiva apropriere a bunului de către infractor.
Acțiunea de sustragere, așa cum ara definit-o mai înainte, precede totdeauna acțiunea de însușire, folosire sau traficare care constituie numai o continuare a acesteia. Mai întâi unitatea este deposedată de un bun și apoi urmează însușirea, folosirea sau traficarea acestuia. Deci, ca natură juridică sustragerea reprezintă o stare de fapt concretizată în scoaterea materială a bunului din avutul public, pe când însușirea, folosirea sau traficarea, ca urmare a sustragerii, reprezintă o situație juridică concretizată în exercitarea de acte de dispoziție asupra bunului pe care infractorul l-a luat în stăpânire efectivă. Textul de incriminare nu se referă la acțiunea de sustragere, ci numai la cea finală (însușire, folosire sau traficare), pentru că aceasta o implică pe cea inițială. Cea de a doua caracteristică comună a celor trei modalități o constituie luarea efectivă a bunului în stăpânire de către infractor. Efectiva stăpânire a bunului se realizează însă diferit în raport de particularitățile pe care le prezintă fiecare modalitate în parte.
a) Însușirea constă în luarea în stăpânire în mod ilegal a unui bun dintre cele pe care făptuitorul le gestionează sau administrează. Această activitate are un moment inițial de scoatere a bunului din posesiunea sau detențiunea unei unități publice și unul subsecvent de trecere a acestuia în stăpânirea subiectului. Cel mai adesea cele două momente se săvârșesc dintr-o dată printr-o acțiune de luare prin care subiectul face al său bunul din avutul public. Însușirea este realizată în momentul intrării efective a făptuitorului în stăpânirea bunului, când acesta poate dispune de el, adică poate să-l consume, să-l înstrăineze etc. Ea se poate manifesta și prin reținerea bunului.
Ca orice activitate ilicită însușirea nu realizează o transmisiune a dreptului de proprietate, ci dă naștere unei detenții precare, cu caracter ilicit, în folosul infractorului. Prin această detenție infractorul sau persoana în folosul căreia se săvârșește infracțiunea își creează toate beneficiile pe care le-ar avea un adevărat proprietar. Prin însușire, care trebuie să se exteriorizeze într-o activitate neechivocă de luare, subiectul convertește detenția materială a bunului pe care o are în virtutea funcției în folosul unității, într-o detenție de rea-credință pentru sine sau pentru altul.
Însușirea are totdeauna caracter material, adică poartă nemijlocit asupra bunului care este efectiv deplasat din poziția pe care o avea în avutul public sau privat în stăpânirea de fapt a infractorului. Săvârșirea de operații juridice, indiferent de aparența de drept creată în favoarea făptuitorului nu este de natură a conduce singură la deplasarea efectivă a bunului. De asemenea, activitatea materială asupra altor bunuri decât cele sustrase, cum ar fi modificarea sau întocmirea unor înscrisuri care să ateste ieșirea bunului din gestiunea sau administrarea făptuitorului nu pot conduce la realizarea infracțiunii de delapidare cât timp bunul nu a fost efectiv deplasat din poziția pe care o ocupa în patrimoniul unității obștești. Asemenea activități îmbracă cel mai adesea forma falsului în acte și sunt menite să ușureze sau să ascundă săvârșirea infracțiunii.
Însușirea îmbracă forme diverse, mai ales în căzui sustragerii de plusuri a căror creare necesită efectuarea unor operații în plus, deosebite de însușire. Din practica instanțelor rezultă că în cazul organizațiilor comerciale mijloacele de realizare a plusurilor constau în perceperea de supraprețuri, înșelarea cumpărătorilor la cântar sau măsurat, falsificarea sau substituirea de mărfuri, ridicarea artificială a procentului de umiditate a unor bunuri, operarea mecanică în evidențe a coeficienților maximi de perisabilități etc Asemenea activități se săvârșesc cel mai adesea cu complicitatea unor cadre de conducere din organizațiile comerciale sau chiar a unor lucrători din aparatul de control și revizie. În cazul magazinelor de mărfuri s-au constatat, de exemplu, plusuri la stofe, ca urmare a faptului că baloturile primite de la fabrici conțineau o cantitate de stofă în plus, peste cea menționată în etichetele care le însoțeau. Aceste plusuri nu se înregistrau, iar sustragerea lor era posibilă, pentru că recepția baloturilor se făcea nu prin măsurarea stofei, ci după cantitatea trecută pe etichete de fabricile producătoare. La întreprinderile vin-alcool s-au constatat plusuri create în procesul de industrializare, manipulare și depozitare a băuturilor prin specularea procentelor de perisabilități, iar în cadrul unităților agricole prin neînregistrarea întregii producții de cereale, animale, păsări, ouă etc. În asemenea cazuri, când scriptic nu există lipsă, pentru a se reține delapidare în forma însușirii este necesar să se dovedească materialitatea sustragerii. Constituie delapidare prin însușire, iar nu abuz în serviciu, fapta contabilului șef al unei unități de a vira din fondul de salarii al unității în care funcționa, sume de bani altei unități pentru achitarea unor datorii personale. Faptele nu reprezintă numai o nerespectare sau depășire a atribuțiilor de serviciu, ci și o însușire a sumelor pe care le administra. Constituie, de asemenea, delapidare, iar nu abuz în serviciu, fapta șoferului de pe autovehiculele din parcul de deservire generală, care are și funcția de taxator și în această calitate își însușește sumele achitate pentru efectuarea transporturilor de pasageri sau mărfuri, fie prin neeliberarea documentelor de transport, fie prin eliberarea lor pentru o sumă mai mică.
b) Folosirea constă dintr-un act inițial de scoatere a bunului din sfera patrimonială a unei unități publice și dintr-un act subsecvent de întrebuințare temporară a bunului sustras de către făptuitorul însuși sau de o altă persoană căreia îi este transmis în acest scop.
Spre deosebire de însușire unde subiectul intră definitiv în stăpânirea bunului, aici luarea bunului în stăpânire are loc cu caracter provizoriu și temporar, în scopul întrebuințării lui în interes personal sau în interesul altuia.
A folosi un bun, înseamnă deci a trage foloase din utilizarea lui. De exemplu, scoaterea dintr-un magazin sau depozit a unui costum de haine, televizor, mașină de cusut, aragaz etc. și întrebuințarea lor. După utilizare bunul este readus în avutul obștesc. În această situație s-a susținut că delapidarea prin folosire există și când nu s-a produs nici un prejudiciu unității obștești, întrucât ocrotirea legală privește nu numai existența bunurilor în avutul public sau privat (poziția lor), dar și siguranța lor și că deci, scoaterea chiar temporară, creează o stare de pericol constând în posibilitatea ca acel bun să fie pierdut, avariat, însușit. Această părere este greșită, deoarece delapidarea, fiind o infracțiune de rezultat, se caracterizează prin producerea sau aptitudinea de a produce o pagubă. Pentru a fi în prezența acestei infracțiuni trebuie să se fi produs o urmare păgubitoare pentru unitatea obștească, fie prin micșorarea valorii de întrebuințare a bunului (uzură), fie prin neefectuarea sau întârzierea unei operații din cauza lipsei la momentul necesar a bunului respectiv. Când o acțiune de folosire a unui bun nu este susceptibilă de a cauza un prejudiciu, fapta va fi abuz în serviciu.
S-a spus că împrumutarea de mărfuri de către un gestionar altor persoane, pentru folosire, constituie infracțiunea de abuz în serviciu pentru că lipsește acțiunea de sustragere. Nouă ni se pare că nu există nici o diferență între situația când gestionarul scoate bunul din avutul public sau privat pentru folosință personală și aceea când îl scoate și îi transmite altei persoane în același scop. Și într-un caz și în altul există sustragere, unitatea obștească este deposedată. Fapta se va califica însă delapidare sau abuz în serviciu după cum acțiunea, în raport de natura bunului și de destinația lui în patrimoniul unității obștești, este sau nu susceptibilă să producă un prejudiciu.
Când infractorul a sustras bunuri și s-a stabilit că avea intenția să le folosească, pentru el sau pentru altul, dar nu a reușit (nu a avut loc însușirea echivalentului întrebuințării) fapta va fi tentativă de delapidare dacă se constată că prin consumare s-ar fi putut produce un prejudiciu. Altfel, va fi abuz în serviciu.
Secția penală a Tribunalului
Decizia nr. 171/1977
Delapidare prin folosire
Prin sentința penală nr. 34/1977, Judecătoria Suceava a condamnat, printre alții, și pe inculpatul N.E., în baza art. 223 alin. 1 Cod penal, la 8 luni închisoare pentru infracțiunea de delapidare, constatând că pedeapsa este grațiată, în baza Decretului nr. 222/1976.
Prima instanță a reținut că, în anii 1975-1976, inculpatul N.E. a fost încadrat la magazinul "Casnica" din Suceava ca gestionar, în care calitate a împrumutat lui M.E., pentru o nuntă, 400 farfurii, 100 linguri, 100 furculițe și 50 pahare – în valoare totală de 1842,50 lei -, veselă ce a fost apoi restituită, fără a se constata existența vreunei uzuri a obiectelor respective.
Prin recursurile declarate de procuratură locală și de inculpatul N.E., se susține că, eronat, s-a reținut infracțiunea de delapidare, deși nu erau întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, întrucât nu s-a cauzat nici un prejudiciu, cum reiese din adresa părții civile – aflată la dosar -, care confirmă că valoarea obiectelor împrumutate n-a fost cu nimic diminuată, solicitându-se achitarea.
Ambele recursuri sunt fondate.
Infracțiunea de delapidare cunoaște trei modalități de realizare, între care și folosirea, dar toate trei au ca factor comun sustragerea, care poate fi definitivă – așa cum este în cazul însușirii – sau temporară – așa cum se întâmplă în situația traficării sau a folosirii – și care implică o sustragere, respectiv, acea de apropriere, dar numai referitor la valoarea de întrebuințare a bunului respectiv, sustras din patrimoniul unității socialiste căreia îi aparține, numai pentru o perioadă de timp limitată.
