Analiza Teoretica Si Practica a Contractului de Intretinere
CAPITOLUL I
Istoric. Despre contracte
În doctrina franceză, încă din anul 1937 se afirma că ne aflăm din ce în ce mai mult într-o lume contractuală. Afirmație este valabilă cu atît mai mult astăzi, când suntem în fața unei expansiuni a fenomenului contractual, atât în domeniul civil, cât și în domeniul relațiilor de afaceri. Dacă în materie comercială, necesitățile descoperirii unor noi piețe de desfacere au impus soluții ingenioase de adaptare a vechilor instrumente tradiționale, în domeniul dreptului civil, în general soluțiile clasice prevăzute în principalul izvor de drept – Codul civil de la 1864 – sunt încă valabile în mare măsură.
Contractul este actul juridic constând în acordul de voință între două sau mai multe persoane, încheiat în scopul de a crea, modifica sau stinge între ele drepturi și obligații.
Dreptul special al contractelor este un corp de reguli care domină contractele uzuale. Acesta fixează regulile speciale care organizează cele mai frecvene contracte prin care oamenii schimbă bunuri sau își fac anumite servicii.
Legiuitorul român arată care sunt drepturile locatorului, ce obligații are depozitarul, cum se poate constitui aportul într-o societate civilă. Prin dispoziții supletive se oferă modele de contracte, iar uneori prin dispoziții imperative se impun modele de contracte.
Dreptul contractelor speciale explică principalele clauze ale unui anumit număr de contracte, creionând astfel cadrul esențial. Reglementarea din lege le dă un conținut preconstituit, permițând părților să particularizeze contractul și să-l adapteze scopului dorit. Este de ajuns ca o persoană să spună: „vând casa mea acelei persoane care acceptă și la respectivul preț” pentru a cunoaște deja care vor fi consecințele juridice ale încheierii acestui contract.
Dreptul contractelor ar părea că se constituie din trei categorii de reguli, pornind de la general și până la particular: prima este teoria generală a obligațiilor, apoi regulile aplicabile contractelor speciale și regulile pentru fiecare contract în parte, ale cărui clauze sunt stabilite de părți. În acest fel se poate afirma că materia contractelor este eterogenă, fiind greu de găsit, de fiecare dată, regula aplicabilă. Se impune însă, observația că în dreptul specializat al contractelor se poate recunoaște un fond permanent, transmisibil din generație în generație, cum ar fi locațiunea, mandatul, vânzarea; ulterior găsim un adaos mobil, a cărui importanță crește, mai ales în relațiile de afaceri, care conduce la apariția unor contracte inedite. Dreptul special al contractelor este rezultatul libertății contractuale, al imaginației contractanților, care răspunde și unor nevoi de ordin economic, precum și evoluției în mai multe domenii. Așadar, se poate spune că este unul din domeniul dreptului cel mai aproape de realități, cel mai exact, chiar dacă face apel la noțiunile abstracte ale dreptului obligațiilor.
O altă situație care necesită atenția atât în drept cât și în materia contractelor o reprezintă calificarea. Având ca punct de plecare constatarea că dreptul reprezintă un ansamblu limitat de reguli, în timp ce viața oferă o varietate nelimitată de fapte, se impune obligativitatea calificării, a încadrării fiecărui contract individual încheiat de părți cu scopul determinării regimului juridic aplicabil.
Calificarea solicită o dublă intervenție: în primul rând, determinarea elementelor juridice caracteristice unui tip de contract ( obligația de pază este cea care caracterizează contractul de depozit, donația este caracterizată de existența intenției de a face o liberalitate, caracteristica vânzării este stabilirea unui preț concordant transferului proprietății asupra unui bun sau drept, etc.). În al doilea rând, trebuie determinate împrejurările exacte din fiecare contract, care sunt corespunzătoare elementelor de drept. Uneori, părțile intitulează într-un anume mod convenția încheiată, cu toate că din conținutul acesteia rezultă că acesta corespunde unui alt tip de contract. Câteodată, această calificare ambiguă dată de părți contractului se datorează ignoranței, în timp ce alteori, în mod intenționat, părțile ascund adevărata intenție. Un criteriu foarte important în calificarea unui contract este determinarea obligației caracteristice. Astfel, dacă se poate identifica un element principal (realizarea unei machete cu materialul procurat de cel care execută), contractul va fi calificat potrivit elementului principal (în acest caz, antrepriză), chiar dacă conține și elemente ale unui contract (vânzare), prin aplicarea regulii accesorium sequitur principale. În orice caz, o calificare nu poate fi cumulativă. Dificultățile de calificare duc în cazurile extreme, în care este imposibil de încadrat contractul, într-o categorie preexistentă, la denumirea lui de contract sui generis.
Ulterior intervine problema interpretării contractului, astfel încât să se determine cu adevărat ce își doresc părțile, dincolo de termenii folosiți. Interpretarea contractelor se face, conform dispozițiilor din Codul civil, după intenția comună a părților și nu după sensul literal al termenilor folosiți. De menționat este faptul că susceptibil de interpretare este doar un contract imprecis formulat, nu și unul clar. O altă regulă de interpretare importantă este conținută de art. 979 C. civ.:”Termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai mult cu natura contractului”. Această sintagmă „natura contractului” îl obligă pe interpret să se întoarcă la tipologia legală a contractelor. Putem spune că aici intervine un criteriu obiectiv. Aceeași idee o regăsim în dispozițiile articolelor codului civil : ambele indică interpretului să se refere la materia contractului, fie prin restrângerea înțelesului termenilor aparent generali (art. 984) sau, dimpotrivă, prin lărgirea înțelesului termenilor aparent restrictivi (art. 985).
Esențial pentru succesul acestui demers de calificare și apoi de interpretare este aplicare principiului specialia generalibus derogant. Dacă o anumită problemă nu este reglementată în mod special sau nu își găsește soluția în clauzele contractului, pentru rezolvarea acesteia se va recurge mai întâi la regulile din partea generală a dreptului obligațional, fie la cele aplicabile tuturor contractelor, fie la cele aplicabile unei anumite categorii de contracte (sinalagmatice, cu titlu gratuit, etc). Este de reținut că în asemenea ipoteze nu se va apela la normele special instituite pentru un alt contract, asemănător.
Pentru calificarea corectă a unui contract se face apel și la o distincție tradițională, tripartită. Astfel, unele obligații sunt de esența contractului, în sensul că în absența lor contractul nu ar putea subzista (obligația locatorului de a plăti chirie); alte obligații sunt numai de natura unui contract, și anume cele pe care contractul le cuprinde, chiar dacă părțile nu le-au explicat în mod expres (așa cum este prevăzut în art. 970 teza finală C. civ.: „Convențiile obligă nu numai la ceea ce este prevăzut expres în ele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa”). Acestea din urmă pot fi excluse de părți, fără ca prin aceasta contractul să fie descalificat. Mai există obligații pur accidentale, adăugate de părți printr-o clauză particulară. În procesul de calificare, obligația „fundamentală” dintr-un contract este luată în considerare în jurisprudență din punct de vedere al cauzei.
Dreptul civil este dominat de principiul autonomiei de voință, și anume libertatea individului de a contracta. Găsindu-și temeiul constituțional prin interpretarea art. 135 alin.(1) și alin. (2) lit. a) din Constituția României, libertatea de a contracta se manifestă sub dublu aspect: libertatea de a încheia sau nu un contract, libertatea de a stabili condițiile de fond și formă ale contractului.
Se poate spune că regulile din Codul civil erau și au rămas supletive; ele se aplică doar dacă părțile nu au prevăzut altfel, cum ar fi în materia transferării proprietății și a riscurilor, a garanției, a clauzelor de răspundere. Marea parte a regulilor recent adoptate sunt imperative, mai ales în ceea ce privește protejarea consumatorilor. Se poate afirma că dreptul contractelor speciale a devenit un amestec instabil de direcționare și de protecție.
Drept consecință a acestei libertăți este și existența și acceptarea, în afara contractelor numite (expres reglementate și denumite de legiuitor), a contractelor nenumite, a căror denumire și al căror conținut sunt determinate de părțile contractante, nefiind reglementate expres prin dispozițiile din Codul civil sau prin dispoziții cuprinse într-o altă lege civilă. Libertatea aceasta de a crea este supusă riscurilor deoarece un contract „confecționat” după „gustul” părților este lipsit de orice referință legală, cu excepția celor de la materia generală a validității și executării convențiilor. De aceea este indicat ca, la încheierea oricărui contract, părțile să apeleze la sfatul unui jurist sau măcar să prevadă cu atenție care sunt obligațiile pe care și le asumă și cum pot rezolva incidentele care pot surveni.
Noțiunea de contract, pentru a desemna o convenție creatoare de obligații, nu a apărut în sursele juridice și literare decât în secolul I d. Hr. La origine, contractul avea configurația unei convenții îmbrăcată în forme solemne, prevăzute de lege și făcute în conformitate cu dispozițiile din lege. Doar acordul voințelor nu genera efecte juridice conform principiului ex nudo pacto actio non nascitur (din simple pacte nu se nasc acțiuni). Spre sfârșitul Republicii, ca expresie a unor necesități economice stringente, se înlătură treptat formalismul juridic prin procedee indirecte, pentru ca în epoca clasică să apară contracte noi formate prin simplul acord de voință al părților. De asemenea, contractele erau la început rezervate numai cetațenilor romani, pentru ca apoi, prin înrâurirea dreptului ginților să ajungă apanajul oricărui cetățean liber.
La început, convenția putea da naștere unui contract doar dacă acordul de voință se încheia în anumite forme solemne, fie prin formele prescrise pentru mancipațiune la contractul de împrumut de bani numit nexum, fie prin întrebarea solemnă pusă de creditor și răspunsul concludent al debitorului la contractul verbal numit stipulatio, fie prin înscrierea sumei datorate în registrul de casă al creditorului cu consimțământul debitorului, cum se obișnuia în contractele zise litterale. Spre sfârșitul Republicii, au apărut, ca și contracte investite cu acțiuni, și anumite convenții la care formalismul s-a redus la o simplă predare a lucrului sau a dispărut cu totul. Astfel, alături de vechile contracte au apărut încă patru convenții care devin obligatorii prin predarea lucrului : mutuum (împrumutul de bani sau alte bunuri fungibile), commodatum (împrumutul gratuit al unui lucru determinat), depositum (păstrarea gratuită a unui lucru aparținând unui străin), și pignus sau amanetul, gajul. Toate aceste contracte enumerate se numesc reale pentru că iau naștere numai cu îndeplinirea formalității tradiției lucrului. La aceste contracte cu formalism simbolic s-a adăugat categoria contractelor consensuale la care formalismul a dispărut cu totul, pentru încheierea lor fiind necesară și suficientă doar voința părților.
Vechiul cod civil definește în art. 942 contractul ca fiind: „ acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic”. În încercarea de a completa definiția dată de C. civ. contractului, doctrina a elaborat anumite definiții care încearcă să evidențieze trasăturile esențiale ale contractului. Astfel, doctrina a definit contactul ca fiind: „acordul de voință între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, având ca obiect nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic patrimonial”.
Principalul izvor al obligațiilor este contractul. Esența acestuia, elementul său caracteristic, este acordul de voință al părților, voința juridică a acestora. Prin acord de voințe se presupune întâlnirea echilibrată a două sau mai multe voințe individuale caracterizate prin intenția celor ce la exprimă de a produce efecte juridice.
Contractul, ca izvor de obligații, se constituie într-o categorie juridică foarte largă și diversificată ce înglobează varii specii.
Între această categorie juridică generală și diferitele modele de contracte care o alcătuiesc, pentru o caracterizare eficientă a fiecărui model, este necesară interpunerea unei clasificări fundamentată pe diferite criterii generale. În baza acestor criterii, orice contract analizat va fi inclus într-o anumită tipologie, căreia îi va fi aplicabilă un anumit regim juridic. În sensul stabilirii acestui regim juridic aplicabil fiecărui contract se manifestă importanța clasificării contractelor.
Literatura juridică cunoaște mai multe modalități de clasificare a contractelor, printre care: modul de formare – contracte consensuale, reale și solemne, conținutul contractului – sinalagmatice , sensul urmărit de părți – contracte cu titlu oneros, contracte comutative, contracte aleatorii și contracte cu titlu gratuit, liberalități sau dezinteresate, după efectele produse, modul (durata) executării, nominalizarea în legislația civilă – contracte numite și contracte nenumite, în funcție de corelația existentă între contracte, etc.
Contractul care face obiectul respectivei lucrări este nenumit, dat fiind faptul că nu se bucură de o apreciere legală și aleatoriu, pentru că părțile nu cunosc încă de la început întinderea prestațiilor la care se obligă.
Denumirea de „contract aleatoriu” este strâns legată de cuvântul „alea” și „aleatorius” din limba latină, ultimul preluat de limba franceză – „aléatoire”.
Adjectivul „aléatoire” adăugat substantivului „contrat” a mijlocit desemnarea unei anumite categorii de contracte: „des contrats aléatoires”. Sintagma „des contrats aléatoires” desemnează categoria contractelor aleatorii în opoziție cu categoria juridică a contractelor comutative.
Codul civil român de la 1864 fiind o copie cvasifidelă a Codului civil francez de la 1804, a preluat sintagma „contracte aleatorii” din limba franceză, urmărind același lucru: să desemneze o anumită categorie de contracte, spre a o deosebi de o altă categorie de contracte (aleatorii și comutative). În acest fel s-a adoptat criteriul cunoașterii sau necunoașterii de la început, din momentul încheierii contractului, a prestațiilor la care părțile se obligă, pentru a distinge între contractele comutative și contractele aleatorii.
Codul civil se referă în art. 947 la contractul aleatoriu pe care îl definește printr-un echivalent care depinde, pentru una sau toate părțile, de un eveniment incert. O definiție mai completă este însă dată de art. 1635, conform căruia „Contractul aleatoriu este convenția reciprocă ale cărei efecte, în privința beneficiilor și a pierderilor pentru toate părțile sau pentru una sau mai multe din ele, depinde de un eveniment incert”.Contractele aleatorii au o natură variată.
Elementele comune care le disting constau in incertitudinea producerii evenimentului viitor, dorit și așteptat de părți.
În absența acestei incertitudini pentru ambele părți, respectiv șansa de câștig și pierdere corelativă pentru cealaltă parte, nu se poate vorbi de existența contractului aleatoriu.
Indiferent de această particularitate, contractul aleatoriu este consensual și oneros. Este consensual ca urmare a nașterii lui prin simplul acord de voință al părților și este oneros deoarece reprezintă pierderea suferită de una dintre părți la producerea evenimentului viitor. Acest echivalent al obligației uneia dintre părți, în cazul contractului aleatoriu este, pentru cealaltă parte, riscul asumat, care a adus un avantaj cocontractantului.
Contractul aleatoriu are, în acest sens, anumite elemente care îl apropie de contractul comutativ. Făcând parte din categoria contractelor aleatorii, contractul de întreținere poate fi asemănat cu cele patru contracte reglementate de legiuitor, urmând a-i fi aplicabile regulile și principiile corespunzătoare care guvernează aceste contracte.
Caracterul nenumit al contractului de întreținere a fost sursa unei serii de întrebări în legătură cu chestiunile de drept care se pun, tocmai pentru că acest contract nu are o reglementare juridică proprie. În continuare, vor fi prezentate câteva situații care se evidențiază:
1) pentru neexecutarea obligației de întreținere asumate prin contractul de întreținere se pune întrebarea: se apelează la dispozițiile art. 1020-1021 C. civ. care lasă la latitudinea creditorului să ceară executarea ori să ceară rezoluțiunea sau rezilierea, după caz, pentru neexecutare sau se apelează la dispozițiile art. 1647 C. civ. care interzic rezoluțiunea contractului pentru neexecutare? Cu alte cuvinte, se pune întrebarea care din cele două reglementări se aplică. Literatura de specialitate din țara noastră a ajuns la concluzia că se aplică cu prioritate regulile generale din materia dreptului obligațiilor, cu motivația că o reglementare prevăzută pentru cel mai înrudit contract numit este una specială și este aplicabilă doar acelui contract, soluție îmbrățișată și de practica judecătorească.
În același timp, practica judecătorească a decis ca, datorită caracterului prestației la care se obligă debitorul în contractele cu obligație de întreținere, obligație cu executare succesivă, termenele stipulate pentru executare au caracter esențial, debitorul aflându-se de drept pus în întârziere, de unde decurge posibilitatea creditorului de a cere rezilierea, fără a se mai putea acorda debitorului un termen de grație.
2) întrebarea dacă acțiunea în reziliere a contractului de întreținere, poate sau nu poate fi intentată de moștenitorii creditorului întreținerii s-a pus în practica instanțelor. În această privință s-a considerat că dreptul de întreținere este un drept personal și, în consecință, nu poate fi transmis pe cale succesorală, el fiind considerat a fi stins la moartea creditorului. De aici rezultă că, după moartea beneficiarului, moștenitorii nu pot cere să fie și ei întreținuți.
Mai rezultă că, din cauza caracterului personal al creanței de întreținere, nu se poate ajunge la concluzia că a dispărut caracterul patrimonial al acțiunii în rezilierea contractului pentru neexecutare, sancțiune al cărui scop este chiar restabilirea echilibrului patrimonial al părților. Soluția se întemeiază pe motivul că temeiul juridic al obligației uneia dintre părți se găsește în obligația celeilalte părți contractante.
În urma precizărilor mai sus menționate rezultă următoarea concluzie: partea din contractul de întreținere care nu și-a executat obligația nu poate păstra echivalentul prestației efectuate de cocontractant în patrimoniul său, pentru că s-ar ajunge la obținerea unui beneficiu fără just temei, lucru care nu este admis.
Pe de altă parte, beneficiarul întreținerii va redobândi dreptul de proprietate asupra bunului înstrăinat, ca efect al rezilierii pentru neexecutare. Cu toate că beneficiarul redobândește dreptul de proprietate asupra lucrului înstrăinat prin contractul de întreținere ca urmare a realizării acestuia, întreținerea prestată de către debitor nu se restituie datorită caracterului aleatoriu al contractului.
3) contractul de întreținere are caracter oneros, el nu poate fi considerat o liberalitate, chiar atunci când creditorul care a înstrăinat lucrul se află la o vârstă înaintată sau este bolnav, prevăzându-se astfel care va fi sfârșitul său.
Potrivit noului cod civil contractul de întreținere apare la Capitolul XVIII și cuprinde articolele 2254-2263.
Definiția acestui contract apare în noul cod civil, astfel că potrivit art. 2254 alin. (1) Prin contractul de întreținere o parte se obligă să efectueze în folosul celeilalte părți sau al unui anumit terț prestațiile necesare întreținerii și îngrijirii pentru o anumită durată˝.
(2) Dacă prin contract nu s-a prevăzut durata întreținerii ori s-a prevăzut numai caracterul viager al acesteia, atunci întreținerea se datorează pentru toată durata vieții creditorului întreținerii.(1)
O altă definiție a contractului de întreținere este că, acesta ˝este un contract translativ de propriatate, prin care o persoană transmite unul sau mai multe bunuri determinate, ori o sumă de bani ( sau ambele ) unei alte persoane, numită întreținător, care se obligă să presteze întreținere, fie întreținutului, fie unei alte persoane, până la data decesului acestuia sau pe o perioadă de timp determinată˝.
1.2. Delimitarea față de alte contracte
În ceea ce privește contractul de întreținere, noul Cod civil aduce reglementări importante referitoare la natura juridică și la valabilitatea contractului, conținutul și întinderea obligației debitorului, rezoluțiunea.
Pe de-o parte, art. 2254 alin. (1) din noul Cod civil reglementează expres noțiunea contractului de întreținere, care devine astfel, contract numit. Definiția dată convenției de întreținere de către noul Cod civil se referă doar la obligația debitorului întreținerii: “Prin contactul de întreținere o parte se obligă să efectueze în folosul celeilalte părți sau al unui anumit terț prestațiile necesare întreținerii și îngrijirii pentru o anumită durată”. În ceea ce-l privește pe creditor, chiar dacă noul cod nu menționează în mod specia, în schimbul întreținerii, acesta poate înstrăina un ban sau plăti o sumă de bani. Însă, întrucât dispozițiile art. 2256 din noul Cod civil stabilesc aplicabilitatea unor reguli de la renta viageră, contractul de întreținere poate fi încheiat și cu titlu gratuit, existând, totodată, și posibilitatea constituirii creanței de întreținere prin intermediul stipulației pentru altul.
Prin contractele speciale se creează dreptul comun, acestea dezvoltându-se continuu, de către doctrină și jurisprudență, precum și de unele reglementări speciale pentru anumite contracte care sunt apoi generalizate și de practicile contractuale care devin abstracte. Astfel, sunt generalizate anumite principii (consensualismul), anumite tehnici (stipulația pentru altul, subcontractarea) sau anumite concepte (forța creatoare a aparenței în drept, abuzul de drept, buna-credință, obligația de informare etc.).