În funcție de modalitatea faptică de folosire sau traficare, de natura bunurilor, de durata și condițiile întrebuințării, în aceste cazuri – de regulă – prin întrebuințare, valoarea bunurilor sustrase suferă diminuări, dar este posibil, în cazul unei folosiri temporare de scurtă durată, la anumite bunuri (cum sunt cele de folosință îndelungată) ca dauna materială să fie extrem de redusă, calculul ei devenind lipsit de interes sau nesemnificativ, sub raport practic.
Așadar, ar fi o concluzie greșită aceea că, în cazul infracțiunii de delapidare, sub raportul modalităților sale de realizare, în lipsa prejudiciului (exprimat exact, valoric), n-ar exista infracțiune ca atare. Dintre conținuturile alternative ale acestei infracțiuni, folosirea sau traficarea se pot deci realiza chiar în cazul unei diminuări extrem de reduse a valorii bunurilor, prin întrebuințare.
Fiind astfel stabilit că, în oricare din cele trei modalități, delapidarea rămâne totuși o sustragere, urmează a se vedea dacă și în ce măsură, în speță, este antrenată răspunderea penală a inculpatului recurent.
Evident, judecătoria a greșit atunci când a socotit că valoarea pagubei, în cazul delapidării prin folosire, o reprezintă prețul de vânzare cu amănuntul al bunurilor respective, deoarece nu se pot aplica, prin asemănare, concluziile ce se trag în cazul abuzului de serviciu contra intereselor obștești constând în vânzarea, fără drept, a unor mărfuri, pe credit, deoarece, în această ipoteză, este vorba de o înstrăinare cu caracter definitiv, și nu de o întrebuințare temporară, cu readucerea ulterioară a bunurilor în patrimoniul unității prejudiciate, ca în cazul delapidării prin folosire.
Totuși, trebuie să se rețină că, și În cazul delapidării prin folosire, valoarea de întrebuințare este, în principiu, afectată, chiar în situația când calculul diminuării valorii n-ar duce la rezultate practic exprimabile în cifre, care să justifice o obligare la despăgubiri. De aceea, în asemenea situații, se admite că folosirea ori traficarea n-au cauzat pagube concret calculabile.
De aici însă, nu se poate trage concluzia că fapta respectivă n-ar avea relevanță juridică – privită ca manifestare antisocială – sub aspectul incidenței prevederilor Legii nr. 59/1968.
Este de neconceput ca, în cazul când paguba este până la 500 lei calculabilă și formând obiect al obligării la despăgubiri, să se rețină o abatere, iar atunci când paguba, practic, nu se poate calcula, fapta să constituie infracțiune, așa cum eronat a reținut prima instanță. Pe de altă parte, existând necontestat o "sustragere" în sensul larg, pe care-l are în vedere Legea nr. 59/1968, indiferent de valoarea concretă a daunei (în măsura în care nu depășește 500 lei și dacă sunt realizate și celelalte cerințe legale), fapta să rămână fără semnificație juridică, deși ea constituie totuși o abatere.
În raport de cele arătate, activitatea inculpatului-recurent constituie o abatere de competența comisiei de judecată, pentru care trebuia să se pronunțe achitarea și sesizarea comisiei de judecată competente.
Recursurile declarate fiind fondate, urmează a fi admise.
c) Traficarea constă în actul de scoatere temporară a bunului din avutul public sau privat și întrebuințarea acestuia în vederea obținerii unui profit. Altfel spus, traficarea constă în folosirea bunului în scopuri speculative pe care o face fie făptuitorul, fie o altă persoană căreia bunul îi este transmis. Și în acest caz, ca și în cazul folosirii, bunul este luat în stăpânire nu definitiv, ci temporar, iar după întrebuințarea lui în modul arătat este readus în avutul public. De exemplu, gestionarul care scoate din avutul public sau privat un obiect de întrebuințare curentă (televizor, aragaz, radiator electric, ventilator etc), îl închiriază primind sume de bani în schimb, iar la sfârșitul termenului de închiriere, aduce obiectul înapoi în gestiune; sau funcționarul care având drept de dispoziție (administrator), folosește autoturismul unității pentru a efectua curse de pasageri în schimbul unor sume de bani. Spre deosebire de folosire, traficarea este o speculare în vederea obținerii unui profit, pe când folosirea satisface o nevoie personală a făptuitorului sau a altuia și nu aduce un profit exprimat în bani sau alte avantaje. Delapidarea în această modalitate nu se săvârșește în scopul însușirii bunului sau a echivalentului întrebuințării, ci în scopul însușirii profitului provenit din traficare. Prejudiciul adus avutului public sau privat va consta, ca și în cazul folosirii, în echivalentul întrebuințării. Considerăm că din prejudiciu va face parte și profitul (chiria sau dobânda încasată de făptuitor) numai în măsura în care este legal datorat și unitatea obștească este îndreptățită să-l pretindă.
Vinderea bunurilor din gestiune și însușirea prețului lor constituie delapidare prin însușire, nu prin traficare, pentru că se dispune definitiv de acestea. La fel, vânzarea unor bunuri sustrase și readucerea în gestiune a contravalorii lor sau a altor bunuri de același fel, constituie delapidare prin însușire urmată de acoperirea prejudiciului, iar nu traficare. Când din această vânzare a mărfurilor s-au realizat și profituri, s-a spus că delapidarea este prin traficare. Nu ni se pare just, pentru că bunurile vândute fiind înlocuite: cu alte bunuri sau cu bani, ideea unui prejudiciu este exclusă. Și în asemenea cazuri va fi tot însușire, traficarea neputându-se confunda cu o activitate speculativă ulterioară consumării infracțiunii.
Dacă în ceea ce privește caracteristicile generale ale celor trei modalități expuse, în literatura juridică și în practica instanțelor s-au exprimat, în general, opinii comune, părerile sunt împărțite atunci când obiectul material al acestei infracțiuni îl constituie bunurile care se consumă prin întrebuințare (consumptibile sau fungibile). S-a spus că și acestea pot fi folosite sau traficate, pentru că altfel s-ar crea o distincție între însușire și aceste modalități pe care textul nu o autoriză. Multe instanțe s-au pronunțat în acest sens. Astfel, s-a considerat că împrumutul de bani făcut de gestionar din sumele gestionate de el constituie delapidare prin folosire, întrucât acesta a folosit pentru altul banii aparținând avutului public. Darea de bani cu împrumut cu dobândă a fost considerată delapidare prin traficare. Fapta gestionarului unui bufet de a scoate temporar sume de bani din gestiune, pentru a cumpăra băuturi alcoolice la prețul cu amănuntul din magazinele alimentare, în scopul revânzării lor la prețul de desfacere în unitățile de alimentație publică, a fost considerată de Tribunalul Suprem delapidare prin traficare de valori în scopul obținerii unui folos material. Faptul că inculpatul a introdus mărfuri în gestiune în locul banilor sustrași nu exclude săvârșirea infracțiunii în modalitatea arătată. Faptul de a ridica în mod intenționat un avans mai înainte de a deconta alte avansuri primite anterior și nedecontate, constituie delapidare dacă se dovedește că inculpatul a folosit sau traficat în interesul său sau pentru altul suma primită ca avans. La fel, fapta unui șef al unei baze de recepție care a sustras o cantitate de grâu aparținând bazei pe care a dat-o unei persoane în schimbul unui porc a fost considerată delapidare prin traficare.
Noi considerăm că modalitatea folosire sau traficare nu se poate concepe decât pentru bunuri neconsumptibile sau nefungibile, pentru că la prima întrebuințare substanța celor consumptibile sau fungibile se distruge sau se transformă. În ambele cazuri făptuitorul nu poate restitui după folosire sau traficare decât un alt bun în locul celui sustras. Or, folosirea sau traficarea nu pot avea decât semnificația că făptuitorul restituie exact același bun pe care l-a sustras cu o valoare diminuată ca urmare a uzurii curente în urma întrebuințării.
Prin folosirea sau traficarea bunurilor consumptibile sau fungibile infractorul dispune definitiv de ele, restituirea altor bunuri în locul lor însemnând numai acoperirea prejudiciului după ce infracțiunea s-a con-sumat. Nu credem că s-ar putea susține că în cazul în care un infractor consumă zilnic, singur sau împreună ou alte persoane, băuturi și alimente din cele pe care le gestionează, iar ulterior le cumpără din altă parte și le aduce înapoi, săvârșește delapidare prin folosire. Prin folosire sau traficare infractorul dispune de aceste bunuri, iar dreptul de dispoziție este propriu numai însușirii. Dacă ar fi altfel, am ajunge la concluzia că în cazul bunurilor consumptibile sau fungibile ca și a banilor care sunt și ei bunuri fungibile, fiind restituite bunuri de aceeași natură și valoare, după folosirea sau traficarea lor, infracțiunea de delapidare s-ar săvârși fără a exista un prejudiciu. De aceea, atunci când au fost folosite sau traficate asemenea bunuri, infracțiunea va fi de delapidare în modalitatea însușire, iar paguba, din punct de vedere penal, o constituie valoarea integrală a acestora.
Sunt motivele pentru care în exemplele citate mai sus considerăm că a avut loc o însușire, iar nu o traficare sau folosire. Este ceea ce prin alte soluții a confirmat Tribunalul Suprem considerând că fapta unui funcționar de a folosi banii gestionați de el sau de a-i împrumuta altor persoane, constituie infracțiunea de delapidare prin însușire, chiar dacă banii au fost restituiți. La fel, s-a decis că fapta unui achizitor căruia i s-a încredințat o sumă de bani pentru a face achiziții, de a cheltui acea sumă în interes personal sau de a o împrumuta altei persoane, constituie delapidare prin însușire, chiar dacă suma a fost restituită înăuntrul termenului de 10 zile, necesar pentru justificarea ei. Infracțiunea s-a consumat în momentul cheltuirii sau împrumutării banilor.
Problema ni se pare deosebit de importantă pentru că în raport de o opinie sau alta momentul consumării infracțiunii este deosebit. Ceea ce într-o opinie constituie numai o tentativă în cealaltă este o infracțiune consumată.
Datorită multiplelor forme de săvârșire a delapidării, existența acestei infracțiuni este de multe ori pusă în discuție și contestată mai cu seamă când delapidatorii „cu experiență” creează aparența că au efectuat operații licite. Vom cita un exemplu. O inculpată, responsabila unui magazin O.C.L., a încheiat contracte fictive de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unor mărfuri cu diverse persoane cărora le-a dat în locul mărfurilor trecute în contracte bani numerar proveniți din vânzări curente, deși nu-i era permis să dea bani, ci numai marfa prevăzută acolo.
În literatura juridică s-a exprimat opinia că această faptă constituie abuz în serviciu, pentru că: nu există nici o deosebire între aceasta și situația de a vinde cumpărătorilor cu plata în rate mărfuri din cele nesupuse acestui regim. Mai mult, nu există nici intenția de însușire de vreme ce s-a confecționat un: contract – titlu executor – în baza căruia încasarea sumelor este asigurată și se face automat prin rețineri lunare din salariul debitorului. Fapta apare deci ca un act de comerț efectuat neregulat prin depășirea atribuțiilor de serviciu.
Socotim această opinie greșită, deoarece trebuie luată în considerație operația reală ce a avut loc între părți, și anume sustragerea și darea cu împrumut a unor sume de bani, iar nu operația simulată. Simulația prin încheierea contractului este în realitate un fals care ascunde o infracțiune de delapidare săvârșită prin însușirea, pentru altul, a unor sume de bani din avutul obștesc.
1.2. Urmarea imediată.
Prin oricare din modalitățile menționate s-ar săvârși, acțiunea de sustragere a bunului din avutul public sau privat trebuie să ducă la o urmare vătămătoare care constă într-un rezultat fizic al acțiunii întreprinse în sensul că unitatea obștească este lipsită, definitiv sau temporar, de bunul respectiv a cărui poziție de fapt a fost schimbată. Pentru ca urmarea imediată să aibă eficiență în conținutul infracțiunii de delapidare, trebuie ca pe plan civil să conducă la pricinuirea unei pagube avutului public sau privat, la o diminuare a patrimoniului unității. Totdeauna acțiunea de însușire, folosire sau traficare are drept consecință crearea unei lipse în patrimoniul unității. Lipsa există și atunci când nu se oglindește într-o situație scriptică corespunzătoare, când există o aparentă regularitate în scripte. Situația cea mai frecventă, când lipsa nu se oglindește în scripte, este în cazul însușirii plusurilor.
Deși duce totdeauna pe plan civil la crearea unei pagube, urmarea imediată care constă în atingerea adusă relațiilor sociale ocrotite prin această infracțiune (schimbarea ilicită a situației de fapt a bunului), nu se confundă cu această pagubă. Ea există și atunci când infracțiunea a rămas în faza tentativei și o pagubă încă nu s-a produs, ca și atunci când bunul a fost imediat restituit sau unitatea despăgubită.
1.3. Legătura de cauzalitate.
Pentru existența infracțiunii de delapidare este necesar să se stabilească că între acțiunea de sustragere (însușire, folosire sau traficare) și urmarea imediată (deposedarea unității publice de un anumit bun) există legătura de cauzalitate. Urmarea imediată trebuie să fie deci consecința directă a acțiunii de sustragere. Dacă urmarea imediată, care se materializează într-o lipsă în gestiune, nu se datorește acțiunii de sustragere, ci altor cauze (pierderi provenind din manipularea sau păstrarea bunurilor, neglijență, caz fortuit sustrageri comise de terți), nu există legătură de cauzalitate și nici infracțiune de delapidare.
Orice sustragere produce o pagubă, dar nu orice pagubă este urmarea unei sustrageri. Trebuie deci să se constate lipsa unor bunuri și să se verifice realitatea și cauza acesteia. Simpla presupunere că lipsa unui bun s-ar datora sustragerii nu este suficientă, aceasta putând avea cauze diverse.
Sunt greșite soluțiile pronunțate de instanțe prin care s-a considerat că simpla lipsă în gestiune este suficientă pentru a dovedi însușirea, fiind în sarcina inculpatului să dovedească cauza reală a lipsei. Asemenea soluții sunt greșite și pentru acele instanțe care au făcut deosebire între gestiunile de bani și cele de bunuri, considerând că în cazul primelor, operațiile de mânuire a banilor sunt atât de simple, încât lipsa unor sume este suficientă pentru a dovedi însușirea.
De aceea, prin mai multe decizii de îndrumare Tribunalul Suprem a arătat că instanțele sunt obligate să-și exercite rolul activ, să pună în vedere inculpatului necesitatea de a se stabili în mod neîndoielnic adevărul, să caute ca prin cercetarea tuturor împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, prin ascultarea acelora care au cunoștință de ea, prin examinarea atentă a comportării inculpatului, a felului lui de viață dinainte și după săvârșirea infracțiunii, să ajungă la o concluzie conformă cu realitatea.
Indiferent că este vorba de gestiuni bănești sau de materiale, lipsa nu poate constitui decât o prezumție că s-a săvârșit o sustragere, ce trebuie unită cu alte dovezi prin care să se stabilească faptul concret al sustragerii.
Este adevărat că există unele particularități ale gestiunilor de mărfuri față de cele de bani în sensul că la producerea lipsurilor pot concura cauze multiple (unele mărfuri sunt alterabile, pot suferi scăderi naturale, nu se află totdeauna sub directa supraveghere a gestionarului etc). De aceea se consideră că prezumția dedusă din constatarea unei lipse este mai puternică în cazul gestiunilor de bani, când gestionarul nu prezintă nici o explicație sau dă explicații nereale și nu există nici un indiciu că lipsa ar fi rezultatul neglijenței. Intr-o speță soluționată recent, Tribunalul Suprem a reținut că atunci când gestionarul a sustras, prin acte repetate, o parte importantă din suma găsită lipsă, există prezumția judiciară că el și-a însușit și restul, acesta putând face probe pentru înlăturarea prezumției.
Noi considerăm că în toate cazurile nu se poate acorda lipsei decât o valoare de simplă prezumție. De aceea orice mijloc de probă are aici o valoare deosebită. Atât pentru constatarea lipsei, cât și a legăturii de cauzalitate, o verificare formală nu este suficientă. Nu este suficientă nici constatarea că scriptic există lipsă, cauzele ei putând fi multiple și nici aceea că în scripte nu există lipsă, regularitatea acestora provenind adesea din manoperele abile ale infractorului. Totdeauna trebuie să se facă deci o verificare i în fapt atât a lipsei, cât și a legăturii de cauzalitate. Dovada certă a acestora indică precis autorii sustragerii.
2. Latura subiectivă.
Nu se poate concepe scoaterea bunurilor din avutul public sau privat și însușirea, folosirea sau traficarea lor decât cu intenție. Făptuitorul știe că bunurile fac parte din avutul public sau privat și îi sunt date spre administrare sau gestionare prin sustragerea definitivă sau temporară din acest avut se produce o pagubă corelativă folosului pe care-l realizează pentru el sau pentru altul și urmărește sau acceptă aceasta. Intenția poate fi directă sau indirectă.
S-a spus că nu se face vinovat de delapidare gestionarul care a dat cu împrumut din gestiunea sa o sumă de bani șefului său, la cererea acestuia, întrucât nu a acționat cu intenția de a delapida șeful se face vinovat însă de instigare. Soluția este greșită, pentru că prin scoaterea sumei din gestiune, gestionarul și-a dat seama de urmările faptei sale. El nu a dorit aceste urmări din moment ce a săvârșit fapta la cererea șefului său, dar le-a acceptat conștient.
Rezultatul păgubitor care trebuie prevăzut este scoaterea definitivă sau temporară a bunului din avutul public, iar în cazul producerii unor consecințe grave sau deosebit de grave trebuie prevăzute și acestea.
Ignoranța subiectului asupra caracterului public sau privat al bunurilor este greu de presupus datorită faptului că subiectul are administrarea sau gestionarea acestora. Astfel, salariatul unei unități publice însărcinat cu plata salariilor a primit de la casierul central o sumă mai mare decât cea prevăzută în state. Profitând de eroarea de calcul a casierului inculpatul și-a însușit diferența primită în plus. S-a reținut just că acesta a săvârșit infracțiunea de delapidare, iar nu pe cea de profit din eroare, pentru că nu inculpatul se afla în eroare, ci o altă persoană a cărei poziție psihică este irelevantă.
Scopul urmărit de făptuitor prin sustragere nu ține de esența conținutului infracțiunii de delapidare. Scopul constă în satisfacerea unui interes propriu sau al altuia. Oricare din modalitățile delapidării se poate săvârși pentru sine sau pentru altul. Prin „altul” se înțelege însă numai o persoană fizică, alta decât subiectul. Dacă este o unitate obștească, fie a făptuitorului, fie alta, infracțiunea nu va fi delapidare, ci eventual abuz în serviciu (de exemplu, împrumută materiale altei unități, le transferă în altă gestiune fără aprobare, ie dă în producție fără forme legale). În asemenea cazuri făptuitorul schimbă destinația bunurilor, dar nu le scoate din avutul obștesc.
Realizarea scopului nu este necesară pentru consumarea infracțiunii. Existența scopului este prezumată, iar făptuitorul nu se poate apăra susținând că nu a urmărit un anume interes. Când făptuitorul sustrage bani pentru a-și achita datorii personale, infracțiunea este consumată chiar dacă banii sustrași nu au fost încă trimiși creditorilor săi personali. Dacă acesta sustrage o sumă de bani pentru a-și acoperi salariul neîncasat, făcând singur, prin trecerea de fonduri de la un cont la altul, compensarea salariului datorat, fapta nu este abuz în serviciu, ci delapidare. Nu trebuie deci confundată intenția cu scopul urmărit, care nu influențează existența și calificarea faptei.
Dacă făptuitorul sustrage o sumă de bani pe care și-o însușește și apoi sustrage o altă sumă cu care acoperă lipsa provenită din prima infracțiune, vor exista două infracțiuni de delapidare. Scopul urmărit de infractor prin cea de a doua sustragere nu influențează existența infracțiunii.
Stabilirea scopului este necesară pentru justa caracterizare a faptei și stabilirea tratamentului ei juridic, în raport de acesta stabilindu-se și modalitatea de săvârșire a infracțiunii.