Deosebirea dintre contactul de întreținere și renta viageră, vânzarea-cumpărarea cu clauză de întreținere sau donația cu sarcina întreținerii, este uneori destul de dificilă, fapt care îl constrânge pe judecător să stabilească cu precizie natura raportului juridic dintre părți. Astfel, deosebirile vor fi semnalate prin prisma soluțiilor jurisprudenței, care în numeroase situații a fost nevoită să facă asemenea delimitări datorită consecințelor juridice diferite ale fiecărui contract în parte.
Contractul de întreținere nu cunoaște o reglementare legală și adeseori conținutul său este analog unor contracte civile numite, cu care însă nu trebuie confundat.
Voi încerca să evidențiez specificitatea întreținerii în raport cu contractul de vânzare-cumpărare, cel de donație, de rentă viageră, precum și cu obligația legală de întreținere.
1.2.1. Delimitarea contractului de întreținere față de contractul de vânzare-cumpărare
Dacă înstrăinarea bunului se face doar în schimbul întreținerii, cu toate că se folosește uneori noțiunea de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, contractul nu poate fi confundat cu vânzarea-cumpărarea, din moment ce înstrăinarea bunului nu se face în schimbul unui preț în bani, convenția reprezentând doar un contract nenumit, permis de lege, în pofida principiului libertății convențiilor.
În principiu, vânzarea este un contract translativ de proprietate din clipa încheierii lui, pentru că transferul proprietății se produce de drept prin acordul de voințe care este contractul în sine și reprezintă sursa transferului, indiferent de momentul în care se realizează acesta. Acest lucru presupune că prin simplul acord de voință al părților și independent de predarea lucrului vândut și plata prețului se produce încheierea contractului și transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, acesta din urmă suportând și riscul pieirii lucrului.
Problema delimitării față de vânzare se pune în cazul în care bunul se înstrăinează în schimbul întreținerii și al unei sume de bani, situație care prezintă importanță în situația neexecutării obligației de întreținere, în privința acordarii termenului de grație și a punerii în întârziere a debitorului, a interpretării cauzelor ambigue din contract ori în legătură cu suportarea cheltuielilor contractului. Pentru rezolvarea problemei naturii juridice a contractului trebuie să se stabilească obligația principală, scopul principal urmărit de către părți la încheierea contractului. Raportul dintre prețul în bani și cel în natură nu pot fi calculate, valoarea întreținerii fiind aleatorie, în lipsă de alte criterii, urmează ca prestația în bani să fie raportată la valoarea bunului; contractul va fi de întreținere dacă prestația în bani reprezintă mai puțin de jumătate din valoarea bunului înstrăinat, iar în caz contrar, va fi de vânzare-cumpărare. Dacă obligația principală a dobânditorului este prestarea întreținerii, contractul va fi de întreținere, chiar dacă în contract s-a stipulat prețul imobilului înstrăinat, aceasta împrejurare nu este elocventă și nu poate modifica natura juridică a contractului.
Delimitarea întreținerii de contractul de vânzare-cumpărare ilustrează consecințe importante din perspectiva a cel puțin trei aspecte:
a) sub aspectul normelor juridice care îi sunt aplicabile, contractul de întreținere se supune regulilor generale de drept din materia obligațiilor. Contractul de vânzare-cumpărare, beneficiază de o reglementare juridică proprie și este supus, în primul rând acestei reglementări, regulile generale fiindu-i aplicabile doar în măsura în care legislația specială nu prevede. Așadar, clauzele îndoielnice dintr-un contract de întreținere vor fi interpretate în favoarea debitorului (regula generală cuprinsă în art. 983 C. Civ.), iar cele dintr-un contract de vânzare-cumpărare vor fi interpretate întotdeauna împotriva vânzătorului (regula specială stabilită de art. 1312 alin. (2) C.civ.). De asemenea, în lipsă stipulației contrare, cheltuielile contractului de întreținere vor fi suportate în egală măsură de ambele părți contractante, nu numai de către o parte (regula specială cuprinsă ăn art. 1305 C. Civ.).
b) sub aspectul efectelor neexecutării culpabile a obligației de întreținere, respectiv de plată a prețului, în cazul rezoluțiunii contractului de întreținere, instanța nu poate acorda termen de grație, iar întreținătorul este de drept în întârziere datorită caracterului alimentar al obligației ce îi incumbă. În cazul contractului de vânzare-cumpărare, instanța chemată să decidă cu privire la rezoluțiune, poate (deși nu este obligată) să acorde cumpărătorului un termen pentru executarea obligației de plată a prețului, iar punerea în întârziere a debitorului trebuie făcută potrivit regulilor generale (notificare sau cerere de chemare în judecată).
c) în cazul rezoluțiunii contractului de întreținere, întreținutul va redobândi dreptul transmis, însă nu va fi obligat să înapoieze contravaloarea întreținerii ce i-a fost prestată; această derogare de la principiul resoluto iure dantis,resolvitur ius accipientis se justifică prin caracterul aleatoriu al contractului de întreținere. În cazul contractului de vânzare-cumpărare, rezoluțiunea obligă părțile să își restituie una alteia tot ceea ce și-au prestat în temeiul contractului desființat.
1.2.2. Delimitarea contractului de întreținere față de contractul de donație
Delimitarea întreținerii de donație trebuie să se facă pornindu-se de la scopul urmărit de părți prin încheierea contractului. Dacă din datele speței nu rezultă intenția concretă de a face, respectiv de a primi o donație (animus donandi), actul juridic intervenit între părți nu va putea fi calificat drept donație. În cazul în care transmiterea dreptului real asupra unui bun se face cu titlu gratuit, actul juridic reprezintă o liberalitate (donație); în ipoteza în care înstrăinatorul ar stabili o obligație în sarcina dobânditorului, actul păstrează natura unei liberalități, putând fi analizată ca o donație cu sarcină. Art. 987 din noul Cod civil dispune că orice persoană poate face și primi liberalități, cu respectarea regulilor privind capacitatea. În consecință, capacitatea este regula, iar incapacitatea excepția.
Astfel, dacă după moartea întreținutului se constată că valoarea întreținerii prestate este mai mică în comparație cu valoarea bunului transmis, contractul nu va putea fi clasificat drept donație, elementul alea justificând orice disproporție între prestațiile părților. Nu există donație ci un contract de întreținere, în situația în care părțile au convenit în scopul asigurării unor avantaje reciproce.
Dacă la moartea întreținutului se constată că valoarea întreținerii este mult mai mică decât valoarea bunului transmis, nu transformă convenția într-o donație. Moștenitorii rezervatari nu vor putea solicita reducțiunea contractului de întreținere, deoarece acesta este oneros, (deși are un caracter aleatoriu). Astfel, s-a considerat de drept în practica judiciară că niciodată contractul de întreținere nu poate fi considerat o liberalitate, chiar dacă întreținutul este o persoană în vârstă sau bolnavă și nu i se poate
prevedea, la data încheierii contractului, sfârșitul.
Situația este mai delicată în cazul în care donația este făcută cu sarcina donatarului de a-l întreține pe donator sau o altă persoană. În cazul donației, părțile încheie contractul cu intenția de a face și de a primi o liberalitate. Pentru a deosebi donația cu sarcina întreținerii de contractul de întreținere, se recurge la două criterii, unul obiectiv și unul subiectiv: elementul obiectiv are în vedere valoarea întreținerii (care este influențat de elementul aleator), iar elementul subiectiv are în vedere scopul urmărit de părți la încheierea convenției, în sensul dacă s-a urmărit asigurarea întreținerii pe viață sau realizarea cu precădere a unei liberalitați.
Instanțele judecătorești au stabilit că „Acțiunea în anularea unui act de donație cu sarcina de întreținere aparține numai donatorului și nu trece către moștenitorii săi decât în cazul în care fusese pornită de către donatorul însuși”; de asemenea, când tatăl donează fiului său dreptul de uzufruct viager asupra imobilului, cu sarcina întreținerii, „acest drept nu-i conferă donatorului dreptul de a-l evacua pe donatar pe motiv că acesta nu are dreptul la folosința imobilului, atunci când înțelesul convenției dintre părți este acela ca părțile contractante să locuiască împreună, în vederea prestării obligației de întreținere a tatălui de către fiul său.
Se impune o delimitare a obligației de întreținere ce incumbă întreținătorului de obligația legală de întreținere. Principalele aspecte care trebuie avute în vedere sunt:
a) obligația de care este ținut întreținătorul are o natură convențională, presupunând existența și exprimarea unui acord de voințe, pe când obligația legală de întreținere există independent de voința creditorilor și a debitorilor implicați, rezultând din texte de lege (art. 86-96 C. fam.);
b) într-un contract de întreținere, calitatea și raporturile dintre părți sunt indiferente (deși de multe ori părțile contractante se afla în raporturi de rudenie), pe când în cazul obligației legale de întreținere, legea condiționează calitatea de debitor și de creditor de o anumită calitate (de soț, de descendent, de adoptator, de frate etc.) ;
c) durata obligației întreținătorului depinde de durata vieții întreținutului, pe când obligația legală de întreținere subzistă numai pe perioada cât creditorul ei se află în starea de nevoie prevăzută de lege;
d) obligația de întreținere rezultată din contract operează numai unilateral (datorată de întreținător întreținutului), pe când obligația legală de întreținere are caracter reciproc;
e) cuantumul obligației întreținătorului se stabilește în raport cu nevoile întreținutului, starea materială nefiind relevantă; în schimb, în cazul obligației legale de întreținere, cuantumul pensiei de întreținere trebuie stabilit atât în raport cu nevoia celui care o primește, cât și în funcție de mijloacele pe care cel ce urmează a o plăti le are;
f) întreținătorul trebuie să își execute obligația în natură, în principal, pe când debitorul obligației legale de întreținere poate să o presteze în natură sau prin plata unei pensii în bani;
g) neîndeplinirea cu rea-credință a obligației legale de întreținere poate realiza elementul obiectiv al infracțiunii de abandon de familie, prevăzută de legislația penală; neexecutarea cu rea-credință a obligației contractuale de întreținere poate atrage numai răspunderea contractuală a debitorului.
1.2.3. Delimitarea contractului de întreținere față de contractul de rentă viageră
Deși contactul de întreținere se aseamănă cu contractul de rentă viageră, acestea nu se confundă. Principala deosebire între renta viageră și contractul de întreținere este, că, în timp ce contractul de rentă cuprinde o obligație de a da, contractul de întreținere cuprinde o obligație de a face. Deși ambele contracte sunt aleatorii, cu prestații succesive, și în ambele cazuri, corelativ obligației uneia dintre părți, debitor al prestației succesive, poate exista, potrivit convenției intervenită între ele, obligația pentru creditorul acelor prestații de a transmite proprietatea unui bun în avantajul debitorului prestațiilor, totuși s-a apreciat că cele două contracte nu sunt identice, iar ceea ce le diferențiază este natura obligației debitorului prestațiilor succesive.
Dacă renta viageră poate fi urmărită de creditori, întreținerea nu poate fi urmărită.
În timp ce renta poate fi transmisă, creanța de întreținere este personală și intransmisibilă. Jurisprudența a stabilit că „dreptul de întreținere este un drept personal și, ca atare, este netransmisibil prin succesiune, deoarece se stinge la moartea beneficiarului. Așadar, moștenitorii nu pot cere, după moartea beneficiarului, ca prestațiunea să continue în persoana lor sau ca prestațiunea neefectuată în timpul vieții beneficiarului să fie executată în persoana lor. Acest caracter personal al creanței de întreținere nu influențează caracterul patrimonial al acțiunii în rezilierea contractului pentru neexecutarea obligației de întreținere față de beneficiar.
Spre deosebire de renta viageră, care este nulă dacă creditorul moare în intervalul de 20 de zile de la încheierea contractului, în cazul contractului de întreținere nu intervine această clauză specială de nulitate. Ca în cazul oricărui contract sinalagmatic neexecutat în mod culpabil, întreținerea este susceptibilă de rezoluțiune, ceea ce pentru renta viageră Codul civil interzice în mod expres.
1.3. Natura juridică a contractului de întreținere
Contractul de întreținere este întâlnit în literatura de specialitate și în practica instanțelor judecătorești și sub denumirea de „vânzare cu clauză de întreținere”.
Cu toate că nu se confundă cu contractul de rentă viageră, contractul de întreținere este clasificat imediat după acest contract, din două motive: sunt foarte aproape din punct de vedere al fizionomiei lor juridice și în al doilea rând, finalitatea lor este aproape aceeași.
Contractul de întreținere este acel contract prin care una dintre părți (întreținut) înstrăinează un bun sau plătește o sumă de bani în schimbul unei obligații pe care și-o asumă cealaltă parte (întreținător) de a-i asigura întreținerea în natură pe tot timpul vieții, iar după moarte să o înmormânteze.
Doctrina, în aproape aceiași termeni, definește contractul de întreținere pornind de la ideea că acesta este un acordul de voință al părților prin care una înstrăinează un bun sau plătește o sumă de bani, iar cealaltă parte se obligă să-i asigure întreținerea (locuință, hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale, etc.) pe timpul cât va trăi, iar după moarte să o înmormânteze.
În ipoteza înstrăinării unui bun în schimbul întreținerii, această ipoteză regăsindu-se frecvent în practică, contractul se mai numește vânzare cu clauză de întreținere.
Contractul de întreținere prezintă următoarele caractere juridice:
1) este un contract numit, în sensul că, beneficiază de o reglementare proprie, existența contractului de întreținere este recunoscută unanim în literatura juridică si practica judiciară.
2) este un contract cu titlu oneros, ambele părți contractante încheind contractul pentru a obține un folos patrimonial. În cazul în care o parte s-ar obliga să asigure celeilalte părți întreținerea, dar fără să primească nimic în schimb, acordul intervenit între acestea reprezintă o liberalitate, urmând regimul juridic al actului prin care se realizează (donație, stipulație pentru altul, testament).
3) este un contract aleatoriu, deoarece întinderea obligației de întreținere asumată de către întreținător nu se cunoaște la momentul contractării, ci depinde de un eveniment viitor și incert, la realizarea sau nerealizarea căruia se determină caștigul sau pierderea pentru fiecare dintre ele. Prestația întreținutului este fixată la momentul realizarii acordului de voință.
4) este un contract sinalagmatic (bilateral), întrucât ambele părți au obligații reciproce și interdependente decurgând din contract. În cazul în care obligația de întreținere este asumată cu titlu gratuit, contractul de întreținere va prezenta caracter unilateral.
5) este un contract consensual, manifestarea de voință a părților în sensul încheierii contractului fiind suficientă pentru perfectarea sa validă. De obicei, în practică, părțile încheie contractul de întreținere în scris, prin înscris autentic sau sub semnatură privată.
6) este un contract translativ de drepturi. Transferul dreptului în patrimoniul întreținătorului intervine din momentul încheierii contractului, în cazul în care dreptul transmis privește un lucru cert, iar părțile nu au înțeles să se abată de la regula stabilită de art. 971 C.civ.
7) este un contract cu executare succesivă, în privința obligației de a presta întreținerea, care trebuie executată permanent, pe toată durata vieții întreținutului. Există, însă și autori care, sub aspectul duratei de executare, consideră contractul de întreținere un contract atipic, deoarece obligația întreținutului este cu executare dintr-o dată, iar obligația întreținătorului este cu executare succesivă.
Atipicitatea întreținerii în privința modului (duratei) de executare a stârnit următoarea problemă: în situația neexecutării culpabile de către o parte contractantă a obligațiilor ce îi revin, sancțiunea care se aplică este rezoluțiunea, specifică contractelor cu executare uno ictu, sau rezilierea, aplicabilă contractelor cu executare în timp? Majoritatea doctrinei apreciază că întreținerea este supusă rezoluțiunii, iar nu rezilierii, motivându-se că rezilierea presupune caracterul succesiv al obligațiilor ambelor părți contractante și explicându-se că utilizarea termenului de rezoluțiune se face în sens larg, incluzând și rezilierea.
8) este un contract încheiat intuitu personae, fiind încheiat în beneficiul atât al persoanei întreținătorului, cât și al persoanei întreținutului. În cazul contractului de întreținere, caracterul intuitu personae se manifestă evident, specificul obligației de întreținere făcând ca un asemenea contract să se încheie numai în contextul anumitor calitați ale părților, indiferent că acestea privesc moralitatea, starea materială sau fizică a acestora. În acest fel obligația de întreținere este o obligație de a face, strict personală și netransmisibilă. Dacă în contract există o pluralitate de creditori sau debitori, obligația de întreținere este indivizibilă, nefiind susceptibilă de executare parțială.
CAPITOLUL II
CONDIȚIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE ÎNTREȚINERE
2.1. CONDIȚIILE DE FOND
2.1.1. Capacitatea juridică a părților contractante
Având în vedere faptul că discutăm despre un contract nenumit, capacitatea juridică a părților contractante se supune regulilor generale aplicabile în materia contractelor. Din punct de vedere al capacității părților, luând în considerare faptul că întreținutul transmite proprietatea asupra unui bun sau a unei sume de bani iar întreținătorul poate fi obligat la daune-interese, în cazul neexecutării obligației asumate, este evident faptul că ambele părți trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de dispoziție, respectiv, capacitate deplină de exercițiu.
Această cerință se explică prin faptul că întreținerea are natura juridică a unui act de dispoziție: întreținutul transferă un drept real, iar întreținătorul se obligă să asigure întreținerea, ceea ce face ca acesta să poată fi îndatorat să plătească despăgubirile în caz de neexecutare (obligația de a da). Cerința capacității de exercițiu se reflectă prin raportarea la momentul contractării, sancțiunea nerespectării ei este nulitatea absolută a contractului în cauză.
Dacă obiectul obligației beneficiarului întreținerii constă în transmiterea unui capital de orice natură, în schimb, prestația juridică a întreținătorului constă doar în asigurarea în natură a întreținerii. Clauza prin care creditorul întreținerii se obligă la prestarea unor servicii este considerată nescrisă ( art. 2257, alin.5, NCC ).
Practică judiciară
1. Prevederile articolului 968, C.civ. 1864 ( art. 1236 NCC ) condiționează valabilitatea unui contract de caracterul licit și moral al cauzei sau scopului său. Menținerea stării de concubinaj, scop în care a fost încheiat contractul de întreținere, având caracter moral, rezultă că, în raport cu prevederile legale menționate, contractul este lovit de nulitate absolută.
2. Instanțele au fost sesizate cu cererea privitoare la contractul de întreținere, încheiat de autoarea reclamantei, moștenitoare rezervatară, prin care, în schimbul întreținerii, defuncta a trimis o cotă de 5/8 din dreptul său de proprietate imobiliară. S-a invocat scopul imoral urmărit de debitorii obligației de întreținere, de însușire a unui bun la care nu aveau dreptul în mod legal. Susținerea reclamantei, potrivit căreia actul în discuție ar fi nul, pe motiv că pârâții nu au acordat întreținerea înstrăinătoarei care, la scurt timp de la perfectarea înstrăinării, a decedat, nu a fost primită în absența unei astfel de prevederi legale. Totodată, nu se poate face abstracție nici de caracterul aleatoriu al contractului de întreținere, de elementul său de risc, care este caracteristic naturii juridice a acestei specii de contracte. Acest element aleatoriu este prezent atât la data încheierii convenției translative de proprietate, cât și în cursul executării sale, întrucât cel ce dobândește bunul se obligă să presteze o întreținere care, de regulă, este pe toată durata vieții înstrăinătorului ( C.S.J., s.civ., dec. nr. 12/1992, p. 106 ).
3. Instanța a fost sesizată cu o cauză de nulitate absolută, constând în lipsa cauzei actului juridic, și nu în rezoluțiunea contractului pentru neexecutare, astfel cum rezultă din considerentele deciziei pentru neexecutare. Sub acest aspect, împrejurările legate de preocuparea intimatei-pârâte de a acorda întreținere numitului B.V., precum și lipsa de interes manifestată de reclamant în ceea ce privește prestarea întreținerii sunt aspecte irelevante pentru că exced cadrului procesual dedus judecății.
Cauza, ca element al actului juridic civil, constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act, iar scopul imediat, în cazul contractelor aleatorii, constă în prefigurarea unei împrejurări viitoare și incerte de care depinde șansa câștigului sau riscul pierderii. Cauza imediată este, așadar, riscul.
Prin încheierea contractului de întreținere , scopul nu a fost determinat de executarea obligației de întreținere în ceea ce o privește pe intimata- pârâtă.
Probele administrate în cauză relevă că pentru intimată nu a existat în niciun moment riscul de a pierde. Deși aceasta nu putea să cunoască exact data decesului, era evident, însă, că moartea transmițătorului urma să survină într-un timp foarte scurt, fiind iminentă.