Astfel, faptele inculpatelor, angajate pe baza de contract de muncă la o societate comercială, de a-și însuși mai multe bunuri din gestiune, cu acordul administratorului societății și al asociatului unic, care le-a dat permisiunea de a lua bunurile pe datorie, fiind trecute într-un caiet special sub controlul asociatului unic, nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare sub aspectul laturii subiective, din moment ce inculpatele nici nu au prevăzut și nici nu au urmărit producerea unei pagube în patrimoniul unității constând în valoarea bunurilor însușite. Urmând să plătească ulterior contravaloarea acestora, conform înțelegerii inițiale cu conducerea societății.
Prin sentința penală nr. 650 din 26.03.2004, pronunțată de Judecătoria Giurgiu, în baza art. 11 pct. 2, lit. a comb. cu art. 10 lit. d C.p.p., s-a dispus achitarea inculpatei B.V., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 2151 cu aplicarea art. 41 al. 2 Cod penal.
În baza art. 11 pct. 2, lit. a comb. cu art. 10 lit. d C.p.p., s-a dispus achitarea inculpatei N.F., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 2151 cu aplicarea art. 41 al. 2 Cod penal.
În baza art. 11 pct. 2, lit. a comb. cu art. 10 lit. d C.p.p., s-a dispus achitarea inculpatei S.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 2151 cu aplicarea art. 41 al. 2 Cod penal.
În baza art. 11 pct. 2, lit. a comb. cu art. 10 lit. d C.p.p., s-a dispus achitarea inculpatei P.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 2151 cu aplicarea art. 41 al. 2 Cod penal.
În baza art. 11 pct. 2, lit. a comb. cu art. 10 lit. d C.p.p., s-a dispus achitarea inculpatei C.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 2151 cu aplicarea art. 41 al. 2 Cod penal.
În baza art. 11 pct. 2, lit. a comb. cu art. 10 lit. d C.p.p., s-a dispus achitarea inculpatei U.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 2151 cu aplicarea art. 41 al. 2 Cod penal.
S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă S.C. "G" S.R.L. și au fost obligate inculpatele să plătească următoarele sume: B.V. – 25.000.000 lei; N.F. – 9.000.000 lei; S.M. – 24.000.000 lei; P.M. – 12.924.000 lei; C.M. – 1.800.000 lei și U.C. – 7.000.000 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor însușite.
A mai fost obligată fiecare inculpată la câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a se pronunța aceasta, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:
În cursul anului 2001, inculpatele, angajate la S.C. "G" S.R.L. Giurgiu pe bază de contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, și-au însușit mai multe bunuri aparținând părții civile, cu acordul administratorului societății și al asociatului unic, soția administratorului.
Așa cum s-a reținut din declarațiile administratorului G.I., a martorei G.E. și declarațiile date de inculpate – în ambele faze ale procesului penal, inculpatele aveau permisiunea să ia diferite bunuri din magazin, pe datorie, a căror evidență era ținută într-un caiet aflat la dispoziția patronilor și a inculpatelor.
Astfel, din declarațiile inculpatelor, din înscrisurile efectuate în caietele respectiv (aflate la filele 87 și 123 dosar instanța de fond) și din declarațiile administratorului societății, s-a reținut că inculpata B.Vi. a luat din magazin bunuri în valoare de 25.000.000 lei, inculpata N.F. a luat bunuri în valoare de 9.000.000 lei, inculpata S.M. a luat bunuri în valoare de 24.000.000 lei, inculpata P.M. a luat bunuri în valoare de 12.924.000 lei, că inculpata C.M. a luat bunuri în valoare de 1.800.000 lei și inculpata U.C. a luat bunuri în valoare de 7.000.000 lei.
Instanța de fond nu a avut în vedere raportul de expertiză întocmit de expert T.A., care a concluzionat că inculpatele nu au produs nici o pagubă S.C. G S.R.L. Giurgiu și că, dimpotrivă, la inventarul din 16.11.2001 a reieșit un plus în gestiune de 15.152.016 lei, întrucât acesta nu s-a coroborat cu nici o altă probă din dosar, fiind contrazis de declarațiile părților și, mai ales ale inculpatelor, care au recunoscut că au cauzat părții civile un prejudiciu, prin luarea mai multor bunuri pe datorie.
În consecință, instanța de fond a constatat că infracțiunii de delapidare prev. de art. 2151 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 al. 2 Cod penal, îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv vinovăția sub forma intenției, astfel că, în temeiul disp. art. 11 pct. 2, lit. a rap. la art. 10 lit. d Cod procedură penală, a dispus achitarea inculpatelor din cauză.
Cu privire la latura civilă a cauzei, instanța a reținut că sunt îndeplinite condițiile art. 998 Cod civil, având în vedere că, prin faptele lor, inculpatele au cauzat părții civile un prejudiciu.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu, pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul greșitei achitări a inculpatelor, deși din probele administrate în cauză rezultă că fapta există.
Prin decizia penală nr. 222 din 23 iunie 2004, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, s-a respins ca nefondat apelul declarat de parchet, pentru următoarele considerente:
Din probele administrate în cauză, a rezultat că inculpatele aveau permisiunea să ia diferite bunuri din magazin pe datorie, a căror evidență era ținută într-un caiet aflat la dispoziția patronilor și a inculpatelor.
Tribunalul a apreciat că, în mod corect instanța de fond nu a avut în vedere raportul de expertiză întocmit de expert T.A., deoarece concluziile la care a ajuns, respectiv că la inventarul din 16.11.2001 a reieșit un plus în gestiune, nu se coroborează cu nici o altă probă, – cu atât mai mult cu cât inculpatele au recunoscut că au cauzat părții civile un prejudiciu, prin luarea mai multor bunuri pe datorie.
S-a concluzionat de către instanța de apel că, într-adevăr, infracțiunii de delapidare prev. de art. 2151 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 al. 2 Cod penal – pentru care inculpatele au fost trimise în judecată – îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii – bunurile fiind luate cu aprobarea administratorului și a asociatului unic, sub formă de datorie și trecute într-un caiet special sub controlul asociatului unic.
Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, pentru motivul de casare prev. de art. 3859 pct. 171 C.p.p., respectiv prin soluția de achitare a inculpatelor, în baza art. 10 lit. d C.p.p., s-a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece din întregul material probator aflat la dosarul cauzei rezultă că inculpatele, în calitate de vânzători – gestionari și-au însușit din patrimoniul SC G SRL Giurgiu mai multe sume de bani și diverse produse, provocând un prejudiciu în patrimoniul părții civile. Curtea examinează cauza pentru temeiul invocat de procuror și din oficiu, în limitele celorlalte motive de casare prev. de art. 3859 alin. 3 C.p.p.
Recursul este nefondat.
În cauză s-au administrat toate probele necesare aflării adevărului, în baza cărora s-au reținut corect starea de fapt și lipsa vinovăției intimatelor-inculpate la provocarea pagubei constatate.
În fapt, s-a reținut că în cursul anului 2001, inculpatele angajate la SC G SRL Giurgiu, pe bază de contract de muncă pe o perioadă nedeterminată au luat diferite bunuri aparținând acestei societăți comerciale, cu acordul administratorului societății și al asociatului unic, respectiv soția administratorului. Reprezentanții SC G SRL Giurgiu au declarat la urmărirea penală și în instanță că inculpatele au avut permisiunea lor să ia diferite bunuri din magazin, pe datorie, a căror evidență era ținută într-un caiet, aflat la dispoziția patronilor și a inculpatelor.
Deci, atât reprezentanții părții civile, cât și inculpatele au recunoscut că aveau de plătit contravaloarea bunurilor luate, pe baza convenției părților (patron-salariat). În această situație, instanțele de fond și de apel au ajuns la concluzia logică asupra inexistenței vinovăției inculpatelor și au procedat la soluția de achitare potrivit art. 11 pct. 2, lit. a combinat cu art. 10 lit. d C.p.p.
Nici modul defectuos de întocmire a actelor contabile ale firmei nu poate fi imputabil inculpatelor, atâta timp cât evidențele contabile se întocmesc cu știința conducerii societății comerciale respective. Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1, lit. b C.p.p., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu.
CAPITOLUL III
ALTE ASPECTE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE
DELAPIDARE
Secțiunea I
Formele și modalitățile infracțiunii
1. Formele infracțiunii.
Infracțiunea de delapidare fiind o infracțiune de acțiune (comisivă) trece prin toate fazele inerente unei astfel de activități căpătând forme diferite cu un regim sancționator diferit.
Delapidarea se poate prezenta atât sub forma tentativei, cât și a faptei consumate sau epuizate. Actele pregătitoare care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor necesare săvârșirii infracțiunii, precum și în luarea de măsuri sau crearea de orice alte condiții în scopul săvârșirii infracțiunii, nu au fost incriminate și nu se pedepsesc.
a) Tentativa, Există tentativă de delapidare când hotărârea făptuitorului de a sustrage un bun din cele pe care le gestionează sau administrează a fost pusă în executare, dar executarea a fost întreruptă ori nu și-a produs efectul.
Cum oricare din modalitățile de săvârșire a delapidării este precedată de o acțiune de sustragere, limita de jos a tentativei constă în începerea acțiunii de sustragere. Actul de executare face parte din acțiunea constitutivă a infracțiunii și se angrenează în desfășurarea acesteia, așa cum este descrisă de norma de incriminare.
Delimitarea tentativei de actele de pregătire fiind în general o problemă care se rezolvă în concret, de Ia caz la caz, s-a considerat că fapta responsabilului de moară, care urmărind să-și creeze plusuri în gestiune pentru a și le însuși, trece în bonier cantități de uium mai mici decât cele realizate, săvârșește infracțiunea de fals și tentativă de delapidare. S-a arătat că falsurile săvârșite de inculpat constituie un început de executare și a infracțiunii de delapidare. Soluția este greșită, deoarece falsul nu se angrenează în acțiunea de sustragere ce formează elementul material al delapidării, ci constituie o infracțiune distinctă.
S-a reținut, de asemenea, că în cazul unui gestionar, cunoscut că și-a mai însușit din plusurile create în gestiune, fapta de a-și crea alte plusuri constituie un început de executare, pentru că va încerca să le sustragă și pe acestea. Acest punct de vedere a fost considerat neîntemeiat, întrucât fapta sa nu face parte din elementul material al delapidării, ci constituie numai un act de pregătire prin care se creează condiții pentru săvârșirea sustragerii. Un astfel de act constituie în anumite condiții (când plusurile nu au fost declarate sau când au fost create prin mijloace frauduloase), o infracțiune distinctă prevăzută în legea nr. 22/1969. Când însă actul de creare a plusurilor a fost însoțit și de altele (dosirea acestora, scoaterea lor din circuitul obișnuit) se poate vorbi de o tentativă de delapidare.
Așezarea unor mărfuri sau produse într-un ioc de unde ar putea fi ușor scoase din unitatea obștească (lângă poartă, lingă un zid peste care ar urma să fie aruncate etc.) constituie o tentativă de delapidare. Nu constituie act de executare fapta gestionarului de a lăsa fereastra deschisă pentru a se întoarce noaptea să sustragă mărfuri, sau, deplasarea de către acesta a unui balot de stofă de la locul său inițial spre fereastră cu scopul de a-l sustrage noaptea prin deschiderea ferestrei, precum și pătrunderea în incinta unei unități publice în afara programului, în scopul de a sustrage un bun. Asemenea acte nu fac parte din conținutul infracțiunii de delapidare, ci constituie numai acțiuni ajutătoare, pregătitoare, destinate să ușureze și să facă posibilă executarea. Când s-a trecut la efectuarea actelor de executare, actele preparatorii capătă relevanță juridică și se înglobează în activitatea autorului, ele dovedind existența premeditării în executarea infracțiunii. Când au fost executate de altă persoană devin, în caz de săvârșire a infracțiunii, acte de complicitate anterioară.
Limita superioară a tentativei constă fie în întreruperea executării acțiunii de sustragere (făptuitorul a fost surprins de paznic când se pregătea să plece cu bunul, a abandonat sustragerea datorită unor zgomote sau altor cauze), fie în rămânerea fără efect a executării duse până la capăt (de exemplu, imposibilitatea de a scoate bunul din unitate datorită greutății de a-l transporta). Cauzele de întrerupere a executării pot fi preexistente ori se pot ivi în timpul executării.
b) Consumarea. Fiind o infracțiune materială (de rezultat) delapidarea se consumă în momentul în care executarea acțiunii de sustragere a fost dusă până la capăt și s-a produs urmarea imediată, adică scoaterea bunului din patrimoniul unității publice și trecerea lui în stăpânirea de fapt a făptuitorului. Concret consumarea se materializează într-o pagubă produsă avutului public sau privat.
Când bunul se află în incinta unității, fapta se consumă, de regulă, în momentul când bunul este scos din această incintă. Dar se poate consuma și în alte împrejurări. Astfel, s-a considerat infracțiune consumată fapta magazinerului care a sustras o cantitate de sârmă din gestiunea sa și a ascuns-o într-o magazie alăturată sub talaș. Bunul și-a pierdut poziția de fapt anterioară, iar deținerea lui a fost preluată de făptuitor. De asemenea, infracțiunea este consumată când casierul ia din casa de bani o sumă pe care o pune în buzunar sau în servietă ori magazinerul consumă sau dă spre consumare alimente sau băuturi dintre cele pe care le gestionează.
Uneori infracțiunea nu se poate consuma decât după scoaterea bunului din incinta unității. De exemplu, gestionarul expediază cu forme legale mărfuri la altă unitate, cu scopul ca pe drum să fie însușite.
Infracțiunea se consumă în momentul când bunul a fost scos din mijlocul de transport în așa fel ca făptuitorul să poată dispune de el.
c) Epuizarea. Infracțiunea de delapidare poate fi o inacțiune momentană, instantanee, în sensul că sustragerea are loc printr-un singur act, iar urmările se produc într-un singur moment. Este însă posibil ca acțiunea de sustragere să se prelungească în timp după consumare. Aceasta se întâmplă în cazul săvârșirii infracțiunii prin folosire sau traficare, când acțiunea, prin natura ei, continuă sau durează în timp până când o intervenție a făptuitorului sau autorității curmă această activitate. Infracțiunea nu se consumă decât după trecerea unui timp, suficient pentru a indica o folosire sau traficare. Dacă folosirea sau traficarea nu au loc, deși bunul a fost luat în acest scop, fapta va fi numai o tentativă. După consumare însă. fapta rămâne aceeași oricât s-ar prelungi în timp. In asemenea cazuri infracțiunea îmbracă forma continuă. Aceasta ia sfârșit în momentul când infractorul intervine și curmă continuarea ei sau când este descoperită de organele în drept.
Cel mai adesea infracțiunea de delapidare poate îmbrăca forma continuată, când în executarea aceleiași rezoluții, făptuitorul săvârșește mai multe acte, la diferite intervale de timp, care prezintă fiecare în parte conținutul acestei infracțiuni. În asemenea caz nu există o pluralitate de infracțiuni, ci o singură infracțiune, o unitate legală. Pentru existența acestei forme nu este necesar ca actele repetate să aparțină aceleiași modalități (însușire, folosire, traficare) putând fi și diferite. Epuizarea se realizează odată cu săvârșirea ultimului act potrivit cu rezoluția infractorului sau în momentul când infractorul a fost împiedicat de o cauză externă de a continua realizarea hotărârii sale.
2. Modalitățile infracțiunii.
Delapidarea poate prezenta diverse modalități, fie normative, prevăzute de însăși norma de incriminare, și anume însușire, folosire sau traficare, fie faptice, în raport de împrejurările concrete care însoțesc fapta.
Săvârșirea oricăreia din aceste modalități normative duce la realizarea infracțiunii. Săvârșirea concomitentă sau succesivă a acestor modalități, dar în executarea aceleiași rezoluții, constituie o singură infracțiune. Va exista concurs numai când aceste modalități sunt săvârșite în executarea unor hotărâri infracționale deosebite.
Infracțiunea de delapidare are și modalități normative agravate când a avut consecințe grave sau deosebit de grave (art. 223 alin. 2 și 3). Explicând înțelesul acestor expresii, art. 146 C. pen. prevede că infracțiunile „se consideră că au avut consecințe grave sau consecințe deosebit de grave atunci când au produs pagube materiale mari, au avut repercusiuni asupra realizării planului de stat sau al unității, au produs o stânjenire importantă activității unității ori au cauzat alte asemenea urmări”. Este vorba de urmări care constau în pagube materiale mari sau alături de pagubă amplifică rezultatul infracțiunii dându-i sensuri și dimensiuni excepționale.
Uneori instanțele nu au folosit în mod corect elementele din art. 146 C. pen., pentru a determina caracterul simplu sau agravat al acestei infracțiuni, au folosit alte criterii. Astfel, caracterul de consecințe grave a fost dedus din caracterul continuat al infracțiunii, din săvârșirea mai multor infracțiuni, din atitudinea inculpatului care în majoritatea timpului se afla în stare de ebrietate sau din modul său de viață. Unele instanțe au dedus caracterul grav al acestor infracțiuni din necesitatea de a apăra cu fermitate avutul public sau privat sau din împrejurarea că persoana infractorului sau circumstanțele în care a fost săvârșită fapta impuneau aplicarea unei pedepse mai mari decât maximul prevăzut de lege pentru forma simplă. S-au confundat deci unele situații de fapt sau personale de natură a constitui numai circumstanțe de individualizare a pedepsei cu consecințele grave ale infracțiunii. Aceasta a determinat emiterea de către Tribunalul Suprem a deciziei de îndrumare nr. 1 din 26 aprilie 1969. În această decizie se arată că obligația judecătorilor de a apăra cu fermitate avutul public sau privat trebuie îndeplinită prin aplicarea corectă a prevederilor legale și prin sancționarea infractorilor cu pedepse cuprinse în limitele pe care însuși legiuitorul le-a apreciat ca suficiente pentru faptele respective. Depășirea acestor limite prin încadrarea faptelor în texte care prevăd sancțiuni mai grele, constituie o greșită aplicare a legii. De aceea, elementele neprevăzute în art. 146 C. pen. nu pot conduce decât la agravarea pedepsei în raport de infracțiunea simplă, nu însă la încadrarea faptei în textele care prevăd formele agravate ale infracțiunii.
Situația cea mai frecventă când se pune în practică problema încadrării faptei în forma simplă sau în formele agravate privește întinderea pagubei. Codul penal nu fixează limitele cuantumului pagubei în raport de care o infracțiune trebuie considerată că a produs consecințe grave sau deosebit de grave. Această sarcină revine instanțelor. Având în vedere importanța obiectului lezat și ținând seama de practica instanțelor, prin decizia menționată Tribunalul Suprem a tras concluzia că un prejudiciu evaluat Ia mai mult de 30 000 de lei constituie a pagubă materială mare, deci o consecință gravă. La stabilirea gravității consecințelor instanța nu poate totaliza valoarea pagubelor cauzate prin mai multe infracțiuni concurente, ci trebuie să țină seama de prejudiciul produs prin fiecare infracțiune în parte.
În afară de cuantumul pagubei, astfel stabilit, infracțiunea are consecințe grave când a avut repercusiuni asupra realizării planului de stat al unității. O infracțiune poate avea asemenea repercusiuni atunci când datorită sustragerii unor piese sau utilaje, mașini, materiale sau materii prime, ori lipsirii unității de mijloacele indispensabile activității normale sau de fondurile destinate unei anumite activități, aceasta nu-și poate realiza la timp sarcinile de plan. Este vorba de sustragerea acelor mijloace care, deși nu au o valoare prea mare, opresc, întrerup sau diminuează procesul de producție și prin aceasta împiedică realizarea la timp a sarcinilor de plan.