In acest sens, constatările instanței de apel sunt contradictorii, pentru că, deși se susține că factorul de risc nu ține dse esența contractului de întreținere, apreciază că este specific cintractelor aleatorii. Or, contractul de întreținere este un contract aleatoriu, tocmai pentru că existența și întinderea prestațiilor părților depind de un eveniment incert.
In speță, contractul de întreținere este lovit de nulitate absolută, deoarece nu existau șanse de pierdere-câștig pentru ambele părți, ceea ce face să lipsească o cauză juridică a contractului. Chiar dacă s-ar admite existența cauzei ca element al actului juridic, această cauză este imorală, pentru că, la încheierea contractului, intimata a avut clar prefigurarea derulării raporturilor și certitudinea că nu va trebui să presteze întreținerea, deoarece moartea transmițătorului imobilului era iminentă. Imprejurarea că intimata a cunoscut starea gravă de sănătate a beneficiarului întreținerii și circumstanțele în care a fost încheiat contractul de întreținere sunt deosebit de relevante, având în vedere caracterul aleatoriu al acestui contract, elementul de risc, în condițiile în care lipsa cauzei se datorează lipsei riscului. In aceste condiții, sansțiunea aplicabilă este aceea a nulității absolute. Critica vizând nepronunțarea asupra mijloacelor de probă este întemeiată sub aspect probator, întrucât soluția instanței de apel se rezumă la o singură declarație de martor. Posibilitatea de executare a obligației de întreținere, conduita părților contractante, locul și condițiile încheierii contractului de întreținere au format tema probatorie în cauză pentru dovedirea unor împrejurări relevante în raport cu obiectul dedus judecății, care urmau a fi analizate în conținutul și corelația lor.
Fișa de observație clinică relevă existența unei boli a transmițătorului imobilului, B.V., înscris care se coroborează cu declarația medicului care l-a tratat și care i-a comunicat pârâtei că deși face eforturi pentru salvarea acestuia, nu are șanse de supraviețuire.
Declarațiile martorilor audiați în cauză la cererea intimatei-pârâte, care relatează aspecte legate de preocuparea pe care a avut-o aceasta față de defunct sunt irelevante deoarece vizează împrejurări anterioare încheierii contractului de întreținere, iar, pe de altă parte, nu au legătură cu cauza supusă judecății și nu cunosc nimic în mod direct cu privire la încheierea contractului. Probele administrate în cauză conduc la ideea lipsei riscului asumat. Cunoscând că obligațiile sale sunt limitate în timp în momentul încheierii contractului, pentru intimata-pârâtă nu au existat șanse de pierdere, ci numai de câștig, pentru că cel pentru care urma să presteze întreținerea era pe moarte, fiind într-un stadiu avansat de boală, fapt dovedit, având în vedere că a decedat după patru zile.
2.1.2. Consimțământul
Printre condițiile esențiale pentru valabilitatea actelor juridice se numără și capacitatea de a contracta, precum și consimțământul valabil al părții care se obligă, conform prevederilor art. 948 C.civ. și ale Decretului nr. 31/1954, lipsa oricăreia dintre ele fiind sancționată cu nulitatea. Chiar dacă partea nu a fost declarată incapabilă potrivit legii, nu se poate reține existența consimțământului valabil, dacă, la data încheierii contractului de întreținere, din motive de boală, aceasta a fost lipsită de discernământ, deoarece nu avea capacitatea de apreciere critică asupra conținutului și, mai ales, asupra consecințelor juridice ale actului semnat.
Consimțământul este o condiție de fond, esențială, de validitate, generală a contractului de vânzare-cumpărare. Vânzarea se încheie prin acordul de voință al părților, aceasta fiind regăsită în toate contractele. Părțile care convin asupra încheierii unui contract își dau consimțământul reciproc asupra condițiilor contractului și cum în principiu vânzarea este un contract consensual, simplul acord al părților este suficient pentru a asigura valabilitatea acesteia.
Pentru a fi valabil consimțământul părților trebuie să întrunească următoarele condiții generale de validitate:
1. să provină de la o persoană cu discernamânt;
2. să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;
3. să fie serios, liber;
4. să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Consimțământul ca și condiție de fond esențială și de validitate a actelor juridice trebuie să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice și să nu fie influențat de vreun viciu de consimțământ (eroare, dol sau violență ). De asemenea, exteriorizarea hotărârii de a încheia contractul trebuie să provină de la o persoană cu discernamânt. In această situație, în jurisprudență s-a pronunțat nulitatea contractului de întreținere, deoarece s-a dovedit fără că la data contractării o parte a fost lipsită de discernamânt, din cauze de boală cu toate că nu fusese declarată incapabilă, conform legii.
În practica judiciară s-a stabilt că, deși modalitatea întreținerii poate fi stabilită de părți prin clauze contractuale, atunci când această modalitate este în contradicție cu scopul urmărit de către întreținut la încheierea actului juridic, acesta nu poate fi socotit valabil încheiat, existând o eroare asupra naturii juridice a contractului (eroare-obstacol). Speța era următoarea: printr-un contract de întreținere autentificat, în schimbul imobilelor (construcții și terenuri) înstrăinate de o bătrâna, cealaltă parte s-a obligat să o viziteze o dată pe lună la căminul social unde se afla internată, ocazie cu care îi va aduce hrană, și să o ducă de două ori pe an, de sărbătorile de Paște și de Crăciun, în locuința pe care le-o înstrăinase, asigurându-i pe perioada șederii îngrijirea necesară. Instanțele au apreciat că, în pofida terminologiei folosite (actul încheiat era intitulat contract de întreținere, iar părțile întreținută și întreținător), obligațiile asumate de întreținători în schimbul imobilelor primite sunt minime. Din probele administrate rezultă că părțile au avut o falsă reprezentare a realității la încheierea actului juridic. Întreținuta a intenționat să încheie un contract de întreținere (intenția de a face o donație cu sarcina întreținerii neputând fi reținută, dată fiind situația de fapt a bătrânei: internată într-un spital la o secție de neurologie, având nevoie de tratament permanent, cu lipsuri materiale evidente), iar întreținătorii au urmărit dobândirea imobilelor cu titlu gratuit. Astfel, eroarea în care s-au aflat părțile a făcut ca voințele lor să nu se întâlnească, contractul fiind lovit de nulitate absolută.
Există posibilitatea ca părțile să încheie și un antecontract de întreținere, a cărui validitate este recunoscută în temeiul art. 1006 și art. 1010 C. civ. Într-o speță, întreținuții s-au obligat ca, în schimbul obligației de întreținere asumate de către întreținător, să îi transmită acestuia proprietatea unui imobil (teren și construcții), înscrisul (act sub semnătură privată) constatator al actului arătând următoarele: „întreținuții cunosc faptul că întreținătorul nu realizează venituri stabile din munca salariată și înțeleg că clauza privind întreținerea să fie adusă la îndeplinire de acesta din urmă prin munca brută în gospodarie și pe câmp, utilizând în acest scop pensia întreținuților. În condițiile în care întreținătorul va realiza venituri, acestea vor fi utilizate, de asemenea, pentru îndeplinirea obligației de întreținere”. Ulterior încheierii contractului, întreținătorul a promovat o acțiune în revendicare, cerând obligarea întreținuților la transferul dreptului proprietate asupra imibilului. Instanța sesizată cu judecarea cererii a apreciat că între părți a intervenit „un antecontract de întreținere, sub condiție potestativă simplă, deoarece angajarea întreținătorului depinde atât de voința lui, cât și de un element extern acesteia: acceptarea lui de către un angajator persoana juridică sau persoană fizică”. Acțiunea în revendicare a fost respinsă, apreciindu-se că, nefiind respectată condiția actului autentic, înțelegerea părților nu a fost aptă să transfere dreptul de proprietate asupra imobilului.
Practica judiciară
Reclamantul B.V. a chemat în judecată civilă pe pârâții M.S. și M.L., cerând ca , în contradictoriu cu aceștia, să se dispună anularea contractului de întreținere încheiat între defuncta O.R., autentificat de notarul public la 25 ianuarie 1999, constatându-se ca valabil testamentul anterior, autentificat la 16 februarie 1987.
În susținerea acțiunii, reclamantul a afirmat că, în calitate de fiu natural al defunctei O.R., a avut cu mama firească relații normale de afecțiune, confirmate și prin instituirea sa ca moștenitor testamentar asupra întregii sale averi, prin testamentul autentificat la 16 februarie 1987.
Reclamantul a pretins că, în condițiile îmbolnăvirii în ultimii ani de viață, diagnosticată cu cancer și posibile metastaze cerebrale , când se afla în faza terminală și era lipsită de discernământ, a fost condusă de pârâți la notarul public și au fost încheiate actele autentice a căror anulare o solicită.
În fața Tribunalului Cluj, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că solicită constatarea nulității absolute a contractului de întreținere dintre defunctă și pârâți pentru lipsa elementului aleatoriu, întrucât aceștia din urmă aveau cunoștință, la data încheierii, despre iminența morții părții contractante.
Soluționând cauza, în fond, prin sentința civilă nr. 157 din 9 aprilie 2001, Tribunalul Cluj, Secția civilă, a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a actelor atacate și valabilitatea testamentului anterior al defunctei în favoarea reclamantului și a dispus radierea înscrierilor din Cartea funciară pe baza actelor nule și evacuarea pârâților din imobilul defuntei O.R.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond, a stabilit că, la data întocmirii contractului de întreținere și a testamentului în favoarea pârâților, anume la 25 ianuarie 1999, O.R. decedată la 13 februarie 1999, suferea de sindrom psiho-organic, survenit în cadrul afecțiunii neoplazice cu metastaze cerebrale în stadiu terminal, nu avea capacitatea de apreciere critică asupra coninutului și, mai ales, asupra consecințelor juridice ce decurg din actele încheiate, neavând capacitatea psihică de a face acte de dispoziție, așadar, era lipsită de discernământ.
Curtea de Apel Cluj, Secția civilă, a confirmat hotărârea primei instanțe prin decizia nr. 197 din 8 noiembrie 2001, respingând ca nefondat apelul declarat de pârâții M.S. și M.L.
Pentru a decide astfel, în raport cu motivele apelului, instanța de apel a statuat că dreptul la acțiune, în vederea constatării nulității contractului de întreținere, aparține atât părților contractante cât și succesorilor acestora sau părților care ar justifica un interes legitim, așadar, și reclamantului pe care defuncta l-a desemnat drept legatar universal prin testament în considerarea calității sale de fiu natural, abandonat și înfiat de alte persoane, cu care a stabilit ulterior legături firești.
Totodată, s-a considerat că în raport cu întregul material probator invocat în dovedirea lipsei de discernământ a lui O.R. la întocmirea actelor atacate, atestarea notarului public instrumentator, în sensul contrar, nu are relevanță, acesta neavând calitatea stabilirii discernământului. Împotriva hotărârii de mai sus au declarat recurs pârâții invocând aplicarea greșită a legii și susținând că în conformitate cu dispozițiile art. 949 și art. 953 Cod civ., întrucât partea nu afost declarată incapabilă prin lege, consimțământul său nu a fost dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol, actele de dispoziție ale acesteia sunt pe deplin valabile.
Totodată, s-a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor pentru corecta soluționare a pricinii, și anume a unei contraexpertize medico-legale, menite să lămurească aspecte esențiale legate de evoluția sindromului psiho-organic, de metastazele cerebrale și de consecințele asupra momentului instalării lipsei de discernământ.
Recursul nu este fondat.
Capacitatea de a contracta, cât și consimțământul valabil al părții care se obligă sunt, potrivit dispozițiilor art. 948 C. Civil și prevederilor explicite din Decretul nr. 31/1954, condiții esențiale pentru valabilitatea actelor juridice, lipsa oricăreia dintre ele fiind sancționată cu nulitatea. Așa fiind, în prezența dovedirii fără echivoc a lipsei de discernământului părții, la data facerii actului, din cauze de boală, nu se poate concepe existența consimțământului valabil, ca expresie a libertății de voință.
Or, în cauză, concluzia a fost impusă pe baza constatărilor științifice medico-legale constante, întemeiate pe acte medicale oficiale, întocmite în succesiunea bolii analizate și atestate prin Raportul de constatare medico-legală psihiatrică eliberată de aceeași instituție, cât și prin raportul de nouă expertiză medico-legală a Institutului de Medicină Legală „ Mina Minovici”, prin lămurirea tuturor aspectelor referitoare și la momentul abolirii discernământului bolnavei, plasat, oricum, înaintea datei de 25 ianuarie 1999.
În consecință, recursul a fost respins ca fiind nefondat.
2.1.3. Obiectul contractului de întreținere
În ceea ce privește prestația întreținutului, acesta se poate obliga să transmită întreținătorului un drept real (de exemplu, un drept de proprietate, de uzufruct ) asupra unui bun individual determinat sau de gen, mobil sau imobil, cu condiția ca acesta să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, posibil, licit și moral. Întrucât contractul de întreținere este translativ de drepturi reale, dacă dreptul transmis privește un bun individual determinat, întreținutul trebuie să fie titularul dreptului transmis, potrivit regulii nemo dat quod non habet. Referitor la conținutul concret al obligației de întreținere, părțile pot să îl concretizeze, enumerând exemplificativ modalitățile de îndeplinire a obligației. Spre exemplu: „Subsemnatul, L.N., mă oblig să întrețin pe părinții mei L.V. și soția L.M. pe toată durata vieții acestora, cu toate cele necesare unui trai decent: alimente, curățenie, spălatul rufelor, medicamente și tratament medical, toate la nevoie, la cerere, la domiciliul acestora, iar la data decesului să îi înmormântez cu toată cinstea, după datină, în locul ales de aceștia”. Dacă părțile nu au determinat în niciun fel conținutul obligației de întreținere, aceasta urmează a fi interpretată într-un sens cât mai cuprinzător. . Această prestație poate fi executată uno ictu sau în mai multe rate, „fără a putea vorbi însă, în astfel de situații, de prestații succesive din partea întreținutului” .
Noul Cod Civil prevede prin art. 2257 întinderea obligației de întreținere. Se statuează astfel faptul că debitorul obligației de întreținere datorează prestații proporțional cu valoarea capitalului dar și cu condiția socială anterioară a creditorului. Din punct de vedere al întreținerii propriu-zise, alin. (2) al aceluiași articol prevede obligația debitorului de a asigura următoarele : „hrană, îmbracaminte, încălțăminte, menaj, precum și folosința unei locuințe corespunzatoare. Întreținerea cuprinde, de asemenea, îngrijirile și cheltuielile necesare în caz de boală. Prin art. (3) al aceluiași articol se stipulează și obligația debitorului de a suporta sarcina înmormântării creditorului în cazul unei întrețineri viagere sau în cazul decesului creditorului pe parcursul derulării contractului.
Observăm ca legiuitorul a preluat aproape în întregime întinderea obligației de întreținere, așa cum era ea stipulată în practica judiciară înaintea intrării în vigoare a Noului Cod.
Practică judiciară
Printr-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorii au transmis cumpărătorilor întreținători dreptul de proprietate asupra unui imobil, părțile recunoscând că prețul a provenit dintr-un depozit bancar al întreținutei, iar, la aceeași dată, între întreținători, pe de-o parte , și întreținută, pe de altă parte, s-a încheiat un contract de întreținere, prin care cei dintâi și-au asumat răspunderea întreținerii celei din urmă și a fiului acesteia, cu toate cele necesare traiului, asistență medicală și medicamente, iar la deces, să-i înmormânteze potrivit obiceiului locului.
Toate probele administrate în cauză susțin concluzia că intenția întreținutei a fost aceea de a-și asigura întreținerea ( sieși și fiului său cu handicap ), până la sfârșitul vieții. Părțile nu au stabilit forma pe care urma să o îmbrace înțelegerea lor și doar în fața notarului public s-a propus încheierea contractului de vânzare-cumpărare direct pe numele pârâților cumpărători, odată cu încheierea unui contract de întreținere în beneficiul reclamantei și a fiului acesteia, fără ca această modalitate de asumare a obligațiilor părților să fie contrară prevederilor art. 948 C.civ.
Întrucât reclamanta întreținută, prin acțiunea formulată, nu a învestit instanța de fond cu analizarea motivului de nulitate absolută bazat pe lipsa cauzei contractului de vânzare-cumpărare, soluția instanței de a da eficiență unei astfel de motiv de nulitate absolută apare ca fiind contrară principiului disponibilității care guvernează procesul civil, precum și dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. Proc. Civ., conform căruia în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecață și nici nu se pot face alte cereri noi.
Prin sentința civilă nr. 4151/2007 fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta E. E. în contradictoriu cu pârâții E.N.G. si E.D.U., reclamanta fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotarî astfel, prima instanță a constatat ca prin contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 1112/24.11.2005 la BNP I. J. din Deva, numiții E.S. si E.J. au transmis pârâților E.N.G. si E.D.U. dreptul de proprietate asupra imobilului situat în com. J.,(…), jud. H, înscris în CF nr. 1281/a J., nr. top. 777/2/1/2/1 si 777/1/1/2/1, ăcompusă din casa, anexe gospodărești, curte si gradină, cu suprafața totală de 1.439 mp.
În ce privește prețul vânzării, deși în contractul de vânzare-cumparare s-a trecut suma de 34.000 RON, părțile recunosc faptul că prețul real a fost de 32.000 EURO, suma provenită dintr-un depozit bancar al reclamantei. La aceeași dată, între pârâții E.N.G. și E.D.U., pe de-o parte, și reclamanta E.E., pe de altă parte, s-a încheiat contractul de întreținere autentificat sub nr.1111/24.11.2005 la biroul aceluiași notar public, prin care cei dintâi și-au asumat obligația întreținerii celei din urmă și a fiului acesteia, E.S., cu toate cele necesare traiului, asistență medicală și medicamente, iar la deces, să-i înmormânteze potrivit obiceiului locului.
Analizând validitatea contractului de întreținere contestat, prin prisma disp. art. 948 și urm. c. pr. civ., instanța constată că acesta a fost încheiat cu respectarea condițiilor de validitate prevăzute de lege, astfel că acțiunea reclamantei va fi respinsă ca neîntemeiată, pentru motivele ce se vor arata.
Astfel, atât din cuprinsul întâmpinării depuse în cauză, dar și din răspunsul pârâților la interogatoriile ce le-au fost administrate, precum și din declarațiile martorilor E.S. si , E.J. , se desprinde concluzia că reclamanta dorea să achiziționeze o locuință în loc. J., în care să locuiască impreună cu fiul său E.S., până la sfârșitul vieții, iar, în schimbul acestei case, pârâții să le acorde întreținerea cu toate cele necesare traiului și să îi înmormânteze cu cinstea cuvenită.
Atât pârâii, cât și martorii declară că părțile nu au stabilit forma pe care urma să o îmbrace înțelegerea lor și că, doar în fața notarului public s-a propus încheierea contractului de vânzare-cumparare direct pe numele pârâților, odata cu încheierea unui contract de întreținere în beneficiul reclamantei și a fiului acesteia, menționându-se formal contravaloarea întreținerii la suma de 50.000 RON, deși, în realitate, prețul imobilului cumpărat pe numele pârâților a fost achitat de către reclamantă, fără a se mai achita vreo altă sumă de bani pentru întreținere. Întrucât îmbraca forma autentică, potrivit disp. art.1173 alin.1 C.civ., cele două contracte fac dovada deplină asupra celor constatate personal de către notarul public până la înscrierea în fals.
Prin urmare, referirea din cuprinsul încheierii de autentificare la împrejurarea că părților li s-a citit conținutul actului și că, numai după aceea, au consimțit la autentificarea acestuia și au semnat toate exemplarele lui, face dovada până la înscrierea în fals.
Nu aceeași este situația în privința operațiunii juridice în sine, în sensul că notarul nu putea lua act decât de voința exprimată a părților și a acorda actului forma juridică adecvată acestei dorințe. În situația în care există neconcordanțe între voința reală și voința exprimată, partea interesată este datoare, în limitele prevăzute de 1191 alin.2 C. civ., să facă dovada intenției reale a părților la încheierea actului.
Procedând la analiza contractului de întreținere contestat, prin prisma, și în limitele prevederilor legale sus citate, instanța retine că, în cauză, nu s-a dovedit că în fața notarului public reclamanta ar fi avut convingerea că imobilul este achiziționat pe numele său și, doar apoi, transmis pârâților în schimbul întreținerii.
În realitate, aceasta, în cunoștință de cauză și în deplina libertate de voință, a consimțit la încheierea celor două contracte în forma în care s-au și întocmit ( și în acest sens, pe lângă prezumția legală instituită de către disp. art. 1173 alin.1 C.civ., sunt și declarațiile martorilor E.S. și E.J.), însă instanța constată că prețul întreținerii a fost de 32.000 EURO și nu de 50.000 RON, cât s-a trecut în contract.
Prețul real al întreținerii este dovedit, câtă vreme înseși pârâții recunosc faptul că imobilul a fost achiziționat cu banii primiți de la reclamantă. Pe de altă parte, nu există nicio dovadă că această sumă le-a fost remisă de către reclamanta cu intenția de a-i gratifica.
Toate probele administrate în cauză, inclusiv recunoașterile pârâților la interogatoriu, susțin concluzia că intenția reclamantei a fost aceea de a-și asigura întreținerea (sieși și fiului său cu handicap), până la sfârșitul vieții.
Așadar, chiar dacă în fața notarului public reclamanta a acceptat încheierea celor două contracte în forma în care s-au încheiat, este dovedit că, prețul vânzării, respectiv suma de 32.000 EURO, a provenit de la aceasta, și că respectiva sumă constituie, în realitate, contravaloarea întreținerii.
Raportat la cele ce preced, instanța a constatat că la încheierea contractului de întreținere au fost îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 948 C. civ. În ce privește obiectul prestației reclamantei, instanța apreciază că, în cauză nu se poate discuta de absența obiectului ci doar de întinderea acestuia și că, potrivit recunoașterilor părților, obiectul real al convenției l-a constituit suma de 32.000 EURO.
În ceea ce privește solicitarea reclamantei de obligare a pârâților la restituirea acestei sume de bani, instanța a constatat că, atăta vreme cât actul juridic este în ființă, nu există niciun temei pentru a dispune în acest sens, întrucât pârâții dețin această sumă în temeiul respectivului contract.
Așadar, în speță nu este incident principiul îmbogățirii fără justă cauză, deoarece pârâții au încasat suma de 32.000 EURO în baza contractului de întreținere, respectiv, în schimbul întreținerii la care s- au obligat în favoarea reclamantei și a fiului acesteia.
Deși, prin motivele invocate în cuprinsul acțiunii și prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a afirmat că pârâții nu și-ar fi îndeplinit obligațiile de întreținere pe care și le-au asumat prin contract, instanța constată că, în lipsa unui capăt de cerere formulat în acest sens, nu poate analiza și dispune restituirea prețului, în temeiul disp. art. 1020 și 1021 C. civ., întrucât s-ar pronunța peste ce s-a cerut, încălcând principiile disponibilității și contradictorialității.
Prin decizia civilă nr. 92/A/2008 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în același dosar, a fost admis ca fondat apelul declarat de reclamanta E.E. împotriva sentinței primei instanțe care a fost modificată în parte, în sensul admiterii în parte a acțiunii, a constatării nulității absolute a contractului de întreținere încheiat de părți și a obligării pârâților la restituirea către reclamantă a sumei de 32.000 euro.
În considerentele deciziei s-a reținut ca prin acțiunea introductivă și concluziile scrise, reclamanta a invocat ca și cauză de ineficacitate a actului juridic, încheiat cu pârâții, contract de întreținere, nulitatea acestuia pentru viciul de consimțământ, eroarea obstacol, care ar fi căzut asupra substanței obiectului convenției, în sensul art. 954 C. Civ.
Instanța de fond, în mod corect, a analizat acest motiv de ineficacitate, și în urma coroborării tuturor probelor, a rezultat cu certitudine împrejurarea că reclamanta a fost în cunoștință de cauză la data semnării actului juridic. Astfel, conform declarațiilor martorilor direcți, care au asistat la semnarea de către părți a actului juridic atacat, numiții E.S. și soția E.J. a rezultat că "reclamanta a fost cea care a solicitat ca actele de vânzare să fie direct pe numele pârâților, pe de-o parte pentru că aceștia să nu întâmpine în viitor alte probleme, iar pe de altă parte, datorită costurilor mai mici cu taxele notariale.
De asemenea, a rezultat că "reclamantei i-au fost citite cele doua contracte de către notarul public și i s-a atras atenția asupra conținutului lor. Martorii au relevat și împrejurarea că reclamanta nu este nevăzătoare cum susține și nu are nevoie de însoțitor pentru a se deplasa. ("a venit singura cu trenul de la L."). Instanța de fond, în mod eronat însă, a reținut în considerentele hotărârii sale că "obiectul real al convenției l-a constituit suma de 32.000 Euro".
Realitatea faptică este aceea că reclamanta a dorit să cumpere inițial (anterior prezentării la notar), imobilul casa pe numele său și ulterior să încheie cu pârâții un contract de întreținere, urmând ca în schimbul întreținerii sale și a fiului ei handicapat, să se transmita reținându-și dreptul de uzufruct.
Într-un anumit sens, s-ar putea vorbi despre o simulație atipică, în sensul art. 1175 C.civ., având în vedere că părțile înainte de prezentarea la notariat au avut o anumită înțelegere pe care au înțeles să o mascheze, în forma finalizată prin actele juridice în discuție, pentru a evita taxe notariale suplimentare.
Este de subliniat și împrejurarea că, potrivit recunoașterii pârâtului E.N.G. la interogatoriu "nu s-a plătit" nicio sumă pentru contractul de întreținere și că "reclamanta a achitat în realitate prețul locuinței din J.".
În aceste situații, este foarte greu de acceptat ideea că o persoană în vârstă, având în întreținere un copil handicapat, face o liberalitate de 32.000 Euro, unor nepoți doar pentru că ar fi fost obligată moral, astfel cum susțin pârâții la interogatoriu, susțineri care de altfel nu au niciun fel de suport probator.
Conform art. 129 alin. ultim C. proc.civ., obiectul și limitele judecății sunt cele stabilite în condițiile legii, iar conform art. 84 C.proc.civ, stă în puterea judecătorului să stabilească natura juridică exactă a cererii de chemare în judecată, după cum pentru identitate de rațiune se consideră și că judecatorii sunt în drept să dea calificarea juridică exactă a obiectului unei noi cereri în justiție și să identifice temeiul ei juridic corect atunci când partea le-a determinat ori indicat greșit.
Esențiale sunt, sub acest aspect, motivele de fapt ale cererii, căci în raport cu acestea se va putea constata ca, într-un caz dat, se cere eronat constatarea nulității absolute a unui act juridic pe un anumit temei juridic când în realitate, din cererea de chemare în judecată și probele administrate rezultă un alt temei juridic de nulitate absolută.
Actul juridic este manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice. Sub aspect psihologic, voința este un fenomen complex, însă din punct de vedere juridic, în structura sa intră două elemente, cauza și consimțământul.
Conform art. 966 C.civ., cauza este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea actului. Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, urmatoarele condiții: să existe, să fie reală, să fie licită și morală. Cea de-a treia condiție de valabilitate a cauzei, precizată de art. 968 C.civ., nu se poate considera îndeplinită când scopul mediat al actului juridic este prohibit de legi sau este contrar bunelor moravuri. Ilicitatea sau imoralitatea cauzei duce la constatarea nulității absolute a actului încheiat în aceste condiții, cu consecințe juridice specifice acestei categorii de nulitate. Potrivit art. 966 C.civ. obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea niciun efect.
Fiind una dintre condițiile de validitate a actului juridic, cauza reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat. Poziția subiectivă a pârâților a fost aceea că lor li se cuvine cu titlul de donație suma de 32.000 Euro, preț achitat exclusiv de reclamantă pentru achiziționarea imobilului din J., declarând fictiv că prețul întreținerii reclamantei este de 50.000 RON și în condițiile în care această sumă nu a fost niciodată achitată, conform raspunsurilor la interogatoriu.
Poziția subiectivă a reclamantei, care așa cum am arătat anterior, a fost în cunoștință asupra naturii juridice a actului semnat, a fost potrivit, recunoașterii tuturor părților de a primi întreținere, atât ea cât și fiul acesteia bolnav psihic iar potrivit recunoașterii reclamantei din considerentele acțiunii introductive, la încheierea celor două acte în discuție s-au avut în vedere și considerentele de ordin material și anume, plata unor taxe notariale mai mici.
Se observă că în cuprinsul contractului de intreținere atacat, fiul reclamantei numitul E.S., nu a fost menționat, cu toate că pârâții recunosc faptul că înțelegerea de întreținere îl viza și pe acesta.
Contractul de întreținere are un caracter sinalagmatic și, în mod evident, întreținerea se acordă în schimbul unui bun, de vreme ce fiecare parte iși asumă obligații în considerarea obligațiilor celeilalte părți. În speță, însă, suma de 50.000 RON nu a fost niciodată predată întreținătorilor și trebuie menționat, deși nu face obiectul cauzei, dar rezultă din probe, împrejurarea că întreținerea nici nu se prestează. În situația în care nu exista o contraprestație, nici nu poate fi vorba despre un contract de întreținere lipsind cu totul obligația întreținutului, element esențial, dat fiind caracterul consensual și sinalagmatic al acestui tip de contract.
Tribunalul a apreciat că înscrisul autentic intitulat "contract de întreținere", atacat, este susceptibil de nulitate absolută datorată lipsei cauzei, element esențial de validitate la încheierea unui act juridic.
Astfel, când lipsa cauzei se datorează, ca în cazul în speță, lipsei contraprestației în contractele sinalagmatice, lipsei predării bunului în actele juridice reale, atunci lipsind un element esențial al actului juridic, lipsa scopului imediat se răsfrânge și asupra scopului mediat, lipsindu-l de suport juridic, astfel încât sancțiunea va fi nulitatea absolută.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții E.N. si E.U.D. solicitând modificarea în sensul menținerii sentinței civile pronunțate de prima instanță; cu cheltuieli de judecată. În expunerea motivelor de recurs se arată că în mod greșit a reținut tribunalul faptul că lipsa cauzei se datorează în speță lipsei contraprestației, în condițiile în care actele dosarului relevă că ei sunt cei care au plătit și plătesc toate facturile casei. Susțin ca prin acțiune și prin motivele de ape,l reclamanta solicită constatarea nulității pentru eroare de obstacol cu privire la obiect și pentru vicii de consimțământ, nefiind supusă judecății lipsa contraprestației reclamantei și anume neplata de către aceasta către pârâți a sumei de 50.000 lei care ar echivala cu o lipsă a cauzei.
Faptul ca nu li s-au platit pârâților banii de către reclamantă nu poate fi apreciat ca lipsă de cauză, motiv de nulitate într-o acțiune a reclamantei, deoarece acest lucru este lipsit de interes pentru aceasta și, pe de altă parte, încalcă principiul că nimeni nu poate invoca propria turpitudine pentru a-și crea un drept.
Se precizează că nu există motiv de nulitate a contractului de întreținere atâta timp cât acesta reflectă voința liber exprimată a părților și nu a adus atingere ordinii publice și bunelor moravuri. Contractul este valabil iar litigiul dintre părti vizează executarea lui care se poate discuta într-o eventuală acțiune în reziliere.
Se consideră conduita reclamantei de a cere prin acțiune nulitatea contractului de întreținere ca fiind o confirmare a contractului de întreținere și o acceptare a întreținerii.
Verificând decizia atacată prin prisma motivelor invocate și în raport cu normele legale incidente, Curtea constată că recursul este fondat.
Din examinarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă și a concluziilor scrise depuse de aceasta, rezultă că motivul de nulitate pe care aceasta îl invocă vizează împrejurarea că reclamanta a fost indusă ăn eroare de catre pârâți, invocându-se o eroare obstacol care cade asupra substanței obiectului convenției (art. 954 C.civ.). În subsidiar susține anularea contractului de întreținere pentru vicii de consimțământ.
Starea de fapt reținută la fond și în apel sub acest aspect în baza tuturor probelor administrate nu poate constitui obiect al analizei instanței de recurs deoarece vizează netemeinicia hotărârilor iar nu nelegalitatea acestora la care este limitată instanța recursului conform art. 304 C.pr. civ.
Raportând disp. art. 954 C.civ. la starea de fapt reținută de instanțe sub aspectul erorii obstacol și a viciilor de consimțământ, Curtea constată că în mod corect instanța fondului și cea a apelului au apreciat că actul de întreținere atacat a fost încheiat cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege sub aceste aspecte.
Dar, prin acțiunea formulată, reclamanta nu a investit instanța de fond cu analizarea motivului de nulitate absolută bazat pe lipsa cauzei contractului de vânzare-cumparare.
În aceste conditii, solutia tribunalului de a da eficiență unui astfel de motiv de nulitate absolută apare ca fiind contrară principiului disponibilității care guvernează procesul civil dar și disp. art. 294 alin 1 C.pr. civ. conform căruia în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.
Față de cele reținute, având în vedere că motivul de nulitate invocat de reclamantă prin cererea introductivă este nefondat iar cel reținut de instanța de apel este inadmisibil, Curtea, în baza art. 312 C. pr. civ. va admite prezentul recurs cu consecința modificării în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei și a menținerii dispozițiilor sentinței primei instanțe.
2.1.4. Cauza contractului de întreținere
Referitor la cauza care a determinat încheierea convenției, se aplică normele generale prevăzute de dreptul comun, în sensul că aceasta trebuie să fie licita. Caracterul imoral al contractului atrage nulitatea absoluta a acestuia. Prin decizia nr. 1815/1989, Tribunalul Suprem a statuat urmatoarele : „In conformitate cu dispozițiile art. 948 C. civ., printre condițiile de valabilitate a unei convenții este prevazută și aceea de a avea o cauză licită, iar potrivit art. 966 obligația fără cauză sau întemeiată pe o cauză falsă ori ilicită nu poate avea niciun efect. Cauza este ilicită, potrivit art. 968 C. civ., când este prohibită de lege sau este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.”
Așa cum am menționat, contractul de întreținere trebuie să aibă o cauză reală, licită și morală. Potrivit art. 967 alin. (2) C.civ., în orice convenție cauza este prezumată până la proba contrarie. Aceasta înseamnă că dovedirea inexistenței cauzei revine aceluia care o invocă (actori incumbit probatio) .
Practică judiciară
Sunt neîntemeiate susținerile reclamanților față de contractul de întreținere, în sensul că prin încheierea contractului de întreținere între părinți și copiis-a urmărit înlăturarea lor, ca frați consangvini, de la moștenire și că încheierea contractului de întreținere între părinți și copii nu era necesară, deoarece există o atare obligație de întreținere prevăzută în Codul familiei.
Niciun act normativ nu interzice încheierea unui contract de întreținereîntre părinți și copii, iar obligația de întreținere prevăzută de art. 86 alin. (2) C.fam. este una legală, distinctă, ca regim juridic, de obligația de întreținere stabilită prin convenția părților. Totodată, încheierea contractului de întreținere nu are la bază o cauză falsă sau ilicită, dacă se probează că întreținerea a fost prestată și primită efectiv.
Într-o altă speță, prin sentința civilă nr. 1068 din 11 iulie 2003, pronunțată de Judecătoria Odorheiu Secuiesc, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții S.M. și B.N.A.A. împotriva pârâților B.L., K.E., K..F. și B.F. și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de întreținere, autentificat sub nr. 5350 din 22 septembrie 1995, încheiat între foștii soți B.F. senior, decedat, și B.L., în calitate de întreținuți, pe de o parte, și pârâții K.F., K.E. și B.F. junior, în calitate de întreținători, pe de altă parte, având ca obiect transmiterea, în schimbul întreținerii, a proprietății asupra imobilului înscris în C.F. nr. 3 Beclean, în favoarea pârâților K.F. și K.E., în cotă-parte de 1/2, și a pârâtului B.F. junior, în cotă-parte de 1/2. Prin aceeași sentință s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donație, autentificat sub nr. 5461 din 9 octombrie 1995, încheiat între pârâtul B.F. junior, în calitate de donator, și pârâta K.E., în calitate de donatară, având ca obiect cota-parte de 1/2 din imobil, dobândită de pârât prin contractul de întreținere.
În urma constatării nulității absolute a celor două contracte, instanța a reținut că imobilul ce a făcut obiectul contractelor intră în masa succesorală rămasă după defunctul B.F. senior și a procedat la partajarea acestuia între moștenitori.
Prin decizia civilă nr. 11 din 4 februarie 2004 a Tribunalului Harghita, s-a admis apelul declarat de pârâți împotriva sentinței civile sus-menționate și, în consecință, s-a schimbat sentința atacată și s-a dispus respingerea în tot a acțiunii formulate de reclamanți. Prin aceeași decizie s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe civile.
Instanța de apel a reținut că din probele administrate în cauză nu rezultă că încheierea contractelor s-ar fi făcut cu eludarea legii, iar contractul de întreținere nu a fost unul formal. De asemenea, s-a reținut că izvor al obligației de întreținere este convenția părților, în speță nefiind aplicabile prevederile art. 86 alin. (2) C. fam.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și au solicitat modificarea hotărârii și, în consecință, respingerea apelului pârâților, respectiv admiterea apelului declarat de ei, invocând faptul că defunctul B.F. senior, care a fost parte în contractul de întreținere, era un om înstărit, astfel că nu avea nevoie de întreținere, obligația de întreținere fiind, astfel, fondată pe o cauză falsă. S-a susținut, de asemenea, că prin încheierea contractului s-a urmărit înlăturarea fraților consangvini, în speță a reclamanților, de la moștenire și că încheierea contractului de întreținere între părinți și copii nu era necesară, deoarece există o atare obligație de întreținere prevăzută de Codul familiei.
Recursul declarat de reclamanți este nefondat.
Reclamanții au pretins că defunctul B.F. senior și pârâta B.L. erau o familie înstărită, astfel că cei doi nu aveau nevoie de întreținere, argumentând acest lucru pe faptul că, la data încheierii contractului de întreținere cu ceilalți pârâți, defunctul B.F. senior presta muncă în atelierul propriu, precum și pe faptul că avea o pensie substanțială.
Acest motiv, invocat de recurenți, nu este, însă, fondat. Astfel, martorii O.J. și L.F. arată că, în ultima perioadă a vieții, defunctul B.F. senior, din cauza bolii, nu s-a putut mișca, fiind îngrijit în primul rând de fiica lui, pârâta K.E. (născută B.), dar și de soțul acesteia, pârâtul K.F.
În al doilea rând, conform certificatelor de naștere de la dosar, atât defunctul B.F. senior, cât și pârâta B.L. aveau, la data închcierii contractului de întreținere, vârsta de 77 de ani. Este discutabilă, și din această perspectivă, susținerea reclamanților și a instanței de fond că defunctul B.F. senior și pârâta B.L. nu ar fi fost în nevoie, având în vedere vârsta înaintată, știut fiind că la această vârstă greu se poate desfășura o activitate lucrativă, așa cum afirmă reclamanții că ar fi desfășurat defunctul B.F. senior.
Prin probele administrate în cauză s-a dovedit faptul că întreținerea a fost prestată efectiv pe seama celor doi întreținuți și, prin urmare, nu se poate reține că încheierea contractului de întreținere s-a fondat pe o cauză falsă. Coroborat cu această situație de fapt, și cel de-al doilea motiv invocat de reclamanți, cum că în speță contractul de întreținere se fondează pe o cauză ilicită, este nefondat. în acest sens, reclamanții au susținut că încheierea contractului de întreținere nu era necesară între părinți și copii, cum este cazul de față, deoarece există o atare obligație de întreținere potrivit dispozițiilor Codului familiei.
Așa cum a reținut și instanța de apei, izvorul obligației de întreținere este convenția dintre părți, în speță nefiind aplicabile prevederile art. 86 alin. (2) C. fam.
Într-adevăr, nicio dispoziție legală nu interzice încheierea unui contract de întreținere, având ca obiect, în cazul de față, transmiterea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, în schimbul unor prestații periodice (întreținere), între părinți și copii. Având în vedere probele administrate în cauză, relevate mai sus, nu sc poate susține că acest contract de întreținere a fost unul pur formal.
Pe de altă parte, este de observat că izvorul celor două obligații este diferit: în cazul obligației de întreținere prevăzute de art. 86 alin. (2) C. fam., izvorul este legea, norma fiind imperativă, pe când în cazul contractului de întreținere, izvorul obligației este tocmai convenția. în al doilea rând, obligația de întreținere prevăzută de art. 86 alin. (2) C. fam. se acordă de la data cererii de chemare în judecată, or, obligația de întreținere convențională se naște de la data convenită de părți, drept contraprestație. Fără îndoială, fiind demonstrată de către pârâți starea de nevoie a defunctului B.F. senior și a pârâtei B.L., precum și faptul că pârâta K.E. 1-a îngrijit pe defunct, în cazul de față contractul de întreținere dintre părți nu a fost unul formal.
Pentru aceleași argumente, fiind contract succesiv celui de întreținere, și contractul de donație amintit mai sus este unul valabil.
Întrucât motivele invocate de recurenți nu se confirmă, în temeiul art. 312 C. proc. civ., instanța a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.M. și B.N.A.A.