Constituie urmări grave și cele care au produs o stânjenire importantă activității unității. Lipsirea unei unități de posibilitatea de a dispune la un moment dat de totalitatea mijloacelor sale materiale sau financiare poate produce o stânjenire în activitatea acesteia care implică necesitatea unor eforturi suplimentare în realizarea obiectivelor ei sau a altor unități față de care aceasta avea obligații contractuale. Și în asemenea cazuri consecințele pot fi grave. Pentru aceasta se vor avea în vedere împrejurări ca: urmările asupra activității unității păgubite sau asupra raporturilor acesteia cu alte unități ori cu cetățenii, influențe negative asupra salariaților, destinația deosebită a valorilor sustrase, scopul urmărit de făptuitor etc. Este evident că nu orice tulburare a activității organizației publice este suficientă pentru a exista această agravantă, ci numai una deosebită, care prezintă o anumită importanță.
Trebuie precizat că repercusiunile asupra îndeplinirii planului unității ca și stânjenirea importantă a activității acesteia constituie a doua urmare a infracțiunii, alături de pagubă. În lipsa unei pagube infracțiunea nu constituie delapidare, ci abuz în serviciu. Repercusiunile și stânjenirea trebuie. să fie efective. nefiind suficientă numai eventualitatea producerii lor sau producerea unei stări de pericol, pentru că infracțiunea este de rezultat.
Textul nu este limitativ putând fi consecințe grave și alte împrejurări care au produs „alte asemenea urmări”, cum ar fi scăderea calității produselor unității, afectarea operațiilor de aprovizionare sau desfacere etc.
Consecințele deosebit de grave sunt de aceeași natură cu cele grave, dar cantitativ, de proporții mult mai mari, deosebite. Ele depășesc cadrul unei singure unități afectând mai multe unități sau chiar un sector al economiei naționale ori planul de stat în întregul său sau constau în pagube deosebit de mari (de sute ce inii sau chiar milioane).
Aprecierea consecințelor grave sau deosebit de grave este o chestiune de fapt pe care instanțele trebuie s-o stabilească de la caz la caz ținând seama de împrejurările concrete ale fiecărei fapte și de criteriile din ari 146 C. pen. Existența acestor urmări trebuie însă bine stabilită, pe bază de probe certe, motivându-se convingător în cuprinsul hotărârii elementele în temeiul cărora s-au reținut. În acest sens, instanța noastră supremă a hotărât că o pagubă în valoare de 145 000 de lei nu constituie, în funcție de împrejurările în care s-a săvârșit infracțiunea, o consecință deosebit de gravă.
În raport de împrejurările care însoțesc fapta, delapidarea poate prezenta faptic numeroase modalități. Aceste modalități privesc în principal mijloacele și modul de realizare a acțiunii de sustragere. Infractorul recurge Ia manopere care maschează sustragerea sau caracterul lipsei unor bunuri încât infracțiunea este greu de descoperit (falsuri, substituiri de bunuri, creare de plusuri etc). Dar aceste modalități pot fi și în raport de alte elemente: specificul bunului sustras, funcția sau sarcinile subiectului în cadrul unității, urmările imediate etc.
Secțiunea a II-a
Sancționarea infracțiunii
Infracțiunea de delapidare, varianta tip, în oricare din modalitățile normative (însușire, folosire sau traficare) se pedepsește cu închisoarea de la unu la 15 ani.
Pentru varianta agravată pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.
Dacă delapidarea s-a săvârșit în mod continuat la stabilirea pedepsei aplicate se vor avea în vedere și dispozițiile art. 42 C.pen.
Dacă valoarea pagubei nu depășește 100.000 lei, în cazul delapidării varianta tip, și sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 90 C. pen., instanța poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ.
Secția penală a Tribunalului Suprem
Decizia nr. 455/1983
Delapidare. Pedeapsa complimentară a confiscării averii.
Prin sentința penală nr. 1350/1981 a Judecătoriei Buzău, rămasă definitivă în urma respingerii recursului prin decizia nr. 184/1982 a Tribunalul Județean Buzău, inculpatul V.P. a fost condamnat, între altele, pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 2 Cod penal, dispunându-se, totodată, confiscarea parțială a averii, în proporție de 1/2 din bunurile pe care le va dobândi.
Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat.
Potrivit alineatului 4 al art. 68 Cod penal, prin bunurile condamnatului se înțeleg atât bunurile care se găseau în patrimoniul acestuia la data săvârșirii infracțiunii, cât și bunurile intrate în patrimoniul său până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Așadar, textul de lege nedând loc unei alte interpretări, pedeapsa complimentară a confiscării averii cu privire la bunurile viitoare este nelegală, hotărârea atacată urmând a fi modificată sub acest aspect.
Secțiunea a III-a
Explicații complementare
1. Aspecte procesuale.
Infracțiunea de gestiune frauduloasă contra avutului personal sau particular se urmărește și se judecă potrivit regulilor obișnuite de competență și procedură.
În cazul când gestionarul a săvârșit succesiv mai multe acte abuzive care intră în compunerea infracțiunii de gestiune frauduloasă continuată, dar care au fost descoperite la date diferite, se va proceda potrivit dispozițiilor din art. 43 C. pen. și art. 335 și 449 lit. c) C. proc. pen.
2. Aspecte de ordin criminologic.
Infracțiunile contra avutului particular constituie sectorul cel mai grăitor despre mersul și cauzele criminalității în statele capitaliste. Aceste infracțiuni, prin cifrele record care marchează situația lor în statisticile criminale, vădesc că principala cauză a fenomenului infracțional în orânduirea capitalistă o constituie factorii obiectivi (exogeni): mizerie, boli, șomaj, incultură, neajutorare și asuprire. Mase compacte din rândurile claselor exploatate sunt în permanentă stare de pauperism, lipsite de mijloace de trai, de adăpost, de îmbrăcăminte, de asistență medicală. Este greu de conceput că sub nemiloasa apăsare a mizeriei acești oameni ar putea rămâne respectuoși față de belșugul celor avuți.
În orânduirea noastră socială prin înlăturarea tuturor acelor factori obiectivi care generează criminalitatea, și prin crearea unor condiții de viață materială și intelectuală care asigură tuturor membrilor colectivității largi posibilități de a-și dezvolta rodnic aptitudinile naturale și de a dobândi pe cale cinstită și sigură cele de trebuință unei existențe satisfăcătoare și cuviincioase, va trebui ca specia infracțiunilor contra avutului în general, și deci și contra avutului personal sau particular să dispară fără urme.
Această dispariție nu se poate realiza însă în mod brusc, ci numai treptat, în măsura în care vor dispărea vechile apucături rămase în felul de a se comporta al unor elemente insuficient evoluate, până când exemplul rău al acestora nu va mai înrâuri pe alții, până când, în fine, nivelul de conștiință al tuturor membrilor colectivității va atinge acea treaptă ridicată către care trebuie să urce orice om.
Există, desigur, un decalaj între progresul uimitor pe care l-a realizat țara noastră în domeniul politico-economic, pe de o parte, și ridicarea conștiinței sociale juridice și morale a anumitor oameni pe de altă parte, fiindcă transformările pe plan uman se înfăptuiesc mult mai anevoie și mai instabil, față de cele realizate în sectorul tehnico-material al economiei și pe planul politico-penal.
Dar, pe măsura în care se va împuțina numărul celor tarați și mentalitatea unor vremuri apuse și numărul celor rămași în urmă față de marșul tuturor către o înaltă conștiință socială, în aceeași măsură vor dispare și anacronismul pe care îl constituie grupul infracțiunilor contra avutului.
Pentru asigurarea și accelerarea acestui proces de asanare morală este bine ca, alături de toate celelalte mijloace de ridicare a nivelului conștiinței oamenilor, să acționeze cu toată tăria și legea penală și implicit și cei care sunt chemați să o aplice.
Cei care în orânduirea noastră se dedau la astfel de infracțiuni sunt în genere sau elemente parazitare, iar parazitismul trebuie combătut cu toată vigoarea în societatea socialistă, sau elemente vicioase care pentru satisfacerea pornirilor lor josnice nu se abțin de la nici o faptă reprobabilă, indivizi care în orânduirea socialistă trebuie, de asemenea, să fie împiedicați de a face rău și readuși prin aspră reeducare la deprinderea de a respecta legea și regulile de conviețuire socială.
E nevoie deci ca infractorii care săvârșesc fapte împotriva avutului, chiar atunci când acesta este personal sau particular, și oricât de mic ar fi prejudiciul material, să fie pedepsiți în așa fel încât executarea pedepsei să constituie prin cuantumul ei și prin regimul aplicat condamnaților un mijloc real de reeducare a acestora, adică corespunzător cu munca de redresare morală pe care o reclamă conștiința deficitară a acestora, și în același timp un exemplu puternic pentru elementele șovăielnice. Circumstanțele atenuante să fie, deci, recunoscute numai în cazuri cu totul excepționale.
Un rol important în combaterea infracțiunilor contra avutului personal sau particular trebuie să-l aibă continuu vigilența și prudența oamenilor, a cetățenilor. Infractorii care atacă patrimoniul altora profită în genere de neatenția și de naivitatea victimelor lor. Lipsa de grijă pentru asigurarea unei adecvate autoocrotiri, ușurința și nesocotința în acordarea încrederii unor persoane necunoscute, nu numai că înlesnesc săvârșirea infracțiunilor, dar creează și o continuă tentație pentru cei ispitiți să comită astfel de infracțiuni. În foarte multe cazuri persoanele păgubite sunt victime ale propriei lor greșeli. Aceasta nu constituie o circumstanță ușurătoare pentru făptuitori, dar reprezintă o carență a spiritului de colaborare cetățenească la lupta împotriva infracțiunilor.
3. Precedente legislative și situații tranzitorii.
3.1. Precedente legislative.
După cum s-a arătat mai sus, infracțiunea de gestiune frauduloasă se găsea în legislațiile penale mai vechi inclusă în incriminarea abuzului de încredere, ca o modalitate a acesteia.
Majoritatea legislațiilor penale moderne au separat incriminarea faptei de gestiune frauduloasă de aceea a abuzului de încredere sancționându-le ca infracțiuni distincte.
În Codul penal de la 1864 gestiunea frauduloasă era prevăzută în secțiunea privitoare Ia abuzul de încredere ca o modalitate a acesteia (art. 330 pct. 1).
În Codul penal de la 1936 gestiunea frauduloasă a fost incriminată separat de abuzul de încredere în dispozițiile din art. 539-541. Gestiunea frauduloasă propriu-zisă era prevăzută în art. 539 și sancționată cu închisoarea corecțională de la 6 luni la 3 ani. Pedeapsa era închisoarea de la 2 la 5 ani când fapta era săvârșită în scopul de a trage profit. În art. 540 erau prevăzute anumite fapte asimilate cu gestiunea frauduloasă, care priveau fraude comise de administratorii sau directorii de societăți comerciale sau civile cu scop lucrativ, în art. 541 se prevedea în ce cazuri acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă și în ce cazuri din oficiu.
3.2. Situații tranzitorii.
Spre deosebire de C. penal anterior, Codul penal în vigoare nu incriminează decât forma tipică a gestiunii frauduloase. Dispoziția din art. 214 al Codului penal în vigoare nu diferă în esență de dispoziția corespunzătoare din art. 539 alin. (1) al codului anterior. Pedeapsa prevăzută în Codul penal în vigoare, închisoarea de la 1 la 15 ani, este mai grea decât cea din codul anterior – 6 luni Ia 3 ani.
În Codul penal în vigoare nu au mai fost prevăzute cazurile de gestiune frauduloasă asimilate (speciale), ele nemaiputând fi săvârșite în condițiile de astăzi ale orânduirii noastre; iar pentru cele săvârșite în străinătate fiind suficientă incriminarea tip din art. 214.
4. Asemănări și deosebiri între infracțiunea de delapidare și alte infracțiuni contra patrimoniului.
Delapidarea se înrudește ca gen cu toate infracțiunile aparținând grupului mare al infracțiunilor în paguba avutului public, înrudirea rezultând din identitatea relațiilor sociale cărora li se aduce atingere. Ea se deosebește însă de acestea ca specie prin elemente care țin în principal de situația premisă, elementul material sau obiectul juridic special.
Astfel, se aseamănă cu toate infracțiunile de sustragere în paguba avutului public sau privat (furt, tâlhărie, piraterie) prin obiectul juridic generic, elementul material care la toate este, în esență, o sustragere, și prin cel subiectiv. Se deosebește de acestea prin situația bunurilor, care se găsesc chiar în mina infractorului ce le gestionează sau administrează. Se mai deosebește și prin modul diferit în care se realizează sustragerea, la celelalte infracțiuni având loc prin luare, iar aici prin însușire, folosire sau traficare, precum și prin calitatea subiectului, funcționar sau alt salariat.
Se aseamănă cu infracțiunile în paguba avutului public sau privat săvârșite prin fraudă, abuz sau amăgire (înșelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, însușirea lucrului găsit) dar există substanțiale deosebiri care privesc obiectul special al ocrotirii penale, felul acțiunilor incriminate și situația premisă. În cazul delapidării se ocrotește poziția de fapt a bunului, pe când în cazul celorlalte sunt ocrotite relații sociale în care trebuie să fie respectat un minim necesar de încredere, elementul material constând într-o fraudă, purtare abuzivă sau amăgire. În plus, situația premisă în cazul delapidării este legată de calitatea subiectului.
Dintre infracțiunile menționate există înrudiri accentuate cu infracțiunea de abuz de încredere contra avutului obștesc. S-a spus chiar în literatura juridică că delapidarea nu este decât un abuz de încredere agravat de calitatea de gestionar sau administrator a subiectului. În realitate există deosebiri substanțiale. La delapidare situația premisă privește un raport de serviciu care conferă subiectului activ atribuții de administrare sau gestionare a bunurilor fără să-i atribuie posesia sau detenția acestora, în sens juridic, pe când la abuzul de încredere subiectul are posesia sau detenția în baza unui raport juridic patrimonial. În plus, diferă elementul material care în cazul abuzului de încredere constă nu numai în însușire, dar și în dispunerea de bun sau refuzul de a-l restitui. Abuzul de încredere nu poate fi săvârșit de salariații unei unități publice între aceștia și unitate existând raporturi de serviciu, iar nu raporturi civile.
Această infracțiune, se apropie mult de gestiunea frauduloasă în paguba avutului public, la ambele paguba producându-se în legătură cu gestiunea bunurilor. Se deosebește însă prin natura juridică a celor două gestiuni (la gestiunea frauduloasă aceasta îmbracă forma custodiei sau a sechestrului), cât și prin obiectul lor juridic special. La delapidare gestiunea privește bunuri aparținând avutului public sau privat sau care sunt gestionate în sfera acestui avut, iar la gestiunea frauduloasă bunuri aparținând particularilor dar de care sunt legate interese ale avutului obștesc. La delapidare gestionarul acționează în temeiul unor atribuții de serviciu, pe când Ia gestiunea frauduloasă pe baza unor însărcinări cu caracter civil. La una elementul material îmbracă forma sustragerii, iar la cealaltă cea a purtării abuzive.
Se aseamănă cu infracțiunile săvârșite prin samavolnicie (distrugerea și tulburarea de posesie în paguba avutului obștesc), dar se deosebesc prin felul acțiunii ilicite și obiectul juridic special. Spre deosebire de delapidare, în cazul acestor infracțiuni bunul nu-și mai păstrează substanța și calitățile, ci este nimicit total sau parțial desființându-se însuși raportul juridic de proprietate asupra lui.
Infracțiunea de delapidare se aseamănă și cu infracțiuni aparținând. altor grupuri. Înrudirea poate proveni din faptul că relațiile privind avutul public, care constituie obiectul principal al delapidării, apar ca obiect juridic secundar la unele infracțiuni din alte grupuri. Cel mai mult se apropie de abuzul în serviciu contra intereselor publice care pot conduce la cauzarea unei pagube avutului obștesc. Se deosebesc însă prin obiectul juridic principal, care în cazul abuzului în serviciu constă în relațiile sociale privind normala desfășurare a activității unităților de stat și obștești. Se mai deosebesc prin elementul material care la abuz constă în încălcarea îndatoririlor de serviciu, iar la delapidare în sustragere. Totuși deosebirea nu este totdeauna ușoară. Aceasta, pentru că orice delapidare presupune o activitate abuzivă, o încălcare a îndatoririlor de serviciu, nici un act normativ sau regulament de ordine interioară neîngăduind sustragerile. Problema se pune mai ales, cum am văzut, în cazul dării de mărfuri pe credit.
Fapta care în codul penal anterior era incriminată sub denumirea de deturnare de fonduri în art. 233, constând în aprobarea sau executarea de plăți cu rea-credință, fără respectarea dispozițiilor legale, nu mai este prevăzută distinct în codul penal în vigoare. O astfel de faptă constând în schimbarea ilegală, cu intenție, a destinației unor bunuri, va constitui delapidare când prin ea s-a produs și o pagubă, iar subiectul este administrator sau gestionar, ori va fi numai abuz în serviciu.
Secția penală a Curții de apel
Decizia nr. 541/1999
Delapidare – abuz de încredere – diferențieri
Judecătoria Sibiu prin sentința penală nr. 892/1998 a condamnat pe inculpatul C.M.O. la 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută și pedepsită de art. 2151 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal (respingându-se cererea de schimbare a încadrării juridice).
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că în perioada 16.04.1997-20.06.1997 inculpatul a exercitat pentru S. Cod ROM WEST EURO S.R.L. București – Filiala Sibiu, atribuțiile unui agent comercial. În exercitarea acestor atribuții avea obligația să preia mărfuri din depozitul societății, pe care apoi le distribuia la diferiți agenți comerciali, încasa contravaloarea acestor produse pe care urma să le depună la caseria societății.
Inculpatul a încasat suma de 16.727.169 lei și nu a depus-o la societate.
Apelul inculpatului a fost respins prin decizia penală nr. 65/01.02.1999 a Tribunalului Sibiu.
Curtea de Apel Alba Iulia învestită cu judecarea recursului declarat de inculpat prin care a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei sale în abuz de încredere și reducerea pedepsei, a respins ca nefondat recursul inculpatului cu următoarea mențiune.
Nu se poate reține încadrarea juridică în infracțiunea de abuz de încredere pentru că inculpatul a exercitat atribuții de gestionare a bunurilor încredințate de partea vătămată, în baza unui contract de muncă.
Pentru a se reține infracțiunea de abuz de încredere bunurile ar fi trebuit să fie deținute de inculpat în virtutea unui raport juridic patrimonial, în baza căruia să aibă obligația de a le păstra și conserva, fie de a le folosi personal în anumite condiții.
În speță, însă bunurile i-au fost încredințate pentru a le vinde unor societăți comerciale, a încasa prețul și a-l depune la casieria societății, deci inculpatul desfășura activități de primire, păstrare și eliberare a bunurilor, încasa contravaloarea acestora, activități specifice infracțiunii de delapidare.
Secția penală a Curții supreme de justiție
Decizia nr. 1080/1998
Gestiune frauduloasă. Delapidare. Deosebiri
Însușirea de sume de bani sau alte bunuri aparținând avutului public, de către funcționarul care le gestionează sau administrează, constituie infracțiunea de delapidare, iar nu de gestiune frauduloasă, în cazul căreia nu este necesar ca bunul să facă parte din avutul public iar subiectul activ al infracțiunii să fie funcționar.
Prin sentința penală nr. 994 din 16 septembrie 1996 a Judecătoriei Rădăuți, rămasă definitivă, a fost condamnat inculpatul A.I. pentru săvârșirea infracțiunilor de gestiune frauduloasă prevăzută de art. 214 Cod penal, de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 alin. 2 Cod penal și de uz de fals prevăzută de art. 291 Cod penal.
S-a reținut că, în perioada iunie – septembrie 1995, inculpatul, fiind factor poștal, și-a însușit suma totală de 332.325 lei prin falsificarea unor mandate privind plata pensiilor.
Declarându-se recurs, în anulare, s-a susținut că fapta de însușit a sumelor de bani trebuia încadrată în infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit art. 223 alin. 1 Cod penal (anterior Legii nr. 140/1996),
constituia infracțiune de delapidare "însușirea, folosirea sau traficarea de
către un funcționar ori alt salariat, în interesul său ori pentru altul, de
bani, valori sau alte bunuri din avutul public, pe care le gestionează sau
administrează".