2.2. Condițiile de formă ale contractului de întreținere
2.2.1. Forma cerută ad validitatem
În ceea ce privește forma contractului de întreținere, atât doctrina cât și practica judiciară se află în unanimitate în prezent, în sensul că acesta are un caracter consensual, adică se încheie prin simplul acord de voință al părților, care este de ajuns, prin el însuși, pentru alcătuirea valabilă a contactului, cu excepția cazului în care bunul înstrăinat este un teren. Însă, prin noul Cod civil, se stabilește obligativitatea încheierii în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute, conform prevederilor art. 2255. Întreținerea devine, așadar, un contract solemn, cerința formei autentice, fiind stipulată ad validitatem.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, cerința formei autentice a actelor juridice prin care se înstrăinau terenuri era prevăzută, tot sub sancțiunea nulității absolute, de art. 2 din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor și art. 2 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2000 privind circulația juridică a terenurilor forestiere.
Articolul 5 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 12/1998 prevede că autentificarea contractelor care cuprind clauze cu privire la obligația de întreținere pe viață se taxează la valoarea întreținerii pe zece ani. Prin urmare, părțile sunt obligate să aprecieze costul întreținerii pe o durată de zece ani, pentru a se putea stabili valoarea taxei de autentificare, operațiunea neafectând în niciun fel caracterul aleatoriu al contractului.
2.2.2. Forma cerută ad probationem
Contractul de întreținere este supus regulilor generale de dovadă prevăzute de legiuitor. În ceea ce privește proba executării obligației de întreținere, se va putea realiza prin orice mijloc de probă stipulat de lege.
În cazul în care se invocă simulația contractului de întreținere, pretinzându-se că acesta ar fi fictiv sau faptul că ar deghiza un alt act juridic (ex. o donație), părțile vor putea proba doar prin contraînscris, în timp ce terții, pentru care simulația reprezintă un res inter alios acta, vor putea utiliza orice mijloc de dovadă.
Referitor la proba simulației, se pune problema aplicabilității în materia întreținerii a prezumției relative stabilite prin art. 854 C.civ.; conform acestui text de lege, înstrăinarea cu titlu oneros făcută către un succesibil în linie dreaptă reprezintă o donație, dacă s-a făcut cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere. Majoritatea autorilor apreciază că, de lege lata, dacă întreținătorul are calitatea de succesibil în linie dreaptă al întreținutului, nu se poate prezuma că transmiterea dreptului real s-a făcut cu titlu gratuit deoarece, în acest moment nu avem text de lege care să permită aplicarea acestei dispoziții speciale. De lege ferenda, înstrăinarea cu titlu oneros către un succesibil în linie dreaptă este prezumată a fi donație, dacă înstrăinarea s-a făcut „cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau cu sarcina întreținerii sau a unei rente viagere”.
2.2.3. Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți
Dreptul real imobiliar transmis în patrimoniul întreținătorului trebuie să fie înscris în cartea funciară, această condiție fiind prevăzută pentru asigurarea opozabilității actului de înstrăinare față de terți (art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară, republicată). În cazul în care întreținutul refuză predarea înscrisurilor necesare întabulării dreptului, întreținătorul va putea cere instanței să dispună înscrierea în cartea funciară, hotărârea instanței urmând a suplini consimțământul la înscriere al întreținutului (art. 27 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, republicată)
CAPITOLUL III
EFECTELE CONTRACTULUI DE INTREȚINERE
3.1. Obilgațiile întreținutului
Efectele contractului de întreținere
Contractul de întreținere valabil încheiat, fiind un contract sinalagmatic, dă naștere la obligații atât în sarcina întreținutului, cât și în sarcina întreținătorului.
Obligațiile părților urmează a fi executate, în lipsă unor reglementări speciale, în conformitate cu reguluile generale referitoare la executarea obligațiilor, astfel încât creditorul întreținerii este ținut de obligația de garanție a vânzătorului și se bucură și de privilegiul prevăzut de lege în favoarea acestuia.
Debitorul întreținerii este obligat să acorde întreținerea în natură în condițiile prevăzute în contract, iar în lipsa unor stipulații speciale, de a face contractate intuitu personae. Având în vedere caracterul aleatoriu al contractului, în lipsa acordului creditorului, debitorul nu se poate dezice de executarea obligației de întreținere oricât de oneroasă ar fi pentru el (viața lungă a creditorului) și chiar dacă s-ar obliga să retransmită în patrimonial creditorului capitalul primit fără să pretindă restituirea contavalorii întreținerii prestate.
Este necesar să fie făcută o precizare în legătură cu locul executării întreținerii. Problema se pune în cazul în care părțile au locuințe diferite, știut fiind că locuirea în comun nu este de esența, ci – cel mult – de natura contractului de întreținere. În ipoteza locuirii separate, ținând cont de natura specifică a obligației da întreținere, se admite că – prin derogare de la regula executării obligației la domiciliul debitorului (art. 1104 alin. 3 C. civ.) – ea urmează a fi executată la domiciliul creditorului întreținerii (plata fiind portabilă, și nu cherabilă), dacă nu s-a stipulat altfel sau nu rezultă alt loc al executării întreținerii. Dacă întreținerea nu este disociată de asigurarea locuinței, ea urmează a fi prestată la locul stabilit pentru locuință, dacă nu s-a stabilit altfel (poate chiar locuința debitorului).
Din contractul de întreținere rezultă pentru întreținut obligații asemănătoare cu ale vânzătorului , conform dispozițiilor art. 1672 din noul Cod civil
de a transmite proprietatea bunurilor promise;
de a preda aceste bunuri și de a le conserva până la predare;
de a garanta întreținătorul pentru evicțiune și pentru viciile ascunse ale lucrului.
a) Obligația de a transmite proprietatea bunurilor promise
Principala obligație ce incumbă întreținutului este de a transmite proprietatea asupra bunurilor pe care le-a promis întreținătorului. Prin acordul de voință al părților, fără nicio altă formalitate, dreptul de proprietate trece din patrimoniul întreținutului în patrimoniul întreținătorului, astfel încât obligația de transfer se realizează instantaneu.
b) Obligația de a preda aceste bunuri și de a le conserva până la predare
Obligația de predare este importantă pentru că, prin îndeplinirea ei, întreținătorul, devenit proprietar al lucrului individual determinat prin încheierea contractului, poate exercita posesia asupra bunului și a accesoriilor sale , precum și a tot ceea ce este destinat folosinței sale perpetue.
În privința modului de executare a acestei obligații, predarea poate consta într-o atitudine pasivă a întreținutului (prin lăsarea bunului la dispoziția întreținătorului, dacă acesta se află în detenția lui sau există posibilitatea predării fără intervenția întreținutului) sau prin una activă, prin efectuarea unor acte sau fapte necesare pentru ca întreținătorul să intre în stăpânirea propriu-zisă a bunului.
În cazul bunurilor imobile, predarea are loc prin „remiterea cheilor, dacă este vorba de o clădire, sau prin remiterea titlului de proprietate”; dacă este vorba de un teren, predarea se face prin remiterea titlului de proprietate.
Bunurile mobile se predau fie prin tradițiune reală, fie prin remiterea cheilor clădirii în care se află bunurile, fie prin simplul consimțământ al părților, dacă bunurile se aflau deja la dispoziția întreținătorului cu un alt titlu (depozit, comodat, etc.).
Predarea trebuie să se facă la locul unde se află bunul dacă în momentul încheierii contractului, dacă nu s-a stipulat altceva în contract.. Așadar, dacă părțile contractului nu au stabilit alt loc de predare, predarea se va face la locul situării bunului la momentul încheierii contractului. Regula este valabilă dacă bunul este individualizat în momentul încheierii contrectului; în celelalte cazuri obligația de predare este cherabilă, nu portabilă, deci trebuie să se facă la domiciliul întreținutului. Astfel, în cazul bunurilor de gen, al bunurilor viitoare, acestea, în lipsă de stipulație contrară, se vor preda la domiciliul întreținutului.
În privința termenului pentru predarea lucrului, predarea trebuie să se facă la termenul stabilit. Când întreținătorul a început executarea obligației sale, iar beneficiarul întreținerii refuză să predea bunul, întreținătorul va putea opta, fie pentru executarea contractului, fie pentru rezilierea lui.
Lucrul trebuie să fie predat în starea în care se află în momentul încheierii contractului, odată cu lucrul se vor preda și fructele, accesoriile sale și tot ce a fost destinat uzului său perpetuu. În cazul bunurilor de gen sau viitoare, acestea se vor preda în cantitatea și calitatea ori alte criterii determinate prin contract (eșantioane, standarde, etc.) conform regulilor generale privind obiectul plății; dacă nu s-a specificat calitatea, întreținutul va trebui să predea bunuri de calitate mijlocie.
Obligația de conservare a bunului până la predare este o obligație accesorie și incumbă întreținutului atunci când lucrul nu se predă în momentul încheierii contractului. Bunul trebuie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului, chiar dacă predarea se va face ulterior, astfel încât întreținutul trebuie să-l păstreze cu grijă, să-l mențină în aceeași stare și să evite pierderea, deteriorarea ori alterarea lui.
Dacă întreținutul nu-și îndeplinește această obligație, el răspunde ca un depozitar, pentru orice culpă, oricât de mică („culpa levissima”). Culpa întreținutului este prezumată, astfel că acesta nu se poate exonera decât dacă dovedește o cauză străină exoneratoare de răspundere (forța majoră, fapta creditorului sau fapta unui terț).
c) Obligația de a garanta întreținătorul pentru evicțiune și pentru viciile ascunse ale lucrului
Întreținătorul are, ca obligație principală obligația de a răspunde de bunul pe care îl înstrăinează. Potrivit art.1336 C.civ. obligația de a răspunde implică atât garanția pentru liniștita folosință a lucrului (obligația de garanție pentru evicțiune) cât și garanția pentru utila folosință a lucrului (obligația de garanție contra viciilor).
Așa cum este afirmat în literatura de specialitate, această obligație se justifică prin aceea că întreținutul trebuie să facă tot ce îi stă în putință pentru a asigura stăpânirea liniștită a lucrului pe care îl înstrăinează.
Prin evicțiune se înțelege pierderea parțială sau totală a proprietății lucrului sau tulburarea întreținătorului în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului.
Obligația de garanție pentru evicțiune a întreținutului există atât față de întreținător cât și față de succesorii acestuia (indiferent dacă aceștia sunt succesori universali, cu titlu universal sau cu titlu particular), chiar dacă întreținătorul nu răspunde, la rândul său, pentru evicțiune față de subdobânditor. Acest lucru se justifică pentru că subdobânditorul primește, odată cu bunul și toate accesoriile lui, printre care și acțiunile privind bunul transmis.
▪ Garanția contra evicțiunii provenind de la întreținut
Obligația de evicțiune există atât atunci când evicțiunea provine de la un terț, cât și în cazul evicțiunii provenite dintr-un fapt personal al întreținutului.
Faptul personal al întreținutului poate consta într-o tulburare de fapt (de exemplu, deposedarea întreținătorului de o parte a bunului înstrăinat) sau o tulburare de drept (constituirea unei servituți). El poate fi anterior înstrăinării și tăinuit față de întreținător (de exemplu, anterior încheierii contractului de întreținere iar întreținutul a vândut imobilul) sau ulterior și neprevăzut în contract.
În cazul în care intervin asemenea acte ale întreținutului, întreținătorul se poate apăra prin invocarea „excepției de garanție”, conform căreia cine trebuie să garanteze pentru evicțiune nu poate să evingă („quem de evictione tenet actio, eundem agentem repellit exceptio”).
Întreținutul nu-l poate evinge pe întreținător nici direct, nici indirect și nici în urma dobândirii unei noi calități pe care nu o avea în momentul încheierii contractului.
Obligația de garanție pentru evicțiune a întreținutului este patrimonială astfel încât, după moartea sa, ea se transmite succesorilor săi (universali sau cu titlu universal). Însă, excepția de garanție nu poate fi opusă succesorilor cu titlu particular ai întreținutului, deoarece aceștia, dobândind numai un bun special și particular, nu sunt ținuți de obligațiile autorului lor.
▪ Garanția evicțiunii rezultate din fapta unui terț
Obligația de garanție pentru evicțiune a întreținutului există și atunci când tulburarea întreținătorului provine din partea unui terț.
Pentru a fi antrenată obligația de garanție pentru evicțiune a întreținutului este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiții:
1) să fie vorba despre o tulburare de drept. Nu orice tulburare a liniștitei folosințe a bunului atrage obligația de garanție pentru evicțiune; trebuie să fie vorba despre o tulburare de drept. Așadar, pentru simplele tulburări de fapt, întreținătorul poate să se apere prin mijloacele prevăzute de lege, fie pe calea unei acțiuni posesorii, fie pe calea acțiunii în revendicare imobiliară. Dacă terțul invocă un drept asupra bunului aflat la întreținător, atunci întreținutul va răspunde de obligația pentru evicțiune. Indiferent de buna sau reaua credință a întreținutului, va răspunde de obligația de evicțiune. Pentru ca obligația de garanție să funcționeze, trebuie ca tulburarea întreținătorului să fie actuală, efectivă sau cel puțin iminentă și nu numai eventuală, nefiind suficientă simpla amenințare a întreținătorului cu intentarea acțiunii în revendicare.
2) cauza evicțiunii să fie anterioară încheierii contractului. Evicțiunea pentru a antrena răspunderea întreținutului, trebuie să aibă o cauză anterioară încheierii contractului de întreținere. Întreținutul nu poate fi obligat la garanția pentru evicțiune pentru drepturile născute în favoarea terțului evingător după ce bunul a fost înstrăinat, întrucât, după înstrăinare, întreținătorul devine proprietar și suportă riscurile lucrului.
3) cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de întreținător. La momentul încheierii contractului întreținătorul nu trebuie să aibă cunoștință de cauza evicțiunii. Dacă întreținătorul a cunoscut cauza de evicțiune și totuși a încheiat contractul, înseamnă că el și-a asumat riscul. Sarcina probei privind cunoașterea cauzei evicțiunii de către întreținător va reveni întreținutului.
Obligația de garanție contra viciilor ascunse îi incumbă întreținutului, dacă din cauza lor, lucrul este impropriu utilizării conform destinației sale sau valoarea sa este atât de micșorată încât întreținătorul nu s-ar fi obligat la prestarea întreținerii.
Viciile lucrului înstrăinat reprezintă deficiențele care afectează utilitatea lucrului.
Pentru antrenarea răspunderii pentru vicii ascunse trebuie sa fie îndeplinite mai multe condiții:
a) viciile să fie ascunse. Un viciu este ascuns dacă nu este cunoscut de întreținător și nu poate fi descoperit de către acesta, la o atentă și normală verificare a bunului, nefiindu-i comunicat de către cealaltă parte contractantă.
b) viciile să fi existat în momentul încheierii contractului. Pentru viciile apărute ulterior contractării, întreținutul nu răspunde, fiind vorba despre defecțiuni ale lucrului ivite dupa încheierea contractului. Nu este necesar însă ca viciul să se manifeste anterior încheierii contractului, ci numai ca la această dată să existe cauza, chiar dacă viciul se manifestă ulterior.
c) viciile să fie grave. Această condiție se traduce prin aceea că din cauza viciului, lucrul a devenit impropriu utilizării după destinația sa sau întrebuințarea să fie micșorată, în așa fel încât întreținătorul nu s-ar fi obligat la prestarea întreținerii în schimbul acestui bun.
Condițiile răspunderii întreținutului pentru vicii ascunse trebuie să fie dovedite de cel care o invocă, fiind vorba despre stabilirea unui fapt, iar nu de un act juridic, dovada se poate face prin orice mijloace de probă.
Dacă întreținutul nu își execută obligațiile care îi revin în temeiul contractului, întreținătorul posedă următoarele mijloace de apărare:
a) excepția de neexecutare a contractului. Dat fiind caracterul obligației de întreținere, întreținătorul trebuie să utilizeze prudent această prerogativă, consecințele neexecutării acestei obligații fiind extrem de grave;
b) acțiunea în executarea silită a obligației asumate (acțiune personală, derivată din contractul de întreținere, prescriptibilă în termenul general de trei ani);
c) acțiunea în rezoluțiunea contractului. Acțiunea în rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea de către întreținut a obligației asumate este guvernată de regulile de drept comun, având ca efecte repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului. Restituirea integrală a prestațiilor făcute de către una alteia în temeiul contractului de întreținere obligă întreținutul la restituirea contravalorii întreținerii prestate, iar pe întreținător la restituirea contravalorii folosinței bunului (dacă o astfel de folosință a avut loc).
Dacă obiectul obligației întreținutului îl reprezintă o sumă de bani, atunci acțiunea în remiterea prețului este supusă prescripției extinctive și poate fi valorificată în termenul general de prescripție, dat fiind fsptul că prestația privește un drept de creanță;
d) acțiunea în revendicare (dacă s-a transmis un drept de proprietate) sau acțiunea confesorie (dacă s-a transmis un dezmembrământ al unui drept real).
Practică judiciară
Conflictul izolat declanșat între părți după 9 ani de executare corectă a obligațiilor născute în sarcina debitorului prin convenția de întreținere, nu a avut o amploare care să justifice refuzul creditorului de a primi în continuare întreținere, neputându-se aprecia că incidentul în discuție i-ar fi insuflat creditorului o temere care ar fi făcut imposibilă continuarea raporturilor contractuale cu debitorul, ținând seama și de relațiile de rudenie dintre ei, ca și de buna înțelegere pe care s-au întemeiat raporturile lor de-a lungul perioadei îndelungate de la încheierea contractului.
Rezultă că neexecutarea obligației de întreținere de către debitor, începând cu primăvara anului 2002, nu îi poate fi imputabilă, datorându-se refuzului nejustificat al creditorului de a primi întreținerea, situație în care nu sunt îndeplinite condițiile art. 1020 C.civ., privind declararea rezoluțiunii.
Într-o altă speță, prin sentința civilă nr. 664 din 26 martie 2003, Judecătoria Giurgiu a admis acțiunea principală formulată de reclamantul C.I. împotriva pârâtului P.I. și, în parte, cererea reconvențională a pârâtului, iar, în consecință:
A dispus rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat la 18 octombrie 1994 de Notariatul de Stat Județean Giurgiu, încheiat între reclamantul-pârât C.J. și numita C.I., în calitate de înstrăinători, și pârâtul-reclamant P.I. și numita P.I., în calitate de dobânditori.
A omologat raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul C.N., în varianta B, și l-a obligat pe reclamantul-pârât să plătească pârâtului-reclamant suma de 15.309.390 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului situat în Giurgiu, șos. S. nr. 57, județ Giurgiu.
A anulat ca netimbrat capătul de cerere din reconvențională privind obligarea reclamantului-pârât la restituirea bunurilor proprii ale părții adverse.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, începând cu primăvara anului 2002, după decesul codebitoarei P.I. și al cocreditoarei întreținerii C.I. (contractul de întreținere a cărui rezoluțiune s-a cerut fiind încheiat între reclamant și soția acestuia, pe de o parte, și pârât și soția acestuia, pe de altă parte), pârâtul-reclamant nu și-a mai executat obligația de întreținere față de creditorul rămas în viață, respectiv față de reclamantul-pârât, nefacând dovada pretinspei opoziții manifestate de creditor la continuarea întreținerii.
De asemenea, instanța a reținut că pârâtul-reclamant a efectuat îmbunătățiri la imobil, cuantificate, prin expertiză, la suma de 15.309.390 lei; ca urmare a constatării rezoluțiunii contractului de întreținere, pârâtul-reclamant este îndreptățit la primirea contravalorii acestora, pentru a nu se ajunge la îmbogățirea fără justă cauză a reclamantului, ca parte în patrimoniul căreia va reintra dreptul de proprietate asupra imobilului.
Referitor la capătul de cerere formulat de pârâtul-reclamant, privind restituirea bunurilor proprii, instanța a făcut aplicarea art. 20 pct. 1 și 3 din Legea nr. 146/1997, dispunând anularea lui, ca netimbrat.
Împotriva sentinței sus-menționate a declarat apel pârâtul-reclamant, apel care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 249 din 8 iulie 2003, pronunțată de Tribunalul Giurgiu.
Pentru a decide astfel, Tribunalul a apreciat că, la fond, s-a făcut o analiză judicioasă a probelor administrate, respectiv a declarațiilor martorilor ambelor părți, pe baza cărora s-a stabilit corect situația de fapt, constând în aceea că pârâtul-apelant nu își mai execută obligația de întreținere și că neexecutarea acestei obligații se datorează exclusiv culpei sale, și nu opoziției creditorului.
Decizia Tribunalului a fost atacată cu recurs de către pârâtul-reclamant, care a criticat-o, în baza art. 304 pct. 10 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
Instanța nu s-a pronunțat asupra interogatoriului administrat intimatului-reclamant, prin care acesta a recunoscut că recurentul și defuncta sa soție – cu care se obligase împreună la prestarea întreținerii față de intimatul-reclamant și soția acestuia (în prezent decedată) – s-au mutat la Giurgiu pentru a avea grijă de creditorii întreținerii și și-au executat această obligație, preocupându-se să nu le lipsească nimic și îngrijindu-se de starea lor de sănătate.
Recurentul a susținut că această situație reiese și din declarațiile martorilor audiați în cauză, care au confirmat schimbarea ei abia după decesul unuia dintre creditorii întreținerii (C.I.) și a unuia dintre debitori (P.I.), din cauza atitudinii șicanatorii și capricioase a creditorului rămas în viață.
Astfel, s-a arătat că intimatul-reclamant a urmărit prin comportamentul său să-l îndepărteze pe recurent din casă, în favoarea fiicei lui din prima căsătorie, cu care a reluat relațiile de familie după decesul soției și fiicei (respectiv C.I. și P.I., soția recurentului), iar instanța nu a ținut seama de această împrejurare și nici de aceea că timp de 9 ani și-a îndeplinit obligația de întreținere și că aceste împrejurări au fost dovedite cu probele administrate, care relevă și că, la două zile de la scandalul provocat de intimat cu scopul de a-l îndepărta din imobil, recurentul fiind obligat să plece în București în interes personal, la întoarcere a găsit lacăt pe poartă, nemaipermițându-i-se accesul în casă.
Recurentul a susținut că depoziția martorei T.J., în sensul că intimatul era speriat, nu este sinceră, pentru că el este ginerele intimatului de peste 30 de ani și între ei au fost relații de familie foarte bune până le-au murit soțiile, fapt relatat de martori; de asemenea, a susținut că niciun martor nu a declarat că l-ar fi lovit pe intimat, cum eronat a reținut instanța, deși nici măcar martora T. nu a fost prezentă la conflictul spontan iscat între părți.
Cu privire la depoziția celuilalt martor al intimatului, recurentul a invocat că instanța nu a coroborat-o cu celelalte probe.
Față de această situație și față de nepronunțarea asupra interogatoriului intimatului, recurentul a arătat ca fiind greșită soluția de rezolvare a contractului de întreținere, cu atât mai mult cu cât imobilul obiect al contractului a fost proprietatea soției sale și că ei au fost nevoiți să-l înstrăineze părinților la apariția Legii nr. 5/1994, acesta fiind contextul în care părțile au încheiat apoi contractul de întreținere, în scopul revenirii imobilului în patrimoniul adevăraților proprietari.
Totodată, recurentul a arătat că instanțele anterioare nu au ținut cont nici de faptul că obligația de întreținere nu poate fi adusă la îndeplinire fără concursul creditorului acesteia, fiind o obligație in faciendo, așa încât culpa creditorului trebuie să determine întotdeauna respingerea acțiunii în rezoluțiunea contractului, ceea ce, în cauză, s-a dovedit prin schimbarea de către intimatul-reclamant a încuietorilor și refuzul de a-i permite recurentului accesul în imobilul în care locuiau împreună.
Ca înscrisuri noi, recurentul a depus în această fază procesuală, conform art. 305 C.pr.civ., copia contractului de vânzare-cumpărare, autentificat la 30 martie 1974, prin care el și soția lui au înstrăinat părinților acesteia, respectiv intimatului-reclamant și soției sale, imobilul în litigiu, precum și copia unui raport medical privind starea de sănătate a recurentului, întocmit la Clinica cardiologie intervențională Prof. Univ. Dr. I.T., la data de 25 septembrie 2003.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea a constatat că recursul este fondat, în sensul celor ce urmează.
Din considerentele deciziei din apel rezultă că instanța nu a cercetat interogatoriul administrat la fond reclamantului, făcând exclusiv o analiză a declarațiilor martorilor părților, fără a le corobora cu această probă, deși pronunțarea soluției trebuie să se întemeieze pe analiza completă a probatoriului.
La interogatoriu, reclamantul a recunoscut că recurentul-pârât s-a mutat împreună cu soția (fiica reclamantului, în prezent decedată) la Giurgiu spre a-l îngriji pe el, că atunci când a fost spitalizat, aceștia l-au vizitat zilnic, ducându-i medicamente și mâncare și că recurentul-pârât s-a pensionat la cerere tocmai pentru a se muta cu el, ca să-l poată îngriji (pct. 2, 3 și 4 din interogatoriul aflat la dosarul de fond).
Recunoașterile reclamantului se coroborează cu depozițiile martorilor recurentului-pârât I.F. și G.O., care confirmă bunele relații existente între părți până la decesul fiicei și, respectiv, soției reclamantului, ca și prestarea întreținerii de către recurent până la acest moment; martora I.F. a relatat, în plus, că reclamantul i-a interzis pârâtului-recurent să mai intre în locuința sa, încuind poarta (ceea ce reclamantul a recunoscut, în parte, prin acțiune, afirmând însă că, față de comportamentul pârâtului, i-a spus acestuia să îl lase în pace, că de așa un ajutor nu are nevoie) și că din această cauză încercările pârâtului de a reveni în domiciliul reclamantului au eșuat.
Relatările martorilor pârâtului-recurent sunt credibile și trebuiau reținute ca reflectând situația reală dintre părți, atâta timp cât chiar reclamantul a recunoscut că, până în aprilie 2002 (de când se pretinde neexecutarea obligației de întreținere), pârâtul-recurent și-a executat corespunzător obligația de întreținere; intervalul mare de timp în care nu se contestă executarea întreținerii, respectiv 9 ani (1994, data încheierii contractului de întreținere – 2002) și sunt recunoscute de către creditor bunele relații avute cu pârâtul-recurent, între ei existând relații de rudenie (socru-ginere), precum și existența unui singur conflict izolat apărut în primăvara anului 2002, după decesul soției creditorului și fiicei acestuia, respectiv soția pârâtului-recurent, conflict descris și de martora reclamantului T.J., nefiind de natură să justifice refuzul creditorului de a primi în continuare întreținerea.
Astfel, martora T.J. nu a confirmat nici ea susținerile reclamantului din acțiune, în sensul că pârâtul-recurent l-ar fi lovit în incidentul din 2002, deoarece nu a fost de față la acesta; martora a arătat doar că, fiind vecină cu părțile, a auzit vorbindu-se pe un ton ridicat în casa reclamantului și că, atunci când acesta a venit în poarta ei rugând-o să anunțe telefonic o anumită persoană că ginerele l-a bătut, părea speriat, dar că, în prezența ei, pârâtul nu l-a lovit pe reclamant, ci doar i-a reproșat că se plânge lumii de conflictul dintre ei și că, fiind sub influența băuturilor alcoolice, l-a înjurat.
Aceeași martoră T. a declarat că nu știe dacă după acest moment pârâtul, care a plecat din locuința socrului său, a mai încercat să se întoarcă, iar martora C.Z. nu a putut face nicio relatare despre relațiile dintre părți, afirmând doar că din mai 2002 nu l-a mai văzut pe pârât la locuința reclamantului.
Conflictul izolat iscat între părți după 9 ani de executare corectă a obligațiilor născute în sarcina recurentului-debitor din contractul de întreținere nu a avut, însă, o amploare care să justifice refuzul creditorului de a primi în continuare întreținere, simpla altercație verbală dintre părți, căci violența fizică invocată de reclamant nu se confirmă nici prin depoziția martorei T.J., dovedită ca manifestare singulară, fără a-i fi lămurite cauzele (toți martorii s-au referit la incidentul din primăvara anului 2002, fară a putea preciza, însă, sursa exactă a conflictului dintre părți), nu este de natură să justifice refuzul reclamantului de a primi în continuare întreținerea, neputându-se aprecia că incidentul în discuție i-ar fi insuflat reclamantului o temere care ar fi făcut imposibilă continuarea raporturilor contractuale cu pârâtul-recurent, ținând seama și de relațiile de rudenie dintre ei, ca și de buna înțelegere pe care s-au întemeiat raporturile lor de-a lungul celor 9 ani de la încheierea contractului.
Rezultă că neexecutarea obligației de întreținere de către recurentul-debitor începând cu primăvara anului 2002 nu îi poate fi imputabilă, datorându-se refuzului nejustificat al reclamantului-creditor de a primi, situație în care, nefiind îndeplinite condițiile art. 1020 C. civ., în mod greșit s-a confirmat în apel soluția primei instanțe privind declararea rezoluțiunii contractului dintre părți prin admiterea acțiunii principale.
Pronunțând o hotărâre fără a analiza și interogatoriul luat reclamantului, probă care, prin coroborarea ei cu celelalte dovezi administrate în cauză, s-a dovedit a fi hotărâtoare în dezlegarea pricinii, potrivit celor deja arătate, instanței de apel îi este imputabil motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în baza căruia recursul pârâtului a fost admis.
În consecință, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 10 C. proc. civ., Curtea a modificat decizia, în sensul admiterii apelului pârâtului și schimbării sentinței de fond, după cum urmează: a fost respinsă acțiunea principală în rezoluțiune, formulată de reclamantul C.I., ca neîntemeiată; de asemenea, a fost respinsă și cererea reconvențională subsidiară a pârâtului P.I., vizând recuperarea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului – obiect al contractului atacat – ca neîntemeiată.
Soluția privind cererea reconvențională se justifică în condițiile în care îmbunătățirile la imobil au fost cerute de pârât în subsidiar, dacă se va dispune desființarea contractului de întreținere; de vreme ce acest contract nu s-a desființat, pârâtul rămânând proprietarul imobilului, cererea sa în despăgubiri legată de imobil nu poate fi primită.
Față de aceste considerente, recursul a fost considerat fondat, fiind admis.
3.2. Obligațiile întreținătorului
Obligația de întreținere ce incumbă întreținătorului prezintă următoarele caracteristici:
a) Are caracter aleatoriu, împrejurare care îl obligă pe debitor la executare ei, indiferent de cât de oneroasă se dovedește a fi pentru el. Prin urmare, întreținutul nu va putea justifica o eventuală neexecutare prin faptul că valoarea întreținerii prestate a depășit cu mult valoarea dreptului transmis. Debitorul nu se va putea dezice de datoria ce îi incumbă nici dacă s-ar obliga să restituie tot ceea ce a primit în temeiul contractului, renunțând la a-i fi restituită contravaloarea prestațiilor efecuate de el. Numai consimțământul întreținutului îl poate elibera pe debitor de executarea obligației de întreținere.
b) Are caracter intuitu personae, prin urmare nu se poate presta de către o altă persoană decât întreținătorul, afară de cazul în care întreținutul acceptă (art. 1094, C. civ.).
În acest sens, în practica judecătorească s-a arătat că, „pentru întreținut, încheierea contractului implică o alegere de persoană, o încredere a acestuia că persoana întreținătorului îi va acorda întreținere în natură, în mod succesiv și complet. Natura obligației de întreținere presupune îndeplinirea ei cu bună-credință, cu atât mai mult cu cât modul de executare a întreținerii este lăsat la aprecierea debitorului, nefiind prefixat în contract. De altfel, datorită caracterului cotidian al executării prestației, nici nu s-ar putea prevedea ce anume va servi în viitor ca hrană, îmbrăcăminte, medicamente ș.a.m.d. beneficiarului sau ce îngrijiri de altă natură va necesita în caz de boală sau la bătrânețe. Din acest motiv, obligația de întreținere împlică faptul personal al debitorului, executarea ei având un caracter personal, netransmisibil. În situația în care întreținutul acceptă ca asigurarea permanenței îngrijirii sale să fie realizată prin serviciul altor persoane, ca însoțitoare, alese de întreținut, pe cheltuiala întreținătorului, nu înseamnă că prestația de întreținere și-a pierdut caracterul intuitu personae.
c) Este o obligație de a face succesivă, implicând, deci, îndatorirea debitorului de a săvârși toate acțiunile necesare pentru a asigura întreținerea creditorului său (să îi asigure o locuință, să îi procure hrana, să îi asigure îmbrăcămintea, să se îngrijească de sănătatea acestuia).
Întrucât este vorba de o obligație de a face care prezintă caracter intuitu personae, se apreciază în doctrină că obligația de întreținere nu se transmite prin moștenire. Așadar, instanțele nu pot să îi substituie pe succesorii întreținătorului în poziția juridică a autorului lor, iar constrângerea lor judiciară de a executa o obligație de a face ar încălca principiul nemo ad factum cogi potest. Cu toate acestea, nu poate fi ignorat faptul că, dacă întreținerea este constituită cu titlu oneros, obligația asumată de către întreținut are drept cauză asigurarea întreținerii sale până la sfârșitul vieții sale. Or, în ipoteza în care întreținătorul predecedează, a admite că moștenitorii acestuia nu sunt obligați la continuarea întreținerii ar însemna să acordăm preferintă consecințelor caracterului intuitu personae, în detrimentul unui element esențial de validitate a contractului: cauza.
d) Prezintă caracter alimentar, urmând a fi executată zi de zi, în mod succesiv. Acest caracter face ca executarea zilnică a obligației de întreținere să prezinte caracter esențial în sensul art. 1079 pct. 3 C. civ. Prin urmare, în caz de neexecutare, debitorul este de drept pus în întârziere.
e) Este indivizibilă, atât activ cât și pasiv.
Indivizibilitatea activă a obligației de întreținere face ca aceasta să nu fie considerată ca îndeplinită decât dacă a fost executată complet și succesiv față de toți creditorii. Prin urmare, majoritatea opiniilor sunt în sensul că, dacă întreținătorul nu asigură decât întreținerea unuia/unora dintre creditorii obligației de întreținere, se consideră că obligația nu a fost deloc îndeplinită, iar nu că a avut loc o executare parțială.
Instanța Supremă a consemnat că obligația de întreținere asumată de debitor are caracter de indivizibilitate atunci când este instituită în beneficiul mai multor creditori, fără a se preciza că este vorba de obligații diferite pentru fiecare dintre creditori, în funcție de numărul și/sau valoarea bunurilor, obiect al contractului, după cum ele erau proprii fiecăruia dintre creditori. Într-o asemenea situație, debitorul nu s-a obligat să presteze două întrețineri distincte – corespunzător a ceea ce a primit de la fiecare din creditori – ci există o singură obligație indivizibilă (art. 1058 C. civ.). În cazul unei obligații de întreținere indivizibile cu mai mulți creditori, deoarece obligația indivizibilă nu este susceptibilă de executare parțială, sancțiunea civilă a rezoluțiunii contractului ducând la restituirea tuturor bunurilor, obiect al contractului, indiferent cărora și în ce proporții au aparținut fiecărui creditor.
Există însă și autori care atenționează asupra faptului că indivizibilitatea obligației de întreținere nu derivă din natura sa, putând fi concepută și executată și separat pentru fiecare creditor. Așadar, numai dacă din circumstanțele cauzei ar reieși faptul că părțile au considerat obligația de întreținere ca indivizibilă, neexecutarea acesteia față de toți creditorii atrage rezoluțiunea întreținerii. De altfel, desființarea totală a contractului nu este totdeauna benefică pentru creditorii întreținerii, care adesea
sunt persoane în vârstă, având nevoie de protecție; în acest caz, „soluția desființării numai în parte, cu consecința eventuală a unor litigii privind ieșirea din indiviziune, evacuarea, contravine scopului pentru care au încheiat convenția, anume asigurarea unei bătrâneți lipsite de griji”.
Indivizibilitatea pasivă a obligației de întreținere face ca aceasta să se considere a fi îndeplinită chiar dacă nu toți debitorii au participat la îndeplinirea ei.
f) În cazul în care conținutul obligației nu a fost determinat de către părți , atunci determinarea acestuia se face se va face printr-o interpretare extensivă a termenului de întreținere.
În consecință, întreținerea trebuie asigurată în mod complet, în funcție de criteriul obiectival nivelului obișnuit de trai al întreținutului, avut la momentul încheierii contractului. În absența unei clauze contractuale exprese, nu prezintă nicio relevanță împrejurarea că beneficiarul întreținerii are destule mijloace materiale; aceasta, deoarece obligația convențională de întreținere nu se confundă cu obligația legală, când obligația de întreținere depinde de starea de nevoie a celui îndreptățit să o primească.
În cazul unei pluralități de creditori, conținutul creanței de întreținere trebuie să se stabilească pentru fiecare creditor în parte, necesitățile fizice și spirituale ale acestora putând fi foarte diferite.
g) Trebuie să fie executată în natură. Această particularitate nu înseamnă că anumite componente minore ale obligației de întreținere nu pot fi efectuate prin plata unor sume de bani.
În jurisprudență s-a arătat că, datorită caracterului complex al obligației de întreținere, se permite ca, pe lângă prestația efectuată în principal, în natură, întreținătorul să efectueze și prestații subsidiare, constând în plata unor sume de bani pentru obținerea unor servicii curente creditoarei (spre exemplu, asigurarea unui însoțitor), fără ca prin acest mod de executare, prestația complementară să poată absolvi prestația principală, executată în natură.
h) Plata întreținerii este portabilă. Faptul că întreținătorul trebuie să asigure într-un mod continuu și complet întreținerea creditorului său, nu înseamnă în mod obligatoriu că părțile trebuie să aibă același domiciliu. Dacă debitorul nu locuiește împreună cu întreținutul, atunci el va trebui să execute obligația de întreținere la domiciliul creditorului său. Această derogare de la regula caracterului cherabil al plății a fost justificată în doctrină prin specialitatea obligației de întreținere.
Corelativ obligației de predare ce incumbă cocontractantului său, debitorul întreținerii trebuie să preia bunul, riscurile pieirii fiind pe seama sa, în lipsa unei clauze contrare, din momentul încheierii contractului.
Cea mai importantă obligație este însă aceea de a acorda în natură întreținerea promisă la încheierea contractului și, după caz, de a-l înmormânta pe creditor.
Datorită caracterului preponderent alimentar al obligației de întreținere, ea trebuie executată permanent, fiind o obligație de a face care se execută zi cu zi. Așa fiind, în caz de neexecutare, întreținutul poate cere rezoluțiunea contractului fără o prealabilă punere în întârziere (termenul fiind considerat esențial potrivit art. 1079 pct. 3 C. civ.) și fără ca instanța judecătorească să poată acorda întreținătorului un termen de grație pentru executare.
Locul executării întreținerii este acela prevăzut de părți în contract, iar, în lipsă de stipulație expresă, întreținerea se execută la domiciliul întreținutului, plata fiind portabilă.
Dacă există mai mulți întreținuți sau mai mulți întreținători, obligația de a presta întreținerea este indivizibilă, putând fi pretinsă integral de oricare din întreținuți și la oricare dintre întreținători.
Dacă întreținutul încetează din viață, obligația de întreținere încetează și nu poate fi pretinsă de moștenitori săi. De asemenea, obligația încetează și în cazul în care decedează întreținătorul, dacă întreținutul nu acceptă să-i fie prestată întreținerea de către succesorii întreținătorului.
Practică judiciară
Într-o altă speță, prin sentința civilă nr. 1448 din 13 februarie 2004 Judecătoria Cluj-Napoca a admis acțiunea reclamantului S.C. și a dispus rezoluțiunea contractului de întreținere încheiat cu pârâții S.C. și S.F. cărora, în schimbul întreținerii, le-a transmis un imobil.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond, în esență, a reținut următoarele:
Între reclamant și pârâți s-a încheiat contractul de întreținere, autentificat sub nr. 95 din 21 ianuarie 1998, prin care întreținutul a transmis întreținătorilor un apartament, rezervându-și dreptul de uzufruct, iar întreținătorii s-au obligat să asigure cele necesare traiului pe toată durata vieții, constând în: alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte, încălzire, iluminat, medicamente, asistență medicală și să suporte cheltuielile cu înmormântarea, potrivit obiceiului.
Pârâții nu și-au respectat obligațiile asumate prin contract. Ei s-au mutat în imobil, la scurt timp după încheierea contractului, dar au fost evacuați, în luna ianuarie 2003, datorită comportamentului agresiv manifestat față de reclamant, iar după evacuare nu i-au mai asigurat reclamantului întreținerea; cheltuielile de întreținere, la apartament, nu s-au mai plătit din luna octombrie 2002; de asemenea, nu s-a plătit impozitul, energia electrică și telefonul.
Deși notificați în data de 13 martie 2003, prin executorul judecătoresc, pârâții nu și-au executat obligația de a-i asigura întreținere reclamantului.
Prin decizia civilă nr. 863/A din 8 aprilie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de pârâți.