Or, inculpatul, factor poștal, prin falsificarea unor mandate, și-a însușit sume de bani, cu destinația pentru pensii, din bugetul asigurărilor sociale pe anul 1995.
Cum sumele de bani din bugetul de stat destinate a fi folosite pentru protecția socială, aparțin în mod evident avutului public chiar și atunci când se află temporar în gestiunea unor funcționari ai direcțiilor județene de poștă, între care și factorii poștali, este evident că însușirea de către inculpat a unor astfel de sume constituie infracțiunea de delapidare, iar nu infracțiunea de gestiune frauduloasă, care constă în pricinuirea cu rea-credință de pagube cu ocazia administrării sau conservării bunurilor unei persoane, de către cel care are sau trebuie să aibă grija administrării sau conservării acestora.
Ca urmare, recursul în anulare a fost admis, fiind schimbat încadrarea juridică, din infracțiunea de gestiune frauduloasă prevăzută de art. 214, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, în infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 223 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 și a art. 13 Cod penal.
Secția penală a Tribunalului Suprem
Decizia nr. 916/1984
Furt – delapidare
Însușirea de către maistru a unor materiale pe care le-a primit pentru a le folosi în cadrul secției, în procesul de producție, constituie infracțiunea de furt în paguba avutului obștesc, iar nu delapidare, indiferent dacă ele i se predau fără acte, ori sunt ridicate de el de la magazia unității pe baza unui bon, sub semnătură, deoarece în ambele situații făptuitorului îi lipsește calitatea de gestionar.
I nculpatul a fost condamnat, alături de alți făptuitori, pentru săvârșirea infracțiunii de furt în paguba avutului obștesc prevăzută de art. 208 raportat la art. 224 alin. 2 C. pen.
Instanța a reținut că inculpatul, maistru la întreprinderea "Tânăra Gardă", profitând de faptul că nu se ținea o evidență riguroasă a acelor de tricotat, a sustras, în repetate rânduri, o însemnată cantitate de ace, pe care le-a predat altor inculpați condamnați în cauză, spre valorificare.
Tribunalul municipiului București a admis recursurile declarate de procuror și de inculpat și, casând, în parte, hotărârea primei instanțe, a schimbat, printre altele, încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de furt în paguba avutului obștesc prevăzută de art. 208 raportat la art. 224 alin. 2 C. pen., în două infracțiuni distincte și anume infracțiunea de furt în paguba avutului obștesc pentru un prejudiciu de 86.800 lei și infracțiunea de delapidare pentru un prejudiciu de 72.350 lei.
Recursul extraordinar introdus în cauză este întemeiat.
Din examinarea actelor dosarului rezultă că prima instanță a reținut corect, în concordanță cu probele administrate, starea de fapt și vinovăția inculpatului și a dat o corectă încadrare juridică faptelor comise.
Instanța de recurs, pentru a schimba încadrarea juridică în sensul arătat, a reținut că inculpatul a comis infracțiunea de furt în paguba avutului obștesc cu privire la acele pe care le-a primit fără acte, pentru a le folosi în producție, și infracțiunea de delapidare cu privire la o cantitate de ace pe care le-a ridicat de la magazia centrală a unității pe baza unor bonuri, devenind, astfel, gestionarul respectivelor materiale.
Această soluție este greșită.
Din actele dosarului rezultă că inculpatul era încadrat ca maistru la Întreprinderea "Tânăra Gardă".
Este adevărat că, în două cazuri, inculpatul a ridicat cantitățile de ace pe baza a două bonuri.
Prin ridicarea acelor în condițiile arătate, însă, inculpatul nu a devenit gestionarul acestora, deoarece ele au fost ridicate tot pentru a fi utilizate de către inculpat direct în producție, în cadrul secției respective, fără a i se cere justificarea modului de utilizare a acestora, acele fiind împărțite între cei trei maiștri ai secției și utilizate pe măsura necesității producției.
În atare situație, inculpatul nefiind gestionar în sensul art. 223 C. pen., însușirea întregii cantități de ace constituie infracțiunea de furt, iar nu și aceea de delapidare, indiferent dacă o parte din ele i-au fost predate fără acte iar altele le-a ridicat, pe baza unor bonuri, de la magazie.
Infracțiunea de delapidare se poate săvârși în corelație sau conexitate cu alte infracțiuni.
Există un raport de corelație între două infracțiuni atunci când existența uneia este condiționată de existența celeilalte. Sunt corelative față de delapidare infracțiunile de tăinuire, favorizare sau omisiune a denunțării, care nu pot exista în lipsa acesteia.
Există conexitate când legătura dintre delapidare și alte infracțiuni derivă din săvârșirea lor cu același prilej, în aceleași condiții de timp sau de loc, existența uneia nedepinzând de existența celeilalte. Când asemenea fapte sunt săvârșite de aceeași persoană există concurs cu conexitate. Spre deosebire de corelativitate, în cazul conexității fiecare infracțiune are existența sa autonomă.
Astfel, o infracțiune a servit ca mijloc pentru săvârșirea alteia (de exemplu, infracțiunea de fals a servit ca mijloc de comitere a delapidării sau delapidarea a servit ia comiterea altei infracțiuni – banii sus-trași au fost folosiți pentru dare de mită, evadare, spionaj etc.) sau o infracțiune a servit pentru ascunderea alteia (de exemplu, infractorul distruge acte pentru a ascunde delapidarea). În ambele cazuri infracțiunile se află între ele în concurs.
Problema conexității s-a pus în privința infracțiunilor de delapidare și fals unde se ajunsese la crearea teoriei „delapidarea infracțiune complexă” (infracțiune – scop și infracțiune – mijloc) considerându-se că falsul se absoarbe în delapidare fiind lipsit de semnificație proprie sub raportul pericolului social. Printr-o decizie mai veche Tribunalul Suprem a arătat că cele două infracțiuni au obiecte juridice diferite, conținuturi distincte și particulozitate socială proprie, iar prin săvârșirea lor se înfrâng texte de lege deosebite, încât constituie infracțiuni independente, aflate în concurs real.
Pentru existența concursului trebuie să se țină seama de autonomia reală a celor două infracțiuni căreia îi corespunde o autonomie juridică, iar nu de legătura de fapt mai mult sau mai puțin strânsă dintre activitățile infracționale, pentru că activitățile conjuncte nu constituie o unitate juridică cită vreme ele nu se absorb în mod natural sau nu sunt legai unificate. De aceea, așa-zisa teorie a unității infracțiunii – scop cu infracțiunea – mijloc este artificială, fiindcă sub aparența unei tratări dialectice se substituie o unitate fictivă unei pluralități reale. Este motivul pentru care teza independenței infracțiunilor conexe a fost consacrată legal în art. 33 lit. a C. pen. care dispune că există concurs chiar dacă una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.
Bibliografie
Doctrină:
Antoniu G., Furtul săvârșit în timpul nopții, în R.R.D. nr.6/1970;
Antoniu G., Ocrotirea penală a patrimoniului în dreptul comparat, în R.D.P. nr. 2/2001;
Bulai C., Drept penal parte specială, vol I, Tip. Universității din București, 1975;
Bulai C., Filipaș Avram, Mitrache C., Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru licență, ed. a II-a rev. și ad., Ed. Trei, București, 2003;
C. Barbu, Furtul folosinței vehiculelor in reglementarea noului Cod penal, în RRD, nr. 2, 1969;
Daneș Șt., Codul penal, comentat și adnotat – partea generală, Ed. Științifică, București, 1972;
Diaconescu Gheorghe, Drept penal. Partea specială, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2003;
Dongoroz V., Dreptul penal. Parte specială, vol. I, Ed. Curierul judiciar, București, 1929;
Dongoroz V., Kahane Siegfried, Oancea Ion, Explicații teoretice ale Codului penal român, ediția a II-a, Ed. Academiei Române, București, 2003.
Filipaș A., Locul public în accepțiunea art. 209 din Codul penal, în Analele Universității din București, 1976;
Ionașcu Tr., Brădeanu S., Drepturile reale principale în România, Ed. Academiei, București, 1978;
Ivan S., Pascu I., Încadrarea juridică a faptei persoanei care călătorește cu autovehicul cunoscând că acesta provine din săvârșirea unei infracțiuni de furt, în R.R.D. nr. 12/1980;
Loghin Octavian, Toader Tudorel, Drept penal român. Parte specială, ed. a III-a rev. și ad., Ed. Șansa, București, 1997;
Lucinescu D., Codul penal comentat și adnotat. Partea specială, vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975;
Marian Cicerone Gavrilescu, Furt. Abuz de încredere. Obiect material, în R.D.P. nr. 4/2001;
Mirela Gorunescu, Abuzul de încredere. Situația premisă, în R.D.P. nr. 3/1999;
Nistoreanu Gh., Boroi Al., Drept penal. Partea specială, Ed. All Beck, București, 2002;
Petrescu R., Acțiunile privind statutul civil al persoanei, Ed. Științifică. București, 1968;
Popescu T.R., P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;
Popescu T.R., Drept civil, vol. I, Ed. Romcart S.A., București, 1993;
Silvian Al., Gheorghe E., Actele de stare civilă, Ed. Științifică, București, 1969;
Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, ed. a III-a, rev. și ad., Ed. Universul Juridic, București, 2004;
Șt.Crișu, E.D.Crișu, Codul penal adnotat cu practică judiciară pe anii 1989-1999, Editura Argessis Prinț, 1999;
Toader Tudorel, Drept penal român. Parte specială, Ed. All Beck, București, 2002;
Toader Tudorel, Drept penal român – parte specială: culegere de probleme din practica judiciară, Ed. All Beck, București, 2003;
Vasile Dobrinoiu, Drept penal partea I, Ed. Lumina Lex, București, 2000;
Vasiliu T., Antoniu G., Daneș Ștefan, Codul penal al R.S.R. Comentat și adnotat, Ed. Științifică, București, 1972-1977.
Articole, comentarii, opinii:
Revista Dreptul;
Revista Română de Drept;
Revista de Drept Penal;
Revista Justiția Nouă;
Culegere de Decizii a Trib. Supr.;
Culegere de Decizii a Trib. București.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Teoretica Si Practica a Infractiunii de Delapidare (ID: 125945)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.