Instanța de apel a reținut că: apelanții, care sunt fiul și nora intimatului, i-au aplicat întreținutului un tratament inuman, constând în bătăi repetate, scoaterea lui din locuință îmbrăcat sumar indiferent de anotimp, motiv pentru care s-a dispus evacuarea lor din locuință printr-o hotărâre judecătorească; pârâții-apelanți nu au achitat facturile de curent electric, gaz metan și toate celelalte obligații asumate prin contract, deși reclamantul i-a notificat, cerându-le să-și execute obligațiile asumate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții care, în esență, au formulat următoarele critici: nu au manifestat un tratament inuman reclamantului; în realitate, între părți au existat doar două altercații pentru care recurenții au fost condamnați la amenda penală, însă aceste fapte nu justifică rezoluțiunea contractului de întreținere; lovirea sau violența poate justifica doar revocarea unei donații, iar nu reuzoluțiunea contractului de întreținere; evacuarea lor a fost dispusă pentru existența dreptului de uzufruct al reclamantului și nu poate constitui temei al rezoluțiunii; neachitarea taxelor, după ce pârâții au fost evacuați din apartament, nu constituie culpă procesuală, deoarece reclamantului nu i-a fost întreruptă furnizarea utilităților, iar plata telefonului nu a constituit o obligație pentru pârâți; au fost omise aspecte importante, cum ar fi: refuzul reclamantului de a primi hrană pe motiv că ar fi otrăvită și comportamentul bizar al reclamantului; neînțelegerile s-au ivit în anul 2002 ca urmare a unui atac cerebral suferit de reclamant, iar nerespectarea obligației de întreținere se datorează refuzului acestuia și pretențiilor care depășesc statutul lui social, deoarece sub aspectul lucrurilor de îmbrăcat obligația de întreținere trebuie înțeleasă ca o îndatorire de a-i asigura întreținutului strictul necesar.
Recursul nu este întemeiat.
Susținerile părților că altercațiile care au avut loc nu pot constitui motiv de rezoluțiune și că obligația de întreținere nu s-a putut executa din culpa reclamantului, nu sunt întemeiate.
Contractul de întreținere fiind sinalagmatic, pentru neexecutarea obligației de întreținere stabilită prin contract, beneficiarul întreținerii poate să ceară rezoluțiunea contractului în temeiul art. 1020 C.civ. Potrivit textului menționat, o condiție esențială pentru desființarea contractului este ca neexecutarea să fie imputabilă debitorului.
Noțiunea de întreținere include multiple prestații, iar executarea corespunzătoare a obligației de întreținere, când izvorul ei este un contract, implică pe lângă prestația materială și o componentă psihologică, dată de caracterul „intuitu personae” al contractului de întreținere, care se întemeiază, în realizarea conținutului său economic, pe un raport de încredere și apropiere.
Or, în cauză, conduita recurenților, dovedită cu hotărârile judecătorești depuse la dosar, care, în raporturile lor cu intimatul, s-au manifestat violent, a fost de natură a-i crea creditorului un real sentiment de stres, de insecuritate și chiar temerea că habitatul intolerabil creat de fiul său și soția acestuia, față de vârsta sa înaintată și starea precară de sănătate, ar putea avea influență asupra vieții sale.
Raportat la aceste împrejurări, dispozițiile art. 1020 C.civ., au fost corect aplicate în cauză, deoarece nu se poate reține că în culpă de neexecutarea obligației de întreținere este creditorul, care fiind în mod repetat victima actelor de violență exercitate de debitori, a refuzat comunicarea cu aceștia.
Chiar dacă, după consumarea actelor de violență, pentru care recurenții au fost condamnați prin sentința penală nr. 1500 din 19 noiembrie 2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 52 din 26 februarie 2003 a Tribunalului Cluj și sentința penală nr. 1123 din 30 septembrie 2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, intimatul-creditor a refuzat să primească alimente de la recurenți, suspiciunea acestuia, determinată de conduita întreținătorilor, nu poate constitui culpă pentru neexecutarea contractului de întreținere.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, s-a respins.
3.3. Transformarea obligației de întreținere
După cum am arătat, în caz de neexecutare a obligației de întreținere, creditorul are opțiunea, nu și obligația, de a cere rezoluțiunea contractului. Conform regulilor generale (art. 1021 C. civ.), are posibilitatea să încline pentru executarea contractului. Dacă se optează în această direcție, dar executarea în natură a întreținerii este imposibilă datorită atitudinii culpabile a debitorului și pentru ca, în caz de neplată, creditorul să aibă varianta executării silite fără a introduce o nouă acțiune pentru transformarea în bani a obligației de întreținere în natură neexecutate, instanța poate stabili obligația de întreținere printr-o sumă de bani care poate fi plătită la termenele stabilite de către părți (în caz de neînțelegere de către instanță), cu titlu de despăgubiri echivalente (art. 1075 C. civ.) sub forma unor prestații periodice. Suma periodică stabilită de instanță este susceptibilă de o modificare dacă nu acoperă nevoile creditorului întreținerii; ca și întreținerea în natură, ea este variabilă în funcție de necesitățile creditorului, costul nivelului de trai etc.
Transformarea în bani a obligației de întreținere este posibilă și prin consimțământul părților. Dacă s-a realizat o asemenea înțelegere, „efectul principal al contractului de novație este acela al stingerii vechii obligații existente între creditor și debitorul său și înlocuirea acesteia cu o nouă obligație”. Într-o asemenea situație, după încheierea celui de-al doilea contract, prin care creditorul a consimțit stingerea obligației asumate cu o nouă obligație (aceea a rentei viagere), reclamantul nu mai era în drept să solicite desființarea primului contract pe motivul că nu i s-a prestat întreținerea, întrucât acastă obligație nu mai există, ea fiind stinsă chiar prin voința reclamantului, de unde se trage concluzia că obligația de întreținere din primul contract a afost executată de către debitor din moment ce creditorul a acceptat, fără condiții, stingerea acelei obligații și înlocuirea ei cu una nouă”.
Transformarea în bani a obligației de întreținere printr-o hotărâre judecătorească, fără acordul părților, nu valorează novație, raporturile dintre părți fiind conduse, în continuare, de regulile aplicabile contractului de întreținere (și nu de rentă viageră). Astfel, în caz de neexecutare (plata periodică a sumei) creditorul poate cere rezoluțiunea contractului de întreținere, bucurându-se de „garanția” acestei sancțiuni și de alte (posibile) garanții stipulate în contract.
Dacă obligația a fost transformată prin convenția dintre părți valorează o novație, noua datorie „se substituie celei vechi care se stinge” (art. 1128 C. civ.), ca și cum ar fi executată.
Cu toate că obligația de întreținere, teoretic, trebuie executată în natură, pe parcursul derulării contractului, pot apărea și situații când, dependent sau nu de voința părților, executarea în natură a obligației devine imposibilă. Cauzele care pot conduce spre această situație pot fi dintre cele mai diferite: schimbarea domiciliului uneia dintre părți, diferende între părțile contractante, refuzul creditorului de a primi întreținerea etc.
În astfel de situații se poate recurge la transformarea obligației, în sensul că întreținerea nu se va mai presta în natură, ci prin plata periodică a unor sume de bani. După cum presupune sau nu intervenția instanței de judecată, transformarea obligației de întreținere poate fi judiciară sau extrajudiciară.
▪ Transformarea judiciară.
Instanța de judecată poate fi învestită cu o cerere de transformare în bani a obligației de întreținere de către creditor sau de către debitor. În cazul în care calitatea de reclamant o are întreținutul, instanța va admite cererea doar în cazul în care constată, pe bază probelor, că executarea în natură devine imposibilă datorită atitudinii culpabile a debitorului. Dacă instanța va constata culpa reclamantului-creditor, cererea acestuia va fi respinsă.
Așadar, în practica judecătorească s-a considerat că refuzul de a primi întreținerea cuvenită, fără un motiv întemeiat, reprezintă un abuz al creditorului, acesta neputând obține rezoluțiunea contractului prevalându-se de propria-i culpă.
Pe de altă parte, s-a apreciat și că refuzul de a primi întreținerea nu trebuie caracterizat a fi culpă a creditorului dacă, prin comportamentul său, în raporturile cu creditorul, debitorul s-a manifestat urât, i-a creat un real sentiment de stres, de incertitudine, temere pentru viață și sănătate.
Dacă debitorul este cel care sesizează instanța cu o cerere de transformare a obligației de întreținere, atunci admiterea acesteia este condiționată de dovedirea de către reclamant a faptului că, în mod culpabil, lipsit de temei, creditorul refuză să primească întreținerea.
Ca urmare a admiterii cererii de transformare în bani a obligației de întreținere, debitorul va fi obligat să plătească o sumă de bani, cu titlu de despăgubiri echivalente. În ceea ce privește cuantumul sumei ce urmează a fi platită periodic, acesta se stabilește, pe bază de probe, în funcție de nivelul real al întreținerii de care are nevoie creditorul (de exemplu, dacă suma de bani urmează a fi plătită lunar, se va achita contravaloarea întreținerii creditorului pentru o luna respectivă). Luând în considerare, pe de o parte, că necesitățile de întreținere ale deditorului nu pot fi aceleași pe tot parcursul executării contractului, iar, pe de altă parte, evoluția costului vieții, cuantumul sumei de bani stabilite de către instanță se poate modifica la cererea părții interesate.
În practică, instanțele au fost sesizate cu o cerere de majorare a cuantumului sumei de bani invocându-se valoarea deosebită a imobilului transmis în patrimoniul întreținătorului și însemnările zilnice pe care reclamanții le-au făcut privitor la nevoile lor. Soluția instanțelor a fost de respingere, cu motivarea că referirile la valoarea imobilului făcute prin propria apreciere nu pot fi primite de instanță, câtă vreme în cauză este vorba de un contract aleatoriu, întinderea avantajului reciproc neputând fi apreciată în momentul încheierii și desfășurării contractului, pentru a stabili o valoare a prestațiilor; în ceea ce privește însemnările zilnice ale recurenților privind cheltuielile pe care le fac, acestea fiind acte extrajudiciare, nu pot face dovada în justiție. Referitor la această împrejurare majoritatea autorilor consideră că motivarea instanței trebuia să insiste asupra faptului că valoarea sumei plătite de către debitor depinde de echivalentul în bani al întreținerii creditorului și nu de valoarea imobilului transmis de către întreținut.
Dacă debitorul nu își execută obligația de plată a sumei de bani stabilite, întreținutul este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului de întreținere.
▪ Transformarea extrajudiciară.
În baza principiului autonomiei de voință, părțile contractante sunt libere ca, de comun acord, să modifice obligația de întreținere, înlocuind-o cu o obligație de plată periodică a unei sume de bani. Un astfel de acord reprezintă, de fapt o novație obiectivă, de unde rezultă următoarele consecințe:
– intenția părților de a transforma în bani obligația de întreținere (animus novandi) trebuie să existe și să fie manifestată, expres sau tacit;
– fiind vorba despre o convenție, valabilitatea ei este impusă de respectarea condițiilor de fond și formă prevăzute de lege pentru materia contractelor;
– în cazul în care contractul de întreținere este lovit de nulitate absolută, novația nu este valabilă, deoarece, aceasta presupune ca obligația ce se transformă să fie una valabilă;
– întrucât novația are ca efect stingerea vechii obligații (obligația de întreținere) și înlocuirea ei cu obligația nouă (plata sumei de bani), înseamnă că garanțiile și accesoriile care însoțeau obligația de întreținere se sting și ele, afară de cazul în care părțile prevăd expres contrariul (art. 1134 C. civ.);
– neexecutarea obligației de plată a sumei de bani nu permite creditorului să solicite rezoluțiunea contractului de întreținere, acesta stingându-se la data când a avut loc novația.
Practică judiciară
Transformarea obligației de întreținere în natură în plată periodică a unei sume de bani presupune modificarea contractului inițial și realizarea unui nou accord de voință între părți, neputându-se dispune la cererea unilaterală a pârâtului debitor al întreținerii. În lipsa acestui accord din partea creditorului întreținerii, schimbarea obligației de ” a face “ în obligație de “ a da “ nu este posibilă.
Reclamanta B.A. a chemat în judecată pe pârâtul G.M. pentru a se dispune rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat pe 10 aprilie 1998, pentru neexecutarea obligației asumate de întreținător.
Pârâtul a formulat cerere reconvențională, solicitând transformarea obligației de întreținere în natură în executarea sub formă de echivalent și obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, în situația rezoluțiunii contractului.
Într-o altă speță, Judecătoria Slatina, prin sentința civilă nr. 4646 din 12 iunie 2000, a admis acțiunea principal, dispunând rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația anterioară. A respins cererea reconvențională pentru capătul privind transformarea obligației de întreținere în echivalent și s-a admis, în parte, capătul de cerere în pretenții, fiind obligată reclamanta la plata sumei de 6.818.746 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse bunurilor proprietatea reclamantei. S-a reținut pe baza probelor administrate, că pârâtul nu și-a mai executat obligația de întreținere începând cu luna decembrie 1998, până la acea dată aducând anumite îmbunătățiri imobilului.
Pârâtul a declarat apel împotriva sentintei civile, considerând că, în mod netemeinic și nelegal, nu i s-a admis cererea de transformare a obligației de întreținere în plata contravalorii acesteia și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea în rezoluțiune. Prin decizia civilă nr. 4204/2000, Tribunalul Olt a respins apelul ca nefondat, reținând că, atât timp cât reclamanta nu este de acord cu transformarea obligației într-o sumă plătibilă în condițiile ce s-ar conveni, cererea pârâtului nu este admisibilă. Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs pârâtul, invocând nelegalitatea și netemeinicia soluției de respingere a cererii de transformare a obligației de întreținere în plata unei sume de bani, deoarece a executat în natură obligația, deci nu se impunea rezoluțiunea contractului de întreținere.
Recursul nu este fondat.
Probele testimonial atestă, fără dubiu, că pârâtul nu a asigurat reclamantei îngrijirea la care era obligat prin contract, respective sprijinul material și moral de care aceasta avea nevoie,astfel încât rezoluțiunea convenției, conform art. 1020-1021 C. civ., a fost corest dispusă. Cererea de transformare a obligației de întreținere în natură în plata în bani a contravalorii acesteia, implică modificarea contractului inițial, iar, cum acest contract reprezintă realizarea unui accord de voință între două părți, și modificarea convenției poate fi modificată tot cu acordul ambelor părți.
În lipsa acestui accord din partea creditorului întreținerii, schimbarea opbligației de “ a face “ în obligație de “ a da “ nu este posibilă. Această imposibilitate este determinată de și de către constatarea de către instanță a culpei debitorului întreținerii în neîndeplinirea obligației contractual, ceea ce a atras rezolutiunea contractului. Aplicând art. 316 C. proc. civ., a fost respins recursul, hotărârile pronunțate fiind temeinice și legale.
Pentru înlocuirea întreținerii cu o rentă, a se vedea Noul cod civil, art. 2261 :
“ Art. 2261 : Înlocuirea întreținerii prin rentă .
Dacă prestarea sau primirea în natură a întreținerii nu mai poate continua din motive obiective sau dacă debitorul întreținerii decedează și nu intervine o înțelegere între părți, instanța judecătorească poate să înlocuiască, la cererea oricăreia dintre părți, fie și numai temporar, întreținerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare.
Atunci când prestarea sau primirea în natură a întreținerii nu mai poate continua din culpa uneia dintre părți, instanța va majora sau, după caz, va diminua cuantumul sumei de bani care înlocuiește prestația de întreținere ”.
3.4. Neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor. Rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligației de întreținere.
În situația în care întreținătorul nu își execută sau își execută necorespunzător obligația principală, întreținutul poate utiliza următoarele mijloace de apărare:
a) acțiunea în executarea silită a obligației de întreținere. Acțiunea are o natură personală, ca temei juridic putând fi invocate mai multe dispoziții din C. civ. și C. pr. civ. (art. 1037, art. 1075, art. 1077 C. civ și art. 580-580 C. pr. civ.).
b) acțiunea în rezoluțiunea contractului. Temeiul juridic al rezoluțiunii îl constituie reciprocitatea și interdependența obligațiilor ce le revin părților contractante (art. 1020 și art. 1021 C. civ.). Contractul de întreținere poate fi desființat pe calea rezoluțiunii numai dacă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației de întreținere nu este imputabilă întreținutului. În practică, acțiunea în rezoluțiune intentată de întreținut a fost respinsă ca nefondată atunci când, pe bază de probe, instanța a stabilit că întreținătorii și-au îndeplinit corect obligația până la data la care, sub influența rudelor, întreținutul a refuzat întreținerea. Caracterul alimentar al obligației de întreținere face ca rezoluțiunea să nu fie condiționată de punerea în întârziere a debitorului (art. 1079 pct. 3 C. civ.).
Literatura de specialitate și practica judecătorească au apreciat că, în materia contractului de întreținere, poate fi invocată rezoluțiunea, deși contractului de rentă viageră, cu care cel dintâi se aseamănă, nu-i este proprie această sancțiune și chiar dacă obligația de întreținere prezintă caracter succesiv. Așadar, potrivit regulilor generale din materia dreptului comun, în caz de neeexecutare culpabilă a obligației de întreținere, întreținutul poate cere, fie executarea contractului, fie rezoluțiunea acestuia. În caz de neeexecutare fortuită a obligației de întreținere, riscul este suportat de debitorul acesteia (res perit debitori).
În ceea ce privește exercitarea acțiunii în rezoluțiunea întreținerii, fiind vorba de o cerere cu caracter patrimonial, aceasta poate fi exercitată și de către succesorii în drepturi ai creditorului întreținerii. Termenul de prescripție a acțiunii este cel general de trei ani.
Dacă instanța constată că sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă pentru admisibilitatea acțiunii în rezoluțiune, va dispune desființarea contractului, fără însă a putea uza de prerogativa acordării debitorului a unui termen de grație. În ceea ce privește efectele rezoluțiunii, trebuie menționate următoarele :
▪ întreținătorul este obligat să restituie dreptul transmis de către întreținut la data contractării, deoarece deținerea sa în continuare apare ca lipsită de cauză. Restituirea se face, de obicei, în natură, iar dacă aceasta nu mai este posibilă, se va proceda la restituirea prin echivalent.
În cazul în care întreținutul a plătit impozite și prime de asigurare pentru bunul supus restituirii, atunci el este îndreptățit la restituirea sumelor de bani plătite; soluția se explică prin faptul că impozitele și primele de asigurare sunt sarcini ale proprietății, iar întreținutul este considerat că a fost tot timpul proprietarul bunului datorită efectelor retroactive ale rezoluțiunii.
Instanța supremă a apreciat că, dacă întreținerea se desființează din culpa exclusivă a întreținătorului, el nu va avea dreptul să pretindă despăgubiri pentru taxele pe care le-a suportat în legătură cu dreptul transmis (taxe de autentificare, taxe de timbru, taxe pentru efecuarea publicității imobiliare).
▪ cu toate că desființarea contractului presupune o restitutio in integrum în privința ambilor contractanți, caracterul aleatoriu al obligației de întreținere determină o importantă derogare de la dreptul comun: contravaloarea întreținerii prestate nu este supusă restituirii.
Dacă s-ar accepta ca, în caz de rezoluțiune, întreținutul să fie obligat la restituirea contravalorii prestațiilor primite cu titlu de întreținere, ar însemna să se permită întreținătorului de rea-credință să pună capăt caracterului aleatoriu al obligației ce îi incumbă, sistând plata întreținerii când valoarea prestațiilor executate egalează valoarea dreptului transmis. Nu interesează nici perioada de timp cât întreținătorul a fost titularul dreptului, nici dacă sau cât a profitat de pe urma înstrăinării.
Astfel, în mod corect, instanțele au respins ca inadmisibilă acțiunea în restituire promovată de către reclamanții-întreținători și întemeiată pe dispozițiile art. 992 C. civ. și ale principiului îmbogațirii fără justă cauză. Aceasta deoarece acțiunea de in rem verso presupune absența unei cauze legitime pentru mărirea unui patrimoniu și are întotdeauna caracter subsidiar, pentru că principiul îmbogățirii fără just temei nu se aplică dacă îmbogățirea s-a produs în temeiul unui contract.
▪ dacă întreținătorul, în schimbul dreptului transmis de către întreținut, i-a plătit acestuia și o sumă de bani, pe lângă obligația de întreținere pe care și-a asumat-o, atunci această sumă trebuie înapoiată deoarece caracterul aleatoriu privește numai obligația de întreținere nu și celelalte obligații asumate de către întreținut sau de către întreținător.
▪ dacă referitor la bunul care a format obiectul derivat al prestației întreținutului, au fost constituite drepturi în favoarea terților, atunci, în virtutea principiului resoluto dantis, resolvitur ius accipientis, acestea se vor desființa retroactiv. Principiul enunțat nu se aplică dacă este vorba de un bun mobil, iar terțul dobânditor a fost de bună-credință la data contractării [ cazul aplicării art. 1909 alin. (1) coroborat cu art. 972 C. civ.]. Drepturile terților dobândite cu privire la imobile ar putea fi păstrate în cazul în care aceștia ar putea să invoce uzucapiunea.
Practică judiciară
Transformarea de către debitori a obligației de întreținere în plata unei sume de bani nu poate avea loc decât cu acordul creditorului sau, în lipsa lui, pe cale judecătorească, cu dovada că acesta își poate procura singur cele necesare traiului și că întreținerea cuantificată într-o sumă de bani are aceeași eficiență ca și prestatrea ei în natură.
Într-o altă speță, prin sentința civilă nr. 4388 din 13 aprilie 2001, Judecătoria Sector 1 București a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei S.V., formulată împotriva pârâților N.F., I.A.I.. N.M., reținând că nu s-a dovedit că neexecutarea obligației de câtre debitor este din culpa acestuia, întrucât s-a datorat refuzului creditoarei de a primi întreținere, că debitorul a consemnat o sumă de bani pentru a asigura întreținerea, iar creditoarea a refuzat primirea libretului C.E.C., deși a fost notificată.
Împotriva hotărârii a declarat apel reclamanta, cu motivarea că este o persoană în vârstă și cu afecțiuni fizice, fiind în imposibilitatea de a se îngriji, că debitorii nu și-au executat obligațiile asumate, iar obligația de a-i asigura hrana nu se poate transforma în bani fără acordul creditorului, pârâții modificând în mod unilateral obligația contractuală.
Pârâții au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului și au depus la dosar înscrisuri.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, Tribunalul a reținut următoarele :
Din probele administrate în cauză rezultă că, anterior încheierii contractului, cumpărătorii au acordat întreținere reclamantei, luând-o pe aceasta în domiciliul lor și asigurându-i cele necesare traiului. Însă din probele testimoniale administrate, rezultă că, după încheierea contractului, reclamanta a părăsit domiciliul pârâților, iar de la această dată pârâții nu au mai prestat în natură întreținere în favoarea reclamantei.
În ceea ce privește culpa contractuală, din probele administrate nu rezultă că reclamanta ar fi fost cea care refuză întreținerea, întrucât martorii audiați nu cunosc împrejurările care au determinat-o pe reclamantă să părăsească domiciliul pârâților, cunoscând situația numai din relatările pârâților, apărările acestora nefiind confirmate.
De asemenea, din relatările martorilor, rezultă că pârâții nu au mai vizitat-o pe reclamantă pentru a-i aduce hrană și medicamente din 1992, astfel încât Tribunalul apreciază că, sub acest aspect, reclamanta a făcut dovada neexecutării obligației de către pârâți.
În ceea ce priveste plata lunară a sumei de 500 lei, Tribunalul a constatat că aceasta a fost stipulată în vederea evaluării prestației lunare la data încheierii actului notarial, dar nu reprezintă o alternativă la executarea obligației în natură, lăsată la latitudinea debitorului, ci presupune ca teransformarea în bani a obligației să se facă pe cale judecătorească, în lipsa acordului creditorului obligației, făcându-se dovada că acesta își poate procura singură cele necesare traiului.
Pârâții nu au recurs la o asemenea procedură și chiar au încetat plățile în anul 1995, fără să remită reclamantei libretul C.E.C. și au reluat aceste plăți in iunie 2001, prin depunerea sumei de 200.000 lei.
În consecință, Tribunalul a constatat culpa pârâților în neexecutarea obligației contractuale, întrucât aceștia nu au mai prestat în natură obligația asumată, procedând unilateral la transformarea obligației în plata unei sume de bani, fără ca aceasta să constituie echivalentul bănesc al obligației și fără ca, printr-o procedură jurisdicțională, să se constate temeinicia înlocuirii obligației inițiale și dacă sunt îndeplinite condițiile ca Intreținerea cuantificată într-o nsumă de bani să aibă aceeași eficiență ca și prestatrea ei în natură.
Fără de aceste împrejurări, Tribunalul a admis apelul și, în baza art. 296 C. proc. civ., a schimbat în totalitate sentința primei instanțe, constatând că aceasta a apreciat greșit asupra culpei debitorilor-pârâțî In neexecutarea obligației contractuale. În consecință, rejudecând cauza pe fond, Tribunalul a admis acțiunea și, în baza art. 1021 C. civ., a dispus rezilierea contractului de întreținere.
Soluția rămâne de actualitate și în regimul Noului cod civil, care, prin dispozițiile art. 2261, stabilește că înlocuirea Intreținerii cu o rentă poate avea loc prin înțelegerea părților sau în baza hotărârii judecătorești.
CAPITOLUL III
Concluzii
Doctrina si jurisprudența din domeniul dreptului civil consideră contractul ca fiind cel mai important act juridic civil și totodată principalul izvor de obligații civile.
În activitatea economico-socială apare în forme diferite și numeroase dar variate cu toate că acestea prezintă și caracteristici comune acestei specii de act juridic civil.
Din cele expuse în conținutul prezentei lucrări, se poate sintetiza că, prin dispozițiile sale, Codul civil, clasifică contractele cu titlu oneros în contracte comutative și contracte aleatorii. Contractul este comutativ când părțile cunosc din momentul încheierii contractului întinderea prestației fiecăreia dintre ele, spre exemplu, la vânzare- cumpărare, locațiune, societate. Dimpotrivă, la contractele aleatorii, contracte care au de asemenea caracter oneros, întinderea sau chiar existenta obligației părților sau numai a uneia dintre ele depinde de un eveniment viitor și incert. Incertitudinea se referă la îndeplinirea sau nu a evenimentului sau doar la momentul realizării lui. Așadar, evenimentul va constitui un element de câștig sau de pierdere.
În literatura juridică s-a relevat că pentru existența contractelor aleatorii trebuie să fie simultan pentru fiecare parte șansă de câștig și risc de pierdere, nefiind suficientă șansa de câștig pentru una dintre părți și risc de pierdere pentru cealaltă.
Sunt contracte aleatorii, așa cum am precizat și în cuprinsul lucrării, contractul de întreținere, contract ce a făcut obiectul lucrării de față, contractul de rentă viageră, contractul de asigurare, jocul sau pariul.
Contractul de întreținere este acel contract prin care una dintre părți (întreținut) înstrăinează un bun sau plătește o sumă de bani în schimbul unei obligații pe care și-o asumă cealaltă parte (întreținător) de a-i asigura întreținerea în natură pe tot parcursul vieții, iar după moarte să o înmormânteze.
Corelativ obligației de predare ce incumbă cocontractantului său, debitorul întreținerii trebuie să preia bunul, riscul pieirii fiind în sarcina sa în lipsa unei clauze contrare, din momentul încheierii contractului. Cea mai importantă obligație a întreținătorului este însă de a acorda în natură întreținerea promisă la încheierea contractului, care este o obligație de a face ce se execută zi cu zi și, după caz, să-l înmormânteze pe creditor.
Dacă dreptul de întreținere aparține mai multor persoane sau, din contră întreținerea este datorată de mai multe persoane, majoritatea doctrinei și jurisprudenței consideră că obligațiile acestea sunt indivizibile, atât activ cât și pasiv și că acestea nu sunt susceptibile de o executare parțială, astfel încât poate fi pretinsă integral de oricare dintre creditori de la oricare dintre debitori; tot astfel, executarea integrală de către unul singur dintre debitori este liberatorie și pentru ceilalți, aceștia fiind însă ținuți să achite debitorului solvens partea care revine fiecăruia din datorie.
Executarea obligației față de un creditor nu-l liberează pe debitor făță de ceilalți creditori, astfel că cel căruia nu i se asigură întreținerea va putea cere rezoluțiunea contractului. Rezoluțiunea contractului va viza întregul act, nu numai partea ce se referă la raportul dintre debitor și persoana căreia nu i s-a acordat întreținere.
Ceea ce ar trebui evidențiat este faptul că transformarea în bani a obligației de întreținere nu se poate face decât sub dubla condiție ca, pe de o parte, executarea în natura a acesteia să nu fie posibilă din cauza conduitei culpabile din parțile contractante, iar pe de altă parte, cel care nu este în culpă să fi solicitat expres executarea contractului prin echivalent, deci să nu fi optat pentru rezoluțiunea contractului, așa cum prevede art. 1020, Cod civil.
În ceea ce privește natura juridică a contractului de întreținere, acesta este un contract de sine stătător, cu fizionomie juridică proprie, este un contract civil – în sensul că aparține ramurii dreptului civil,este însă un contract cu o natură juridică mai complexă, deoarece, pe de o parte, creditorul poate plăti prin înstrăinarea unui bun către debitor sau printr-o sumă sumă de bani; obiectul complex și caracterul aleatoriu al contractului, chiar dacă este un contract nenumit, face ca, în urma admiterii acțiunii în rezoluțiune, să se restituie bunul către creditor și odată cu aceasta, să se redobândească dreptul de proprietate asupa lui și, în sfârșit, natura juridică complexă a contractului de întreținere își are explicația în faptul că operația juridică în sine este complexă, ea putându-se constitui pe două operații juridice, care însă au aceeași finalitate – asigurarea întreținerii creditorului – și anume: dacă creditorul înstrăinează un lucru, întreținerea se înfățișează a fi prețul ei și, în acest caz, prima operație se înfățișează a fi o vânzare; dacă, dimpotrivă, creditorul plătește o sumă de bani, aceasta poate valora împrumut; situația este mai evidentă în cazul în care creditorul înstrăinează un bun, și în același timp o sumă de bani, ambele în contul întreținerii așteptate de la debitor. Sub acest aspect se dispută chestiunea calificării. Este foarte important de stabilit care dintre cele două obiecte prestate – lucrul sau suma de bani – este precumpănitor valoric și atunci se vor stabili regulile care vor determina anumite măsuri în cazul rezoluțiunii.
Controversele stârnite în doctrina și practica judiciară au fost soluționate odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, care cuprinde în Capitolul XII, art. 1720-1729 reglementarea legală a acestui contract, sub denumirea de „contract de întreținere pe viață”
Potrivit dispozițiilor înscrise în art. 1720 contractul de întreținere pe viață este „acel contract în virtutea căruia o parte se obligă să transmită celeilalte un bun în schimbul întreținerii și de îngrijire pe tot timpul vieții sale.”
Conform noilor reglementări, întreținerea devine dintr-un contract consensual, pentru a cărui încheiere era suficientă întâlnirea acordurilor de voință ale celor două părți, un contract solemn, cerința încheierii acestuia sub formă de act autentic fiind prevăzută sub sancțiunea nulitații absolute.
Ca și în cazul renditei pe viață se instituie și în ceea ce privește întreținerea o regulă specială în sensul că nu va produce niciun fel de efecte contractul prin care s-a constituit cu titlu oneros o rentă asupra vieții unei persoane care, la data încheierii contractului, suferea de o boală din cauza căreia a murit în 60 de zile de la această dată. În acest caz, moștenitorii întreținutului pot cere restituirea bunului care a făcut obiectul obligației autorului lor.
Dacă până în prezent, instanța de judecată poate să dispună transformarea obligației de întreținere doar dacă sunt îndeplinite două condiții, și anume: executarea în natură să nu fie posibilă datorită culpei uneia dintre părțile contractului si numai în cazul în care partea neculpabilă nu a cerut rezoluțiunea contractului pentru neexecutare, potrivit dispozițiilor noului Cod civil, transformarea judiciară a întreținerii într-o valoare pecuniară va fi dispusă în cazul în care primirea sau prestarea întreținerii ori locuirea împreună a creditorului și debitorului întreținerii nu mai poate continua din motive obiective și în cazul în care debitorul întreținerii moare.
Întreținerea va fi stabilită potrivit cu valoarea bunului pe care creditorul îl transmite debitorului, ținându-se seama și de elemente precum vârsta și sănătatea celui dintâi. În cazul în care părțile nu precizează o clauză contrară în contract „creditorul va locui la acela care o datorează, dispozițiile dreptului de abitație aplicându-se în mod corespunzător”.
Contractul de întreținere pe viață este revocabil în folosul persoanelor cărora debitorul întreținerii le datorează alimente în temeiul legii dacă, prin efectul contractului, el s-a lipsit de mijloacele trebuincioase pentru a îndeplini aceste obligațiuni.
Revocarea poate fi cerută chiar dacă n-a fost fraudă din partea debitorului întreținerii și indiferent de data încheierii contractului de întreținere.
Bibliografie
I.Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate
Beleiu, Gheorghe – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a XI-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007;
Cercel, Sevastian; Spânu, Dan – Contractul de întreținere. Delimitare față de contractul de donație cu sarcina întreținerii. Eroare obstacol. Nulitate absolută. în Curierul Judiciar Nr.11/2005;
Chirică, Dan – Contracte Civile Speciale, Editura Lumina Lex, București, 1997;
Cojocaru, Aspazia – Contracte Civile, Editura Lumina Lex, București, 2008;
Deak, Francisc – Tratat de drept civil. Contracte Speciale,Editura Universul Juridic, București, 2007;
Dicționarul de termeni juridici, ediție revăzută, adăugită și actualizată cu modificările aduse prin legea 278/2006 și legea 356/2006, Editura Proteus, București, 2006, pag. 99.
Dogaru, Ioan – Elemente de drept civil, Vol. I, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Șansa, București, 1993;
Goicovici, Juanita – Acordul de principiu, Revista Dreptul, nr. 4/2002;
Hanga, Vladimir – Principiile de drept privat roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989;
Macovei, Codrin – Contracte civile, Editura Hamangiu, București, 2006;
Macovei, Dumitru; Cadariu, E. Iolanda – Drept Civil. Contracte, Editura Fundației Academice „Danubius”, Galați, 2005;
Macovei, Dumitru; Striblea, S. Marius – Drept civil. Contracte. Succesiuni. Editura Junimea, Iași, 2000;
Motica, I. Radu; Lupan, Ernest – Teoria generală a obligațiilor civile, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Moțiu, Florin – Contracte speciale în noul cod civil, Editura Universul juridic, București, 2012;
Nițoiu, Roberta – Teoria generală a contractelor aleatorii, Editura All Beck, București, 2003;
Pivniceru, Mona-Maria – Contractul de întreținere. Practică Judiciară, Editura Hamangiu, București,2007;
Pivniceru, Mona-Maria; Gaiță, Maria – Jurisprudența Curții de Apel Iași pe anul 1999, Editura Lumina Lex, 2000;
Pop, Liviu – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1996;
Popa, Val Vasile – Drept privat Roman, Editura All Beck, București, 2003;
Prescure, Titus – Curs de contracte civile, Editura Rosetti, București, 2007;
Sache Neculaescu, Livia Mocanu, Gheorghe Gheorghiu, Ilioara Genoiu, Adrian Țuțuianu, Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență. Ed. Universul Juridic, București, 2012;
Safta-Romano, Eugeniu – Contracte Civile. Încheiere. Executare. Încetare, Editura Polirom, București, 1999;
Stătescu, Constantin; Bârsan,Corneliu – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor,Editura All Beck, București, 1998;
Stanciu, Luminița-Cristina – Contractul de întreținere și de rentă viageră. Practică judiciară și reglementarea din Noul Cod Civil, Editura Hamangiu, 2011
Toader, Camelia – Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, București, 2005;
Uță, Lucia- Contracte speciale în noul Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
II. Acte normative
Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, (M.of. al Rom., Partea I, nr. 653 din 22.07.2005);
Ordonanța Guvernului nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială (republicată în M.Of. nr. 586 din 7 august 2002
Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, ( M.of. al Rom. , Partea I, nr. 61 din 26 martie 1996 );
Legea nr. 114/1996 legea locuinței, (M.Of. al Rom., Partea I, nr. 393 din 31.12.1997). Legea nr. 7/1996 legea cadastrului și a publicității imobiliare, (M.Of. al Rom., Partea I, nr. 201 din 03.03.2006);
Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituției României, (M.Of., Partea I, nr. 758 din 29.10.2003);
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, (M.Of. al Rom., Partea I, nr. 409 din 10.06.2011);
Noul cod civil ;
Codul de procedură civilă ;
Constituția României .
III. Jurisprudență
C.S.J.- s.civ. și de propr.int., dec. nr. 51 din 15 ianuarie 2003;
C.A. Brașov – dec. nr. 839R din 14 decembrie 2005;
C.A. Craiova – s. civ., dec. nr. 1550/2007;
C.A. Cluj – s. civ., dec. nr. 2029/2007;
C.A. Alba Iulia – s.civ., dec. nr. 377 din 24 octombrie 2008;
C.A. București – s. a IV-a civ., dec. nr. 2758 din 17 decembrie 2003.
Surse Internet
www.cdep.ro
www.dexonline.ro
www.legeaz.net
www.mcsi.ro
www.scj.ro
Bibliografie
I.Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate
Beleiu, Gheorghe – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a XI-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007;
Cercel, Sevastian; Spânu, Dan – Contractul de întreținere. Delimitare față de contractul de donație cu sarcina întreținerii. Eroare obstacol. Nulitate absolută. în Curierul Judiciar Nr.11/2005;
Chirică, Dan – Contracte Civile Speciale, Editura Lumina Lex, București, 1997;
Cojocaru, Aspazia – Contracte Civile, Editura Lumina Lex, București, 2008;
Deak, Francisc – Tratat de drept civil. Contracte Speciale,Editura Universul Juridic, București, 2007;
Dicționarul de termeni juridici, ediție revăzută, adăugită și actualizată cu modificările aduse prin legea 278/2006 și legea 356/2006, Editura Proteus, București, 2006, pag. 99.
Dogaru, Ioan – Elemente de drept civil, Vol. I, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Șansa, București, 1993;
Goicovici, Juanita – Acordul de principiu, Revista Dreptul, nr. 4/2002;
Hanga, Vladimir – Principiile de drept privat roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989;
Macovei, Codrin – Contracte civile, Editura Hamangiu, București, 2006;
Macovei, Dumitru; Cadariu, E. Iolanda – Drept Civil. Contracte, Editura Fundației Academice „Danubius”, Galați, 2005;
Macovei, Dumitru; Striblea, S. Marius – Drept civil. Contracte. Succesiuni. Editura Junimea, Iași, 2000;
Motica, I. Radu; Lupan, Ernest – Teoria generală a obligațiilor civile, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Moțiu, Florin – Contracte speciale în noul cod civil, Editura Universul juridic, București, 2012;
Nițoiu, Roberta – Teoria generală a contractelor aleatorii, Editura All Beck, București, 2003;
Pivniceru, Mona-Maria – Contractul de întreținere. Practică Judiciară, Editura Hamangiu, București,2007;
Pivniceru, Mona-Maria; Gaiță, Maria – Jurisprudența Curții de Apel Iași pe anul 1999, Editura Lumina Lex, 2000;
Pop, Liviu – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1996;
Popa, Val Vasile – Drept privat Roman, Editura All Beck, București, 2003;
Prescure, Titus – Curs de contracte civile, Editura Rosetti, București, 2007;
Sache Neculaescu, Livia Mocanu, Gheorghe Gheorghiu, Ilioara Genoiu, Adrian Țuțuianu, Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență. Ed. Universul Juridic, București, 2012;
Safta-Romano, Eugeniu – Contracte Civile. Încheiere. Executare. Încetare, Editura Polirom, București, 1999;
Stătescu, Constantin; Bârsan,Corneliu – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor,Editura All Beck, București, 1998;
Stanciu, Luminița-Cristina – Contractul de întreținere și de rentă viageră. Practică judiciară și reglementarea din Noul Cod Civil, Editura Hamangiu, 2011
Toader, Camelia – Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, București, 2005;
Uță, Lucia- Contracte speciale în noul Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
II. Acte normative
Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, (M.of. al Rom., Partea I, nr. 653 din 22.07.2005);
Ordonanța Guvernului nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială (republicată în M.Of. nr. 586 din 7 august 2002
Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, ( M.of. al Rom. , Partea I, nr. 61 din 26 martie 1996 );
Legea nr. 114/1996 legea locuinței, (M.Of. al Rom., Partea I, nr. 393 din 31.12.1997). Legea nr. 7/1996 legea cadastrului și a publicității imobiliare, (M.Of. al Rom., Partea I, nr. 201 din 03.03.2006);
Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituției României, (M.Of., Partea I, nr. 758 din 29.10.2003);
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, (M.Of. al Rom., Partea I, nr. 409 din 10.06.2011);
Noul cod civil ;
Codul de procedură civilă ;
Constituția României .
III. Jurisprudență
C.S.J.- s.civ. și de propr.int., dec. nr. 51 din 15 ianuarie 2003;
C.A. Brașov – dec. nr. 839R din 14 decembrie 2005;
C.A. Craiova – s. civ., dec. nr. 1550/2007;
C.A. Cluj – s. civ., dec. nr. 2029/2007;
C.A. Alba Iulia – s.civ., dec. nr. 377 din 24 octombrie 2008;
C.A. București – s. a IV-a civ., dec. nr. 2758 din 17 decembrie 2003.
Surse Internet
www.cdep.ro
www.dexonline.ro
www.legeaz.net
www.mcsi.ro
www.scj.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Teoretica Si Practica a Contractului de Intretinere (ID: 126284)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.